Sat Bogat Sat Sarac

Colecţia
ACADEMICA
98
Seria
Sociologie
1
ADELA ELENA POPA. Lector în cadrul catedrei de Sociologie a Universităţii „Lucian
Blaga” din Sibiu, director adjunct al Centrului de Studii şi Diagnoză Socială, din cadrul
aceleiaşi universităţi. A publicat: Sociologie Medicală (2005); Sociologia Comunicării,
(2006), precum şi numeroase articole şi studii în cadrul unor publicaţii de specialitate. Este
membru al International Sociology Association (ISA) şi al asociaţiei internaţionale de
ştiinţe sociale Network of Young European Social Scientists (NYESS).
Adela Elena Popa, Sat bogat, sat sărac. Comunitate, identitate, proprietate în ruralul
românesc
© 2010 Institutul European, Iaşi
INSTITUTUL EUROPEAN
Iaşi, str. Lascăr Catargi nr. 43, 700107
euroedit@hotmail.com; www.euroinst.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

POPA, ADELA ELENA
Sat bogat, sat sărac: comunitate, identitate, proprietate în ruralul românesc /
Adela Elena Popa. - Iaşi : Institutul European, 2010
Bibliogr.
ISBN 978-973-611-674-2
316.334.55(498)
Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii, constituie
infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.
Printed in ROMANIA
2
ADELA ELENA POPA
SAT BOGAT, SAT SĂRAC

Comunitate, identitate, proprietate
în ruralul românesc
INSTITUTUL EUROPEAN
2010
3
4
CUPRINS
Introducere / 9
Capitolul 1. Tălmăcel şi Ludoş – cele două comunităţi rurale studiate / 17

1. Aspecte preliminare / 19
2. Tălmăcel şi Ludoş – cele două comunităţi rurale studiate / 19
2.1 Tălmăcelul / 21
2.1.1. Aşezare, relief, date generale / 21
2.1.2 Istorie locală / 22
2.1.3 Populaţia / 25
2.1.4 Infrastructura / 27
2.1.5 Economia / 27
2.1.6 Arhitectura / 30
2.1.7 Cultură, obiceiuri, tradiţii / 33
2.2 Ludoşul / 37
2.2.1 Aşezare, relief, date generale / 37
2.2.2 Istorie locală / 38
2.2.3 Populaţia / 39
2.2.4 Infrastructura / 41
2.2.5 Economia / 42
2.2.6 Arhitectura / 43
2.2.7 Cultură, obiceiuri, tradiţii / 44
2.3 Tablou comparativ în cifre / 46
3. Aspecte metodologice / 49
4. Tălmăcelul şi Ludoşul în contextul ruralului românesc / 50
Capitolul 2. Schimbare socială, tranziţie şi postcomunism în comunitatea

rurală / 53
2. Schimbarea socială – teorii şi paradigme explicative / 56
3. Factori şi mecanisme ale schimbării sociale / 61
4. Tranziţie şi postcomunism / 64
5. Schimbarea socială în rural – date concrete / 72
5.1. Schimbări demografice / 72
5.2. Schimbări socio-economice / 74
5.3 Percepţia schimbărilor din rural / 75
6. Percepţia schimbării sociale în Tălmăcel şi Ludoş / 79
7. Concluzii / 83
5
Capitolul 3. Tradiţie, Modernitate şi postmodernitate în viaţa socială şi
culturală a comunităţii rurale / 85
2. Modernitate, tradiţie, postmodernitate – aspecte teoretice / 87
2.1 Tradiţie şi tradiţionalism / 87
2.2 Modernitate şi modernizare / 90
2.3. Postmodernitate / 96
3. Tradiţionalism, modernitate, postmodernitate în ruralul românesc / 99
3.1. Analiza modernităţii satului românesc actual în studiile de
specialitate / 99
3.2. Indicatori ai tradiţiei, modernităţii şi postmodernităţii în ruralul
românesc– analiză secundară / 101
3.2.1 Tradiţionalism-modernitate / 102
3.2.2 Postmodernitate / 110
3.3. Tradiţie, modernitate, postmodernitate în Tălmăcel şi Ludoş / 117
4. Concluzii / 121
Capitolul 4. Semnificaţii sociale ale comunităţii în contextul globalizării / 123

2. Comunitatea – abordări teoretice şi empirice / 127
2.1. Definiţii ale comunităţii / 127
2.2. Istoricul conceptului şi ideii de comunitate / 129
2.2.1. Contribuţii clasice la înţelegerea şi analiza termenului de
comunitate / 130
2.2.2. Perspective teoretice actuale în cercetarea comunităţii / 131
2.2.3 Istoricul românesc al termenului de comunitate / 135
3. Moduri de raportare la comunitate în Tălmăcel şi Ludoş /136
4. Moduri de raportare la comunitate în ruralul românesc / 145
4.1 Comunitatea din perspectiva locuitorilor ei / 146
4.2 Comunitatea din perspectiva administraţiei locale / 160
5. Comunitatea în contextul globalizării / 162
5.1. Semnificaţii ale globalizării / 162
5.2.Implicaţii ale globalizării în cele două sate studiate / 166
6. Concluzii / 174
Capitolul 5. Identitate colectivă, etnică şi culturală în comunitatea rurală / 179

2. abordări teoretice ale identităţii / 182
3. Identitate colectivă / 184
3.1 Identitate colectivă în satul românesc / 186
6
3.2. Identitate colectivă în cele două comunităţi studiate / 188
4. Identitate culturală şi identitate etnică / 196
4.1. Identitate culturală / 196
4.2. Identitate etnică şi naţională / 199
4.3. Aspecte empirice ale identităţii culturale şi etnice în cele două
comunităţi / 205
4.3.1. Criterii obiective / 207
4.3.2 Criterii subiective / 211
4.3.3. Identitate etnică şi culturală – analiză factorială / 219
4.4. Aspecte empirice ale identităţii culturale şi etnice la nivel
naţional / 220
5. Concluzii / 227
Capitolul 6. Proprietate funciară şi tipuri de activitate economică în

comunitatea rurală / 229
2. Consideraţii teoretice asupra proprietăţii funciare. Definirea proprietăţii / 232
3. Istoricul evoluţiei proprietăţii funciare în mediul rural românesc până în
1989 / 234
3.1. Forme arhaice ale proprietăţii funciare - satul devălmaş / 235
3.2. Reformele agrare şi transformarea regimului proprietăţii / 238
4.Transformări în agricultura României în perioada postcomunistă / 240
4.1. Agricultura de subzistenţă / 245
4.2. Antreprenoriat în agricultură / 249
4.3. Arenda / 252
5. Aspecte empirice legate de proprietatea funciară şi tipurile de activitate
economică în ruralul românesc / 255
5.1 Activităţi economice şi surse de venit în rural / 256
5.1.1 Activităţi economice în domeniul agricol / 256
5.1.2 Activităţi economice ne-agricole / 261
5.2. Proprietate funciară în ruralul românesc între 1990 şi 2007 / 262
5.3. Tălmăcel şi Ludoş – studiu de caz / 267
5.3.1 Proprietate funciară şi alte tipuri de proprietăţi în cele două
sate studiate / 268
5.3.2 Tipuri de activitate şi surse de venit în cele două sate / 271
6. Concluzii / 272
Concluzii / 273
Anexe / 281
Bibliografie / 317
7
8
Introducere
INTRODUCERE
Sat bogat, sat sărac… Am putea adăuga: sat cu populaţie tânără, sat cu
populaţie îmbătrânită, sat apropiat de oraş, sat izolat, sat cu infrastructură dez-
voltată, sat nemodernizat şi enumerarea ar putea continua. Toate acestea
reprezintă diverse ipostaze ale satului românesc de astăzi care, dincolo de ştirile
şi analizele din mass-media, dincolo de studiile sociologice, economice,
demografice sau de altă factură ce le sunt dedicate, se reflectă în cele din urmă
în calitatea vieţii locuitorilor lor. Lucrarea de faţă îşi propune să surprindă, ca
într-un caleidoscop, toate aceste ipostaze şi să le integreze într-un demers de
factură interdisciplinară, de analiză a satului românesc actual din perspectiva a
trei concepte-cheie – comunitate, identitate şi proprietate. Toate ipostazele
enumerate mai sus fac obiectul de interes al studiului de faţă, dar am optat
pentru sintagma din titlu pentru că aceste caracteristici, diferite de la un sat la
altul, legate de populaţie, infrastructură, izolare, sunt reflectate, determinate şi
influenţate în ultimă instanţă de aspectul economic.
Interdisciplinaritatea este caracteristica principală a studiului de faţă.
Cele două mari perspective de abordare ale temei au fost cea sociologică şi cea
etnologică. Acolo unde problematica a cerut-o, am apelat şi la moduri de analiză
specifice unor domenii interdisciplinare sau conexe celor două: istorie, psiho-
logie socială, sociologie economică, sociologie politică. Consider că nu puteam
concepe o lucrare despre ceea ce se întâmplă azi în satul românesc din punct de
vedere social, cultural şi identitar, fără a asocia aceste două discipline, socio-
logie şi etnologie, şi fără a face un excurs de factură istorică în analiza celor
două sate. Abordarea este aşadar una interdisciplinară, cerută în mod necesar de
natura temei studiate.
Studiul de faţă îşi propune aşadar să analizeze aspecte legate de comu-
nitate, identitate şi proprietate (în speţă proprietate funciară) în satul românesc
de astăzi. Cele trei sunt intim legate: nu putem vorbi despre comunitate – o temă
extrem de actuală pentru satul românesc de astăzi – fără a face referire la
9
Sat bogat, sat sărac. Comunitate, identitate, proprietate în ruralul românesc
proprietate funciară, iar problematica proprietăţii activează tema identitară,

pământul constituind pentru oamenii din rural, de azi şi dintotdeauna, un
element esenţial în construirea identităţii lor. Consider că cele trei concepte
(cărora le sunt dedicate trei capitole) desemnează trei realităţi fundamentale ale
satului românesc astăzi. Contextul mai larg în care plasez analizele dedicate
comunităţii, identităţii şi proprietăţii este unul conturat pe de o parte de schim-
barea socială şi pe de altă parte de triada tradiţie-modernitate-postmodernitate,
cele două fiind analizate în două capitole separate.
Demersul de cercetare se plasează în două registre distincte de analiză.
Primul registru este cel al ruralului românesc în general, aşa cum este el
surprins de studiile disponibile, realizate pe eşantioane reprezentative la nivel
naţional. Luând ca punct de pornire fiecare din temele generale prezentate mai
sus – schimbare socială, tradiţie/modernitate/postmodernitate, comunitate, iden-
titate, sau proprietate, studiul de faţă a încercat, în cadrul fiecărui capitol, să
construiască o imagine a satului românesc în general. Metoda principală utili-
zată în acest scop a fost analiza secundară, pe date provenind din cercetări pe
eşantioane naţionale (prezentate în Anexa 7).
Al doilea registru de analiză este unul mai restrâns ca generalitate, dar
infinit mai nuanţat şi mai policrom: este cel oferit de studiul de caz a două co-
munităţi rurale din judeţul Sibiu, satul Tălmăcel, din Mărginimea Sibiului şi
satul Ludoş din zona Ocna-Miercurea, judeţul Sibiu. Cele două comunităţi nu
au fost alese în mod întâmplător, ci în urma unei analize atente, astfel încât să
prezinte o serie de diferenţe de ordin economic, social, cultural şi religios. Moti-
vul acestei alegeri a fost realizarea unor comparaţii şi posibilitatea formulării
unor ipoteze care să aibă ca variabile independente aceste diferenţe.
Am considerat că nici unul din cele două registre de analiză n-ar fi
oferit o imagine completă despre satul românesc, în lipsa celuilalt: astfel,
analiza doar a celor două comunităţi rurale, ar fi conturat o imagine incompletă,
trunchiată asupra ruralului şi ar fi fost lipsită de posibilitatea de extrapolare şi
generalizare a rezultatelor, fiind realizată cu mijloacele studiului de caz. Pe de
altă parte, o analiză a întregului rural românesc, doar pe date generale provenind
din chestionar, ar fi oferit o perspectivă de ansamblu extrem de utilă, dar în
acelaşi timp lipsită de profunzime şi de bogăţia informaţiilor disponibile prin
metoda calitativă a interviului. Rezultatul ar fi fost o analiză neutră, rece, căreia
i-ar fi lipsit fineţea detaliilor, care nuanţează întregul. Iată de ce, opţiunea
studiului de faţă a fost pendularea permanentă între cele două nivele de analiză.
O particularitate a acestui studiu este lipsa unei încadrări într-o para-
digmă teoretică unică a demersului de cercetare, sau mai precis, multitudinea de
încadrări teoretice. Motivul este acela că schimbările din ariile rurale sunt de aşa
natură încât este dificil a identifica un cadru teoretic unic, care să se adapteze
acestui dinamism accentuat al schimbărilor din rural. De asemenea varietatea
10
Introducere
temelor abordate a dictat această opţiune de explorare a universului temei.

Practic, era imposibil să optez pentru o singură teorie, ca şi cadru de cir-
cumscriere a analizelor, atâta timp cât temele abordate au variat de la schimbare
socială la identitate culturală, de la tranziţie la proprietate funciară, de la co-
munitate la globalizare. Din acest motiv, în partea de început a fiecărui capitol
sunt prezentate teoriile relevante pentru acea temă şi acolo unde a fost necesar,
opţiunea teoretică a autoarei acestor rânduri. Câteva exemple: capitolul pe
schimbare socială face o prezentare a teoriilor structural-funcţionaliste, conflic-
tualiste, evoluţioniste şi ciclice ale schimbării sociale, expunând totodată şi
teoriile modernizării, ca şi teoriile mai noi în acest domeniu, ce contestă ideea
schimbării sociale ca fiind sursă a dezvoltării şi progresului social. Subcapitolul
legat de tranziţie debutează şi el cu o discuţie asupra teoriilor sociologice ale
tranziţiei, atât de dezbătute şi controversate astăzi. Similar, toate celelalte
capitole se opresc asupra paradigmelor teoretice majore relevante pentru acele
teme: paradigma primordialistă (esenţialistă) versus paradigma constructivistă
în analiza identităţii; analizele teoretice clasice ale comunităţii, dar şi teoriile
moderne edificate pentru înţelegerea acesteia (ecologia umană, perspectiva
funcţionalistă, a psihologiei sociale, analiza de reţea); sau teoriile clasice şi cele
mai noi ale analizei modernităţii şi postmodernităţii (teoria diferenţierii
structurale, funcţionalistă, culturalistă).
Obiectivele ce au ghidat cercetarea au urmărit cele trei teme analizate şi
contextul de analiză a acestora. Comunitatea rurală după 1989 a suferit schimbări
importante, în toate planurile vieţii sociale. Modificările produse au determinat
efecte variabile asupra spiritului comunitar, fie slabindu-l, în satele marcate de con-
flicte pe teme de restituire a proprietăţii, conflicte politice sau de altă natură, fie au
întărit acest spirit comunitar şi au contribuit la conturarea unor comunităţi locale
unite, puternice. Capitolul patru explorează fenomenul comunitar, luând în consi-
derare diverse criterii, printre care şi cel economic şi încercând să răspundă la între-
barea legată de variabilele ce influenţează forţa unei comunităţi. Din punct de ve-
dere al identităţii, în această perioadă au fost puse sub semnul întrebării toate ca-
drele care constituiau baza procesului identitar. Problema pe care am urmărit-o aici
a fost de a determina mecanismele actuale de construire a identităţii în condiţiile
insecurităţii sociale si economice create de problemele tranziţiei. M-a interesat de
asemenea care din modalităţile tradiţionale de autodefinire a individului (aparte-
nenţa la o comunitate socială, de limbă, de cultură, religia, proprietatea asupra pă-
mântului) mai sunt astăzi valabile. Problematica identitară a fost analizată având în
minte aceeaşi comparaţie, între satul bogat şi cel sărac. În sfera temei modernităţii,
studiul şi-a propus o radiografiere a trăsăturilor noului spaţiu social apărut prin inte-
racţiunea dintre elementele de civilizaţie specifice urbanului şi ruralului precum si
descrierea şi analiza practicilor sociale şi culturale pe care satul le adoptă ca răspuns
la invazia elementelor modernităţii. Obiectivele studiului au fost următoarele:
11
 Explorarea şi analiza tipurilor de schimbări relevante pentru ruralul

românesc actual şi a efectelor acestora în plan social
 Identificarea specificului identităţii colective, etnice şi culturale şi a me-
canismelor identitare predominante în comunitatea rurală, în contextul
destructurării sistemului comunitar tradiţional, şi a integrării elementelor de
modernitate culturală.
 Surprinderea semnificaţiilor comunităţii rurale la nivelul locuitorilor aces-
teia şi determinarea modului în care comunitatea ca realitate este experi-
mentată de către membrii ei.
 Analiza efectelor pe care le-a indus restituirea proprietăţii funciare după
1989, în plan comunitar, social, identitar, cultural, valoric şi în planul exis-
tenţei materiale.
 Realizarea unor comparaţii între cele două comunităţi abordate prin studiu
de caz şi ruralul românesc în general.
Metodologia utilizată a fost una triangulată, fiind axată pe trei mari
metode specifice sociologiei şi pe o abordare metodologică specifică analizei
etnologice. Astfel, am utilizat analiza secundară pentru pe bazele de date naţio-
nale disponibile în scopul explorării ruralului românesc în general şi analiza pe
bază de chestionar şi pe bază de interviu semistructurat, pentru studiul de caz pe
cele două sate. Valorificarea bogăţiei de informaţii şi de date din cele două sate
a impus în acelaşi timp şi recurgerea la o metodă de analiză specifică etnologiei:
stabilirea unei relaţii directe cu informatori-cheie din cele două localităţi în
scopul înţelegerii şi descrierii cât mai exacte a universului lor de viaţă. Aceasta
a permis observarea comportamentelor specifice şi culegerea de date brute
privind activitatea oamenilor, luarea în considerare a materialului artistic şi
literar, a celui legat de obiceiuri şi tradiţii specifice, observarea şi descrierea
specificului arhitectural şi al cadrului normativ al vieţii de zi cu zi. Toate aceste
demersuri metodologice au fost posibile datorită ieşirilor pe teren în cele două
sate, în aprilie-martie 2003 cu operatori de teren, dar şi ulterior pentru analize
de teren de mai mică amploare. Prelucrarea datelor s-a făcut atât cantitativ –
utilizând analize simple ca cele de frecvenţă sau de corelare a variabilelor, dar şi
instrumente statistice mai complexe ca Anova, analiza de corespondenţă, ana-
liza factorială. Datele de interviu au fost prelucrate prin analiză de conţinut şi
adesea am procedat la redarea explicită a cuvintelor şi opiniilor subiecţilor,
considerând că acest mod de prezentare ilustrează cel mai bine tema în discuţie.
O altă opţiune a acestui studiu a fost aceea de a nu prezenta cadrul
teoretic şi analizele pe date concrete în mod separat şi distinct, pentru că acest
lucru ar fi creat o aparentă ruptură în discurs. Am preferat în schimb ca fiecare
capitol să aibă o componentă de analiză teoretică şi una de explorare empirică a
datelor relevante, ceea ce a făcut ca fiecare temă analizată să aibă parte de o
tratare globală şi unitară.
12
Introducere
Primul capitol al lucrării este destinat unei prezentări generale a celor

două comunităţi studiate, Tălmăcelul şi Ludoşul, aspectele vizate fiind urmă-
toarele: date generale, aşezare şi detalii geografice despre localitate, istoricul
acesteia, populaţia, infrastructura, economia, arhitectura, cultura, obiceiurile şi
tradiţiile. După indicarea localizării celor două comunităţi, capitolul face – atât
pentru Tălmăcel, cât şi pentru Ludoş – o prezentare a istoriei locale. Trebuie
spus că aceasta este în mare măsură comună cu istoria sudului Transilvaniei, o
istorie extrem de complexă şi de zbuciumată de-a lungul secolelor. Am optat
pentru o analiză sumară a datelor istorice, dar suficientă pentru a contura
trecutul celor două localităţi. Am continuat apoi cu analiza datelor legate de
populaţia celor două sate – din punct de vedere numeric, ca structură pe vârste
şi structură etnică şi urmărind şi evoluţia ei în timp. Partea legată de infra-
structură vizează dotările şi utilităţile de care se bucură locuitorii Tălmăcelului
şi Ludoşului, iar partea arhitecturală face referire atât la stilul, cât şi la mate-
rialele şi tehnicile de construcţie. Subcapitolul legat de economie analizează
ocupaţiile de bază ale localnicilor, fiind ilustrat de date numerice grăitoare. În
final, paragrafele legate de cultură, obiceiuri, tradiţii readuc discuţia pe tărâmul
socioculturalului şi al identităţii şi umanizează portretul celor două localităţi.
Capitolul mai conţine şi o detaliere a metodologiei utilizate, precum şi o încer-
care de încadrare a celor două sate în tipologiile ruralului vehiculate în literatura
de specialitate. Abordarea în acest capitol face apel la analize extrem de variate,
istorice, demografice, geografice, economice, sociale şi culturale. În plus, datele
prezentate sunt atât de factură cantitativă, cât şi calitativă.
Al doilea capitol, de contextualizare a analizei, dedicat schimbării so-
ciale, tranziţiei şi postcomunismului, debutează cu analiza teoretică a celor trei
concepte şi cu prezentarea teoriilor despre acestea. Sunt analizaţi factorii,
agenţii şi mecanismele schimbării, cu referire directă la rural. Cu această ocazie,
sunt prezentate în mod succint, sub formă de tabel, tipurile de schimbare socială
vizate de studiul de faţă şi aspectele relevante pentru rural, care fac obiectul
analizei pe parcursul capitolelor ce urmează. Analiza în date concrete a ruralului
românesc urmăreşte chestiuni demografice, economice şi sociale, dar şi – foarte
important – modul în care aceste schimbări au fost şi sunt percepute de
populaţie. Capitolul se încheie cu date cantitative şi calitative despre schimbarea
socială în Tălmăcel şi Ludoş.
Al treilea capitol se focalizează asupra triadei tradiţie-modernitate-
postmodernitate, şi această temă fiind abordată ca şi context pentru analizele din
capitolele următoare. Modalitatea de lucru este aceeaşi: o discuţie teoretică
asupra celor trei, prezentând atât definiţiile mai importante, cât şi perspectivele
de abordare curente din literatura de specialitate, urmată de analiza empirică,
cantitativă şi calitativă a datelor disponibile relevante pentru cele trei concepte.
Am încercat aici să surprind ce înseamnă a fi modern sau tradiţionalist din
13
punctul de vedere al locuitorilor a două comunităţi rurale din Ardeal, în ce

măsură putem găsi în realitatea socială a două sate româneşti de astăzi, elemente
ce ţin de postmodernitate, şi în ce măsură întreg ruralul românesc prezintă o
orientare tradiţionalistă, modernă sau postmodernă.
Capitolul patru se focalizează asupra acelui cadru, în acelaşi timp
spaţial, temporal, social şi cultural, care este comunitatea. Într-o lume în care se
vorbeşte tot mai mult despre declinul comunităţii, analizele legate de acest
cadru de convieţuire socială, mai ales în contextul unei teme despre rural, nu pot
fi eludate. Am analizat din acest motiv istoricul conceptului şi ideii de comu-
nitate, oprindu-mă inclusiv la contribuţiile româneşti, pentru ca ulterior ima-
ginea acesteia să fie întregită de date empirice. Întrebările care au ghidat demer-
sul de cercetare pentru această temă au fost următoarele: care sunt semnificaţiile
sociale ale conceptului de comunitate pentru locuitorii celor două sate; în ce
măsură regimul comunist a produs aici o destructurare a modului de a înţelege
comunitatea şi de raportare la ea; care este legătura dintre modul de reprezentare
a comunităţii şi aspectele economice şi funciare ale vieţii în sat – având în
vedere că doar unul din cele două sate a fost colectivizat, iar diferenţa dintre
nivelul lor economic este semnificativă; care este diferenţa dintre semnificaţiile
sociale ale comunităţii în spaţiile sociale supuse globalizării şi în spaţiul social
al celor două sate, aflat la graniţa dintre tradiţie şi modernitate. Tot în acest
capitol am optat pentru tratarea unei alte teme majore, intim legată de cea de
comunitate, dar şi de cea a identităţii, tema globalizării. După o discuţie refe-
ritoare la adecvarea utilizării conceptului de globalizare în contextul ruralului
românesc, am încercat să răspund la două întrebări: care sunt efectele globa-
lizării asupra ruralului românesc actual şi care din dimensiunile globalizării sunt
vizibile în planul realităţii sociale a satului.
Capitolul cinci are în centru al doilea mare concept – nucleu al acestei
cercetări, cel de identitate. Multitudinea de faţete ale fenomenului – individuală,
socială / colectivă, etnică / naţională, culturală – obligă la o analiză din diferite
unghiuri de abordare. Deşi sunt conştientă că toate aceste faţete ale identităţii nu
se manifestă în mod distinct, fără legătură între ele în viaţa socială, am optat
totuşi pentru tratarea lor sistematică, ca tipuri diferite, din considerente
analitice. Fiecare tip de identitate a beneficiat şi de o analiză pe date concrete,
acolo unde acestea au fost disponibile. Trebuie spus că tema identităţii a făcut
obiectul unui număr redus de studii de teren în cercetarea sociologică româ-
nească actuală, şi mai puţine tratând problematica identitară la nivelului rura-
lului luat în mod global. Din acest motiv, generalizarea anumitor concluzii a
fost dificilă şi uneori chiar imposibilă. Întrebările la care am încercat să ofer un
răspuns în acest capitol au fost: care sunt elementele culturale pe care cele două
comunităţi rurale studiate le promovează pentru a-şi afirma identitatea colectivă,
etnică şi culturală (în cazul în care există)? Care sunt strategiile identitare uti-
14
Introducere
lizate cu precădere, cu alte cuvinte ce fac locuitorii acestor comunităţi pentru a-

şi menţine sentimentul identităţii lor colective, etnice şi culturale? Există dife-
renţe în identitatea celor două comunităţi şi dacă da, cărui fapt se datorează ele?
Şi în final, se poate contura o imagine a identităţii în rural la nivel naţional, şi
dacă da, care este aceasta?
În final, după tratarea acestor teme care reprezintă în acelaşi timp
concepte de anvergură în sociologie, ultimul capitol este dedicat analizei unei
probleme mai restrânse, dar cu legături intime cu lumea sătească şi cu temele
analizate anterior – problema proprietăţii funciare. Împărtăşesc punctul de
vedere conform căruia multe, dacă nu aproape toate schimbările, dificultăţile şi
blocajele cu care se confruntă azi satul românesc, se datorează modului în care
s-a făcut schimbarea regimului de proprietate în România în 1991. Fenomene
precum agricultura de subzistenţă, debutul şi dezvoltarea anevoioasă a antre-
prenoriatului agricol şi ne-agricol în rural, dificultăţile arendei, nu pot fi înţelese
decât în contextul a ceea ce a însemnat Legea Fondului Funciar. Ultimul capitol
analizează toate aceste aspecte, precum şi activităţile economice şi sursele de
venit în rural şi în cele două sate.
Lucrarea se încheie cu secţiunea destinată anexelor, ce detaliază instru-
mentele de lucru folosite în cercetarea de teren din cele două sate, şi precizează
bazele de date din care au fost prelucrate, prin analiză secundară, informaţiile
despre rural în general.
*
* *
Realizarea acestei lucrări a fost facilitată de participarea în echipele de
cercetare ale câtorva granturi, pe care le amintesc mai jos şi care mi-au prilejuit
acumularea de informaţii relevante pentru studiul de faţă, explorarea anumitor
teme prin cercetare de teren şi contactul direct cu locuitorii zonei Mărginimii
Sibiului, vizată de analizele acestei lucrări:
 Grantul CNCSIS 33953/08.07.2003, Capital social şi dezvoltare sociala
coordonat de Bogdan Voicu;
 Grantul CNCSIS 33336/29.06.2004, Identitatea etno-culturală la români în
contextul procesului de integrare europeană. Studiu de caz rural urban în
judeţul Sibiu, coordonat de profesorul Corneliu Bucur;
 Grantul finanţat de Uniunea Europeană prin programul Fondul Europa
(EUR 2004-09 / 108965), Cum să devii european?, coordonat de Horaţiu Rusu.
*
* *
Acest proiect de cercetare şi analiză precum şi materializarea lui sub
forma unei cărţi datorează foarte mult îndrumării permanente, sugestiilor şi
sprijinului oferite pe parcursul diverselor etape ale cercetării de către profesorul
15
Corneliu Ioan Bucur, cel care a coordonat activitatea mea doctorală şi căruia îi
aduc mulţumirile mele. Îi mărturisesc pe această cale aprecierea mea şi faptul că
reprezintă pentru mine un model de tenacitate, efort neobosit în numele unui
scop, şi de stăruinţă în a rămâne pe calea aleasă chiar şi atunci când împre-
jurările sunt potrivnice.
Le mulţumesc de asemenea colegilor mei, pentru încurajare şi pentru
comentariile şi sugestiile făcute pe anumite capitole în cadrul discuţiilor din
catedră. Le mulţumesc în mod special colegilor mei de catedră Dorel Morândău,
cel care mi-a fost profesor şi mentor şi Horaţiu Rusu, pentru observaţiile făcute
pe diverse versiuni ale textului şi pentru sfaturile valoroase oferite.
Efortul necesar pentru finalizarea acestui proiect nu ar fi fost posibil fără
sprijinul permanent al familiei mele şi părinţilor mei cărora le mulţumesc.
Această carte s-a născut şi a crescut odată cu copiii mei, Tudor şi Mara, cărora
le sunt recunoscătoare că au acceptat să împartă cu acest proiect timpul şi aten-
ţia primite din partea mea. Nu în ultimul rând îi mulţumesc soţului meu Cosmin,
pentru intuiţiile valoroase legate de text, pentru lectura atentă şi ideile cu care a
contribuit la conceperea şi redactarea textului, precum şi pentru sprijinul şi
încurajarea oferite în momentele dificile.
16
Introducere
Capitolul 1
TĂLMĂCEL ŞI LUDOŞ
cele două comunităţi rurale studiate
17
18
Tălmăcel şi Ludoş
1. ASPECTE PRELIMINARE
Spuneam în introducere că una din opţiunile acestei lucrări a fost aceea

de a analiza toate temele abordate din două unghiuri de abordare diferite: ruralul
în general şi realitatea socială a două sate româneşti din Transilvania.
Încep aşadar lucrarea de faţă cu un capitol dedicat celor două sate,
nucleul în jurul căruia se organizează întregul material. Aceste două comunităţi
nu au fost alese în mod întâmplător. Ele întruchipează două imagini diferite ale
satului românesc actual şi prezintă o serie de diferenţe de natură economică,
istorică, demografică, socială. Motivul acestei alegeri a două comunităţi ce se
plasează la poluri opuse din mai multe puncte de vedere, este, pe de o parte, de
a realiza o serie de comparaţii între ele, şi pe de altă parte, pentru a surprinde
varietatea ruralului şi policromia lui.
Campania de teren în cele două sate s-a realizat în martie-aprilie 2003,
dar a fost precedată şi urmată de multe luni de documentare şi analize. O parte
din rezultatele acestui efort sunt redate în capitolul de faţă, urmând ca, secţiunile
ce urmează să întregească imaginea celor două comunităţi, pornind de la temele
studiului – schimbare socială, identitate, proprietate, comunitate, moderni-
tate/tradiţie. Fiecare din capitolele ce vor urma, vor cuprinde o analiză teoretică,
o explorare empirică a temei respective în cele două sate şi o a treia legată de
analiza temei în cadrul ruralului românesc în general. Ceea ce rezultă din acest
demers, este o fotografie a două sate din Transilvania, într-un anumit moment
de timp, în peisajul mai larg al satului românesc actual.
2. TĂLMĂCEL ŞI LUDOŞ –
CELE DOUĂ COMUNITĂŢI RURALE STUDIATE
Cele două sate au prezentat – cu câteva excepţii – până la începutul

secolului în caracteristicile satului arhaic:
 Populaţie restrânsă, formând aproape un „izolat demografic”, fără prea
multe relaţii cu alte grupuri biologice; populaţia satului era organizată pe
familii legate prin rudenie.
 Deţinerea în proprietate şi exploatarea devălmaşă a unui trup de moşie
comun (în cele două sate doar păşunile şi pădurile mai erau exploatate în
devălmăşie la începutul secolului).
19
 Economie autarhică, având prea puţine legături cu o piaţă deschisă.

Satisfacerea nevoilor ale comunităţii se realiza în interiorul satului.
 Cultură proprie, extrem de originală, de înalt nivel artistic (Stahl, 1969)
O dată cu primul război mondial, procesul accentuându-se ulterior, pe

măsură ce semnele industrializării devin vizibile, aceste patru caracteristici nu
se mai regăsesc aproape nicăieri în ruralul românesc, iar cele două sate studiate
nu fac excepţie.
Figura 1.1 Localizarea celor două comunităţi studiate
oraşul Tălmaciu (înglobează şi Tălmăcelul)

comuna Ludoş
Tălmăcelul, ca şi Ludoşul de altfel şi zonele din care fac parte, se

caracterizează printr-o complexă şi complicată istorie locală. Nu este scopul
meu să detaliez aici această istorie, lucrarea de faţă nefiind o monografie. Mai
degrabă îmi propun să punctez câteva momente semnificative, care au schimbat
de-a lungul timpului aceste locuri. De altfel, istoria celor două comunităţi se
confundă de fapt cu istoria sudului Transilvaniei. De aceea, mi-am propus doar
o sumară trecere în revistă a istoriei acestei zone, şi doar acolo unde Tălmăcelul
sau Ludoşul s-au evidenţiat prin evenimente istorice aparte, acestea au fost
amintite.
Tratarea separată a celor două comunităţi urmăreşte, pe lângă istoria lor
şi aspecte legate de populaţie, economie, infrastructură, arhitectură şi cultură,
obiceiuri, tradiţii. Am intenţionat, în acest fel, să conturez o imagine cât mai
completă a celor două comunităţi, imagine pe care capitolele ulterioare o îmbo-
găţesc cu date referitoare la identitate, percepţia comunităţii, proprietate sau
tradiţie/modernitate.
20
2.1 Tălmăcelul
2.1.1. Aşezare, relief, date generale
Satul Tălmăcel se află în administraţia oraşului Tălmaciu, la fel ca şi

satul Boiţa şi face parte din Mărginimea Sibiului, una din cele patru zone
etnografice ale judeţului Sibiu (Pavelescu, 1978). Aflat la 3 km de Tălmaciu şi
la 21 de km de Sibiu, accesul aici este relativ uşor, deşi nu există un mijloc de
transport regulat Sibiu-Tălmăcel. La Tălmăcel se ajunge pe drumul comunal 61,
desprins din E81, ce leagă Sibiul de Râmnicu Vâlcea. Tălmăcelul este situat pe
trei râuri: Râul (se varsă în Cibin), Tălmăcuţul şi Râuşorul (ce se varsă în Râu).
Casele sunt dispuse pe aceste trei văi, Tălmăcelul fiind un sat de tip adunat
(îngrămădit) din punct de vedere al dispunerii gospodăriilor în teritoriu (vezi
Giurcăneanu, 1988). Altitudinea variază între 435 m şi 2142 m (Vârful Sterpu),
dacă luăm în considerare şi munţii ce fac parte din hotarul satului şi nu doar
vatra acestuia.
Figura 1.2 Uliţă din Tălmăcel
Relieful satului este extrem de variat, predominând muntele şi dealul. În

1996, aparţineau satului Tălmăcel, şapte munţi: Muntele Boilor, Dealul Cerbu-
lui sau Conţul, Iaru, Pologaşul, Sterpu, Zimbru şi Clăbucetul (Stroilă, 1996).
Toponimicul tălmăcel reprezintă diminutivarea numelui localităţii
Tălmaciu, al cărei sens derivă probabil din rolul pe care îl aveau în trecut local-
nicii, dată fiind poziţia localităţii la graniţa dintre Transilvania şi Ţara Româ-
nească. Asupra toponimiei regiunii au existat de-a lungul timpului controverse,
unii lingvişti sugerând că toponimicul „mărginime” are origini şi conotaţii
politice, implicând ideea de frontieră, de graniţă de stat. Ion Conea contrazice
însă acest lucru şi consideră că toponimicul apare ori de câte ori este vorba
21
despre aşezări unde muntele vine în contact cu regiuni joase. Cu alte cuvinte, el
exprimă ideea de margine a unei regiuni naturale, sau de contact între două
astfel de regiuni. Reputatul specialist în geografie istorică şi toponimie argu-
mentează această idee prin faptul că toponimicul „margine”, „mărgineni” apare
în multe alte zone ale României (Munţii Retezatului, Ţara Haţegului, Banat,
Munţii Sebeşului, ş.a.) şi nu doar în zonele unde în trecut a existat o frontieră
politică (Conea, 1984: 192-202).
2.1.2 Istorie locală
După unele surse, Tălmăcelul este atestat documentar din 14521, sub
numele de Kystholmach. Alte surse dau ca primă dată a atestării documentare,
anul 1488 şi îl mai amintesc şi sub denumirile de Kistalmács, Kleintalmesch,
Kli-Talmesch2. Istoria lui este aşadar una îndelungată. Vestigiile descoperite pe
teritoriul satului (topor de piatră) atestă locuirea în acest spaţiu încă din neolitic
sau epoca bronzului (Luca, Pinter, Georgescu, 2003). Există de asemenea do-
vezi ce atestă locuirea în această zonă (sudul Transilvaniei) în perioada daco-
romană şi permanenţa populaţiei autohtone şi după retragerea aureliană –
cetatea romană de la Boiţa (Caput Stenarum) a fost prima întemeiată din
Transilvania şi ultima părăsită de administraţia romană în timpul retragerii.
Continuitatea populaţiei româneşti după retragerea aureliană este demonstrată
prin nenumărate argumente istorice (vezi de exemplu Iorga, 1989), şi prin
1
Atestarea documentară a localităţii Tălmaciu este mai timpurie, datând din 1318, el fiind
centrul grupului de sate româneşti Tălmăcel, Boiţa, Turnu-Roşu, Racoviţa, Sebeşul de Jos şi
Plopi (dispărut în secolul XVI) (Dumitrescu-Jippa, Nistor, 1976).
2
În Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol.II (Suciu Coriolan, 1968), sunt
date următoarele atestări documentare ale satului Tălmăcel:
 1488 sub numele de Kleyn Talmacz;
 1508 Cleynn Tholmacz, în Berger Albert – Volkszählung in den 7 und 2 Stühlen, im
Bistritzer und Kronstädter Distrikte vom Ende des XV und Anfang des XVI. Jahrhunderts,
in Korrespondenzblatt des Vereins für Siebenbürglische Landeskunde, Sibiu, 1894, nr. 5-6.
 1539 Kis Talmasch, în Veress Endre, Báthory István fejedelen és lengyel király
levelezése (Corespondenţa lui Ştefan Báthory, principe al Transilvaniei şi rege al
poloniei), vol. I (1556-1575), Cluj, 1944.
 1733 Kis-Talmács, în conscripţia Klein;
 1750 Telmecsel, în conscripţia Aron;
 1760-1762 Talmacsel, în conscripţia Buccow;
 1805 Talmatsel, în conscripţia Dósa;
 1850 Kis Talmács, Klein Talmatsch, Tălmăcel, în Buletinul Guberniului Provinciale
pentru Marele Principat Transilvania, cursul anului 1854, în colecţia Mike Sandor,
Arhiva istorică a Academiei RSR, Filiala Cluj.
22
dovezi etno-lingvistice: unelte întâlnite aici, precum coaşta3 – care, prin ve-
chime, aparţine lumii antice – sau construcţii specifice cum ar fi staulul, atestă
continuitatea românilor pe acest teritoriu (Bucur, 1977a).
Istoria locală este ulterior marcată de migraţiile intense din epoca pre-
feudală (avari, huni, goţi, gepizi) şi ulterior pecenegi, în secolele X-XII
(Madgearu, 2005). Secolul dintre retragerea romană şi pătrunderea maghiarilor
este un secol întunecat şi datorită faptului că în această perioadă, populaţia
autohtonă a înregistrat un regres în dezvoltarea ei. Explicaţia constă în faptul că
popoarele nomade aveau un nivel de civilizaţie inferior daco-romanilor băşti-
naşi şi un mod de producţie tributal, bazat pe un impozit în natură, pus pe toate
produsele pe care aceştia le cultivau sau le exploatau. Din aceste motive popu-
laţia autohtonă a regresat în acest secol al migraţiilor barbare (Bucur, 2004).
Dovezile arheologice arată însă că aceste năvăliri barbare nu au modificat în
mod esenţial viaţa autohtonilor (Drăgan, 1993). Studiile istorice bazate pe des-
coperiri arheologice arată că în perioada dinaintea invaziei regatului ungar,
populaţia autohtonă din sudul Transilvaniei era organizată în puternice comu-
nităţi obşteşti, ce dispuneau de suficientă putere pentru a opune rezistenţă aces-
tei invazii. Populaţia ce locuia aici era o populaţie sedentară, ce se ocupa în
principal cu cultivarea pământului (Nägler, 1969).
Începând cu secolul IX pătrund pe teritoriul Transilvaniei ungurii.
Apoi, în secolele XII-XIII, se produce un fenomen masiv de emigrare al saşilor
din Germania apuseană, ce îşi avea cauzele în specificul feudalismului german.
Aceştia sunt colonizaţi de regii maghiari, mai ales în sudul Transilvaniei, cu
scopul de a apăra Fundus Regius4 de atacuri şi de a-şi consolida stăpânirea în
zonă. Saşii colonizaţi s-au organizat mai întâi în unităţi administrative numite
comitate, pentru ca ulterior acestea să poarte numele de scaune (Badea,
Caloianu, Dragu, 1971). După acest moment, sudul Transilvaniei, deci şi zona
care face subiectul acestui studiu, a trecut prin multe schimbări politico-admi-
nistrative. Iniţial, începând cu 1224, Sibiul a fost comitat apoi, odată cu înfiin-
ţarea scaunelor şi provinciilor, ca organisme administrative şi teritoriale, pro-
vincia Sibiu a cuprins în 1355 zece scaune (iniţial şapte şi apoi încă trei), pentru
ca ulterior, din 1487, Sibiul să facă parte din universitatea saşilor (Universitas
Saxonum), unitatea administrativă, juridică şi politică ce va guverna toate co-
munităţile săseşti din fundus regius, din 1486 şi până în 1876 (Nistor,
Racoviţan, 1985, Avram, Crişan, 1983). În aceeaşi perioadă (secolul XV),
Tălmăcelul, deşi considerat sat liber, avea statut de domeniu al Sibiului, cu obli-
3
Unealtă asemănătoare sapei, cu doi sau trei colţi, specifică agriculturii în zonele colinare şi
premontane.
4
Fundus Regius (pământul crăiesc), adică fâşia de teritoriu dintre Orăştie şi Baraolt, colonizată de
regalitatea maghiară cu saşi în veacurile XII-XII). Satele din Mărginime au făcut parte din acest
Fundus Regius, iar locuitorii lui erau exceptaţi de la obligaţiile feudale de către nobili.
23
gaţii de natură feudală în muncă, natură şi bani. Acestea se adăugau obligaţiei

de pază a graniţelor. Situaţia de dependenţă faţă de Sibiu se menţine şi în
secolul XVI. (Dumitrescu-Jippa, Nistor, 1976: 61).
Deşi Tălmăcelul este foarte aproape de zona intens colonizată cu saşi de
către regalitatea maghiară, documentele arată o aşezare a saşilor preponderent
între Cibin şi Râul Sadului, zona dintre Râul Sadului şi pârâul Tălmăcel fiind lo-
cuită de români. Aşadar Tălmăcelul avea încă de atunci o populaţie prepon-
derent românească, acest lucru fiind dovedit şi de denumirile care se vehiculau,
de Tălmaciu săsesc şi Tălmăcelul românesc (Stroilă, 1996). Este perioada în
care Tălmăcelul are statut de sat subordonat scaunului Tălmaciu.
Urmează apoi, începând cu secolul XIV şi până în secolul XVII, pe-
rioada în care populaţia din această zonă încearcă să-şi menţină independenţa în
faţa ofensivei Imperiului Otoman. Perioada este marcată de o puternică insta-
bilitate politică. În 1526, după înfrângerea ungurilor la Mohács, regatul maghiar
se prăbuşeşte, iar Transilvania devine principat autonom, aflat sub suveranitatea
Porţii Otomane. În 1688, Transilvania devine provincie a Imperiului Habsburgic.
După dizolvarea Universităţii Săseşti, scaunul Tălmaciului, din care făcea parte
şi Tălmăcelul, este scos de sub administraţia magistraţilor sibieni (1784), situ-
aţie care va stimula o deosebită dezvoltare economică şi socială a zonei. Tot
acum încep să apară semnele dezvoltării capitalismului timpuriu şi apar sau se
dezvoltă meserii şi industrii ce permit creşterea producţiei casnice textile şi
obţinerea unor noi surse de venit – cum ar fi pivele, ştezele, vâltorile, sau dintre
meserii cărbunăritul (Bucur, 1985, 2003).
Momente cu o mare relevanţă pentru istoria acestor locuri sunt cel de la
1859 (Unirea ţărilor române), reforma agrară a lui Cuza (1864) – prin care
ţăranii sunt împroprietăriţi şi se înfiinţează comuna ca formă administrativă – şi
anul 1867, în care ia naştere Imperiul Austro-Ungar, consecinţa fiind că auto-
nomia Transilvaniei este anulată, ea fiind anexată Ungariei. Se adaugă ulterior
momentul 1918, ce marchează unirea Transilvaniei cu România şi care aduce cu
sine apariţia unei pieţe naţionale unice, ridicarea barierelor administrative şi
deci, dezvoltarea puternică a economiei mărginenilor. În tot acest timp românii
din zona Tălmaciului se remarcă prin actele de eroism, de împotrivire făţişă la
măsurile luate de cei ce îi dominau şi care le lezau interesele5, şi prin persona-
lităţile de importanţă naţională pe care le-a dat această zonă.
Perioada ce urmează nu este nici pe departe una liniştită, zona înre-
gistrând când perioade de regres (datorate evenimentelor politice şi economice,
cum ar fi de exemplu primul război mondial, reforma agrară de la 1921 şi criza
5
A rămas astfel în istoria locală momentul 1731, când un munte al comunei Tălmăcel a fost
trecut abuziv comunei Tălmaciu. Ţăranii din Tălmăcel s-au împotrivit astfel că măsurile
luate împotriva lor au fost foarte dure (Dumitrescu-Jippa, Nistor, 1976: 159) .
24
politică din 1929-1933), când perioade de dezvoltare accentuată. În 1948 are loc
o reorganizare teritorială, în urma căreia comuna Tălmăcel este desfiinţată şi
trecută în subordinea comunei Tălmaciu ca sat (situaţie ce a rămas valabilă până
astăzi), iar pădurea trecea în proprietatea statului. În 2004, a fost înaintată o
propunere de transformare a Tălmăcelului în comună, neaprobată însă. „Păi
înainte, până către 1950 o fost primăria în sat. Aveam 450 de numere, la care
aveam notar, primar din sat şi ne gospodăream pe plan local. Şi cu bugetul
satului s-au făcut multe lucruri bune în sat: s-au făcut ziduri de sprijin, fântâni
cu apă potabilă, dispensar. Datorită faptului că ne-au comasat cu Tălmaciu nu
ne mai gospodărim singuri. Şi atunci trebuie să rămânem la cheremul oraşului
Tălmaciu. Nu-i plăcut da’ n-avem ce face. Ar fi bine să ne gospodărim aicea în
sat, cu pământul nostru, cu terenurile noastre. Că noi n-avem pădure proprie, e
pădurea satului. Ce se va întâmpla, cum va mai merge nu ştiu. Că-i bine, că
nu-i bine, cum îi, aşa e.” (O.I., 75 de ani, Tălmăcel)
În anii comunismului, un mare avantaj l-a constituit faptul că
Tălmăcelul a scăpat flagelului colectivizării.
2.1.3 Populaţia
Datele timpurii despre populaţia satului Tălmăcel sunt sărace, datorită

faptului că rareori se face referire la Tălmăcel în mod independent de Tălmaciu.
Populaţia satului fluctuează foarte mult. O imagine diacronică a mărimii populaţiei
ne-o oferă lucrarea Mărginenii Sibiului: astfel, în secolele XV-XVII se înregistrează
o spectaculoasă creştere demografică, în ciuda perioadei extrem de frământate şi în
ciuda molimelor (de la 10 familii în 1488, la 232 de familii în 1722).
La începutul secolului XIX, Tălmăcelul avea o populaţie de aproxima-
tiv 1200 de oameni, iar între 1900 şi 1975, populaţia Tălmăcelului scade de la
1571 locuitori la 1504 locuitori. La 1900, structura etnică a populaţiei era majo-
ritar românească: 1453 de locuitori din cei 1571 erau de etnie română, nu exis-
tau germani şi unguri în sat, iar 28 de locuitori aveau altă naţionalitate decât ro-
mână, maghiară sau germană (Nistor, Marinescu-Frăsinei, 1990, vol. II). În
1975, din totalul populaţiei din Tălmăcel, 1254 erau români, iar categoria „altă
naţionalitate” (în afară de român, german sau maghiar) crescuse la 250.
În 1957, numărul de gospodării cu familii extinse (bunici, părinţi, copii)
era scăzut în Tălmăcel faţă de celelalte sate ale Mărginimii, doar 5,7%. Expli-
caţia oferită de T. Herseni consta în ocupaţia preponderent pastorală a locuito-
rilor, spre deosebire de localităţile agrare, unde era nevoie de a menţine familia
unită, în scopul de a păstra pământul întreg, neparcelat. Turmele însă nu îşi pier-
deau vitalitatea prin împărţire (Herseni, 1985a: 167). În 1975, structura
familiilor din Tălmăcel era următoarea:
25
Tabel 1.1 Structura familiilor din Tălmăcel, 1975
O Fără 3-4 5-10 Peste 10

Un copil 2 copii
persoană copii copii copii copii
9,8% 28,6% 22,3% 21,3% 15,8% 1,96 -
Sursa datelor: Herseni, 1985a: 169
Notă: procente din totalul de 510 familii
La ultimul recensământ (2002), populaţia satului era de 1224 locuitori,

în scădere faţă de 1992, când populaţia era de 1381 de locuitori. Din total, 594
erau femei şi 630 bărbaţi (în 2002). Cifrele privind populaţia pe grupe de vârstă
nu sunt disponibile în urma recensământului independent pentru Tălmăcel, ci
doar pentru oraşul Tălmaciu.
După structura etnică, Tălmăcelul are un număr de 1218 români şi 6
rromi (recensământul populaţiei, 2002). Din campania de teren efectuată ştim
însă că numărul rromilor din sat este mult mai mare, diferenţa fiind explicabilă
prin faptul că etnia a fost înregistrată în cadrul recensământului pe baza
declaraţiei proprii. Din cei 1224 de locuitori, 1218 declară religia ortodoxă, 5 se
declară creştini după evanghelie, iar unul declară altă religie. Tălmăcelul face
parte dintr-o zonă cu o densitate a populaţiei între 30-60 locuitori / km2,
densitate specifică zonelor rurale ale judeţului.
În ce priveşte migraţia, Tălmăcelul are o tradiţie de sat închis. O împăr-
ţire a localităţilor Mărginimii pe zone de imigrare (în funcţie de numărul celor
ce au venit din alte părţi şi s-au stabilit aici prin căsătorie), între 1860 şi 1960,
arată că Tălmăcelul făcea parte din grupa localităţilor în care nu s-a înregistrat
nici o persoană venită din afară (Caramelea, 1961). Situaţia s-a schimbat însă în
contemporaneitate. Tălmăcelul a cunoscut în anii comunismului o puternică
migraţie iterativă, pendulatorie (Ciobănel, 1995, 1996), prin cei ce au făcut
naveta spre Tălmaciu sau spre Sibiu, ca lucrători în industrie. Terenul agricol
puţin şi accidentat, a făcut ca o mare parte din populaţia tânără să se orienteze
spre naveta în industrie, ca sursă alternativă de venit. Astfel, timp de mulţi ani,
tinerii lucrau în oraş în timpul săptămânii – mai ales în Tălmaciu la Firul Roşu
şi fabrica de cherestea – iar vârstnicii rămâneau în sat să lucreze pământul.
După 1989, a existat o migraţie definitivă spre oraş, dovadă fiind faptul că
populaţia satului s-a redus cu 11,7 % din 1992 până în 2002. Tălmăcelul nu este
însă unul din satele părăsite de tineri, în care să fi rămas doar vârstnicii.
Vecinătatea cu Tălmaciul şi distanţa mică faţă de acesta, le permite celor de aici
să aibă locuri de muncă la oraş, dar păstrându-şi gospodăria din sat. Populaţia
satului este echilibrată pe grupe de vârstă, iar media de vârstă este de 49,3 ani,
foarte apropiată de media de vârstă pe rural a ţării.
26
2.1.4 Infrastructura
Infrastructura este modernizată, Tălmăcelul dispunând de reţea de gaz,

apă menajeră (nu şi potabilă), telefonie (245 de abonaţi) şi cablu tv. Problemele
locuitorilor sunt legate de drumul de acces spre sat, de calitatea apei potabile, şi
de poluarea râului Tălmăcuţ cu deşeuri menajere şi resturi vegetale. Tălmăcelul
nu dispune de canalizare. În sat există o şcoală cu clasele I-VIII, cămin cultural,
dar nu există dispensar. Cel mai apropiat punct de cale ferată este Tălmaciu, la 3 km.
Prima şcoală a fost înfiinţată în Tălmăcel în 1833. Şcoala funcţionează
până în 1871, când se ia decizia construirii uneia noi. În 1877, şcoala cea nouă,
cu trei clase, este dată în folosinţă, iar în 1887 construcţia a fost extinsă.
Modificări şi extinderi s-au mai realizat în 1930 şi 1972-1974. Primăria – până
în 1948, anul desfiinţării ei – a funcţionat în acelaşi spaţiu cu şcoala.
2.1.5 Economia
Dezvoltarea economică a zonei din care face parte şi Tălmăcelul a fost

extrem de fluctuantă de-a lungul timpului, urmând evenimentele istoriei locale,
care fie au impulsionat-o, fie au făcut-o să stagneze. Ocupaţiile de bază în
Tălmăcel sunt aceleaşi ca şi acum câteva sute de ani, neintervenind schimbări
importante în acest domeniu. Astfel tălmăcenii îşi procură veniturile atât din
agricultură şi creşterea animalelor, cât şi din ocupaţii complementare cum ar fi
prelucrarea lemnului, sau meşteşuguri.
După revoluţia de la 1848, viaţa economică a Sibiului se intensifică.
Însă între 1875 şi 1891, viaţa economică a întregului judeţ intră într-o perioadă
de criză, datorită războiului vamal purtat de Austro-Ungaria cu România, cu
urmări mai ales asupra industriei, comerţului şi meşteşugurilor (Nistor,
Marinescu-Frăsinei, 1990, vol. II). Fluctuaţii mari în ce priveşte numărul celor
ce realizează diverse ocupaţii de bază, se înregistrează şi în secolul trecut şi mai
ales în anii comunismului. Astfel, întreaga zonă devine preponderent agricolă,
iar după colectivizare, numărul celor ce lucrează în industrie creşte foarte mult.
În Tălmăcel, în 1975, în structura ocupaţională a populaţiei satului predominau
muncitorii agricoli (479) şi cei industriali (301). În acelaşi an în sat erau 13
funcţionari şi 4 meseriaşi (Herseni, 1985b: 181).
Agricultura. Este ocupaţia de bază a tălmăcenilor. Tălmăcelul a fost unul din

satele Mărginimii care a fost nevoit să practice agricultura pe teren accidentat.
Terenul arabil fiind foarte puţin, el a fost extins pe terenuri care nu erau iniţial
destinate agriculturii iar toponimia locală – aruncuri, teiş – dovedeşte acest
lucru (Popa, 1985). Solul este slab productiv, locuitorii făcând un efort
27
substanţial în fiecare an pentru îngrăşarea naturală a acestuia. („...că aicea în sat

se lucrează pământul acesta de munte, ori poate fără nici un rost....ăăă...toată
vara merg şi lucră, stau acolo în arşiţa aia şi toamna merg să cumpere porumb
şi grâu din piaţă. Pământul nostru e un pământ destul de sărac. Fâneţele sunt
la o distanţă de 2-3 km, drumuri greu accesibile...deci oamenii trăiesc prin
eforturi mari”, O.I, 35 de ani Tălmăcel).
În ce priveşte suprafeţele agricole, o statistică din 1941 evidenţiază
faptul că Tălmăcelul face parte din categoria localităţilor dezvoltate din
Mărginime, în ce priveşte suprafaţa hotarului, având o suprafaţă totală de 1425
ha, din care 57,6% sunt păduri, 20,2% fânaţe, 15,2% păşuni, 6,8% reprezintă
teren arabil şi 0,2% livezi (Bucur, 1985). În 1975, Tălmăcelul deţinea 420 ha de
teren arabil (2,6% din totalul localităţilor mărginene), 577 ha (3,6%) fânaţe,
teren pentru livezi inexistent, 12514 ha (78,3%) munţi şi păduri şi 2455 (15,4%)
păşuni (Herseni, 1985b: 177).
În Tălmăcel se cultivă grâu, porumb, orz, ovăz, cartof, dovleac, legume
şi zarzavaturi. Cea mai mare parte a produselor este destinată consumului în
gospodăriile proprii. Culturile cele mai de succes sunt porumbul şi cartofii.
Munca la câmp este într-o foarte mică măsură mecanizată datorită reliefului
accidentat şi costului mare al unor astfel de lucrări. Un loc important îl ocupă şi
pomicultura, aceasta dezvoltându-se foarte mult după primul război mondial (în
1968 a apărut primul alambic în sat – Stroilă, 1996). Agricultura devine ocu-
paţie principală după al doilea război mondial. Astfel, în 1957, În Tălmăcel,
numărul plugarilor faţă de cel al oierilor era de 427 la 156. Întreaga zonă a
Mărginimii devenise preponderent agricolă (4020 de oieri la 7290 agricultori).
În acelaşi an, horticultura era slab dezvoltată (doar 34 de persoane se declarau
horticultori), iar pomicultura aproape inexistentă (2 pomicultori) (Herseni,
1985b: 172). Cifrele trebuie luate în considerare cu mare precauţie, existând
posibilitatea unor declaraţii false din partea locuitorilor, perioada fiind cea a
colectivizării.
Păstoritul. Cealaltă ocupaţie, a creşterii oilor şi vitelor, reprezintă o a doua

sursă importantă de venit, având de asemenea o tradiţie îndelungată, dar
ocupând un rol secundar începând cu secolul XIX. În trecut, oieritul în Tălmăcel
era ocupaţie de bază şi de asemenea oamenii creşteau şi vite. În această zonă se
consideră a fi tradiţional păstoritul de tip pendulator, doar în interiorul hotarului
satului (după unii autori se mai numeşte şi păstorit agricol local (Vuia, 1964),
sau păstorit local (Dunăre şi colaboratorii, 1984). Transhumanţa s-a dezvoltat
abia începând cu secolul XIV6, ca urmare a dezvoltării breslelor de postav şi
6
Primul document ce atestă începutul transhumanţei pastorale româneşti în sudul
Transilvaniei, pe Fundus Regius, datează de la sfârşitul secolului XIV, provenind din
28
piele, ceea ce a creat o cerere mare de materie primă, tot timpul anului (Bucur,
1977b). Specificul Tălmăcelului este dat tocmai de acest lucru: faptul că şi în
ziua de azi, practică păstoritul de tip pendulator, păşunile de pe munţii ce fac
parte din hotarul satului fiind suficiente pentru hrana oilor. Transhumanţa s-a
dezvoltat târziu, în deceniul cinci al secolului trecut (Stroilă, 1996). Datorită
faptului că în Tălmăcel, transhumanţa nu a constituit modalitatea principală de
păstorit, numărul de oi pe care îl deţinea o familie de-a lungul timpului nu a
ajuns la efectivele impresionante din Poiana Sibiului, Jina sau Tilişca. În 1959,
existau şase stâne, cu un număr de 4547 de oi, proprietarilor revenindu-le între
1-30 de oi. În 1974 erau opt stâne cu 4600 de oi (Irimie, Popa, 1985).
În 1985, Tălmăcelul se plasa pe locul cinci, după Poiana, Jina, Tilişca şi
Răşinari, în privinţa numărului total de oi (89,8% din totalul de animale). Chiar
şi astăzi, tălmăcenii nu au mai mult de o sută de oi (cu câteva excepţii). Moda-
litatea în care se utilizează munţii ce aparţin satului pentru păşunatul oilor, este
strict reglementată prin tradiţie, regulile fiind moştenite din vechime (Herseni, 1985b).
Lemnăritul. Cu o suprafaţă totală a pădurilor mai mare decât multe alte sate din
Mărginime (în 1941 era de 57,6 % din totalul suprafeţei agricole), Tălmăcelul
îşi bazează o parte importantă a economiei pe activităţile legate de prelucrarea
lemnului (brădărit – exploatarea bradului şi realizarea unor construcţii din lemn
de brad, lemnărit – tăierea şi fasonarea lemnelor de foc, cărbunărit – pregătirea
mangalului). Înainte de anii 1950, toate acestea activităţi aduceau venituri
substanţiale sătenilor, pentru că exista o cerere considerabilă la oraş pentru
lemnele de foc. Astfel, în prima parte a secolului trecut, cărbunarii depăşiseră
numărul oierilor. În 1912, un călător prin sat este impresionat de numărul celor
ce făceau cărbuni pe care îi vindeau apoi la piaţă în Sibiu (Însemnare în
Telegraful Român, 1912). Astăzi, această meserie a dispărut în totalitate. După
1950, o dată cu apariţia reţelelor de gaz metan, au dispărut şi celelalte activităţi
legate de exploatarea lemnului, ele realizându-se în continuare doar pentru uzul
familiilor. Doar în brădărit mai există meşteri ce lucrează şi astăzi.
Industria tradiţională. A fost una din ramurile cele mai bine reprezentate în
Mărginime, începând cu secolele XIV-XV. Morile hidraulice, pivele şi dârstele,
uleiniţele, alambicurile şi joagărele reprezintă modalităţi tehnice esenţiale în
economia sătească şi care aduceau venituri importante (Bucur, 1985: 108). În
Tălmăcel, primul joagăr a fost construit în 1780, prima moară în 1875, iar în
perioada interbelică existau cinci fabrici de ulei şi postav, nouă varniţe şi şase
măcelării. Fabricarea uleiului se dezvoltă încă din secolul XVI-XVII (Bucur,
cancelaria lui Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti şi reînnoit în anul 1418 de Mihai
al II-lea, fiul lui. (Bucur, 2004)
29
2006: 56). Comerţul era de asemenea dezvoltat, iar o parte din săteni se înde-
letniceau cu diverse meşteşuguri (brutari, cojocari, confecţioneri de căciuli). În
anii comunismului, toate aceste ocupaţii tradiţionale, cu o dezvoltare deosebită
nu doar în Mărginime, ci în întreaga Ţară a Oltului, au dispărut treptat, cauzele
fiind multiple: interzicerea practicării lor de către autorităţi, lipsa de materie
primă, lipsa cererii (Irimie, 1981). Cei mai mulţi locuitori au devenit lucrători în
industrie, renunţând astfel la aceste ocupaţii tradiţionale.
2.1.6 Arhitectura
Consider îndreptăţită ideea că arhitectura gospodăriilor rurale şi toate

celelalte elemente care ţin de ea (materiale de construcţii, obiceiuri legate de
construirea casei, etc), este semnificativă nu doar într-un sens strict, arhitectural,
ci este relevantă pentru întregul univers de gândire şi de acţiune sătesc. Ideea
apare şi în literatura de specialitate: mentalitatea populară se reflectă în tipul de
case şi de curţi şi în toate celelalte elemente legate de construirea unei case
(Budiş, 1996). Curtea are şi ea o formă care nu este niciodată întâmplătoare.
„Curtea este expresia economică a regiunii” considera Romulus Vuia, extinzând
termenul de „curte” la întreaga gospodărie (Budiş, 1992). Reşedinţa este, ca în
toate zonele rurale ale României, virilocală (Ciobănel, 1995)
Tendinţa în Transilvania a fost aceea a organizării gospodăriei cu fron-
turi închise spre stradă, iar construcţiile, erau realizate independent, deşi adesea
erau lipite şi comasate. Tipul de arhitectură nu este întâmplător, el fiind intim
legat de tipul aşezării şi de ocupaţiile principale ale localnicilor. Satele adunate,
din care face parte şi Tălmăcelul, au predispus la ordonarea gospodăriilor şi
închiderea fronturilor, locuinţa fiind situată la stradă (Pătraşcu, 1984).
Tălmăcelul, ca sat aparţinător Mărginimii, reflectă tipul de aşezare,
stilul arhitectonic şi specificul tehnicilor de construcţie din această zonă. Astfel,
aşezarea este de tip îngrămădit (sau sat adunat de-a lungul văii – Vuia, 1975), cu
case construite de-a lungul celor trei văi. Satul adunat din sudul Transilvaniei,
specific atât Tălmăcelului, cât şi Ludoşului, trebuie deosebit de cel adunat de
câmpie. Aici casele sunt ordonate la drum, spaţiul fiecăreia este restrâns, curţile
sunt pavate, ele formând un front unic, legat, la uliţă. Satul are un aspect
compact (Ionescu, 1971). Există şi un al doilea nivel de construcţii, specializate
şi sezoniere, în zona fânaţelor, aşa-numitele colibe. Existenţa colibelor, ce
constituie o prelungire absolut necesară a gospodăriilor din vatră, având utilitate
pastorală, reprezintă un element de specificitate locală. Tălmăcelul avea în 1985
aproximativ 300 astfel de colibe (Zderciuc, 1985). Colibele au o istorie
îndelungată fiind amintite încă din 1364, sub numele de specialiter loco estivali
(Bucur, 2003: 44).
30
În ce priveşte gospodăriile din vatra satului, acestea reflectă într-un grad

înalt specificul economic şi ocupaţional al zonei. Aici se întâlnesc – deşi tot mai
puţin astăzi – gospodăriile cu ocol întărit, specifice zonelor de munte şi vieţii
pastorale. Aceste gospodării constituie – considera Paul Stahl – „forma cea mai
potrivită pentru apărarea vieţii şi avutului locuitorilor, crescători de animale.”
(Stahl, 2005: 10). Gospodăriile sunt aşezate pe un spaţiu restrâns, dat fiind spe-
cificul reliefului, acest lucru fiind vizibil în economia cu care este utilizat spa-
ţiul, pentru diferitele construcţii ce alcătuiesc gospodăria. Diferenţierile în
funcţie de avere apar în proporţia construcţiilor şi în calitatea materialelor folo-
site. Gospodăria este alcătuită din casă, şura cu grajd (grajduri), coteţe, bucă-
tăria de vară şi (sau) cuptoare de pâine (Zderciuc, 1985). Curtea gospodăriilor
din Tălmăcel este îngustă, specifică satelor poziţionate de-a lungul drumului.
Din punct de vedere arhitectural, Tălmăcelul se încadrează în tipul
construcţiilor cu cununi orizontale de bârne. Elementele tradiţionale se regăsesc
în toate detaliile privind tehnica de construcţie a caselor din această zonă.
Astfel, temelia casei o reprezintă acea „talpă” de stejar, groasă de 0,60 m şi care
denotă faptul că influenţele săseşti în construirea caselor de aici au fost foarte
reduse.
În ce priveşte vechimea locuinţelor, situaţia din ţară arată că 11,7% din
locuinţele din rural au fost construite la începutul secolului, 20,3% în 1940 şi
21,8% în 1970. În 1990 s-au construit case noi în proporţie de 1,04% (Sârbu,
Florian, 1995). În oraşul Tălmaciu (pentru Tălmăcel nu dispunem de date de
acest fel), în 2002, 7,61% din locuinţe erau construite dinainte de 1900, cele mai
multe locuinţe datând din perioada 1945-1970.
În ce priveşte materialele de construcţie, la recensământul din 1910, în
Tălmăcel, 12,9% din case erau din piatră sau cărămidă, 0,5% erau din piatră şi
pământ, 2,2% erau din chirpici sau pământ şi 85,8% din lemn. În acelaşi an,
22,7% din locuinţe aveau acoperiş de ţiglă şi 77,3% acoperiş de şiţă (Stahl,
2005: 40). Aşadar, în trecut, materialul tradiţional de construcţie preferat era
lemnul, însă începând cu perioada comunistă casele au început să fie construite
din cărămidă. Acoperişurile tradiţionale erau din şiţă (un tip de şindrilă mai
lungă şi mai îngustă). Astăzi, acoperişurile sunt majoritatea din ţiglă. Alte
elemente de tradiţionalitate în construcţia caselor de aici sunt podmolul (tipul
specific de prispă joasă, de pământ) şi privariul, asemănător unui balcon, ca
element de lărgire a spaţiului casei, cu funcţie utilitară, de odihnă şi care pune în
evidenţă intrarea în casă (Ionescu, 1971). Acest privariu, deosebeşte unele case
din Tălmăcel de modelul tradiţional, cu prispă (podmol). Poarta caselor din
Mărginime, care oferă ocazia realizării unui decor deosebit în lemn, nu are doar
funcţie de apărare şi de barieră, ci este implicată şi în obiceiurile legate de
căsătorie sau înmormântare, sau în alte sărbători tradiţionale (Stahl, 2005: 78).
Casele au cel puţin două încăperi (tinda şi încăperea de locuit, la care se poate
31
adăuga cămara) (Petrescu, 1985). Caracteristică interiorului tradiţional este o

mare varietate de ţesături din lână, bumbac, cânepă, mobilier pictat, obiecte din
ceramică şi icoane (Capesius, 1985). Astăzi însă, acest interior tradiţional mai
poate fi regăsit cu greu, modernizarea schimbând fundamental, atât inventarul
de obiecte utilizate în gospodărie, cât şi modul de organizare a interiorului.
Figura 1.3 Biserica din Tălmăcel

Biserica. Actuala biserică a satului7 a fost construită între 1776 şi 1784, pe locul
unei foste bisericuţe din lemn şi pictată atât în interior, cât şi în exterior. De-a
lungul timpului i s-au adus diverse îmbunătăţiri. Cele mai recente lucrări
(refacerea picturii interioare) au fost realizate între 1978 şi 1983. Biserica din
Tălmăcel este a treia ca vechime în satele din Mărginimea Sibiului.
2.1.7 Cultură, obiceiuri, tradiţii
Tălmăcelul oglindeşte pe de o parte specificul culturii spirituale din

Mărginime, dar are în acelaşi timp elemente de unicitate, ce nu mai pot fi
regăsite în alte sate. În cadrul cercetării de teren realizate noi 97,3% din
respondenţi afirmă că mai există în satul lor tradiţii şi obiceiuri din strămoşi, pe
care oamenii le păstrează în continuare, amintind:
 obiceiul de Sf. Ion – 54,6%
 cetele de feciori – 15,7%
7
Legenda bisericii din Tălmăcel spune că banii pentru construcţia bisericii s-au terminat
înainte ca să fie făcute acoperişul şi turnul şi nu existau posibilităţi de strângere a unor sume
suplimentare, astfel că exista pericolul să se prăbuşească şi ceea ce a fost construit deja. Însă
odată cu prima ploaie de primăvară, o parte din coasta unui deal din apropierea bisericii s-a
surpat şi a dat la iveală un butoiaş plin cu monede de aur, ce a permis finalizarea întregii
construcţii (Părean, 2005: 63-65).
32
 colindele de Crăciun – 11,4%

 dansul şi cântecul popular – 5%
 obiceiurile de Bobotează – 4,3%
 portul popular – 1,3%
Cea mai cunoscută sărbătoare a Tălmăcelului (Udatul Ionilor) se
păstrează şi astăzi, dar locuitorii evocă nostalgic şi tradiţii, obiceiuri care astăzi
nu mai există în sat. Astfel, din cei 29,2% respondenţi care sunt de acord că au
existat în trecut obiceiuri care azi nu mai există în sat, amintesc printre acestea:
 Şezătorile – 14,7%
 Hora de duminică – 4,0%
 Obiceiurile de nuntă – 1,3%
 Portul popular – 1,3%
Oamenii din Tălmăcel sunt conştienţi de caracterul de unicitate al sărbă-
torilor de iarnă din satul lor. La întrebarea „Prin ce este satul dumneavoastră
renumit faţă de alte sate?”, 41,9% răspund „prin obiceiurile de iarnă, în special
cel de Sfântul Ion”. 89,9% din respondenţi sunt de părere că tradiţiile şi obiceiu-
rile sunt respectate de toţi oamenii din sat (şi tineri şi bătrâni), 9,1% spun că
doar bătrânii mai respectă aceste obiceiuri. Doar 1,3% (spre deosebire de 23,9%
în Ludoş) consideră că tinerii şi copiii nu mai sunt deloc interesaţi de acestea.
25,5% dintre cei ce au răspuns au făcut sau fac parte dintr-un grup artistic al sa-
tului, şi 82,9% spun că în satul lor se mai organizează manifestări, cu ocazia
sărbătorilor mari, la care participă tot satul. 67,7% din respondenţi cunosc cân-
tece populare specifice satului, 82,9% cunosc jocuri populare, 36,2% cunosc
poezii populare, iar 66,8% cunosc strigături specifice folclorului local. Toate
acestea arată că oamenii din Tălmăcel trăiesc încă în universul fascinant al
exprimării prin tradiţii, acestea fiind un mod de interrelaţionare şi comunicare în sat.
Sărbătorile de iarnă. Ineditul şi unicitatea culturii populare a Tălmăcelului se

manifestă cu precădere în cadrul sărbătorilor de iarnă. Ele debutează la Sfântul
Nicolae, cu constituirea celor două cete de feciori (cei ce au făcut şi cei ce n-au
făcut armata) şi a stelarilor (copiii din clasa a şaptea). Obicei extins în toată
Ţara Oltului şi nu numai (Herseni, 1997), cetele de feciori au o organizare puţin
diferită în satele Mărginimii. Mai mult, cetele din Transilvania prezintă o ase-
mănare etno-culturală puternică cu cele din Moldova. Ceata nu este doar un fe-
nomen cultural, ci ea reprezintă, în opinia lui Herseni, afirmarea unor valori so-
ciale, culturale şi pedagogice, a coeziunii comunitare, a comunicării şi compor-
tamentului moral. Fenomen cultural aflat în disoluţie azi, după unii autori
(Gangolea, 1995), el reprezintă totuşi una din manifestările complexe din sfera
socialului şi etnograficului şi poate unul din ultimele obiceiuri, care presupun
manifestarea întregii comunităţi, sau a unei părţi a acesteia, păstrate.
33
În Tălmăcel, până în ajunul Crăciunului, cetele îşi definitivează organi-

zarea şi îşi stabilesc rolurile şi repetă repertoriul de colinde. În Ajunul Crăciu-
nului, merg la colindat. Stelarii încep colindatul în dimineaţa zilei de Crăciun.
Cea mai cunoscută însă prin unicitatea şi originalitatea ei, este Sărbă-
toarea Ionilor (Udatul Ionilor), al cărei renume a depăşit de mult timp graniţele
Mărginimii. Ea constituie şi un prilej de reîntâlnire a fiilor satului. Pregătirile
încep din a doua zi de Crăciun. Feciorii din ceată se pregătesc pentru a deveni
călăraşi în ziua de 7 ianuarie. În dimineaţa acestei zile se împodobesc caii şi
carul (carele) cu „ţoale şi chindeie” şi de asemenea călăraşii şi fetele ce par-
ticipă şi ele la ritual. După terminarea slujbei, carele (mare şi mic) şi călăraşii pe
cai se deplasează spre locul de udare a Ionilor. Udarea propriu-zisă – care presu-
pune ca cel udat să fie ridicat pe braţe astfel încât să atingă cu vârful picioarelor
apa – începe cu oficialităţile satului, chiar dacă nu poartă numele de Ion, şi
continuă cu călăraşii şi alţi oameni din sat. Ulterior, în faţa bisericii are loc
„jocul călăraşilor”. Descrierea de mai sus este una extrem de sumară, literatura
de specialitate prezentând obiceiul mult mai pe larg. Iată cum descrie o femeie
din Tălmăcel pregătirile pentru această sărbătoare: „De Sf. Ion sunt nişte haine
româneşti care numa-n ziua aia se pun. Se pun pe cai, pe boi......dimineaţa se
merge si se potcovesc caii, li se înroşesc potcoavele. După aia se coase chin-
deul, roşu’ numa, care se pune pe cal. Fetele şi băieţii se îmbracă în costum
popular şi merg şi fac parada portului. Iasă-n uliţă şi toţi apoi merg spre râu,
pe lângă biserică, cobori în jos. No acolo se duce şi se udă toţi Ionii. Îi ia pe
sus, îi duce şi-i înmoaie cu picioarele în apă. După aia merg la cămin şi
continuă până târziu, fac jocul cetei. ” (A.M., 56 ani Tălmăcel). “La Sf. Ion
depinde de la an la an. Nu în fiecare an e la fel. Depinde şi de leat, de ambiţia
băieţilor. Anul ăsta (n.n. 2003) o fost numa’ un car. Mai demult erau două care,
câte zece cai...” (C. B., 45 de ani, Tălmăcel)
Şezătorile. În lunile de iarnă, începând cu postul Crăciunului se organizau

şezători, prilej de petrecere a timpului împreună, de a reasculta repertoriul
specific satului. Astăzi obiceiul s-a pierdut în mare parte. Cercetarea noastră a
relevat faptul că, dintre cei chestionaţi, doar 9,4% consideră că în satul lor se
mai organizează şezători. Motivele pentru care acestea nu se mai organizează
sunt diverse – răspunsurile de mai jos sunt date la o întrebare deschisă):
 Nu mai este timp – 11,7%
 Au apărut discotecile, barurile, televizorul – 10,4%
 S-a pierdut obiceiul – 9,06%
 Nu mai e nevoie de produsele realizate de oameni (acestea sunt cumpărate) – 5,3%
 Nu mai vor oamenii să se întâlnească (stă fiecare la casa lui) – 3,2%
 Oamenii sunt mai ocupaţi, au serviciu, alte preocupări – 2,34
 Nu ştiu – 13,4%
34
Femeile din sat evocă nostalgic vremea când participau la astfel de şe-
zători: „Ş-apăi atunci, de când începea postul Crăciunului se făceau şezători, se
strângeau fetele şi femeile şi lucrau lucru de mână....da’ acum-i cu totul
altceva.” (O.I., 75 de ani, Tălmăcel). „...acum au apărut discotecile. Era frumos
pe vremea noastră la şezătoare, iarna. Ne adunam cu săptămâna, o săptămână
la mine, veneau fetele, băieţii şi fiecare aducea ce are de lucru şi după aia la
altcineva. Şi eram curioase să vedem, vin băieţii, nu vin, pe la uşi, pe la
ferestre. No, ş-apăi începeam lucru, cântam, spuneam poveşti, ne distram.”
(D.M., 75 de ani, Tălmăcel).
Portul popular. Până la începutul secolului XX, atât portul popular cât şi
ţesăturile pentru casă (ştergare, păsturi, traiste, desagi, etc) erau confecţionate în
sat, în întregime. Ulterior încep să apară materialele fabricate şi să dispară astfel
nevoia pentru ţesăturile realizate în casă. Piesele costumului popular din această
zonă sunt, la femei: cârpa, pahiolul sau velitura pentru cap, cămaşa femeiască
ornamentată doar cu negru, cu urme discrete de galben, roşu şi albastru,
pieptarul, cu acelaşi colorit sobru şi peste care iarna se poartă cojocul cu
mâneci, poalele albe încreţite şi simple, fără ornamentaţie, şorţul de culoare
închisă, cu margine din ciucuri, iar mijlocul încins cu brâu tricolor. La bărbaţi
sunt tradiţionale cămaşa cu un croi special, ornamentată cu negru şi foarte puţin
galben, pălăria de fetru negru cu boruri mici, cunoscută în toată ţara, şi
împodobită la tineri cu flori, mărgele şi pene în partea dreaptă, pieptarul cu
ornamentaţie bogată, mai ales pe piept (vara se poartă o vestă din postav),
cioarecii strânşi pe picior, cu un croi ce a rămas neschimbat din secolul XVIII şi
cureaua de piele, care se încinge peste cămaşă (Moise, Klusch, 1980).
Arta ornamentală a acestor obiecte nu prezintă interes doar din punct de
vedere strict estetic, ea fiind „una din cele mai veridice modalităţi de comu-
nicare etnoculturală”, sau „depozitara tainelor colective ale fiecărei etnii”
(Blaga). Ornamentica sudului Transilvaniei se încadrează în stilul zonei mai
largi a răsăritului Europei, păstrând elemente comune – ornamente geomorfe,
cosmomorfe, fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe sau sociale –, dar este în
acelaşi timp şi de o mare originalitate şi unicitate (Dunăre, 1979). Ornamentele
ţesăturilor din Tălmăcel sunt în mare parte specifice Mărginimii, dar satul
prezintă însă şi elemente nespecifice, prin contactul cu Vâlcea – elemente
negeometrice cu tematică fitomorfă şi figurativă (Focşa, Wiener, 1985). Portul
popular al zonei se caracterizează printr-o bogăţie deosebită şi prin originalitate,
portul Mărginimii fiind recunoscut ca unic în ţară (Bănescu, 1985). Din păcate,
astăzi tot mai puţini localnici, de obicei cei în vârstă mai poartă acest costum.
Concret, cercetarea noastră arată că în Tălmăcel, 76,5% dintre respondenţi au
costum popular specific satului, iar 62,8% mai îmbracă acest costum. Dintre
aceştia, 33,6% îl îmbracă doar de 2-3 ori pe an, la ocazii speciale, 28,5% îl
35
poartă doar la sărbătorile mari şi doar 3,4% în fiecare duminică sau mai des.
16,8% din tălmăceni afirmă că se ocupă cineva din familia lor de realizarea
costumelor populare, iar 77,9% răspund cu „nu”. La întrebarea „Cine din fami-
lia dumneavoastră mai poartă costum popular?” (întrebare deschisă), prelu-
crarea calitativă a răspunsurilor arată că în 29,8% din familii, doar un singur
membru al familiei mai poartă costumul, în 17,4% din familii, toţi membrii
familiei îl mai poartă şi în 16,1% din familii îl poartă mai mulţi membri.
Datele din interviuri reflectă aceeaşi realitate: „Nu se mai păstrează
tradiţiile ca înainte....Nu mai torc femeile; înainte totul se făcea de mâna femeii.
Şi numai în costum naţional umblau îmbrăcaţi. Acum-s alte mode. De ţesut cred
că mai ţes, dar foarte puţine femei....Acuma le fac la maşină, altădată le
torceau cu mâna, trebuia să torci, să faci cioareci, sfetăre, acum nu se mai
poartă....Şi nu era televizor, nu era...Acuma stă şi se uită la televizor şi se
hodinesc.” (D.M.., 38 de ani, Tălmăcel). „Înainte se purta haine româneşti.
Acum mai sunt 2-3 bătrâni care mai poartă, restul nu. Cu iţari din ăia largi, cu
căciulă şi cămaşă, tot timpu’. Zi de lucru, zi de sărbătoare, nu contează. Tot
timpul poartă.” (A. N, 66 ani, Tălmăcel)
2.2 Ludoşul
2.2.1 Aşezare, relief, date generale
Ludoşul8 este reşedinţa comunei cu acelaşi nume, din care mai face
parte şi satul Gusu, situat la 2 km. Comuna este situată în vestul judeţului, la 12
8
Ludoşul, mai este cunoscut şi cu denumirile Ludoşul Mare, Luduş, sau Nagyludos (ma-
ghiară), Logdes, Grossludosch (germană) (Dicţionarul istoric al localităţilor din
Transilvania, vol.I – Suciu Coriolan, 1967). Atestările documentare ale comunei sunt, în
ordine cronologică:
 1330 plebanus de Ludas;
 1333 decime de Ludas Regis în Documente privind istoria României, seria C,
Transilvania, vol I-VI (1075- 1350), Bucureşti, 1951-1955;
 1382 Lwdas, în Zimmermann, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in
Siebenbürgen, vol II (1325-1390), editor Gündisch Gustav, Sibiu, 1892;
 1481 Lwdasz;
 1532 Ludes, ambele în Scheiner Walter, Die Ortsnamen in mittleren Theile des südliche
Siebenbürgens, Leipzig, 1926;
 1733 Ludos, în conscripţia Klein (1733);
 1750 Nagyludos, în conscripţia Aron (1750);
 1805 Nagyludus, în conscripţia Dósa (1805);
 1854 Nagy Ludas, Logdes, Ludoş, în Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele
Principat Transilvania, cursul anului 1854, în colecţia Mike Sandor, Arhiva istorică a
Academiei RSR, Filiala Cluj.
36
de km de comuna Miercurea. Oraşele cele mai apropiate sunt Miercurea, Ocna

Sibiului, la 15 km, iar distanţa faţă de Sibiu este de 45 km. Suprafaţa comunei
este de 43,3 kmp. Drumul de acces este DJ Miercurea Sibiului – Ludoş , derivat
din DN1 Sebeş-Alba. Comuna se află într-o zonă de podiş deluros, în
depresiunea Miercurea, drenată de râul Secaş, afluent al Sebeşului. Culmile
dealurilor din zonă nu depăşesc 550 m. Satul este de tip adunat (îngrămădit).
Figura 1.4 Intrarea în Ludoş

Toponimicul Ludoş (înrudit cu Ludeasa, Ludaş, Ludeşti, Ludeasca,
Ludişor) este un toponimic maghiar din Ardeal, ce provine de la adjectivul
maghiar ludas, însemnând „bogat în gâşte, locul unde sunt gâşte (sălbatice)
(Iordan, 1963: 518).
Ludoşul face parte din zona etnografică Ocna-Miercurea. Unii autori afir-
mă că este îndreptăţit ca zona dintre Mureş şi Târnave (la nord şi nord-vest), valea
Visei (la est), Sebeşelul (la vest) şi Munţii Cindrelului (la sud), să fie considerată o
zonă etnografică specifică, pe care o numesc Ţara Secaşelor. Ludoşul face parte din
aceasta, mai precis din subzona Secaşului Mare, învecinată cu Mărginimea, de la
care împrumută elemente de cultură populară (Popa, 1996).
2.2.2 Istorie locală
Comuna Ludoş are o istorie comună, în parte, cu cea a Tălmăcelului.

Făcând parte din acelaşi Fundus Regius, multe din reglementările şi eveni-
mentele ce au marcat zona, au avut ecouri şi aici. Astfel, Ludoşul a fost cuprins
şi el în zona de colonizare a saşilor care a început în secolul XII. Nu mai reiau
detaliile legate de această colonizare, istoria localităţii fiind comună cu istoria
întregii zone de sud a Transilvaniei. Voi puncta doar evenimentele istorice prin
care Ludoşul a ieşit în evidenţă de-a lungul timpului.
37
Spre deosebire de alte zone ale sudului Transilvaniei, colonizate cu saşi

– de exemplu Tălmăcelul – Ludoşul a cunoscut această colonizare într-un mod
foarte intens. Colonizarea efectivă a satului a avut loc în secolul XIII, imediat
după invazia tătară din 1241. Şi spre deosebire de satele din Mărginime, în
această zonă colonizarea saşilor a însemnat deposedarea localnicilor de pământ,
de bunurile şi de drepturile lor, prin Bula Andreiană. Dovezi ale caracterului
majoritar al populaţiei săseşti sunt multe de-a lungul timpului. Toponimice ca
„Brinchini” (pădure), sau „Muler” (păşunat), sau „Blehanes” (o parte a viilor)
constituie astfel de dovezi. Mult timp, populaţia Ludoşului a fost majoritar
săsească. Nu este cunoscut cu exactitate când au devenit românii majoritari în
Ludoş, unele surse indică anii 1600 (Stanciu, 1938). Biserica evanghelică şi
casele parohiale au dispărut din sat încă din 1864-1870, pe locul lor aflându-se
astăzi gospodării.
Între 1224 şi 1784 Ludoşul face parte din scaunul Miercurea, acest
statut administrativ fiind reluat apoi între 1876 şi 1950, de data asta unitatea
administrativă numindu-se plasa Miercurea. Începând cu 1918, administraţia
devine românească. Din 1950 Ludoşul este înglobat în raionul Sebeş, regiunea
Hunedoara. Astăzi Ludoşul aparţine judeţului Sibiu.
În 1438, turcii pradă voievodatul Transilvaniei, iar scaunul Miercurea
(inclusiv Ludoşul) nu scapă nici el urgiei otomane. Locuitorii comunei au fost
mult timp împovăraţi de datorii de tip feudal. Atât statul, cât şi biserica catolică
au constituit instrumente ale subjugării economice. Se plăteau dijma din pro-
duse animale, cereale şi vin şi decima, pentru biserica catolică (începând din
secolul XV şi până în secolul XVIII, printr-un edict al lui Matei Corvin), în
satele cu populaţie mixtă şi cu parohii catolice (Dumitrescu-Jippa, Nistor, 1976:
58). De-a lungul timpului, alături de aceste obligaţii de tip feudal, se adaugă şi
alte evenimente de natură să creeze mari dificultăţi ludoşenilor. În 1599 de
exemplu, Mihai Viteazul aflat după bătălia de la Şelimbăr, rechiziţiona de la
populaţia săsească alimente pentru armata sa. În acel an, saşii din Ludoş s-au
opus acestor rechiziţii, urmarea fiind faptul că Mihai Viteazul îi ordonă Banului
Udrea să prade şi să ardă Ludoşul. O mare parte din populaţia satului (mai ales
cea săsească), s-a refugiat în satele din jur. Chiar şi astăzi, se poate întâlni
numele de Logdescher la localnici din satele învecinate Ludoşului. Populaţia sa-
tului a fost pusă la încercare nu numai în urma războaielor, ci şi a epidemiilor de
ciumă (1531, 1554, 1573, 1577). Obligaţiile faţă de stat, epidemiile şi războaiele
au înăsprit foarte mult situaţia Ludoşului, care în 1690 face plângere să i se
reducă dările, plângere refuzată însă. În 1784, românii sunt repuşi în drepturi de
egalitate cu saşii, prin edictul de toleranţă al lui Iosif al II-lea.
Începând cu 1914, populaţia satului începe să sufere mari pierderi: în
1914, o mare parte din populaţia masculină adultă a satului este concentrată pe
front, 73 ludoşeni fiind victime ale războiului; apoi seceta din 1916-1917 şi
38
epidemia de gripă spaniolă au decimat la rândul lor o altă parte a populaţiei;

exceptând o perioadă scurtă, după 1918, de dezvoltare economică, populaţia
Ludoşului are din nou de suferit prin criza economică din 1929-1933. Localnicii
răspund prin înfiinţarea unor asociaţii şi instituţii financiare (bănci populare), ce
canalizează efortul tuturor localnicilor pentru ieşirea din criză. Efortul lor
asociativ este deosebit, iar rezultatele se văd în dezvoltarea satului.
Din păcate, Ludoşul nu a reuşit să scape de acea schimbare majoră ce a
determinat ulterior regresul profund al comunităţii şi scăderea dramatică a
populaţiei acestuia: astfel, între anii 1948 şi 1962, Ludoşul este ultima comună
din regiunea Hunedoara, determinată să se colectivizeze. Efectele colectivizării
sunt vizibile şi astăzi. Din 1968, Ludoşul face parte din judeţul Sibiu (Comuna
Ludoş, judeţul Sibiu, colecţia Micromonografii Locale).
Dintre evenimentele culturale, trebuie amintit în 1932 înfiinţarea unei
biblioteci săteşti de către Astra, prima astfel de bibliotecă din ruralul judeţului Sibiu.
2.2.3 Populaţia
Diverse surse istorice – mai mult sau mai puţin precise – arată evoluţia
populaţiei Ludoşului de-a lungul timpului. Astfel, în conscripţia de la sfârşitul
secolului XV şi începutul secolului XVI, se menţionează 153 de aşezări săteşti
în sudul Transilvaniei, printre care şi Luduş, în grupa satelor cu 50-60 de familii
şi cu o medie de 250-300 de locuitori pe sat (Pascu, 1979). În 1733, o statistică
întocmită de episcopul Inocenţiu Micu-Klein arată că în Ludoş erau 140 de
familii; în 1750, o altă statistică apreciază că Ludoşul are 800 de români. În
1900, Ludoşul (împreună cu Gusu) avea 2007 locuitori, din care 1985 români,
10 maghiari şi 12 saşi. Între 1900 şi 1930 populaţia este în creştere, ajungând
până la 2335, iar între 1930 şi 1977 este în scădere, ajungând la 896 (Muntean,
1993). În 1910, densitatea populaţiei în zona Ludoşului era de 60-80 locui-
tori/km2, pentru ca până în 1970, să scadă la 40-60 de locuitori/km2 (Badea,
Caloianu, Dragu, 1971).
Astăzi, Ludoşul face parte dintr-o zonă cu o densitate a populaţiei sub
20 locuitori/km2, densitate mai mică decât media zonelor rurale ale judeţului (în
1999 densitatea populaţiei Ludoşului era de 17,2 locuitori/km2 – Anuarul Statis-
tic al Judeţului Sibiu, 2000) . La recensământul din 2002, comuna Ludoş avea o
populaţie de 794 de locuitori, din care în satul Ludoş, erau 531. Populaţia
Ludoşului este în scădere, trendul descrescător înregistrându-se încă de la înce-
putul secolului trecut. Astfel, scăderea populaţiei din Ludoş faţă de 1930 este de
23,3 % (de la 3406 locuitori la 794 de locuitori). Cea mai mare scădere s-a
înregistrat între anii 1966-1977, de 32,7% şi între 1977-1992, de 36,1%, aceste
39
cifre confirmând impactul negativ pe care l-a avut colectivizarea şi comunismul

în sat.
Populaţia satului şi a comunei nu este doar în scădere, ci şi îmbătrânită.
Populaţia de 65 de ani şi peste reprezintă 35,5% din totalul populaţiei comunei,
iar 69,4% din totalul gospodăriilor din comună sunt alcătuite din una sau două
persoane. În 1999, rata de natalitate a comunei Ludoş era de 5,4, cea de
mortalitate era de 29,5, astfel că sporul natural al populaţiei era negativ, de -
24,1 (Anuarul Statistic al Judeţului Sibiu, 2000). De altfel, cercetarea realizată
de noi în sat a surprins cât se poate de bine dificultatea cu care oamenii de aici
acceptă această realitate a satului depopulat şi îmbătrânit. Prognozele nu sunt
nici ele încurajatoare: între 2003-2025 se preconizează o scădere accentuată a
populaţiei în Ludoş, cu 41% (Strategia şi planul de dezvoltare a judeţului Sibiu
pentru perioada 2006-2007-2013).
Tabel 1.2 Populaţia comunei Ludoş, pe grupe de vârstă

Total 0-14 ani 15-29 30-44 45-59 60-74 Peste 75 de
ani ani ani ani ani
794 107 118 109 107 240 113
Sursa datelor: Recensământul populaţiei, 2002
În ce priveşte structura etnică, se remarcă o creştere a populaţiei de

rromi şi o scădere a populaţiei germane, acesta constituind de altfel un alt motiv
de nemulţumire al celor intervievaţi. Între 1930 şi 1992 populaţia rromă a
crescut cu 36,6%, în timp ce populaţia germană a scăzut cu 83,3%. În 2002, în
Ludoş (satul) mai existau doar două persoane de etnie germană.
Din cei 531 de locuitori ai satului Ludoş în 2002, 521 erau ortodocşi, 2
romano-catolici, 2 se declarau de religie evanghelică lutherană sinodo-presbi-
teriană, iar 6 erau adventişti de ziua a şaptea (conform Recensământului
Populaţiei 2002).
În ce priveşte educaţia, din totalul populaţiei de peste 10 ani, 3,3% erau
fără şcoală absolvită (2,6% analfabeţi), 36,8% aveau studii primare, 36,7%
aveau studii gimnaziale, 12,4% nivel de educaţie profesional şi de ucenici,
8,03% studii liceale şi postliceale şi 2,49% studii superioare (Recensământul
Populaţiei 2002).
Ludoşul a înregistrat fluxuri de migraţiune însemnate încă din anii
comunismului, datorită colectivizării. După 1990, plecări masive din sat s-au
înregistrat între 1990-1991, în timp ce stabilirile cu domiciliul în comună au fost
tot timpul la un nivel foarte scăzut.
40
2.2.4 Infrastructura
Ludoşul nu are reţea de apă, canalizare sau gaz. Locuitorii se aprovizionea-

ză cu apă de la cele patru izvoare existente în sat. În 1992, 11 gospodării au insta-
laţie de alimentare cu apă, 9 gospodării beneficiază de canalizare şi 150 folosesc
butelii de gaz (Comuna Ludoş, judeţul Sibiu, colecţia Micromonografii Locale).
Ludoşul suferă prin lipsa unor legături de transport regulate cu comu-
nele şi oraşele înconjurătoare. Astfel, cel mai apropiat nod de cale ferată este la
Apoldu de Jos, la 8 km. Singura legătură cu Sibiul este cursa Sibiu-Broşteni şi
retur, care pleacă vineri din Sibiu şi duminica (o dată pe săptămână) din Ludoş
spre Sibiu. Această frecvenţă este total nesatisfăcătoare pentru locuitorii
Ludoşului. Există şi o hotărâre a Consiliului Judeţean Sibiu, pentru intrarea în
exploatare a unei curse Sibiu-Gusu, în zilele săptămânii, dar ea nu a fost pusă în
aplicare (Comuna Ludoş, judeţul Sibiu, colecţia Micromonografii Locale).
Ludoşul este electrificat din 1938 când, prin eforturile oamenilor din sat
acest lucru a fost realizat înaintea celorlalte sate din zonă. Electrificarea alături
de centrala telefonică analogică sunt astăzi singurele facilităţi legate de infra-
structură care există în sat.
Şcoala din Ludoş a fost înfiinţată probabil la sfârşitul secolului al XVII-
lea, când populaţia a început să fie majoritară. La 1839 funcţiona o şcoală nouă,
cea veche devenind nesatisfăcătoare pentru nevoile localităţii. Aceasta a func-
ţionat până în 1900, când pe locul ei s-a construit actuala şcoală. În 1938, pre-
dau în şcoală şapte învăţători, ceea ce arată numărul mare de copii din comună
(Stanciu, 1938). Astăzi şcoala mai educă foarte puţini copii, populaţia fiind în
continuă scădere. Astfel, în 1999, în Ludoş, erau 17 copii înscrişi în grădiniţe şi
49 de copii înscrişi la şcoală, iar în cele două unităţi de învăţământ îşi desfă-
şurau activitatea 7 cadre didactice (Anuarul Statistic al Judeţului Sibiu, 2000).
Comuna are dispensar uman şi veterinar şi punct farmaceutic, cel mai apro-
piat spital fiind la Miercurea Sibiului. Din 1930 datează şi clădirea Primăriei.
2.2.5 Economia
Ludoşul este o comună cu economie mixtă. Agricultura şi creşterea

animalelor reprezintă cele două activităţi principale ale economiei Ludoşului. În
2002, 70,3% din totalul populaţiei ocupate lucra în agricultură. Din totalul
populaţiei ocupate, 56,6% reprezentau lucrători familiali în gospodăria proprie.
Însă efectele depopulării comunei şi îmbătrânirii populaţiei ei, sunt vizibile şi în
economie. Astfel, Ludoşul are un procent al populaţiei ocupate de 28,4% şi un
număr de pensionari în creştere (48,7%), astfel că forţa de muncă în agricultură
este scăzută în Ludoş.
41
Agricultura. Ludoşul are o economie preponderent agrară. În sat s-a practicat

agricultura, prin rotaţie trienală, culturile principale fiind cele de grâu şi
porumb, dar şi cartof, orz, ovăz, floarea soarelui, sfecla furajeră, cânepa, viţa-
de-vie şi legumele şi zarzavaturile. Din 1930, începe să se dezvolte cultura
zarzavaturilor, ludoşenii devenind cunoscuţi pentru calitatea deosebită a castra-
veţilor obţinuţi de pe terenurile lor. Şi astăzi, Ludoşul este cunoscut în împre-
jurimi mai ales prin această specializare a agriculturii.
În 1996, hotarul comunei, cu o suprafaţă totală de 4337 ha, era împărţit
după cum urmează: 48,5% teren arabil, 28,4% fâneţe, 18,9% păşuni, 16,6% păduri,
3,8% vii şi 0,12% livezi (sursa datelor: Direcţia Judeţeană de Statistică Sibiu, 1999).
Agricultura Ludoşului are şi astăzi de suferit din cauza colectivizării
agriculturii din perioada comunistă. Ludoşul a fost unul din satele în care retro-
cedarea pământului s-a făcut extrem de dificil şi a iscat conflicte între săteni
(vezi capitolul 6). Efectele acestei stări de lucruri sunt vizibile şi astăzi, multe
terenuri rămânând nelucrate.
Creşterea animalelor. Este a doua activitate ca importanţă în sat, dar care nu are
amploarea agriculturii. Practica răspândită în sat era şi este încă aceea a
comercializării produselor din agricultură în scopul creşterii animalelor. Situaţia
efectivelor de animale în 1996, era următoarea: 27,7% ovine şi caprine, 56,4
păsări, 4,8% bovine, 6,2% porcine, 4,6% cabaline (Anuarul Statistic al Judeţului
Sibiu, 2000).
Comerţul şi industria tradiţională locală. Faţă de celelalte două ocupaţii de

bază, comerţul s-a dezvoltat destul de târziu. Până în 1958 când comerţul se
naţionalizează şi apar cooperaţiile de consum, comerţul se dezvoltă foarte mult,
astfel că la un moment dat, în Ludoş sunt nu mai puţin de nouă prăvălii. În plus,
în comună se organizau săptămânal târguri la care veneau oameni din toate
satele din jur. Poziţia centrală a Ludoşului faţă de celelalte sate din regiune i-a
permis să-şi construiască o întreagă reţea comercială şi meşteşugărească
(Muntean, 1993).
În Ludoş au existat de asemenea două mori, ateliere de fierărie, de scăr-
mănat lâna, cazane de fiert rachiu şi tâmplari, măcelari, pantofari, cojocari.
2.2.6 Arhitectura
Până la începutul secolului trecut casele erau construite din bârne şi

pământ amestecat cu paie, acoperişul fiind de asemenea din paie. În funcţie de
perioada construirii lor, se disting trei tipuri de case: casa ţărănească veche, cu
două încăperi, realizată din lut şi acoperită cu paie, specifică până la începutul
42
secolului trecut, casa cu două camere, pivniţă şi cămară, din cărămidă şi aco-
perită cu ţiglă, casa cu trei camere, pivniţă şi cămară, construită din cărămidă, şi
acoperită cu ţiglă, care se întâlneşte azi (Popa, 1996).
Figura 1.5 Biserica Sf. Ioan Botezătorul, Ludoş

Recensământul Populaţiei (2002) pune la dispoziţie şi date privind clă-
dirile şi locuinţele. Astfel, din totalul de 361 de clădiri din satul Ludoş, 63,7%
erau gospodării. Cele mai multe din aceste clădiri au fost construite între anii
1945-1960 şi 1915-1929. 10,7% erau construcţii ce datau dinainte de 1900.
Mersul descendent al comunităţii este ilustrat şi de faptul că după 1990 în
comuna Ludoş s-au construit foarte puţine case (10, adică 1,89 % din totalul
locuinţelor existente).
Ludoşul are două biserici ortodoxe, biserica Sf.Gheorghe ce datează din
1819 şi biserica Sf. Ioan Botezătorul, construită în 1934. Prima este realizată din
piatră şi cărămidă şi este acoperită cu ţiglă, fiind construită în stil roman. A
doua, sau biserica mică, construită din cărămidă şi acoperită cu sticlă, stilul
arhitectural fiind de asemenea romanic.
2.2.7 Cultură, obiceiuri, tradiţii
Ludoşul este satul natal al câtorva oameni de cultură ce s-au afirmat la

nivel naţional sau chiar internaţional: Moisă Fulea (1787-1863) şi Vasile
Glodariu (1832-1899), personalităţi ale învăţământului românesc, Ghiţă Pop
(1861-1915) profesor universitar şi specialist în germanistică, Octavian
Smighelschi (1866-1912) şi Aurel Pop (1893-1960), pictori, Ilie Micu (1916-
1973), profesor şi compozitor, Ion Muntean (1903-1991), avocat, ziarist şi om
politic.
43
Port popular, obiceiuri, tradiţii. În zona Ludoşului costumul popular este de

asemenea bazat pe contrastul alb-negru, sugerând acea notă de sobrietate spe-
cifică zonei de sud a Transilvaniei. La femei se purta învelitoarea pentru cap,
iar de la începutul secolului trecut cârpa, ia din pânză de bumbac ţesută în casă
cu dunguliţe roşii, ornamentată cu cromatică sobră, în negru şi roşu, pieptarul
din piele albă, deschis în faţă, poalele din pânză albă lungi până la glezne,
catrinţa numită şurţ, de culoare vineţie în faţă şi roşie în spate, cojocul muieresc,
iarna, lung până la genunchi, din piei de oaie şi cingătoare tricolor. La bărbaţi
pălăria de pâslă neagră cu o panglică cu dunguliţe albe ce înfăşura calota la
bază, cămaşa din pânză albă cu dunguliţe roşii sau albastre, lungă până aproape
de genunchi, pieptarul de tip poienăresc, din piele albă, iarna cojoace sau
ţundre, cioarecii din pânză strânşi pe picior, fără ornamentaţie şi mijlocul încins
cu şerpar (Moise, Klusch, 1980).
Ornamentica obiectelor textile foloseşte însă o gamă coloristică mai
bogată – roşu, albastru, verde. Aici, ca de altfel în tot ruralul românesc, în
trecut, toate obiectele textile necesare uzului domestic, erau realizate de către
fiecare femeie în gospodăria proprie. Cercetarea noastră însă a relevat aici o
realitate tristă: doar 45,7% din localnici mai au costum popular specific satului
lor, şi dintre aceştia, doar 16,5% obişnuiesc să-l mai îmbrace. 11,2% îl îmbracă
doar la sărbătorile mari, 9,6% îl îmbracă o dată la câţiva ani, 2,7% de 2-3 ori pe
an, la ocazii speciale. În Ludoş, doar 1,1% dintre respondenţi spun că se mai
ocupă cineva din familia lor cu realizarea costumelor populare (iar 85,5%
răspund „nu”). În 17% din familii, costumul popular mai este îmbrăcat de un
singur membru al familiei, şi doar în 1,5% din familii, acesta este îmbrăcat de
toţi membrii familiei.
În ce priveşte tradiţiile specifice sărbătorilor de iarnă, şi în Ludoş, ca în
toată zona de sud a Transilvaniei, a existat obiceiul cetelor de feciori, care se
pregăteau pe tot parcursul lunii decembrie pentru a colinda casele în Ajunul
Crăciunului. În sat sunt încă cunoscute – deşi mai puţin practicate – obiceiurile
de căsătorie: tocmeala între părinţi pentru a stabili zestrea, hora din curtea
bisericii, petrecerea ce dura de obicei două zile, cinstea mirelui şi a miresei,
obiceiurile legate de naşi (Ciobănel, 2002: 267). Şezătorile, foarte apreciate în
sat, erau atât un prilej de muncă pentru femei, cât şi unul de distracţie.
Astăzi, prea puţine din aceste obiceiuri s-au păstrat, motivele fiind
complexe şi nelegate de voinţa oamenilor de aici. Cercetarea noastră, realizată
în sat în 2003 surprinde regretul oamenilor pentru dispariţia acestor obiceiuri.
Astfel, 45,1% dintre cei ce au răspuns consideră că în Ludoş există tradiţii din
strămoşi şi pe care oameni le păstrează în continuare, amintind printre acestea:
 Colindele de Crăciun – 21,2%
 Cetele de feciori – 10,1%
 Dansul şi cântecul popular – 6,3%
44
 Obiceiurile de nuntă – 3,7%

 Portul popular – 1,5%
La întrebarea „Cine mai respectă aceste tradiţii?” răspunsurile sunt: toţi
oamenii (şi bătrânii şi tinerii) – 47,3%, doar bătrânii – 29,3%. 31,9% din
respondenţi afirmă că tinerii şi copii sunt interesaţi şi participă la aceste
obiceiuri, 23,9% că doar unii din tineri sunt interesaţi de acestea şi 23,9% că
tinerii nu sunt deloc interesaţi de aceste obiceiuri (vezi şi anexele, ce surprind
răspunsurile la aceste întrebări în mod comparativ pe cele două sate, relevând
diferenţe mari între acestea). 52,1% din ludoşeni spun că au existat în satul lor
tradiţii care azi nu mai există (30,9% nu ştiu), amintind printre acestea: şeză-
torile (10,6%), hora de duminică (5,8%) şi cetele (care nu mai sunt cum erau)
(5,8%), obiceiurile de nuntă (5,3%), cântecele şi jocurile populare (2,6%). Doar
8% din ludoşeni afirmă că există în satul lor obiceiuri care nu mai există în alte
sate, cum ar fi călăraşii sau balul castraveţilor.
În ce priveşte folclorul, 61,2% din ludoşeni cunosc cântece populare
specifice satului, 68,6% cunosc jocuri populare, 41,5% cunosc poezii populare,
iar 50,2% cunosc strigături specifice satului. 72,3% din respondenţi afirmă că în
satul lor nu se organizează manifestări la care să participe tot satul, cu ocazia
sărbătorilor mari. De asemenea 81,4% spun că nu fac şi nu au făcut parte dintr-
un grup artistic al satului.
În ce priveşte şezătorile, 89,4% din respondenţi spun că acestea nu se mai
organizează în sat, motivele fiind legate în principal de lipsa populaţiei tinere:
 Nu mai are cine să le organizeze (oamenii sunt prea bătrâni, nu mai sunt
tineri în sat) – 30,8%.
 Pentru că s-a pierdut obiceiul – 9,5%.
 Pentru că nu mai este nevoie de produsele lucrate de mână – 3,72%.
 11,7% spun că nu cunosc motivul pentru care nu se mai organizează
şezători.
2.3 Tablou comparativ în cifre
Pentru a surprinde o imagine mai succintă şi care permite comparaţii a

celor două localităţi, am figurat în tabelul de mai jos principalele date despre
Tălmăcel şi Ludoş, organizate pe câteva dimensiuni mari, oferind acolo unde a
fost posibil şi datele corespunzătoare pentru populaţia rurală a României.
Se pot observa o serie de diferenţieri între cele două sate, care plasează
Tălmăcelul pe o poziţie mai favorabilă, din următoarele puncte de vedere:
structurii pe vârste şi mişcarea populaţiei (populaţie mai tânără, spor natural
pozitiv); infrastructura (mai multe dotări comunitare); accesibilitatea (fiind mai
45
apropiat de oraş); aspectele economice (sat necolectivizat, cu turism rural, cu o

modernitate a gospodăriilor mai ridicată, cu venituri medii mai mari); oportu-
nităţile de dezvoltare (naveta mai uşoară, mai multe posibile surse de venit ale
populaţiei. Cele două comunităţi au o situaţie similară în ce priveşte nivelul de
educaţie (măsurat prin numărul de ani de şcoală). În ce priveşte modernitatea
gospodăriei, Tălmăcelul dispune de o modernitate mai ridicată. Toate acestea
indică o superioritate netă a Tălmăcelului faţă de Ludoş din punct de vedere
economic, demografic, social şi chiar geografic. Principalele diferenţe între cele
două comunităţi rurale sunt sintetizate în tabelul 1.3.
Tabel 1.3 Tălmăcelul şi Ludoşul – câteva repere numerice *
Date la nivelul
Dimensiuni Criterii Tălmăcel Ludoş
ţării (rural)
Media de
Populaţia (în locuitori în
1224 locuitori 531 locuitori rural:
2002)
811,95 locuitori
Proporţia 16% (în întreg
Demografie populaţiei de 60 oraşul 45,8% 22,1%
de ani şi peste Tălmaciu)
Sporul natural al
2,4 - 24,1 -2,1
populaţiei
Densitatea
30,9 loc /km2 17,2 loc /km2 47,8 loc /km2
populaţiei
Distanţa faţă de 21,1 km

3km 12 km
cel mai apropiat (distanţa medie
(Tălmaciu) (Miercurea)
oraş în rural)
Distanţa faţă de
oraşul reşedinţă 21km 45 km -
de judeţ
Distanţa faţă de
3 km 12 km -
drumul naţional
Accesibilitate
Nu există cursă
regula Ludoş-
Nu există
Sibiu. Doar un
cursă regulată
autobuz ce face
Tălmaciu -
Transport legătura între cele -
Tălmăcel. Nu
două o dată pe
este cale
săptămână.
ferată în sat.
Ludoşul nu are
cale ferată.
46
Date la nivelul
Dimensiuni Criterii Tălmăcel Ludoş
ţării (rural)
Reţea de apă Nu există reţea de
menajeră, gaz, apă, canalizare
telefonie, sau gaz. Există Procentul mediu
cablu tv. Este cablu şi reţea al locuinţelor
complet telefonică din rural cu apă
Infra- curentă în regim
Dotări electrificat analogică. Satul
structură public sau privat
Drum de este complet
acces în sat electrificat. Drum este de
nemodernizat, de acces în sat 11,7%
drum pietruit modernizat, drum
în sat. asfaltat în sat.
Pondere populaţie
ocupată în 56,2% în 1975 70,3% (în 2002) 34,7% (în 2003)
agricultură
Pondere teren Între 2-6%

arabil din total (în funcţie de 48,5% (în 1999) 63,9% (în 2003)
teren agricol sursă)
Economie
Venitul mediu al
3 636 816 lei 1 949 119 lei 3 492 900 lei
familiei în 2003**
Colectivizare Nu Da -
Agroturism Da Nu -
Modernitatea
2,06 1,89 1,66
gospodăriei***
Număr mediu de
8,81 8,40 8,30
ani de şcoală
Stoc de educaţie - 6,95 6,86
Educaţie****
5,3% (în
Pondere populaţie
întreg oraşul 2,6% -
analfabetă (2002)
Tălmaciu)
Dezvoltare Indice de
a satului dezvoltare al 3,6 (media pe
satului - -0,95968 ţară a
LEVEL98**** indicelui)
*
Sursa datelor: cercetare proprie, Recensământul populaţiei 2002 (date brute sau calcule ale
autoarei după datele acestuia), Anuarul Statistic al Judeţului Sibiu, 2000; Baza de date Herseni
1985b;
47
Note:
* la unele criterii în tabel apar date despre Tălmaciu şi nu Tălmăcel, motivul fiind faptul că
Tălmăcelul este arondat administrativ oraşului Tălmaciu, astfel că o parte din datele
statistice sunt colectate global, pentru întregul oraş şi nu şi separat, pentru Tălmăcel. De
asemenea, unele date nu sunt disponibile şi la nivel naţional. O parte din datele despre
cele două sate au fost obţinute din cercetarea proprie.
** cele două cifre pentru Tălmăcel şi Ludoş sunt rezultate din cercetarea proprie, aşadar trebuie
luate în considerare cu precauţie. Diferenţele între venitul mediu ale celor două comu-
nităţi sunt semnificative la nivelul de 0.05.
*** Cifrele din tabel reprezintă media indicelui de dotare modernă a gospodăriei, calculat prin
însumarea unor variabile referitoare la existenţa în cadrul gospodăriei a unor obiecte de
uz casnic specifice stilului de viaţă modern (televizor, radio, frigider, autoturism,
telefon fix şi mobil, aspirator, computer, congelator, maşină de spălat). Pentru cifra pe
ţară s-au folosit datele din BOP 2003.
**** Număr mediu de ani de şcoală – Cele două cifre pentru Tălmăcel şi Ludoş au rezultat din
cercetarea proprie realizată în 2003. Cifra pentru ţară este obţinută din BOP 2003.
Stocul de educaţie – obţinut din baza de date Indicatori de dezvoltare a satelor
româneşti – 1998 (D. Sandu, 1999), în care Tălmăcelul nu figurează; pentru modul de
calcul al stocului de educaţie vezi Sandu, 2003: 259.
***** Indicele de dezvoltare a satului LEVEL98 este un scor factorial calculat în funcţie de
capitalul uman al satului, indicele calităţii locuinţelor, rata generală de fertilitate,
indicele dezvoltării comunităţii şi potenţialul demografic, toate aceste variabile
regăsindu-se în baza de date Indicatori de dezvoltare a satelor româneşti – 1998 (D.
Sandu, 1999); Indicele variază între -5,3 şi 3,9 în ruralul românesc. Pentru Tălmăcel
datele sunt indisponibile, Tălmăcelul nefiind cuprins în baza de date menţionată.
3. ASPECTE METODOLOGICE
Campania de cercetare în cele două sate s-a desfăşurat în martie-aprilie

2003, înglobând mai multe ieşiri în teren, pentru informare, contactarea autori-
tăţilor şi colectarea datelor. Metodologia triangulată folosită a permis obţinerea
unor date cantitative şi calitative. Operaţionalizarea conceptelor, şi instrumen-
tele utilizate sunt prezentate în Anexele 2-4. Metodele folosite au fost ancheta
pe bază de chestionar şi interviul semifocalizat, aplicat unor persoane aflate în
poziţii cheie în elita satelor (primar, preot, consilieri, directori de şcoală, dar şi
săteni). S-a lucrat cu aproximativ 30 de operatori de teren. Datele au fost prelu-
crate în SPSS – cele din chestionar – şi prin analiză de conţinut calitativă – cele
din interviu.
În ce priveşte eşantioanele utilizate în cele două sate, datele mai impor-
tante despre acestea sunt surprinse în tabelul 1.4. Calculul concordanţei între
eşantioane şi populaţia totală arată că acestea respectă caracteristicile populaţiei
48
totale, şi nu există diferenţe semnificative faţă de aceasta, în raport cu satul şi

sexul subiecţilor.
Mărimea eşantioanelor a fost stabilită pornind de la numărul de gospo-
dării şi nu de la numărul de locuitori, din fiecare sat, urmărindu-se astfel redu-
cerea costurilor eşantionului. Eşantionul utilizat pentru fiecare din cele două
sate a fost de tip bi-stadial, în primul stadiu realizându-se o selecţie aleatoare a
gospodăriilor, iar în al doilea stadiu fiind selectaţi subiecţii în funcţie de două
cote: sex şi vârstă. Astfel, cele două eşantioane respectă distribuţiile în funcţie
de sex şi de vârstă ale populaţiei totale.
Tabel 1.4 Eşantionul utilizat în cercetarea proprie şi concordanţa acestuia

cu populaţia totală din cele două sate.
Populaţia satului în 2002 Eşantion

Localităţi Testul hi-
Testul hi-pătrat
Total Bărbaţi Femei Total pătrat de Bărbaţi Femei
de concordanţă
concordanţă
Hi-pătrat
Hi-pătrat 0,025
Tălmăcel 1224 594 630 300 148 152
0,047 Asymp.sig.
0,875*
Hi-pătrat
Asymp.sig 0,753
Ludoş 531 265 266 129 63 66
0,829* Asymp.sig
0,386*
Sursa datelor: Recensământul populaţiei 2002; calcule realizate pe date din cercetarea proprie
* Toate cele trei valori ale lui Hi-pătrat sunt nesemnificative la pragul de 0,05, ceea ce înseamnă
că ipoteza de nul este acceptată, asta însemnând că nu sunt diferenţe semnificative între
eşantionul utilizat şi populaţia totală. Acest lucru este valabil atât pentru eşantioanele pe cele
două sate, cât şi pentru cele două componenta masculin/feminin a fiecăruia.
4. TĂLMĂCELUL ŞI LUDOŞUL
ÎN CONTEXTUL RURALULUI ROMÂNESC
Subcapitolul de faţă urmăreşte încadrarea celor două sate în tipologiile

referitoare la comunităţile rurale vehiculate astăzi în literatura sociologică, în
scopul înţelegerii mai complete a realităţilor pe care le prezintă şi a poziţiei lor
în ruralul românesc.
O primă discuţie se referă la întrebarea dacă cele două sunt sate sărace
sau nu. Judecând după câteva aspecte relevante cum ar fi, infrastructura, posi-
bilităţile de angajare şi de obţinere a veniturilor, după venitul familiei obţinut în
medie de fiecare dintre ele, se poate concluziona că Tălmăcelul este mai puţin
sărac decât Ludoşul. Totuşi, nu răspundem la întrebarea iniţială. Studiile socio-
49
logice actuale abordează problematica sărăciei comunitare într-un mod foarte

riguros, utilizând criterii bine delimitate de determinare a ei. Dificultatea deter-
minării sărăciei comunitare constă în relativitatea ei şi în faptul că nu se pot
folosi aceleaşi criterii ca pentru sărăcia individuală. Astfel, Dumitru Sandu
(2003: 136-137) spune că
La nivel individual sau la nivelul unei gospodării se poate determina sărăcia
absolută prin raportare la nevoile de bază referitoare la consum. Pentru sărăcia
comunitară nu există nici o astfel de linie absolută de referinţă, deoarece bunuri
publice foarte diferite sunt implicate în consumul comunitar.
Una din metodele folosite pentru decelarea sărăciei unei comunităţi este
aceea a evaluării diferitelor forme de capital ale acesteia – uman, material,
demografic, simbolic şi regional. Astfel, utilizând o astfel de abordare, realizăm
din nou poziţia defavorizată a Ludoşului: sat cu potenţial demografic scăzut, cu
o infrastructură nemodernizată, izolat nu atât prin distanţă cât prin absenţa mij-
loacelor regulate de transport, cu posibilităţi scăzute de dezvoltare economică.
Mergând mai departe şi evaluând sărăcia comunitară într-un mod şi mai
riguros, grila FRDS (Fondul Român pentru Dezvoltare Socială) pentru iden-
tificarea satelor sărace, din 2003, propune opt criterii. Pentru ca un sat să fie
considerat sărac, el trebuie să îndeplinească cel puţin trei din criteriile de mai
jos (Sandu, 2003: 142-143):
1. Mai puţin de 50% din gospodării au acces la apă potabilă în curte sau la poartă.
2. Mai mult de 60% din gospodării nu sunt conectate la reţeaua de electricitate.
3. Mai mult de 50% dintre copiii din clasele I-IV şi/sau V-VIII fac mai mult
de o oră până la şcoală, folosind mijlocul de transport obişnuit.
4. Pentru a ajunge la un doctor, majoritatea locuitorilor au nevoie de mai mult
de două ore.
5. Distanţa faţă de cel mai apropiat oraş cu mai mult de 50 000 de locuitori
este mai mare de 25 km.
6. Nu există nici un mijloc de transport în comun (privat sau de stat), care să
treacă cel puţin o dată pe zi prin sat, sau care are staţie la o distanţă mai
mică de 2 km de sat.
7. Mai puţin de 5% dintre gospodării au telefon funcţional.
8. Singurii agenţi economici din sat activează în domeniul comerţului sau al
alimentaţiei publice.
Ludoşul îndeplineşte patru din cele opt criterii, mai precis, itemii 1, 5, 6 şi
8, în timp ce Tălmăcelul bifează doar itemul 6, cel mai apropiat mijloc de transport
regulat fiind în Tălmaciu, la 3 km de sat. Un alt dezavantaj şi în acelaşi timp un
argument în plus pentru sărăcia unui sat este şi mărimea lui. Aceasta este o variabilă
deosebit de importantă a dezvoltării satului. D. Sandu consideră că
50
Variaţia de mărime este variaţie a capitalului uman. În prezent în România, în

termeni de sate, a fi mic, cu număr redus de locuitori, înseamnă a fi în mare
măsură sărac. (D. Sandu, 1999)
Ludoşul, cu o populaţie de 531 de locuitori în 2002, în continuă
scădere, prezintă încă un criteriu pentru luarea lui în considerare ca sat sărac.
Putem încadra Ludoşul şi Tălmăcelul şi în alt tip de tipologie, care să
nu aibă legătură cu sărăcia? Literatura de specialitate pune la dispoziţie o altă
modalitate de clasificare a satelor, în funcţie de alte variabile, cum ar fi: stocul
de educaţie, ponderea imigranţilor interni în localitate, ponderea grupurilor
minoritare de tip religios, ponderea minorităţilor etnice în sat şi gradul de
izolare al acestuia (Sandu, 2004). Pe baza acestor criterii, acelaşi autor
construieşte tipologia din tabelul de mai jos:
Tabel 1.5 Distribuţia satelor pe tipuri culturale
Procent
Tipuri culturale
Caracteristica definitorie populaţie din
de sate
rural
Tradiţionale Stoc de educaţie redus 14,7
Asociate cu Sate periferice, depărtate de oraş şi
13,7
izolarea de drumuri europene
Cu minorităţi Cu pondere de minorităţi religioase
29,2
religioase mai mare decât pe total mediu rural
Minoritar-etnice Cu pondere mare de maghiari 7,0
Moderne Cu stoc sporit de educaţie 18,8
De imigrare Cu pondere mare de imigranţi
16,6
veniţi din alte localităţi ale ţării
Sursa: Voicu şi Voicu, 2006.
Încercând să identific criterii în plus pentru compararea celor două

comunităţi cu alte sate din România şi pentru poziţionarea acestora în spaţiul social
al comunităţilor rurale româneşti, am încercat să obţin acele informaţii necesare
pentru încadrarea celor două în tipologia de mai sus. Din păcate, nu am reuşit să
încadrez decât Ludoşul într-unul din tipurile menţionate, pentru că în ce priveşte
Tălmăcelul m-am lovit de aceeaşi dificultate: lipsa unor date statistice extrem de
relevante pentru populaţia, economia, migraţia acestuia. Recensămintele populaţiei
– care constituie cea mai credibilă sursă de date – nu oferă informaţii la nivel de sat,
pentru multe din aspectele relevante pentru viaţa satului. Baza de date Indicatori de
dezvoltare a satelor româneşti – 1998, o bază completă ce cuprinde toate cele
aproximativ 12000 de sate ale României şi oferă informaţii detaliate despre acestea,
nu conţine Tălmăcelul, datorită faptului că acesta este arondat administrativ
oraşului Tălmaciu. Din acest motiv, nu am putut evalua în nici un fel stocul de
51
educaţie al Tălmăcelului şi proporţia de imigranţi, astfel că n-a fost posibilă

încadrarea satului într-unul din tipurile de mai sus.
În ce priveşte Ludoşul, aici datele fiind disponibile, atât din recen-
săminte cât şi din baza de date anterior menţionată, putem afirma că acesta se
încadrează în tipul 2, fiind un sat izolat, fiind singurul tip în care se justifică
încadrarea lui. Indicele de izolare a satului (ISOLATED – din baza Indicatori
de dezvoltare a satelor româneşti – 1998) este de 0,75287, fiind mai apropiat de
valoarea minimă care se înregistrează pe ţară de -2,29051 (valoarea maximă
este 10,99903). La nici unul din celelalte tipuri Ludoşul nu înregistrează medii
mai ridicate decât media pe ţară, care să justifice încadrarea lui în vreunul din ele.
52
Capitolul 2
SCHIMBARE SOCIALĂ, TRANZIŢIE ŞI

POSTCOMUNISM
ÎN COMUNITATEA RURALĂ
53
54
Schimbare socială, tranziţie şi postcomunism în comunitatea rurală
Despre schimbare socială în general şi particularizând pe diverse domenii

ale vieţii sociale, se pot spune foarte multe lucruri, domeniul fiind unul extrem de
complex. Plasându-se la un nivel foarte general, macrosocial, Neil Smelser (1998)
spunea că patru mari transformări sau schimbări sociale modifică astăzi lumea în
care trăim: revoluţia continuă a creşterii economice – deziderat al tuturor ţărilor, de
la cele sărace până la cele bogate; revoluţia continuă a democratizării, care este o
forţă a timpului nostru; revoluţia solidarităţii şi a identităţii – ce presupune reafir-
marea minorităţilor sau grupurilor naţionale bazate pe religie, rasă, etnicitate, limbă,
gen şi stil de viaţă; şi revoluţia mediului ecologic – cu cele două faţete ale sale: pe
de o parte deteriorarea continuă a mediului însoţită de conştientizarea, mobilizarea
şi eforturile care se fac pentru stoparea acestei deteriorări. Acestea sunt schimbările
sociale de anvergură, ce afectează lumea de astăzi. România a experimentat la rân-
dul ei câte ceva din toate cele patru, după 1989, şi cu unele dintre ele se mai con-
fruntă şi azi. Totuşi, analiza schimbării sociale în studiul de faţă nu se referă decât
tangenţial la cele patru. În schimb, capitolul şi de altfel întreaga lucrare, îşi fixează
ca obiectiv schimbările produse în planul mai puţin vizibil şi mai nuanţat al percep-
ţiilor, mentalităţilor, atitudinilor, culturii, valorilor şi normelor, aşadar schimbarea la
nivele sociale de mai mică generalitate şi care ţin mai degrabă de social decât de
economic. Mai precis, sunt interesată de schimbările produse de procesul de tran-
ziţie de la societatea comunistă la cea democratică, în special de efectele la nivel
social al aspectelor manifeste ale tranziţiei, adică cele de mografice şi economice,
dar şi de cele latente, legate de percepţie, practici sociale.
Literatura de specialitate actuală pe tema schimbării sociale în rural
înregistrează o serie de noi abordări, construite pe moştenirea studiilor anteri-
oare în domeniu, dar care propun concepte şi metodologii noi pentru explicarea
a ceea ce se întâmplă azi în rural.
Întrebările la care încearcă să ofere răspuns acest capitol, ar fi: care sunt
teoriile şi paradigmele explicative ale schimbării sociale? Care sunt meca-
nismele, factorii şi agenţii schimbării? Care sunt tipurile schimbării sociale ce
au loc în ruralul românesc actual şi cum se manifestă acestea? Care este legă-
tura între schimbare socială, tranziţie şi postcomunism şi care sunt abordările
curente de analiză a ultimelor două? Care sunt schimbările demografice şi
socioeconomice din rural după 1989 şi cum sunt percepute aceste schimbări? Şi
în final, ce se poate spune despre schimbarea socială în Tălmăcel şi Ludoş?
55
Tabel 2.1. Abordări contemporane în studiul schimbării sociale în ariile rurale
Abordare Caracteristici
Studii ale schimbărilor din sfera demografică şi/sau
Socio-economică a implicaţiilor schimbărilor economice asupra noilor
şi vechilor rezidenţi ai zonelor rurale.
Studii asupra aspectelor sociale şi culturale, a
Capital social/cultural valorilor şi relaţiilor ce sunt erodate sau intensificate
prin schimbare socială
Studii legate de modul în care comunităţile sau
Cultural-economic zonele rurale pot mobiliza resurse culturale prin
economiile locale.
Studii legate de modul în care reţelele (inclusiv cele
politice şi economice) sunt mobilizate pe măsură ce
Reţele
comunităţile rurale şi sectoarele economice sunt
reorganizate.
Sursa: The Handbook of Rural Studies, 2006.
Tratarea aspectelor legate de economic şi politic nu este una extinsă,

literatura de specialitate fiind abundentă în analize economice şi politice ale
tranziţiei. Dar pentru că aceste transformări nu fac obiectul studiului de faţă
decât în mod indirect, m-am rezumat la o trecere în revistă a principalelor teorii
şi puncte de vedere legate de tranziţie în general. În plus, problema tranziţiei în
agricultura românească, cu toate implicaţiile ei la nivel social şi cultural, sunt
tratate în capitolul legat de proprietatea funciară.
2. SCHIMBAREA SOCIALĂ –
TEORII ŞI PARADIGME EXPLICATIVE
Definiţiile schimbării sociale sunt de o mare varietate pentru că au ca

obiect un fenomen social ce poate avea faţete foarte diverse şi se poate des-
făşura la diverse nivele de generalitate. Vorbim de schimbare socială şi atunci
când ne referim la comportamentele sau atitudinile unui grup de oameni, dar şi
atunci când ne referim la urbanizare, modernizare, globalizare. Această plajă
largă a fenomenelor ce pot deveni obiecte ale schimbării sociale determină şi
varietatea definiţiilor.
Consider că cel mai potrivit mod de înţelegere a schimbării sociale este
acela de fenomen social total. Schimbarea socială nu este un fenomen discon-
tinuu, ce afectează doar intermitent oameni, clase sociale, societăţi, moduri de a
gândi şi de a face. Ea are loc permanent, este continuă, adesea invizibilă, sau cu
56
efecte ce pot fi observate mai târziu, este uneori neuniformă, sau se realizează
după ritmuri diferite, dar este totuşi un proces şi un fenomen ubicuu şi continuu.
Maria Cobianu-Băcanu (1993) spunea că trăsătura principală a procesului de
tranziţie este schimbarea în ritmuri diferite şi pe toate planurile. Poate că cea
mai generală definiţie este cea a schimbării sociale ca trecere a unui sistem
social, sau componentă a acestuia de la o stare la alta, diferită cantitativ şi
calitativ. Schimbarea socială comportă de asemenea o notă de relativitate, din
următorul motiv: ea este judecată în funcţie de diferenţa prezentului faţă de
trecut, ori trecutul este de fapt o construcţie socială, modelat în funcţie de
nevoile şi cerinţele prezentului (Schwartz, 1991). Actorii sociali evidenţiază
acele aspecte ale trecutului care servesc interesele lor şi le legitimează acţiunile.
Ori, o schimbare socială judecată în funcţie de un trecut conceptualizat în mod
relativ, este ea însăşi relativă.
Trebuie clarificat faptul că termenul de schimbare socială desemnează o
realitate socială foarte vastă, el putând face referire la o schimbare de anvergură,
la scară largă a unei societăţi sau părţi ale acesteia, dar şi la o schimbări ce
afectează grupuri mai mici. De asemenea putem vorbi de o schimbări în plan
real, vizibil, adică a comportamentului, instituţiilor, a modurilor de a face într-o
societate dată, dar şi de schimbări în planul mai puţin vizibil al atitudinilor,
normelor, simbolurilor şi valorilor. Aceeaşi varietate o regăsim şi legat de
factorii ce determină schimbarea şi mecanismele ei. Sau legat de unghiul de
abordare a schimbării, fie prin prisma legilor acesteia, a formelor ei, a cauzelor
sau agenţilor ce o determină. Această diversitate socială pe care o presupune
termenul de schimbare socială face ca acesta să nu poată fi analizat complet fără
a face referire la alte concepte sociologice cum ar fi acţiune colectivă, mobi-
litate socială, reprezentare şi percepţie socială, sau concepte din sfera moder-
nităţii. O altă consecinţă a complexităţii domeniului schimbării sociale – subli-
niată de Ferréol, 1998 – este aceea a necesităţii de a-l explica prin teorii de rang
mediu şi nu teorii generale ce au pretenţia de a explica întregul fenomen.
Teoriile schimbării sociale sunt şi ele de o mare varietate, asemenea
definiţiilor. Există două mari curente teoretice, cel al schimbării unidirecţionale
(care poate lua forma progresului sau regresului) şi cel al schimbării ciclice.
Dacă luăm ca şi criteriu de clasificare paradigmele sociologice mari, putem dis-
tinge între teorii structural-funcţionaliste, tributare concepţiei organiciste: aici
încadrăm toate teoriile sistemice care afirmă că o schimbare într-o anumită parte
a societăţii determină schimbări şi în alte segmente ale ei, scopul fiind acela al
realizării echilibrului; sau contribuţia lui Parsons care vorbeşte despre trei
procese aflate la baza oricărui sistem social, procesele integrative, de control şi
de schimbare structurală. Schimbările structurale se realizează după un model
evoluţionist: fiecare nouă faze se distinge de cele precedente printr-o comple-
xitate şi diferenţiere mai ridicate. Cele patru mecanisme de bază ale evoluţiei
57
sunt diferenţierea, adică creşterea complexităţii vieţii sociale, adaptarea, prin

care instituţiile sociale devin din ce în ce mai specializate, includerea, adică
acceptarea în societate a unor grupuri discriminate şi generarea valorilor sau
emergenţa lor. Modelul sistemic vede schimbarea ca o succesiune de stări
diferite ale aceluiaşi sistem (Sztompka, 1993).
De cealaltă parte teoriile conflictualiste sunt cele ce consideră că schim-
barea socială are o importanţă crucială în evoluţia unei societăţi, pentru că ea
corectează inegalitatea. Cele mai cunoscute sunt teoriile lui Marx şi Engels şi
ale discipolilor lor, ce pun la baza schimbării sociale capacitatea maselor de a
conduce lupta de clasă şi a-şi schimba destinul. Teoriile conflictualiste sunt
incluse de Piotr Sztompka în curentul materialismului istoric, pe care îl tratează
separat în lucrarea lui The Sociology of Social Change, deşi concepţia lui Marx
este în acelaşi timp una evoluţionistă.
O altă categorie o formează teoriile evoluţioniste, care la rândul lor sunt
uniliniare – toate societăţile trec prin aceleaşi stadii şi ajung în acelaşi punct
final – şi multiliniare – stadiile nu sunt aceleaşi pentru orice societate, iar
punctul final poate fi diferit. Cele mai multe dintre teoriile evoluţioniste aparţin
unor gânditori clasici ai sociologiei. Dintre evoluţioniştii uniliniari, trebuie
amintiţi: Auguste Comte, care – prin legea celor trei stări – afirmă că orice soie-
tate, urmând progresul cunoaşterii, trece prin starea teologică (fictivă), starea
metafizică (abstractă) şi starea pozitivă (ştiinţifică). El considera că progresul
este acelaşi pentru toate societăţile, diferind doar ritmul, iar schimbarea este
continuă în spaţiu şi timp; Herbert Spencer – ce consideră că schimbarea
urmează calea de la omogen la eterogen, de la simplu la complex, şi orice
societate parcurge o fază militară şi una industrială; Ferdinand Tönnies ce vor-
beşte despre trecerea de la comunitate la societate, avansând astfel ideea evo-
luţiei lipsite de progres; Emile Durkhiem, ce explică mecanismele schimbării
sociale prin solidaritatea mecanică şi organică şi care consideră că schimbarea
are un caracter natural, implacabil (Durkheim, 2001); Karl Marx ce vorbeşte
despre cele cinci stadii – comuna primitivă, orânduirea sclavagistă, feudală,
capitalistă şi socialistă; Max Weber – autorul unei teorii de asemenea clasice,
dar care respinge evoluţionismul – pune la baza schimbării sociale fenomenul
raţionalizării (Ungureanu, 1990, Ungureanu, Constantinescu, 1985, Nisbet,
1967). Tot de sorginte evoluţionistă sunt şi teoriile antropologice ale schimbării
sociale, două din ele fiind mai cunoscute: cea a lui Henry Morgan, ce consideră
că evoluţia înseamnă trecerea de la sălbatic, la barbar şi la civilizat, şi cea a lui
E.B. Taylor, ce vorbeşte despre trecerea de la animism spre politeism şi
monoteism.
Neoevoluţionismul, apărut între 1950-1970, nuanţează o serie din ideile
iniţiale, considerând că schimbarea nu este predeterminată şi inevitabilă, ci are
58
mai degrabă caracter de probabilitate, iar progresul nu este o lege universală9.

Noul curent derivat din evoluţionism încearcă să-şi argumenteze punctul de
vedere prin rezultate concrete, empirice, nu numai din sociologie, ci şi din
domenii conexe acesteia. Astfel antropologia, prin doi reprezentanţi îşi aduce
aportul la înţelegerea neo-evoluţionismului. Etnologul american Leslie White îşi
concentrează atenţia pe modul în care evoluează cultura, ca şi creştere a domi-
naţiei naturii de către om. Cultura are o anumită autonomie faţă de celelalte
aspecte ale vieţii sociale – are o viaţă proprie şi evoluează după mecanismele şi
regularităţile ei specifice. Julian Steward, antropolog american, este mai
interesat de evoluţia culturilor particulare, de nişă, pe care le vede evoluând
diferit, nu uniliniar. Evoluţia se produce diferit atât între diferitele culturi şi so-
cietăţi, cât şi în interiorul aceleiaşi culturi sau societăţi. Din domeniul socio-
logiei, Gerhard Lenski leagă viziunea sa asupra schimbării sociale de biologie şi
construieşte o concepţie multiliniară asupra evoluţiei, la baza căreia pune ca
factor de primă importanţă dezvoltarea tehnologică (Sztompka, 1994).
De asemenea putem face distincţie între teoriile deterministe versus cele
voluntariste, primele susţinând că oamenii nu au nici un rol în schimbarea
socială, aceasta fiind produsă de forţe ce acţionează la nivel macrosocial. În
acest caz, agenţii schimbării sunt dezvoltarea tehnologiei, sistemul economic,
structura claselor sociale, etc. Este o teorie slab susţinută, contraargumentul
principal fiind acela, că tot oamenii se află şi în spatele acestor schimbări de
anvergură ale unei societăţi. De cealaltă parte, teoriile voluntariste consideră că
omul, prin acţiunea şi voinţa lui este motorul schimbării sociale.
Într-o altă categorie trebuie să amintim teoriile ciclice ale schimbării so-
ciale, care contestă schimbarea socială ca sursă de progres. Ele sunt aşadar
esenţialmente diferite de teoriile ciclice, evoluţia nefiind considerată întotdea-
una liniară şi ascendentă. Cu originea în lucrările lui Oswald Spengler (1996),
teoriile ciclice spun că orice societate are perioade de creştere şi înflorire, dar şi
perioade de regres. Pentru că nu este posibil ca societăţile să întinerească,
schimbarea socială nu duce întotdeauna la progres. O altă teorie ciclică clasică a
schimbării sociale este cea a istoricului Arnold Toynbee (1997) asupra ciclului
de viaţă al civilizaţiilor. Între teoriile ciclice formulate în cadrul sociologiei se
încadrează: teoria circulaţiei elitelor a lui Vilfredo Pareto, văzută ca motor al
schimbării sociale; şi teoria lui Pitirim Sorokin care vede schimbarea socială ca
o succesiune ciclică între cele trei tipuri de cultură, senzorială (ce privilegiază
valorile materiale, empirice, senzoriale), ideatică (ce pleacă de la premiza că
9
Noile concepţii legate de progresul social îl consideră ca fiind mai degrabă o potenţialitate
şi nu realizarea ultimă, ca fiind dinamic, evolutiv, relativ şi nu absolut, universal, ca o
posibilitate, oportunitate istorică istorică şi nu o tendinţă necesară, inevitabilă şi inexorabilă,
ca un produs, adesea neintenţionat, al acţiunii umane colective şi nu ca un rezultat al voinţei
divine sau al unor oameni excepţionali (Sztompka, 1993: 37).
59
natura realităţii este spirituală, imaterială şi se centrează pe valori ce pot fi

întâlnite în diverse religii şi filosofii spirituale) şi cultura idealistă (care este
intermediară între primele două şi face tranziţia între ele, şi care vede realitatea
ca fiind atât de natură spirituală, cât şi materială) (Sztompka, 1994, Biesanz şi
Biesanz, 1978, Schaefer, Lamm, 1994)
Teoriile modernizării pornesc de la ideea schimbării sociale ca fiind
determinată de contactul între societăţile modernizate şi cele nemodernizate. Ele
pun în prim plan schimbările realizate ca urmare a raţionalizării vieţii econo-
mice şi sociale şi se axează cu precădere în plan cultural. Teoriile modernizării
evidenţiază transformările care au loc în structura socială (scăderea importanţei
statusului prescris, răsturnarea ierarhiilor constituite pe baze tradiţionale), în
instituţiile sociale (scăderea importanţei religiei şi explicaţiei religioase, deci
secularizarea, schimbările în structura familiei, transformările fundamentale în
domeniul economic şi politic), dar şi în mentalitate, ierarhie valorică, strategii
individuale de acţiune. Unele din teoriile clasice ale sociologiei amintite mai sus
– Comte şi Spencer, Marx şi Weber, Durkheim şi Tönnies – sunt în acelaşi timp
teorii ale modernizării. Teoriile modernizării se bazează pe următoarele idei:
schimbarea societăţii este uniliniară, societăţile mai puţin avansate trebuind să
urmeze calea impusă de cele mai avansate; schimbările sunt ireversibile şi merg
inevitabil în direcţia modernităţii, adică a societăţilor industrializate, capitaliste,
democratice ale vestului Europei; schimbările sunt graduale, incrementale;
există o secvenţă regulată de stadii după care se realizează aceste schimbări, nici
unul din acestea neputând fi eludat – vezi Daniel Bell cu societăţi preindustriale,
industriale, postindustriale, Apter – tradiţional, tranziţional, modern; cauzele
schimbării sunt endogene şi modernizarea aduce întotdeauna cu sine îmbu-
nătăţirea vieţii sociale şi a condiţiei umane, deci progresul (Sztompka, 1994)
Teoria diferenţierii structurale a lui Niel Smelser. Prin intermediul modernizării,
se produce o diferenţiere a unei structuri cu funcţii multiple, în substructuri
specializate. Pentru a-şi ilustra teoria Smelser dă ca exemplu instituţia familiei,
opunând familia tradiţională cu funcţii multiple familiei moderne care a pierdut
o serie din funcţiile iniţiale (Bădescu, 2004)
Toate teoriile prezentate mai sus sunt tributare ideii de dezvoltare,
creştere, şi sunt cunoscute sub numele de teorii ale dezvoltării. Ele au în comun
o viziune asupra schimbării sociale ca un proces ce are un sens, o direcţie şi o
logică internă. Însă această idee că istoria îşi urmează cursul ei, predestinat,
către nişte scopuri prestabilite, a stârnit critici vehemente, care au dus la
impunerea unui nou mod de conceptualizare a schimbării sociale, bazat pe ideea
că schimbarea nu înseamnă în mod obligatoriu dezvoltare şi progres. Patru mari
critici ai perspectivei dezvoltării asupra schimbării sociale sunt Karl Popper
(1996), Robert Nisbet (1967), Charles Tilly şi Immanuel Walerstein.
60
3. FACTORI ŞI MECANISME ALE SCHIMBĂRII SOCIALE
Gândirea umană parcurs o serie de etape distincte în modul de explicare a

agenţilor schimbării sociale. Dacă la început schimbarea socială era gândită ca fiind
extrasocială şi supraumană (fiind atribuită divinităţii sau soartei), explicarea facto-
rilor ce determină schimbarea a trecut apoi prin determinarea naturală (fizică, bio-
logică, geografică, climatică, etc), a ajuns să fie în sfârşit apanajul fiinţelor umane,
dar numai al celor deosebite – eroi, profeţi, lideri, persoane charismatice etc. –, apoi
o dată cu apariţia sociologiei ca ştiinţă, sursa principală a schimbării sociale a de-
venit societatea însăşi (din nou rolul oamenilor de rând fiind trecut cu vederea), şi în
final, a început să fie recunoscut rolul tuturor oamenilor la înfăptuirea schimbării
sociale. Noul mod de înţelegere a schimbării sociale pleacă de la premisa că istoria
este făcută de oameni, de oamenii de rând şi nu de agenţi supraumani şi supra-
sociali. Au apărut astfel conceptualizări cum sunt cea a lui Walter Buckley, de
morfogeneză, sau societatea activă a lui Amitai Etzioni, sau conceptul de
structurare al lui Anthony Giddens (Sztompka, 1994).
Câţiva din factorii schimbării sociale sunt analizaţi, pe scurt, în continuare:
mediul natural (resursele naturale), populaţia (schimbări în mărimea, densitatea,
compoziţia acesteia), ştiinţa şi tehnologia, inegalitatea socială, mişcările sociale,
politica, economia. Desigur că în spaţiul social aceşti factori nu acţionează în mod
singular, întotdeauna schimbarea socială fiind rezultatul combinării lor. Tratarea lor
sumară în mod separat are doar o justificare analitică.
Schimbările sociale pot avea ca sursă mediul natural, înţelegând prin acesta
factori ca relieful, clima, distribuţia anumitor boli. Aceste schimbări de mediu pot fi
dependente sau nu de acţiunea factorului uman. Defrişările, poluarea pot antrena
schimbări la nivel social. Procesele demografice sunt şi ele o sursă importantă a
schimbării: creşteri sau scăderi ale populaţiei, ale densităţii acesteia determină
schimbări sociale sau culturale cum ar fi diferenţiere socială, diviziune a muncii, sti-
mularea inovaţiilor, urbanizare. Particularizând discuţia, unul din cele două sate
analizate în cadrul studiului de caz, Ludoşul, trece prin transformări majore astăzi
datorită scăderii şi îmbătrânirii populaţiei sale. Inovaţiile tehnologice sunt con-
siderate o altă sursă importantă de schimbare socială.
Viaţa în rural a fost puternic modelată de invenţii legate de agricultură, de
meşteşuguri sau de prelucrarea materiilor prime, care au schimbat şi au uşurat viaţa
oamenilor. Economicul a impus şi el anumite legităţi şi a transformat treptat viaţa în
rural. Aspecte cum ar fi relaţiile de proprietate – modelate de istoria specifică a
locului –, existenţa şi accesibilitatea pieţelor de desfacere a produselor sau pentru
procurarea lor, modul de organizare a muncii, sau impactul covârşitor al industria-
lizării, toate acestea au determinat de-a lungul timpului schimbări majore. Şi nu în
ultimul rând, factorul politic a fost unul dintre determinanţii importanţi – sau în
unele momente, cel mai important – ai schimbării sociale. Începând cu epoca
feudală şi cu relaţiile de subordonare de tip feudal impuse de regatul ungar şi
sfârşind cu colectivizarea şi cu transformările în structura proprietăţii din perioada
61
postcomunistă, viaţa celor două sate analizate şi de altfel viaţa întregului rural nu
poate fi desprinsă de factorul politic.
Tabel 2.2 Aspecte relevante pentru schimbarea socială în ruralul românesc actual
Tipuri de
Aspecte relevante pentru rural
schimbare
 Schimbarea regimului politic
 Măsurile legislative luate de noul regim (legile funciare, cele legate de
reglementarea tipurilor de asociere în agricultură, sau de circulaţia
Schimbarea proprietăţii)
politică  Reforma politică: apariţia unor noi instituţii politice şi deci, necesitatea
dezvoltării de actorii sociali a unor noi strategii de relaţionare cu aceste
instituţii
 Însuşirea regulilor democraţiei
 Apariţia sau, după caz, dezvoltarea pieţelor rurale
 Reapariţia agriculturii de subzistenţă
 Fărâmiţarea proprietăţii
Schimbarea
 Lipsa mijloacelor tehnice de realizare a unei agriculturi performante
economică
 Apariţia antreprenoriatului în agricultură
 Impunerea unor noi modalităţi de exploatare a animalelor şi de
producţie în agricultură, ca urmare a aderării la organisme europene
 Apariţia unor noi categorii ocupaţionale în rural
 Apariţia unor noi surse de venituri
 Îmbătrânirea populaţiei din rural (o parte a acestuia)
 Migraţia circulatorie temporară sau permanentă
Schimbarea  Schimbări în indicatori demografici ca natalitatea, mortalitatea generală
demografică şi infantilă, fertilitatea, sporul natural al populaţiei, speranţa de viaţă.
 Fenomenul reîntoarcerii în rural
 Navetismul
 Dezvoltarea infrastructurii unor sate concomitent cu deteriorarea
acesteia în alte sate
Schimbarea  Dotarea cu utilităţi moderne a gospodăriei
infrastructurii  Deteriorarea sau dispariţia unor clădiri de utilitate publică în rural
(şcoli, dispensare, cămine culturale)
 Diversificarea materialelor de construcţie
 Schimbări în relaţiile interumane
 Schimbări în structura valorică şi normativă a unor grupuri sociale
 Modalităţi de petrecere a timpului liber
 Aspecte atitudinale legate de încredere, cooperare, competiţie, asociere
Schimbarea  Trăsături de personalitate specifice omului modern
psihosocială  Interes pentru viaţa politică şi socială
 Consum mediatic
 Modificarea consumului
 Schimbări în identitatea socială şi colectivă a oamenilor
 Apariţia unor orientări postmoderne
 Deteriorarea sau dispariţia unor obiceiuri, cutume şi tradiţii locale şi
apariţia altora noi
Schimbarea
 Înlocuirea culturii populare cu cea de masă
culturală
 Schimbări în identitatea culturală a oamenilor
 Noi modalităţi de raportare la comunitate
62
În ce priveşte mecanismele schimbării sociale, acestea sunt abordate di-

ferit în funcţie de paradigma teoretică de explicare a acesteia. Chiar dacă sunt
conceptualizate diferit, mecanismele schimbării sociale, prezentate pe scurt mai
jos nu se exclud reciproc, ci dimpotrivă, acţionează în mod concertat în viaţa
socială. Astfel, pentru evoluţionişti şi pentru funcţionalişti, mecanismele schim-
bării constau în procese ca acumulare, diferenţiere, specializare, cooperare
(Bădescu, 2002, Buzărnescu, 1995). Omenirea acumulează cunoaştere, idei, ca-
pital de multiple feluri, moduri de a face şi în urma acestei acumulări se spe-
cializează şi se diferenţiază. Pe de altă parte, pentru conflictualişti, mecanismul
schimbării este mai degrabă legat de competiţie şi de conflict, acestea două fiind
motoarele ce impulsionează acţiunea umană (Dahrendorf, 1996, pentru Marx
vezi Ungureanu, 1985, Buzărnescu, 1995). Structural-funcţionaliştii în schimb
consideră schimbarea socială ca un răspuns adaptativ la o anumită tensiune,
considerând cuplul tensiune-adaptare ca un mecanism esenţial al schimbării
sociale (Levi-Strauss, 1978, Ionescu, 1998). Alte mecanisme ale schimbării so-
ciale sunt considerate a fi difuziunea culturală (a inovaţiilor, a modelelor cultu-
rale şi de comportament), planificarea şi instituţionalizarea schimbării (comu-
nismul, ca şi reforma postcomunistă au reprezentat schimbări sociale de anver-
gură, planificate şi instituţionalizate), precum şi mişcările sociale (de genul
protestelor, grevelor, mitingurilor, revoltelor, revoluţiilor): schimbările sociale
majore din ultimii ani nu ar fi fost posibile fără mişcarea socială de anvergură
din 1989 (violenţa acesteia i-a mărit şansele de reuşită şi potenţialul spre
schimbare – aşa cum arată studiile (Giugni, 1998))
Revenind la rural, dincolo de toţi aceşti factori ai schimbării sociale, care
acţionează cumulat şi în acelaşi timp diferenţiat pentru fiecare comunitate, se pune
întrebarea dacă agentul activ al schimbării este individul sau întreaga comunitate
prin eforturile ei concertate. Sau altfel spus, e mai potrivit să tratăm schimbarea
socială abordând-o în mod holist sau în mod individualist (vezi şi Mihăilescu,
1996). Consider că răspunsul este calea de mijloc, în sensul în care schimbările sunt
iniţiate atât la nivel comunitar, dar ele vin şi din interior, din nevoile, dorinţele,
planurile şi scopurile celor ce formează comunitatea. În plus, schimbarea este
adesea iniţiată de structuri supracomunitare (judeţ, regiune, stat, etc), sau de istorie.
Problematica agenţilor ce constituie motorul schimbării în rural şi a
factorilor care o determină, este una foarte complexă. Tabelul 2.1 încearcă să
organizeze şi să prezinte succint tipurile principale ale schimbării sociale în ru-
ralul românesc contemporan, care nu pot lipsi dintr-o tratare exhaustivă a pro-
blematicii şi detaliat, modul de manifestare al acestor tipuri. Desigur că în
realitatea socială, aceste tipuri de schimbări se întrepătrund, ca şi efectele
acestora. Aspectele prezentate de tabelul de mai sus au constituit toate obiectul
studiului de faţă, fiind tratate în capitolele care urmează. Astfel schimbările
politice, economice şi demografice sunt abordate de capitolul de faţă şi de cel
63
legat de proprietatea funciară, aspectele legate de schimbarea socială şi culturală

sunt tratate în capitolele legate de identitate, comunitate şi globalizare şi
modernitate / tradiţie, iar schimbările legate de infrastructură sunt analizate în
capitolul de prezentare al celor două sate, şi parţial şi în celelalte.
4. TRANZIŢIE ŞI POSTCOMUNISM
Nu putem trata problema schimbării sociale, fără a ne referi la tranziţia

românească spre postcomunism. Ca proces ce produce dezvoltare, în teorie cel
puţin, tranziţia aparţine paradigmei schimbărilor sociale şi deci trebuie abordată
în orice discuţie a schimbării sociale.
Referindu-se la acei ani de după răsturnarea regimului comunist ce au
adus schimbări majore în toate sferele vieţii sociale, termenul de „tranziţie”
desemnează etapa de trecere de la comunism la postcomunism. Termenul a fost
şi este încă foarte criticat în literatura de specialitate, reproşându-i-se lipsa de
exactitate, ambiguitatea, şi dificultatea de a delimita clar între tranziţie şi
postcomunism. David Stark spunea că „cel mai mare obstacol în înţelegerea
transformărilor actuale din ţările Europei de Est este conceptul de tranziţie”
(Stark, 1994). Este greu de spus unde sau când se termină tranziţia şi începe
postcomunismul. Termenul este totuşi folosit, studiile asupra acestuia fiind
foarte numeroase. Mare parte a acestora vorbesc despre tranziţia dublă: cele
două mari schimbări produse de tranziţia unei ţări foste comuniste spre capi-
talism sunt schimbarea regimului politic şi transformarea acestuia într-unul
descentralizat, multipartinic, democratic şi schimbările din sfera economicului,
care conduc la crearea economiei de piaţă. Ambele presupun atât o schimbare
instituţională, cât şi una a mentalităţilor. Studii actuale (Voicu, 2005) merg pe
ideea unei tranziţii cvadruple: economică, instituţional-politică, a politicii
externe şi a structurii sociale, la care se adaugă şi schimbările culturale, mai
puţin vizibile la început, dar care sunt mai profunde. Sau, dintr-un alt punct de
vedere, tranziţia înseamnă trei provocări: construcţia (transformarea) institu-
ţională, recuperarea (creşterea) economică şi asigurarea stabilităţii sociale
(Dăianu, 1999). Cătălin Zamfir vorbeşte de asemenea despre trei straturi ale
tranziţiei: primul strat, care este dat de direcţia globală a schimbărilor în sfera
economiei, politicii, politicilor sociale şi juridicului; al doilea strat, care se
referă la actorii occidentali ai tranziţiei şi la strategiile impuse sau sugerate de
aceştia, de schimbare în economie, politică sau domeniul social; al treilea strat,
specific fiecărei ţări, şi care cuprinde opţiunile de acţiune ale actorilor naţionali.
Acest ultim strat rezultă prin interacţiunea dintre actorii interni ai tranziţiei şi cei
externi (Zamfir, 2004: 29-30)
64
Ceea ce rezultă după tranziţie nu este o democraţie aşa cum se întâl-

neşte ea în ţările vestice – ea constituind modelul spre care se tinde – ci una cu
trăsături autohtone care o diferenţiază de alte ţări. Unii autori critici consideră
că rezultatul este „ceva ce încearcă să fie sau pretinde că este o democraţie”
(Nodia, 1996). Oricum ar fi, două lucruri sunt clare şi precizate în întreaga
literatură de specialitate legată de tranziţie: în primul rând, faptul că tranziţia
este un proces îndelungat, că transformările cele mai dificile sunt cele din sfera
socialului, sau altfel spus că „trebuie să treacă câteva generaţii printr-un nou tip
de organizare socială sau politică, pentru ca efectele acesteia să devină vizibile
la nivelul culturii şi comportamentului” (Weiner, 1997). În al doilea rând, este
clar că tranziţia nu este aceeaşi în toate ţările foste comuniste, tot aşa cum
rezultatul nu este acelaşi, fiecare ţară prezentând elemente proprii ce ţin de
istoria sa, de mentalităţi sau de vechiul regim. Studii actuale arată că diferenţele
mari între ţările din centrul Europei şi cele din estul Europei în ce priveşte
rezultatele tranziţiei, nu se pot pune în exclusivitate pe seama dezvoltării lor din
punctul de plecare, ele fiind explicate mai degrabă de circumstanţe culturale şi
istorice ce au modelat tranziţiile fiecărei ţări.
Înţelegerea procesului tranziţiei şi a transformărilor care au loc în cadrul
acesteia este complexă. Se arată că o teorie a tranziţiei trebuie să îndeplinească
o serie de condiţii pentru a oferi o imagine completă a fenomenului: ea trebuie
să se preocupe atât de formal cât şi de informal, mai precis de regulile şi institu-
ţiile formale şi de constrângerile informale, acestea din urmă ţinând de istorie,
social, cultural. Doar în acest fel, se poate explica de ce două ţări cu un nivel de
dezvoltare similar ajung, trecând prin tranziţie, la rezultate atât de diferite; de
asemenea o teorie a tranziţiei trebuie să abordeze cultura nu ca pe un factor
rezidual al dezvoltării economice, ci ca o parte integrantă şi o variabilă expla-
natorie în acelaşi timp a transformărilor; şi asta pentru că schimbările institu-
ţionale sunt intim legate de contextul cultural (Zweynert, Goldschmidt, 2005)
Teoria tranziţiei şi conceptul de tranziţie în sine a fost criticat datorită
premisei teleologice de la care porneşte. Conform paradigmei tranziţiei, nu sunt
importante cauzele schimbării, ci punctul final. Ceea ce animă ţările să parcurgă
această tranziţie nu este trecutul lor, ci ideea unui viitor încă inexistent (Róna-
Tas, 1996). Abordarea tranziţiei ca o trecere relativ neproblematică, aceeaşi
pentru toate ţările, de la economia de stat la cea capitalistă şi de la comunism la
democraţie, a fost de asemenea criticată de diverşi analişti ai fenomenului.
Criticile aduse se referă la trei aspecte: în primul rând, această conceptualizare a
tranziţiei nu a luat în considerare faptul că transformările sunt complexe şi
vizează atât economicul şi politicul, cât şi socialul şi culturalul. De obicei se
acordă atenţie doar schimbărilor politico-economice, iar cele culturale mai ales
rămân pe un plan secund. În al doilea rând, abordarea ignoră variabilitatea
geografică a transformărilor şi se concentrează pe Europa Centrală şi de Est ca
65
întreg, sau la nivel naţional, şi mai puţin pe nivelul local, în condiţiile în care
există diferenţe notabile chiar şi între regiunile unei ţări, în ce priveşte tranziţia.
În al treilea rând, se generalizează transformările fără a lua în considerare
procesele concrete ce au loc în spaţii geografice concrete, influenţate de istoria
şi geografia lor. Abordarea pleacă de la premisa că există o cale unică de trecere
de la comunism la democraţie şi capitalism (Pavlinek, 2003)
Există o serie de abordări alternative ale tranziţiei, ce întregesc cunoaş-
terea acestui proces. Spre deosebire de abordarea clasică, acestea accentuează
ideea că transformările postcomuniste au rezultate multiple şi foarte variate.
Astfel, David Stark consideră că fiecare ţară trece printr-o pluralitate a tranzi-
ţiilor, acestea având loc în diverse domenii – economie, politică, social, cultural –,
că aceste tranziţii se desfăşoară după multiple strategii, iar timpul în care au ele
loc este adesea asincron. În plus, ele se articulează adesea în mod nearmonios,
ceea ce dă naştere dificultăţilor sociale binecunoscute (Pavlinek, 2003). Tot din
categoria abordărilor alternative face parte şi conceptul de dependenţă de cale,
ce se referă la faptul că tranziţia cu are loc într-un spaţiu tabula rasa, ci într-o
societate care e legată prin nenumărate modalităţi de trecutul ei, prin instituţii
care supravieţuiesc, prin strategii la nivel macro şi microsocial, dar şi prin
mentalităţi, atitudini, anumite ataşamente şi patternuri comportamentale. Toate
acestea s-au conturat în decursul a zeci de ani, astfel că este naiv de crezut că
ele pot dispărea dintr-o dată. Aşadar, modul în care se desfăşoară tranziţia şi
rezultatele ei, depind în mod esenţial de trecutul societăţii respective. O altă
abordare alternativă a tranziţiei derivă din analiza de reţea, curent relativ tânăr
în sociologie. Analiza de reţea încearcă să explice comportamentele actorilor
sociali prin apartenenţa acestora la diversele reţele sociale. Aplicând la procesul
tranziţiei această teorie, s-au constatat trei modalităţi de evoluţie a reţelelor
economice, sociale şi politice existente în timpul comunismului. Astfel, o parte
din acestea au dispărut, ca urmare a sistemului politic centralizat (ca de exemplu
cooperativele agricole de producţie), o parte din ele au fost reconfigurate şi şi-
au însuşit noi modalităţi de acţiune, astfel încât au rămas funcţionale, iar o altă
parte au încercat să reziste cât mai mult timp transformărilor tranziţiei şi
impunerii unei noi raţionalităţi economice (în cazul României, marile combinate
industriale falimentare şi fără şansă de redresare economică) (Pavlinek, 2003).
Câţiva cercetători ce s-au aplecat asupra fenomenului tranziţiei spre
postcomunism şi asupra analizei comunismului ca sistem politic, sunt: David
Stark, cu noţiunea lui de proprietate recombinantă (recombinant property), un
tip de proprietate ce presupune acumularea diferitelor tipuri de capital şi de
resurse şi care este caracteristică societăţilor în tranziţie; Janos Kornai ce
analizează partidul ideologic unic ca sursă a puterii comuniste, ce stă la baza
controlului birocratic, a economiei sărace, a problemelor instituţionale; Jadwiga
Staniszkis care consideră că motivul pentru care statul socialist a fost incapabil
66
de schimbare şi nu a putut face faţă crizelor din interiorul lui a fost faptul că era
mai degrabă interesat de autoperpetuarea lui şi de extinderea prerogativelor sale;
Ivan Szelenyi ce studiază problema stratificării în societăţile socialiste şi
postsocialiste, aplecându-se mai ales asupra rolului intelectualilor (Kennedy,
Galtz, 1996).
Legat de tipurile de tranziţie, Nodia (1996) distinge între tranziţii
organice şi ideologice. Primele presupun schimbări societale graduale, urmate
de schimbarea regimului politic. În acest caz, o societate modernizată de-a
lungul unei perioade considerabile de timp, face trecerea lentă spre un regim
politic care să reflecte această democratizare şi modernizare. Tranziţia organică
este deci naturală, firească, neforţată. Tranziţia ideologică se produce pornind
de la elite, fără însă ca societatea să fi trecut prin schimbări instituţionale sau de
structură. Acestea urmează să se întâmple după sau concomitent cu schimbarea
regimului politic. Tranziţia României a fost din acest punct de vedere una
ideologică, pentru ca toate transformările sociale, economice, structurale, au
venit după schimbarea regimului politic.
Termenul de tranziţie este adesea folosit ca sinonim sau alternativ
pentru cel de reformă – sau reformă crucială la unii autori (Gabrisch, 1989) – ,
definit ca
schimbare societală sau sectorială realizată în baza unui proiect, elaborat de elite
şi adoptat de mase ca rezultat al unor procese de persuasiune, contagiune socială
sau constrângere (Sandu, 2000)
Acelaşi autor remarcă, la începutul perioadei tranziţiei, faptul că anti-
cipaţiile şi aşteptările oamenilor legate de reformă nu erau foarte bine clari-
ficate, iar aspectul lor contradictoriu indica mai degrabă un reformism de ne-
gaţie, adică de respingere a comunismului (Sandu, 1997). Atât tranziţia cât şi
reforma presupun schimbări multiple: economice (privatizare, liberalizarea
pieţei), politice (democratizare, pluripartitism, integrarea în structuri globale),
sociale (dezvoltarea societăţii civile, apariţia organizaţiilor neguvernamentale,
combaterea corupţiei, consolidarea clasei de mijloc, politici sociale eficiente) şi
schimbări culturale (în educaţie, presă) (Sandu, 2000). Nee şi Matthews (1996)
organizează schimbările înglobate de tranziţie pe trei nivele: naţional, regional
şi local. La nivel naţional se plasează schimbările ce ţin de decizii politice la
nivel de stat (decolectivizare, descentralizare fiscală, reforma întreprinderilor,
reforma legală, etc). La nivel regional, se face referire la disparităţile interregio-
nale. Iar la nivel local se plasează schimbările în normele şi practicile comu-
nitare, transformarea structurii reţelelor sociale, relaţiile informale.
Problemele României în tranziţia spre postcomunism, ca de altfel ale
tuturor celorlalte ţări aflate pe aceeaşi cale, au fost (Schöpflin, 1993): reforma
constituţională şi a instituţiilor politice, dezvoltarea societăţii civile, deblocarea
67
mobilităţii sociale (descurajarea recompensei meritocratice, condamnarea dife-

renţierii sociale ca fiind amorale – toţi trebuiau să fie egali – , impunerea unei
societăţi egalitare, depăşirea problemelor instituţionale (ineficienţă, birocraţie,
încredere scăzută în instituţii), importanţa dimensiunii personale în politică –
care a dus la un nivel scăzut de respect pentru lege, la fragmentarea partidelor
politice şi la instabilitatea acestora, obţinerea puterii pe căi personale şi nu insti-
tuţionale, etc –, creşterea importanţei şi rolului statului, ca protector al oame-
nilor, în detrimentul descentralizării şi al societăţii civile şi dezvoltarea urmă-
toarelor domenii – bunăstare socială, economie şi mediu, cultură, comerţ şi
telecomunicaţii.
Tabel 2.3. Indicatori ai performanţei economice, ai liberalizării şi democratizării în

ţările în tranziţie
Indexul
Creştere Indexul liberalizării*
democratizării **
Ţara economică 1994- 1994-
1990-1998 1990-1993 1990-1993
1998 1998
România -2,77 0,40 0,65 0,396 0.717
Bulgaria -4,37 0,58 0,63 0,729 0,783
Croaţia -2,43 0,69 0,75 0,500 0,500
Republica
-0,36 0,68 0,83 0,854 0,917
Cehă
Slovacia 0,22 0,66 0,79 0,771 0,733
Slovenia 0,57 0,73 0,79 0,729 0,917
Polonia 1,98 0,76 0,81 0,833 0,900
Estonia -2,68 0,49 0,80 0,646 0,867
Letonia -4,67 0,40 0,72 0,625 0,850
Lituania -4,08 0,45 0,74 0,686 0,900
Moldova -10,98 0,26 0,62 0,375 0,567
Rusia -6,14 0,31 0,67 0,563 0,567
Ungaria -0,41 0,73 0,84 0,854 0,917
Albania -0,77 0,40 0,63 0,479 0,517
Sursa datelor: Fidrmuc, 2000

Note: * Indexul liberalizării variază între 0 (lipsa liberalizării) şi 1 (liberalizare completă)
** Indexul democratizării variază între 0 (lipsa democraţiei) şi 1 (democraţie completă).
68
Revenind la cele trei elemente esenţiale ale tranziţiei, între ele, deci
între democratizare, liberalizare şi creşterea economică, există relaţii strânse.
Studiile realizate pe toate ţările aflate în tranziţie (Fidrmuc, 2000) arată că:
 Liberalizarea pieţei are un efect pozitiv puternic asupra creşterii economice;
 Progresul democratic corelează negativ cu performanţa economică anterioară;
 Democratizarea facilitează liberalizarea, astfel că, democratizarea are un
efect global pozitiv asupra creşterii economice.
Reforma economică presupune realizarea a patru transformări: libera-
lizarea preţurilor, stabilizare, şi privatizare, care trebuie realizate rapid, la
începutul reformei, şi restructurarea economică, proces mai lent şi cu mai multe
costuri, ce poate dura chiar un deceniu sau mai mult. Reforma instituţională
poate dura şi ea aproximativ zece ani, spun specialiştii.
La aceasta se adaugă o altă dificultate: faptul că diferitele componente
ale reformei sunt adesea realizate în mod dezarticulat, după o logică care e mai
puţin economică şi mai degrabă politică sau populistă. Anumite reforme
necesare sunt amânate datorită impactului lor asupra populaţiei, mişcărilor de
protest, sau din motive ce ţin de atragerea electoratului (Blanchard, Dornbusch,
Krugman, Layard şi Summers, 1991, Tanzi, 1993). Este ceea ce s-a întâmplat şi
în România, unde tranziţia a fost mai degrabă un proces dezorganizat şi haotic10
(Poznanski, 1999). Obstacolele reformei pot fi aşadar de natură politică, socială,
ideologică sau economică aceste trei aspecte acţionând de obicei cumulat.
Obstacole pot fi legate şi de particularităţile ţării respective – mărime, etero-
genitate regională, dezvoltare economică scăzută, condiţii climatice chiar. Toate
aceste aspecte au influenţat şi reforma în România, şi au făcut ca situaţia
acesteia în perioada tranziţiei spre postcomunism, să nu fie una uşoară. Creş-
terea economică negativă, cumulată cu un index al liberalizării şi democratizării
scăzut în comparaţie cu alte ţări în tranziţie, reflectă această situaţie (vezi
tabelul 2.2). Primii ani ai tranziţiei a însemnat un regres în unele domenii, iar
efectele întregului proces au fost analizate extrem de critic de specialişti (vezi
de exemplu Pasti, Miroiu, Codiţă, 1997).
Procesul de reformă a însemnat de asemenea şi transformare a elitelor,
în două direcţii principale: de la ierarhia centralizată a elitelor din comunism la
o paletă a elitelor mult mai diferenţiată politic, economic, militar, administrativ,
acestea reprezentând grupuri puternice, competitive; şi de la uniformitatea
ideologică a comunismului la o politică mult mai deschisă reglementată prin
10
Poznanski realizează o tipologie a tranziţiei în funcţie de două criterii: nivelul de
radicalism al reformelor şi continuitatea politică pe de o parte şi caracterul organizat sau
dezorganizat al procesului, pe de altă parte. Rezultă astfel patru tipuri, România, încadrându-
se alături de Bulgaria în tipul mai puţin radical, cu continuitate politică, dar dezorganizat,
haotic, de tranziţie.
69
norme şi reguli democratice. Conform tipologiei prezentate în tabelul 2.4, elita

comunistă a fost una de tip ideocratic, ea fiind singura în măsură să definească
scopurile sociale, să legitimeze sistemul politic cu un singur partid şi economia
centralizată, toate acestea, din perspectiva ideologiei comuniste.
Tabel 2.4. Configuraţia elitelor naţionale şi regimurile politice asociate
Unitatea elitei
Puternică Slabă
Diferenţierea elitei Largă Elită consensuală Elită fragmentată

(democraţia stabilă) (democraţia instabilă)
(eterogenitate,
diversitate) Restrânsă Elită ideocratică Elită divizată
(regim totalitar) (regim autoritarian)
Sursa: Higley, Pakulski, Wesolowski, 1998: 5
Comunismul a însemnat printre altele distrugerea elitelor anterioare (ame-

ninţare, descurajare, subminare şi chiar teroare) şi construirea unei noi elite prin
îndoctrinare şi educaţie specifică la şcoala de partid a regimului. Sistemul s-a îmbu-
nătăţit permanent şi a devenit din ce în ce mai eficient, astfel că practic, întreaga
populaţie era supusă propagandei (Neculau, 2004). Elita comunistă a reuşit să
supravieţuiască, chiar şi în momentul în care unitatea ei a început să slăbească, prin
mişcările şi acţiunile dizidente şi dezaprobarea venită din partea regimurilor politice
vestice. Dezideratul României era ca la sfârşitul tranziţiei, odată cu celelalte
transformări necesare, să fie condusă de o elită consensuală, specifică democraţiei
stabile. Însă anii parcurşi până acum, au dovedit cât de dificil este acest lucru. După
ce în primii ani ai tranziţiei, elita (elitele) României au fost divizate pe marginea
unor probleme fundamentale legate de reforma economică sau democraţie, politica
românească continuă să fie dominată de o elită fragmentată. În rural, s-a produs de
asemenea o schimbare în componenţa şi modul de raportare la elite. Înainte de
1989, existau elitele oficiale provenite din structurile de stat şi elite neoficiale ale
satului, iar respectul pentru primele dintre acestea era scăzut. Astăzi alături de
elitele administrative ale satului, s-a ridicat şi un nou strat, cel al elitelor economice,
antreprenoriale.
Dificultăţile trecerii spre postcomunism s-au reflectat şi în modul în
care populaţia a evaluat de-a lungul timpului rezultatele tranziţiei, succesul
democraţiei şi legitimitatea şi suportul pentru măsurile de reformă. Scăderea
înregistrată între 1991 şi 1998 în ce priveşte suportul pentru regimul actual, de
14%, de la 69% la 55%, arată că dificultăţile prin care trecea populaţia au
deziluzionat-o. Astfel de scăderi nu s-au întâmplat doar la noi, ele fiind prezente
în majoritatea ţărilor din centrul şi estul Europei ce treceau prin tranziţie. În
70
acelaşi timp, suportul pentru regimul comunist anterior a crescut de la 26% în

1991 la 33% în 1998, arătând acelaşi lucru (Diamond, 2001)
O altă schimbare socială impusă de tranziţia spre postcomunism este
cea a structurii sociale. Comunismul a debutat cu încercarea de distrugere a
elitelor postbelice. Ulterior a încercat să impună ideea unei societăţi fără clase
(sau cu doar două clase sociale, ţăranii şi muncitorii – Nee, 1989) şi în care
poporul reprezenta elita conducătoare. Modelul a fost însă unul aparent, doar
ideologic, pentru că realitatea socială era alta, existând o diferenţiere în funcţie
de venituri, accesul la putere şi un mare decalaj între nomenclatură şi restul
populaţiei. Diferenţierile s-au produs şi pentru anumite categorii profesionale,
care au exploatat penuria de resurse a populaţiei şi au oferit servicii de tip clien-
telar. După 1989, inegalitatea socială se amplifică foarte mult datorită transfor-
mărilor economice (privatizare, liberalizare), restructurărilor din industrie şi
pauperizării unui segment semnificativ de populaţie. Katherine Verdery consi-
deră că în rural, inegalitatea socială este intim legată de factorul timp, prin
încercarea de reconstituire a situaţiei proprietăţii din trecut, dar şi prin capitalul
de timp necesar potenţialilor proprietari pentru clarificarea aspectelor adminis-
trative şi juridice ale proprietăţii (Verdery, 2001). Tranziţia aduce o diversifi-
care a structurii sociale prin apariţia unor noi categorii sociale inexistente până
acum – patroni, mici întreprinzători, antreprenori agricoli, lucrători agricoli
neremuneraţi, liber profesionişti, etc. Această diferenţiere a claselor se face însă
concomitent cu perpetuarea vechilor elite politice, care au acumulat capital în
regimul anterior şi devin elite politico-economice (Voicu, 2005). Structura de
clasă actuală din România cuprinde clasa de sus – cea mai bine conturată –,
clasa de mijloc – cea mai nouă, în formare –, clasa muncitoare, ţărănimea şi
clasa de jos – cea mai slab conturată datorită sărăciei generalizate. În rural,
apariţia – întârziată şi greoaie – a antreprenorilor agricoli şi neagricoli a dus la
reconfigurarea clasei de mijloc, aceasta cuprinzând salariaţii cu studii superioare
şi studii medii – profesori, medici, ingineri, tehnicieni, funcţionari, al căror
număr a scăzut semnificativ după 1989 –, comercianţii şi meseriaşii – categorie
ce s-a dezvoltat foarte mult –, proprietarii agricoli şi întreprinzătorii ne-agricoli
(Urse, 2004, 2005). Aceste schimbări în structura de clasă sunt similare cu
schimbările apărute în alte ţări europene, în perioada tranziţiei (Ziólkowski, 1998).
Un alt aspect de discutat aici este acela al societăţii civile şi rolului ei în
realizarea trecerii spre postcomunism. Este cunoscut faptul că societăţile
postcomuniste au o societate civilă slab conturată – fapt evidenţiat pe deplin de
cercetări extensive, realizate pe toate ţările Europei. Acest lucru se datorează în
principal unui cumul de trei factori: neîncrederea în organizaţiile comuniste,
care continuă să submineze încrederea în orice fel de organizaţii şi în ideea de
apartenenţă şi de voluntariat în sine în perioada postcomunistă; persistenţa
reţelelor informale (de prietenie, rudenie) în perioada comunistă, care continuă
71
să fie şi astăzi puternice, astfel că nevoia de apartenenţă a oamenilor este parţial

satisfăcută; dezamăgirii şi deziluzionării produse de transformările tranziţiei; şi
nu în ultimul rând, precarităţii resurselor, deoarece voluntariatul şi apartenenţa
în organizaţii şi asociaţii este intim legată de resursele personale ale individului –
educaţie, religie, reţele sociale, venit şi vârstă (Voicu, 2003, Howard, 2002).
Totuşi, comunismul nu a înăbuşit total societatea civilă, expresii ale acesteia
fiind cele câteva acte de împotrivire făţişă, individuală sau colectivă, în faţa
regimului, sau construirea unei sfere civile alternative prin biserica ortodoxă,
sau actele de dizidenţă şi susţinerea celor din interiorul sistemului de către cei
din afară. Toate aceste forme de expresie al societăţii civile, s-au întâlnit în toate
ţările fost comuniste şi au întreţinut dincolo de suprafaţă, de nivelul vizibil,
societatea civilă (Schöpflin, 1993). La acestea, un antropolog străin ce a studiat
impactul comunismului şi al revoluţiei în Ţara Oltului, remarcă alte câteva
forme de rezistenţă indirectă a oamenilor faţă de stat: deturnarea atenţiei inte-
resului şi preocupării spre familie şi prieteni apropiaţi în detrimentul relaţiilor
sociale mai largi, manipularea relaţiilor în muncă, instituţii, economie secun-
dară, disimularea discursului social şi închiderea faţă de ceilalţi determinată de
teamă, rezistenţa la colectivizare (Kideckel, 1993).
5. SCHIMBAREA SOCIALĂ ÎN RURAL – DATE CONCRETE
Subcapitolul de faţă se concentrează asupra schimbărilor survenite în

aspectele demografice şi socioeconomice ale ruralului românesc, perioada de
referinţă luată în considerare fiind cea dinainte şi după 1989. De asemenea voi
încerca şi o analiză a schimbările survenite după 1989 în ce priveşte percepţia
populaţiei în legătură cu tranziţia, reforma şi schimbarea socială în general.
5.1. Schimbări demografice
România postcomunistă este martora şi, în acelaşi timp, victima unui

declin demografic substanţial, pe care Ilie Bădescu îl numeşte fenomenul
convulsiei demografice (Bădescu, 2005). Deşi ruralul este mai puţin expus la
acest fenomen, şi în acest segment se înregistrează schimbări semnificative.
Urmărind datele din Recensămintele populaţiei şi Anuarele Statistice ale
României, se pot observa următoarele schimbări în structura socio-demografică
a populaţiei rurale (Fulea, 1994a, 1994b, Mărginean, Bălaşa, 2005, Bădescu, 2005):
 Tranziţia a însemnat o deteriorare a tuturor indicatorilor demografici, fără a
exista până în prezent semnele unei redresări. Scăderea fertilităţii este
comună tuturor ţărilor europene dezvoltate şi ţine de emanciparea socială şi
72
economică a femeii, creşterea nivelului educaţiei, slăbirea normativităţii

religioase, mobilitatea socială în creştere, apariţia mijloacelor contraceptive
moderne. În ce priveşte mortalitatea, o creştere reală a ei a avut loc între
1992-1996 şi deşi este un indicator care continuă să se menţină la cote îngri-
jorătoare, se anticipează o scădere a nivelului lui în viitor (Gheţău, 2004).
 Rata de ruralizare (ponderea populaţiei rurale) a scăzut mult în perioada comu-
nismului, de la 76,6% în 1948, la 63,1% în 1970 şi 45,7% în 1992. Explicaţia
constă în politica regimului comunist defavorabilă ruralului şi manifestată prin
colectivizare şi prin sistematizarea satelor. Acestea au fost motivele pentru care
populaţia rurală a optat în număr mare pentru migraţia spre oraş.
 Vârsta medie în rural a crescut de la 32,6 ani în 1973, la 38,2 ani în 1992.
 Scăderi semnificative s-au înregistrat în ce priveşte rata natalităţii, de la
26,2‰ în 1948 la 22,6‰ în 1970 şi la 12,9‰ în 1992. Există o creştere
semnificativă între 1966-1967 când practic rata natalităţii s-a dublat, da-
torită politicii pronataliste a statului. După 1992, rata natalităţii s-a menţinut
cam la acelaşi nivel.
 Efectul acestei politici pronataliste a fost de asemenea şi creşterea morta-
lităţii materne, care în 2000 continuă să fie una destul de ridicată.
 Sporul natural al populaţiei a înregistrat fluctuaţii foarte mari: deşi a înre-
gistrat o creştere între 1966-1970, trendul între 1948 şi 1992 a fost descres-
cător. Interesant este că până în 1989 sporul natural, deşi în scădere a rămas
pozitiv, iar din 1989 acesta a devenit negativ (desigur cu variaţii între ju-
deţe; Sibiul avea în 1992 un spor natural pozitiv, de 1,1‰). Acest spor
natural negativ se datorează mai degrabă mortalităţii generale şi mai puţin
scăderii natalităţii, pentru că în rural, rata de fertilitate a femeilor a rămas tot
timpul superioară celei din urban.
 Rata mortalităţii populaţiei a înregistrat valori ridicate în perioada 1948-
1970, cea mai îngrijorătoare fiind rata mortalităţii infantile, care în 1948 era
de 148‰ şi a scăzut la 25,7‰ în 1992 şi la 18,6‰ în 2000.
 Consecinţa acestor modificări amintite mai sus a fost un proces continuu de
îmbătrânire a populaţiei din rural, proporţia celor de 60 de ani şi peste
crescând de la 13,2% în 1966 la 22,1% în 1992 (Sârbu, Florian, 1995).
 Tot în această perioadă s-a amplificat şi numărul gospodăriilor cu un singur
nucleu familial.
 Rata căsătoriilor a înregistrat şi ea o scădere între 1948 şi 1970, explicaţia fiind
probabil îmbătrânirea populaţiei prin migraţia tinerilor la oraş, dar pe ansamblu
rata căsătoriilor în rural rămâne tot timpul mai ridicată decât cea din urban.
 În ce priveşte nivelul educaţional în rural, pe ansamblu, acesta s-a îmbu-
nătăţit, crescând numărul celor cu educaţie liceală, profesională şi gimna-
zială, de la 1,31% în 1966 la 58% în 1992. Numărul celor cu nivel de
educaţie primar a scăzut, la fel şi numărul persoanelor analfabete (s-a redus
cu 27%) (Sârbu, Florian, 1996).
73
5.2. Schimbări socio-economice
Din punct de vedere economic, la începutul tranziţiei, populaţia rurală

are o situaţie mai bună faţă de perioada comunistă, datorită faptului că a intrat în
posesia pământului, ceea ce constituia totuşi un capital. Însă satisfacţia
instinctului pământului nu garantează de la sine tranziţia la o agricultură
modernă, aşa cum anticipa Ioan Drăgan în 1991. Aşa se face că această situaţie
de la începutul tranziţiei, nu a putut fi menţinută de-a lungul primilor zece ani
de tranziţie, dimpotrivă, ea s-a deteriorat progresiv, motivele fiind complexe
(legate în principal de modul de retrocedare a pământului, de absenţa uneltelor,
toate acestea fiind analizate în capitolul legat de proprietate). Deteriorarea con-
diţiilor de viaţă este reflectată şi de percepţia celor din rural. În 1991, 33,8%
considerau că acestea sunt „mai proaste şi mult mai proaste” decât în 1989, iar
în 1999, procentul celor ce credeau acest lucru crescuse la 75,5% (date pro-
venind din baza Diagnoza calităţii vieţii). Câteva date:
 În 1998 producţia agricolă reprezenta 94,5% din producţia anului 1989.
 Forţa de muncă salariată în agricultură a crescut cu 36,6% între 1970-1990
 Creşterea numărului de gospodării fără persoane active, de la 7,3% în 1966
la 30,6% în 1992.
 După 1989 s-a produs o diversificare accentuată a categoriilor ocupaţionale
din rural
Încă de la începutul cooperativizării, migraţia în rural s-a intensificat.
Acest proces a fost favorizat de pierderea pământului propriu prin colectivizare,
diferenţierile semnificative în structura socială a satului, sistematizarea brutală a
unora din localităţi, deţinerea integrală a inventarului agricol de către stat, sub-
minarea de către autorităţi a legăturile simbolice din interiorul comunităţii (tra-
diţii, obiceiuri, religie). Alţi autori explică pauperizarea satului românesc prin
alţi factori, cum ar fi: prelevarea la buget a unei importante valori din pluspro-
dusul creat, susţinerea unui imens aparat birocratic şi interzicerea iniţiativelor
locale (Fulea, 1993). Alături de cei ce au părăsit definitiv satul, s-au adăugat şi
cei ce au optat pentru naveta rural-urban, provenind mai ales din satele sărace,
cu resurse scăzute de venit. Astfel, indicele navetismului rural-urban a crescut
de la 1,05 în 1950, la 1,42 în 1980 (Sandu, 1984: 94).
În toată perioada comunistă, fluxurile de migraţie în rural au fost supe-
rioare celor din urban, iar volumul plecărilor din rural l-a întrecut permanent pe
cel al venirilor. Doar după 1989, fluxul migrator şi-a schimbat sensul.
O altă mare categorie de schimbări sunt cele din domeniul educaţiei.
Acest domeniu a înregistrat – aşa cum arată studiile – un regres în perioada de
după 1989. Astfel, pe lângă deteriorarea progresivă a infrastructurii învăţămân-
tului, întreţinută şi de susţinerea financiară deficitară de la bugetul de stat,
74
învăţământul românesc din rural se confruntă cu scăderea nivelului de şcola-

rizare, cu accesul scăzut al absolvenţilor la învăţământul superior, creşterea ratei
abandonului şcolar şi a analfabetismului (mai ales în zonele rurale izolate), lipsa
disponibilităţii mijloacelor moderne de educaţie şi comunicaţie (Mihăilescu,
2005). Calitatea de mijloc şi – în anumite aspecte – chiar scăzută a învăţă-
mântului românesc primar şi gimnazial este demonstrată de o serie de studii
comparative pe ţările din Europa, ce arată că România se plasează sub media
internaţională în ce priveşte cunoştinţele elevilor din domeniile cele mai impor-
tante şi capacitatea de a opera cu ele (Voicu, 2005: 85-89).
Cauzele acestui declin al învăţământului românesc sunt, conform pri-
mului autor menţionat în acest paragraf (Mihăilescu, 2005):
 Declinul demografic, în special declinul natalităţii, care a făcut ca numărul
copiilor de vârstă şcolară să scadă dramatic;
 Sărăcia, manifestată prin resurse puţine la bugetul local al comunităţilor şi
prin dificultatea familiilor de a face faţă costurilor şcolarizării;
 Scăderea motivaţiei pentru învăţarea – proces prezent în majoritatea ţărilor lumii;
 Revenirea la agricultura tradiţională, care determinat familiile să utilizeze
întreaga forţă de muncă de care dispun, inclusiv copiii de vârstă şcolară.
Acea categorie de lucrător familial neremunerat îşi recrutează membrii –
din păcate – şi din rândul copiilor;
 Degradarea infrastructurii şcolare şi lipsa sau insuficienţa personalului
didactic calificat în învăţământ, precum şi politici sociale educaţionale defi-
citare pentru mediul rural;
 Dispariţia mecenatului rural.
5.3 Percepţia schimbărilor din rural
Schimbarea realizată în domenii concrete cum sunt cele de mai sus (de-
mografie, economie, politică) se reflectă fidel în percepţia oamenilor şi în
mentalitatea lor11, acestea devenind un indicator al transformărilor din societate
şi al efectelor acestora. Mă refer aici la aspecte legate de percepţia asupra
schimbării în general, asupra democraţiei, performanţei instituţionale, asupra
corupţiei, şi la suportul social pentru democraţie şi pentru transformările spe-
cifice ei. Voi trata în continuare aceste teme, folosind în special datele din
Barometrele de Opinie Publică, care au avantajul că oferă o imagine asupra evo-
luţiei opiniilor despre democraţie, în aceşti ani ai tranziţiei.
11
Studii de teren realizate în vestul ţării sugerează ideea că mentalitatea colectivă a
comunităţilor rurale se conturează şi se schimbă nu doar în funcţie economic, politic,
cultural, ci ea păstrează o amprentă puternică a tipului de colectivitate (închisă, apropiată de
oraş, multiculturală) (Bulzan, 2005).
75
În toată perioada 1995-2005, evaluarea subiecţilor asupra vieţii lor în

general se menţine în jur de media 3 (aproximativ la fel). Creşteri ale mediei
(deci înrăutăţiri ale evaluării) se remarcă în 1999 şi 2000, iar evaluările cele mai
pozitive sunt în 2001, 2004 şi 2005.
Tot ca o evaluare generală a schimbării societăţii româneşti, în 1996, opinia
subiecţilor din rural privind ritmul schimbărilor era foarte echilibrată: 29%
considerau că acestea sunt prea rapide sau rapide, acelaşi procent considerau că sunt
lente sau prea lente, iar 37% considerau că sunt potrivite (BOP 1996). În 1997,
românii din rural erau mai degrabă optimişti în legătură cu reuşita programului de
reformă, considerând în proporţie de 38,5% că acesta va reuşi şi în proporţie de
31,9% că nu va reuşi. Iar 29,6% nu puteau să ofere o apreciere.
În ce priveşte opiniile legate de economia de piaţă, în 2003 se distin-
geau trei mari grupuri de populaţie (Stănculescu, 2003): grupul pro-economie
de piaţă (28% din total), format din „gulerele albe”, din subiecţi cu venit
suficient, cu număr relativ mic de membrii în gospodărie şi preponderent din
mediul urban. Aceştia manifestau optimism şi aşteptări pozitive faţă de econo-
mia românească, dar în acelaşi timp erau foarte critici faţă de guvern; grupul
contra-economie de piaţă (23%), ce se recrutează din populaţia săracă a ţării,
rurală, cu venituri scăzute şi dependentă de ajutor financiar din partea statului.
Este o populaţie caracterizată de lipsa de resurse (materiale, umane, culturale şi
sociale), cu o concepţie paternalistă asupra statului şi lipsită de competitivitate.
Tranziţia, din punctul de vedere al acestui grup, n-a însemnat decât un regres
faţă de perioada comunistă; grupul de tranziţie economică (36%), ce consideră
că firmele ar trebui să fie în egală măsură private şi de stat, este format mai ales
din salariaţi, funcţionari, din oraşele mici şi mijlocii, cu venitul suficient doar
pentru strictul necesar, şi cu o atitudine mai îngăduitoare faţă de cea a celorlalte
două grupuri în ce priveşte activitatea guvernului. Grupul de tranziţie se
caracterizează prin incertitudinea opiniei faţă de economia de piaţă şi prin ideea
că proprietatea privată este un „rău necesar”. La aceste trei grupuri se adaugă
grupul celor ce nu au nici o opinie faţă de această problemă, acesta fiind alcătuit
preponderent din persoane vârstnice, de etnie rromă, cu nivel scăzut de educaţie,
pensionari, casnice şi cu localizare în mediul rural.
Probabil că această tipologie explică şi opinia negativă pe care o au
românii din rural despre beneficiarii economiei de piaţă. Graficul 2.1 arată că
trecerea la economia de piaţă a fost mai puţin benefică pentru oamenii obişnuiţi,
întreprinzători, cu iniţiative şi pentru români. Percepţia asupra beneficiarilor
economiei de piaţă este deci defavorabilă. Inechitatea schimbărilor de după
1989 este pusă în evidenţă şi în alte cercetări (Mărginean, 2005). Categoria
socială cea mai defavorizată este considerată a fi cea a muncitorilor, urmată de
cea a ţăranilor. Despre intelectuali se consideră că nu au fost afectaţi în mod
76
semnificativ de schimbări. În schimb, foarte favorizaţi de schimbări sunt consi-

deraţi a fi politicienii şi personalul de conducere în general, şi întreprinzătorii.
Grafic 2.1 Cine a beneficiat până în prezent de trecerea la economia de piaţă?

(date din rural, procente)
Oameni harnici,
22,6
cu iniţiative
Oameni necinstiţi 66,3
Oamenii întreprinzători,
indiferent de 27
apartenenţa politică
Foştii activişti de partid 54,9
Străinii 46,6
Românii 34,9
Cei cu funcţii
85,9
de conducere
Cetăţeni
4,4
obişnuiţi
0 20 40 60 80 100
Sursa datelor: Bop 1999.

În ce priveşte evaluarea subiectivă a procesului de democratizare din
ţară, Dumitru Sandu arată, utilizând date din aceeaşi sursă, că satisfacţia faţă de
democratizarea societăţii este o combinaţie de mai mulţi factori, la nivelul
mentalului colectiv, cum ar fi: performanţa instituţională (fiind urmărite mai
ales prestaţiile guvernului, justiţiei, preşedinţiei şi partidelor politice, dar şi
problema corupţiei), satisfacţiile materiale, localizarea şi resursele (vezi tabelul
2.1). În ce priveşte corupţia, o trăsătură caracteristică a fenomenului la noi,
impulsionată de tranziţie, este multiplicarea unor noi forme de corupţie şi faptul
77
că aceasta tinde să devină un fenomen organizat, specializat şi profesionalizat

(Banciu, Rădulescu, 1996). Oamenii tind să considere că există două tipuri de
corupţie, cea a gulerelor albe şi „corupţia mică”, a funcţionarilor şi a persoa-
nelor ce lucrează în servicii. Pentru că afectează toate straturile sociale, corupţia
este un fenomen social generalizat, iar acest lucru este reflectat şi de opiniile
subiecţilor (în 2003, fenomenul apărea pe locul trei, în lista principalelor
probleme cu care se confruntă România, în BOP 2003) (Bratu, 2005).
Tabel 2.5 Factori ce influenţează satisfacţia faţă de democraţie în România.
Categorii de Favorizare a satisfacţiei faţă de Favorizare a insatisfacţiei

factori democraţie faţă de democraţie
încrederea în parlament, guvern,
preşedinţie, justiţie;
Calitatea percepţia corupţiei locale şi
satisfacţia faţă de activitatea
instituţiilor centrale
guvernului în domeniul ordinii
publice;
satisfacţie de viaţă SV;
consideră că trăieşte mai bine decât
Satisfacţii
cu un an înainte; deprivare relativă
materiale
mulţumit de activitatea guvernului
în domeniul nivelului de trai;
consum mediatic ridicat; nivel ridicat de educaţie
Resurse
are încredere în oameni; tânăr
locuieşte în regiunile sudice
Localizare locuieşte în Banat
(Dobrogea, Muntenia, Oltenia).
Sursa datelor: Sandu, 2003.
Notă: Tabelul prezintă sintetic rezultatele unui model de regresie multiplă în care variabila
dependentă este satisfacţia faţă de democraţia din România (scală de cinci trepte) iar predictorii
sunt variabilele menţionate în tabel.
Interesantă pentru conturarea imaginii pe care românii o au despre

democraţie este şi o cercetare realizată cu instrumentele psihologiei sociale în
Banat, vizând reprezentările sociale ale tinerilor asupra democraţiei. Rezultatele
arată că în mentalul colectiv al românilor din vestul ţării, democraţia înseamnă
libertate, libertate de exprimare, drepturi şi bunăstare. Acelaşi studiu arată o
asociere între democraţie şi disciplină şi o dificultate a subiecţilor de a plasa
democraţia de partea unuia din polii colectiv-individual, răspunsurile aici
plasându-se la mijlocul scalei (Predescu, 2002)
O altă analiză, de data asta a suportului pentru democraţie, este realizată
de Mălina Voicu (2004), comparativ pentru ţările Europei Centrale şi de Est.
Autoarea arată că suportul social pentru democraţie scade de la vest la est, în
78
Europa. Suportul social pentru democraţie este dependent de performanţele eco-

nomice ale ultimilor zece ani, şi de modul în care era evaluat regimul politic la
începutul tranziţiei, comparativ cu cel actual (mai precis, evaluarea negativă a
regimului comunist şi evaluarea pozitivă a regimului actual), iar orientarea poli-
tică stânga-dreapta nu influenţează nivelul de suport social pentru democraţie.
În ce priveşte situaţia personală, cei mai mulţi subiecţi se consideră dez-
avantajaţi de schimbările de după 1989 şi de asemenea subiecţii se declară mai
degrabă nemulţumiţi în viaţa de zi cu zi (în iunie 2003). 57% din subiecţii din
rural considerau în iunie 2003 că în România, condiţiile de viaţă erau mai proas-
te decât în 1989. La fel în privinţa condiţiilor de viaţă personale. Evaluările su-
biective se situează aşadar preponderent în extrema negativă (Mărginean, 2005)
6. PERCEPŢIA SCHIMBĂRII SOCIALE ÎN TĂLMĂCEL ŞI LUDOŞ
Campania de teren în Tălmăcel şi Ludoş a urmărit şi problematica schim-

bării sociale, a modului în care aceasta este percepută şi definită de oameni.
Unul din itemii chestionarului ne-au permis să conturez un portret al celor ce se
tem de schimbare şi o resping şi al celor ce agreează schimbarea şi o doresc.
Am realizat acest portret comparativ pentru cele două sate, rezultând astfel patru
profiluri12.
Ipoteza de lucru pe care am avansat-o aici este aceea că teama de
schimbare ca orientare atitudinală apare cu precădere la cei ce au un status
socioeconomic mai scăzut, pentru că în această categorie de oameni schimbă-
rile, chiar şi de mică amploare, sunt de natură să bulverseze echilibrul material
şi social. Cei cu un status socioeconomic mai ridicat fac faţă mai uşor
schimbărilor, având mai multe resurse (materiale, de capital social) pe care se
pot baza.
Să examinăm profilurile rezultate din analiză:
Profilul celor ce se tem de schimbare din Tălmăcel

 fac parte din gospodării cu mai puţini membri (1-3);
 preponderent vârstnici (65 de ani şi peste) şi văduvi;
 au cel mult şcoală primară;
 au ocupaţie de agricultor;
 principalul venit este pensia de la stat;
12
Trăsăturile ce alcătuiesc cele patru profiluri rezultate sunt obţinute prin corelarea întrebării
legate de schimbare cu alţi itemi relevanţi din chestionar şi reţinerea doar a celor pentru care
valoarea reziduală ajustată (VRA) a avut valori semnificative.
79
 fac parte din gospodării de subzistenţă (nu vând nimic din produsele
obţinute în gospodăria proprie);
 nu au locuit niciodată la oraş;
 se consideră mai degrabă săraci;
 au un consum mediatic scăzut;
 sunt fatalişti (consideră că nu pot schimba ceea ce le este scris);
 au o atitudine de evitare a riscului;
 sunt pesimişti în legătură cu viitorul;
 sunt neinteresaţi în legătură cu viaţa politică;
 nu sunt la curent cu ceea ce se întâmplă în ţară şi în lume;
 nu au avut (au) intenţia de a pleca din ţară.
Profilul celor ce se tem de schimbare din Ludoş

 preponderent femei;
 cei ce fac parte din gospodării cu mai mulţi membri (7-9 membri);
 preponderent vârstnici (65 de ani şi peste) şi văduvi;
 preponderent pensionari;
 cei ce spun că au un trai confortabil şi pot face economii;
 sunt fatalişti;
 neinteresaţi de viaţa politică;
 nu sunt la curent cu ce se întâmplă în ţară şi în lume.
Profilul celor ce agreează schimbarea din Tălmăcel

 au vârsta cuprinsă între 26-33 de ani;
 cu studii medii;
 necăsătoriţi;
 principalele surse de venit sunt salariul de la stat sau particular şi veniturile
din propria producţie agricolă;
 cei ce consideră că satul este o mândrie pentru ei;
 cei cu o modernitate ridicată a gospodărie (evaluată prin dotarea acesteia cu
aparatură casnică);
 sunt persoane care cred ca pot să-şi controleze viaţa;
 au o atitudine pro-risc;
 sunt interesaţi de viaţa politică;
 sunt la curent cu ce se întâmplă în ţară şi în lume;
 se consideră mai degrabă bogaţi;
 au avut (au) dorinţa de a pleca din sat;
 au avut (au) dorinţa de a pleca din ţară;
 cred ca pământul poate fi lucrat mai bine în asociaţie;
 vând produse obţinute în gospodăria proprie;
 au locuit mai mult timp la oraş.
80
Profilul celor ce agreează schimbarea din Ludoş

 sunt preponderent bărbaţi;
 cu studii medii;
 căsătoriţi, cu copii;
 cu ocupaţie de agricultor;
 sunt persoane care cred ca pot să-şi controleze viaţa;
 optimişti în legătură cu viitorul;
 cei ce consideră că nivelul de viaţă al ţăranului este mai bun acum decât pe
vremea colectivizării.
Urmărind cele patru profiluri, se poate concluziona că ipoteza enunţată

se confirmă. Mai mult, observaţia ce se impune, este aceea că cei ce agreează
schimbarea manifestă în acelaşi timp şi alte atitudini / comportamente / tipuri de
strategii care ţin de modernitate (sentimentul controlului asupra propriei vieţi,
acceptarea riscului, optimismul, acceptarea ideii de asociere pentru exploatarea
pământului, interes pentru viaţa politică şi socială). Aceste persoane se disting
de asemenea prin capitalul material, uman, simbolic mai bogat decât al celor ce
se tem de schimbare (sunt mai tineri, au o educaţie mai bună, resurse financiare
mai mari).
Cei ce se tem de schimbare şi o evită manifestă atitudini mai tradiţiona-
liste (fatalism, pesimism în legătură cu viitorul, consum mediatic scăzut, evita-
rea riscului, lipsa de interes pentru viaţa politică şi socială). Capitalul lor este
mai sărac (sunt preponderent vârstnici, văduvi, agricultori, cu surse de venit
dependente de ajutorul statului şi cu o educaţie mai scăzută). De asemenea au
trăit mai puţin experienţa vieţii în afara satului lor, fiind persoane care nu au
locuit niciodată mai mult timp la oraş sau în altă ţară.
Propensiunea pentru schimbare, ca trăsătură de personalitate, pare a fi,
aşadar, în conexiune cu un set întreg de alte trăsături ce caracterizează moderni-
tatea individuală şi nu apare în mod izolat. În acelaşi timp, orientarea spre
schimbare se asociază cu statusul socioeconomic ridicat.
Datele obţinute prin interviu relevă alte faţete ale schimbării. Unul din
domeniile în care oamenii, mai ales cei mai în vârstă, resimt schimbarea în mod
acut este cel cultural, mai precis al obiceiurilor şi tradiţiilor care existau în trecut
şi astăzi s-au pierdut. Oamenii evocă cu nostalgie aceste obiceiuri şi consideră
că sursa schimbării este una profundă: „...Fie tânăr, fie bătrân, toată lumea
purta portul naţional. Acum s-o schimbat. Nu datorită satului nostru.... S-o
schimbat mersul omenirii.” (O.I., 75 de ani, Tălmăcel)
O altă schimbare este percepută în legătură cu nivelul de trai al
oamenilor în prezent faţă de perioada comunismului. Există în ambele sate atât
oameni care trăiesc mai bine, cât şi oameni care trăiesc mai rău. Cauzele sunt
diferite: pentru cei ce trăiesc mai bine – „au apucat să se privatizeze”, „au
81
plecat în străinătate şi mai muncesc, dar nu mulţi ca-n alte sate” (n. n.
Tălmăcel), „care şi-or deschis un butic...s-or îmbogăţit. Se descurcă foarte,
foarte bine.” (I.F., Ludoş); „După Ceauşescu o fost grajduri pline cu vite,
saivane pline cu oi. Cine le-o luat s-o îmbogăţit”. Pentru cei ce trăiesc azi mai
rău, oamenii invocă alte cauze – „care n-au lucrat la fabrică şi n-au avut din ce
să-şi facă o pensie”, „oameni care nu mai au unde lucra că s-au închis
fabricile”, „unii au mai sărăcit pentru că au îmbătrânit şi nu mai pot să lucreze,
iar pensiile sunt foarte mici” (I. F., Ludoş); „unii din ei care-s familii mai
numeroase, cu copii mulţi...n-au să plătească taxele astea care vin după apă,
după gaz, după curent.”; „cei care au venit în sat sunt tot mai săraci. Ei n-au
pământ, şi chiar dacă le dă lumea nu vor să lucreze, că sunt leneşi. Aicea la noi
n-ar fi rău dacă ar munci toată lumea, dar nu vor.”(T. I. Ludoş)
Legat de modul în care s-a schimbat satul faţă de trecut, oamenii se
referă la schimbările survenite în aspectul satului (arhitectura şi tehnica de
construcţie a caselor), în dezvoltarea infrastructurii ce oferă azi o serie de faci-
lităţi: „Este diferit (n.n. satul) din aproape toate punctele de vedere. Şi-n bine a
evoluat mult. Vă spuneam, înainte oamenii se ocupau numai cu agricultura, cu
animalele, trăiau mai rău, cred ca niciodată n-ar fi visat bătrânii să aibă apă.
Astea erau visuri. Şi dezvoltarea asta....au început fabricile la Tălmaciu, la
Sibiu. Într-un timp era un autobuz care făcea zilnic naveta la Sibiu.”; dar
locuitorii ambelor sate se raportează mai ales la schimbările în felul de a fi şi în
mentalitatea oamenilor: „Oamenii s-au mai schimbat...dar ca aspect e la fel de
când mă ştiu eu. Oamenii sunt mai reci, mai stresaţi, nu mai suntem chiar atât
de apropiaţi.” (D.M., Tălmăcel); „...oamenii sunt foarte conservatori. Adică
zice ‚vreau schimbare, da să văd dacă îmi aduce un profit’. De exemplu doresc
apă potabilă, dar zic că ‘dacă apa curge de ce trebuie să mai dau şi bani?’ Eu
am crezut că după ’90 facem nişte schimbări extraordinare...dar trebuie să
depunem nişte efort.” (R. H., Tălmăcel)
Schimbările în bine în nivelul de trai al oamenilor se datorează aşadar
iniţiativelor antreprenoriale, migraţiei circulatorii în străinătate, dar şi unor
mijloace mai puţin ortodoxe (intrarea în posesia unor animale, terenuri după
1989, specula cu produse, etc.). Deteriorarea nivelului de trai se datorează
închiderii fabricilor şi deci dispariţiei uneia din sursele principale de venit,
capitalului material scăzut al celor ce au imigrat în sat şi îmbătrânirii populaţiei.
Ruralul românesc prezintă o varietate largă de moduri de conceptua-
lizare a schimbării şi de mentalităţi legate de schimbare, alte cercetări de teren
calitative (de exemplu Stăvărache, 2005) arătând această diversitate. Consider
că unele din concluziile oferite de acestea sunt valabile şi pentru cele două sate
studiate: resimţirea restituirii proprietăţii ca problematică, datorită efectelor le-
gate de fărâmiţarea proprietăţii, absenţei capitalului financiar şi a utilajelor,
82
respingerea structurilor asociative, sau considerarea migraţiei în străinătate ca

una din principalele căi de ieşire din impasul economic.
7. CONCLUZII
După o tratare a principalelor teorii sociologice ale schimbării sociale –

atât cele tributare ideii de dezvoltare, cât şi cele ce contrazic această idee –
precum şi a principalilor factori şi mecanisme ale acesteia, capitolul de faţă
trece la analiza altor două noţiuni înrudite, cele de tranziţie şi postcomunism,
aplicând analiza la rural. Deşi face referire la procesele economice şi politice ale
tranziţiei, demersul nu insistă asupra acestora două, preferând să se focalizeze
pe aspecte sociale şi culturale, cum ar fi: caracteristicile societăţii civile în
România postdecembristă, reconfigurarea elitelor şi schimbările produse în
structura socială. Menţionez de asemenea şi alternativele avansate în literatura
de specialitate la teoria clasică a tranziţiei, tipurile de tranziţie şi relaţia între
conceptele de tranziţie şi reformă.
Cele două subcapitole ce utilizează date empirice – cel axat pe ruralul
românesc în general şi cel ce analizează schimbarea socială în Tălmăcel şi
Ludoş – întregesc imaginea conturată de demersul teoretic. Sunt tratate schim-
bările semnificative în domeniile demografic, social şi economic, precum şi
modul în care populaţia rurală a perceput aceste schimbări de-a lungul anilor de
tranziţie. În final, subcapitolul despre cele două comunităţi ce fac obiectul
studiului de caz valorifică atât date cantitative provenite din chestionar, cât şi
date calitative rezultate din interviuri. Prin analiza acestora rezultă patru
profiluri ale subiecţilor din cele două sate, în ce priveşte modul de raportare la
schimbarea socială, nuanţate de datele de interviu.
83
84
Capitolul 3
TRADIŢIE, MODERNITATE ŞI
POSTMODERNITATE
ÎN VIAŢA SOCIALĂ ŞI CULTURALĂ A
COMUNITĂŢII RURALE
85
86
Tradiţie, modernitate şi postmodernitate în viaţa socială şi culturală ...
A fi modern este o sintagmă ce a intrat demult în limbajul cotidian şi care

nu mai pune probleme de sens la nivelul simţului comun. Ce înseamnă însă a fi
modern din punct de vedere sociologic şi mai ales care este sensul termenului de
modern când el este raportat la două comunităţi rurale din Ardeal? Ce înseamnă a fi
tradiţionalist în acelaşi context? În ce măsură putem găsi în realitatea socială a două
sate româneşti de astăzi, elemente ce ţin de postmodernitate? Şi în ce măsură întreg
ruralul românesc prezintă o orientare tradiţionalistă, modernă sau postmodernă?
Acesta este punctul de pornire al acestui studiu.
Desigur problematica modernizării – şi implicit cea a tradiţiei – este una
complexă prin faptul că teoretic, toate aspectele vieţii umane i se circumscriu –
se poate vorbi de o modernitate socială, politică, religioasă, etc. Studiul de faţă
abordează însă un segment restrâns al acestei problematici, cantonându-se în
rural şi urmărind preponderent elemente de modernitate socială şi culturală.
Studiul abordează aşadar trei dimensiuni – a tradiţiei, modernităţii şi
postmodernităţii – în contextul oferit de două comunităţi rurale din judeţul
Sibiu, Tălmăcel şi Ludoş, două sate diferite din punct de vedere demografic,
economic, istoric, cultural şi care au fost alese în mod intenţionat astfel, pentru a
putea infera o serie de concluzii pornind de la disparităţile pe care acestea le
prezintă. Din dorinţa de a compara rezultatele obţinute cu date similare de la
nivel naţional, studiul de faţă cuprinde şi o analiză secundară pe baze de date
reprezentative pentru populaţia rurală a ţării. Toate acestea sunt precedate de o
analiză teoretică a celor trei termeni.
2. MODERNITATE, TRADIŢIE, POSTMODERNITATE

– ASPECTE TEORETICE
2.1 Tradiţie şi tradiţionalism
Dihotomia tradiţie-modernitate nu a implicat niciodată o opoziţie perfectă şi

o relaţie de excluziune, dimpotrivă regula este cea amalgamării elementelor ce
aparţin celor două, într-o societate sau o cultură dată. De aceea, tratarea separată a
acestora are doar o logică explicativă, altfel putând părea un demers artificial.
87
Termenul de tradiţie – cu sensul originar de transmitere, transfer, dar şi

trădare – este utilizat în multiple sensuri. Sensul de bază este cel de transmitere
(provenind de la latinescul trans dare). Amintesc aici doar câteva dintre cele mai
relevante pentru scopul studiului de faţă. În accepţiunea cea mai largă, tradiţia se
referă la acele date pe care individul trebuie să şi le asume, începând cu limba
maternă, istoria lumii în care trăieşte, obiceiurile şi moravurile, ideologia şi mani-
festările religioase. O altă definiţie este aceea a tradiţiei ca ansamblu de elemente
ale culturii materiale şi spirituale care se constituie în cadrul unor grupuri sociale, şi
care se transmit de la o generaţie la alta, în principal prin viu grai. În alt sens,
tradiţia indică un tip distinct de instituţii sociale, obiceiuri, moduri de a acţiona, a
simţi şi a gândi, care sunt “moştenite din trecut”. Alături de sensul de transmitere
culturală, tradiţia mai trimite şi la ideea de respingere a noului, şi la o
conceptualizare dificilă a schimbării (Niculescu, 2004)
Teoria sociologică ce îşi propune să explice şi să înţeleagă termenul de tra-
diţie este bogată, şi voi aminti aici doar câteva contribuţii mai importante. Pe linia
clasicilor, ar trebui aşadar amintit – într-un mod foarte succint – Emile Durkheim
ce consideră că specific societăţilor tradiţionale, arhaice este solidaritatea meca-
nică. Aceste societăţi sunt alcătuite din indivizi asemănători, cu roluri similare, cu o
specializare a ocupaţiilor scăzută, cu o conştiinţă colectivă mai puternică decât cea
individuală (Durkheim, 2001). Ar trebui de asemenea amintit Ferdinand Tonnies cu
analiza sa clasică asupra comunităţii (Gemeinschaft), opusă societăţii
(Gesellschaft), înţeleasă de asemenea ca implicând tradiţia. În comunitate, viaţa
socială este guvernată de înţelegere în cadrul familiei extinse, de tradiţii şi obiceiuri
în cadrul satului şi de religie în oraş (Tonnies, 1887). La Max Weber tradiţia este
considerată ca fiind prereflexivă şi este opusă raţionalităţii sociale. Max Weber
consideră ca există trei tipuri de legitimare a autorităţii într-o societate: autoritate
tradiţională, autoritate legală, autoritate charismatică. Autoritatea tradiţională se
legitimează prin referire la trecut (Weber, 1992: 9). Tradiţia constituie şi motivul
pentru care oamenii se supun unei ordini sociale.
De asemenea înscriindu-se între autorii clasici, Henri Mendras explică
societăţile tradiţionale (în speţă ţărăneşti) prin cinci trăsături:
 Un sistem economic de autosubzistenţă şi care nu face distincţia între
producţie şi consum
 Familia este o întreprindere economică, iar grupul domestic are un rol
central
 Tradiţia guvernează toate actele sociale
 Colectivitatea locală, inclusă într-o societate care o înglobează, are o
autonomie relativă în raport cu aceasta
 Funcţiile de mediere cu exteriorul sunt foarte importante (Mendras, 1989)
Contribuţiile mai actuale la studiul tradiţiei se caracterizează printr-o
abordare diferită şi originală faţă de cele anterioare, una din acestea fiind de
88
exemplu ideea că tradiţia este o noţiune antropologică (Jacques de Visscher,

1995), pentru că tradiţia implică o
sumă de date pe care individul trebuie să şi le asume, începând cu limba
maternă, istoria lumii în care trăieşte, obiceiurile şi moravurile, ideologiile şi
manifestările religioase.
Astfel, ceea ce oamenii sunt, sunt prin tradiţie. A gândi omul concret,
înseamnă a-l gândi ca pe o fiinţă plasată în lume, iar a-l plasa în lume înseamnă
a-l plasa în tradiţie.
Dintre autorii români, trebuie amintiţi Traian Herseni, ce defineşte
tradiţia ca fiind o bază a civilizaţiei, ca o
predare de la o generaţie la alta a unei experienţe şi deprinderi de viaţă, a unor
modele de trai dobândite de generaţiile succesive de oameni şi care formează
temelia oricărei civilizaţii şi a oricărei culturi (Herseni, 1982: 528)
H. H. Stahl considera că tradiţia este
un fenomen de durată, de statornicie a structurilor sociale, materiale şi spirituale
şi de repetiţie a acţiunilor umane (Stahl, 1983: 251).
Concepţia lui H. H. Stahl legată de tradiţie este mai elaborată, el distin-
gând două forme ale tradiţiei, în funcţie de caracterul conştient al implicării
oamenilor în transmiterea acesteia. Există, spune el, o formă mecanică, ce se
transmite fără intervenţia conştientă a oamenilor, de exemplu, transmiterea
structurilor biologice sau teritoriale, şi o formă conştientă, ce are loc cu parti-
ciparea deliberată a oamenilor, este vorba de tradiţia bunurilor spirituale (Stahl,
1983: 251). Pentru a explica procesul transmiterii acesteia din urmă în comu-
nitatea rurală românească, Stahl introduce conceptul de obşte pe bază de tradiţie
difuză, el explicând că tradiţia nu se transmite doar de la vârstnici la tineri,
membrii obştei învăţând de la toţi ceilalţi, continuu, atâta timp cât acel grup
social există. Este posibil ca şi cei în vârstă să înveţe din experienţa celor mai
tineri. Obştea pe bază de tradiţie difuză dăinuie aşadar printr-un proces de
contaminare socială. Transmiterea tradiţiei nu mai are loc atunci când obştea se
dizolvă (Stahl, 1983: 266-271).
În analizele actuale, tradiţia apare ca un proces complex, care are nu
numai elemente reproductive, ci şi elemente de variaţie, de recreare a trecutului,
conform nevoilor prezentului. Se vorbeşte de reinventarea tradiţiei, sau printr-o
exprimare paradoxală, chiar de modernizarea ei. Inovaţia nu este opusă tradiţiei,
ci complementară ei, iar cele două reflectă dialectica vechiului şi a noului
(Cobianu-Băcanu, 1988).
Ceea ce se poate remarca în literatura sociologică ce tratează această
problemă este că, pentru a analiza conotaţiile atitudinale şi comportamentale se
utilizează termenul de tradiţionalism, el având de asemenea şi conotaţii legate
de măsurare – adică se identifică şi se măsoară prin instrumente specifice indi-
89
catori şi variabile ale tradiţionalismului şi nu ale tradiţiei (vezi de exemplu,

Bogdan Voicu, 1999). Tradiţionalismul poate fi definit ca un comportament
manifestat prin ataşament puternic faţă de familie şi înaintaşi, faţă de obiceiuri
şi cutume, prin respectul pentru autoritate şi prin respingerea unor principii
(cum ar fi drepturile individuale şi libertatea), care subminează autoritatea tradi-
ţională şi normele (Kamano, 1999). Sau, aşa cum îl defineşte Bădescu, citându-l
pe Weber, „tradiţionalismul reprezintă acel etos contrastant cu etica achizitivă”
(Bădescu, 2002: 538). Alţi autori (Horowitz, 1992, apud Kamano) consideră că
există 3 aspecte ale tradiţionalismului:
 Comportament de înapoiere – manifestat prin comunicare slabă şi parohialism
 Menţinerea religiozităţii
 Identificare culturală intensă cu limba, cu pământul aflat în proprietate, cu
anumite atitudini legate de sex, rasă şi etnie.
Inedit aici este acest ultim aspect al identităţii culturale, ştiut fiind că
alţi autori plasează revigorarea comportamentelor identitare în modernitatea
târzie (globalizare) şi chiar în postmodernitate şi nu în tradiţie.
Tradiţionalismul mai este asociat cu ordinea socială bazată pe status
dobândit, credinţa în autoritatea explicaţiei religioase şi respingerea experimen-
tării modurilor noi de a face, legitimarea obişnuinţei şi obiceiului ca soluţii la
provocarea mediului exterior (Voicu B şi Voicu M., 2002)
Fiind un concept cu sensuri multiple, este utilizat şi în contexte cu mize
politice. Astfel, G. Balandier distinge între mai multe tipuri de tradiţionalism
(Balandier, 1998: 200-206):
1. tradiţionalism fundamental – ce asigură protecţia valorilor, a organizaţiilor
sociale şi culturale garantate de trecut
2. tradiţionalism formal – sunt menţinute doar cadrele sociale şi culturale al
căror conţinut s-a modificat.
3. tradiţionalism de rezistenţă – tradiţiile reînviate sau modificate ascund
manifestări de opoziţie faţă de prezent şi iniţiative ce vizează ruperea legă-
turilor de dependenţă
4. pseudotradiţionalism – tradiţia manipulată devine mijlocul prin care se
exprimă o revendicare, se marchează o dizidenţă faţă de conducătorii mo-
dernişti. Tradiţionalismul renaşte pentru a realiza scopuri contrare tradiţiei.
2.2 Modernitate şi modernizare
Conceptul de modernitate beneficiază de asemenea de o mulţime de

analize, datorită multitudinii de sensuri şi de utilizări ale conceptului. Chiar şi
definiţiile acestuia sunt numeroase, construite fiind in funcţie de domeniul în
care se utilizează termenul. În general, modernitatea se defineşte prin opoziţie
90
cu tradiţia. În funcţie de punctul de referinţă din care privim, putem vorbi de o

modernitate a individului, a societăţii la nivel macro, a grupurilor sociale,
fiecare din aceste paliere, având definiţii diferite. Evident, că, pentru demersul
de faţă, interesante sunt toate formele modernităţii, pentru că putem analiza o
comunitate rurală din punct de vedere al modernităţii comportamentale şi atitu-
dinale a indivizilor ei, dar şi prin prisma modificărilor produse în cadrul acesteia
în urma proceselor de industrializare şi urbanizare, cu care este asociată moder-
nitatea la nivel macrosocial. Aşa încât le voi analiza în linii generale pe fiecare.
Dacă abordăm modernitatea în sens larg, macrosocial şi diacronic, prin-
cipalele dimensiuni ale acesteia sunt industrializarea, urbanizarea, dezvoltarea
modului capitalist de viaţă, constituirea statelor naţionale, raţionalizarea acti-
vităţilor prin organizări birocratice şi secularizare. Definiţiile date modernităţii
sunt nenumărate, dar pentru a evoca aici doar una din cele clasice – cea a lui
Weber –, putem spune că aceasta are câteva caracteristici: calculul raţional,
dezvrăjirea lumii (adică eliberarea acesteia de puterea religiei), raţionalitatea
instrumentală şi organizarea birocratică. Etica protestantă, ca sistem materialist
ce permite acumularea de capital şi o încurajează ca fiind lăudabilă şi dezirabilă,
a creat premisele unei schimbări culturale ce a dus la apariţia capitalismului şi a
industrializării (Weber, 1993).
Într-un articol pe tema modernităţii, M. Larionescu, trecea în revistă
caracteristicile definitorii ale modernităţii, aşa cum apar ele în analizele socio-
logilor români şi străini:
 raţionalizarea societăţii prin capitalism, ştiinţă, industrie (Weber, Marx,
Comte, Sombart, Zeletin, Manoilescu, Madgearu, Lovinescu);
 raţionalizarea societăţii prin democraţie şi egalitatea şanselor (Alexis de
Tocqueville);
 industrialism, capital, stat naţional, desprinderea de practici arhaice (Cătălin
Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Ilie Bădescu);
 cultul pentru nou, original, progres ştiinţific şi tehnologie (Giani Vatimo)
(Larionescu, 1998).
În abordările româneşti actuale ale modernităţii, sunt diferenţiate câteva
sensuri ale acesteia (Sandu, 1999a: 23-24), astfel:
 modernitatea de termen lung, asociată cu trecerea societăţilor de la stadiul
agricol la cel industrial şi, ulterior postindustrial sau postmodern;
 modernitatea ca mecanism peren al schimbării, ca opoziţie dintre ataşament
pentru rutină şi ceea ce este constituit, versus ataşament pentru noutate şi
ceea ce este în curs de constituire;
 modernitatea ca şi caracteristică a zonelor centrale versus tradiţionalismul
zonelor periferice.
Alţi autori, diferenţiază între trei niveluri ale modernităţii: cel structural,
modernitatea fiind în acest caz un termen sintetic pentru urbanizare, industria-
91
lizare, nivel de educaţie, dezvoltare economică, nivelul cultural, modernitatea

referindu-se în acest caz la un set de valori şi orientări generale, mai degrabă
universaliste, decât particulariste, în terminologia lui Parsons; şi nivelul indivi-
dual, referitor la o orientare psihosociologică caracterizată printr-o anumită
flexibilitate în rezolvarea situaţiilor noi şi prin comportamente specifice socie-
tăţilor urbanizate (Portes, 1973).
În general se reproşează definiţiilor modernităţii faptul că sunt eurocen-
triste, în sensul că absolutizează modelele occidentale de schimbare socială, ca
fiind singurele căi de realizare a modernizării. Sociologii clasici deja (cum ar fi
Parsons, Giddens) consideră că singurele forme de modernizare sunt cele
impuse de Occident – capitalism, industrializare – şi ignoră alte posibile forme.
Giddens, de exemplu, spune că
modernitatea se referă la modurile vieţii sociale sau de organizare, ce au apărut în
Europa începând, aproximativ, cu secolul al XVII-lea şi care, după aceea, s-au
răspândit mai mult sau mai puţin la nivel mondial. (Giddens, 2000: 9)
Ca reacţie la aceste abordări există şi definiri care încearcă să evite
eurocentrismul, şi încearcă să definească modernitatea independent de modelul
urmat de Europa în ultimele secole, ca de exemplu:
tip de organizare socială, caracterizat printr-un nivel fără precedent al mobilităţii
sociale şi al diferenţierii instituţionale. Acest tip de diferenţiere şi de mobilizare
duce la distrugerea localismului şi la crearea unor spaţii sociale, economice,
politice şi culturale mai largi, ale căror practici sunt guvernate prin instituţii
complexe ca statul-naţiune, pieţele naţionale, sistemele de asistenţă şi protecţie
socială a populaţiei, educaţia de masă, etc. (Mouzelis, 1999: 156)
Considerată la un nivel general, modernitatea este astfel, cel mai adesea
văzută ca un proces de individualizare, diferenţiere, specializare şi abstractizare.
Structurile societăţii moderne iau ca unitate de bază individul – şi raportează
totul la acesta – şi nu grupul sau comunitatea, aşa cum se întâmplă în societăţile
tradiţionale. Succint, modernitatea presupune o serie de schimbări în câteva
domenii distincte ale vieţii sociale care pot fi urmărite în tabelul de mai jos.
Andrei Roth sintetizează într-o altă modalitate caracteristicile principale
ale modernităţii: industrialism, generalizarea economiei de piaţă, capitaliste,
constituirea unei structuri sociale macrogrupale mai complexe, democraţia
politică şi constituirea şi generalizarea mentalităţii şi spiritualităţii moderne
(Roth, 2002: 20).
Cu referire la modernitate, trebuie analizat şi conceptul de reflexivitate,
introdus de Giddens, pentru că prin acesta devin evidente o serie de caracte-
ristici ale modernităţii. El consideră că în societăţile tradiţionale, acţiunile
individuale sunt prescrise prin tradiţii şi obiceiuri, astfel că indivizii nu trebuie
să gândească prea mult asupra lor. În societăţile moderne însă, tradiţiile şi
obiceiurile nu mai au aceeaşi putere normativă, astfel încât indivizii au liber-
92
tatea de a gândi asupra acţiunilor lor, şi de a decide modul concret de a le pune

în practică. În acest fel, societatea devine mai reflexivă în toate aspectele ei, de
la modul de guvernare şi până la relaţiile intime (Giddens, 2000).
Tabel 3.1. Dimensiuni ale modernităţii.
Modernitatea înseamnă în primul rând creştere economică
Schimbări economice constantă, prin industrializare, inovaţii tehnologice, raţiona-
lizarea alocării resurselor, etc.
O dată cu Revoluţia Industrială populaţia globului s-a dublat
Schimbări la nivelul de mai multe ori, la creşterea acesteia contribuind progresul
populaţiei în îngrijirea sănătăţii, în asigurarea hranei, scăderea ratei de
mortalitate. De asemenea mobilitate a populaţiei ridicată.
Creşterea numărului de oraşe. În 1980, 70% din Europa
Urbanizarea
continentală era urbanizată.
Schimbări în natura muncii, în structura familiei, în frec-
Schimbări sociale
venţa şi calitatea relaţiilor umane.
Universalizarea criteriului economic în stabilirea poziţiei
Schimbări în
indivizilor în ierarhia socială, toate celelalte criterii (educa-
structura socială
ţie, rasă, religie, etc.) sunt subordonate criteriului economic.
Impune ca unic mod de înţelegere a lumii pe cel produs de
Secularizare şi ştiinţă. Instituţiile, credinţele, practicile religioase sunt înlo-
raţionalizare cuite cu cele ale raţiunii şi ştiinţei. Birocratizarea institu-
ţiilor sociale.
Emergenţa unei noi patologii sociale – intensificarea delinc-
Schimbări la nivelul
venţei, acutizarea problemelor legate de foamete, aglome-
problemelor sociale
rare urbană, poluare, deteriorarea mediului, anomie.
Critic faţă de conceptul de modernitate reflexivă, Ulrich Beck propune
dihotomia prima epocă a modernităţii şi a doua epocă a modernităţii, vrând
prin aceasta să arate că între cele două există schimbări majore, de esenţă şi nu
de suprafaţă:
Există o ruptură structurală, o schimbare de paradigmă, şi nu doar o intensificare
a cunoaşterii şi a reflecţiei, aşa cum sugerează conceptul de modernitate reflexivă
(Beck, 2000).
Nici una din cele două epoci ale modernităţii nu se confundă cu globa-
lizarea, aceasta intervenind în ambele şi fiind distinctă de acestea; însă în a doua
epocă a modernităţii, globalizarea pune sub semnul întrebării principiile terito-
rialităţii, al colectivităţii şi al frontierei, care erau esenţiale în prima vârstă a
modernităţii. În prima epocă a modernităţii, ţările neoccidentale erau catalogate
drept tradiţionale, premoderne sau extra-moderne. Astăzi însă fiecare trebuie
să-şi găsească un loc în spaţiul global şi fiecare este confruntată cu aceleaşi pro-
vocări. Câteva din schimbările subsumate celei de-a doua epoci a modernităţii,
ar fi, după Beck:
93
 Mişcările globale de populaţie, ceea ce duce la intensificarea inegalităţii la

scară globală şi a diferenţelor între state;
 Migraţia forţei de muncă;
 Schimbul transnaţional de locuri de muncă între statele bogate şi sărace;
 Apariţia unui nou tip de comunitate, nelegat de teritoriu, bazată pe valori şi
percepţii cultural divergente, care creează un spaţiu moral ce se desfăşoară
dincolo de frontiere;
 Circulaţia bunurilor culturale, transnaţionalizarea acestora, schimbarea pro-
porţiei între bunurile culturale locale şi străine;
 Intensificarea schimburilor comunicaţionale, acoperirea globală cu ştiri de
ultimă oră şi informaţii utile;
 Apartenenţa la organizaţii şi asociaţii transnaţionale;
 Terorismul global;
 Crizele ecologice.
Se poate vorbi şi de o modernizare politică, care presupune trei eleente
(Angelescu, 2006): egalitatea (un număr mare de participanţi activi la viaţa po-
litică, a căror activitate presupune nu doar exercitarea dreptului la vot), capaci-
tatea (capacitatea celor ce guvernează de a conduce, de a controla tensiunile
sociale şi a gestiona solicitările membrilor sistemului) şi specializarea (speciali-
zarea structurală şi integrarea instituţiilor şi organizaţiilor în sistem). Analiza
chiar şi de suprafaţă a situaţiei României din perspectiva celor trei criterii, arată
că aceasta a realizat o modernizare socială incompletă.
La nivel societal, modernizarea implică nu doar implementarea unor
principii şi instituţii economice şi politice moderne (pluripartitism, drepturi ale
minorităţilor, conştientizarea rolului decisiv al pieţei în economie), ci şi o struc-
tură socială specifică, cu o clasă de mijloc consistentă, cu diferenţe atenuate
între diversele clase sociale, din punct de vedere ale condiţiilor de viaţă şi cu o
mobilitate socială intensă (Šljukić, 2003: 172)
Mai importantă însă pentru studiul de faţă este noţiunea de modernitate
culturală şi valorică, şi mai ales modul în care aceasta se articulează la nivelul
individului. Noţiunea de modernitate valorică se confundă adesea cu cea de
modernitate culturală, sau cele două sunt utilizate alternativ. Studii legate de
modernitatea nu ca fenomen sociologic, ci la nivel individual regăsim la toţi
marii sociologi. G. Simmel de exemplu, are o viziune oarecum psihologizantă,
când analizează viaţa individului din metropolă, pe care o consideră spaţiul mo-
ernităţii prin excelenţă, locul unde evoluţiile majore ale acesteia – psihologice,
economice, sociale – devin vizibile. În „Metropolă şi viaţă mentală”, el conideră
că efectele modernităţii asupra indivizilor sunt individualizarea, raţionalizarea,
preponderenţa intelectului şi nu a sentimentului asupra vieţii psihice, blazarea,
indiferenţa, antipatia (S. Dungaciu, 2003: 153-175).
Începând cu anii ’70, studiile au început să se centreze pe această pro-
blematică, şi pe conceptualizarea unei modalităţi de măsurare a gradului de
94
modernitate individuală. Dintre toate studiile, a reuşit să se impună în literatură

cel al lui Alex Inkeles, care face o sinteză a caracteristicilor omului modern. El
este în special interesat de caracteristicile psihocomportamentale ale omului
modern (Inkeles, 1969). Inkeles consideră că următoarele atitudini şi valori
formează un complex ce constituie nucleul modernităţii individuale:
 deschidere la noi experienţe, la inovaţie şi schimbare;
 preocuparea de a avea opinii, nu doar despre problemele ce formează me-
diul său imediat;
 orientare spre prezent şi viitor, mai degrabă decât spre trecut;
 credinţa în eficacitatea sa de a domina mediul înconjurător, mai degrabă
decât de a se lăsa dominat de el;
 încredere în oameni şi în instituţii;
 tendinţa spre planificare şi organizare;
 credinţa în justiţie distributivă (meritocraţie);
 aspiraţii educaţionale şi ocupaţionale;
 respect şi demnitate în comportamentul faţă de ceilalţi.
Modernizarea, concept diferit de cel de modernitate, desemnează pro-
cesul prin care se ajunge la cel de al doilea. Mai precis, modernizarea este pro-
cesul de creştere a complexităţii structurale şi a diferenţierii interne a societăţii.
Este un proces de deschidere şi de punere în mişcare (transferuri geografice şi
sociale) ce a distrus particularismele familiare şi locale; un proces de redistribuire
socială...şi de laicizare” (Boudon, 1997: 360)
O serie de teorii au ca şi concept central modernizarea. Dintre cele
clasice, ar trebui aici amintite cel puţin două opinii: cea a lui Marx, ce consideră
că schimbarea socială este liniară şi economicul influenţează socialul şi cultu-
ralul, şi concepţia weberiană ce susţine dimpotrivă, că factorul cultural este cel
ce impune schimbarea şi în celelalte domenii, social şi economic.
Nuanţând abordarea, trebuie amintite şi alte teorii (Bădescu, 2004):
teoria diferenţierii structurale a lui N. Smelser, care spune că prin modernizare,
o structură socială cu funcţii multiple este divizată în mai multe structuri specia-
lizate ce îndeplinesc, în mod mai eficient, doar o funcţie; teoriile funcţionaliste – ce
abordează modernizarea dintr-o triplă perspectivă, ca proces sistematic, trans-
formator şi imanent (o schimbare produsă într-un anumit domeniu produce
schimbări similare şi în alte domenii); teoria modernizării ca fenomen de criză
multiplă – pe planul identităţilor naţionale, al legitimităţii politice, al parti-
cipării, al integrării, al distribuirii); teorii culturaliste (McClelland) – la baza
modernizării stă nevoia de reuşită (need for achievement) a indivizilor.
Contribuţiile din sociologia românească ce trebuie amintite la teoria
modernizării sunt (Larionescu, 2004): proiectul paşoptist ce îşi propunea schim-
bări structurale bazate pe valori sociale moderne; concepţia lui Zeletin ce afirmă
rolul burgheziei şi al statului în modernizarea societăţii româneşti; concepţia lui
95
C. Dobrogeanu-Gherea asupra neoiobăgiei ca „invariant structural al societăţii

româneşti după 1864”.
Studiile de teren mai recente, efectuate comparativ pe mai multe ţări
(vezi Inglehart) au impus câteva concluzii în raport cu problema modernizării şi
au infirmat, în acelaşi timp, o serie de presupoziţii legate de aceasta. Astfel, mo-
dernizarea nu se realizează în mod linear, aşa cum a susţinut una din abordările
la modă (Rostow, Lenski), căile de dezvoltare fiind multiple, şi putând exista
înapoieri sau întoarceri la stadii anterioare de dezvoltare; societăţile nu devin
mai raţionale, mai secularizate, pe măsură ce se industrializează (credinţele şi
practicile religioase persistă în ciuda industrializării şi modernizării intense);
schimbarea culturală produsă prin modernizare nu înseamnă neapărat america-
nizarea societăţii (de fapt Statele Unite prezintă tabloul unei societăţi mai tra-
diţionaliste decât ţări la fel de prospere din Nordul Europei). Iar ipoteza că dez-
voltarea economică produce schimbări majore în sistemul de valori şi în
mentalitatea unei societăţi, se confirmă prin studiile cele mai recente.
2.3. Postmodernitate
Conceptul de postmodernitate – utilizat fie în sens de stadiul cel mai

înalt de dezvoltare a modernităţii, fie cu sens de proces distinct de cel al moder-
nităţii – este încă unul controversat. Ceea ce se află dincolo de modernitate, este
denumit în diverse feluri de diverşii autori: postindustrialism la Daniel Bell,
postmaterialism la Ronald Inglehart, modernitate târzie la Anthony Giddens –
care consideră că nici măcar societatea occidentală nu a depăşit încă moder-
nitatea pentru a trece într-o altă eră –, societate postfordistă la Ash Amin, Scott
Lash, sau societate a informaţiei la Alvin Toffler şi John Naisbitt.
Dacă în societăţile tradiţionale (preindustriale) accentul era pus pe agri-
cultură şi exploatarea resurselor naturale, iar în societăţile moderne (industriale)
accentul este pus pe tehnologie şi producţie de serie, în societăţile postmoderne
(postindustriale) accentul este pus pe informaţie, telecomunicaţii, computere.
Inglehart consideră că modernităţii îi este caracteristică maximizarea creşterii
economice şi autoritatea raţional-legală, iar postmodernităţii maximizarea bună-
stării şi autoritatea atât legală cât şi religioasă (a se observa diferenţa faţă de
conceptele utilizate de Weber). Autoexprimarea, calitatea experienţelor de viaţă,
preocuparea pentru mediu devin mai importante o dată cu postmodernitatea
decât câştigul material şi creşterea profitului (Inglehart, 1997: 76). Toate acestea
sunt valori postmaterialiste, adoptarea acestora fiind efectul creşterii economice
şi al securităţii oferite de statul bunăstării. În ţările în care supravieţuirea
economică nu mai este o problemă, apare această trecere spre valori
postmaterialiste, iar studiile extensive realizate de Inglehart demonstrează acest
96
lucru. Alte studii arată că pe lângă creşterea economică, alte variabile de nivel
naţional care influenţează mutaţia spre valori postmaterialiste, sunt nivelul de
inflaţie şi şomajul (Castels, 2000).
Pe scurt, caracterul controversat al conceptelor postmodernism /
postmodernitate se referă la multitudinea de sensuri pe care le incumbă, astfel
că – paradoxal – a devenit aproape golit de sens. El trimite la o sumă de „con-
cepte contestate, de idei disparate, sensuri obtuze şi chiar interese politice”
(Jarvis, 1998). Alţi autori îl consideră o non-idee (Newman C.), afirmând că e
din ce în ce mai dificil să înţelegem la ce anume se referă termenul.
Totuşi, o încercare de circumscriere a conceptului şi de descriere a lui
arată că postmodernitatea a devenit sinonimă cu o serie de schimbări sociale,
cum ar fi: preocuparea indivizilor pentru nevoi ca autoexprimarea şi autoreali-
zarea, ei trăind în medii sociale în care nevoile de bază sunt satisfăcute; ser-
viciile iau locul industriei, ca sector economic dominant; relativizarea cunoaş-
terii şi a ideii de progres; apariţia unor noi ideologii, cum ar fi de exemplu
ecologismul; mobilitate extinsă în timp şi spaţiu; postmodernităţii i se asociază
şi mobilitatea rapidă în spaţiu, şi ubicuitatea mass-media. Dezvoltarea unor noi
tehnologii şi implementarea acestora în toate domeniile, de la muncă şi educaţie
şi până la război, este considerat un alt aspect esenţial al postmodernităţii şi
chiar o cauză a celorlalte transformări specifice ei (Kellner, 1999).
Într-o abordare mai sintetică şi mai cuprinzătoare, Darryl Jarvis con-
sideră că există trei curente în postmodernism, sau că schimbările, teoriile,
discursurile subsumate acestuia pot fi încadrate în trei categorii (1998):
 postmodernismul tehnologic – care pune accent pe schimbările obiective
din tehnologie, cultură, societate, politică, informaţie. Se referă de ase-
menea la aspectele ontologice (transformările asupra spaţiului şi timpului),
modificările în patternurile de producţie şi consum. Acest tip de postmo-
dernism echivalat cu sfârşitul erei producţiei sau sfârşitul erei muncii
(Baudrillard) este considerat a fi consecinţa capitalismului târziu.
 Postmodernismul critic – preocupat mai degrabă de relaţia între estetică,
formele culturale şi modurile de producţie şi care în acelaşi timp îşi propune
să analizeze aspecte metodologice, în cadrul disciplinei.
 Postmodernismul subversiv-deconstructiv – care se focalizează asupra
modului în care orice cunoaştere este mediată de limbaj şi modul în care
„referenţii realităţii sunt construiţi socio-lingvistic şi acţionează ca meca-
nisme ale controlului social şi individual”. În cadrul acestui curent, tot ceea
ce era considerat anterior de la sine înţeles, cunoaştere necontroversată, este
acum pus sub semnul întrebării. Chiar şi ştiinţele sociale şi umaniste sunt
considerate ca „ficţiuni”, ce au devenit de-a lungul timpului practici.
Criticii sunt de acord cu faptul că lucrarea ce surprinde cel mai bine
caracteristicile sociologice ale postmodernităţii este „The condition of postmo-
97
dernity: an enquiry into the origins af cultural change” a lui David Harvey.
Trebuie menţionate aici asumpţiile principale ale cărţii: 1. cele mai multe din
manifestările postmodernităţii par să aibă la bază capitalul şi modul în care se
operează cu acesta. El consideră că postmodernitatea marchează trecerea de la
fordism (pe care îl explică prin producţie de masă, standardizare, stabilitatea
pieţei muncii) la acumularea flexibilă de capital. 2. principala caracteristică a
postmodernităţii este schimbarea modului în care oamenii experimentează azi
spaţiul şi timpul, prin compresia acestora două. Creşterea vitezei cu care oame-
nii călătoresc (de la viteza calului la cea a avionului cu reacţie) a fost elementul
principal ce a dus la schimbarea modului în care oamenii se raportează la spaţiul
global, şi prin acesta la timpul global (Harvey, 1990).
Aceeaşi schimbare a categoriilor ontologice de spaţiu şi timp este consi-
derată şi de Z. Bauman a fi caracteristica principală a modernităţii lichide, cum
o numeşte el. În ce priveşte psihologia omului postmodern, Bauman face portre-
tul acestuia, utilizând metafora turistului şi atinge în acelaşi timp problematica
identităţii teritoriale:
Dar mai există o metaforă care se potriveşte vieţii postmoderne: cea a turis-
tului....Turistul e extrateritorial, dar el îşi trăieşte extrateritorialitatea ca pe un
privilegiu, ca independenţă, ca dreptul de a fi liber, liber să aleagă, ca o per-
misiune de a restructura lumea. Tocmai capacitatea estetică a turistului – curio-
zitatea, nevoia de amuzament, dorinţa şi abilitatea de a trăi prin experienţe noi,
plăcute şi plăcut de noi – e ceea ce pare a avea o libertate aproape totală de
organizare a spaţiului din lumea turistului. (Bauman, 2000: 262)
Din punct de vedere cultural, schimbarea caracteristică postmodernităţii
este cunoscută în literatura sociologică sub numele de postmaterialism, adică o
orientare atitudinal-valorică căreia îi este caracteristică preocuparea pentru
autoexprimare şi calitatea vieţii, toleranţa şi acceptarea diferenţelor (Inglehart,
1997: 4). Cercetări de teren extinse, realizate pe aproape toate ţările Europei,
arată că începând cu deceniile ’70-’80, se înregistrează o schimbare valorică
intergeneraţională, care presupune trecerea de la valori materialiste, la valori
post-materialiste. Această schimbare valorică are ca şi cauze înnoirea gene-
raţiilor ca proces demografic firesc (generational replacement), dar şi creşterea
bunăstării şi a securităţii economice (Inglehart, Abramson, 1986, Inglehart,
Flanagan, 1987, Inglehart, Abramson, 1994). Din punct de vedere religios, în
ţările în care se poate vorbi de postmodernitate nu doar la modul teoretic, se
observă nu un declin al preocupărilor religioase, ci mai degrabă o redirecţionare
a acestora (Inglehart, 2000: 221). O teză alternativă celei a postmaterialismului
este cea formulată în anii ’60 de Daniel Bell, aceea a sfârşitului ideologiei şi
care se referă la un set de schimbări sociale ce au transformat democraţiile
vestice. Mai precis, modernizarea socială transformă sistemul social de credinţe,
adică ideologia. Studii empirice realizate pe datele din WVS, arată că, deşi nu se
98
poate vorbi de un sfârşit al ideologiei, atâta timp cât un număr mare de oameni
folosesc ideologii politice sau de altă natură pentru a-şi legitima identitatea, se
poate vorbi totuşi de o schimbare a conţinutului ideologiilor (Dalton, 2005).
3. TRADIŢIONALISM, MODERNITATE, POSTMODERNITATE ÎN

RURALUL ROMÂNESC
3.1. Analiza modernităţii satului românesc actual în studiile de

specialitate
Teoria sociologică pare a fi constantă în a aprecia faptul că, dezvoltarea

economică şi socială produsă de modernizare duce la o atenuare a comporta-
mentelor din sfera tradiţionalismului. Măsurările de teren însă sunt contra-
dictorii. Unii autori, cum ar fi Inglehart, consideră că în societăţile avansate
industrial se produce un declin în normele religioase şi sociale tradiţionale, din
trei motive, şi anume: 1) scăderea sentimentului securităţii care diminuează
nevoia pentru norme absolute; 2) slăbirea ideii că pentru bunul mers al societăţii
sunt necesare norme şi valori tradiţionale şi 3) relativizarea şi ajustarea nor-
melor, astfel încât acestea sunt mai consistente cu experienţele cotidiene ale
oamenilor (Inglehart, 1997). Alţi autori în schimb, concluzionează în urma unor
cercetări de teren că normele tradiţionale rămân neschimbate în perioadele de
dezvoltare economică şi socială accelerată.
Ce se poate spune despre tradiţionalism, modernitate şi postmodernitate
la nivel individual şi la nivel socio-cultural în spaţiul românesc? Produce
modernizarea intr-adevăr o scădere a importanţei normelor tradiţionale la sat,
sau acestea rămân o instanţă importantă de regularizare a comportamentului
cotidian? O să încerc să răspund în continuare la aceste întrebări, realizând o
serie de analize secundare pe baze de date reprezentative la nivel naţional şi
urmărind şi studiile existente deja în literatura de specialitate.
Modernitatea socială, individuală sau de altă natură pe care o experi-
mentăm azi cu toţii a fost modelată într-un mod unic de anii de comunism.
Dumitru Sandu consideră că, deşi comunismul şi-a propus să fie un proiect de
modernizare, el nu a reuşit decât o anti-modernizare, datorită crizei economice
pe care a creat-o, a cultivării lipsei de transparenţă, a neîncrederii. Revoluţia din
1989 a însemnat reluarea, de data asta în mod real, a procesului de modernizare,
câteva din ţelurile acesteia fiind liberalizarea economică, democratizarea
politică şi dezvoltarea societăţii civile (Sandu, 1999: 23).
Aceeaşi idee apare şi la alţi autori: Claude Karnoouh de exemplu ple-
dează pentru înţelegerea comunismului ca un sistem politic creator de moder-
nitate. O modernitate haotică, retardată şi decalată faţă de Occident, dar totuşi o
modernitate. Printr-o serie de schimbări sociale, economice sau culturale pe care
99
le-a impus, comunismul a favorizat – spune autorul – procesul de modernizare

al României:
 a dezvoltat masiv industria grea, deşi ulterior aceasta s-a dezvoltat fără a
ţine seama de cerinţele pieţei. Acest lucru a dus la răsturnarea raportului
demografic sat-oraş şi la o mobilitate socială masivă.
 a realizat electrificarea şi alfabetizarea, a modernizat infrastructura multor
comunităţi rurale, deşi uneori cu preţul deteriorării elementelor tradiţionale.
 a dezvoltat nivelul consumului.
Deşi a înfăptuit o modernitate reală, comunismul ca sistem nu a putut
evolua aşa cum ar fi fost firesc spre postmodernitate, datorită resurselor finan-
ciare limitate, şi a incapacităţii puterii comuniste de a gestiona o dinamică
tehnico-economică pe care ea a iniţiat-o (Karnoouh, 2000: 37-42).
În ce măsură se mai poate vorbi astăzi, după anii de comunism, de
modernitate în România? Dar de postmodernitate? Urmând modelul lui R.
Inglehart (realizat pentru a măsura tradiţionalismul, modernitatea şi postmo-
dernitatea la nivel de societate) şi adaptându-l la realitatea românească şi la
bazele de date disponibile (European Values Survey13, aplicat pe populaţia
românească în 1999), Bogdan Voicu stabileşte în ce măsură cele trei au rele-
vanţă pentru spaţiul valoric românesc, dar la nivel individual (Voicu, 1999). El
observă astfel o axă puternică a tradiţionalismului / modernităţii (caracterizată
prin evitarea riscului, intoleranţă, acceptarea autorităţii religiei şi respon-
sabilizarea statului, precum şi prin participare civică, toleranţă familială şi
sexuală) dar şi o axă a postmodernităţii (creşterea importanţei tehnologiei,
orientarea către nevoi superioare, participare civică şi asumarea riscului), care
însă e mai puţin importantă (explică mai puţin din variaţia totală a factorilor).
Într-un alt studiu Bogdan Voicu vorbeşte despre pseudomodernitate în
raport cu spaţiul valoric românesc, înţelegând prin societate pseudomodernă
o societate (parţial) modernizată din punct de vedere cultural, aflată însă într-o
criză economică cronicizată, dar şi în contact cu culturi postmoderne. Societatea
pseudo-modernă este o societate a unei modernităţi tensionate, dilematice,
infirme, oscilând între tradiţie şi postmodernitate (Voicu, 2004: 228).
În mod similar, Traian Vedinaş consideră că ruralul românesc înclină
clar spre modernitate, dar o modernitate rudimentară, şi care este mai mult a
societăţii şi mai puţin a individului (Vedinaş, 2001: 152). O modernizare
incompletă şi incoerentă consideră şi Vladimir Pasti că a avut loc în România
13
Datele provin din varianta românească a European Values Survey, cercetare realizată în
1999, de către Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, pe un eşantion de 1146 de persoane,
probabilist, pe cote, reprezentativ pentru populaţia adultă a României. Autoarea studiului de
faţă are acceptul membrilor echipei ce coordonează proiectul pentru a realiza prelucrări
pornind de la această bază de date şi a le publica.
100
după 1989, datorită faptului că a existat o concepţie limitată asupra moderni-

zării, nu unitară, care a vizat mai mult elitele şi straturile superficiale ale
societăţii (Pasti, 1997: 20-27).
Alte studii optează pentru o abordare empirică a modernităţii, ca varia-
bilă explicativă pentru o serie de strategii acţionale. Astfel, modernitatea socio-
economică poate fi considerată variabilă independentă pentru comportamente ce
presupun asumarea unui risc, cum ar fi realizarea unor investiţii, demararea
unor afaceri. Într-un astfel de studiu, Sebastian Lăzăroiu concluzionează că
cu cât un individ este mai tânăr, cu cât are o atitudine mai favorabilă faţă de
reforma economică, cu cât are o modernitate socio-economică mai ridicată şi
posibilitatea de a accesa relaţii sociale utile şi în condiţiile în care are experienţe
de reuşită în afaceri în mediul apropiat (familie), cu atât creşte şansa ca acest
individ să investească în afaceri (Sandu, 1999b: 53).
În fine, ar trebui amintită şi o altă abordare a modernităţii rezultată de
asemenea dintr-un demers empiric, cea a lui Dumitru Sandu, ce accentuează
dimensiunea demografică în definirea acesteia şi distinge pe de o parte între mo-
dernitate grupală, prin care înţelege modernitatea unui segment social mare (de
exemplu judeţ), cu un stoc puternic de educaţie, urbanizare puternică, şi grad
ridicat de ocupare a populaţiei în sectoarele salariale; şi pe de altă parte moder-
nitatea demo-culturală dată de niveluri scăzute ale mortalităţii infantile, ferti-
lităţii şi emigrării şi un nivel mediu ridicat al vârstei populaţiei. Judeţele cu mo-
dernitate demo-culturală ridicată sunt cele din Ardeal şi mai puţin cele din afara
arcului carpatic, excepţie făcând Bucureştiul şi Dobrogea (Sandu, 1996: 243).
3.2. Indicatori ai tradiţiei, modernităţii şi postmodernităţii în ruralul

românesc– analiză secundară
Pentru a putea analiza la modul specific care este relevanţa celor trei
concepte în spaţiul social românesc actual, voi stabili indicatorii relevanţi pentru
fiecare din cele trei şi îi voi urmări în datele disponibile la nivel naţional,
precum şi în datele rezultate din chestionarul pe cele două comunităţi rurale.
Indicatorii notaţi cu asterisc din lista de mai jos sunt disponibili în baze de date
reprezentative la nivel naţional (am lucrat în special cu bazele de date EVS
1999, Eurobarometrul Rural 2002 şi 2005); ceilalţi indicatori au fost abordaţi
doar în studiul de caz pe cele două comunităţi rurale. Analizele care urmează au
mai fost realizate parţial şi de alţi cercetători (Voicu, 1999, 2005), dar fără o
particularizare pe ruralul românesc şi fără a face comparaţii pe diferitele regiuni
din România. Pentru unii din indicatorii de mai jos, reiau analizele realizate în
alte cercetări, cu scopul de a surprinde imaginea ruralului comparativ pe diver-
sele regiuni sau arii culturale ale României. Voi urmări aşadar următorii indi-
101
catori pentru tradiţionalism, modernitate şi postmodernitate, aceştia apărând ca

relevanţi pentru cele trei în diverse surse din literatura de specialitate. Precizez
că aceştia surprind atât atitudini cât şi comportamente sau strategii acţionale.
Tradiţionalism – modernitate:
 atitudinea faţă de risc şi schimbare*;
 optimism/pesimism în legătură cu viitorul*;
 tendinţa spre economisire/confort* ;
 importanţa normelor sociale informale;
 atitudinea faţă de rolul femeii în societate*;
 obedienţă (supunere), respectul pentru autoritate*;
 importanţa credinţei religioase, participare religioasă*;
 importanţa educaţiei*;
 interes pentru viaţa politică*;
 participare politică şi civică*;
 fatalism vs. sentiment de control asupra propriei vieţi*;
 imitarea comportamentelor celorlalţi vs a acţiona după voinţa proprie;
 planificare/decizie de moment*;
 modernitatea gospodăriei*.
Postmodernitate:
 toleranţa (faţă de noile modele familiale, faţă de anumite comportamente,
faţă de persoanele diferite ca rasă, etnie, comportament, etc.)*;
 ecologism – protejarea mediului chiar cu costuri ridicate*;
 orientări postmoderne (valorizarea dezvoltării personale, accentuarea consu-
mului, accentuarea laturii hedoniste a vieţii)*.
3.2.1 Tradiţionalism-modernitate
În ce priveşte atitudinea faţă de schimbare (datele de mai jos provin

din baza de date European Values Survey, 1999), surprinsă pe o scală de 10
trepte (Oamenii ar trebui să fie mai precauţi înainte de a face schimbări
importante / Niciodată nu vei realiza ceva important în viaţă dacă nu
reacţionezi cu îndrăzneală), datele sunt conform aşteptărilor: ruralul este mult
mai precaut la schimbare decât urbanul (VRA=5,1), bărbaţii sunt mai înclinaţi
spre schimbare decât femeile, ca şi grupa de vârstă 18-25 de ani, spre deosebire
de cei peste 66 de ani, care sunt precauţi. Atitudinea pozitivă faţă de schimbare
creşte cu nivelul de educaţie. În ce priveşte ariile culturale, cele mai defavo-
rabile schimbării sunt Buzău-Brăila, Cluj-Mureş, Arad-Bihor, în timp ce Alba-
Hunedoara şi Braşov-Sibiu sunt cele mai înclinate spre schimbare.
Interesant este că faţă de al doilea val al cercetării, realizat în 1997,
tendinţa este de a opta mai mult pentru precauţie în 1999 şi mai puţin pentru
102
îndrăzneală, ceea ce indică o concentrare mai mult spre polul tradiţionalist. În

cele două sate analizate în cadrul studiului de caz, deschiderea la schimbare este
mai mare decât la nivelul populaţiei rurale a României (deşi rezultatele trebuie
interpretate cu precauţie, pentru că itemii utilizaţi în cercetarea noastră şi în
EVS nu sunt similari).
Pentru măsurarea atitudinii faţă de risc, având în vedere că aceasta nu
este surprinsă ca atare, într-un singur item, am identificat o variabilă latentă prin
analiza factorială a patru itemi din EVS 1999 (vezi variabila ANTIRISC, după
modelul oferit în Voicu, 1999)14. Pentru a afla dacă există diferenţe semni-
ficative între mediile pe diferite arii culturale ale scorurilor factoriale ale acestei
variabile, am rulat o analiză Anova (F=2,90). Cele mai orientate spre risc sunt
ariile Bucureşti-Ilfov, şi Alba-Hunedoara, mediile acestora fiind semnificativ
diferite faţă de zone din Moldova şi Muntenia ca Botoşani-Vaslui, Buzău-Brăila
sau Giurgiu-Teleorman-Ialomiţa-Călăraşi, care au o atitudine defavorabilă ris-
cului. Atitudinea favorabilă riscului creşte o dată cu nivelul de educaţie şi cu
venitul. Anova arată de asemenea şi diferenţe semnificative între urban şi rural,
în sensul că cei din rural sunt mult mai refractari la risc.
Spiritul de economie indică de asemenea concentrare atitudinală a
populaţiei din rural spre tradiţionalism, ea rămânând o valoare importantă a
oamenilor, probabil cu originea în regimul comunist unde era intens valorizată,
oamenii arătând în diverse moduri faptul că o apreciază. Importanţa acestei
valori scade în timp, spiritul de economie ocupând locul doi (după bunele
maniere) în 1997 şi locul 6 în 1999, în ierarhia valorilor care ar trebui transmise
de părinţi copiilor. De asemenea 89,4% din populaţia rurală consideră că
oamenii ar trebui să planifice modul de cheltuire a banilor şi doar 7% consideră
că banii ar trebui cheltuiţi în mod neplanificat. Conform datelor pe rural din
EVS 1999, ierarhia valorilor pe care copiii le pot învăţa acasă şi care sunt
considerate importante, (în ordine descrescătoare), sunt:
 hărnicia – 81,4 % (procentul menţionărilor);
 bunele maniere – 69,1 %;
 credinţa religioasă – 65,3 %;
 toleranţa şi respectul pentru oameni – 51,9 %;
 sentimentul de responsabilitate – 51,1 %;
 spiritul de economie – 30,9 %;
 independenţa – 26,5 %;
 supunerea – 25,7 %;
 perseverenţa – 10,8 %;
 imaginaţia – 9,4 %;
 altruismul – 3,0 %.
14
Variabila latentă ANTIRISC, calculată din itemii s6, s7, s8, o22. KMO= 0,632, factorul
explică 41,09% din variaţia variabilei.
103
În aceeaşi cercetare, valul 1999, 74,3% din populaţia din rural consideră
că creşterea respectului pentru autoritate este o schimbare bună, 4,4% că e o
schimbare negativă şi 8,6% optează pentru „Nu-mi pasă”. Din această ultimă
întrebare reiese mult mai bine propensiunea românilor pentru obedienţă, ceea ce
indică tradiţionalismul atitudinal al populaţiei rurale (vezi graficele 3.1 şi 3.2)
Tendinţa spre planificare este surprinsă printr-un singur item în baza
EVS 1999 (cel referitor la modul de cheltuire a banilor). Atât ruralul românesc,
cât şi urbanul sunt înclinate majoritar spre planificare (cu procente de peste
80%), cu precizarea că cei din urban au şi înclinaţia de a cheltui bani fără nici
un plan (semnificativ faţă de rural).
Relevant pentru înclinaţia spre tradiţionalism / modernitate este şi pesimis-
mul vs. optimismul pentru viitor. Cele două atitudini pot fi evaluate satisfăcător
prin întrebarea „Cum credeţi că veţi trăi peste un an?”, prezentă în Barometrele de
Opinie Publică. Astfel varianta BOP octombrie 200415 arată că răspunsurile tind să
se concentreze spre extrema optimistă a scalei utilizate (media fiind 3,66, unde 1
reprezintă „mult mai prost”, iar 5 reprezintă „mult mai bine”). 28,1% din subiecţii
din rural optează pentru „mult mai bine” şi „bine”, 21,1% pentru „prost” şi „mult
mai prost” şi 32,7 pentru „aproximativ la fel”. Luând regiunile României în
considerare (doar populaţia rurală), se poate observa că sectorul agricol Ilfov şi
Dobrogea, tind să fie regiuni mai optimiste, Oltenia este neutră, iar Moldova şi
Transilvania – surprinzător – sunt mai înclinate spre pesimism (pentru celelalte
zone cifrele nu sunt semnificative). Mai optimişti tind să fie cei cu studii medii şi
superioare, mai pesimişti cei fără şcoală şi cu studii primare.
În ce priveşte credinţa şi participarea religioasă, este deja un lucru
cunoscut faptul că românii sunt un popor religios în atitudine şi comportament.
O prelucrare a itemilor relevanţi pentru această temă din EVS 1999, arată că
92,8% din românii din rural cred că există un Dumnezeu, 58,7% consideră că
Dumnezeu este foarte important în viaţa lor şi de asemenea 57,7% afirmă că
religia este foarte importantă în viaţa lor.
În ierarhia valorilor pe care copiii le pot învăţa de la părinţi, credinţa
religioasă apare pe locul 3. Proporţiile celor ce merg la biserică o dată pe săptă-
mână, o dată pe lună şi de Crăciun şi Paşti sunt aproximativ egale (24,6%,
24,4% şi respectiv 26,9), şi majoritatea românilor consideră că biserica oferă
răspunsuri potrivite pentru problemele morale şi nevoile individului, pentru pro-
blemele vieţii de familie, pentru nevoile spirituale ale oamenilor şi pentru pro-
blemele sociale din ţară. Alte studii (Voicu, 2005), arată că România este ţara cu
nivelul cel mai ridicat de încredere în autoritatea bisericii şi în religie în general.
15
Barometrul de Opinie Publică octombrie 2004 a fost realizat de Fundaţia pentru o
Societate Deschisă, pe un eşantion de 1800 de persoane, stratificat probabilist tristadial,
reprezentativ pentru populaţia adultă a României, cu o eroare de +/- 2,3%.
104
Religiozitatea românilor a fost recunoscută unanim în studiile de spe-

cialitate, ca un caz excepţional printre ţările Europei şi care contrastează cu
patternul din Europa de Vest. S-a afirmat că teza secularizării – ce afirmă
declinul importanţei valorilor religioase în viaţa socială – nu este aplicabilă şi la
ţările din sud-estul Europei, România în special, teza fiind construită şi deci
explicativă, doar pentru Europa de Vest. Religiozitatea României se explică în
schimb prin caracterul specific al ortodoxiei ca religie, prin faptul că aceasta a
fost un suport permanent pentru identitatea naţională şi inclusiv prin faptul că
instituţiile statului au avut după 1989 o relaţie activă, nu doar formală cu
instituţia religioasă (Dungaciu, 2004, Heintz, 2004). Concluzionând, am putea
spune că românii se plasează la polul tradiţionalist în ce priveşte credinţa şi
participarea religioasă.
Atitudinea faţă de rolul femeii în societate este tratată pe larg în EVS
1999, printr-o serie de itemi ce pot fi văzuţi în graficul şi tabelul de mai jos.
Pentru a obţine o imagine mai detaliată a profilului celor ce au o atitudine mai
mult sau mai puţin flexibilă asupra rolului femeii în societate, am corelat
variabilele ce surprind rolul femeii cu diverşi predictori, ca sexul, vârsta,
venitul, educaţia, etnia, regiunea, statusul marital. Am reţinut doar corelaţiile
semnificative şi doar celulele din tabele ce conţineau asocieri semnificative,
rezultând tabelul 3.2. Datele sunt doar pentru rural (EVS 1999). Răspunsurile
subiecţilor compun o imagine a femeii care e împlinită mai ales prin familie şi
copii, dar care îşi câştigă independenţa prin faptul că lucrează. Calculul
valorilor reziduale ajustate arată că femeile tind să fie semnificativ mai puţin de
acord decât bărbaţii cu afirmaţiile 1, 5, si înclină să fie de acord cu afirmaţiile 6
şi 8. Acelaşi tip de prelucrări arată că subiecţii mai vârstnici consideră că femeia
este împlinită dacă are copii şi familie, şi copiii suferă dacă mama lucrează.
Subiecţii mai tineri – aşa cum era de aşteptat – atribuie un rol mai independent
femeii, mai puţin legat de familie. În plus, 83,2% din subiecţi sunt de părere că,
pentru a fi realizată, o femeie trebuie să aibe copii. Femeile sunt semnificativ
mai înclinate să fie de acord cu această afirmaţie şi de asemenea cei mai în
vârstă. Ruralul este mai conservator în legătură cu rolul femeii în societate, şi
femeile din rural sunt mai conservatoare decât bărbaţii.
Legat de importanţa educaţiei în rural se pot face o serie de aprecieri,
pornind de la datele oferite de Barometrul de Opinie Publică mai 2004, ce
dedică o secţiune întreagă acestui aspect. Astfel, aplicând analiza secundară
pentru populaţia rurală, observăm că 49,9% din subiecţi consideră că, pentru a
avea bani este important să ai şcoală, faţă de 44,2% ce optează pentru contrariu.
Cei mai mulţi subiecţi, 39,2% sunt de părere că învăţământul obligatoriu în
România ar trebui să fie de 12 clase. Majoritatea subiecţilor, 80,4% şi-ar sfătui
copilul – după terminarea învăţământului obligatoriu – să-şi continue studiile
(11,9% l-ar sfătui să muncească). Eurobarometrul rural 2005 arată că 75,7% şi-
105
ar sfătui copilul să meargă la liceu (cei cu etnie română şi cei cu studii medii şi
universitare sunt semnificativ înclinaţi să opteze pentru acest răspuns), 13,1%
şi-ar sfătui copilul să continue cu şcoala profesională (subiecţii cu gimnaziu şi
cei de etnie maghiară), iar 7,8% şi-ar sfătui copilul să înceapă să muncească
(rromii, maghiarii şi cei fără şcoală).
Tabel 3.2: Profilul sociodemografic al celor ce îşi exprimă acordul/dezacordul cu
următoarele afirmaţii
A avea o
slujbă este
O soţie Cea mai În
un lucru
O mamă care care nu bună general,
Un copil foarte Ambii soţi
lucrează lucrează modalitate taţii pot
preşcolar bun, dar trebuie să
poate fi la fel este tot ca o avea
probabil ceea ce îşi câştige
de grijulie atât de femeie să grijă de
va suferi doresc cu bani
faţă de copii realizată fie copii la
dacă adevărat pentru
săi ca şi una ca şi una indepen- fel de
mama sa femeile întreţinere
care nu care are o dentă este bine ca
lucrează. este să a familiei.
lucrează slujbă să aibă o şi
aibă
plătită slujbă mamele.
familie şi
copii
Medii
1,9 2,5 1,8 2,4 2,0 1,8 2,4
 studii medii  Bărbaţii  Moldova

 26-41 de ani  34-41 de  Căsătoriţi  Cei cu
 Banat relaţii
 Cei ce au o ani  Românii
Acord
 Muntenia  Peste 65 de stabile  Dobro-

relaţie stabilă  Venit  Venit  Cei că-
 Cei căsătoriţi  Venit ani
mediu ridicat
gea
scăzut sătoriţi
 Români  Oltenia  Românii
 Venit ridicat
 studii primare  Liceu

 Bărbaţii
 Peste 65 de ani  Transilva-  Crişana-
nia
 Liceu  Crişana-  42-49 de
 Transilvania, Maramu-
 Crişana-  26-33 de Maramu- ani
Dezacord
Banat,
Maramu- ani  26-33 de reş
reş  Bucu-
Bucureşti
reş  Dobrogea ani  Necăsă-  Bucureşti reşti
 Văduvi,  Venit toriţi
separaţi  Căsătoriţi  Necăsătorit ridicat  Maghiarii  Maghiarii  Venit
 Maghiari  Venit  Venit mediu
mediu şi mediu
 Venit scăzut ridicat
Sursa datelor: prelucrare după EVS 1999

* Notă: Media fiecărui item (surprinsă numai pe rural), variază între 1 şi 4, 1 însemnând „În foarte
mare măsură”, iar 4 „În foarte mică măsură”.
106
Cifrele arată de asemenea că oamenii consideră că învăţământul

românesc este mai bun decât cel din Occident (54,1%) şi de asemenea, că
învăţământul din perioada socialistă era mai bun decât cel de acum (51%). Sunt
răspunsuri surprinzătoare pentru subiecţii din rural, de la care ne-am aştepta să
valorizeze mai degrabă munca decât educaţia. Totuşi, analizând nivelul relativ
scăzut al educaţiei în rural se poate spune că ele reflectă mai degrabă atitudini
declarative. În graficul de mai jos (3.1) se poate remarca faptul că cei mai mulţi
subiecţi au un nivel de educaţie gimnazial şi primar; şi de asemenea, dintre toate
motivele de emigrare, continuarea studiilor este cel mai neînsemnat, doar 1,7%
din subiecţii din rural ar emigra ca să îşi continue studiile în străinătate.
Eurobarometrul rural 2005 arată că 60,4% din subiecţii din rural con-
sideră că, atunci când un om îşi caută un loc de muncă, este mai importantă
şcoala şi ce ştie să facă (semnificativ mai înclinaţi să dea acest răspuns sunt cei
din Moldova, Covasna-Harghita, Banat, cei de etnie română şi cei cu studii
primare), iar 33,3% consideră că sunt mai importante relaţiile (subiecţii din
Muntenia; Arad-Bihor, şi cei cu şcoală profesională).
Grafic 3.1: Nivelul de educaţie în rural în anul 2005 (procente)
Studii postuniversitare 0,3
Universitar de lunga durata 2,6
Universitar de scurta durata, colegiu 1,2
Şcoala post-liceală 2,2
Şcoală maiştri 1,4
Liceu 16,8
Profesionala 15,2
Treapta I de liceu 9,5
Şcoală de ucenici 2,8
Gimnazial 27,2
Primar 17,3
Fără şcoală 2,5
0 5 10 15 20 25 30
Sursa: Eurobarometrul Rural 2005
107
Totuşi, analizând nivelul de educaţie al ţărilor din Europa – baza de

date EVS 1999 –, se remarcă faptul că nivelul de educaţie al populaţiei rurale
din România este comparabil cu cel al celorlalte ţări. Am selectat din baza de
date EVS 1999 doar localităţile sub 10 000 de locuitori, încercând în acest fel să
obţin doar date din rural16. Graficul 1 din Anexa 3 arată rezultatele: vârsta
medie la care subiecţii din România îşi încheie studiile este de 16,2 ani, această
medie fiind semnificativ mai mică17 decât media Franţei (17,6) şi a Rusiei
(18,3) şi semnificativ mai mare decât media Portugaliei (13,5) şi a Turciei
(13,8). Diferenţele faţă de mediile celorlalte ţări nu sunt semnificative. Datele
trebuie însă luate în considerare cu precauţie, pentru că vârsta la care subiecţii
şi-au încheiat studiile, nu este cea mai relevantă măsură pentru nivelul lor de
educaţie, ea depinzând de sistemul educaţional al ţării sau de alte variabile.
Interesul pentru viaţa politică şi pentru participarea politică este un
alt indicator ce arată gradul de modernitate. Datele provenite din diverse baze
de date, legate de acest item, sunt contradictorii. Astfel cele din EVS 1999 arată
un interes mediu al populaţiei rurale pentru evenimentele politice – 29,6 % din
populaţia rurală urmăreşte evenimentele politice din mass media zilnic, iar 23,7
% de câteva ori pe săptămână. Doar pentru un sfert dintre subiecţi politica este
importantă sau foarte importantă (Voicu, 2005: 189-190). Mai ales dacă ne
referim la rural, subiecţii de aici sunt semnificativ mai înclinaţi să afirme că
politica nu este importantă. În schimb datele obţinute în BOP 2002 arată un
interes scăzut – 46% din populaţia rurală nu citeşte deloc articolele politice din
ziare, 37% rar şi 17% des. De asemenea 44% nu discută deloc politică cu alte
persoane, 39% rar şi 17% des. Contradicţia se explică – cred – prin faptul că
întrebarea din EVS face trimitere la urmărirea evenimentelor politice la tele-
vizor, în timp ce în întrebarea din BOP este vorba despre presa scrisă, ori este
ştiut faptul că este mult mai ridicat consumul mediatic prin televizor decât prin
presa scrisă. De aceea cred că se poate vorbi de un interes mai degrabă pasiv,
adică receptare fără implicare, de informaţii transmise prin canalele audio-
vizuale, şi nu unul activ, care presupune căutarea de informaţii în presă şi impli-
carea în acţiunea de a fi informat. Ceea ce, din nou, trimite spre tradiţionalism
mai degrabă decât spre modernitate.
16
Baza de date EVS 1999 nu are o variabilă care să discrimineze între urban şi rural, astfel
că pentru a face comparaţii pe acestea două şi în absenţa unei astfel de variabile dihotomice,
am optat pentru selectarea din mulţimea de localităţi ale Europei investigate doar a celor cu
mai puţin de 10 000 de locuitori. Banca Mondială şi Uniunea Europeană operează cu cifrele
de 20 000 şi respectiv 30 000, ca fiind pragul de trecere între rural şi urban, însă pentru
România aceste cifre ar fi fost neadecvate, atâta timp cât 98,8% din satele României au o
populaţie sub 10 000 de locuitori (conform bazei de date Indicatori de dezvoltare a satelor
româneşti – 1998, bază ce cuprinde date despre toate satele României)
17
conform Anova, F = 27,2, semnificativ la pragul de 0,1.
108
Participarea comunitară şi civică este relativ scăzută în rural. Datele

din EVS indică faptul că românii se caracterizează prin pasivitate şi nu au
cultura participării. Doar 4,8% din populaţia rurală sunt membrii de sindicat, şi
doar 1,6% aparţin unor partide sau grupări politice. În plus, 48,3% din români
nu ar participa la o petiţie, 58,5% nu ar participa la un boicot şi nici măcar la de-
monstraţii legale (49,1% nu ar participa la acestea). Munca voluntară în orga-
nizaţii politice sau sindicate este şi mai scăzută. Legat de participarea comu-
nitară, lucrurile nu sunt mult diferite: doar 0,6% din românii din rural au par-
ticipat la acţiuni ale comunităţii privind sărăcia, şomajul, locuirea, inegalitatea
etnică. Cei mai mulţi (34,3%) declară că nu îşi petrec deloc timpul liber în
cadrul unor cluburi şi asociaţii voluntare (sportive, culturale din comunitatea
locală), iar 59,1% nu cunosc nici un astfel de club. Doar 2,4% îşi petrec timpul
liber în astfel de cluburi, de câteva ori pe an.
Urmărind itemii legaţi de petrecerea timpului cu prietenii, cu oamenii
de la biserică şi la cluburi şi asociaţii, şi calculând o variabilă latentă18 (ce sur-
prinde viaţa socială a subiecţilor) din aceşti trei itemi, observăm diferenţe mari
în funcţie de regiunile ţării. Astfel subiecţii din Transilvania şi Crişana-Mara-
mureş tind să fie mai puţin activi sociali, pe când cei din Banat, Muntenia,
Oltenia şi Dobrogea sunt mai activi, petrec mai mult timp cu prietenii, oamenii
de la biserică sau în cadrul unor asociaţii (diferenţele între cele două categorii
sunt semnificative). Femeile din rural şi desigur cei mai tineri tind să fie mai activi.
Participarea civică manifestată prin acţiuni cum ar fi semnarea unei
petiţii, participarea la un boicot, la greve ilegale sau la demonstraţii legale (pe
care de asemenea am surprins-o printr-o variabilă latentă prin analiză facto-
rială19) este mai intensă la populaţia rurală masculină şi de vârstă tânără şi de
asemenea în regiuni precum Bucureşti, Muntenia, Crişana-Maramureş.
Apartenenţa la asociaţii este în general scăzută în România, ruralul
având, aşa cum ne aşteptam valori mai scăzute decât în urban. Astfel, media
participării în asociaţii este de 0,17 pentru întreg ruralul (în urban ea este de
0,42), iar Transilvania şi Crişana-Maramureş au mediile cele mai ridicate.
Faţă de celelalte ţări ale Europei, România are o poziţie mai dezavan-
tajoasă atât în ceea ce priveşte viaţa socială, cât şi în privinţa participării la
mişcări sociale şi apartenenţa în asociaţii (Voicu, 2005: 190).
În ce priveşte fatalismul (credinţa în predestinare ca opusă liberului
arbitru), prelucrarea întrebării din EVS pe această temă (întrebare ce presupune
autoplasarea pe o scală de zece trepte, în care 1 reprezintă „Nu am control deloc
asupra propriei mele vieţi”, iar 10 reprezintă „Am libertate deplină”), prelu-
crarea acesteia deci, a relevat o medie de 6,58, altfel spus o înclinaţie spre polul
18
KMO = 0,617, factorul unic explică 56,8% din variaţia variabilei latente
19
KMO = 0,841, factorul unic explică 76,6% din variaţia variabilei latente
109
liberului arbitru, diferenţa între urban şi rural fiind foarte mică (media în urban
este de 6, 83). De asemenea diferenţele între diferitele regiuni ale României sunt
nesemnificative. Femeile tind să fie mai fataliste decât bărbaţii, iar sentimentul
controlului asupra propriei vieţi creşte odată cu educaţia şi venitul şi scade cu
vârsta. Ruralul românesc este aşadar mai orientat spre polul modernist în ce
priveşte unul din indicii psihosociali cei mai importanţi ai modernităţii –
respingerea fatalismului.
Modernitatea gospodăriei20 este scăzută în ţară, în mediul rural este
ridicată pentru bunuri ca frigiderul (80,1% din cei intervievaţi în rural posedă un
asemenea aparat), sau televizorul color (78,5%), dar este scăzută pentru alte
bunuri precum telefonul mobil (36%), telefonul fix (31%), autoturism (24,4%),
computer (9,7%). Particularizând pe regiuni şi arii culturale, obţinem o imagine
mult diferenţiată. Astfel, se disting Banatul şi Bucureştiul, cu o modernitate a
gospodăriei ridicată şi care contrastează semnificativ21 cu regiuni ca Moldova,
Muntenia, Oltenia, Dobrogea. Aprofundând analiza pe arii culturale ies în
evidenţă ariile Braşov-Sibiu, Cluj-Mureş, Covasna-Harghita şi Banatul care au
o modernitate a gospodăriei mult mai ridicată decât multe alte zone din
Moldova, Muntenia, Oltenia sau Dobrogea.
3.2.2 Postmodernitate
Unul din indicatorii cei mai relevanţi pentru postmodernitate este tole-
ranţa ca atitudine generală. Particularizând, putem vorbi de toleranţă faţă de
noile modele familiale, faţă de comportamente cum ar fi avortul sau homo-
sexualitatea, sau toleranţa ca acceptare a diferenţelor între oameni.
Noile modele familiale (familia monoparentală şi cuplul consensual)
sunt surprinse în EVS 1999 prin itemii v148, v150 şi v151 (vezi Anexa 3,
punctul 2). Populaţia din rural este însă extrem de conservatoare, în privinţa
ambelor probleme: 93,4% din subiecţi consideră că un copil nu poate creşte
fericit decât cu ambii părinţi, iar 73,3% nu sunt de acord că instituţia căsătoriei
ar fi demodată. 63,9 % preferă să-şi petreacă timpul liber cu familia, 26,5% cu
familia şi prietenii şi doar 7,2% cu prietenii. 57,9% consideră că familia şi
munca sunt importante şi 37,3% că familia e mai importantă decât munca. De
asemenea, 73,3% din subiecţi consideră adulterul ca nefiind niciodată accepta-
bil. 42,3% au aceeaşi părere despre divorţ (aici opiniile sunt nuanţate, fiind
relativ mulţi subiecţi – 15,8% - ce se plasează pe mijlocul scalei).
20
Modernitatea gospodăriei, calculată ca scor factorial din toţi itemii legaţi de aparatura
casnică, din Eurobarometrul Rural 2005. KMO=0,948, factorul unic explică 70,8% din
totalul variaţiei.
21
Anova, F=3,408 semnificativ la p=0,1.
110
Regiunile cu opinii mai favorabile acestor noi modele familiale, deci

regiunile mai moderne din acest punct de vedere sunt Crişana-Maramureş
(copilul poate creşte şi fără ambii părinţi), Oltenia (căsătoria este demodată), şi
Dobrogea şi Bucureşti Ilfov (femeile pot creşte copii în absenţa unei relaţii
stabile). De altfel, comparând opţiunea României cu cea a ţărilor din Europa, se
observă că în toate ţările opinia că un copil are nevoie de ambii părinţi este
majoritară, iar în ţările Europei de Est se înregistrează procente foarte mari în
favoarea acestei afirmaţii (peste 90%). Aceleaşi tendinţe sunt valabile şi pentru
afirmaţia că instituţia căsătoriei ar fi demodată. În ce priveşte situaţia ca o
femeie să aibă copii în absenţa unei relaţii stabile, România se aliniază tendinţei
celor mai multe ţări Europene de a fi favorabile acestei situaţii, cu precizarea că
doar urbanul este de acord, în timp ce ruralul respinge această idee.
Toleranţa pentru homosexualitate şi avort este de asemenea scăzută, în
România în general, faţă de alte ţări europene, şi în rural mai scăzută decât în
urban. România este cea mai intolerantă dintre ţările Europei faţă de homose-
xualitate (Voicu, 2005: 185). Analizele efectuate (în principal prin Anova) arată
că nu există diferenţe semnificative între mediile pe care le ia variabila latentă a
toleranţei faţă de avort, divorţ, homosexualitate şi relaţii extraconjugale în
funcţie de sex, venit, educaţie, mediu, status marital sau regiuni. Cu alte cuvinte,
ruralul românesc este unanim în a respinge astfel de comportamente, asemenea
urbanului de altfel. Toleranţa faţă de acestea este deci peste tot, în toate mediile
sociale, scăzută.
Acceptarea diferenţelor între oameni ca măsură a toleranţei, este de
asemenea scăzută. În graficul de mai jos, se poate observa că românii sunt
foarte intoleranţi cu persoanele cu probleme comportamentale şi psihice şi de
asemenea faţă de persoanele cu SIDA şi ţigani. Pentru a putea evalua gradul de
toleranţă este necesară însă compararea cifrelor obţinute în România cu cele din
Europa. Această comparaţie arată că în România, nivelele de intoleranţă sunt
mai ridicate la toţi itemii analizaţi.
Aceasta este situaţia generală. Dacă particularizăm şi încercăm să con-
turăm un tablou specific pentru diversele variabile socio-demografice, obţinem
date extrem de interesante. O analiză factorială realizată pe itemii din graficul
de mai sus, arată că în cadrul toleranţei faţă de alte persoane, sunt cuprinşi de
fapt trei factori (vezi tabelul 3.3), pe care i-am numit toleranţă etnică şi rasială,
toleranţă comportamentală şi toleranţă politică. Se poate observa că în cadrul
toleranţei relaţionale, ponderea cea mai mare în explicarea variaţiei totale o are
toleranţa etnică şi rasială. Explicaţia plasării bolnavilor de SIDA în cadrul
toleranţei comportamentale este legată probabil de faptul că aceste persoane
sunt puternic supuse stereotipului şi stigmatizării în România, iar responsa-
bilitatea pentru infectarea cu HIV/SIDA este în general pusă doar în seama
subiectului, datorită unui presupus comportament deviant.
111
Grafic 3.2: Persoane pe care subiecţii nu i-ar dori ca vecini (procente)
Alcoolici înrăiţi 53,6 73,9

Persoane cu dosar penal 51 71,7
Persoane dependente de droguri 61,9 71,7
Homosexuali 40,4 68,3
Persoane care au SIDA 35,2 59,7
Ţigani 13,9 53,7
Persoane cu probleme psihice 39,5 52,5
Musulmani 37,3
Extremişti de stânga 10,9 35,5
Extremişti de dreapta 12,5 33,3
Persoane de rasă diferită de a dvs. 15,7 33,1
Evrei 30,1
Imigranţi/muncitori din străinătate 17,4 24
Persoane cu familii numeroase 3,4 15
0
Europa România (rural)
Sursa datelor: EVS 1999

Notă: pentru musulmani si evrei nu exista date comune pentru toate ţările din Europa, de
aceea ele nu au fost figurate pe grafic.
Cum se comportă românii din perspectiva celor trei tipuri de toleranţă

relaţională? Există diferenţe semnificative în funcţie de variabilele sociodemo-
grafice? Acestea sunt întrebările la care am încercat să răspund în continuare,
testând media celor trei factori în funcţie de diferite variabile, prin Anova.
Diferenţieri interesante apar în funcţie de aproape toate variabilele
sociodemografice luate în calcul, astfel (datele sunt valabile doar pentru mediul
rural):
Pentru toleranţa etnică şi rasială (mai jos sunt trecute doar aspectele
între care Anova a relevat diferenţe semnificative):
 Toleranţa creşte odată cu venitul şi nivelul de educaţie
 Cei din mediul urban sunt mai toleranţi decât cei din rural
 Românii sunt mai intoleranţi decât maghiarii
 Cele mai tolerante regiuni sunt Dobrogea, Crişana-Maramureş, Transilvania
(probabil nu întâmplător, aici amestecul etnic fiind foarte pronunţat) şi ariile
culturale Constanţa-Tulcea, Braşov-Sibiu şi Cluj-Mureş.
 Cele mai intolerante regiuni sunt Moldova, Muntenia şi Oltenia (vezi
graficul 3.3)
112
Tabel 3.3: Tipuri de toleranţă relaţională (analiză factorială)
KMO = 0,876 (analiza este adecvată datelor empirice)

Variaţia totală explicată de cei doi factori: 58,5 %, din care
Primul factor 37,9 %
Al doilea factor 12,1 %
Al treilea factor 8,5 %
Factorul Indicatori (saturaţii) Descrierea factorului
Evrei (0,756)
Maghiari (0,702)
Străini, imigranţi (0,678)
Factorul 1 Persoane de altă rasă (0,661) Toleranţă etnică şi rasială
Musulmani (0,660)
Ţigani (0,424)
Consumatori de droguri (0,796)

Homosexuali (0,682)
Alcoolici (0,622) Toleranţă
Factorul 2 Persoane cu dosar penal (0,504) comportamentală
Bolnavi de SIDA (0,468)
Persoane instabile emoţional
(0,421)
Extremişti de dreapta (0,848)
Factorul 3 Toleranţă politică
Extremişti de stânga (0,846)
Sursa datelor: prelucrări ale autoarei pe baza datelor din EVS 1999 (date pe România)
Pentru toleranţa comportamentală:

 Creşte odată cu nivelul de educaţie
 Românii sunt mai intoleranţi decât ţiganii
 Regiunile cele mai intolerante sunt Muntenia, Moldova, Oltenia
 Regiunile cele mai tolerante: Transilvania şi Bucureştiul
 Arii puternic tolerante sunt Braşov-Sibiu şi Bucureşti-Ilfov
Pentru toleranţa politică:
 Bărbaţii sunt mai intoleranţi decât femeile
 Regiunile cele mai intolerante: Bucureşti şi Crişana-Maramureş
 Regiunile cele mai tolerante: Transilvania, Muntenia, Dobrogea
 Se remarcă ariile culturale Gorj-Vâlcea şi Cluj-Mureş, printr-o puternică
intoleranţă politică (lucru explicabil probabil prin politica locală)
O atitudine ecologistă activă, ce presupune implicare în protejarea
mediului înconjurător, reprezintă unul din aspectele cele mai relevante ale
postmodernităţii. Românii au o opinie mai moderată decât celelalte ţări euro-
pene faţă de perspectiva de a sprijini protejarea mediului cu bani personali.
113
Grafic 3.3: (In-)Toleranţa relaţională în funcţie de regiunile României
8
Bucureşti-Ilfov
7 Oltenia
Dobrogea
6
5 Muntenia
Moldova
4
3 Crişana-Maramureş
Banat
2
1 Transilvania
-0,5 -0,4 -0,3 -0,2 -0,1 0,0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5
Partea negativă a graficului = toleranţă; Partea pozitivă a graficului = intoleranţă
Sursa datelor: prelucrări după EVS 1999 (baza pe România)
Preocupările ecologiste sunt mai puţin prioritare pentru românii din

rural faţă de cei din urban. Cei din rural consideră că mediul înconjurător
trebuie protejat, dar cu cât mai puţine costuri personale (vezi graficul 3.4).
Astfel, cei mai mulţi sunt de părere că guvernul ar trebui să se ocupe de acest
lucru, astfel încât să nu existe costuri personale; iar varianta creşterii taxelor
este cea mai puţin agreată.
Oricum, ideea protejării mediului este prezentă mai mult la nivel
declarativ decât practic, pentru că nici unul din subiecţii din rural intervievaţi nu
face parte dintr-o organizaţie ce se ocupă cu mediul înconjurător, ecologia şi
protejarea drepturilor animalelor. În rural, atitudinea pro-ecologistă creşte odată
cu venitul şi scade odată cu vârsta. Dintre regiuni se remarcă Oltenia, cu o
atitudine semnificativ mai pro-ecologistă decât alte regiuni şi Dobrogea, aflată
la polul opus, adică cu o proporţie semnificativ mai mare de subiecţi ce optează
pentru un dezacord puternic cu afirmaţiile legate de protejarea mediului (aceste
rezultate au reieşit identificând cu Anova regiunile ce au medii semnificativ
diferite ale variabilei latente obţinute din v8, v9, v10).
114
Există deja în literatura de specialitate prelucrări pe baza de date EVS

1999 în ce priveşte orientările postmoderne (Voicu, 2005: 185-188), inclusiv în
privinţa orientării spre nevoi superioare. Astfel, România apare a fi mai puţin
interesată de astfel de nevoi, explicaţia fiind aceea că, o mare parte a populaţiei
nu şi-a satisfăcut încă nevoi de bază legate de securitatea materială mai ales.
Ceea ce îmi propun, în secţiunea care urmează este să determin în ce măsură
există diferenţieri în ruralul României, faţă de urban, în privinţa interesului
pentru aceste nevoi superioare şi diferenţieri date de alţi predictori.
Grafic 3.4: Atitudinea populaţiei rurale faţă de protejarea mediului înconjurător
Aş da o parte din venituri dacă aş fi sigur că

aceşti bani vor fi folosiţi pentru a preveni 36 37,1
poluarea de către diferite organizaţii.
Aş fi de acord cu o creştere a taxelor, dacă

banii rezultaţi ar fi folosiţi pentru prevenirea 42 30
poluării.
Guvernul trebuie să acţioneze pentru a reduce

gradul de poluare a mediului, dar această
17,8 57,8
acţiune nu ar trebui să mă coste pe mine nici
un ban.
Dezacord şi dezacord puternic Acord şi acord puternic
O măsură a înclinaţiei spre hedonism ca valoare a postmodernismului

(deşi indirectă) este dată de itemii legaţi de importanţa muncii şi a timpului
liber. Astfel, în legătură cu toţi itemii legaţi de muncă din tabelul de mai jos,
opinia majoritară conduce la ideea că aceasta este importantă şi că este valo-
rizată într-un mod consistent, mai ales de către subiecţii din rural. Desigur că
există şi nuanţări ale acestei opinii, caracteristice anumitor categorii sociode-
mografice (vezi tabelul de mai jos; în tabel au fost trecute doar categoriile
sociodemografice ce au avut valori reziduale ajustate semnificative). Conclu-
zionând, România este puţin înclinată să îmbrăţişeze valori de tip hedonist.
În ce priveşte dezvoltarea personală, una din nevoile superioare amintite
de obicei în discuţia despre postmodernitate, aceasta este valorizată chiar şi în
rural: 67,7 % consideră că e bine „Să se pună mai mult accent pe dezvoltarea
fiecăruia”. Semnificativ mai înclinaţi să opteze pentru această afirmaţie sunt
persoanele de sex masculin, cei din urban, cei din Bucureşti, tinerii (18-25 de
115
ani), cei cu venit ridicat şi cei cu studii medii şi superioare. Consider însă că
itemul trebuie interpretat cu precauţie, pentru că formularea este interpretabilă.
Tabel 3.4: Importanţa muncii în funcţie de variabilele socio-demografice
Mai mult împotrivă / Cu totul
Cu totul de acord / Acord
împotrivă
V91: Este umilitor să 62,9% 16,1%

primeşti bani fără să  Bărbaţii
munceşti pentru ei.  femeile
 Cei cu venit ridicat
73,7% 5,9%
V93: Munca este o
datorie către  Cei cu studii medii şi superioare
societate  ruralul  Bucureştiul ca regiune
 urbanul
77,1 % 6,4 %
V95: Munca trebuie
să fie întotdeauna pe  Bărbaţii
primul loc, chiar  cei din rural  Cei din Bucureşti
dacă înseamnă mai
puţin timp liber
 cei în vârstă  Tinerii (18-25 de ani)
 Cei din urban
Rău Bine
V193: Importanţa 68,2% 17,0%
muncii în viaţa
noastră să scadă  Tinerii (18-25 de ani)
 femeile
 bărbaţii
Nu prea important / Foarte important /
Deloc important Destul de important
V4: Importanţa 55,3% 41,4%
timpului liber în viaţă  Cei din rural  Cei din urban
 Femeile  Bărbaţii
 Cei cu vârsta 50-57 de ani  Cei tineri (18-25 de ani)
Sursa datelor: prelucrări după EVS 1999 (baza pe România)
Un alt item relevant aici este cel referitor la „Banii şi bunurile materiale
să aibă mai mică importanţă”. 56,4 % din subiecţii din rural consideră că acest
lucru este bun, iar 23,6% că este rău. Mai înclinaţi să răspundă cu „Bine” sunt
din nou cei din urban, cei cu vârsta între 26-41 de ani, cu venit ridicat, cu studii
medii şi ca regiune, cei din Oltenia. Muntenia şi Moldova sunt semnificativ mai
înclinate să opteze pentru „Rău” (calculul valorilor reziduale ajustate). Totuşi
deşi interpretarea primară a acestor doi itemi arată o opinie favorabilă, nu putem
concluziona că ruralul românesc este înclinat majoritar spre nevoi superioare.
Analize mai aprofundate, arată că populaţia României în general, atât urbanul
cât şi ruralul este puţin preocupată de astfel de nevoi (Voicu, 2005: 187).
116
3.3. Tradiţie, modernitate, postmodernitate în Tălmăcel şi Ludoş
Cercetarea de teren realizată în cele două sate, Tălmăcel şi Ludoş, a

prilejuit printre altele şi măsurarea atitudinilor, comportamentelor şi strategiilor
de viaţă care corespund tradiţionalismului, modernităţii şi postmodernităţii.
Itemii urmăriţi în cadrul chestionarului şi interviului au fost cei amintiţi
anterior (nu toţi itemii prezentaţi acolo au fost surprinşi în cercetarea proprie,
astfel că, pentru unele aspecte ale tradiţiei, modernităţii şi postmodernităţii nu
putem face o comparaţie). Prelucrarea rezultatelor a demonstrat că, legat de cea
mai mare parte a atitudinilor şi comportamentelor, opinia în cele două sate este
similară, neexistând diferenţe majore. Locuitorii celor două sate sunt tradiţio-
nalişti prin faptul că au o atitudine fatalistă faţă de viaţă (vezi Anexa 3, punctul
3), valorizează economisirea în detrimentul consumului, nu îşi planifică
acţiunile, preferă o atitudine minimalistă în ce priveşte autorealizarea şi
apreciază cinstea.
În acelaşi timp, sunt înclinaţi spre modernitate prin faptul că acceptă şi
doresc schimbarea, acţionează mai degrabă după voinţa proprie (şi nu imitând
comportamentul celorlalţi), preferă familia mică şi să pună interesele proprii pe
primul loc şi de asemenea preferă o atitudine mai individualistă. Diferenţele
între cele două sate nu sunt – pentru cea mai mare parte a itemilor – semni-
ficative statistic, ceea ce înseamnă că locuitorii celor două sate sunt la fel de
tradiţionalişti (moderni). Singurele diferenţe semnificative statistic, cu alte
cuvinte singurele atitudini sau comportamente care diferă, sunt: cele legate de
imitaţie (tălmăcenii au un comportament mai imitativ pe când cei din Ludoş
acţionează mai degrabă orientându-se după voinţa proprie); şi cele legate de
familie (ludoşenii de data aceasta sunt mai tradiţionalişti, preferând o familie
mare, pe când cei din Tălmăcel preferă mai degrabă o familie mică);
Chestionarul a măsurat de asemenea tradiţionalismul / modernitatea
locuitorilor printr-o serie de afirmaţii plasate pe o scală în cinci trepte. Graficul
3.5 arată mediile rezultate pentru cele zece afirmaţii.
Se observă din nou cifre apropiate pentru cele două sate, arătând
tendinţe similare. Există şi o serie de diferenţe, care sunt semnificative pentru:
intoleranţa religioasă – cei din Tălmăcel sunt mai intoleranţi, s-ar simţi mai
deranjaţi decât cei din Ludoş, dacă ar locui alături de ei oameni de altă religie.
Oricum, nivelul de intoleranţă în ambele sate este scăzut. Diferenţele
sunt semnificative şi pentru obedienţă – ludoşenii sunt mai obedienţi (la nivel
declarativ, cel puţin) decât tălmăcenii –, de asemenea pentru întrajutorare şi
pentru gradul de informare – cei din Tălmăcel se ajută mai mult între ei şi sunt
mai la curent cu ce se întâmplă în ţară şi în lume.
În ce priveşte tradiţionalismul şi modernitatea valorică, locuitorii celor
două sate au profile şi mai apropiate, neexistând diferenţe semnificative între
117
opţiunea pentru diverse valori. Se poate observa că oamenii apreciază în mare

măsură credinţa, familia, educaţia, munca, respectul pentru bătrâni, hărnicia,
economisirea şi mai puţin succesul, viaţa interesantă, averea, distracţia, cu alte
cuvinte apreciază valorile tradiţionaliste şi mai puţin pe cele moderne.
Grafic 3.5: Modernitate atitudinală şi comportamentală în Tălmăcel şi Ludoş (medii)
1
Risc Optimism Importanţa Intoleranţă Intoleranţă Obedienţă Încredere în Interes Întrajutorare Informare
normelor religioasă etnică oameni pentru
informale politică
1= Deloc; 5 = În foarte mare măsură. Tălmăcel Ludoş
Sursa datelor: cercetare proprie (vezi Anexa 3, punctul 3, cu itemii utilizaţi în realizarea acestui grafic)
Pentru a înţelege într-o manieră sintetică în ce măsură se poate vorbi de

tradiţionalism, modernitate şi postmodernitate în cele două sate, am rulat o
analiză factorială comparativă (vezi tabelul 3.6). Am ales această metodă
statistică, datorită faptului că ea decelează dimensiunile subiacente unui set de
indicatori, astfel încât introducând indicatori relevanţi pentru cele trei
dimensiuni, analiza identifică – la nivel practic – dimensiunile ce stau la baza
acelui set de indicatori. Rezultatele analizei sunt prezentate în cele două tabele
de mai jos. Se poate observa că analiza a relevat pentru ambele sate doar două
dimensiuni, a tradiţionalismului şi a modernităţii, dimensiunea postmodernităţii
nefiind detectată, deşi au existat în chestionar indicatori legaţi de aceasta. Însă
răspunsurile subiecţilor au arătat că ea nu e semnificativă. În schimb au apărut
câte o dimensiune a tradiţionalismului şi a modernităţii, ce se bazează însă pe
indicatori diferiţi. Dimensiunea tradiţionalismului are doi indicatori comuni –
opţiunea pentru familie mare şi fatalism (nu poţi schimba ceea ce îţi este dat).
Este interesant însă faptul că, în timp ce în Tălmăcel este evidenţiat comporta-
mentul imitativ şi ideea de comunitate, în Ludoş se pune accent pe cinste şi pe
cultivarea de relaţii cât mai apropiate cu cei din sat. Dimensiunea modernităţii
este similară în cele două sate, ea construindu-se prin trei indicatori – deschi-
derea la schimbare, consumul mediatic ridicat şi un grad ridicat de informare
asupra a ceea ce se întâmplă în ţară şi în lume.
Cele două instrumente aplicate în sate au urmărit şi gradul de moder-
nitate a infrastructurii şi a gospodăriilor, considerând că şi acestea sunt un indi-
118
cator a modernităţii generale. Astfel, în ce priveşte modernitatea infrastructurii,

Tălmăcelul are o situaţie superioară Ludoşului, fiind dotat cu apă potabilă –
doar 14,3 % din satele României au această facilitate (Neagu, Stanciu, 1996)-,
reţea de gaz, telefon şi cablu tv, pe când Ludoşul are doar reţea de telefonie fixă.
Modernitatea gospodăriei a fost evaluată printr-un item ce viza dotarea cu
aparatură modernă a locuinţei.
Tabel 3.5: Analiză factorială – tradiţionalism şi modernitate în Tălmăcel şi Ludoş
Tălmăcel
Variaţia totală explicată de cei doi factori: 47,4%, din care
Primul factor 30,7%
Al doilea factor 16,7%
Factorul Indicatori (saturaţii) Descrierea factorului
Comportament imitativ (0,58)
Preferinţa pentru familie mare cu mulţi
copii (0,54)
Factorul 1 Dimensiunea tradiţionalismului
Plasarea interesele satului înaintea
celor proprii (0,45)
Fatalism (0,44)
Deschidere la schimbare (0,53)
Consum mediatic (reviste, ziare) ridicat
(0,39)
Factorul 2 Dimensiunea modernităţii
Informare ridicată asupra
evenimentelor din ţară şi din lume
(0,38)
Ludoş
KMO = 708 (analiza este adecvată datelor empirice)
Variaţia totală explicată de cei doi factori: 44,0%, din care
Primul factor 26,0%
Factorul Indicatori (saturaţii) Descriere posibilă a factorului
Cinste –chiar cu preţul sărăciei (0,58)
Preferinţa pentru familie mare cu mulţi
Factorul 1 copii (0,46) Dimensiunea tradiţionalismului
Fatalism (0,41)
Individualism (-0,56)
Deschidere la schimbare (0,45)
Consum mediatic (reviste, ziare) ridicat
Factorul 2 (0,47) Dimensiunea modernităţii
Informare ridicată asupra eveni-
mentelor din ţară şi din lume (0,43)
Sursa datelor: cercetare proprie (vezi Anexa 3, punctul 4 pentru lista detaliată a indicatorilor
utilizaţi în analiză.
119
Grafic 3.6: Dotarea cu aparatură modernă a gospodăriilor din Tălmăcel şi Ludoş,

comparativ cu cele din ţară
62,3
Frigider 73,9
77,2
33,6
Maşină de spălat 62,4
54,5
21,4
Congelator 28,5
40,7
2,6
Computer 4,2
6,7
Aspirator 21,2
23,5
13,7
Telefon mobil 11,5
15,7
26,7
Telefon fix 44,8
73,1
20,5
Autoturism 17,6
29,50
Radio 64,2
67,9
89,6
Televizor 82,4
90,3
0 25 50 75 100
Tălmăcel Ludoş În ţară
Sursa datelor: cercetare proprie şi date din Eurobarometrul Rural 2002
Rezultatele acestei întrebări, prezentate comparativ cu situaţia gospodă-

riilor din ţară, sunt exprimate în graficul nr. 3.6. Se poate observa o modernitate
mai ridicată a gospodăriilor din Tălmăcel, acestea fiind mai bine dotate cu
aparatură modernă decât cele din Ludoş. Putem concluziona aşadar, cel puţin
din aceste două puncte de vedere, o modernitate mai ridicată a Tălmăcelului. De
asemenea, la aproape toţi itemii ce se referă la aparatura modernă, modernitatea
gospodăriei este mai ridicată în cele două sate faţă de gospodăriile din ţară.
În ce priveşte consumul mediatic, prelucrarea datelor obţinute în cele
două sate şi compararea acestora cu cele disponibile la nivel naţional (din
Eurobarometrul rural, 2002-200322) arată următoarea situaţie: subiecţii celor
22
Eurobarometrul Rural a fost realizat în septembrie 2002-ianuarie 2003, de către Fundaţia
pentru o Societate Deschisă, pe un eşantion de 1963 de persoane, reprezentativ pentru
populaţia rurală adultă a României, cu o eroare de 2,6%. Eşantionul a fost stratificat,
probabilist, tristadial
120
două sate citesc mai des ziare şi reviste decât subiecţii din ţară, din mediul rural
şi se uită mai mult la televizor; în ce priveşte ascultarea radioului şi lectura
cărţilor, cifrele arată situaţii oarecum similare.
Datele calitative rezultate din interviuri relevă o altă faţetă a problemei
tradiţionalismului şi modernităţii. Dacă la nivel cantitativ lucrurile par simple
legat de definirea şi identificarea atitudinilor şi comportamentelor moderne, la
nivel calitativ apar o serie de probleme. Dacă tradiţionalul este raportat inva-
riabil la obiceiuri, cutume, tradiţii, se poate observa că subiecţii (mai ales cei
mai în vârstă) întâmpină probleme în legătură cu definirea a ceea ce înseamnă
pentru ei sat modern sau om modern. Cuvintele celor intervievaţi sunt ilustrative
pentru această dificultate: „Om modern? No...nu ştiu cum îi!” (G.F., 64,
Tălmăcel); Alţii identifică modernitatea cu tinerii şi cu vestimentaţia –
„...Îmbrăcat la modă, haine mai bune pe el, se vede care-i modern....”. Intere-
sant este faptul că tot timpul, modernitatea este exterioară. Nici unul din subiecţi
nu face referire la atitudini sau comportamente moderne, deci la o modernitate
individuală şi interioară, ci doar la însemne exterioare, vizibile.
Modernitatea satului este corelată cu dotările şi infrastructura moderne
(gaz, apă, dispensar, şcoală, industrie). De aceea, cei din Tălmăcel consideră că
se poate spune despre satul lor că are elemente de modernitate pentru că are apă
curentă, reţea de gaz, etc. În Ludoş, sat cu populaţie îmbătrânită, în scădere,
cineva spunea că un sat modern e cel care are mulţi copii. Din nou însă, indi-
ferent de răspunsuri, se remarcă definirea exterioară a modernităţii. Toate aces-
tea sunt lucruri exterioare, vizibile şi, mai important, sunt create, oferite,
construite de stat. Oamenii nu fac referire la ei, la personalitatea lor, atunci când
vorbesc de modernitatea satului. „Ce e modern în sat? Avem două xerox-uri şi
buticurile în care sunt de toate...” (F.I., Ludoş); „Să fie asfaltat, să aibe liceu,
şcoală profesională, o fabrică..” (A.M., Tălmăcel).
4. CONCLUZII
Prelucrarea datelor prin analiză secundară arată că, din punct de vedere
atitudinal, populaţia rurală a ţării este preponderent înclinată spre tradiţionalism,
iar modernitatea este vizibilă mai ales în ce priveşte exterioritatea vieţii
cotidiene, adică dotarea gospodăriei, vestimentaţie, etc. Orientările postmoderne
sunt, la nivelul anului 1999, vizibile mai ales la nivelul populaţiei urbane. În
rural, acestea fie nu apar, fie au o intensitate scăzută.
Cele două sate studiate sunt extrem de asemănătoare din punct de
vedere al gradului de tradiţie, modernitate şi postmodernitate – elementele care
o indică pe aceasta din urmă fiind aproape inexistente. Cu greu se pot face
diferenţieri între ele din acest punct de vedere. De asemenea este dificil de
121
concluzionat, că un sat este mai modern sau mai tradiţional decât celălalt,
întrucât ambele au atât elemente de tradiţionalism, cât şi de modernitate. Cel
mult, am putea spune că în Tălmăcel întâlnim un tradiţionalism mai apropiat de
sensul său comunitar, adică mai înclinat spre comportament imitativ, coeziune,
comportament de întrajutorare.
Urmărind itemii relevanţi pentru cele trei, tradiţionalism, modernitate şi
postmodernitate, se poate concluziona faptul că tradiţionalismului este mult mai
bine reprezentat, decât celelalte două. Modernitatea îşi face simţită prezenţa mai
ales la nivelul dotării gospodăriei şi mai puţin la nivel atitudinal. Iar menta-
lităţile, atitudinile, valorile, comportamentele şi strategiile de viaţă caracteristice
postmodernităţii sunt slab sau deloc reprezentate în cele două comunităţi.
122
Capitolul 4
SEMNIFICAŢII SOCIALE ALE COMUNITĂŢII

ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
123
124
Semnificaţii sociale ale comunităţii în contextul globalizării
Capitolul de faţă merge mai departe în analiza ruralului românesc,

abordând problema comunităţii şi problema schimbărilor produse de globalizare
în diferitele planuri ale vieţii sociale. Consider că nu putem analiza implicaţiile
globalizării la nivelul a două comunităţi rurale, fără a face referire şi la con-
ceptele de comunitate şi identitate culturală. În ce priveşte comunitatea, autorii
de azi de literatură de specialitate pe această temă împărtăşesc majoritatea
punctul de vedere conform căruia comunitatea, ca modalitate tradiţională de
existenţă umană, pierde tot mai mult teren. Este vorba despre acea comunitate
definită ca un “agregat de fiinţe umane, alcătuită din biografiile împărtăşite într-
o lungă istorie şi cu o speranţă de viaţă şi mai lungă a interacţiunilor frecvente şi
intense” (Bauman, 2001: 36). Analizele actuale ale fenomenului comunitar sunt
din ce în ce mai interesate de semnele care însoţesc declinul comunităţii, de
evoluţia acesteia într-o lume globalizată şi de modalităţi de reînviere a acesteia.
În ce priveşte identitatea culturală, aceasta este plasată cel mai adesea în lite-
ratura de specialitate într-o relaţie dialectică faţă de globalizare. Discursul
preferat în analiza globalizării diferă oarecum de cel referitor la identitate, deşi
cele două sunt faţete ale aceluiaşi fenomen. Astfel, interpretările şi analizele
fenomenului globalizării favorizează perspectiva globală şi termenii ce transmit
sensul de general, cosmopolit, în timp ce în registrul identitar, predomină mai
degrabă sensul de local, specific, unic. Pe un alt palier, relaţia globalizare-
identitate este înţeleasă în sensul că globalizarea obligă întotdeauna la o
reconstrucţie identitară (Vasiliu, 2005: 33).
În spaţiul rural, conceptele de comunitate şi globalizare îmbracă carac-
teristici specifice. Ca prim pas în analiză, consider că este necesară în primul
rând stabilirea relevanţei utilizării celor două concepte în cadrul sociocultural al
satului românesc de astăzi. Pentru că dacă utilizarea conceptului de comunitate,
cu referire la sat pare adecvată, utilizarea celui de globalizare pare cu siguranţă
mai problematică. Având în vedere că ruralul reprezintă un segment important
al societăţii româneşti actuale, analiza acestor probleme în acest cadru este
justificată.
În ce priveşte problematica globalizării întrebările ce ghidează studiul
de faţă ar fi: cât de relevant este să vorbim despre globalizare în contextul rura-
lului românesc actual? Care din dimensiunile globalizării – economică, infor-
maţională, socioculturală – se regăsesc în mod vizibil în sat? Şi în final, care
sunt efectele globalizării asupra comunităţii rurale româneşti actuale?
125
La rândul lui, conceptul de comunitate este unul dintre cele mai pro-
lifice concepte ale sociologiei. Numeroase analize au fost realizate de-a lungul
timpului de către gânditori aparţinând unor şcoli diferite, analize care depăşesc
graniţele sociologiei – pentru că ideea s-a bucurat de mult succes şi în filosofie
sau istorie. Conceptul a cunoscut numeroase registre de interpretare, fiind abor-
dat atât teoretic cât şi empiric. Datorită seductivităţii sale, conceptul a împărtăşit
soarta ideilor şi conceptelor la modă: a dobândit o sferă foarte largă de cuprin-
dere a unor experienţe extrem de variate, şi a devenit astfel, prea extins şi opac.
Astăzi, în epoca modernităţii lichide, comunitatea reprezintă încă o idee şi o
realitate extrem de seducătoare, pentru că ea diminuează sau chiar anulează
dezechilibrul dintre libertatea individuală şi sentimentul siguranţei. Într-o lume
în care trăsătura caracteristică a devenit superficialitatea legăturilor umane,
comunitatea vine cu o promisiune de recuperare a afectivului, a umanului, a
ataşamentului faţă de valori comune şi a unei înţelegeri reciproce implicite între
oameni. Nesiguranţei şi caracterului profund schimbător al lumii comunitatea îi
opune o lume plină de substanţă, de relaţii umane profunde şi autentice.
Ca o serie de alte aspecte sociale, şi comunitatea dobândeşte semni-
ficaţii sociale noi în contextul procesului de globalizare. În spaţiile sociale
moderne, acolo unde globalizarea este un proces activ, vizibil, comunitatea este
supusă unei redefiniri profunde. Există însă spaţii sociale în care globalizarea nu
a pătruns cu drepturi depline, fiind mai degrabă un construct teoretic, cu mică
aplicabilitate în practică. Aici, transformările produse de globalizare sunt
extrem de subtile şi greu de decelat.
Aşadar, relativ la a doua dimensiune, cea a comunităţii, studiul de faţă
îşi propune să exploreze modul în care comunitatea este conceptualizată şi
experimentată de către actorii sociali din cele două comunităţi rurale ale jude-
ţului Sibiu. Întrebările ce ghidează analiza în cadrul acestei dimensiuni sunt
următoarele: care sunt semnificaţiile sociale ale conceptului de comunitate
pentru locuitorii celor două sate; în ce măsură regimul comunist a produs aici
o destructurare a modului de a înţelege comunitatea şi de raportare la ea; care
este legătura dintre modul de reprezentare a comunităţii şi aspectele economice
şi funciare ale vieţii în sat – având în vedere că doar unul din cele două sate a
fost colectivizat, iar diferenţa dintre nivelul lor economic este notabilă; care
este diferenţa dintre semnificaţiile sociale ale comunităţii în spaţiile sociale
supuse globalizării şi în spaţiul social al celor două sate, aflat la graniţa dintre
tradiţie şi modernitate;
Utilizând un demers comparativ, studiul analizează de asemenea mo-
dele de interacţiune şi tradiţii şi obiceiuri care stau la baza comunităţii. Prin
analiză factorială sunt decelate principalele dimensiuni pe care se construieşte
comunitatea în mentalitatea oamenilor din cele două sate.
126
2. COMUNITATEA – ABORDĂRI TEORETICE ŞI EMPIRICE
2.1. Definiţii ale comunităţii
Conceptul de comunitate îşi are originea în Romantismul german şi

semnifică o „entitate socială globală în care legăturile între membrii sunt foarte
strânse, o entitate supraindividuală ce primează în raport cu individul” (Zani,
Palmonari, 2003). Aceasta este una din numeroasele definiţii date comunităţii.
Cercetători din diverse domenii au elaborat de-a lungul timpului altele, astfel că
astăzi conceptul de comunitate a devenit un termen omnibus. Poate de aceea
Peter Burke spune că termenul de comunitate este în acelaşi timp util şi
problematic (Burke, 1999: 72). Conrad Arensberg sugerează de asemenea că
definiţiile date comunităţii sunt „prea superficiale şi prea pline de capcane
verbale” (Arensberg, 1955 apud Stoneall). Eric Hobsbawm (1994), la rândul lui,
afirmă că noţiunea de comunitate „n-a fost folosită niciodată cu atâta lipsă de
discernământ şi atât de inutil decât în deceniile în care comunităţile în sens
sociologic au devenit mai greu de găsit în viaţa reală” (Hobsbawm, 1994, apud
Bauman, 2000: 13). Deşi toate acestea arată complexitatea noţiunii discutate
aici, este cert că o definiţie unică a comunităţii este inadecvată, pentru că este
inevitabil incompletă. Definiţiile singulare îşi îndeplinesc rolul doar în contextul
unei anumite teorii, pentru că acestea explică doar o anumită parte a realităţii.
Teorii relevante în domeniul comunităţii au fost oferite de teoreticienii clasici ai
sociologiei şi continuate apoi de discipolii lor. Ulterior aceste teorii au fost
dezvoltate în domenii foarte variate ale ştiinţei sociale.
În ciuda varietăţii şi numărului mare de studii despre comunitate, socio-
logii întâmpină încă dificultăţi în definirea acesteia. Aceasta şi pentru că au fost
puse sub semnul comunităţii multe fenomene sociale, lărgindu-se astfel extrem
de mult sfera de cuprindere a conceptului (oraşul, diverse instituţii ca peniten-
ciarele, mănăstirile, grupurile minoritare, organizaţiile religioase, sindicatele,
sunt doar câteva dintre ele). Din acest motiv există numeroase şi uneori contra-
dictorii definiţii ale comunităţii.
Examinând doar câteva definiţii clasice, voi arăta faptul că definiţia
comunităţii s-a conturat treptat, de-a lungul timpului, prin contribuţia diverşilor
sociologi. Punctul de pornire a fost ideea de localizare (aşezare), comunitatea,
cel puţin în sensul ei „ortodox”, presupunând înrădăcinarea indivizilor într-un
spaţiu fizic şi social. Astfel, fiecare om produce cele necesare supravieţuirii, se
integrează în instituţiile sociale, experimentează expresia religioasă specifică,
îşi socializează urmaşii şi trăieşte anumite tipuri de expresie artistică pornind de
la o anumită apartenenţă la un grup şi de la o anumită localizare spaţială şi
temporală. Comunitatea locală reprezintă locul de întâlnire dintre individ şi
societate. Ea este aşadar „acel aspect al structurii sistemului social care se referă
127
la localizarea teritorială a oamenilor şi a activităţilor lor” (Parsons, apud

Stoneall, 1983). Esenţa comunităţii – aşa cum apare ea sintetizată în primele
scrieri sociologice despre comunitate – este locuirea împreună a unui grup de
oameni, într-un spaţiu dat, comun. De aici, de la această idee porneşte studiul
sistematic al comunităţii, care adaugă apoi şi alte variabile relevante pentru
construcţia acestei idei.
R. Nisbet adaugă alte elemente la ideea de localizare, considerând că
prin comunitate se înţelege ceva ce merge cu mult dincolo de simpla comunitate
locală. Termenul cuprinde
toate formele de relaţionare care sunt caracterizate printr-un grad înalt de
intimitate personală, profunzime emoţională, angajare morală, coeziune socială şi
continuitate în timp. Comunitatea este fondată pe om conceput în unitatea sa, mai
degrabă decât în raport cu unul sau altul din rolurile sale, luate separat, pe care el
le poate deţine într-o ordine socială (Nisbet, 1967:47).
La teritoriu şi populaţie – pe care Parsons le consideră importante în
definirea comunităţii – Robert Park adaugă comunalitatea, care se referă la
comportamente ce se bazează pe similarităţi sociale ale oamenilor ce locuiesc în
acelaşi spaţiu. Ca un al patrulea element al definiţiei comunităţii, Leo Schnore
adaugă existenţa instituţiilor locale, iar alţi autori adaugă alte trăsături cum ar fi
intimitatea legăturilor (closeness of bond) sau tipuri particulare de relaţii umane
(Stoneall, 1983: 3-6).
P. Burke (Burke, 1999: 159), care a sistematizat informaţiile legate de
conceptualizarea comunităţii, consideră că fenomenul comunitar „este caracte-
ristic societăţii tradiţionale, comunitatea fiind un grup de mici dimensiuni, în
care fiecare cunoaşte pe fiecare”, dar nu împărtăşeşte opinia continuităţii
îndelungate în timp a acesteia. Comunitatea, spune el, „trebuie construită şi
reconstruită”, pentru că nu orice “comunitate se evidenţiază prin solidaritate, nu
este omogenă în atitudini sau eliberată de conflicte”. În acest fel Burke rela-
tivizează opinia lui Durkheim care a impus un model consensual al comunităţii.
Aceasta este o viziune nu doar mai actuală, ci şi mai realistă a comunităţii.
Acelaşi autor consideră că sistemul comunitar are patru caracteristici de bază: o
atitudine refractară a oamenilor faţă de schimbare, ierarhie socială tradiţională
bazată pe naştere, mobilitate scăzută şi cultură tradiţională magică, religioasă,
iraţională (Burke, 1999: 69-72).
Concluzionând, trebuie să remarcăm multiplele sensuri ale termenului
de comunitate (au fost identificate peste 90 de utilizări distincte ale acestuia).
Realizând un inventar al definiţiilor date comunităţii în literatura de specialitate
între 1954 şi 1973, Sutton şi Munson au arătat că aproximativ 70% din aceste
definiţii abordau comunitatea ca o entitate structurală – o populaţie şi un spaţiu
specific – , în timp ce doar 12% includeau şi interacţiunea, ca şi componentă
128
esenţială a acesteia (Stoneall, 1983: 4). Putem remarca de asemenea contra-

dicţiile în conceptualizarea comunităţii: pentru unii autori comunitatea nu poate
exista în absenţa oricăruia dintre elementele care o compun (mediul înconju-
rător, relaţiile de prietenie, etc); pentru alţii comunitatea este un anacronism, ea
neputând exista într-o societate modernă.
2.2. Istoricul conceptului şi ideii de comunitate
Deşi este un concept de largă extensiune în sociologie şi cu multiple

semnificaţii, ideii de comunitate nu i-a fost acordată aceeaşi atenţie de-a lungul
timpului.
Mulţi teoreticieni leagă creşterea interesului pentru acest concept de
ideile vehiculate în timpul Revoluţiei Franceze şi Industriale, pentru că transfor-
mările sociale din timpul acestora au făcut fenomenul comunităţii să fie mult
mai evident prin dezagregarea lui. Transformările provocate de aceste două
mari evenimente au intervenit într-un context social caracterizat prin viaţă
pastorală, familie lărgită, existenţă dusă în cadrul unor comunităţi stabile.
Ulterior, inovaţiile tehnice, mobilitatea socială ridicată determinată de nece-
sitatea găsirii unui loc de muncă, apariţia industriilor, dezbinarea familiei, toate
acestea au dus la destrămarea comunităţilor şi punerea lor sub semnul întrebării.
După revoluţii viaţa socială a început să fie sinonimă tot mai mult cu urba-
nizarea, naţiunea-stat, democraţia, proprietatea privată, acumularea de capital,
ceea ce punea tot mai mult sub semnul întrebării existenţa comunităţilor. Astfel,
în perioada Iluminismului conceptul de comunitate a trecut într-un con de
umbră, datorită atenţiei exclusive care era acordată societăţii. Voinţa şi con-
tractul erau termenii cheie care guvernau gândirea iluministă şi tot ce nu se
încadra în aceşti termeni era considerat neimportant. De aceea, puţine noţiuni
înrudite cu cea de comunitate, au atras interesul filosofilor (familia de exemplu).
Societatea raţională – cea care constituia idealul gândirii iluministe - era
concepută ca fiind opusă societăţii tradiţionale, adică oricăror forme de asociere
comunitară.
Ulterior, odată cu acceptarea şi integrarea transformărilor produse de
Revoluţia Industrială, ideea de comunitate începe să câştige teren în gândirea
politică, în cea religioasă şi filosofică şi tot mai mult şi în gândirea sociologică.
Încep astfel să apară contribuţiile sociologilor clasici la înţelegerea noţiunii de
comunitate. De asemenea se remarcă o redescoperire a ideii de comunitate şi în
istoriografia secolului XIX: apar nenumărate studii despre formele tradiţionale
(comunitare) de asociere – comunitatea sătească, breasla, oraşele mici, etc.
129
2.2.1. Contribuţii clasice la înţelegerea şi analiza termenului de comunitate
Analizele clasice ale ideii de comunitate, extrem de fecunde şi de va-

riate, comportă perspective de abordare diferite. R. Nisbet identifică 5 regimuri
funcţionale ale ideii de comunitate, sau cinci modalităţi de analiză şi de utilizare
a conceptului de comunitate (Nisbet, 1967: 47-106):
1. comunitatea morală (La Comte);
2. comunitatea empirică (Le Play);
3. comunitatea ca tipologie (Tönnies şi Weber);
4. comunitatea ca metodologie (cadru de analiză, la Durkheim);
5. comunitatea moleculară (Simmel).
Comunitatea nu poate fi cunoscută în absenţa acestor unghiuri de
vedere, care surprind fiecare o faţetă a ei. Pornind de la aceste 5 modalităţi de
analiză a comunităţii din literatura sociologică, Ilie Bădescu dă o definiţie
globală termenului:
Comunitatea este o realitate morală, delimitată empiric, având o semnificaţie
tipologică şi reprezentând un cadru metodologic adecvat pentru studiul unor
chestiuni precum: moralitate, lege, contract, religie, spirit uman, etc. Comunitatea
mijloceşte accesul nostru la nivelul molecular al societăţii. (Bădescu, 2002: 140)
Comte şi Le Play se disting de ceilalţi gânditori asupra fenomenului
comunităţii prin aceea că nu abordează comunitatea în manieră tipologică.
Astfel, la Comte, comunitatea are sens de „comunitate morală”, bazată pe
puterea puterea spirituală (iniţial definită de Comte ca inteligenţă, apoi ca
iubire), pe coeziune. Principiul pe care se bazează comunitatea în viziunea lui
Comte este forţa morală şi afectul. La Le Play, comunitatea este întâi de toate
un fenomen empiric, de la care trebuie să pornească studiul societăţii.
Ceilalţi teoreticieni clasici abordează problematica comunităţii mai ales
în maniera opoziţiilor polare: ceea ce realizează Tönnies este continuat apoi de
Max Weber, Karl Marx, Emil Durkheim, şi mai târziu Robert Redfield, care
deşi au accentuat alte aspecte esenţiale ale realităţii sociale (precum autoritatea,
diviziunea muncii sau modurile de producţie), au surprins prin acestea esenţa
vieţii comunitare. Printre teoreticienii clasici ce abordează problema în manieră
tipologică, la F. Tönnies termenul de comunitate primeşte una din cele mai fine
analize sociologice. Astfel comunitatea presupune relaţii stabile şi intime,
înţelegere, întrajutorare, înrudire, vecinătate. Comunitatea se bazează pe trei
principii: legătura de sânge (rudenia), legătura spaţială (vecinătatea) şi legătura
spirituală (prietenia). La baza comunităţii stă voinţa organică, ale cărei forme
psihologice sunt plăcerea, obiceiul şi memoria. “Omul comunitar este un om de
suflet, sentimentele sale sunt modelate de cutumă (fel tradiţional de a fi şi de a
acţiona), afectul lui e predominant religios, starea mentală e impregnată de trăiri
130
de conştiinţă şi nu de intelectualizare. Viaţa lui se desfăşoară în familie, în sat şi

în mediul burgului, al spiritului corporatist.”(Bădescu, 2002: 235) Tönnies a
construit cele două concepte având în minte opoziţia între zonele rurale şi cele
urbane şi considerând cele două ideal tipuri ca extreme, realitatea socială
situându-se adesea undeva între acestea.
Continuând opera lui Tönnies, ceilalţi sociologi au analizat schimbările
radicale din comunităţi şi elementul esenţial care stă la baza acestora. Astfel
Max Weber a considerat că esenţa schimbărilor sociale este fenomenul de
raţionalizare. Societatea umană premodernă se baza pe autoritate tradiţională, în
timp ce societatea modernă recunoaşte autoritatea raţională (legală). Odată cu
Tönnies şi Weber imaginea comunităţii se conturează clar, aceasta bazându-se
pe o serie de elemente esenţiale (Zani, Palmonari, 2003):
 interdependenţa sistemelor de relaţii între persoane;
 grad ridicat de omogenitate în raport cu valorile şi normele împărtăşite de
comunitate;
 valorile şi normele sunt interiorizate şi mai puţin exprimate;
 sentiment puternic de ingroup.
În timp ce Weber se referă în principal la tipul de autoritate pentru a
esenţializa realitatea socială şi a o încadra într-o tipologie, Durkheim este atras
de diviziunea muncii, diferenţiind între solidaritatea organică şi cea mecanică.
În aceeaşi manieră tipologică, Marx vede diferenţa între societatea premodernă
şi cea modernă bazându-se pe opoziţia între feudalism –capitalism şi cea între
ţărănime-nobilime şi proletariat-burghezie.
Mai apropiat de actualitate, Robert Redfield pune sub semnul întrebării
încercările clasicilor de a opune comunitatea de societate, ruralul de urban şi
concluzionează că între cele două tipuri polare sunt alte tipuri intermediare, în
loc de opoziţie existând mai degrabă un continuum.
2.2.2. Perspective teoretice actuale în cercetarea comunităţii

După ce au debutat cu metode caracteristice monografiei (realizate de
antropologi ca R. Redfield şi M. Gluckman), studiile comunitare au devenit
începând cu anii 1920-1930 foarte frecvente în antropologie şi sociologie. Co-
munitatea a devenit un concept foarte seductiv, datorită valorii lui simbolice şi
aspiraţionale, datorate faptului că face referire la calităţi umane extrem de dezi-
rabile. Continuând analiza fenomenului comunitar şi lăsând în urmă contri-
buţiile sociologilor clasici, trebuie amintite alte cinci paradigme şi discipline
care au oferit un cadru şi instrumente specifice pentru analiza comunităţii,
paradigme care au fost conturate începând cu 1920: ecologia umană, perspec-
tiva funcţionalistă, perspectiva conflictualistă, abordarea psihologiei sociale şi
analiza de reţea (network-exchange) (vezi tabelul 4.1).
131
Interesaţi de problema comunităţii, Robert Park şi elevii săi au dezvoltat în

cadrul Şcolii de la Chicago ecologia umană. Conceptul de ecologie umană – mai
vechi decât mişcarea ecologistă aşa cum o cunoaştem astăzi – este interesat de
modul în care se realizează interacţiunea socială în relaţie cu spaţiul, mediul şi cu
resursele materiale. Este cea mai veche paradigmă în cadrul căreia a fost analizată
comunitatea, una din trăsăturile care o evidenţiază faţă de celelalte fiindcă ea
apelează nu doar la explicaţii specifice sociologiei, ci şi din domeniul biologiei,
geologiei, sau fizicii. Spre deosebire de celelalte patru perspective, care sunt
construite pornind de la contribuţiile teoretice europene din sociologie, ecologia
umană este de sorginte americană. Referinţe tangenţiale sunt făcute doar la ideile lui
Darwin şi Spencer, în încercarea de a explica problema competiţiei (şi cooperării)
comunitare. Ecologia umană a debutat prin studiul zonelor rurale, extinzându-se
ulterior, prin contribuţia lui R. Park, şi la studiul comunităţilor urbane.
Ecologia umană vede comunitatea ca fiind structurată pe două nivele:
unul biotic, ce cuprinde forţe subsociale şi se referă la aspecte ce ţin de climă
sau mediu şi un nivel social. O definiţie a comunităţii specifică ecologiei umane
şi care evidenţiază trăsăturile esenţiale ale comunităţii ar fi:
o populaţie, organizată teritorial, mai mult sau mai puţin înrădăcinată în spaţiul
pe care îl ocupă şi ai cărei indivizi trăiesc în relaţie de interdependenţă reciprocă,
care este simbiotică, mai degrabă decât societală.(Robert Park 1952, apud Linda
Stoneall, 1983: 67).
Ecologia umană îşi extrage multe din ideile ei din comparaţia între
comunităţile umane şi cele subumane (plante şi animale) şi privilegiază aspec-
tele legate de interdependenţă, simbioză, de competiţie pentru supravieţuire,
fiind interesată de colectivităţi şi nu de indivizi luaţi separat. De asemenea eco-
logia umană pune accent pe aspecte legate de distribuţia resurselor naturale, pe
caracteristicile spaţiale ale comunităţilor, preferând metaforele de factură biolo-
gică pentru a explica procesele specifice din cadrul comunităţilor. Comunitatea
este văzută ca un agregat uman supus unor cicluri de evoluţii graduale, care
constau în alternarea fazelor de echilibru cu cele de competiţie (Stoneall, 1983: 90)
Funcţionalismul a fost de asemenea interesat să ofere explicaţii asupra
comunităţii – văzută ca un sistem de instituţii sociale fondate pe valori comune
şi pe consens. Întrebarea care animă studiul funcţionalist al comunităţii se referă
la liantul comunităţii.
Studiile funcţionaliste, cum ar fi Middletown al soţilor Lynd, sau stu-
diul despre Yankee City al lui Lloyd Warner, sunt realizate dintr-o perspectivă
instituţională şi holistă şi apelează uneori la comparaţia cu organismul uman.
Fideli tradiţiei lor de cercetare, teoreticienii conflictului au încercat în
schimb să explice ce anume duce la dezagregarea unei comunităţi. Studiile co-
munitare realizate de conflictualişti se referă la modul în care elitele controlează
132
resursele şi puterea în cadrul comunităţii, sau la conflicte determinate de

distribuţia resurselor (Floyd Hunter, 1953, Harvey Molotch, 1976, Robert
Schulze, 1958, Manuel Castells, 1977). Studiile mai recente, deşi realizate
asupra unor comunităţi, evită chiar să utilizeze termenul de comunitate, datorită
conotaţiei acestuia de integrare şi solidaritate.
Ultimele două paradigme se situează la nivel microsocial, dar oferă
explicaţii extrem de utile pentru înţelegerea comunităţii. Psihologia socială,
curentele şi paradigmele integrate ei sau înrudite cu ea – interacţionism simbo-
lic, fenomenologie, etnometodologia – analizează simbolurile comunitare, atitu-
dinile, percepţiile, modelele de interacţiune şi se axează mai ales asupra proce-
selor de comunicare, negociere, interacţiune. Aplicaţiile asupra comunităţii
încadrate în paradigma psihologiei sociale, sunt interesate fie de modele de inte-
racţiune şi simboluri, fie de percepţii (psihologie cognitivă).
Studiile de factură interacţionistă încep să pună şi problema identităţii,
ca mod de diferenţiere a comunităţii de alte populaţii. În Construcţia socială a
comunităţilor (1972) Gerald Suttles îşi propune să arate „cum folosesc oamenii
teritoriul, locuirea, distanţa, spaţiul şi mişcarea pentru a construi reprezentări
colective cu valoare comunicativă” (apud Stoneall, 1983). Sau, pentru a da un
alt exemplu Albert Hunter în Comunităţi Simbolice (1974), afirmă că una din
caracteristicile esenţiale ale membrilor unei comunităţi este aceea de “a schimba
semnificaţii cu ajutorul unui set comun de simboluri”(p. 67). Devine evident
aşadar, cum odată cu abordarea interacţionistă a comunităţii, accentul se pune
tot mai mult, pe aspectele soft ale vieţii comunitare – comunicare, simboluri,
construcţie socială a comunităţii, identitate.
Dacă analizele interacţioniste se axează cu precădere asupra individului,
analiza de reţea analizează în plus şi natura legăturilor între oameni şi modul în
care conexiunile între aceştia construiesc unităţi sociale mari, cum ar fi comu-
nităţile. Cea mai nouă dintre abordările asupra comunităţii, cu influenţe din
teoria schimbului social, analiza de reţea defineşte comunitatea în termeni de
legături sociale, ca o structură de relaţii prin care oamenii fac schimb de bunuri
materiale şi simbolice. Teritorialitatea nu mai este o dimensiune esenţială a
comunităţii, aceasta putând exista şi în absenţa unui spaţiu fizic: „oamenii pot
avea legături şi pot forma o comunitate, fără a locui în acelaşi spaţiu.” (apud
Stoneall, 1983: 221)
Pentru a mă referi la câteva contribuţii importante din cadrul analizei de
reţea, trebuie amintită lucrarea lui Clyde Mitchell, Reţele sociale în situaţii
urbane (1969), în care autorul defineşte o serie de concepte care instrumen-
talizează analiza de reţea: ancorarea, densitatea, conţinutul, durabilitatea, inten-
sitatea, frecvenţa.. Alte studii importante, bazate pe experimente de teren, au
fost realizate de Stanley Milgram şi Mark Granovetter. Barry Wellman (1979)
133
propune sintagma de comunitate eliberată, adică comunitatea liberă de legături

teritoriale şi de solidaritate.
Tabel 4.1. Perspective teoretice actuale asupra comunităţii

Ecologia Funcţionalis Perspectiva Abordarea psi- Analiza de
umană mul conflictului hologiei sociale reţea
Nivel de
Macro Macro Macro Micro Micro
analiză
Concept
Competiţie Consens Conflict Comunicare Conexiuni
cheie
Studii bazate
pe interviuri,
Observaţie par-
Recensamint chestionare,
Observaţie ticipativă, date Observaţie par-
Metode de e, observaţii;
participativă, despre venit, ticipativă, bio-
studiu chestionare, date privind
analiză com- mod de locuire, grafii, etnografie,
specifice analize forma şi
parativă componenţa analize calitative
statistice numărul
claselor sociale
conexiunilor
sociale.
Relaţii
Bazată pe Bazată pe sim-
Conflict, sociale ce
Mediată de roluri boluri, negociere
Interacţiune ideologie, formează
mediu guvernate de de semnificaţii,
alienare reţele de
norme definirea situaţiei
interacţiune.
Indivizi Comunitatea este Comunitatea
Agregat de
integraţi, ce o construcţie este o
indivizi, pla-
împărtăşesc Divizată, socială care se structură de
saţi într-o
valori şi supusă schimbă pe relaţii sociale
Concepţia anu-mită nişă
norme schimbărilor măsură ce prin care
asupra eco-logică, şi
comune şi bruşte, bazată oamenii îşi oamenii fac
comunităţii aflaţi în
trăiesc în pe inegalitate şi schimbă schimb de
competiţie
consens, ca lupte de putere. percepţiile şi bunuri
pentru supra-
membrii ai definiţiile asupra materiale şi
vieţuire
unor instituţii realităţii. simbolice.
Sursa: Stoneall, 1983.
Depăşind paradigmele teoretice de analiză a comunităţii, studiile prac-

tice legate pe această temă au relevat câteva dimensiuni esenţiale ale con-
ceptului (Brint, 2001), cu precizarea că nu toate comunităţile sunt caracterizate
de toate aceste dimensiuni:
 relaţii sociale dense – idee care apare încă de la Durkheim, în analiza pe
care o face sinuciderii egoiste (Durkheim, 2005);
 ataşamentul pentru, şi implicarea în instituţii (şcoală, biserică, asociaţii pe bază
de voluntariat, sindicate) – efectul fiind creşterea gradului de încredere în
ceilalţi şi asupra dezvoltării comportamentelor civice (Almond, Verba, 1996).
Absenţa acestei implicări este asociată cu delincvenţa, abuzul de substanţe;
134
 Numărul redus de membri ai comunităţii, care permite familiaritatea acestora;

 Ritualuri, ceremonii, obiceiuri comune – care au rolul de a reafirma iden-
titatea colectivă a comunităţii şi de a reîmprospăta vitalitatea indivizilor;
 Percepţia similarităţii cu trăsăturile fizice, stilul de viaţă, experienţa celor-
lalţi – ceea ce facilitează identificarea cu comunitatea şi astfel duce la o
intensificare a sentimentelor de securitate şi confort;
 Credinţa comună într-o ordine morală, un sistem de idei, o instituţie, un grup –
acesta fiind un factor al implicării în organizaţii sociale, culturale sau politice.
Credinţa în validitatea sistemului social este şi ea o măsură a forţei comunităţii.
O analiză atentă a conceptului de comunitate şi a modului în care este el
operaţionalizat în literatura actuală sugerează ideea unei înrudiri a acestuia cu
un alt concept extrem de studiat astăzi, cel de capital social. Definiţiile date
capitalului social, care accentuează fie relaţiile sociale şi încrederea în instituţii
(Putnam, 2001), fie capitalul social guvernamental şi civil (Collier, 1998), fie
capitalul social de tip bridging sau bonding (Narayan, 1999) fac referire în
acelaşi timp la diverse faţete ale vieţii comunitare. Parcurgând literatura de spe-
cialitate dedicată capitalului social, devine evident că o parte din semnificaţiile
celor două concepte se intersectează şi mai mult decât atât, o parte consistentă a
conceptului de comunitate, anume aceea legată de aspectele soft ale comunităţii,
poate fi explicată şi operaţionalizată utilizând conceptul de capital social.
Dezvoltarea celor două concepte în ştiinţele sociale a fost inegală, studiile pe
tema comunităţii rămânând în mare măsură la nivel descriptiv şi eşuând în a
oferi un set de generalizări de care sociologia să se poată folosi, spre deosebire
de studiile dedicate capitalului social, care au permis conturarea unui cadru
teoretic consistent al acestui concept.
Totuşi, studiile pe tema comunităţii au rămas în mare măsură la nivel
descriptiv şi au eşuat în a oferi un set de generalizări de care sociologia să se
poată folosi. Din acest motiv, conceptul de comunitate a şi rămas într-un con de
umbră, studiile concentrându-se asupra altor concepte alternative, mai pline de
succes, ca cele menţionate mai sus (capital social, reţele sociale, etc).
2.2.3 Istoricul românesc al termenului de comunitate

Sociologia românească are o tradiţie îndelungată în studiul comunităţii,
cu precădere a celei rurale. Cauze extrem de complexe ce ţin de evoluţia istorică
şi de viaţa economică, socială şi politică au făcut ca populaţia rurală să repre-
zinte mereu o pondere însemnată, mai mare decât în alte ţări cu o istorie asemă-
nătoare cu a României. Din acest motiv a existat întotdeauna un mare interes
pentru studiul civilizaţiei săteşti.
Sociologia rurală românească, interesată de problema comunităţii se va
contura cel mai bine în opera lui Dimitrie Gusti şi a discipolilor lui, care au pus
135
bazele unui sistem sociologic complex şi global pentru înţelegerea satului ro-
mânesc. Fără a intra în prea multe detalii, voi aminti pe scurt că există patru
cadre de organizare a vieţii sociale – cosmologic, istoric, biologic şi psihologic – ,
viaţa socială având de asemenea patru categorii de manifestări: economice, spi-
rituale, politice şi juridice. Gusti a aplicat aceste categorii la comunitatea rurală,
încercând să descrie şi să analizeze cât mai profund satul românesc (Gusti,
1969: 116). Campaniile monografice realizate de echipe de specialişti într-o
serie de sate, au avut ca scop nu doar cunoaşterea amplă a comunităţii rurale
româneşti, ci mai mult, intenţia – utopică, poate – de a întemeia o sociologie a
naţiunii care să stea la baza unei reforme sociale de proporţii.
Munca lui Gusti a fost continuată şi îmbogăţită de discipolii săi, dintre
care cel mai de seamă ce trebuie amintit aici, datorită analizelor sale relevante
pentru problema comunităţii, este H. Stahl. El a aprofundat problematica satului
devălmaş specific pentru ruralul românesc arhaic (până în secolul XIX şi înce-
putul sec. XX). A reconstituit cu multă precizie comunitatea rurală tradiţională
românească caracterizată prin reglementări sociale, juridice şi morale stricte,
printr-o organizare socială şi economică autarhică ce descuraja pătrunderea
străinilor în sistemul comunitar şi printr-o identificare puternică cu comunitatea.
Aşadar, o comunitate care, datorită caracterului ei închis la elemente materiale
şi culturale din afară, era extrem de apropiată de acel ideal tip teoretizat de
Tonnies.
3. MODURI DE RAPORTARE LA COMUNITATE

ÎN TĂLMĂCEL ŞI LUDOŞ
Ideea că lumea întreagă ar putea fi o comunitate, un sat global

(McLuhan) îşi are originea în analiza de reţea. Această paradigmă porneşte –
aşa cum am văzut – de la ideea că legăturile între oameni nu sunt condiţionate
de spaţiu, percepţie, sau mod de trai. Ele se bazează doar pe valori şi interese
comune. Vom analiza însă în continuare două comunităţi tradiţionale, în care
relaţiile între oameni, teritoriul, timpul, istoria, toate sunt indispensabile ideii de
comunitate şi formează o unitate. Aspecte pe care le vom trata ulterior, cum ar fi
ataşamentul pentru muncă şi teritorialitate, cunoaşterea şi înţelegerea reciprocă
a membrilor sau intimitatea relaţiilor şi sentimentul coeziunii comunitare, fac ca
cele două comunităţi să se plaseze la graniţa dintre tradiţionalism şi acea
modernitate solidă de care vorbeşte Bauman.
Ipoteza de lucru de la care pornim este că oamenii se raportează diferit –
din punct de vedere interacţional, valoric, normativ – la ideea de comunitate în
cele două sate, datorită diferenţelor economice, demografice şi sociale
determinate de istoria diferită a celor două comunităţi. Mai precis, în Ludoş, sat
136
mai dezavantajat decât Tălmăcelul – vezi aspectele amintite mai sus –, ideea de
comunitate ca realitate simbolică nu are aceeaşi forţă.
Pentru a ne referi la ceea ce ne-am propus în cadrul acestui studiu, şi
anume la semnificaţiile sociale ale ideii de comunitate la nivelul mentalului
oamenilor din cele două comunităţi, vom începe cu o analiză a imaginii de
ansamblu pe care o au oamenii despre ce anume înseamnă satul pentru ei. Prelu-
crarea datelor a relevat o primă observaţie, şi anume dificultatea întâmpinată de
oameni în a releva semnificaţia globală a satului. La întrebarea „Ce semnifică
satul pentru dumneavoastră?”, adesea răspunsurile nu mergeau mai departe de
„locul în care m-am născut”, sintagmă care surprinde probabil esenţa tuturor
semnificaţiilor termenului de comunitate (aşa se explică frecvenţa foarte ridicată
a acestui răspuns).
Tabel 4.2. Răspunsuri obţinute la întrebarea Ce înseamnă satul pentru dumneavoastră?
Tălmăcel Ludoş
Semnificaţia satului % Semnificaţia satului %
Locul natal 32.8 Locul natal 25.5
Alte răspunsuri* 10.8 Alte răspunsuri* 12.7
Înseamnă totul pentru mine 6.7 Înseamnă totul pentru mine 8.5
Locul unde trăiesc 6.7 Locul unde trăiesc 7.9
Locul unde am copilărit 4.1 Nu înseamnă nimic pentru mine 4.8
Casa (locul unde mă simt acasă) 3.4 Casa (locul unde mă simt acasă) 4.2
Linişte, relaxare, siguranţă 3.4 Este o mândrie pentru mine 4.2
Loc frumos 3.0 Locul unde am copilărit 3.6
Nu înseamnă nimic pentru mine 2.6 Îmi iubesc satul 3.6
Familia (este ca o familie) 2.6 Linişte, relaxare, siguranţă 3.0
Este o mândrie pentru mine 2.2 O comunitate 2.4
Părinţii 2.2 Familia (este ca o familie) 1.8
Îmi iubesc satul 1.9 Părinţii 1.8
Pământul 1.5 Locul în care muncesc 1.2
O comunitate 1.1 Loc frumos 0.6
Locul unde muncesc 0.4 Locul unde vreau sa mor 0.6
Total 86.2 Total 87.3
Sursa: cercetare proprie
Notă: În categoria Alte Răspunsuri am grupat răspunsuri ale subiecţilor care apar cu o frecvenţă
mică (sub 0.5%) – satul este: fericirea mea, veşnicia, natura, o comoară, bucurie, ş.a.
Alte prelucrări relevă de asemenea informaţii interesante: cei ce tind să

asocieze satul cu pământul sunt mai degrabă cei fără studii sau cu un nivel de
educaţie scăzut, tot aceştia considerând şi că satul înseamnă muncă, înainte de
137
orice (probabil datorită faptului că munca pământului reprezintă singura sursă

de existenţă). Cei mai tineri (elevi, studenţi), din ambele sate sunt mai înclinaţi
să afirme că satul nu înseamnă nimic pentru ei (de asemenea cei cu consum
mediatic scăzut), sau să îl asocieze cu familia. Interesantă este asocierea satului
cu o comunitate, datorită faptului că se produce o inversare între cele două sate:
astfel, cei din Tălmăcel ce consideră satul o comunitate de oameni care se ajută
între ei sunt cei cu studii superioare, pe când în Ludoş cei ce consideră satul o
comunitate sunt cei fără studii. Cei cu consum mediatic foarte ridicat asociază
satul cu o mândrie.
Ludoşul se evidenţiază printr-o migraţie accentuată. Într-o primă fază, a
existat o migraţie rural-urban puternică, după colectivizare şi mai ales după
1989, când o mare parte din populaţia satului, în special tinerii, au plecat spre
oraş. Ca urmare, multe din gospodăriile satului au rămas nelocuite. Într-o a doua
fază, mişcarea migratorie s-a inversat, astfel că în ultimii ani, unele gospodării
au fost repopulate fie cu rromi, fie cu cei care nu au reuşit să-şi asigure un nivel
de trai satisfăcător la oraş. Această populaţie, care a locuit mai mult timp la oraş
şi a revenit ulterior în comună este mai înclinată să asocieze comunitatea cu
munca şi cu liniştea şi poate tot aici, prin această populaţie, găsim explicaţia
faptului că în Ludoş oamenii văd mai des satul ca o comunitate de oameni care
se ajută între ei (comparativ cu oraşul, satul este mai apropiat de ideea de
comunitate).
În încercarea de a surprinde cât mai complet problematica comunităţii
studiul nostru a urmărit o serie de itemi care pot fi încadraţi în câteva
dimensiuni. De altfel, literatura de specialitate pe această problemă evidenţiază
aceleaşi dimensiuni, care nu pot lipsi din discuţia despre comunitate:
 Strategii comportamentale şi opţiuni de viaţă: itemii relevanţi pentru
analiza comunităţii sunt: urmărirea intereselor satului înaintea intereselor
proprii, respectul pentru norme informale, opţiunea pentru o familie mare
vs. familie mică, valorizarea şi imitarea comportamentului celorlalţi oameni
din sat vs. comportament propriu;
 Tradiţii şi obiceiuri: am considerat că dimensiunea tradiţiei este extrem de
relevantă în studiul semnificaţiilor comunităţii şi de aceea am urmărit care
sunt punctele de intersecţie între cele două;
 Interacţiunea: relaţiile cu oamenii din sat, încredere, comportamente pro-
sociale (de într-ajutorare), apropiere sufletească de oamenii din sat, coezi-
une comunitară;
 Teritoriu, pământ, muncă: în toate referirile la comunitate apare ca
extrem de relevantă discuţia privind teritorialitatea, de aceea am urmărit,
mai ales prin datele calitative, importanţa pământului şi a muncii în modul
în care oamenii se raportează la comunitate;
138
 Semnificaţia subiectivă a comunităţii: dacă oamenii percep satul ca fiind

diferit de alte sate, sau ca fiind renumit prin ceva, semnificaţiile subiective
ale satului şi imaginea viitorului acestuia;
 Relaţia simbolică cu satul: sentimente faţă de sat (comună), apropierea
sufletească de sat, dorinţa de a părăsi satul.
Prelucrarea datelor a relevat însă o structură a dimensiunilor relevante
pentru comunitate diferită de ceea ce ne aşteptam. Astfel pentru a determina
care sunt dimensiunile cele mai importante în analiza comunităţii, am realizat o
analiză factorială, separat pe cele două sate studiate, care a relevat pentru fiecare
din acestea trei factori (vezi tabelele 4.3 şi 4.4). Se observă cu uşurinţă diferenţa
între cele două comunităţi vizate: dacă dimensiunile referitoare la relaţia
afectivă a subiecţilor cu satul din care fac parte şi cea referitoare la interacţiune
se păstrează cu mici schimbări, dimensiunea caracterului special al satului care
apare în cazul Tălmăcelului este înlocuită cu aceea a relaţiei afective negative
cu satul (aşa cum am numit-o noi) în cazul comunei Ludoş. Acest lucru este
semnificativ pentru ipoteza de la care am pornit, fiind evident acum că un punct
important în discuţia despre comunitate, în ce priveşte comuna Ludoş, este dat
de relaţia neutră (indiferenţă) sau chiar negativă (ruşine) a oamenilor cu satul.
Datele calitative ne permit să punem această indiferenţă şi ruşine a
oamenilor din Ludoş faţă de sat pe seama unui complex de factori: oamenii
asistă la depopularea şi îmbătrânirea satului lor, astfel că cei în vârstă care
rămân în sat nu mai au puterea de a asigura forţa comunităţii.
Nemulţumirea faţă de modul în care au fost retrocedate terenurile după
revoluţie, lipsa unor mijloace eficiente de realizare a agriculturii, ca şi nemulţu-
mirea faţă de modul în care satul este gos podărit slăbesc tot mai mult motivaţia
oamenilor de a se implica în bunul mers al satului. Cel mai important este însă
faptul că oamenii asistă neputincioşi la degradarea materială şi morală a satului
lor. Voi examina în continuare alte variabile relevante pentru a completa
imaginea celor două comunităţi.
Pământ, muncă, teritorialitate

Poate că nici una din problematicile globalizării nu este atât de
relevantă în discuţia despre comunitate ca aceea a teritorialităţii, a relaţiei cu
pământul. Globalizarea aduce cu ea extrateritorialitatea, lipsa nevoii de a mai fi
ataşat, legat de un spaţiu. Locul în care se dezvoltă noua cultură globală, este,
spune Bauman (2001: 43), o „zonă liberă de comunitate”, în care nu mai există
nimic din ceea ce o făcea pe aceasta. Iată că, în acest context al globalizării, în
care specialiştii vorbesc despre extrateritorialitate, există încă comunităţi foarte
legate de tot ceea ce înseamnă pământ şi cu oameni care nu pot concepe
comunitatea din care fac parte în alt spaţiu. Şi în această privinţă, cele două
139
Tabel 4.3 şi 4.4. Rezultatele analizei factoriale pentru decelarea dimensiunilor

comunităţii în Tălmăcel şi Ludoş
4.3 Tălmăcel
Variaţia totală explicată de cei trei factori: 39,3%, din care
Primul factor 18%
Al doilea factor 12%
Al treilea factor 9%
Descriere posibilă a
Factorul Indicatori (saturaţii)
factorului
Ataşament (apropiere sufletească) faţă de
Dimensiunea relaţiei
comunitate (0,6)
Factorul 1 afective subiective cu
Mândrie în raport cu satul (0,5)
satul
Indiferenţă faţă de sat (-0,5)
Comportament prosocial (întrajutorare)
(0,7) Dimensiunea
Factorul 2 Încredere în oamenii din sat (0,5) interacţională (relaţii
Apropiere sufletească de oamenii din sat sociale)
(0,4)
Sat diferit de alte sate (0,6) Dimensiunea
Factorul 3 Sat renumit (0,6) caracterului special al
satului
4.4 Ludoş
Primul factor 25%
Al doilea factor 7%
Al treilea factor 13%
Descriere posibilă a
factorului
Ataşament (apropiere sufletească) faţă de
Dimensiunea relaţiei
Factorul 1 comunitate (0,6)
afective pozitive cu satul
Mândrie în raport cu satul (0,5)
Indiferenţă faţă de sat (0,7) Dimensiunea relaţiei
Factorul 2
Sentiment de ruşine în raport cu satul (0,6) afective negative cu satul
Încredere în oamenii din sat (0,6)
Dimensiunea
Factorul 3 Apropiere sufletească de oamenii din sat
interacţională
(0,4)
comunităţi studiate sunt diferite: ludoşenii sunt semnificativ mai înclinaţi decât
cei din Tălmăcel să spună că pământul nu e deloc important pentru ei si de
asemenea sunt mai puţin legaţi de pământul lor, afirmând ca ar fi dispuşi să îl
vândă în viitorul apropiat (ceea ce poate fi explicat prin colectivizare care a
140
deteriorat atitudinea oamenilor faţă de pământ). Pentru ambele comunităţi însă

procentul celor ce nu ar părăsi niciodată satul este covârşitor, ceea ce semnifică
o legătură foarte puternică a oamenilor cu locul lor. Ei se simt „acasă” doar în
satul lor. Semnificativ este de asemenea faptul că oamenii din Tălmăcel doresc
pentru copiii lor ca aceştia să rămână în sat, în timp ce ludoşenii doresc pentru
copiii lor să plece la oraş. Reţinem aşadar încă un detaliu care dă mai multă
consistenţă comunităţii din Tălmăcel faţă de cea din Ludoş.
Este evident faptul că ruralul românesc este terenul unor procese de
natură diferită şi care la noi au acţionat într-un interval de timp mult mai mic
decât în alte părţi. Colectivizarea a coincis cu o dezvoltare puternică a
industriei, ambele angrenând un număr mare de oameni din agricultură în secto-
rul secundar. Acesta a fost şi momentul în care dezagregarea comunităţii tradi-
ţionale româneşti a început să ia forme dramatice. Efectele sociale ale acestor
două procese sunt încă prezente şi acţionează simultan cu cele produse de
globalizare – care însă se manifestă mult mai discret în spaţiul rural românesc.
O dată cu colectivizarea, ce a antrenat modificări profunde în modul de
a percepe şi a experimenta comunitatea, s-a schimbat tipul şi conţinutul muncii
realizate de ţărani, pe de o parte prin înstrăinarea acestora de pământ, şi pe de
altă parte prin trecerea unei proporţii mari a populaţiei rurale de la munca agri-
colă la cea industrială. „Angrenarea în disciplina fabricii” a semnificat trecerea
de la o muncă care înainte de orice avea un sens, era unitară, era integrată în
modul de viaţă al ţăranului şi era legată de valoare, de demnitate, la o muncă
specifică întreprinderii. Aceasta din urmă era repetitivă, monotonă şi dezuma-
nizantă şi supusă unui ritm străin faţă de ritmurile naturale ale muncii tradi-
ţionale a ţăranului. Permanenta pendulare între sat (locuinţă) şi locul de muncă
plasat în afara acestuia, a dus la dezmembrarea comunităţii şi deteriorarea uni-
tăţii acesteia. Comunitatea îşi pierde unitatea atunci când legăturile cu exteriorul
sunt mai numeroase şi mai pline de substanţă decât cele dintre membrii ei. Prin
aceeaşi modalitate comunitatea şi-a pierdut o parte din semnificaţia ei tradiţio-
nală, iar legăturile între membrii ei au devenit mai superficiale prin extinderea
universului vieţii şi muncii celor ce locuiau în sat.
Ce loc mai ocupă munca în universul de viaţă al oamenilor din cele
două sate? Datele calitative obţinute în cele două sate arată două elemente esen-
ţiale: o raportare puternică a oamenilor la muncă, aceasta fiind o faţetă impor-
tantă a vieţii lor şi opinia că munca în industrie constituie un avantaj, o şansă
considerabilă pe care nici unul din ei nu ar refuza-o, pentru că reprezintă o sursă
de venit net superioară agriculturii. Prelucrarea interviurilor realizate în
Tălmăcel arată că universul comunitar al satului gravitează în jurul a trei
elemente esenţiale, care revin în toate discursurile: munca, religia şi obiceiurile
unice. Ceea ce îi diferenţiază pe tălmăceni de oamenii din alte sate este faptul că
„muncesc de două ori” – cum spune un sătean – datorită faptului că pământul
141
satului nu este foarte fertil şi oamenii depun eforturi foarte mari pentru a avea
un folos de pe urma lui. În ce priveşte munca în industrie oamenii se consideră
norocoşi că există fabrici destul de aproape de sat (în Tălmaciu, la 2 km) şi
consideră că atâta timp cât au de lucru în aceste fabrici pot menţine un nivel de
trai acceptabil. De altfel nivelul de trai peste medie al unora dintre oamenii din
sat se datorează faptului că au lucrat atât în industrie, cât şi în agricultură, în
timpul liber.
Strategii comportamentale şi opţiuni de viaţă

Prelucrarea statistică a datelor arată că în ambele sate oamenii tind să
considere că „Omul trebuie să pună interesele sale înaintea intereselor satului”,
cu precizarea că în Ludoş cei cu studii superioare şi cei mai în vârstă sunt
semnificativ mai în dezacord cu această afirmaţie decât alte categorii de
populaţie. Un aspect interesant este relevat de răspunsurile la afirmaţia „E bine
ca oamenii să facă lucrurile aşa cum le fac şi ceilalţi oameni din sat”, care întru-
neşte semnificativ mai multe acorduri din partea subiecţilor din Tălmăcel faţă
de cei din Ludoş. E util să reamintim în acest punct una din trăsăturile esenţiale
ale omului comunitar, în viziunea lui F. Tönnies, şi anume faptul că acesta are
un comportament modelat de cutumă, un fel tradiţional de a fi şi de a acţiona;
ceea ce am surprins prin acest indicator este tocmai opţiunea pentru tradiţio-
nalism în comportament a oamenilor din Tălmăcel. Iar acest lucru este un prim
semn care ne arată că aici ne aflăm într-un spaţiu apropiat încă de ideea de
comunitate tradiţională. Ceea ce surprinde însă este opţiunea celor din Tălmăcel
pentru familia mică (cu unul sau doi copii), ştiut fiind că acesta este un indicator
al modernităţii, specific mai degrabă formelor comunitare tradiţionale degradate
(Inglehart, 1997: 40). Opţiunea pentru familia mică creşte o dată cu educaţia şi
venitul şi scade, evident, o dată cu vârsta. Astfel ceea ce este interesant în
Tălmăcel este că se păstrează încă caracteristicile unei comunităţi cu trăsături
tradiţionale, dar pe fondul unui context social ce are şi elemente de modernitate –
opţiunea pentru familie mică şi pentru valori individualiste, antreprenoriatul.
Modele interacţionale
Ceea ce diferenţiază comunitatea de societate – consideră Bauman – şi
îi conferă primeia o calitate esenţială, unică, este înţelegerea împărtăşită de toţi
membrii. Înţelegerea de tip comunitar „nu trebuie căutată, nu trebuie să lupţi
pentru ea, ea este acolo, în aşa fel încât ne înţelegem unii pe alţii fără cuvinte...
Mulţumită ei, în comunitate oamenii rămân esenţialmente uniţi, în ciuda tuturor
factorilor separatori” (Bauman, 2001: 9). Prin „spargerea” comunităţii – conti-
nuă Bauman –, prin pătrunderea tot mai puternică a elementelor de modernitate
în universul rural, prin individualizarea produsă de modernizare, s-a deteriorat
tocmai acest sentiment de înţelegere reciprocă care formează esenţa comunităţii.
142
Ce se întâmplă în comunităţile studiate în lucrarea de faţă? Întâi de toate

trebuie spus că, deşi o înţelegere împărtăşită de toţi membrii există încă, ea tre-
buie delimitată de trăsăturile celei ideale de care vorbeşte Bauman. Sătenii afir-
mă cu toţii că oamenii se înţeleg bine, că nu au existat conflicte în sat, că se
ajută între ei atunci când e nevoie, dar până la un punct. Comportamentul pro-
social şi interacţional este într-adevăr mai accentuat decât la oraş, dar oamenii
admit că nu mai există acea într-ajutorare dezinteresată care exista odată şi care
era una din trăsăturile de bază ale comunităţii. Individualizarea produsă de
modernizare a devenit evidentă. Oamenii sunt preocupaţi de interesele proprii în
detrimentul intereselor comunităţii. Şi relativ la acest aspect sunt diferenţe între
cele două comunităţi studiate: în Tălmăcel oamenii au un comportament interac-
ţional mai accentuat, în sensul că îşi vizitează semnificativ mai des (în compa-
raţie cu cei din Ludoş) rudele şi prietenii, îşi oferă ajutorul mai des, coeziunea
comunitară este mai puternică (atunci când e nevoie oamenii din întreaga comu-
nitate pot să-şi unească forţele pentru a realiza ceva) spre deosebire de Ludoş şi
declară că se simt mai apropiaţi sufleteşte de oamenii din sat.
Să fie oare acest comportament interacţional mai sărac al celor din
Ludoş o tară a regimului comunist, care a înlocuit comunitatea cu colectivitatea,
adică cu o „mulţime ce nu are nimic în comun: nici un scop şi nici un anga-
jament moral”? (Markova, Moodie, ş.a., apud Neculau şi Ferreol, 1998: 180)
Probabil că da, pentru că subminarea încrederii între oameni a fost principalul
efect la nivel social care a apărut în perioada comunistă, pe fondul unei preca-
rităţi economice şi insecurităţi politice. Este de presupus că în Ludoş, tot ceea ce
a însemnat comunism a pătruns mai profund şi mai vizibil decât în Tălmăcel
unde nu a existat colectivizare şi deci nici o elită administrativă şi politică care
să se ocupe de „bunul mers” al comunei. Interesant este că în ciuda anilor de
comunism, caracterizaţi prin lipsuri, prin absenţa motivaţiei muncii, sătenii din
Ludoş afirmă că nivelul de viaţă al ţăranului era mai bun pe vremea
colectivizării; de altfel această tendinţă este raportată şi de alte cercetări care au
atins această problematică şi poate fi explicată prin modul defectuos în care s-a
făcut retrocedarea pământurilor, şi prin lipsa unor mijloace adecvate de
practicare a unei agriculturi profitabile.
Relaţia simbolică cu satul

Vorbind despre comunitate, un autor român spunea că aceasta „cultivă
unitatea membrilor, vocea colectivă, identificarea simbolică” (Neculau, 2003).
Peter Burke (1999: 69-72) afirmă şi el că studiile de azi recunosc importanţa în
construcţia comunităţilor a forţei memoriei, a imaginaţiei şi a simbolului,
precum şi rolul identităţii colective. Această dimensiune simbolică a comunităţii
a fost şi una din preocupările acestui studiu. Cum se raportează oamenii la satul
lor, cum percep ei relaţia cu satul (comunitatea) la nivel simbolic, acestea au
143
fost întrebările la care am încercat să răspundem. Pentru aceasta am luat în

analiză itemi cum ar fi: apropierea sufletească de sat şi sentimentele faţă de sat
(ataşament, mândrie, indiferenţă, ruşine, dorinţă de implicare). Mă voi referi pe
scurt la aceşti itemi, respectând demersul comparativ urmat până acum.
Răspunsurile subiecţilor la aceşti itemi se încadrează şi ele în patternul care s-a
conturat până acum, acela că în Tălmăcel ideea de comunitate are mai multă
consistenţă, este o realitate mai vie şi mai actuală decât în Ludoş. Astfel,
ludoşenii sunt semnificativ mai înclinaţi să admită că simt indiferenţă sau ruşine
faţă de satul lor (concluzie evidentă şi în urma analizei factoriale). Ei sunt mai
puţin mândrii de satul lor şi afirmă într-o proporţie semnificativ mai mare decât
tălmăcenii că nu simt ataşament pentru sat (de asemenea apropiere sufletească
mai mică). Oamenii mai în vârstă însă, cu precădere cei din Tălmăcel, sunt
legaţi în mod indestructibil de satul lor: „Ăsta-i satul meu, aici m-am născut,
aici am trăit şi aici îmi place. Să-mi dea cineva orice şi n-aş pleca din
Tălmăcel”. (O. I., 75 de ani)
Semnificaţia subiectivă a comunităţii

Am inclus aici analiza unor itemi referitori la semnificaţia subiectivă a
comunităţii (care au fost deja analizaţi mai sus) şi itemi despre percepţia caracte-
rului special al satului, al comunităţii din care respondentul face parte. Tălmăcenii
sunt mai înclinaţi să considere că satul lor este un sat special, în sensul că îl
consideră diferit de alte sate şi renumit datorită tradiţiilor şi obiceiurilor specifice
care se mai păstrează încă. Oamenii invocă permanent în discursurile lor credinţa
puternică, munca, obiceiurile şi portul specific ca strategii de legitimare a
caracterului special al oamenilor şi al satului Tălmăcel. Ideea de coeziune apare şi
ea, sătenii considerând că oamenii din Tălmăcel sunt mai uniţi decât în alte sate.
Tradiţii şi obiceiuri
O comunitate tradiţională se legitimează întâi de toate prin tradiţie, prin
cutumă, prin participarea emoţională la un ritual care uneşte oamenii. Cultura
tradiţională este aşadar un aspect esenţial în raport cu comunitatea. Referindu-se
la cultura tradiţională, Robert Redfield consideră că există două condiţii,
indispensabile pentru existenţa unei comunităţi: separarea culturală, izolarea
acesteia de alte culturi cu care ar putea veni în contact şi reducerea comu-
nicaţiilor interculturale. (Stoneall, 1983). Deşi Ludoşul a fost supus într-o mai
mare măsură decât Tălmăcelul unei separări culturale (datorită poziţiei sale
geografice şi distanţei de oraş), a păstrat o cultură tradiţională mai săracă şi care
a pierdut mult din bogăţie în perioada comunistă. Tălmăcenii vorbesc mult şi cu
plăcere despre obiceiurile din satul lor, despre care sunt conştienţi că sunt unice.
Deşi o parte din ele s-au pierdut (cauzele invocate fiind numeroase), se
păstrează încă cele cu semnificaţie religioasă.
144
O componentă esenţială a culturii tradiţionale este comportamentul reli-

gios. Deşi în ambele comunităţi au pătruns elemente de modernitate, ambele se
caracterizează printr-o religiozitate puternică (mai accentuată în Tălmăcel decât
în Ludoş). Se pare că în ciuda acestor elemente de modernitate nu s-a produs
acea trezire a lumii din vrajă de care vorbea Weber, referindu-se la procesul de
secularizare a culturii. Cultura celor două comunităţi este una profund reli-
gioasă. În plus, în Tălmăcel toleranţa religioasă este mai scăzută decât în Ludoş
(alt semn al tradiţionalismului), oamenii declarându-se semnificativ mai deran-
jaţi decât cei din Ludoş, dacă ar locui lângă ei oameni de altă religie. Probabil
unul din motivele pentru care există încă un puternic ataşament faţă de valorile
religioase este gradul ridicat de insecuritate al vieţii cotidiene. Cum afirmă R.
Inglehart, „Indivizi ce trăiesc într-un mediu stresant şi marcat de insecuritate au
nevoie de reguli rigide, predictibile, cum sunt cele oferite de sancţiunile reli-
gioase” (Inglehart, 1997: 40)
În ambele comunităţi oamenii identifică cu uşurinţă elementele-cheie
care susţin comunitatea. În Ludoş oamenii mărturisesc că ceea ce i-a ajutat să
treacă peste anii comunismului, care a distrus profund valorile comunitare, a
fost credinţa şi ataşamentul pentru comunitatea lor. În mod similar, în Tălmăcel,
forţa comunităţii şi unicitatea ei, este dată de asemenea de religie şi de tradiţiile
specifice. Într-o lume care a trecut prin testul dur al comunismului şi care acum
trebuie să facă faţă exigenţelor globalizării, două sate îşi legitimează identitatea
şi existenţa ca şi comunităţi, prin cultură tradiţională şi religie.
4. MODURI DE RAPORTARE LA COMUNITATE

ÎN RURALUL ROMÂNESC
După ce am analizat modurile de raportare la comunitate în cele două sate

(un demers limitat, oricât de profundă ar fi analiza), îmi propun să fac acelaşi
lucru, dar la nivelul întregului rural românesc, intervalul luat în analiză fiind
2002-2007. Întrebările relevante aici ar fi următoarele: în ce măsură există în
barometrele rurale date relevante pentru comunitate; care sunt indicatorii,
disponibili în cercetările empirice recente, care ilustrează percepţia asupra
comunităţii, forţa şi consistenţa comunităţii; şi dacă se pot face comparaţii
între regiunile şi ariile culturale ale României legat de viaţa comunitară. Pentru
a răspunde la aceste întrebări, am realizat o serie de analize secundare pe
Eurobarometrul rural 2002 şi 2005 şi 200723 (vezi şi anexa 7). În cel de-al doilea
23
Eurobarometrul Rural 2002 a fost realizat pe un eşantion stratificat, probabilist, tri-stadial
(eroare ±2,6 %), cu un volum de 1963 de persoane din populaţia rurală adultă a României.
Eurobarometrul rural 2005, (intitulată Valori europene în sate româneşti), realizat pe un
145
dintre ele este surprinsă imaginea comunităţii prin prisma locuitorilor ei, iar în
primul imaginea comunităţii din perspectiva administraţiei locale.
4.1. Comunitatea din perspectiva locuitorilor ei
Opţiunea teoretică a secţiunii de faţă este derivată din abordarea interac-

ţionistă a comunităţii, ce afirmă că esenţa acesteia este interacţiunea socială a
membrilor ei. Unul din teoreticienii acestei abordări, Kenneth Wilkinson,
defineşte comunitatea ca fiind caracterizată de trei atribute: spaţiu sau teritoriu,
organizare socială sau instituţii sociale ce permit interacţiunea regulată a rezi-
denţilor şi interacţiune socială pe probleme de interes comun (Wilkinson, 1991).
O altă definiţie a comunităţii afirmă că atributele principale ale comunităţii sunt
teritorialitatea şi interese comune împărtăşite de membrii acesteia (Hillery,
1955). Analiza de faţă, porneşte de la aceste două definiţii şi îşi asumă opinia
conform căreia forţa şi consistenţa unei comunităţi – în speţă rurale – este dată
de două elemente: i. frecvenţa şi calitatea interacţiunilor sociale angajate între
membrii acelei comunităţi precum şi între aceştia şi administraţia locală şi ii.
frecvenţa comportamentelor individuale şi acţiunilor colective comunitare reali-
zate fie cu scopul de a rezolva probleme comunitare, fie cu alte scopuri (păs-
trarea tradiţiilor, scop consumatoriu, etc), şi iii. existenţa unor interese comune
împărtăşite de membrii comunităţii.
Intenţia acestei analize este aşadar aceea de a explora iniţial inte-
racţiunea socială comunitară, ca o primă dimensiune a forţei unei comunităţi,
printr-o sumară analiză a capitalului social relaţional în ruralul românesc (vor fi
analizaţi aici itemi legaţi de încredere interpersonală şi apartenenţă în diverse
tipuri de reţele sociale), de a analiza ulterior acţiunea colectivă pe probleme de
interes public comunitar, ca o a doua dimensiune a forţei comunităţii rurale
(aspectele vizate aici vor fi realizarea unor proiecte comunitare comune şi
implicarea locuitorilor în problemele comunităţii), iar în final voi analiza
informarea şi interesul faţă de problemele comunităţii şi iniţiativele autorităţii
locale, ca o măsură a interesului comun împărtăşit de membrii comunităţii.
Legat de prima şi a doua dimensiune, pe care mi-o propun, există studii în
literatura românească de specialitate ce argumentează existenţa unei legături
între capitalul social relaţional şi nivelul de dezvoltare comunitară (Sandu,
2003) sau între capitalul social şi acţiunea colectivă (Pop, Rughiniş, 2000).
eşantion de 1516 persoane de vârstă adultă, preponderent din mediul rural (eşantion
stratificat, probabilist, bi-stadial, eroare de ±2,5%). Datele au fost culese de Metro Media
Transilvania, în noiembrie-decembrie 2005. Barometrul Rural 2007 a fost realizat pe un
eşantion probabilist, multistadial stratificat (eroare 2,5%), cu un volum de 1511 persoane din
populaţia adultă a României. Datele au fost culese de Totem Communication.
146
Legat de cea de a doua dimensiune, există studii recente care arată că parti-
ciparea socială (acţiunea locală) şi sentimentul apartenenţei la comunitate sunt
corelate, cele două influenţându-se reciproc: pe de o parte simţul comunitar este
un catalizator pentru acţiunea locală din comunitate (Chavis şi Wandersman,
1990), pe de altă parte participarea socială întăreşte sentimentul comunitar
(Cicognani, Pirini, Keyes, Joshanloo, Rostami şi Nosratabadi, 2008).
Voi analiza aşadar indicatorii disponibili din baza Eurobarometrului
Rural 2002, 2005 şi 2007 care reflectă modul de raportare al oamenilor la
comunitatea din care fac parte. Sunt interesată mai degrabă de aspectele soft ale
raportării la comunitate, mai precis de trei dimensiuni: relaţiile sociale comu-
nitare, implicarea în problemele comunităţii şi informarea şi interesul oamenilor
faţă de problemele comunităţii şi iniţiativele Primăriei. Indicatorii pentru fiecare
din cele trei dimensiuni (disponibili în baza 2005) sunt prezentaţi în Anexa 4.1.
Am utilizat în plus o serie de variabile independente pentru analiza
celor de mai sus: sat3 (dacă satul a fost cooperativizat sau nu), codarie (ariile
culturale ale României24) şi tip-loc (gradul de dezvoltare al comunităţii –
comune sărace, mediu dezvoltate şi dezvoltate) din Eurobarometrul Rural 2005
şi sat1 (sat periferic/centru de comună), sat3 (dacă satul a fost cooperativizat
sau nu) şi judeţ25 din Barometrul Rural 2007. Am utilizat de asemenea din
ambele baze de date variabile independente cum ar fi vârsta, sexul, ocupaţia,
educaţia, pentru testarea unor ipoteze de lucru.
Din păcate cercetarea nu conţine itemi relevanţi pentru alte aspecte
comunitare, în special cele culturale (credinţe comune, ritualuri, obiceiuri, etc),
astfel că imaginea asupra comunităţii pe care o voi surprinde prin analiza
variabilelor de mai sus, va fi inevitabil una fragmentară. De altfel, acest risc –
de a nu regăsi în bazele de date folosite toţi itemii de care are nevoie – este unul
cunoscut şi acceptat pentru cercetătorul ce foloseşte metoda analizei secundare.
Capital social relaţional în rural

Există multe studii în literatura sociologică românească ce explorează
direct sau indirect această temă (Mihăilescu, 1997, Pop, Rughiniş, 2000, Sandu,
2003, Voicu, 2005a, etc). Nu îmi propun aici reluarea exhaustivă a acestei teme,
dar consider că o analiză a capitalul social relaţional în mediul rural permite
înţelegerea acelui al treilea aspect din definiţia lui Wilkinson dată comunităţii,
anume cel de interacţiune socială pe probleme de interes comun. De aceea voi
24
Pentru detalii despre ariile culturale, vezi articolul lui Dumitru Sandu, 2002.
25
Din păcate Barometrul Rural 2007 nu permite testarea unor itemi în funcţie de regiunea
istorică şi aria culturală, datorită faptului că eşantionul utilizat nu acoperă toate judeţele şi
toate regiunile.
147
încerca să completez analizele deja existente în domeniu cu date provenind din

cele trei Eurobarometre Rurale.
Una din componentele capitalului social este încrederea (Putnam,
1993). În România mai ales încrederea în oameni, sau încrederea generalizată,
utilizând terminologia lui Uslaner (2002), înregistrează nivele scăzute, compa-
rativ cu alte ţări ex-comuniste (o argumentare a acestei idei în Voicu, 2005a, p.
118; pp. 141-147 şi Bădescu, 2003). Ruralul românesc nu face excepţie din
acest punct de vedere: Eurobarometrul Rural 2005 arată că locuitorii satelor
româneşti investesc cea mai multă încredere în cei din familia lor, iar nivelul
încrederii în oamenii de pe stradă, de alte religii, sau altă etnie este mai scăzut,
având o valoare medie (între Puţin şi Mult). Corelaţiile între itemul legat de
încrederea în oamenii de pe stradă (disponibil în EBR 2005), care este un
indicator al încrederii generalizate, şi itemii legaţi de cooperativizarea satului şi
de aria culturală, nu sunt semnificative. În schimb corelaţia cu tipul localităţii în
funcţie de dezvoltare este semnificativă, arătând că încrederea în oamenii de altă
religie sau naţionalitate creşte o dată cu gradul de dezvoltare al comunei.
În ce priveşte satisfacţia faţă de viaţa socială personală, există o
asociere semnificativă între aceasta şi cooperativizare, aria culturală şi gradul de
dezvoltare al localităţii. Astfel, tind să fie foarte mulţumiţi şi mulţumiţi de viaţa
lor socială cei din comunele care nu au fost cooperativizate în trecut, cei din
ariile culturale Botoşani-Vaslui, Argeş-Dâmboviţa-Prahova, Covasna-Harghita,
Bistriţa Năsăud- Sălaj şi Banat şi cei din comunele dezvoltate26. În schimb cei
din ariile Buzău-Brăila, Alba-Hunedoara şi Galaţi-Teleorman-Ialomiţa-Călăraşi
şi cei din comunele sărace sunt mai degrabă puţin sau deloc mulţumiţi de viaţa
lor socială.
Barometrul Rural 2007 are doar doi itemi legaţi de încredere şi anume
încrederea în persoane din elita locală şi încrederea în asociaţiile agricole din
sat. Am considerat că acesta din urmă poate fi un indicator al forţei comunităţii
locale, pentru că apartenenţa la asociaţii este una din formele capitalului social
relaţional. Tind să aibă încredere puţină, foarte puţină sau deloc în asociaţiile
agricole din sat cei ce locuiesc în centre de comună, în sate care au fost
cooperativizate, şi locuitori ai judeţelor din afara Transilvaniei (Olt, Neamţ,
Buzău, Galaţi, Dolj, Prahova). În schimb cei din satele periferice, care nu au
fost cooperativizate în trecut şi cei cu studii medii şi superioare, au multă sau
foarte multă încredere în asociaţiile agricole din sat.
O conceptualizare relevantă pentru tema articolului de faţă este cea între
capital social de tip bridging şi bonding, respectiv capitalul social de menţinere
a coeziunii grupului de apartenenţă şi capitalul social de conectare între grupuri.
Asociaţionismul, ca apartenenţă în diverse tipuri de asociaţii/reţele sociale şi
26
Rezultate pe baza calculului valorii reziduale ajustate (VRA)
148
deci de participare comunitară, este efectul capitalului social de tip bridging.

Ţările ex-comuniste înregistrează niveluri scăzute ale capitalului social rela-
ţional formalizat (Voicu, 2005a) şi mă aştept ca în rural apartenenţa în reţele
sociale să fie şi mai scăzută. Analiza de mai jos vine în continuarea unor studii
existente deja în acest domeniu (vezi pe cel menţionat mai sus) şi le adaugă
informaţii noi, mai recente, şi focalizate pe ruralul românesc. Pentru a agrega
toţi aceşti itemi legaţi de participare (din Barometrul Rural 2007, itemul E5)
într-un singur factor27, care reflectă asociaţionismul, am rulat o analiză
factorială (vezi tabelul 4.5). Existenţa unui singur factor permite calculul unui
indice sumativ din cei opt itemi ai apartenenţei (de la E 5-1 la E 5-8), pentru a
putea obţine o evaluare globală a apartenenţei pe fiecare individ, într-o primă
etapă, şi ulterior pe întregul eşantion, prin gruparea valorilor indicelui în trei
categorii (lipsa apartenenţei, apartenenţă într-o asociaţie/reţea, apartenenţă în
două sau mai multe asociaţii/reţele). Se observă că asocierea cu alţii pentru un
scop comun (oricare ar fi acela) este un comportament ce înregistrează valori
extrem de scăzute în ruralul românesc în 2007. Astfel, 88,2% din eşantion se
caracterizează prin lipsa completă a apartenenţei, 7,7% aparţin unei singure
reţele/asociaţii, şi doar 4% sunt membri în două sau mai multe asociaţii/reţele.
Tabel 4.5. Analiza factorială a apartenenţei locuitorilor ruralului
în diverse tipuri de reţele sociale
E5. Dvs. sau cineva din gospodărie este membru al APARTENEN Ă

Comunalităţi
unui/unei... (saturaţii)
1. Asociaţii agricole? 0,603 0,364
2. Consiliu/comitet parohial sau administraţia
0,646 0,409
bisericii ?
3. Comitet de părinţi la şcoală? 0,708 0,501
4. Comitet de iniţiativă sătesc/comunal? 0,720 0,518
5. Asociaţii sportive / artistice? 0,717 0,515
6. Partid politic? 0,756 0,572
7. Roată (de bani)? 0,721 0,520
8. Asociaţii a producătorilor agricoli? 0,731 0,534
Variaţia explicată de factor 49,15%
Sursa: prelucrări pe date din Barometrul Rural 2007; Modelul este adecvat datelor: KMO=0,764.
O posibilă explicaţie poate fi persistenţa modelului de comportament

imprimat în anii comunismului, când angajarea civică era descurajată, la fel ca
27
Metoda de extracţie: Principal Axis Factoring. Medota de rotire: Equamax. Testul
grohotişului indică existenţa unui factor unic, argumentat de altfel de cadrul teoretic legat de
capitalul social relaţional formalizat (de exemplu Woolcock, Narayan, 2000)
149
şi apartenenţa în diverse forme de asociere (Rose, 1999). Un argument în

favoarea ideii că persistă şi azi modelele de comportament asociativ imprimate
în anii comunismului este acela că satele care au fost cooperativizate se caracte-
rizează prin nivele mai scăzute ale apartenenţei în diverse tipuri de reţele, spre
deosebire de satele care nu au fost cooperativizate, aşa cum arată tabelul 4.6.
Care este profilul celor ce au o apartenenţă scăzută, ridicată sau a celor
ce nu aparţin nici unei forme de asociere? Tabelul 4.6 sintetizează acest profil.
Se observă că apartenenţa în două sau mai multe forme de asociere este speci-
fică celor cu un status ocupaţional ridicat (ocupaţii intelectuale, tehnicieni şi
maiştrii), elevilor/studenţilor, celor din satele care nu au fost cooperativizate,
celor ce lucrează cu carte de muncă şi celor cu venit ridicat. Apartenenţa într-o
singură formă de asociere este specifică celor din centrele de comună, ele-
vilor/studenţilor, patronilor ce au angajaţi, celor ce lucrează cu carte de muncă,
celor căsătoriţi şi cu venit ridicat.
Apartenenţa în reţele sociale ca formă de participare comunitară este aşadar
atributul celor cu status socio-economic ridicat, deci a membrilor elitei satelor.
Subiecţii cu educaţie, venit, status ocupaţional scăzut sunt mai puţin implicaţi
comunitar prin apartenenţă la diverse tipuri de asociere. De ce se întâmplă aşa?
Consider că explicaţia constă în legătura dintre propensiunea către asociere şi
încrederea generalizată pe de o parte şi pe de altă parte legătura între cele două şi
educaţie, vârstă şi statusul ocupaţional. Există studii ce demonstrează faptul că
stocul de educaţie ridicat, vârsta scăzută şi statusul ocupaţional înalt produc o
creştere a încrederii generalizate şi a propensiunii către asociere (Paxton, 2007). În
plus, a fi elev/student, a avea un loc de muncă, a fi patron sau a avea o ocupaţie
intelectuală, presupune deja apartenenţa într-o serie de reţele (şcoala, mediul profe-
sional, asociaţiile profesionale), ceea ce favorizează şi intensifică şi apartenenţa în
alte tipuri de reţele, cum ar fi cele din cadrul comunităţii.
Aceste rezultate ce indică un asociaţionism scăzut al populaţiei din
rural, sunt conforme cu ceea ce se întâmplă în alte ţări din blocul ex-comunist –
Paxton (2007) demonstrează cum Europa de Est, ca predictor agregat într-un
model de regresie, are efect asupra nivelului de încredere generalizată şi de aso-
ciaţionism. Aşadar ţările ex-comuniste urmează un model al asociaţionismului
similar între ele, dar diferit de cel al altor ţări (vezi o demonstrare a acestui fapt
şi în Voicu, 2005b).
Putem avea o imagine a apartenenţei în reţele sociale şi pentru anul
2002 (itemul ASOC A-M din Eurobarometrul Rural 2002), şi o comparaţie între
apartenenţa în reţele în anii 2002 şi 2007, arată o apartenenţă cu puţin mai
scăzută pentru anul 2007. Putem avea o imagine a apartenenţei în reţele sociale
şi pentru anul 2002 (itemul ASOC A-M din Eurobarometrul Rural 2002), şi o
comparaţie între apartenenţa în reţele în anii 2002 şi 2007, arată o apartenenţă
cu puţin mai scăzută pentru anul 2007.
150
Tabel 4.6: Profilul socio-demografic al celor trei tipuri de apartenenţă

a locuitorilor din rural în reţele sociale
Lipsa Apartenenţă Apartenenţă în două

aparte- într-o singură sau mai multe
nenţei asociaţie/reţea asociaţii/reţele
Sat da 2,1 -2,1
cooperativ
izat nu -2,1 2,1
centru de comună -2,6 2,4
Sat…
periferic 2,6 -2,4
elev/student -3,4 3,0 6,7
pensionar 2,5 -2,4 -2,7
Status
principal lucrează cu carte de muncă,
-3,7 2,2 3,0
autorizaţie sau contract
patron cu angajaţi 2,1
Ultima gimnaziu 2,4
şcoală
absolvită liceu -2,3
ocupaţii intelectuale -2,8 2,1
tehnicieni sau maiştri -2,1 2,1
Ocupaţia
zilieri în agricultură 2,3
inactivi 2,5 -2,7
Vârstă vârstnici 2,3 -2,4
Stare căsătorit(ă) -2,0 2,5
civilă văduv (ă) 2,7 -3,2
sub 2 milioane ROL 2,8 -2,7 -2,4
Venit*
peste 6 milioane ROL -4,6 3,0 3,6
Sursa: Barometru Rural 2007. Cifrele reprezintă valori reziduale ajustate standardizate (VRA).
Sunt trecute cu caractere distincte cifrele ce reprezintă asocieri pozitive, semnificative pentru
p<0,05. Mod de citire: subiecţii din satele care nu au fost cooperativizate sunt semnificativ mai
înclinaţi să aibă o apartenenţă ridicată în reţelele sociale din comunitatea lor (în două sau mai
multe astfel de reţele).
* este vorba despre venitul personal în ultima lună (octombrie 2007)
Scade cel mai mult procentul celor ce sunt membrii în asociaţii agricole,
asociaţii ale producătorilor agricoli, în consilii/comitete parohiale şi partide politice
(cu mai mult de două procente în intervalul considerat), în schimb pentru comitetele
de părinţi, comitetele de iniţiativă din sat şi asociaţiile sportive, participarea rămâne
aproximativ la fel (oricum la un nivel extrem de scăzut, aproximativ 1-2% din
respondenţi afirmând că fac parte din astfel de reţele sociale).
Acţiune colectivă comunitară

În ce priveşte implicarea comunitară şi eficienţa acţiunilor comunitare,
Eurobarometrul Rural 2005 arată că locuitorii ruralului consideră în majoritate
151
că localitatea lor ar putea finaliza un proiect comunitar (69,8% sunt pentru „da”
şi 18,8% răspund cu „nu”). Motivele pentru care acesta ar putea fi dus la capăt,
sunt în ordinea descrescătoare a frecvenţei:
 Pentru că oamenii ar munci – 21,4%;
 Pentru că ar fi în interesul tuturor – 11,9%;
 Datorită unei organizări şi coordonări bune ale proiectului – 9,1%;
 Pentru că au mai finalizat şi alte proiecte – 7,6%;
 Datorită competenţei oamenilor de la primărie – 4,4%;
 Pentru că există bunăvoinţă / interes din partea autorităţilor – 4,0%;
 Ar reuşi datorită resurselor financiare – 3,6%;
 Pentru că oamenii ar da bani / bunuri – 2,6%.
Cei ce sunt sceptici în privinţa reuşitei unui proiect comunitar, amintesc
ca motive pentru eşecul acestuia:
 Din cauza unei organizări/coordonări proaste – 3,9%;
 Pentru că primarul nu este bun – 2,5%;
 Datorită neseriozităţii autorităţilor implicate – 2,5%;
 Pentru că au lăsat nefinalizate şi alte proiecte – 2,4%.
Oamenii cu iniţiativă din ruralul românesc sunt, în ordinea descrescă-
toare a opţiunilor respondenţilor: primarul sau viceprimarul (68.4%), preotul
(7,1%), consilierul local din partea satului (4,4%), vecinii sau alţi oameni din sat
(2,3%) şi directorul şcolii, profesorii sau învăţătorii (2,1%). Primarul pare să
aibă mai multă iniţiativă în satele foste cooperativizate, şi în cele mediu dez-
voltate, iar consilierii în satele necooperativizate. Vecinii şi oamenii din sat au
mai multă iniţiativă în judeţele din Transilvania şi Banat – ceea ce ar fi un prim
indicator al unui spirit comunitar mai puternic în această zonă. În comunele
sărace personalul din învăţământ are mai multă iniţiativă, iar în comunele
dezvoltate – asociaţiile agricole.
În eventualitatea unor probleme ce ar afecta grav o parte a gospodă-
riilor, cele mai multe măsuri s-ar lua din partea (în ordine descrescătoare a frec-
venţei) primăriei, primarului, preşedintelui, guvernului, persoanelor afectate,
instituţiilor administrative ale judeţului, consiliului local, vecinilor şi în final,
din partea persoanelor neafectate de aceste probleme. Se remarcă, aşteptările
ridicate pe care le au oamenii de la instituţiile statului şi ale administraţiei locale
şi implicarea scăzută a membrilor comunităţii. Instituţiile statului sunt aşteptate
să se implice mai mult în satele foste cooperativizate, în comunele dezvoltate şi
în ariile de sud ale României; o implicare mai mare din partea membrilor comu-
nităţii este prezumată în satele necooperativizate în trecut, în Transilvania şi
Banat, şi în comunele mediu dezvoltate şi sărace. Oamenii afirmă că s-ar
implica ei înşişi în rezolvarea acestor probleme, în comunele dezvoltate. Tabelul
de mai sus arată situaţia pe regiuni.
152
Tabel 4.7: Instituţii implicate în rezolvarea problemelor grave ale comunităţii

Cine s-ar implica în rezolvarea problemelor ce ar afecta o
Regiunea mare parte a satului
În primul rând În al doilea rând
Guvernul, Consiliul Local,
Transilvania Primăria
persoanele afectate
Moldova Primăria Consiliul Local, preşedintele
Muntenia Primăria şi primarul Primăria, preşedintele
Oltenia Primăria Guvernul, preşedintele
Dobrogea Primăria Guvernul
Crişana-Maramureş Primăria şi primarul Consiliul Local, Primăria
Banat Primăria Guvernul
Sursa: prelucrări după Eurobarometrul Rural 2005
Toate aceste rezultate susţin ideea că se menţine încă în ruralul românesc

mentalitatea specifică anilor de comunism, aceea de a vedea statul, instituţiile şi
reprezentanţii acestuia (în speţă primăria şi primarul) ca entităţi protectoare, care
trebuie să se implice în viaţa socială a comunităţilor, respectiv să iniţieze, coordo-
neze şi să ducă la îndeplinire proiectele acestor comunităţi. Datele de mai sus susţin
această idee: faptul că ruralul ce a experimentat cooperativizarea în comunism,
investeşte primarul cu putere şi responsabilitate pentru rezolvarea problemelor
comunităţii, şi abia apoi alte entităţi, şi faptul că vecinătatea, comunitatea pare să
aibă mai multă forţă în ruralul necooperativizat. Aceste rezultate nu fac decât să se
alăture altor studii ce arată orientarea spre colectivism, conformism şi reprezentarea
statului şi a instituţiilor lui ca având un rol paternalist (Frunză, Voicu, 1997).
Aceeaşi idee este confirmată şi de datele de mai jos.
Implicarea în problemele comunităţii măsurată prin indicatorul E2 din
Barometrul Rural 2007 (lucrul împreună cu alţi oameni din sat pentru a face
ceva în beneficiul comunităţii – vezi Anexa 4.1) este scăzută în ruralul româ-
nesc, doar 17,9% din subiecţii intervievaţi afirmând că, în ultimul an, au lucrat
împreună cu alţi oameni din sat pentru a face ceva în beneficiul comunităţii, iar
82,1%, răspund negativ la această întrebare. Valorile reziduale ajustate ne arată
o implicare semnificativ mai mare în satele care nu au fost cooperativizate, şi
din partea celor cu vârsta cuprinsă între 35 şi 65 de ani. O comparaţie pe regiuni
arată că oamenii din Crişana-Maramureş28 şi Transilvania au lucrat împreună în
ultimul an în beneficiul comunităţii, pe când în Ilfov există o tendinţă semni-
ficativă spre neimplicare, datele nefiind semnificative pentru celelalte regiuni.
28
Datele culese în Barometrul Rural 2007 nu asigură o acoperire completă a regiunilor României:
astfel, au fost culese date doar pentru trei-cinci judeţe din fiecare regiune, Crişana-Maramureş este
reprezentată doar de Arad, iar pentru regiunile Banat şi Dobrogea nu au fost culese date deloc.
153
Disponibilitatea implicării în viaţa comunitară a locuitorilor ruralului

românesc este mai mare atunci când participarea se măsoară în timp/muncă
(53,1% afirmă că au intenţia de a participa cu timp/muncă într-un proiect comu-
nitar fără beneficii personale directe, dar care ar aduce beneficii multora dintre
locuitorii satului, iar 46,9% afirmă că nu au această intenţie) şi este considerabil
mai redusă, atunci când se pune problema participării cu bani (doar 34,6% ar
participa cu bani într-un proiect comunitar fără beneficii personale directe).
Sunt mai dispuşi să participe cu timp sau muncă subiecţii din Moldova şi
Transilvania (VRA = 4,2), tinerii, adulţii şi şomerii. Participarea de tip muncă
voluntară este puternic respinsă în Ilfov şi Olt (VRA = 5), şi de către cei cu
status socio-economic precar (vârstnici, persoane fără şcoală, cu venit scăzut).
Disponibilitatea participării cu bani la un proiect comunitar fără
beneficii personale directe este mai ridicată în Transilvania şi Muntenia şi din
partea celor cu venit ridicat, studii superioare şi a celor cu status ocupaţional
privilegiat (patroni, cei ce lucrează pe cont propriu, angajaţi cu carte de muncă).
Ideea participării cu bani este puternic respinsă în Oltenia (VRA = 6,3) şi de
către cei cu status educaţional scăzut.
Informare şi interes faţă de problemele comunităţii şi iniţiativele

Primăriei
Aprecierea globală a cantităţii de informaţie pe care o au locuitorii rura-
lului românesc (fără a particulariza în funcţie de variabilele demografice), arată
că aceştia ştiu puţine lucruri despre activitatea Primăriei şi Consiliului Local.
Dacă însă urmărim datele în funcţie de modul în care se informează oamenii, în
funcţie de ariile culturale sau de gradul de dezvoltare al localităţii, apar câteva
diferenţe notabile.
În primul rând, cum se informează oamenii, ce modalităţi preferă pentru
a fi la curent cu proiectele administraţiei locale? Pentru a răspunde la această
întrebare, am rulat o analiză factorială pe pachetul de itemi F13 din Eurobaro-
metrul Rural 2005, legat de frecvenţa şi tipul informării cetăţe nilor. Analiza
arată că există două tipuri de informare în legătură cu activitatea administraţiei
locale, una directă şi care presupune o implicare activă din partea locuitorilor şi
una indirectă şi preponderent pasivă (vezi tabelul 4.8).
Lucrurile devin interesante atunci când comparăm mediile celor doi fac-
tori în funcţie de ariile culturale, pentru a vedea dacă sunt diferenţe în ce pri-
veşte modalităţile de informare între judeţele şi regiunile ţării. Datele sunt pre-
zentate în graficul 4.1. Anova29 a arătat ariile culturale între care există diferenţe
29
Anova a arătat că există o corelaţie semnificativă între cei doi factori (informare
activă/directă şi informare pasivă/indirectă), testul F având valorile 8,269 pentru primul
factor şi 7,108 pentru al doilea, ambele valori fiind semnificative la pragul de 0,01.
154
semnificative între mediile celor doi factori latenţi. Cine sunt cei ce preferă să se
informeze activ şi direct? Datele arată diferenţe semnificative faţă de celelalte
arii culturale în Banat şi aria Braşov-Sibiu, locuitorii acestora preferând semni-
ficativ mai mult decât cei din alte arii să se informeze activ şi direct. Banatul are
valori semnificativ diferite faţă de Bacău-Neamţ, Galaţi-Iaşi, şi Argeş-Dâmbo-
viţa-Prahova, unde informarea activă nu este agreată, iar aria Sibiu-Braşov con-
trastează cu Buzău-Brăila şi Arad-Bihor. Cine sunt cei ce preferă să se infor-
meze indirect şi pasiv? Locuitorii rurali din Covasna-Harghita, Buzău-Brăila,
Gorj-Vâlcea şi Arad-Bihor apelează mult mai frecvent la o informare pasivă
decât locuitorii din alte arii culturale. În schimb locuitorii din Braşov-Sibiu şi
Bistriţa-Năsăud-Sălaj resping puternic modalităţile indirecte, pasive de infor-
mare în legătură cu activitatea Primăriei şi Consiliului Local.
Tabel 4.8. Modelul factorial al tipurilor de informare în legătură cu activitatea

Primăriei şi Consiliului Local, în rural.

Primul factor 35,3%
Descrierea
factorului
Anunţurile verbale ale Primăriei, Consiliului Local
(0,750)
Panourile de informare ale Primăriei, Consiliului Local
(0,731) Informare
Factorul 1
Afişe, fluturaşi ai Primăriei, Consiliului Local (0,676) directă, activă
Discuţii cu primarul, consilierii locali (0,508)
Participarea la şedinţele Primăriei şi Consiliului local
(0,518)
Ascultarea posturilor de radio locale (0,796) Informare
Factorul 2 Urmărirea emisiunilor posturilor tv locale (0,793) indirectă,
Lectura ziarelor locale (0,586) pasivă
Sursa: prelucrare prin analiză factorială după Eurobarometrul Rural 2005
Concluzionând, şi acceptând premiza că o informare mai activă şi

directă înseamnă în acelaşi timp o implicare mai intensă în viaţa comunitară, se
poate afirma că Banatul şi zona centrală a Transilvaniei, manifestă o astfel de
implicare intensă, în contrast cu zona etnică a Transilvaniei (Covasna-Harghita),
cu Muntenia, anumite arii culturale din Moldova şi zona Arad-Bihor, unde
implicarea comunitară este mai scăzută.
155
Grafic 4. 1. Mediile factorilor latenţi legaţi de informarea în legătură cu activitatea

Primăriei şi Consiliului Local, în funcţie de ariile culturale
-0,21
Ilfov -0,21
1,04
Banat
-0,02
-0,34
Arad, Bihor
0,26
-0,19
Maramureş, Satu Mare
0,16
-0,14
Bistriţa Năsăud, Sălaj
-0,39
-0,27
Covasna, Harghita
0,90
-0,05
Cluj Mureş
0,38
0,73
Braşov Sibiu
-0,47
0,19
Alba Hunedoara -0,23
-0,17
Dobrogea -0,33
0,15
Gorj, Valcea 0,33
0,01
Dolj, Mehedinţi, Olt 0,00
0,15
Giurgiu, Tulcea, Ialomiţa, Călăraşi -0,17
-0,23
Buzău, Brăila 0,34
-0,05
Argeş, Dâmboviţa, Prahova -0,16
0,14
Botoşani, Vaslui
0,15
-0,12
Galaţi, Iaşi -0,18
-0,16
Bacău Neamţ Suceava Vrancea -0,05
-0,60 -0,40 -0,20 0,00 0,20 0,40 0,60 0,80 1,00 1,20
Factor 2: informare indirectă, pasivă Factor1: informare directă, activă
Sursa: calcule ale autoarei pornind de la datele cuprinse în Eurobarometrul Rural 2005
Notă: mod de citire a tabelului: valorile din partea pozitivă a graficului arată că ariile culturale respective
preferă acel factor în mai mare măsură decât media, în timp ce valorile din partea negativă a graficului, arată
că acele arii culturale utilizează factorul respectiv într-o măsură mai mică decât media. Media în valoare
absolută arată intensitatea preferinţei pentru acel factor. Exemplu: Locuitorii din Banat preferă să se informeze
direct, activ în legătură cu activitatea Primăriei şi Consiliului Local (iar valoarea de 1,04 a mediei arată cât de
puternică este această preferinţă) şi nu agreează informarea indirectă, pasivă (-0.02)
156
Pentru a evalua şi mai profund implicarea în comunitate, am analizat în

acelaşi mod (analiză factorială urmată de calculul mediilor factorilor latenţi
rezultaţi, în funcţie de aria culturală şi stabilirea valorilor semnificative prin
Anova) şi pentru alte două seturi de itemi din Eurobarometrul Rural 2005:
interesul pentru relaţia cetăţenilor cu Primăria şi Consiliul Local şi utilitatea
relaţiei între aceştia pentru buna gospodărire a unei localităţi30. În ce priveşte
primul dintre ei, analiza factorială a arătat că există o variabilă latentă a intere-
sului cetăţenilor pentru relaţia cu Primăria şi Consiliul Local, iar calculul me-
diilor acestei variabile latente în funcţie de ariile culturale este prezentat în
graficul 4.231.
Se observă din grafic că aria Botoşani-Vaslui este mult mai interesată
decât media de relaţia cu Primăria şi Consiliul Local, spre deosebire de aria
Buzău-Brăila şi Arad-Bihor. Şi ariile Gorj-Vâlcea, Braşov-Sibiu şi Bucureşti
manifestă un interes mult mai ridicat decât media pentru relaţia cu cele două. Se
păstrează aşadar în mare paternul de la itemul anterior, dar se adaugă şi ele-
mente noi. Oltenii şi cei din nord-estul Moldovei se declară interesaţi să men-
ţină o relaţie activă cu administraţia locală, dar în ce priveşte comportamentele
efective de informare mediile au valori modeste.
Al treilea item analizat – relevant pentru implicarea în comunitate –
analizat se referă la opinia subiecţilor privind utilitatea relaţiei cu administraţia
pentru buna gospodărire a unei localităţi. Acelaşi tip de analiză32, a dus la
rezultatele prezentate în graficul 4.3.
Cei mai convinşi de utilitatea unei relaţii active cu primăria par a fi
locuitorii din Covasna-Harghita, Braşov-Sibiu, Cluj-Mureş şi Galaţi-Iaşi, aflaţi
în opoziţie cu locuitorii din Alba-Hunedoara, Dobrogea şi Maramureş-Satu
Mare, mai puţin convinşi de utilitatea acestei relaţii. Se remarcă de departe zona
Alba-Hunedoara, care contrastează puternic cu aproape toate celelalte prin
intensitatea negării acestei utilităţi. Din nou, zonele cu opinii mai pozitive decât
media sunt cele din Transilvania, plus zona de est a Moldovei. Interesant de
data aceasta este că cei cu opinii în extrema negativă a graficului sunt tot
locuitori ai Transilvaniei şi Crişanei-Maramureşului.
30
Este vorba de setul de itemi F14 din chestionar, legat de măsura în care locuitorii sunt
interesaţi să se informeze despre proiectele şi hotărârile Primăriei / Consiliului local, să
participe la şedinţele publice ale Primăriei / Consiliului local şi să facă recomandări
Primăriei / Consiliului local; şi setul de itemi F16, referitor la cât de folositor este pentru
gospodărirea unei localităţi ca locuitorii ei să se informeze despre proiectele şi hotărârile
Primăriei / Consiliului local, să participe la şedinţele publice ale Primăriei / Consiliului local
şi să facă recomandări Primăriei / Consiliului local.
31
F Anova = 3,071, semnificativ la nivelul 0,01.
32
KMO = 0,728, iar factorul latent explică 78,29 % din variaţia totală, FAnova = 6, 373
semnificativ la nivelul 0,01.
157
Grafic 4.2. Mediile factorului latent legat de interesul pentru relaţia cu administraţia
locală, în funcţie de ariile culturale
Ilfov 0,23
Banat 0,09
Arad, Bihor -0,29
Maramures, Satu Mare -0,12
Bistrita Nasaud, Salaj -0,08
Covasna, Harghita 0,16
Cluj Mures 0,17
Brasov Sibiu 0,20
Alba Hunedoara -0,18
Dobrogea -0,13
Gorj, Valcea 0,22
Dolj, Mehedinti, Olt -0,06
Giurgiu, Tulcea, Ialomiţa, Calarasi

0,11
Buzau, Braila -0,23
Arges, Dambovita, Prahova -0,09
Botosani, Vaslui 0,33
Galati, Iasi 0,09
Bacau Neamt Suceava Vrancea -0,07
-0,40 -0,30 -0,20 -0,10 0,00 0,10 0,20 0,30 0,40
Interesul pentru relaţia cu Primăria (informare despre proiecte, participare şedinţe, recomandari)
O altă măsură a implicării comunitare, am considerat-o a fi ultima întâl-

nire publică ce a avut loc în localitate (dacă a avut loc o astfel de întâlnire în
ultimii doi ani). Cei mai mulţi (44,6%) au răspuns că nu a participat nimeni din
gospodărie la astfel de întâlniri, 26,6% precizează că a avut loc o astfel de
158
întâlnire în ultimii doi ani, iar 22,3% afirmă că nu au avut loc astfel de întâlniri
în localitatea lor în ultimii doi ani.
Grafic 4.3. Mediile factorului latent legat de utilitatea relaţia între cetăţeni şi admi-
nistraţia locală pentru buna gospodărire a unei localităţi, în funcţie de ariile culturale
Ilfov 0,10
Banat 0,06
Arad, Bihor -0,06
Maramureş, Satu Mare-0,38
Bistriţa Năsăud, Sălaj -0,07
Covasna, Harghita 0,43
Cluj, Mureş 0,37
Braşov, Sibiu 0,37
Alba, Hunedoara-0,56
Dobrogea -0,45
Gorj, Valcea 0,19
Dolj, Mehedinţi, Olt 0,09
Giurgiu, Tulcea, Ialomiţa, Calaraşi 0,06
Buzău, Brăila 0,05
Argeş, Dâmboviţa, Prahova -0,17
Botoşani, Vaslui 0,06
Galaţi, Iaşi 0,30
Bacău, Neamţ, Suceava, Vrancea 0,01
-0,8 -0,6 -0,4 -0,2 0,0 0,2 0,4 0,6
Utilitatea relaţiei între cetăţeni şi Primărie pentru gospodărirea unei localităţi
Satele cooperativizate au avut o astfel de întâlnire într-o măsură semni-

ficativ mai mare decât cele necooperativizate. În schimb, la astfel de întâlniri,
cei din satele foste cooperativizate au vorbit despre o problemă personală şi nu
una a satului, pe când în satele care nu au fost cooperativizate, s-a discutat mai
degrabă despre o problemă a satului.
159
În concluzie, harta modurilor de informare (activă/pasivă) a locuitorilor

din rural în legătură cu activitatea Primăriei şi Consiliului Local se suprapune
doar parţial peste harta interesului pentru relaţia sătenilor cu administraţia
locală. Astfel, există arii culturale în care cele două aspecte converg (existând
atât o informare pasivă cât şi un interes scăzut pentru relaţia cu administraţia,
aşa cum se întâmplă în Buzău-Brăila, Arad Bihor, ori dimpotrivă, o informare
activă şi un interes ridicat, ca în aria Braşov-Sibiu).
Există însă şi arii culturale în care cele două nu sunt convergente: apare
un interes declarat ridicat pentru relaţia cu administraţia locală, dar nu şi o infor-
mare activă faţă de activităţile acesteia sau o implicare concretă în problemele
comunităţii (ca de exemplu în Gorj-Vâlcea, Botoşani-Vaslui sau Ilfov). Este ca
şi cum, în aceste zone, la nivel declarativ, oamenii îşi afirmă disponibilitatea
pentru implicarea în comunitate şi colaborarea cu autorităţile locale pentru
dezvoltarea comunităţii, dar această disponibilitate nu se mai regăseşte şi la
nivel comportamental. Consider că această distincţie între ceea ce se regăseşte
la nivel declarativ şi comportamental este extrem de relevantă pentru forţa unei
comunităţi şi spiritul comunitar al locuitorilor ei. Comunităţile în care oamenii
reuşesc să depăşească nivelul declarativ (”suntem interesaţi de relaţia cu autori-
tăţile locale…”) şi să extindă la nivel comportamental dorinţa de implicare con-
cretă în rezolvarea problemelor comunităţii şi în dezvoltarea acesteia, sunt
comunităţi puternice, ce funcţionează ca atare. Ambele aspecte sunt importante
pentru viaţa comunitară autentică: atât cel al mentalităţilor şi reprezentărilor
(oamenii să aibă o reprezentare pozitivă a comunităţii din care fac parte, şi o
motivaţie spre a se implica), cât şi cel comportamental, adică al participării
comunitare efective. În ruralul românesc al anului 2005 însă, există puţine zone
în care ideea comunitară se construieşte pornind de la ambele premise (Banatul,
zone al Transilvaniei).
4.2. Comunitatea din perspectiva administraţiei locale
Eurobarometrul Rural 2002 pune la dispoziţie şi date culese în primă-

riile din rural, astfel încât este posibilă surprinderea unor faţete ale comunităţii
şi din perspectiva administraţiilor locale, indicatorii folosiţi fiind relevanţi
pentru acţiunea colectivă comunitară (vezi Anexa 4.2).
Marea majoritate a primăriilor (73,5%) afirmă că nu există un comitet
de iniţiativă în sat, sau o altă formă de organizaţie, care să se ocupe cu rezol-
varea problemelor satului. Comparaţia pe regiuni arată că Transilvania este
semnificativ mai înclinată să aibă astfel de comitete de iniţiativă. La întrebarea
legată de ajutorul oamenilor din sat acordat acestor comitete de iniţiativă se
înregistrează un număr foarte mare de nonrăspunsuri, ceea ce desigur nu este
160
lipsit de semnificaţie, Dintre cei ce răspund, 6% optează pentru „nu” (oamenii

nu ajută aceste comitete de iniţiativă), 8,6% răspund cu „da, puţin” şi 11,9%
răspund cu „da, mult”. Comparaţia cu regiunile nu este semnificativă în acest
caz. În privinţa intensităţii cu care se implică obştea sătească în rezolvarea
problemelor satului, 37,1% spun că nu există obşte în satul lor (primăriile din
Muntenia sunt semnificativ mai înclinate să dea acest răspuns), 31,8% consideră
că obştea nu este prea activă (mai ales cei din Banat aleg acest răspuns), 24,5%
consideră că obştea din satul lor este activă (aici Transilvania este înclinată să
dea acest răspuns semnificativ mai mult decât alte regiuni), iar 2,0% afirmă că
obştea este foarte activă.
Datele arată de asemenea că în Transilvania (73,9%), Crişana-
Maramureş (68,8%) şi Moldova (57,7%) sătenii fac cel mai mult muncă
voluntară, iar în Bucureşti şi Dobrogea nu se face deloc. Primăriile au o opinie
echilibrată privind prestarea de muncă voluntară de către membrii comunităţii
(55% spun că „da”, se face muncă voluntară, 45%, nu).
Legat de frecvenţa întâlnirilor sătenilor în ultimul an pentru sprijinirea unor
proiecte ale Primăriei, cele mai multe primării afirmă că astfel de întâlniri nu au
avut loc niciodată (35,8%), 33,8% spun că „de mai multe ori”, 16,6% – „de două
ori” – şi 13,9% – „o dată”. Se disting Oltenia, Banatul, Moldova (42%), Oltenia
(35%), Transilvania (34%), Muntenia (34%) unde respondenţii afirmă că au fost
mai multe astfel de întâlniri în ultimul an, sau Ilfov şi Dobrogea, unde membrii
comunităţii afirmă că nu s-au întâlnit deloc (66,7% şi respectiv 100%).
În privinţa participării membrilor comunităţii la rezolvarea diverselor
probleme din sat, asocierea cu regiunile nu este semnificativă, astfel încât nu se
poate infera nici o concluzie în acest sens. Reprezentanţii administraţiilor locale
consideră că ariile în care membrii comunităţilor participă cel mai ”mult” sunt:
rezolvarea problemelor privind drumurile/accesul în diverse locuri (37,7%) şi
rezolvarea problemelor şcolii (29,1%). Următoarele probleme se remarcă prin
lipsa participării locuitorilor la rezolvarea lor: problemele dispensarului (35,1%
din reprezentanţii primăriilor afirmă că membrii comunităţilor nu se implică
deloc în rezolvarea problemelor din această zonă), colectarea gunoiului (34,4%)
şi problemele oamenilor nevoiaşi din sat (33,8%).
Se confirmă aşadar încă o dată şi prin răspunsurile reprezentanţilor
administraţiei locale, nivelul ridicat de implicare comunitară din anumite zone
ale Transilvaniei (mai ales aria Braşov-Sibiu) şi din Banat şi nivelul aproape
inexistent de participare comunitară din Ilfov şi Dobrogea. În anumite regiuni,
doar comunităţile din unele arii culturale sunt mai active în opinia administraţiei
locale, ca de exemplu aria Gorj-Vâlcea din Oltenia.
161
5. COMUNITATEA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
5.1. Semnificaţii ale globalizării
Conceptul de globalizare a intrat de câţiva ani cu drepturi depline în

vocabularul ştiinţelor sociale. De o mare diversitate semantică, termenul de glo-
balizare a devenit un soi de umbrelă încăpătoare pentru o mulţime de fenomene
din sfera economicului, politicului, socialului sau culturalului, ce au loc azi. În
accepţiunea cea mai simplă, globalizarea este procesul apariţiei unui sistem
economic şi socio-cultural global. Am putea înţelege globalizarea ca interco-
nexiunea globală a mai multor economii-univers, recurgând astfel la un concept
braudelian. Economia univers este
O sumă de spaţii individualizate, economice şi neeconomice, regrupate de ea; ea
reprezintă o suprafaţă uriaşă (ea este cea mai vastă zonă de coerenţă într-o epocă
anumită, într-o parte dată a globului); economia-univers este o parte a planetei,
economic autonomă, capabilă să se satisfacă pe sine însăşi şi căreia legăturile şi
schimburile interne îi conferă o anumită unitate organică (Braudel, 1989: 14-16)
Atât definiţiile teoretice, cât şi studiile empirice asupra fenomenului
semnalizează însă o golire de sens a termenului, concomitent cu o generalizare a
lui, în sensul cuprinderii în sfera sa a unor arii tot mai largi ale realităţii şi cu-
noaşterii. Dificultăţile definirii termenului derivă şi din controversa legată de
efectele procesului: în timp ce unii susţin că ea produce o omogenizare şi o uni-
formizare a stilurilor de viaţă, a culturilor, a identităţilor, alţii sunt de părere că
dimpotrivă, aceasta duce la creşterea diversităţii şi eterogenităţii în toate aspec-
tele menţionate mai sus.
Interesant este deci, faptul că un astfel de fenomen, ce suscită o varie-
tate atât de mare de analize, nu a reuşit să fie exprimat printr-o definiţie unică,
larg acceptată. Există însă diverse definiţii, care accentuează fiecare anumite
faţete ale fenomenului. Astfel, globalizarea este înţeleasă ca
proces social în care constrângerile geografice asupra orânduirilor sociale şi
culturale îşi pierd din importanţă, simultan cu conştientizarea de către oameni a
acestei situaţii” (Waters, 1995 apud Guillen, 2001)
sau, accentuând relaţiile între state şi implicaţiile globale ale diferitelor eveni-
mente locale, ca
un proces extrem de dinamic de creştere a interdependenţei între statele naţiune,
consecinţa fiind faptul că problematica socială devine mai degrabă globală decât
naţională, solicitând o atenţie globală mai degrabă decât naţională” (Robinson,
apud Guillen, 2001).
sau în opinia lui Sztompka (1993)
162
procesul ce duce la o structură globală de relaţii politice, economice şi culturale,

ce se extinde dincolo de orice graniţe tradiţionale şi care leagă societăţi separate
într-un sistem unic.
Diverşi analişti au argumentat dezavantajele folosirii termenului şi
neajunsurile lui. Alasuutari (2000) consideră că globalizarea nu este decât un
nume ce se referă la o pletoră de fenomene recente ale lumii care nu sunt încă
îndeajuns explicate. Wallerstein (2000) – unul din autorii extrem de critici ai
conceptului – arată că noutatea procesului globalizării este o idee înşelătoare,
din moment ce procesele pe care le subsumăm termenului, au loc de cinci sute
de ani încoace, şi propune în schimb termenul de epocă a tranziţiei (age of
transition). Autorul susţine astfel, că nu ne aflăm în mijlocul unui proces bine
stabilit şi cu reguli clare, ci ne aflăm în plină perioadă de tranziţie, la finalul
căreia întregul sistem-global se va schimba în altceva.
Alte definiţii pun accent pe legătura şi influenţa reciprocă între puncte
aflate la distanţe mari pe glob
Globalizarea presupune intensificarea relaţiilor sociale mondiale, care leagă
locuri distincte de pe glob, astfel încât evenimentele locale sunt influenţate de
evenimente ce au loc la mii de mile depărtare şi invers (Giddens, 2000)
Nota comună care se distinge din definiţiile date globalizării este aceea
a dialecticii local-global, apropiat-îndepărtat şi a influenţelor reciproce dintre
acestea. Implicite sunt şi ideea că procesul globalizării se adânceşte progresiv şi
ideea că distincţia între centru şi periferie se estompează (Kearny, 1995).
Complexitatea fenomenului globalizării reiese şi din faptul că există cel puţin
patru arii de analiză a acestuia, aşa cum reiese din literatura sociologică: siste-
mul mondial global, cultura globală, societatea globală şi capitalismul global
(Connel, Wood, 2002). Cele patru arii de analiză a globalizării sunt în acelaşi
timp utile, pentru că organizează şi sistematizează marea diversitate a feno-
menelor legate de globalizare, dar în acelaşi timp, impun şi o anumită confuzie.
Despre conceptul de cultura globală, de exemplu, se pune întrebarea dacă este o
salvare pentru ştiinţele sociale, o ameninţare, sau un mit (Wallerstein, 2001)
tocmai datorită dificultăţii acestuia de a surprinde esenţa termenului.
Cel puţin cinci semnificaţii ale conceptului de globalizare s-au consa-
crat prin literatura de specialitate (Farazmand, 1999)
 Globalizarea ca deschidere sau estompare a frontierelor statului – se pune
accent pe relaţiile transfrontaliere între state şi organizaţii, renunţarea de
către state la barierele şi măsurile protecţioniste şi facilitarea în acest fel a
comunicaţiilor, comerţului, migraţiei, circulaţiei banilor şi relaţiilor cultu-
rale. Tot aici încadrăm şi apariţia unor comunităţi şi identităţi ce se extind
dincolo de graniţele statelor sau regiunilor.
163
 Globalizarea ca proces – adică un proces continuu de acumulare de capital,

informaţii, tehnologie şi care are loc de secole (debutul lui fiind plasat in sec
XVIII-XIX). În ultimele decenii acest proces s-a intensificat şi mai mult.
 Globalizarea ca fenomen – acest mod de înţelegere pune accent pe relaţia
cauză-efect, încercând să deceleze cauzele, respectiv consecinţele globali-
zării. Globalizarea este astfel considerată – într-o exprimare foarte succintă –
ca fiind o cauză a efortului capitalismului mondial de a dobândi pieţe glo-
bale. Efectele sunt atât pozitive cât şi negative şi îndelung studiate.
 Globalizarea ca ideologie – se exprimă prin bogăţia de informaţii şi prin pro-
paganda transmisă prin media, computere, sisteme de comunicaţii satelitare, ce
oferă o imagine ideală a procesului globalizării şi a sistemului politic ce rezultă
prin aceasta. Forţa globalizării constă şi în utilizarea în discursul public a unor
cuvinte ca libertate, individualism, democraţie plurală, etc.
 Globalizarea ca schimbare a percepţiei asupra categoriilor ontologice de
spaţiu-timp – câteva din temele globalizării sunt disjuncţia spaţiu-timp,
deteritorializarea, percepţia schimbată a timpului. Ea înseamnă printre altele
trecerea de la spaţiul euclidian bidimensional, cu centru, periferii şi graniţe
clare, la un spaţiu multidimensional, în care conceptele amintite devin
superflui. Astfel, timpurile moderne au desprins producţia, consumul, iden-
tităţile, politica, simbolurile culturale, sau chiar comunităţile, de legătura lor
cu spaţiul. Toate acestea se pot desfăşura, manifesta, exprima într-un spaţiu
virtual sau fără legătură cu un spaţiu anume. Deteritorializarea este intim
legată de compresia, schimbarea percepţiei şi experimentarea într-un alt
mod a timpului (mai multe în subcapitolul următor). Există şi o deteritoriali-
zare a oamenilor, atâta timp cât mase de oameni mai mari decât oricând,
sunt antrenaţi în fluxuri de migraţie (datorată războaielor, şomajului, sără-
ciei), de lungă sau scurtă durată, la distanţe variabile de ţările lor natale.
Aceşti oameni, dezrădăcinaţi, nu mai au decât legături simbolice cu locul
lor natal, ceea ce pune acut problema definirii identităţii lor.
Caracteristicile procesului globalizării – care se decantează parcurgând
literatura de specialitate pe această temă – sunt următoarele: faptul că procesul
este considerat a fi ireversibil, efectele lui nu mai pot fi deturnate, rezultatul
fiind o altă ordine economică şi socială globală. O altă caracteristică se referă la
faptul că globalizarea afectează inegal naţiunile şi zonele geografice, nefiind un
proces ce se desfăşoară în acelaşi ritm şi cu aceleaşi efecte peste tot. De
asemenea se evidenţiază ca şi caracteristic fenomenului globalizării faptul de a
fi de necontrolat, el scăpând de sub controlul guvernelor, al elitelor politice sau
al diferitelor organisme sociale.
Procesul globalizării este deopotrivă criticat şi analizat la modul pozitiv,
în funcţie de curentul de analiză. Astfel, analiştii de sorginte marxistă (con-
164
flictualistă), sunt deosebit de critici asupra termenului în sine şi asupra conota-

ţiilor acestuia, accentuând procesele de distrugere a culturilor locale, de omoge-
nizare, de deteriorare a mediului înconjurător, de subordonare tot mai accen-
tuată a ţărilor şi zonelor defavorizate celor mai puternice. Ei consideră că efec-
tele negative ale globalizării sunt vizibile mai ales în ţările în curs de dezvoltare,
unde aceasta a adâncit foarte mult decalajul economic şi cultural, fără a aduce
beneficii notabile. Tot în curentul critic se încadrează şi cei ce consideră că
globalizarea nu este un fenomen atât de generalizat cum reiese din scrierile pe
această temă: există încă multe ţări care au pieţe de capital şi de bunuri distincte
şi îşi plasează investiţiile intern, tot aşa cum există multe companii care îşi
localizează bunurile în ţările de origine şi comercializează produsele în regiune
(Hirst, Thompson, 2000). Cei ce văd în schimb în globalizare un proces de
modernizare în esenţă (Giddens spre exemplu), au o atitudine mai favorabilă
fenomenului şi tind să-i ascundă părţile negative. Adepţii acestui punct de ve-
dere argumentează faptul că globalizarea a produs o reducere semnificativă a
sărăciei în ţările ce au ales calea integrării în economia mondială (cum ar fi
China, Vietnam, India sau Uganda).
O altă întrebare ce merită a fi formulată se referă la momentul în care
trebuie să plasăm începutul procesului de globalizare. O poziţie extremă, ar fi
aceea de a considera întreaga istorie ca un proces de globalizare. Dacă înţe-
legem istoria ca un proces amplu prin care societăţile mai înapoiate preiau
modele politice, structuri sociale, stiluri de viaţă, inovaţii tehnologice şi modele
culturale de la naţiunile (regiunile) mai dezvoltate, deci dacă conceptualizăm
istoria ca un continuu proces de difuziune culturală, şi de uniformizare, atunci,
într-adevăr, ea pare a fi sinonimă cu globalizarea. Dar aceasta este totuşi o opi-
nie extremă şi generalizantă. După cum am văzut mai sus, Wallerstein consideră
că schimbările specifice acestui proces au loc încă de acum o jumătate de mi-
leniu. Alţii consideră că globalizarea este rezultatul ascendentului pe care l-a
câştigat Europa, începând cu epoca Iluminismului, în domeniul ştiinţei, tehno-
logiei, şi a economiei politice (Apel, 2000). Există şi autori, care plasează de-
butul globalizării mult mai recent, fie în deceniul 1950, referindu-se la lansarea
primului satelit de telecomunicaţii (Naisbitt, şi Aburdene, 1993, McLuhan), fie
chiar mai recent, în deceniile 80-90 ale secolului trecut.
În ce priveşte cauzele globalizării, şi aici discuţiile de specialitate sunt
extrem de laborioase. Câteva din cauzele amintite ale procesului de globalizare
sunt (Farazmand, 1999):
 Acumularea de profit, ca şi caracteristică esenţială a capitalismului, ceea ce
a dus la o expansiune continuă, cu orice cost, a organizaţiilor economice şi
corporaţiilor;
 Apariţia pieţelor globale de bunuri şi forţă de muncă, ceea ce a dus la o
producţie globală, consumerism global;
165
 Reorganizarea structurii corporaţiilor – expansiunea corporaţiilor a dus la

necesitatea de a concentra puterea acestora la nivel global;
 Guvernarea globală – de către guvernele unor state puternice sau de către
organizaţii suprastatale;
 Inovaţiile, dezvoltarea tehnologiei, mai ales a celei informaţionale.
Dintre teoriile clasice ce explică globalizarea trebuie amintite teoria impe-
rialismului (Lenin, Bukharin), teoria dependenţei (Prebisch, Frank, Cardoso,
Faletto) şi teoria sistemului mondial (Wallerstein). Prima consideră că impe-
rialismul este ultimul stadiu în evoluţia capitalismului. Datorită supraproducţiei şi
scăderii ratelor profitului, sistemele capitaliste tind să adopte strategii defensive, şi o
fac prin expansiunea spre alte pieţe. Scopurile sunt acelea de a dobândi forţă de
muncă ieftină, materii prime ieftine şi deschiderea de noi pieţe pentru surplusul de
produse. Rezultatul este că lumea devine asimetrică din punct de vedere al răspân-
dirii centrelor de putere: un număr limitat de centre (state metropole) capitaliste
exploatează vasta majoritate a statelor subdezvoltate. Astfel, decalajul între cele
două zone creşte progresiv. Teoria dependenţei îşi are originea în America latină şi
are ca premisă ideea că subdezvoltarea nu se datorează doar unor cauze interne, ci şi
unor constrângeri externe. În economia mondială există un centru care domină (ţări
dezvoltate industrial) şi o periferie (state preponderent agricole), care se află în re-
laţii de dependenţă faţă de centru. Teoria sistemului mondial avansează ideea că
epoca sistemului mondial este a treia în ordine cronologică după epoca mini-siste-
melor (în societăţile de vânători-culegători) şi cea a imperiilor lumii (Imperiul
Roman de exemplu, Egiptul Antic, Imperiul otoman). Această a treia epocă apare la
începutul secolului al XVI-lea, moment în care se naşte şi capitalismul. Rezultatul
expansiunii sistemului mondial este împărţirea lumii în centru (societăţile Europei
de Vest), periferie (societăţile sărace) şi tipul intermediar al societăţilor semi-peri-
ferice. Astfel, întreaga lume este încorporată într-un sistem economic unic
(Sztompka, 1993: 88-91)
5.2. Implicaţii ale globalizării în cele două sate studiate
Înainte de a aborda problematica – aparent paradoxală – a manifestă-

rilor globalizării în două sate din Transilvania, am încercat să stabilesc poziţia
României în Europa şi în lume, din punctul de vedere al unui din indicatorii ce
dau o măsură a globalizării – sentimentul de apartenenţă la lume, ca întreg.
Întrebarea ce surprinde acest indicator este formulată atât în EVS 1999, cât şi în
WVS 1999-2000 (vezi anexa 7), şi am considerat-o relevantă pentru una din
dimensiunile globalizării, aceea legată de semnificaţiile şi ecoul individual şi
subiectiv al fenomenului: „Căreia din următoarele, simţiţi că îi aparţineţi în
primul rând? Dar în al doilea rând? Dar în al treilea rând? Localitatea în care
166
locuiţi, regiunea în care locuiţi, ţara ca întreg, Europa, lumea ca întreg.” Am

acordat scorul 3 dacă subiectul a ales ultima variantă (lumea ca întreg) pe
primul loc, scorul 2 dacă a ales-o pe al doilea loc şi scorul 1 dacă a ales-o pe
ultimul loc. Figura 4.1 este realizată în funcţie de media acestor trei scoruri
pentru ţările din Europa. Figura 4.2 prezintă acelaşi lucru pentru întreaga lume.
Se observă că ţările cu cel mai intens sentiment al apartenenţei la lume
ca întreg sunt cele din vestul Europei (Franţa, Austria, Italia, Belgia, Olanda),
dar şi Rusia, Ukraina şi uimitor, Republica Moldova. România are o medie
destul de scăzută, plasându-se în penultimul eşalon. Dintre continentele lumii,
America Centrală şi de Nord şi ţările arabe au mediile cele mai mari, deci
sentimentul apartenenţei la lume ca întreg cel mai intens.
Figura 4.1. Sentimentul apartenenţei la lume ca întreg în ţările din Europa
Sursa: prelucrare după EVS 1999

Notă (pentru ambele grafice): cu cât media ţării/continentului este mai mare, cu atât sentimentul
apartenenţei locuitorilor ei la lume ca întreg este mai intens.
Revenind la cele două sate, ipoteza de lucru pe care o avansez în acest

moment se referă la faptul că dintre toate dimensiunile relevante pentru pro-
cesul de globalizare – economică, informaţională, socioculturală – doar cea
din urmă, dimensiunea socioculturală, are efecte vizibile, directe asupra comu-
nităţilor rurale studiate.
167
Figura 4.2. Sentimentul apartenenţei la lume ca întreg, pe continentele lumii
Sursa: prelucrare după WVS 1999
Teoria globalizării porneşte de la premisa transnaţionalizării pieţelor de

bunuri, a pieţelor financiare şi a celor culturale. De aceea, consider că întrebarea
legată de cum anume se comportă două sate din România în acest context al
emergenţei unui sistem economic şi cultural global devine extrem de
semnificativă. Putem înţelege mai uşor efectele globalizării asupra celor două
amintite mai sus dacă ne referim la principalele schimbări produse de feno-
menul globalizării. O serie de dimensiuni – care sunt în acelaşi timp şi schim-
bări produse de globalizare – au fost relevate de analizele sociologice, geopo-
litice sau de altă natură şi mă voi referi la acestea în continuare. Se poate face o
distincţie în ce priveşte aceste dimensiuni, în două categorii: schimbări structu-
rale produse de globalizare şi care se referă la aspecte materiale şi schimbări
culturale, legate de comportamente, atitudini, modele de viaţă (Halman, 1997).
Există în primul rând schimbări plasate în planul economic –
integrarea pieţelor, apariţia economiei fără greutate (Giddens) adică economia
ştiinţei, dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale şi transnaţionale şi apariţia unei
interconexiuni la nivel mondial între pieţe de muncă, capital, producţie de
bunuri materiale. Mai este amintită şi o diviziune globală a muncii, în care ţările
mai sărace oferă forţă de muncă ieftină ţărilor bogate, ce monopolizează
cercetarea şi dezvoltarea tehnologiei (Stryker, 1998). Castells (1996, apud
168
Guillen, 2001) spune că economia globală este o economie capabilă să

funcţioneze unitar, în timp real, la scară planetară.
Însă aspectele economice relevante pentru cele două comunităţi vizate,
nu se discută în aceşti termeni. Toate aceste faţete economice ale globalizării
enumerate mai sus, nu fac parte din viaţa de zi cu zi acelor două sate investi-
gate. Ele sunt doar simple informaţii despre care, poate, oamenii au auzit la
televizor. Ei trăiesc o viaţă simplă, cu probleme economice „simple”, legate de
găsirea modalităţilor celor mai eficiente de cultivare a pământului sau creşterea
animalelor, de naveta până la cel mai apropiat punct industrial, sau de comerţ.
Bunurile economice nu circulă la fel de uşor ca cele culturale. Dacă ne plasăm
în contextul ruralului, discuţia aspectelor economice se face în registru local,
mai degrabă decât global. Pieţele şi târgurile care ocazionează schimburile co-
merciale de produse au şi ele un răsunet local, aparţin unui anume sat, cel mult
unei regiuni. Mai ales în ce priveşte bunurile alimentare, oamenii de la sat – cu
precădere cei din sate sărace – sunt orientaţi preponderent spre autoconsum,
preferând bunurile produse în gospodăria proprie, în defavoarea celor achi-
ziţionate. Probabil singura amprentă a globalizării asupra vieţii din cele două
comunităţi este căutarea unor pieţe în care forţa de muncă este mult mai bine
remunerată decât în cea autohtonă (mă refer la migraţia circulatorie în străi-
nătate pentru căutarea unui loc de muncă). Este hazardat să considerăm că nu
există efecte economice produse de globalizare în spaţiul rural – acest lucru ar fi
poate valabil pentru localităţile cu o autarhie aproape totală, de negăsit astăzi în
realitatea socială românească. Însă toate aspectele enumerate mai sus conduc
spre concluzia că, din punct de vedere economic, globalizarea are efecte puţin
vizibile, mai degrabă indirecte, asupra celor două comunităţi şi consider că
acesta este cazul multor altor comunităţi rurale din România.
În al doilea rând, o altă mare categorie de schimbări produse de globa-
lizare se referă la schimbarea semnificaţiei timpului şi spaţiului: „când timpul
comunicării a scăzut până la dimensiunile unei clipe, spaţiul şi elementele sale
distinctive nu mai contează” (Bauman, (f.a): 18). Această schimbare de semni-
ficaţie este rezultatul a două procese caracteristice globalizării: circulaţia rapidă
şi neproblematică a informaţiei şi a oamenilor.
Circulaţia informaţiei, pe de o parte, se referă la accesul oamenilor la in-
formaţii provenind din orice punct al globului într-un timp foarte scurt, prin dezvol-
tarea tehnologiilor informaţionale. Bauman spune că acele comunităţi de odinioară
au fost create şi menţinute în viaţă cu ajutorul discrepanţei dintre comunicarea
aproape instantanee dinăuntrul comunităţii şi imensa cantitate de timp şi energie
necesară transmiterii informaţiei dintr-o localitate în alta (Bauman, (f.a): 18).
Astăzi însă, opoziţia între aproape-departe, aici-acolo tinde să se anu-
leze. Este o altă realitate caracteristică globalizării, dar care este nespecifică
169
pentru cele două comunităţi. Deşi discrepanţa între comunicarea în interiorul

comunităţii şi în afara ei, s-a atenuat considerabil (oamenii au reţea telefonică,
televiziune prin cablu, călătoresc mai uşor ca în trecut în afara satului), totuşi
acest lucru nu a dus la scăderea în importanţă a relaţiilor comunitare. Universul
de viaţă al oamenilor continuă să fie mult mai centrat pe comunitate, pe ce se
întâmplă în interiorul ei, pe oamenii care o formează, decât pe ceea ce se
întâmplă în afara acesteia. În cele două sate aproape continuă să însemne
aproape, adică ceva cu semnificaţii mult mai adânci şi mai vitale pentru exis-
tenţa lor, decât ceea ce se întâmplă departe.
Transportul rapid şi neproblematic, pe de altă parte, are şi el ca efect, în
spaţiile sociale globalizate schimbarea semnificaţiilor spaţiului prin reducerea
distanţelor. Teritorialitatea devine un concept superfluu şi neesenţial în analiza
unui spaţiu supus globalizării. Astăzi se vorbeşte chiar de identităţi deterito-
rializate (Berking, 2003), în sensul că spaţiul nu mai este conceptualizat şi
înţeles în termen de teritoriu, iar identitatea nu mai are ca bază de construcţie
teritoriul. Comunităţile de care am vorbit – şi care deşi nu au fost selectate
reprezentativ pentru populaţia rurală a României, sunt la fel cu multe alte comu-
nităţi româneşti –, nu prezintă nici acest element esenţiale al procesului de glo-
balizare (sau nu într-o măsură semnificativă). Transportul se realizează deficitar
şi singura legătură informaţională cu exteriorul îndepărtat (în afara oamenilor în
sine) este televiziunea prin cablu (nu există conexiune la Internet). Timpul se
măsoară altfel aici la sat: în funcţie de activităţile zilnice, de muncile la câmp
sau cu animalele. Este un simţ al timpului ciclic şi local. Pentru că sunt depen-
denţi de agricultură ca mod de subzistenţă, oamenii ce populează spaţiul rural
sunt dependenţi de fapt de teritoriu (spaţiu) şi anotimpuri (timp). Pentru oamenii
care locuiesc aici, spaţiul continuă să fie spaţiu şi încă unul încărcat de istorie,
simboluri, semnificaţie. El continuă să fie o miză importantă, iar teritorialitatea
este încă o bază de construire a identităţii (poate de aceea conflictele produse de
modul de împărţire a pământului prin reîmproprietărire sunt încă atât de vii). Se
simt acasă doar în satul lor, orice alt loc le este străin, adică un comportament
opus faţă de cel al omului global, care se simte în largul său oriunde. Cultura lor
este o cultură a acestor locuri, specifică celor două comunităţi şi doar lor, nu
este o cultură a prezentului, cosmopolită, ca cea din spaţiile supuse într-un mod
mai direct globalizării. Iar schimbările se realizează mult mai greu şi cu mai
multe sacrificii. Faţă de spaţiile globalizate, cele două sate sunt prinse parcă
într-un fel de materialitate atemporală.
În al treilea rând, schimbările produse de globalizare care întreţin în cea
mai mare măsură interesul sociologilor sunt cele legate de aspectul cultural şi
social. Tot aici vom putea identifica efectele cele mai importante şi în cadrul
celor două comunităţi. Globalizarea înseamnă din acest punct de vedere, emer-
genţa unei culturi globale ce transcende graniţele culturilor locale. Bunurile
170
culturale circulă peste tot în lume, iar fluxul lor nu mai ţine seama de graniţe
între state, de diferenţele rasiale, etnice sau de altă natură. Oamenii, indiferent
de ţară, încep tot mai mult să-şi dorească aceleaşi lucruri în materie de consum
cultural sau consum de bunuri. Această circulaţie a bunurilor culturale duce la o
permanentă reconfigurare a stilului de viaţă. Se evidenţiază faptul că influenţa
globalizării pe tărâmul culturii se materializează în uniformizarea şi standar-
dizarea bunurilor şi modelelor culturale, proces cunoscut sub numele de Coca-
colonizare sau McDonaldizare. Globalizarea accentuează de asemenea valorile
multiculturalismului, pe care le experimentăm peste tot, în vestimentaţie, în
modul de petrecere a timpului liber, în consumul cultural. Prin globalizare şi
multiculturalism trecem graniţele, sau uităm de graniţe..
În comunitate indivizii sunt animaţi de interese comune, de resurse
folosite în comun, de respect şi înţelegere reciprocă. Apropierea în relaţiile
umane şi sprijinul sunt extrem de valorizate. Scopurile personale sunt subordo-
nate cooperării şi obligaţiei comunitare. Culturile comunitare sunt culturi colec-
tiviste, sau culturi „noi”, caracterizate de cadre sociale rigide. Oamenii se ba-
zează pe in-grupul lor (familie, neam, clan, rudenie) pentru ajutor, suport, acesta
devenind principala sursă de identitate. Interesele colective predomină faţă de
cele individuale, identitatea se bazează pe reţele sociale. Copiii învaţă să gân-
dească în termeni de „noi”, de grup. Individul e dependent emoţional de orga-
nizaţiile şi grupurile din care face parte.
Globalizarea pune sub semnul întrebării aceşti parametri culturali şi so-
ciali specifici culturilor comunitare. Ea slăbeşte puterea valorilor colectiviste
prin impunerea altor valori cum ar fi căutarea neîncetată a câştigului material şi
a libertăţii personale (Stevens, 2002:12). Globalizarea tensionează la extrem
relaţia dintre individ şi comunitate, prin aceea că subminează forţa unor unităţi
sociale coezive ca familia, neamul, asocierea voluntară, vecinătatea. Există însă
şi autori ce afirmă că nu întotdeauna globalizarea are ca rezultat dezvoltarea
unor societăţi omogene, uniformizate şi că în unele părţi ale lumii globalizarea
produce mai degrabă efecte de fragmentare şi dezintegrare (Held, 2003). Este de
notat şi efortul pe care organizaţii supranaţionale cum ar fi Uniunea Europeană,
Banca Mondială şi Organizaţia Naţiunilor Unite îl fac pentru a propune şi a
implementa politici menite să întărească comunităţile locale.
Din aceste motive, aici, în acest registru socio-cultural, găsim cele mai
multe semne ale globalizării în cele două comunităţi (vezi tabelul de mai jos):
oamenii recunosc că astăzi satul nu mai este la fel de unit ca altădată, comporta-
mentele de întrajutorare dezinteresate s-au transformat azi cel mai adesea în
forma unor servicii contra cost, iar implicarea civică a oamenilor a scăzut. (“E o
dorinţă de a acapara tot mai mult: dacă poate să ia de la sat pentru el”). (O.I.,
35 ani). Oamenii optează tot mai mult pentru o familie mică, cu unul sau doi
copii.
171
Tabel 4.9. Schimbări produse de globalizare în cele două sate
Schimbări produse de
Realitatea din cele două sate
globalizare
Oamenii din cele două sate sunt bine ancoraţi într-un timp şi
spaţiu înţelese şi experimentate la fel ca odinioară, pentru că
cea mai importantă sursă de venit este agricultura şi creştere
Schimbarea semnificaţiilor
animalelor, ambele fiind ocupaţii profund legate de pământ şi
spaţiului şi timpului
sezoniere (realizate după ritmuri naturale). Din acest motiv, în
ambele sate apare un ataşament puternic faţă de pământ şi un
sentiment al timpului ciclic şi local.
Statusul locuitorilor celor două sate este în cea mai mare parte
Schimbări de status a cazurilor, atribuit prin naştere, puţini fiind cei ce reuşesc să-
şi transceandă condiţia prin mobilitate verticală sau orizontală.
Aici se înregistrează schimbări specifice globalizării. Au
existat perioade – cum ar fi pe timpul regimului comunist, sau
imediat după 1989 – când s-au înregistrat creşteri deosebite ale
mobilităţii, oamenii mutându-se la oraş. Astăzi, se înregis-
trează o mobilitate a forţei de muncă tinere în ţări ale Europei.
Schimbări ale mobilităţii
Totuşi, pentru o anumită parte a populaţiei, mai ales cea
vârstnică, mobilitatea este scăzută. Pentru aceştia, spaţiul este
experimentat diferit: ei călătoresc rar şi pe distanţe mici, nu şi-
au părăsit niciodată judeţul, sau n-au mai plecat din satul lor de
ani buni.
Schimbările economice nu sunt foarte vizibile în cele două
sate, atâta timp cât oamenii practică în mare parte o agricultură
de subzistenţă şi cumpără foarte puţine din bunurile necesare.
O mică parte din locuitori, mai ales în Tălmăcel, au producţii
agricole mai însemnate, pe care le comercializează în judeţ,
Schimbări economice sau chiar în afara acestuia. Doar aceştia, puţini, sunt angrenaţi
într-o piaţă a bunurilor locală sau naţională.
Locuitorii celor două sate sunt însă afectaţi de schimbările
produse de globalizare în mod indirect, aşa cum sunt afectaţi
locuitorii din orice alt sat al României (fluctuaţiile valutei, al
preţului combustibililor, etc.)
În această sferă se plasează cele mai multe din schimbările
produse de globalizare, în cele două sate. Prin consumul me-
dia, oamenii intră în contact cu stiluri de viaţă şi modele cultu-
Schimbări sociale şi rale diferite de ale lor, ceea ce duce, inevitabil, la împrumuturi
culturale culturale. Cele mai vizibile schimbări şi care afectează în cea
mai mare măsură tinerii, se referă la vestimentaţie, la modul de
petrecere a timpului liber, şi la dorinţe similare legate de
bunăstare şi confort material.
172
Asociaţiile voluntare, care existau acum câteva zeci de ani, mai ales în
scopuri artistice (formaţii de dans, cântec) nu mai există. Uniformizarea stilului
de viaţă şi al gusturilor produsă de globalizare a pătruns şi aici: oamenii, mai
ales tinerii, poartă haine la modă, adolescenţii au aceleaşi preferinţe muzicale ca
şi adolescenţii din orice alt colţ al lumii, oamenii apreciază confortul material în
funcţie de aceeaşi parametri cu semenii lor din alte părţi şi au aceleaşi dorinţe în
ce priveşte bunăstarea, iar gospodăriile au în mare parte dotări moderne.
Localnicii au o viziune asupra lumii bazată într-o mai mare măsură pe compe-
tiţie, pe realizarea intereselor private, decât aveau părinţii şi bunicii lor acum
câteva zeci de ani. Se datorează toate acestea procesului de globalizare? Nu îmi
propun aici să demonstrez o cauzalitate directă între procesul de globalizare şi
toate aceste schimbări care au loc în sat..
Într-un demers mai degrabă descriptiv, cum este cel de faţă, scopul este
de a înregistra toate aceste schimbări faţă de modelul comunitar tradiţional şi pe
cât posibil de a le supune interpretării.
Cum se comportă deci două sate din România în acest context al emer-
genţei unei culturi globale? Dacă ar fi să căutăm strategiile posibile în teoria
sociologică actuală, punctul de vedere al lui I. Wallerstein ar fi extrem de
relevant aici. Există două variante – spune acesta – să asimilăm, să copiem ele-
mentele culturii globale, să adoptăm seturi de idei, de modele culturale, etc, sau
să ne afirmăm propria cultură, propriile valori, să arătăm lucrurile prin care ne
distingem de ceilalţi, să ne afirmăm identitatea culturală (Kumar, Weltz, 2001).
Trebuie găsită o cale de mijloc, pentru că nici una din acestea considerate în
mod exclusiv nu funcţionează ca strategie de “supravieţuire” într-o lume
globalizată.
Care este calea urmată de cele două comunităţi? Răspunsul este diferit
în funcţie de comunitatea la care ne raportăm. Deşi în ambele sate oamenii au
preluat valori socioculturale şi modele de comportament caracteristice stilului
de viaţă modern, în Tălmăcel se păstrează încă – prin forţa oamenilor – acele
elemente identitare prin care comunitatea se distinge de alte sate. Aici oamenii
păstrează şi afirmă simţul identităţii individuale ca aparţinători ai comunităţii şi
al identităţii sociale şi culturale oferită de comunitatea ca întreg. În Ludoş însă
mărcile identitare fie au dispărut, fie se reduc la aspecte negative, în condiţiile
în care preluarea elementelor culturale din afară este incompletă şi devalorizată.
Adică în plan declarativ, atitudinal, oamenii optează pentru păstrarea tradiţiei, a
valorilor specifice satului, în timp ce în plan comportamental, real, tradiţiile
lipsesc iar valorile sunt împrumutate. Aici se manifestă un vid valoric şi iden-
titar, care de altfel este parţial responsabil de nemulţumirea şi dezorientarea
oamenilor.
173
6. CONCLUZII
Comunitatea înseamnă înainte de toate angajare şi ataşament: angajare

în sensul de implicare în construirea comunităţii şi menţinerea forţei ei coezive
şi ataşament pentru membrii ei, pentru valorile, normele şi cultura ei. Din acest
motiv, trebuie amintit efectul regimului comunist asupra comunităţii. Acesta a
subminat comunitatea din ambele puncte de vedere. Demersul comparativ al
lucrării de faţă a arătat o diferenţă netă între modul în care oamenii percep ideea
de comunitate şi experimentează această realitate în cele două comunităţi rurale
vizate. Este de presupus că această diferenţă se datorează, cel puţin parţial,
anilor de comunism în care cele două comunităţi au avut o istorie diferită.
Astfel, în Tălmăcel, oamenii investesc pământul cu valoare mai mare decât cei
din Ludoş, văd viitorul copiilor lor ca fiind legat de sat şi optează într-o mai
mare măsură pentru tradiţionalism în comportament. De asemenea, în Tălmăcel
oamenii au un comportament interacţional mai intens decât în Ludoş, se rapor-
tează la comunitate invocând – mai des decât ludoşenii – sentimente pozitive
(ataşament, dorinţă de implicare, mândrie) şi sunt mai ataşaţi de tradiţiile şi
obiceiurile specifice satului.
Cea mai surprinzătoare concluzie a studiului de faţă este aceea că o
comunitate puternică, coezivă poate coexista într-un context social cu elemente
clare de modernitate – antreprenoriat, infrastructură modernă, atitudini şi valori
moderne (opţiunea pentru familie mică, pentru plasarea intereselor personale
înaintea celor ale satului, etc). Ne-am fi aşteptat – ghidaţi şi de literatura de spe-
cialitate – ca într-un spaţiu social cu elemente de modernitate, comunitatea ca
realitate simbolică să aibe de suferit. În schimb, pentru oamenii de aici (şi ne
referim la Tălmăcel) comunitatea nu este un nume lipsit de conţinut, ci o reali-
tate plină de substanţă, faţă de care au atitudini predominant pozitive şi care
constituie o bază solidă de legitimare a identităţii lor. Diferenţele cu care oame-
nii din cele două sate percep şi se raportează la ideea de comunitate sugerează
faptul că, variabilele care determină existenţa şi persistenţa în timp a unei
comunităţi nu sunt legate doar de valori şi modele de interacţiune tradiţionaliste,
de colectivităţi închise şi izolate, ci pot fi şi de altă natură.
Se poate face presupunerea că pot exista comunităţi puternice şi vii într-o
lume marcată de modernitate atâta timp cât sunt fondate pe un nivel economic care
să asigure bunăstarea şi pe elemente care să asigure o identitate puternică a oame-
nilor (aşa cum sunt în Tălmăcel tradiţiile specifice care nu se mai întâlnesc în alte
sate). Această afirmaţie este o posibilă ipoteză de verificat în studii viitoare.
Datele de la nivel naţional, arată pentru ruralul românesc, o viaţă comu-
nitară diferit nuanţată. Astfel, am analizat itemi ce pot fi încadraţi în trei di-
mensiuni: capitalul social relaţional, acţiunea colectivă comunitară şi infor-
marea şi interesul acestora în legătură cu proiectele ce se desfăşoară în sat. Dacă
174
analizăm o primă dimensiune a vieţii comunitare, cea legată de capitalul social

relaţional (încredere generalizată, satisfacţia faţă de viaţa socială şi asocia-
ţionism), remarcăm un nivel scăzut de încredere generalizată, şi un asociaţio-
nism de asemenea scăzut. Ambele variază semnificativ cu gradul de dezvoltare
a comunităţii şi cu apartenenţa la o comunitate care nu a fost cooperativizată.
Această observaţie legată de capitalul social relaţional scăzut în rural confirmă
rezultate similare provenind din alte studii legate de spaţiul românesc sau legate
de ţările ex-comuniste. Se nasc o serie de întrebări aici: poate o comunitate să
aibă forţă şi consistenţă, cu alte cuvinte să putem vorbi de comunitate în adevă-
ratul sens al cuvântului, dacă în cadrul ei întâlnim un comportament interac-
ţional scăzut? Putem vorbi despre comunitate dacă încrederea oamenilor în
ceilalţi membri ai comunităţii (exceptând familia lor) este scăzută? Sau dacă
oamenii au o apartenenţă scăzută la reţele sociale? Luând în considerare mulţi-
mea de studii ce arată importanţa interacţiunii şi încrederii în viaţa unei comu-
nităţi, cred că răspunsul este negativ. Imaginea nu se poate desigur generaliza
pentru întregul spaţiu rural românesc. Există comunităţi sau arii/zone în care
aspectele menţionate mai sus au un nivel suficient de ridicat pentru a putea
vorbi despre comunităţi puternice.
Analizând viaţa comunitară sub aspectul celei de-a doua dimensiuni,
cea a acţiunii colective (realizarea de proiecte comunitare şi implicarea în pro-
blemele comunităţii) remarcăm o nuanţare a rezultatelor. Toate analizele arată
aşteptările ridicate pe care le au oamenii de la instituţiile statului şi ale admi-
nistraţiei locale şi implicarea scăzută a membrilor comunităţii. Astfel, oamenii
cu iniţiativă în satul românesc rămân, în cea mai mare parte a cazurilor, pri-
marul şi viceprimarul, cei doi având mai multă iniţiativă în satele foste coopera-
tivizate, şi în cele mediu dezvoltate. Oamenii răspund într-o proporţie foarte
mică (2,3%) că în rezolvarea problemelor din sat s-ar implica vecinii sau alţi
oameni din sat (semnificativ mai mult în Transilvania şi Banat). Instituţiile sta-
tului sunt aşteptate să se implice mai mult în satele foste cooperativizate, în
comunele dezvoltate şi în ariile de sud ale României; oamenii afirmă că s-ar
implica ei înşişi în rezolvarea acestor probleme, în comunele dezvoltate. Con-
sider că aceste rezultate conturează o imagine în tuşe pesimiste a prezentului şi
viitorului comunităţii din zonele cu o implicare şi o participare comunitară scă-
zută. Nu cred ca se poate vorbi de comunitate acolo unde oamenii aşteaptă ca
doar primarul sau consilierul local să aibă iniţiativa unor proiecte legate de acea
comunitate, sau unde oamenii nu au nici un interes de a desfăşura activităţi de
voluntariat în astfel de proiecte. Autorităţile locale pot constitui un catalizator al
dezvoltării comunitare prin asumarea iniţiativei unor proiecte de anvergură
locală, cu condiţia ca aceste proiecte să fie ulterior susţinute şi de membrii
comunităţii. În satele în care acest lucru se întâmplă putem vorbi de comunităţi
bine închegate.
175
În ce priveşte a treia dimensiune, informarea şi interesul faţă de proble-

mele comunităţii şi iniţiativele Primăriei, datele globale arată un interes scăzut
al locuitorilor din rural pentru aceste două aspecte. Particularizând în funcţie de
aria culturală, de modul de informare (direct sau indirect) şi de gradul de
dezvoltare al comunei, apar o serie de diferenţe. Se disting ariile culturale Banat
şi Sibiu-Braşov ai căror locuitori preferă într-o măsură semnificativ mai mare să
se informeze direct şi activ, decât cei din alte zone, sau Ilfovul şi Dobrogea
unde informarea este pasivă. Exista şi zone in care datele sunt contradictorii, în
sensul că oamenii isi declara interesul dar nu participa activ.
Răspunsurile reprezentanţilor administraţiei locale din rural ilustrează
din nou poziţia privilegiată a Transilvaniei faţă de celelalte regiuni: aici există
într-o măsură semnificativ mai mare comitete de iniţiativă săteşti, iar obştea este
percepută ca fiind mai activă decât în celelalte regiuni. De asemenea, în
Transilvania regăsim procentul cel mai mare al celor ce afirmă că sătenii fac
muncă voluntară pentru comunitate (urmată de Crişana-Maramureş).
Explicaţia pentru rezultatele de mai sus este desigur complexă şi trebuie
să ia în calcul atât aspecte legate de istoria acestor regiuni, de existenţa coope-
rativizării în perioada comunistă, sau de existenţa minorităţilor etnice în zonele
respective. Astfel, pentru Transilvania, Banat sau Crişana-Maramureş explicaţia
vieţii comunitare mai intense stă parţial în apartenenţa de-a lungul timpului a
acestor zone la imperii care au impus un anumit model occidental de convieţuire
comunitară, şi o anumită mentalitate a locuitorilor în legătură cu necesitatea
participării pentru buna funcţionare a comunităţii. De asemenea, aceste zone se
caracterizează prin numărul mare de etnici germani şi maghiari, care au impus
în rural un anumit model comunitar. Faptul că în Transilvania regăsim cele mai
multe sate necooperativizate reprezintă o altă parte de explicaţie, aici nefiind
pervertit sensul asocierii pentru promovarea intereselor comunitare. Ilfovul, ca
zonă puternic marcată de apropierea Bucureştiului se caracterizează prin nivele
ridicate de migraţie circulatorie în străinătate şi de navetism în Bucureşti, ceea
ce este de natură să slăbească participarea comunitară. O altă direcţie expli-
cativă îşi are sursa în tipologia conturată de Dumitru Sandu (2004) ce dife-
renţiază şase tipuri de sate. Conform acestei tipologii, în Dobrogea regăsim co-
munităţi izolate şi de imigranţi, ambele situaţii ducând la o slăbire a comunităţii.
Rezultatele de mai sus nu permit inferarea unor concluzii unitare, care să
ia în calcul toate cele trei dimensiuni, de tip: regiunea/aria culturală respectivă are
comunităţi rurale mai puternice, mai consistente. Un alt motiv ar fi acela că cele
trei dimensiuni au fost analizate pornind de la trei baze de date independente,
realizate pe trei eşantioane diferite şi cu instrumente diferite, ce au urmărit fiecare
aspecte distincte. Un alt motiv ţine de modul de culegere a datelor, în eşantionul
Barometrului Rural 2007 nefiind acoperite toate judeţele (spre deosebire de
celelalte două). De aceea analiza de faţă rămâne una cu valenţe descriptive.
176
În ce priveşte analiza dimensiunilor relevante pentru globalizare, cu

precădere datele calitative arată că cea mai mare parte din aceste dimensiuni au
mai degrabă efecte indirecte, implicite, puţin vizibile în planul realităţii sociale
cotidiene, pentru cele două comunităţi studiate. Dintre toate dimensiunile
amintite de obicei în literatura de specialitate ce tratează tema globalizării, doar
cea referitoare la aspectele socio-culturale are efecte în plan concret, decelabile
în mod direct în viaţa socială. Celelalte aspecte, cum ar fi schimbarea
semnificaţiei şi utilizărilor sociale ale categoriilor spaţiu-timp, transformări
economice, mobilitate, sau aspecte legate de circulaţia informaţiei, încep să îşi
facă simţită prezenţa, dar se impun într-un mod mult mai subtil. Cele două
comunităţi studiate sunt aşadar străine de cele mai multe din consecinţele pe
care le aduce globalizarea în spaţiile sociale supuse acesteia. Oamenii sunt încă
tributari spaţiului şi timpului aşa cum le-au experimentat dintotdeauna, sunt
ataşaţi de satul lor, de pământ, şi sunt dependenţi de o economie locală, care le
asigură traiul cu puţin peste nivelul subzistenţei.
177
178
Capitolul 5
IDENTITATE COLECTIVĂ, ETNICĂ ŞI

CULTURALĂ ÎN COMUNITATEA RURALĂ
179
180
Identitate colectivă, etnică şi culturală în comunitatea rurală
Capitolul de faţă îşi propune să analizeze un concept extrem de prolific

în sociologia actuală şi anume acela de identitate, cu toate tipurile (faţetele) ei.
Demersul urmărit este atât teoretic, cât şi empiric, acesta din urmă concretizând
date cantitative şi calitative, provenite atât din studiul de caz pe cele două
localităţi, cât şi din analize secundare pe diverse baze de date, reprezentative la
nivel naţional şi european (vezi anexa 7).
Tema identităţii este o temă extrem de actuală astăzi, în discursurile de
factură socială sau politică. Cu precădere raportul identitate etnică/culturală –
globalizare este supus analizelor, interpretărilor şi dezbaterilor în contexte din
ce în ce mai variate. Deşi ambele sunt concepte relativ noi în sociologie şi utili-
zate adesea într-un mod necritic şi ambiguu, fascinaţia pe care o exercită, mai
ales în ştiinţele sociale este extrem de mare. Tema identităţii – sociale, culturale,
etnice – este readusă în discuţiile academice sau publice (politice), cu precădere
în ţările central şi est europene, angajate într-un proces de schimbare socială
profundă la nivel social, politic, cultural. Ca şi celelalte ţări în care au loc astfel
de schimbări, România este supusă unui dublu proces de redefinire a identităţii,
pe de o parte, de recuperare a acesteia după perioada comunistă (reafirmarea
valorilor naţionale, a tradiţiilor) şi pe de altă parte de reconstruire a unei iden-
tităţi conforme cu exigenţele noii societăţi, toate acestea în contextul procesului
tot mai evident de globalizare.
În spaţiul rural, conceptul îmbracă caracteristici specifice. Aici, proble-
mele identităţii culturale, a identităţii etnice, a identităţii colective, sunt astăzi
mai actuale şi mai pline de semnificaţii ca oricând. În condiţiile în care se pune
tot mai acut problema satului românesc, a viitorului acestuia în condiţiile inte-
grării în structuri cu rol globalizator, şi problema modului în care poate fi
păstrat, perpetuat şi revitalizat spiritul satului românesc, recursul la un concept
cum este identitatea este inevitabil. Integrarea în structurile europene înseamnă
printre altele, sau poate în primul rând, o regândire a modalităţilor prin care ne
putem face cunoscută identitatea etno-culturală, proces care trebuie să înceapă –
consideră Corneliu Bucur – cu
redefinirea identităţii etnoculturale a românilor, într-un proces ştiinţific modern,
printr-o cercetare comparatist-europeană, de o manieră interdisciplinară şi printr-
o reevaluare obiectivă a componentelor multiculturale, din perspectivă endogenă
181
(pe structura sa internă, săvârşită în procesul de convieţuire multiculturală şi

interferare efervescentă şi creatoare, a valorilor interetnice) şi exogenă (decelând
valorile receptate din afara cuprinsului spaţiului românesc, prin dialogul cultural
al popoarelor şi etniilor care s-au întâlnit – vremelnic sau durabil, timp de secole,
influenţându-se reciproc – sau exercitarea, prin efectele unei dominaţii politice
ori economice, unei semnificative penetraţii culturale) (Bucur, 2006: 11-12)
Capitolul de faţă îşi propune să răspundă la un set de întrebări – care,
implicit, sunt şi obiective ale cercetării de faţă –, corespunzător problematicii
puse în discuţie, şi plasată în contextul ruralului românesc:
 Care sunt elementele culturale pe care cele două comunităţi rurale studiate
le promovează pentru a-şi afirma identitatea colectivă, etnică şi culturală (în
cazul în care există)?
33
 Care sunt strategiile identitare utilizate cu precădere, cu alte cuvinte ce fac
aceste comunităţi pentru a-şi menţine sentimentul identităţii lor colective,
etnice şi culturale?
 Există diferenţe în identitatea celor două comunităţi şi dacă da, cărui fapt se
datorează ele?
 Se poate contura o imagine a identităţii în rural la nivel naţional, şi dacă da,
care este aceasta?
2. ABORDĂRI TEORETICE ALE IDENTITĂŢII
Identitate individuală, socială, colectivă, etnică, culturală ... Un feno-

men social cu multe faţete, controversat, discutat, definit şi abordat în moduri
variate. Distincţia între tipurile de identitate amintite mai sus nu este una foarte
clară. Atât în literatura de specialitate, cât şi în viaţa socială, graniţa între ele
este destul de estompată: identitatea socială şi cea colectivă sunt uneori definite
şi utilizate ca fiind sinonime, iar identitatea etnică şi cea culturală sunt adesea
astfel explicate încât par să fie unul şi acelaşi fenomen. Realitatea socială este şi
ea atât de complexă încât e greu să surprinzi mărci identitare şi manifestări
caracteristice doar unui tip sau altul. De obicei, acelaşi comportament, aceeaşi
atitudine sau strategie de viaţă, poate fi factor explicativ pentru mai multe din
tipurile de identitate amintite mai sus. Şi în final, practic tot ce ţine de viaţa unei
comunităţi rurale este semnificativ şi pentru problematica identităţii. Esenţial
este faptul că diversele specii ale identităţii – identitatea individuală, socială,
33
Pentru conceptul de strategie identitară, optez pentru definiţia dată de Taboada-
Leonetti,: „strategia identitară este rezultatul elaborării individuale şi colective a actorilor
şi exprimă, în mişcarea lor, corecţiile operate de la o zi la alta, în funcţie de variaţiile
situaţiilor şi mizelor pe care le suscită – adică a finalităţilor exprimate de actori – şi a
resurselor acestora”( în Badrus, 2005: 230).
182
culturală, etnică, profesională nu sunt opuse, nu sunt realităţi diferite şi inde-

pendente una de cealaltă, ci ele reprezintă diferite faţete ce întregesc procesul de
construcţie a identităţii.
În acest articol pornesc de la premisa că identitatea este acel ansamblu
de elemente ce permite individului să-şi construiască şi să menţină o imagine a
propriei persoane, cu o oarecare constanţă în timp, dar în acelaşi timp ajustabilă
prin raportare la el însuşi şi la grupurile din care face parte, imagine care dă sens
şi coerenţă experienţei individului ca actor social.
Similaritatea diferitelor tipuri de identitate este complexă: identitatea
socială şi cea colectivă sunt uneori definite şi utilizate ca fiind sinonime, iar
identitatea etnică şi cea culturală sunt adesea astfel explicate încât par să fie
unul şi acelaşi fenomen. Realitatea socială este şi ea atât de complexă încât e
greu să surprinzi mărci identitare şi manifestări caracteristice doar unui tip sau
altul. De obicei, acelaşi comportament, aceeaşi atitudine sau strategie de viaţă,
poate fi factor explicativ pentru mai multe din tipurile de identitate amintite mai
sus. Şi în final, practic tot ce ţine de viaţa unei comunităţi rurale este semni-
ficativ şi pentru problematica identităţii.
Actorul social nu se poate sustrage nici unuia din aceste niveluri ale
identităţii, pentru că trăind şi integrându-se în grupuri cu diverse nivele de gene-
ralitate (familie, comunitate, regiune, societate, structuri supranaţionale) este
obligat să-şi asume diverse identităţi, şi să le armonizeze în structura perso-
nalităţii sale. Cu atât mai mult în colectivităţi multiculturale, problema asumării
unor identităţi multiple se pune şi mai pregnant (Vasiliu, 2005: 299-306).
Esenţial este faptul că diversele specii ale identităţii – identitatea indi-
viduală, socială, culturală, etnică, profesională, instituţională în ultimă instanţă
(Jurcan, 2005) – nu sunt opuse, nu sunt realităţi diferite şi independente una de
cealaltă, ci ele reprezintă diferite faţete ce întregesc procesul de construcţie a
identităţii. Totuşi, în cele ce urmează, voi analiza separat tipurile de identitate
relevante pentru discuţia de faţă, din considerente explicative şi de expunere
sistematică a ideilor. În acest demers pornesc de la premisa că identitatea este
acel mecanism, proces ce permite individului să-şi construiască şi să menţină o
imagine a propriei persoane, prin raportare la el însuşi şi la grupurile din care
face parte, imagine ale cărei elemente de bază rămân relativ constante, în ciuda
diversităţii evenimentelor şi grupurilor din care face parte. Această definiţie o
extrapolez şi la identitatea unei comunităţi, păstrând elementele ei esenţiale.
Este un punct de vedere sugerat şi îmbrăţişat şi de alţi autori
Identitatea este un proces continuu ce dă coerenţă experienţei individului şi plasează
rutina biografiei lui particulare în fluxul timpului istoric (Horváth, 2003).
Cele trei tipuri de identitate analizate mai jos sunt ilustrate şi prin date
obţinute în cele două comunităţi studiate, Tălmăcel şi Ludoş. Din păcate,
183
comparaţia cu date de nivel regional sau naţional este dificilă şi adesea chiar
imposibilă, datorită faptului că lipsesc cercetări pe problematica identităţii, care
să fie actuale şi realizate pe populaţia rurală a României.
3. IDENTITATE COLECTIVĂ
Prefer să accentuez în lucrarea de faţă termenul de identitate colectivă,

utilizat alternativ şi uneori în mod substitutiv cu cel de identitate socială, dintr-
un motiv pe care îl voi explica în cele ce urmează: identitatea socială (concept
de factură psihosociologică, vezi Tajfel şi Turner, 1979, Chelcea, Iluţ, 2003)
este acea parte a identităţii individului care se formează prin referinţa la social.
Orice individ face parte din anumite grupuri, care au o importanţă pentru el, şi
conştientizează această apartenenţă, adăugându-i şi o semnificaţie afectivă şi
una valorică. Identitatea socială este aşadar un tip de identitate ce are relevanţă
mai degrabă la nivel individual, deşi se formează prin raportarea la social.
Identitatea colectivă în schimb, deşi este similară primeia prin aceea că şi ea se
construieşte în raport cu grupul, pune accent pe comunitate, colectivitate,
comportamente şi practici colective, şi nu poate fi înţeleasă în absenţa acestora.
Identitatea socială este aşadar un mod de autodefinire a individului prin rapor-
tare la grupurile din care face parte, pe când identitatea colectivă este reprezen-
tarea a ceea ce este comun membrilor unui grup şi îi diferenţiază de alte grupuri.
Ambele sunt modificate şi ajustate permanent prin interacţiune socială. Ambele
sunt rezultă din socializări succesive. Atât una cât şi cealaltă nu sunt niciodată
construite, ci întotdeauna în curs de construire (Dubar, 1998). Dar în timp ce
punctul de plecare (sau de referinţă) al identităţii sociale este individul, punctul
de plecare al identităţii colective este grupul, comunitatea. Diferenţa între cele
două rezidă în esenţă în diferenţa durkheimiană între conştiinţă individuală şi
conştiinţă colectivă. Identitatea colectivă este aşadar „capacitatea unei colecti-
vităţi de a se recunoaşte ca grup, este atribut al principiului coeziunii”
(Segrestin, 1996).
Sensul conceptului de identitate colectivă de la care acest articol por-
neşte este acela de conştiinţa împărtăşită a acelui ”noi” dat de apartenenţa la
grup şi care îşi are originea într-o serie de trăsături şi experienţe comune reale
sau imaginate ale celor ce compun acea colectivitate. Este o accepţiune ce îşi
are originea în conceptele de ”conştinţă colectivă” a lui Durkheim şi ”conştiinţă
de clasă” a lui Marx, şi care este vehiculată în literatura de specialitate actuală
ce tratează acest concept (vezi Snow 2001, Eisenstadt, S.N., Giesen B 1995,
Melucci, A. 1995) .
Mecanismul formării identităţii colective este explicat prin intervenţia a
două procese aflate în relaţie dialectică: identificarea cu propriul grup (proces
184
orientat spre interior) şi categorizarea celor din afara grupului (proces orientat
spre exterior). Constituirea socială a identităţii colective este astfel bidirecţio-
nală, iar identificarea de grup şi categorizarea sunt interdependente – pe de o
parte mă identific cu grupul din care fac parte, pe de altă parte mă diferenţiez de
cei din afara grupului meu, plasându-i în diverse categorii (Jenkins, 1996). Di-
mensiunea externă a identificării, categorizarea, este esenţială pentru formarea
identităţii colectivă, şi adesea rolul ei este minimizat de teoria identităţii
(Jenkins, 2000: 9). Alte două aspecte implicate sunt similaritatea şi diferenţa.
Identitatea, de orice fel ar fi ea nu poate fi exista în absenţa nici unuia din aceste
aspecte, din cauza cărora capătă o conotaţie paradoxală (Jurcan, 2005). Identi-
ficarea presupune invocarea similarităţii dintre membrii unei categorii, aceasta stând
la baza diferenţierii acestora de cei ce nu fac parte din categoria respectivă. Din nou
este vorba de un proces dialectic între similaritate/diferenţiere. Jenkins (2000: 22)
afirmă că identitatea nu poate fi concepută unui element din această relaţie, tot aşa
cum identitatea individuală nu poate fi concepută în absenţa apartenenţei la un grup
sau comunitate, deci în absenţa identităţii colective.
În încercarea de a explica fenomenul identităţii de grup, au fost
construite două mari tipuri de abordări: pe de o parte este viziunea obiectivistă
(sau primordialistă, esenţialistă), care analizează identitatea pornind de la
criterii „obiective” amintite mai sus – rudenia, etnia, limba, religia, legăturile cu
un anumit teritoriu. Promotorii acestui curent – printre care Eduard Shils şi
Clifford Geertz (1972) – susţin că aceste date au o „influenţă covârşitoare şi
coercitivă” asupra membrilor unei comunităţi şi că identitatea este dobândită o
dată pentru totdeauna în urma acestor criterii. Există pe de altă parte viziunea şi
modul de analiză subiectivist (modernist sau constructivist) ce respinge abor-
darea statică şi deterministă a obiectivismului şi pune la baza identităţii, ca
element esenţial în formarea acesteia, reprezentările pe care şi le fac actorii
sociali despre realitatea socială, simbolurile pe care aceştia le utilizează în rela-
ţiile sociale. În această viziune, identitatea se construieşte permanent de către
indivizi sau grupuri pornind de la identificările pe care aceştia le fac. Identitatea
nu mai este astfel un fenomen static, ci unul în permanentă reconfigurare, o
chestiune de opţiune personală (Anderson, 1991).
Conceptele de esenţialism şi constructivism au obârşii mult mai vechi decât
sociologia modernă. Astfel, se poate face distincţia între un esenţialism clasic, care
îşi are originea în lucrările lui Platon şi este apoi preluat de filosofii Evului mediu –
şi care se referă la forme, esenţe, constante, ce stau la baza existenţei – şi un
esenţialism modern, specific ştiinţelor sociale actuale, care face trimitere la faptul că
anumite fenomene sunt naturale, inevitabile, universale şi determinate biologic.
Constructivismul la rândul său îşi are originea în scrierile lui Mannheim şi Schutz,
şi apoi în cele ale lui Mead şi Parsons. Paradigma constructivistă este însă cel mai
bine dezvoltată de câtre Berger şi Luckmann (1999).
185
Paralel cu cele două perspective de analiză a identităţii, există teorii de

mai mică amploare ce abordează identitatea, dintre care o amintim pe cea a lui
Fredrik Barth, ce propune o viziune relaţională şi situaţională asupra identităţii.
Astfel, „ceea ce contează pentru definirea identităţii unui grup nu este inventa-
rierea ansamblului trăsăturilor lui culturale distinctive, ci reperarea în rândul
acestuia a celor utilizate de membrii grupului pentru afirmarea şi menţinerea
unei distincţii culturale… Nu există identitate în sine, nici măcar pentru sine. Ea
constituie întotdeauna o relaţie cu altă identitate” (Cuche, 2003: 127)
Această ultimă abordare este aşadar una de factură interacţionistă.
Aspectele obiective ce construiesc identitatea pierd din importanţă în faţa aspec-
telor legate de interacţiunea cu alţi indivizi şi alte grupuri, prin această interac-
ţiune formându-se identitatea. Identitatea devine astfel, „o neîncetată construcţie
şi negociere socio-culturală” şi mai puţin un dat organic, stabil (Gavreliuc, 2003: 21)
Un alt aspect esenţial ce trebuie amintit referitor la acest concept este
acela că identitatea colectivă este adesea conceptualizată în termeni de acţiune.
Ea este cea care motivează actorii sociali să acţioneze ca o singură entitate, în
numele intereselor colectivităţii (Melucci, 1995: 46) Acesta este şi motivul
pentru care conceptul este adesea utilizat cu referire la şi pentru a explica
acţiunea colectivă.
3.1. Identitate colectivă în satul românesc
Care ar fi componentele, relative la satul românesc, fără de care identi-

tatea nu poate fi înţeleasă şi explicată?
Un prim aspect, esenţial, este cel al proprietăţii, în cazul de faţă pro-
prietatea funciară. O serie de autori evidenţiază similitudinea care există între
relaţiile de proprietate şi alte tipuri de relaţii sociale (proprietatea fiind înţeleasă
şi ea ca relaţie socială). Se merge chiar până la a face afirmaţia că identitatea
colectivă, relaţiile de proprietate şi sistemul legal specifice unui grup alcătuiesc
o singură arie de cercetare şi nu trei arii distincte (Schlee, 2000: 6) Într-adevăr,
pentru că viaţa celor din rural este atât de îngemănată cu tot ceea ce ţine de
pământ, identitatea colectivităţilor din rural, are un puternic substrat care este
proprietatea funciară. Din acest motiv, întrebările legate de relaţia cu pământul
nu au lipsit din studiul de caz pe care l-am realizat pe cele două localităţi,
Tălmăcel şi Ludoş. Din această zonă, a relaţiei identitate-proprietate provin o
parte din explicaţiile legate de deriva, dezorientarea şi golirea de sens a vieţii ţă-
ranilor, pe care le-a produs comunismul, prin deposedarea ţăranilor de pământ.
O altă legătură între identitate şi proprietate este faptul că acceptarea şi respec-
tarea proprietăţii cuiva este o chestiune locală, care face diferenţa între membrii
comunităţii şi cei din afară. Viaţa în comun într-o comunitatea legitimează
186
posesia asupra anumitor bunuri şi respectul celorlalţi faţă de această posesie

(Kaneff, 2000: 2). Proprietatea într-o comunitate rurală este de asemenea într-o
mai mare măsură legitimată prin muncă, prin relaţiile de muncă ce se stabilesc
între membrii colectivităţii, decât prin prevederi legale impuse din afară.
Munca este şi ea esenţială în construirea şi menţinerea identităţii în rural,
pentru că prin muncă membrii comunităţii interacţionează în scopul producerii de
bunuri. Munca este un ingredient care stabilizează identitatea unei comunităţi
(Kaneff, 2000), prin aceea că leagă rudele, vecinii în relaţii prosociale de încredere,
familiaritate, întrajutorare. În comunităţile în care au loc frecvent acţiuni colective,
în care se desfăşoară proiecte comune de dezvoltarea a infrastructurii satului sau de
implementare a unor proiecte culturale, localnicii se simt mai ataşaţi de comunitatea
lor, mai mândri, ceea ce facilitează identificarea cu aceasta. Acţiunea colectivă stă
aşadar la baza identităţii colective. De altfel, relaţia relevantă aici este cea dintre
muncă – pământ – identitate, primele două elemente fiind esenţiale pentru cel de-al
treilea. Munca sezonieră a omului de la ţară, realizată după ritmuri ancestrale,
respectând obiceiuri bine înrădăcinate, pe un pământ care îi aparţine şi de pe urma
căruia culege roadele, constituie unul din substraturile identităţii sale. Subminând
fiecare din aceste elemente, comunismul a subminat de fapt identitatea oamenilor
din rural: a deposedat ţăranii de pământ, i-a făcut incapabili să se bucure de roadele
muncii lor şi i-a îndemnat să sustragă din aceste bunuri pentru a putea supravieţui,
le-a răpit bucuria muncii care respectă tradiţiile şi obiceiurile legate de pământ, de
lucrările agricole. Munca pe terenul agricol şi-a pierdut astfel valenţele simbolice
legate de colectivitate, comunitate, vecinătate.
Un alt aspect important în construirea şi menţinerea identităţii colective,
este memoria individului şi a colectivităţii din care face parte. Memoria colec-
tivă îi oferă acestuia răspunsul la câteva întrebări esenţiale cum ar fi: cine este,
de unde vine, încotro se îndreaptă. Oarecum diferită de ideea de mai sus este
poziţia şcolii comportamentului colectiv, care face referire la faptul că, pentru
ca o identitate colectivă să apară, este nevoie de o estompare a sinelui şi de o
slăbire a constrângerilor memoriei. Memoria este aşadar esenţială în emergenţa
unei identităţi, dar în sens opus: ea trebuie eludată (Eyerman, 2004: 161).
Există alături de cele amintite mai sus, o serie de alte aspecte fără de
care identitatea colectivă nu poate fi definită: istoria comunităţii respective,
miturile şi legendele întemeietoare, rudenia, specificul muncii, limba, tradiţiile
şi obiceiurile prin care comunitatea transmite generaţiilor următoare această
zestre colectivă. Identitatea etnică şi identitatea naţională sunt forme ale iden-
tităţii colective, alături de identitatea de gen sau cea religioasă.
A devenit cunoscut în ultimii ani, conceptul de traumă culturală
(Sztompka, 2000, Eyerman, 2001), care oferă un cadru explicativ pentru emer-
genţa unor noi identităţi colective în perioade de criză socială. Consider că
schimbările antrenate în cadrul comunităţilor rurale româneşti de colectivizarea
187
agriculturii şi tot ceea ce a urmat după aceea, se încadrează în acest cadru expli-
cativ al traumei culturale, pentru că au avut un impact atât de puternic încât sunt
imposibil de şters din memoria colectivă. Aplicând definiţia lui Sztompka,
trauma culturală apare când
Contextul normativ şi cognitiv al vieţii umane şi al acţiunilor sociale îşi pierde
omogenitatea, coerenţa şi stabilitatea (Sztompka, 2000)
Sau, după un alt autor, atunci când
membri unei comunităţi sunt supuşi unui eveniment cu conotaţii istorice deose-
bite, care lasă urme adânci în conştiinţa acelui grup şi în memoria lui şi care îi
schimbă identitatea într-un mod fundamental şi irevocabil (Alexander, 2004 în
Eyerman, 2004)
Caracteristicile generale ale conceptului (Eyerman, 2004: 160) sunt
aplicabile situaţiei României: a determinat o pierdere dramatică a sensului şi a
identităţii, o ruptură în ţesutul social. Trauma nu trebuie neapărat resimţită de
către toţi membrii comunităţii respective, sau în mod direct de către ei. Comu-
nismul a creat în România o astfel de destructurare a contextului normativ şi
cultural. Regăsim, de asemenea şi alte caracteristici ale traumei culturale, în anii
comunismului şi cei imediat următori: climatul de anxietate, insecuritate şi nesi-
guranţă; sindromul de neîncredere în oameni şi în instituţii, dezorienatrea
privind identitatea colectivă (din acei ani datează grava deteriorare a identităţii
colective ţărăneşti); generalizarea sentimentelor de pesimism, apatie, pasivitate
şi neajutorare şi ancorarea în imagini nostalgice ale trecutului (Sztompka, 2000)
Invoc aici conceptul de traumă colectivă datorită eficacităţii lui în expli-
carea vidului de identitate pe care l-a experimentat populaţia din ruralul româ-
nesc după 1989 şi dificultăţilor pe care le-a întâmpinat în conturarea altei iden-
tităţi. Prin deposedarea ţăranilor de pământ, comunismul a deteriorat însăşi baza
de construire a identităţii individuale şi colective, pentru că alături de limbă,
tradiţii şi obiceiuri, istorie, conştiinţă de grup, relaţia fiecărui ţăran cu pământul
era un element fundamental pentru formarea identităţii. Deriva produsă de
structurile comuniste are efecte încă şi astăzi.
3.2. Identitate colectivă în cele două comunităţi studiate
După excursul teoretic în semnificaţiile identităţii colective, îmi propun

să stabilesc şi să analizez empiric indicatorii relevanţi pentru aceasta, cu referire
în primul rând la cele două sate ce au făcut obiectul studiului de caz şi în măsura
datelor disponibile, şi la nivel naţional. Identitatea colectivă, ca identificare,
ataşament, cu colectivitatea în care actorul social trăieşte – înţelegând prin
188
aceasta familia, vecinii, neamul, satul în întregime – poate fi urmărită la nivel

empiric prin următoarea listă de indicatori34:
 Identificarea cu familia, cu satul
 Relaţia simbolică cu comunitatea
 Calităţi şi defecte ale oamenilor din sat (auto-percepţie de grup, stereotip)
 Credinţa că satul în care locuieşte este diferit de alte sate
 Credinţa că satul este renumit (prin ce?)
 Opinia asupra viitorului satului
 Proiecte de viitor pentru copiii săi legate de rămânerea în sat
 Problemele satului
 Măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii în sat (care sunt, cine trebuie să le ia)
 Solidaritatea, coeziunea oamenilor din sat
 Relaţiile cu vecinii
 Dorinţa de a părăsi satul
Legătura acestor indicatori cu identitatea colectivă nu este întotdeauna
una directă, intuitivă, de aceea voi argumenta la fiecare temă în parte, în ce fel
indicatorii respectivi sunt relevanţi pentru problematica identităţii colective.
Ipoteza de lucru pe care o avansez este aceea că o identificare mai intensă cu
colectivitatea satului se asociază pozitiv cu o opinie pozitivă asupra viitorului
satului, cu percepţia solidarităţii şi coeziunii între oamenii din sat, cu o impli-
care mai mare în problemele satului şi considerarea acestora ca fiind gestio-
nabile în interiorul satului şi nu în afara lui, şi cu o dorinţă mai scăzută sau
inexistentă de a părăsi satul.
În capitolul anterior legat de semnificaţiile sociale ale comunităţii am
analizat primii doi indicatori din lista de mai sus, prelucrările (cantitative şi
calitative) relevând faptul că Tălmăcelul are o poziţie privilegiată faţă de Ludoş
în ce priveşte identificarea locuitorilor săi cu comunitatea satului, credinţa că
satul lor este diferit de alte sate, şi credinţa în bunul renume al satului lor.
Astfel, în Tălmăcel ideea de comunitate are mai multă consistenţă, este o
realitate mai vie şi mai actuală decât în Ludoş. Ludoşenii sunt semnificativ mai
înclinaţi să admită că simt indiferenţă sau ruşine faţă de satul lor35. Ei sunt mai
puţin mândri de satul lor şi afirmă într-o proporţie semnificativ mai mare decât
tălmăcenii că nu simt ataşament pentru sat (de asemenea apropiere sufletească
mai mică). Oamenii mai în vârstă însă, cu precădere cei din Tălmăcel, sunt
legaţi în mod indestructibil de satul lor: „Ăsta-i satul meu, aici m-am născut,
34
Stabiliţi prin operaţionalizare de autoarea studiului (a se vedea anexa 1 pentru lista
completă a indicatorilor folosiţi în analiză)
35
Concluzii rezultate din analiză factorială, calcul de corelaţii, dar şi din analiza de conţinut
a interviurilor.
189
aici am trăit şi aici îmi place. Să-mi dea cineva orice şi n-aş pleca din
Tălmăcel”. (O. I., 75 de ani). Voi analiza în continuare ceilalţi indicatori pe care
i-am propus pentru analiza identităţii colective în cele două sate.
Opinia asupra viitorului satului

Măsura identificării cu satul este dată şi de modul în care locuitorii lui se
proiectează în viitor şi îşi reprezintă soarta viitoare a acestuia. Mă aştept ca cei care
se identifică mai puţin cu satul să aibă concomitent şi o opinie negativă în raport cu
viitorul acestuia. Acest indicator a fost surprins în chestionar prin întrebarea
deschisă „Ce credeţi că se va întâmpla în viitor cu satul dumneavoastră?”, cu
răspunsuri ce sunt extrem de diferite între cele două sate. Este de remarcat, întâi de
toate, numărul mare al subiecţilor din Tălmăcel, cărora li se pare foarte dificil să se
proiecteze în viitor pentru a oferi un răspuns. Dincolo de acest aspect însă,
întrebarea de mai sus, poate mai mult decât oricare alta, dezvăluie opinia intimă a
oamenilor în legătură cu starea actuală a satului şi cu soarta lui viitoare. Tabelul de
mai jos arată această diferenţă între Tălmăcel şi Ludoş: astfel, o mare parte a
populaţiei din Ludoş este speriată de spectrul dispariţiei viitoare a satului, pe când în
Tălmăcel această problemă apare doar marginal. În plus, cei din Ludoş sunt
nemulţumiţi de creşterea populaţiei de ţigani şi de faptul că aceştia au venit şi din
afara satului stabilindu-se aici şi continuă să vină.
Tabel 5.1: „Ce credeţi că se va întâmpla în viitor cu satul dumneavoastră?”36
Tălmăcel Ludoş
1. Nu ştiu („numai Dumnezeu ştie”, 25,8 % 1. Va dispărea („va fi părăsit”, „se va 43,0 %
„asta nu se poate şti”) şterge de pe hartă”, „va rămâne
pustiu”, „moare toată lumea”)
2. Va rămâne la fel („nu se va schimba 22,8 % 2. Nu ştiu („numai Dumnezeu ştie”, 14,3 %
nimic”, va fi tot aşa”) „asta nu se poate şti”)
3. Va fi mai prosper („se va dezvolta”, 15,7 % 3. Va fi populat de ţigani („rămân 9,5 %
„se va moderniza”, „va fi mai ţiganii”, va fi un sat plin de ţigani”)
curat”, „mai frumos”, etc.)
4. Va regresa („va fi mai rău”, „va 4,3 % 4. Va fi mai prosper („se va dezvolta”, 8,5 %
decădea”) „se va moderniza”, „va fi mai
curat”, „mai frumos”, etc.)
5. Va dispărea („va fi părăsit”, „nu va 2,3 % 5. Va regresa („va fi mai rău”, „va 4,7 %
rămâne nimic”) decădea”)
6. Va avea populaţie îmbătrânită 1,6 % 6. Va rămâne la fel („nu se va schimba 4,2 %
(„vor fi mulţi bătrâni”, „vor fi nimic”, va fi tot aşa”)
puţini copii”, „vor pleca tinerii”)
7. Va fi un sat turistic 1,6 % 7. Va avea populaţie îmbătrânită („vor 3,1 %
fi mulţi bătrâni”, „vor fi puţini
copii”, „vor pleca tinerii”)
36
Întrebările deschise au fost prelucrate prin analiză de conţinut calitativă.
190
Acest aspect – al nemulţumirii în raport cu etnia conlocuitoare a

rromilor – reiese de altfel şi din interviuri. În ambele sate, dar mai pregnant în
Ludoş, locuitorii îşi manifestă îngrijorarea în raport cu îmbătrânirea populaţiei
(tendinţă care de altfel este caracteristică întregului rural românesc, într-o
măsură mult mai mare ca în urban (Alexandrescu, Postelnicu, Apostol, 2005:
213-227)
Coeziune, solidaritate, relaţii cu vecinii

În acest caz este evidentă legătura între identitatea colectivă şi coezi-
unea şi solidaritatea oamenilor din sat. Mă aştept ca cele două să varieze în
acelaşi fel, în sensul că cei care simt o identificare mai puternică cu satul (se
simt mai apropiaţi sufleteşte de el, mai ataşaţi, mai mândri) să perceapă relaţiile
din sat ca fiind mai solidare, mai coezive şi să aibe relaţii mai cordiale cu cei
din jur. Într-adevăr, calculul asocierii între variabilele identitare pe de o parte şi
variabilele legate de solidaritate, coeziune, înţelegere cu vecinii, arată relaţii
semnificative statistic între acestea (hi pătrat semnificativ). Atât cei din Tălmă-
cel, cât şi cei din Ludoş, în condiţiile în care se simt puţin sau foarte puţin
apropiaţi de sat şi mândri de el, afirmă că se înţeleg rău sau foarte rău cu vecinii
şi că oamenii din sat sunt dezbinaţi. Iar cei ce se simt ataşaţi de satul lor şi
mândri apreciază că se înţeleg bine cu vecinii şi că oamenii sunt uniţi (la nevoie
pot sa-şi unească forţele pentru a duce la capăt un proiect comun). Datele
calitative sugerează aceeaşi polarizare a opiniei în funcţie de gradul identificării
cu satul – subiecţi ce cred în unitatea satului („Da, se ajută, de exemplu când
trebuie să facă o casă sau o şură, toate rudeniile, toate neamurile, toţi vecinii,
toţi cunoscuţii vin de ajută. Zidarul lucrează pe bani şi restul vin aşa benevol,
cum zic ei «clacă»”, H.R, Tălmăcel) precum şi subiecţi ce consideră că
întrajutorarea sătenilor nu mai este la fel ca în trecut („Oamenii sunt mai
stresaţi, mai reci, nu mai suntem chiar atât de apropiaţi. Înainte dacă se apuca
un om să-şi facă casă sau şură, săreau toţi vecinii la ajutor...Fără bani. Şi când
era vorba de mâncare la amiaz’ sau seara, dispăreau toţi. Acum nu mai poţi
face de-ăstea. Acum dacă vin şi te ajută...cu bani.”, D. M., 38 de ani, Tălmăcel).
Desigur că tot dintre cei ce au o relaţie mai puţin bună cu colectivitatea se aleg
şi cei ce ar dori să părăsească definitiv satul. Relaţia dintre variabilele refe-
ritoare la coeziune, solidaritate în sat şi variabile ca sexul, vârsta sau educaţia nu
este semnificativă.
Problemele satului
Ce legătură este între problemele percepute ale satului, măsurile care ar
trebui luate pentru rezolvarea acestora şi identitatea colectivă a oamenilor din
sat? Consider că o identificare mai puternică cu colectivitatea aduce cu sine
191
percepţia că problemele satului nu ţin de exterior, ci se pot remedia prin forţele

proprii ale comunităţii. Precum şi opinia că predomină problemele ce sunt
rezolvabile, cu alte cuvinte, o identificare mai puternică determină o atitudine
mai puţin fatalistă în această problemă. Problemele celor două sate au fost
inventariate cu ajutorul întrebării „Care credeţi că este cea mai importantă
problemă a satului în care locuiţi?”
Concret, problemele cu care se confruntă Tălmăcelul sunt 37:
 Apa potabilă – 35,2%;
 Probleme de infrastructură – 15,1%, şi anume:
 Starea proastă a drumurilor din sat, drumul neasfaltat până în Tălmaciu –
57,7%;
 Lipsa gazului – 11.1%;
 Lipsa zidurilor de susţinere pe văile celor trei râuri – 11,1%;
 Lipsa unor diguri – 4,4%;
 Lipsa canalizării – 4,4%;
 Starea deteriorată a podurilor – 4,4%;
 Lipsa iluminatului – 2,2%.
 Probleme de administraţie locală – faptul că nu există o primărie în sat şi
Tălmăcelul este arondat primăriei din Tălmaciu, şi nemulţumiri legate de
prestaţia Consiliului Local – 6,8%;
 Curăţenia deficitară în sat şi pe văile râurilor – 4,9%;
 Probleme relaţionale (lipsa unităţii şi a înţelegerii între oamenii din sat,
comportamentul agresiv al unora) – 3,4%;
 Lipsa locurilor de muncă – 3,0%;
 Serviciile oferite locuitorilor, lipsa dispensarului, starea şcolii, transportul
deficitar, lipsa unei băi populare – 2,6%;
 Conflictele legate de împărţirea şi exploatarea pădurilor şi inexistenţa păşu-
nilor – 2,2%;
 Problemele financiare (lipsa banilor, pensiile mici) – 1,5%;
 Ţiganii din sat – 1,5%.
La acestea se adaugă numărul mare de subiecţi care spun că nu cunosc
problemele satului în care trăiesc (16% din cei ce au răspuns). Ludoşul vine cu
o agendă oarecum diferită de probleme, dintre care se remarcă prezenţa nemul-
ţumirilor în legătură cu situaţia agricolă a satului şi cu depopularea acestuia:
 Probleme de infrastructură (21,8%), din care cel mai des amintite sunt
drumurile (21,4 %) şi lipsa gazului (78,6%);
 Serviciile oferite cetăţenilor (16,9%), dintre care, cele ce creează cele mai
multe probleme sunt: mijloacele de transport extrem de nesatisfăcătoare
37
Răspunsuri prelucrate prin analiză de conţinut
192
care leagă Ludoşul de localităţile apropiate şi de oraş (70,8), lipsa unui

medic în sat (20,8%), starea şcolii (8,3%);
 Probleme de natură agricolă (8,4%), din care: nedistribuirea titlurilor de
proprietate (50%), lipsa unor măsurători cadastrale precise, lipsa utilajelor
agricole;
 Apa potabilă – 5,6%;
 Depopularea satului (lipsa forţei de muncă, plecarea tinerilor din sat,
îmbătrânirea populaţiei) – 4,2%;
 Insatisfacţia faţă de prestaţia primăriei şi a primarului – 4,2%;
 Problemele financiare (pensiile mici, lipsa investiţiilor în sat, sărăcia) – 2,8%;
 Lipsa locurilor de muncă şi naveta deficitară – 1,9%;
 Probleme relaţionale – 1,1%.
Având în vedere faptul că cercetările realizate pe eşantioane naţionale
arată că cele mai intense temeri în rural sunt teama de preţuri şi teama de boală
(Cucu-Oancea, 2005) nu este surprinzătoare apariţia în ierarhiile de mai sus a
nemulţumirilor privind lipsa banilor şi lipsa unei asistenţe medicale adecvate în
sat. În ce priveşte atitudinea faţă de rezolvarea acestor probleme ale satului, lu-
crurile sunt cât se poate de clare (diferenţa între cele două sate fiind semnifi-
cativă statistic): cei din Tălmăcel consideră că problemele satului pot fi rezol-
vate prin implicarea locuitorilor satului, pe când cei din Ludoş, consideră că cel
ce ar trebui să le rezolve problemele este Consiliul Judeţean.
Întrebaţi concret despre măsurile care ar trebui luate pentru îmbună-
tăţirea vieţii în sat, în ambele localităţi sunt enumerate măsuri care sunt la
îndemâna statului, administraţiei locale sau judeţene şi mai puţin sau deloc,
măsuri care pot fi concretizate chiar de locuitori. Predomină aşadar un discurs
de tip „(ei) să ne facă, să ne ofere...” şi mai puţin „(noi) să facem”. Singurele
măsuri care necesită o implicare din partea locuitorilor sunt cea referitoare la
intensificarea muncii acestora şi cea referitoare la relaţiile dintre săteni.
Mărturiile orale arată acelaşi lucru: „Până în ’90 erau constrânşi să facă zile de
prestaţie în folosul comunităţii, pentru orice era nevoie, chiar şi aducţiunea
asta de apă, contribuţie atât bănească, cât şi mână de lucru. Erau şase zile de
persoană pe an, care trebuiau lucrate în folosul comunităţii, ei, acum o dispărut
asta. Drumurile de hotar, pe câmp, se întreţineau din munca oamenilor; ei,
acum nu mai pot fi obligaţi. Şi toată lumea se plânge că e rău. Efectiv nu-şi
astupă groapa de la poartă de la el.” (O.I., 35 de ani, Tălmăcel)
Un procent mare de locuitori din Tălmăcel (30,9%) şi din Ludoş
(18,7%), spun că nu ştiu ce măsuri ar trebui luate pentru rezolvarea problemelor
satului, fiind şi aceasta o măsură a neimplicării sătenilor în viaţa comunitară.
Astfel, în Tălmăcel, sunt amintite următoarele măsuri:
 Să existe apă potabilă (să fie alocate fonduri, să e facă conducta de apă) – 11,1%;
193
 Să existe o separare administrativă de Tălmaciu (primărie proprie) – 10,7%;

 Să fie refăcută, îmbunătăţită infrastructura satului (dintre care cea mai
importantă este refacerea drumurilor -79,1%) – 9,9%;
 Să muncim mai mult – 5,3%;
 Măsuri financiare (satul să primească ajutoare în bani, să crească pensiile,
să se ieftinească produsele) –4,5%;
 Să crească calitatea serviciilor oferite cetăţenilor (să se deschidă un
dispensar, să se îmbunătăţească transportul) – 4,5%;
 Îmbunătăţirea calităţii relaţiilor între cetăţeni (mai multă înţelegere, unitate,
cinste) – 4,5%;
 Să fie oferite locuri de muncă cetăţenilor (de exemplu prin construirea unei
fabrici) – 4,1%;
 Să se facă păşune pentru vite – 1,2%.
În Ludoş, măsurile se referă la:
 îmbunătăţirea serviciilor oferite cetăţenilor (aducerea unui medic în sat,
apariţia unor noi modalităţi de transport) – 11,6%;
 Schimbarea primarului sau o mai bună prestaţie a acestuia – 7,7%;
 Stoparea depopulării satului (prin măsuri care să împiedice plecarea
tinerilor, creşterea natalităţii) – 7,7%;
 Înfiinţarea unei asociaţii agricole sau o nouă colectivizare – 7,7%;
 Îmbunătăţirea infrastructurii satului (apă, gaz, drumuri, telefon) – 6,4%;
 Apariţia unor noi locuri de muncă (înfiinţarea unor puncte industriale în sat)
– 5,8%;
 Oamenii să muncească mai mult – 5,1%;
 Măsuri de natură financiară (mărirea pensiilor) – 4,5%;
 Să se rezolve problema apei potabile – 3,8%;
 Să fie clarificată situaţia agricolă a satului (titlurile de proprietate, să se facă
investiţii în utilajele agricole) – 3,8%;
 Îmbunătăţirea calităţii relaţiilor între cetăţeni (mai multă implicare din
partea acestora, unitate, cinste) – 3,2%;
 Implicarea statului în rezolvarea problemelor (statul să ofere ajutoare, statul
să găsească măsurile necesare) – 2,5%.
Dorinţa de a părăsi satul

Asocierea între dorinţa de a părăsi satul şi identificarea cu acesta şi cu
comunitatea este de asemenea evidentă. Cei ce se simt mai puţin apropiaţi de sat
şi de oamenii din el, doresc într-o măsură mai mare să plece. Chestionarul a
investigat această problemă, cu ajutorul a trei itemi: o întrebare închisă „Aţi
dorit vreodată să plecaţi definitiv din sat?”, o întrebare deschisă legată de
194
destinaţia posibilă şi o întrebare deschisă ce viza motivele pentru care a dorit să

părăsească satul.
Prelucrarea rezultatelor38 arată că 21,5% din tălmăceni şi 28,2% din
ludoşeni au dorit să părăsească satul (neexistând o diferenţă semnificativă între
cele două sate). Cel mai mult îşi doresc să plece din sat tinerii (18-33 de ani),
cei cu studii medii şi superioare şi cei cu ocupaţii tehnice sau ocupaţii cu studii
superioare. În Ludoş, muncitorii îşi doresc să plece semnificativ mai mult decât
alte grupe ocupaţionale. Cele mai multe răspunsuri la interviuri, legat de această
problemă, sunt în genul următor: „Definitiv eu n-aş pleca. Acuma-i ca şi la oraş
aici: gazul este, apa este, telefonul este, cablu este, nu văd cu ce e mai avan-
tajos la oraş”, T. M., 40 de ani, Tălmăcel; dar şi opinii ca următoarea „Păi noi...
până sunt mama şi tata, nu ne ducem nicăieri. Dar după aia, dacă scade popu-
laţia, ne-om duce şi noi. Acum sunt în Ludoş vreo 820 şi ceva. Dar dacă mai
scade mult....Viitorul meseriei mele atârnă de numărul de copii şi dacă ei nu
mai sunt, normal că trebuie să-mi caut alt loc de muncă”, T.I., 35 de ani,
Ludoş)
Legat de destinaţia posibilă în cazul părăsirii satului, apar diferenţe între sate.
Întrebarea ne permite de fapt să surprindem o imagine asupra intenţiei de migraţie.
Tabel 5.2 Destinaţia posibilă în cazul părăsirii definitive a satului
Tălmăcel Ludoş
1. În străinătate 48,3 % 1. La oraş, 62,7 %
din care: din care:
în Spania 20 % la Sibiu 53,1 %
în America 16,6 % la Sălişte 15,6 %
în Germania 13,3 % (alte oraşe menţionate:
în Canada 6,6 % Braşov, Hunedoara)
2. La oraş 38,7 % 2. În alt sat 15,6 %
din care: 3. În străinătate 11,7 %
la Tălmaciu 50 %
la Sibiu 25 %
3. În alt sat 6,45 %
Motivele dorinţei de a părăsi satul sunt, în Tălmăcel: dorinţa de a avea

un nivel de trai mai bun (21,8%), motivele financiare (sărăcia, dorinţa de câştiga
mai mult – 20,3%), lipsa locurilor de muncă din sat sau naveta (17,1%),
motivele relaţionale (cearta cu soacra, cu rudele, o parte din familie e plecată
deja – 14,0%) şi precaritatea transportului (4,6%).
În Ludoş, motivele dorinţei de a părăsi satul sunt: motivele relaţionale
(în primul rând faptul dorul de copii care sunt plecaţi la oraş, dar şi faptul că
38
prin calculul valorii reziduale ajustate
195
oamenii din sat nu sunt pe măsura aşteptărilor – 24,4%), pentru a avea un nivel
de trai mai bun (16,3%), lipsa locurilor de muncă în sat (14,2%), lipsa de
perspectivă în sat (lipsa de viitor, depopularea satului – 12,2%) şi motivele
financiare (6,1%).
4. IDENTITATE CULTURALĂ ŞI IDENTITATE ETNICĂ
4.1 Identitate culturală
De ce este factorul cultural – şi implicit identitatea culturală – atât de

importantă în perspectivă actuală? Care este motivul pentru care analizele socio-
logice moderne dedicate schimbărilor sociale actuale acordă un statut privilegiat
culturii şi manifestărilor ei? În primul rând, pentru că realitatea este întotdeauna
percepută printr-un filtru cultural. Fără a fi factorul unic ce modelează expe-
rienţa umană, cultura este codul prin care descifrăm sensul experienţelor
noastre. Identitatea este şi ea un construct cultural. Ea defineşte individul, dar
nu este definită doar de individ (Reicher, 2004). În al doilea rând, cultura con-
turează şi apără identităţile, prin aceea că satisface nevoia de apartenenţă a
omului. Mircea Maliţa spunea în acest sens că
principala nevoie la care răspunde cultura este identitatea individuală şi de grup.
Suntem cine suntem prin limba pe care o vorbim, moştenirea istorică, valorile,
tradiţiile şi obiceiurile pe care le împărtăşim, prin creaţia literară, artistică şi
filosofică în care ne-am format. (Maliţa, M. 2001: 37)
În al treilea rând, cultura oferă o bază de legitimitate pentru sistemul
politic.
Ar fi naiv să credem în neutralitatea culturii. În toate societăţile ea legitimează
ordinea socială existentă, pentru că elita încearcă să o modeleze astfel încât să
perpetueze regulile proprii. (Inglehart, 1997: 26)
De aceea, dacă vrem să înţelegem mecanismele după care actorii sociali
acţionează în cotidian – mai ales dacă ne referim la procesele de schimbare
actuale – trebuie să ne raportăm la valorile culturale pe care aceştia le îmbră-
ţişează. Tot aşa, pentru a înţelege resorturile procesului de tranziţie din România
de astăzi, în rural sau urban, pentru a aprecia modul în care oamenii înţeleg şi
acceptă deciziile politice şi schimbările sociale, trebuie să ne raportăm la
factorul cultural.
Necesară pentru o completă înţelegere a fenomenului identitar în rural,
este şi plasarea şi analiza acestuia în contextul procesului de globalizare.
Preocuparea pentru înţelegerea raportului între identitate culturală şi globalizare
se reduce de fapt la înţelegerea modului în care vor fi afectate culturile locale şi
196
naţionale de procesul de globalizare. În condiţiile în care cei ce analizează

fenomenul afirmă tranşant forţa uniformizatoare a globalizării, problema care se
pune este de a evalua care sunt şansele unei culturi locale de a se menţine vie,
de a-şi afirma unicitatea în raport cu alte culturi. Întrebarea devine cu atât mai
incitantă, cu cât contextul în care ne plasăm este cel al comunităţii rurale, în
speţă, satul românesc de astăzi. Realităţile de aici sunt diferite de cele de la oraş,
iar procesului de globalizare îi lipsesc dimensiunile esenţiale ale spaţiilor urba-
nizate. Pe de altă parte ruralul, mă refer aici în special la cel românesc, este spa-
ţiul în care se mai păstrează încă elementele specifice culturii populare, astfel
încât problema culturii locale, a identităţii culturale capătă aici valenţe intere-
sante din perspectiva procesului de globalizare.
Tema identităţii culturale devine deci cu adevărat problematică şi inci-
tantă prin plasarea ei în contextul globalizării. De altfel, nici nu putem vorbi de
globalizare fără să aducem implicit în discuţie identitatea, şi invers. Efectele
globale ale primeia sunt în măsură să inducă efecte extrem de locale pentru cea
de a doua. Toate aceste probleme au fost analizate într-un capitol separat,
destinat comunităţii şi globalizării (capitolul 4).
Azi toată lumea este de acord că transformarea sistemului internaţional şi
procesele de globalizare au dus la un puternic curent de revitalizare a diferen-
ţelor, la o nouă percepţie a identităţilor…De fapt globalizarea redeschide pro-
blema identităţilor. Interdependenţa economică generează o reacţie de frag-
mentare. (Georgiu, 2001: 151)
Cele două procese acţionează în sens invers: în timp ce globalizarea
presupune integrare, creşterea interdependenţei economice între diferite puncte
ale lumii, identitatea culturală – sau mai ales modul în care este utilizat astăzi
acest concept în discursurile sociologice, politice sau de altă natură – implică
ideea de diferenţiere, specificitate, unicitate.
Pentru a ajunge însă la tema identităţii culturale, relevantă pentru stu-
diul de faţă, este necesară circumscrierea cât mai clară a problematicii culturii.
Din multitudinea de definiţii ale culturii, voi opta pentru una care serveşte
obiectivele acestui studiu enunţate în introducere. Astfel, o posibilă definiţie ar
fi aceea a culturii ca set de practici simbolice, publice, modelate social şi
reproduse istoric ale unui grup sau societăţi (Geertz, 1973) Aceste practici ce
ţin de cultură sunt publice pentru că sunt împărtăşite de mai mulţi oameni, sunt
modelate social în sensul că sunt organizate şi utilizate sistematic, pentru a fi
inteligibile pentru grup şi sunt reproduse istoric în sensul că generaţiile noi sunt
socializate să reproducă şi să promoveze aceste practici – deşi se consideră că
elementele culturii nu se reproduc integral de la o generaţie la alta, de fapt prin
transmitere intergeneraţională cultura se reînnoieşte şi se îmbogăţeşte perma-
nent, tot aşa cum pierde unele elemente. Şi în final, practicile culturale sunt
197
simbolice pentru că ele vehiculează semnificaţii, simboluri. Studiul de faţă

urmăreşte surprinderea practicilor simbolice, modelate social şi reproduse
istoric a celor două sate menţionate în introducere, în scopul circumscrierii
aspectelor relevante ale identităţii culturale a acestora.
Deşi foarte frecvent utilizat şi foarte fertil în analizele actuale, termenul
de identitate culturală, este unul problematic. Reproşurile conceptuale şi meto-
dologice care i se aduc se referă, fie la faptul că termenul de identitate culturală
este unul pleonastic, sau circular (Orchard, 2002) – dată fiind definirea
identităţii pornind de la cultură –, fie la polisemia şi fluiditatea lui (Cuche,
2003: 123), sau la conceptualizarea inadecvată, ceea ce duce la utilizări adesea
lipsite de rigoare. Ambiguitatea termenului derivă şi din utilizarea lui sinonimă
cu concepte cum ar fi identitate naţională, identitate etnică. Dacă depăşim
aceste neajunsuri, trebuie remarcat că termenul de identitate culturală se referă
la relaţia pe care un actor social, sau mai degrabă un grup o are cu elementele
culturii specifice grupului respectiv, la identificarea cu acestea. Simţul aparte-
nenţei la o cultură comună este dat de o serie de simboluri culturale recunoscute
de toţi (tradiţii comune, ritualuri, simboluri vestimentare, etc.). Promovarea
acestora are un rol esenţial în menţinerea vie, în “hrănirea” identităţii culturale.
Identitatea este o modalitate de distincţie noi / ei, pornind de la diferenţele de
natură culturală.
Din momentul lansării termenului – prin anii ’50, în Statele Unite, în
studiile de psihologie socială ce vizau modul de integrare a imigranţilor – con-
ceptul de identitate culturală a cunoscut şi el cele două mari tipuri de abordări,
amintite în subcapitolul anterior, viziunea primordialistă (ce pune accent pe
aspecte moştenite de grupul social, cum ar fi limba, religia, etnia) vs. viziunea
constructivistă (conform căreia identitatea colectivă circumscrie aspecte cum ar
fi cultura înaltă, expresia artistică, simboluri, mituri, aici rolul intelectualilor
fiind unul esenţial, ca fiind cei care promovează cultura înaltă; acestei viziuni i
se reproşează că reduce identitatea la o elaborare efemeră, instabilă.)
Luând în considerare toate aceste informaţii conceptuale, studiul de faţă
optează pentru definirea identităţii culturale ca fiind modul în care o comunitate
integrează obiceiuri şi tradiţii, simboluri, valori, comportamente şi atitudini
colective şi îşi construieşte o imagine despre propriul grup pornind de la
acestea. De asemenea optez pentru concepţia relaţională (situaţională) a
identităţii, pentru că îmi propun să determin care sunt elementele utilizate de
membrii celor două comunităţi studiate pentru menţinerea distincţiei culturale
faţă de alte comunităţi (grupuri). Mai precis vom analiza –într-un demers
comparativ – variabile cum ar fi comportamentul religios, modul de identificare
cu statusul de “sătean”, aspecte legate de păstrarea tradiţiilor şi perpetuarea lor,
percepţia asupra caracterului special al satului, fără a avea pretenţia că realizăm
o analiză exhaustivă a aspectelor ce circumscriu identitatea culturală.
198
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă, este utilă o scurtă analiză a

proceselor de construire şi menţinere a identităţii culturale a diverselor segmen-
te ale populaţiei în contextul regimului comunist. Fidel tradiţiei marxiste, acesta
transformă cultura în ideologie şi în instrument de propagandă. O parte din va-
lorile şi manifestările culturale sunt ignorate, altele înăbuşite, altele chiar inter-
zise (de exemplu religia şi manifestările acesteia). Valorile culturale tradiţio-
nale, cu precădere cele din rural, sunt pervertite şi ca o consecinţă în mare parte
abandonate. Este momentul în care încep să apară reacţii mai mult sau mai puţin
disimulate de opoziţie la politica regimului. În termeni de identitate, conceptele
care surprind probabil cel mai bine discrepanţa între clasa politică şi populaţie sunt
cele introduse de Castells, de identitate legitimizantă şi identitate de rezistenţă
(Heiskala, 2003). La nivelul structurilor puterii se vehiculează şi se construieşte o
identitate legitimizantă, în scopul extinderii şi raţionalizării influenţei şi puterii
asupra maselor, şi care este asumată doar de cei ce ocupă funcţii în cadrul siste-
mului politic, în timp ce la nivelul populaţiei, sau a unei părţi a acesteia cel puţin, se
construieşte o identitate de supravieţuire, pe baza unor valori opuse celor domi-
nante, sau, în termenii lui Castells, o identitate de rezistenţă.
Ulterior, procesul tranziţiei a însemnat printre multe alte schimbări so-
ciale şi construirea de către o mare parte a populaţiei a unei identităţi-proiect –
pentru a ne exprima tot în termenii lui Castells – adică o identitate nouă, care să
le redefinească poziţia în societate, care este dobândită pornind de la schimbă-
rile sociale, culturale şi valorice aduse de momentul 1989. Opinia mea este că,
dacă ne referim la rural, o mare parte din acesta încă îşi construieşte identitatea-
proiect, căutând strategiile identitare cele mai eficiente pentru legitimarea acţiu-
nilor lor, a opţiunilor de viaţă şi uneori a calităţii vieţii în mediul rural.
4.2 Identitate etnică şi naţională
O altă faţetă a identităţii, relevantă pentru lucrarea de faţă, este iden-

titatea etnică. Conceptualizând identitatea în mod multinivelar, identitatea etnică
este un alt nivel al identităţii, alături de cea individuală, socială, culturală, etc.
Definirea identităţii etnice se face tot prin referinţa la grupul social39, de data
aceasta însă adăugându-se elementul etnicităţii. Identitatea etnică este aşadar
identitatea ce se formează prin raportare la grupul etnic, prin conştientizarea va-
lorilor, culturii, tipurilor de acţiune, a mentalităţilor, a religiei grupului res-
39
Dincolo însă de această definiţie, identitatea etnică poate fi conceptualizată şi în termeni
de grup minoritar / grup majoritar, grup colecţie / grup agregat (Doise, Deschamp, Mugny,
1996; Lorenzi-Cioldi, Doise, 1996: 373), conceptele de mai sus făcând apel la mărimea
categoriei de indivizi, la poziţia grupurilor în societate şi la dominare.
199
pectiv, prin conştientizarea şi afirmarea a ceea ce îl face diferit de alte grupuri

etnice. Trebuie spus că există şi concepţia conform căreia nu se face o dife-
renţiere clară între identitate şi etnicitate, cele două fiind considerate sinonime
(de exemplu Ferreol, 2000). Mai ales cercetătorii preocupaţi de explicarea
identităţii naţionale, echivalează cei doi termeni. Concepţia este însă criticată,
atâta timp cât există mărci identitare separate, distincte care sunt utilizate de
actorii sociali pentru afirmarea identităţii în general şi a celei etnice şi naţionale.
Dacă urmărim arheologia construcţiei identitare etnice, vom regăsi şi
aici mecanismele amintite mai sus, la celelalte tipuri de identitate: mecanismul
autoidentificării, ce are o componentă cognitivă (cunoştinţele despre grupul din
care fac parte, despre istoria lui, obiceiurile lui, etc.), o componentă afectivă
(sentimente de apartenenţă la acel grup, de mândrie sau dimpotrivă respingere,
de ataşament faţă de grup) şi o componentă valorică (colectivism vs. Indivi-
dualism, îmbrăţişarea valorilor grupului respectiv) (Chelcea, Iluţ, 2003: 172);
mecanismul categorizării, ce presupune tipologizarea celor din afara grupului
etnic şi astfel diferenţierea de aceştia. J. Coggeshall (1986) propune un model
cognitiv pentru înţelegerea construcţiei identităţii colective, care sintetizează în
acelaşi timp, principalele trăsături ale acesteia:
 Un set comun de elemente culturale obiective (limbă, dialect, grai popular, obi-
ceiuri, tradiţii), prin care membrii grupului etnic se distanţează de alte grupuri;
 Un set comun de valori culturale subiective (credinţe, mituri, stereotipuri
despre propriul grup), prin care membrii grupului etnic se distanţează de
alte grupuri;
 Un set de interacţiuni sociale idealizate şi care formează un cod ce ghidează
relaţiile intra- şi interetnice între indivizi.
Şi în definirea identităţii etnice intervin aceleaşi două puncte de vedere:
pe de o parte primordialismul ce susţine că identitatea etnică este înnăscută, sta-
bilă de-a lungul timpului şi care accentuează criterii cum ar fi limba, naţiona-
litatea, caracteristicile fizice, religia pe care le consideră prescrise indivizilor; pe
de altă parte modernismul sau constructivismul, ce susţine că etnicitatea nu este
atât un dat obiectiv, cât o construcţie cu baze culturale şi sociale (Smith, 1999a,
Cohen, 1999, Gellner, 1999). Consider că ambele tipuri de explicaţii oferă argu-
mente valide: identitatea etnică este neîndoielnic prescrisă prin elemente obiec-
tive, cum ar fi rasa sau limba. Există de asemenea presiuni exogene, dar care
sunt de asemenea de factură deterministă şi obligă la asumarea unei anumite
identităţi etnice, şi nu a alteia, cum ar fi presiunile din partea statului exercitate
uneori şi sub forma violenţei, statutul de emigrant căruia i se alocă în mod
politic, obligaţii şi drepturi diferite de ale celor din afara grupului etnic, şi nu în
ultimul rând, caracteristicile exterioare ale individului, cum ar fi limba, accen-
tul, trăsăturile fizice. Pe de altă parte, identitatea este într-o anumită măsură şi o
200
chestiune de opţiune personală. Dincolo de datul obiectiv, există un întreg dis-

curs, ce se construieşte în mod interacţional între indivizi, grupuri sau naţiuni, şi
care e de factură subiectivă, ţinând de percepţie şi reprezentare. „A fi român” se
defineşte, dincolo de datele obiective, şi la intersecţia unor factori subiectivi
cum ar fi imaginea de sine, reprezentarea unui destin istoric particular, sau me-
moria colectivă (Gavreliuc, 2003). Această abordare interacţionistă, relaţională
a identităţii permite explicarea faptului că, în anumite contexte, adoptând stra-
tegii identitare specifice, actorii sociali îşi pot redefini identitatea, inclusiv pe
cea etnică, în funcţie de o anumită finalitate urmărită (Badrus, 2005: 227-234)
Analiza identităţii etnice ar trebui desigur să pornească de la definirea
grupului etnic, naţiunii şi etnicităţii. Grupul etnic este acea entitate socială ce
are de obicei o anume localizare geografică şi care este alcătuit din indivizi ce
împărtăşesc caracteristici de rasă, de religie, de comportament, de cultură co-
mune. Toate aceste criterii nu sunt absolute, pentru că un grup etnic poate fi
dispersat geografic, poate cuprinde indivizi de diferite rase, sau religii, sau cu
manifestări culturale diferite. Aceste caracteristici îi diferenţiază de alte grupuri
etnice. Este necesară distincţia între grupul etnic şi rasă sau clasă socială. O altă
precizare importantă este aceea că grupurile etnice sunt într-o permanentă
schimbare, ele formându-se foarte uşor sau fiind supuse disoluţiei.
Fredrik Barth – un clasic al literaturii pe teme etnice – defineşte în mod
ideal-tipic grupul etnic prin 4 trăsături:
 Este un grup ce se perpetuează biologic;
 Împărtăşeşte valori culturale fundamentale comune şi care se manifestă în
forme culturale specifice;
 Construieşte un câmp comun de comunicare şi interacţiune;
 Constituie o categorie distinctă de alte categorii etnice similare (Barth, 1976).
Concepţia lui Barth este una interacţionistă, el delimitându-se de con-
cepţiile ce susţin ideea grupurilor etnice statice. Dimpotrivă acestea trebuie înţe-
lese ca fiind mobile, existând o mobilitate a indivizilor ce le compun, dar chiar
şi o mobilitate geografică. Există de asemenea o variaţie a cestora în timp. Con-
ceptul esenţial în teoria lui Barth este cel de graniţă, el accentuând dualitatea
acestuia: pe de o parte graniţa permite identificarea comună a membrilor gru-
pului şi diferenţierea acestora de alte grupuri etnice (Voiculescu, 2002), pe de
altă parte el accentuează permeabilitatea graniţelor grupurilor etnice. Această
zonă a frontierei grupului etnic permite aşadar atât o separare faţă de altă
grupuri, cât şi o articulare cu acestea. Graniţa, în termenii lui Barth, trebuie
înţeleasă ca fiind de factură socială si nu neapărat teritorială. Concepţia lui
Barth a deschis calea multor altor teoretizări ale semnificaţiilor conceptului de
graniţă40, astăzi vorbindu-se chiar de o antropologie a graniţei.
40
vezi şi Wilson şi Donnan, 1998, pentru o trecere în revistă a acestor lucrări.
201
Mai aproape de noi, Anthony Smith, caracterizează grupurile etnice

prin combinarea a şase trăsături (Smith, 1999a):
 Un nume sau o emblemă specifice;
 Existenţa unui mit al unei descendenţe comune;
 Memorie colectivă şi tradiţii comune;
 Unul sau mai multe elemente ale unei culturi comune;
 Legătura cu un teritoriu istoric (ţinut de baştină);
 O anume solidaritate.
Până la un punct, conceptul de naţiune, înţeles ca o categorie sociala
fundamentală, are o definire comună cu cel de grup etnic. Similar cu acesta,
naţiunea este un grup de indivizi ce împărtăşesc o origine si elemente culturale
comune, un grup definit prin raportarea de tip contractual a indivizilor, ce
locuiesc pe un anumit teritoriu, la un set de valori si principii (Jivan, Rus,
Vultur, 2000). Sau într-o altă definire,
o populaţie cu acelaşi nume, ce trăieşte pe un teritoriu istoric, ce împărtăşeşte
mituri şi o memorie colectivă comună, ce are o cultură unitară şi o singură
economie şi drepturi şi îndatoriri comune pentru toţi membrii ei (Smith, 1999b)
Diferenţierile între cele două apar atunci când se invocă numărul de
indivizi ce alcătuiesc naţiunea faţă de grupul etnic (deşi acest criteriu este unul
relativ), sau criteriul politic, naţiunea având conotaţii legate de stat, organizare
politică, autodeterminare. În acelaşi timp, trebuie făcută distincţia între naţiune
şi stat, atâta timp cât statul este un concept legal şi politic şi el nu formează o
comunitate (Smith, 1999b). Nu voi insista asupra conceptului de naţionalism,
deoarece acesta nu face obiectul studiului de faţă. Plasarea în perimetrul
comunităţilor rurale româneşti, face ca mai degrabă termenii de identitate
etnică, grup etnic şi etnicitate să fie mai relevanţi.
În ce priveşte identitatea etnică şi cea naţională, în teorie cel puţin,
există o diferenţă între ele, ce rezidă în punctul de referinţă al identităţii, grupul
etnic în cazul primeia şi respectiv naţiunea. Şi diferenţierea se menţine atâta
timp cât grupul etnic în discuţie este mai puţin numeros decât naţiunea din care
face parte (adică vorbim de minoritate), sau atâta timp cât intervine criteriul
geografic sau cel regional (noi românii din satul acesta / regiunea aceasta ne
diferenţiem de românii din alte sate / alte regiuni). O altă diferenţă între cele
două concepte este aceea că grupul etnic este mai puţin motivat spre acţiune
politică în sensul autodeterminării, în comparaţie cu naţiunea (Mentzel, 2000).
Etnia este considerată pre-politică, în timp ce naţiunea are atribute specifice,
cum ar fi: teritoriu consolidat, economie unificată, importanţă acordată dreptu-
rilor cetăţenilor (Cărăuş, 2003). Dacă înţelegem în schimb grupul etnic în sens
de naţiune, atunci distincţia între identitatea etnică şi cea naţională îşi pierde
substanţa, iar cele două devin sinonime. Aşa se explică similaritatea celor doi
202
termeni întâlnită adesea în literatura de specialitate. Identitatea naţională, pre-

supune în plus trei dimensiuni: existenţa unei comunităţi politice, modul în care
această comunitate politică se percepe pe ea însăşi şi capacitatea membrilor unei
naţiuni de a se identifica cu aceasta (Parekh, 1999)
Alt concept esenţial în discuţia de faţă este cel de etnicitate, înţeleasă
ca fiind condiţia apartenenţei la un grup etnic, este analizată în general prin
invocarea unor instanţe legate de biologic (rasa), geografic (localizarea geogra-
fică), social (clasa socială) sau politic (naţiunea) (Smolina, 2003: 259-261). O
definiţie mai complexă spune că etnicitatea este acea stare percepută şi perpe-
tuată prin interacţiune socială de către un grup de oameni ce împărtăşesc acelaşi
model cognitiv etnic (Coggeshall, 1986). O altă definiţie din sfera antropologiei
sociale, explică etnicitatea ca fiind
acel aspect relaţional caracteristic unor grupuri ce consideră că le este specifică o
anumită diferenţă din punct de vedere cultural, iar această diferenţă este
recunoscută şi de alte grupuri. (Eriksen, T, 2002)
Diferenţele culturale nu constituie însă întotdeauna trăsătura definitorie
a etnicităţii. Există grupuri ce pot fi cvasi-similare din punct de vedere cultural,
şi totuşi să constituie entităţi etnice diferite. Aşadar nu diferenţa culturală în sine
este nota distinctivă a etnicităţii, ci percepţia unei diferenţe culturale în raport cu
un alt grup. Doar atunci când diferenţele culturale sunt percepute ca importante
şi sunt considerate distinctive, chiar dacă nu sunt în realitate, doar atunci inter-
vine elementul etnic. Important este deci că etnicitatea nu capătă sens decât la
nivel relaţional41, ea nu este proprietatea unui grup. Prin interacţiune socială,
oamenii îşi actualizează inclusiv mărcile identitare legate de etnie. De ase-
menea, etnicitatea este legată de context, actorii sociali făcând evidente sau
dimpotrivă, ascunzând elemente ale comportamentului sau înfăţişării lor care
afirmă etnia. Termenul de etnicitate are de obicei conotaţii ce trimit la mino-
ritate, dar termenul se aplică în aceeaşi măsură şi grupurilor dominante, fiind
relevant şi pentru acestea. Etnicitatea poate fi înţeleasă şi ca o formă de
organizare socială, atunci când în virtutea ei se mobilizează mase de oameni ce
urmăresc scopuri sociale sau politice.
A. Smith consideră că nucleul etnicităţii este alcătuit din patru elemente
care modelează experienţa indivizilor: mituri, memorie colectivă, valori şi
simboluri (Smith, 1986) Miturile sunt încadrabile în mai multe tipuri, putem
avea mituri ale originii etniei respective în timp şi spaţiu, mituri ale descen-
denţei, ale migraţiei, ale timpurilor şi faptelor eroice, ale eliberării, ale decli-
nului şi renaşterii (Smith, 1986). Miturile, de oricare tip ar fi ele, au o mare con-
tinuitate în timp, ceea ce explică şi continuitatea anumitor grupuri etnice.
41
„E nevoie de cel puţin doi, pentru a crea o diferenţă” (Gregory Bateson, 1979, în Eriksen, 2004)
203
De reţinut pentru lucrarea de faţă este faptul că, putem invoca conceptul
de etnicitate şi grup etnic şi când este vorba despre grupuri etnice care ocupă
acelaşi teritoriu şi care au practici culturale asemănătoare (cum se întâmplă, de
exemplu, în cazul românilor şi rromilor). Atâta timp cât între aceste grupuri
persistă o problemă de percepţie, o diferenţiere între noi/ei, o afirmare a dife-
renţelor culturale, invocarea etniei devine necesară.
Încă o precizare: datorită controverselor din ultimul timp legate de ter-
menii de etnie, etnicitate, naţiune, şi datorită conotaţiilor esenţialiste ale acestor
concepte, unii autori preferă utilizarea termenilor de cultură şi interculturalitate.
Diferenţierea între diverse grupuri şi comunităţi, se face astfel, nu accentuând
etnicul, ci culturalul (Poledna, Ruegg, Rus, 2002)
Revenind la conceptul de identitate etnică, câteva precizări legate de
mecanismele ei de acţiune şi de efectele ei sociale, sunt necesare. Astfel, trebuie
precizată mai întâi natura duală a identităţii etnice din punctul de vedere al
efectelor ei sociale. Identitatea unui anumit grup etnic poate fi atât un stigmat,
cât şi o resursă. În anumite contexte sociale sau temporale, ea poate reprezenta
un handicap pentru acel grup social, sau poate fi, dimpotrivă, un avantaj.
Originea ideii de identitate etnică văzută ca stigmat o regăsim desigur la E.
Goffman (1963) şi ulterior la H. Eidham – When ethnic identity is a social
stigma (în Barth, 1976). Pentru a contracara efectele sociale ale identităţii ca
stigmat, grupurile etnice recurg adesea la manipulări ale imaginii lor publice în
cadrul societăţii din care fac parte, mecanism pe care îl putem lega din nou de
un concept al lui Goffman, cel de management al impresiei (2003). Un alt
mecanism prin care acţionează identitatea etnică în relaţie cu societatea din care
face parte este cel al reprezentărilor sociale (Moscovici, 1997, Neculau, 1997) şi
stereotipurilor (Kohler, 2002). Societatea construieşte anumite reprezentări
sociale asupra grupurilor etnice care o formează, în care intervin adesea stereo-
tipuri şi prejudecăţi, iar grupul etnic încearcă să controleze şi să manipuleze
aceste reprezentări.
Sunt necesare câteva precizări legate de diferenţa/similaritatea între
identitatea culturală şi cea etnică. Există o întreagă dezbatere privind relaţia
între cele două (de exemplu Eriksen, 1993, Dorais, 1995). Există autori ce argu-
mentează faptul că cele două sunt acelaşi lucru şi prin urmare utilizează cei doi
termeni ca sinonime, pe când alţii consideră că cele două sunt concepte diferite,
ce desemnează realităţi diferite şi care sunt analizabile prin indicatori diferiţi.
Cei din a doua categorie argumentează prin faptul că întâlnim modalităţi de
manifestare ale identităţii culturale în orice societate, chiar şi în cele mai simple,
în cele arhaice, tradiţionale, nediferenţiate, atâta timp cât identitatea culturală
este înţeleasă ca şi conştientizarea de către un individ a specificităţii grupului
din care fapte parte, în raport cu alte grupuri cu care intră în contact, privind
stilul său de viaţă, obiceiurile, limba, valorile (Dorais, 1995) Orice comunitate
204
ce intră în contact cu alta, indiferent de gradul lor de dezvoltare şi de dife-

renţiere, conştientizează această diferenţă dată de aspecte culturale, diferenţă
care este de fapt esenţa identităţii. Identitatea etnică în schimb, nu poate apărea
decât în societăţi complexe, cu un anumit grad de diferenţiere, cu o anumită
structură socială şi cu un aparat politic. Este evident că cele două au elemente
comune şi, până la un punct, desemnează aceeaşi realitate socială. Ele sunt însă
şi fundamental diferite. O altă diferenţă constă în faptul că identitatea etnică este
exprimată prin mărci identitare ce nu ţin de cultură, cum ar fi rasa sau fizio-
nomia. Identitatea etnică este mai frecvent folosită ca şi capital, sau ca miză în
scopul obţinerii unor avantaje sociale, politice, sau în scopul obţinerii puterii.
Ori de câte ori o comunitate doreşte o formă de acţiune colectivă organizată, sau
o exprimare instituţionalizată a dezideratelor ei, este invocată identitatea etnică
ca bază legitimizantă.
În cadrul studiului de faţă, optez pentru o înţelegere culturalistă a identităţii
etnice, adică accentuez aspectele culturale, relaţionale, subiective şi mai puţin pe
cele obiective, esenţialiste (deşi voi face o analiză şi asupra acestora). Plasându-mă
în aria socioculturală a două comunităţi rurale din Transilvania, problema etnicităţii
se pune în cadrul acestora mai degrabă sub aspectul identităţii naţionale (suntem
români) şi sub aspectul relaţiilor între diferitele etnii (români şi rromi în speţă) în
interiorul comunităţii. Datorită faptului că grupurile etnice din cele două comunităţi,
împărtăşesc un teritoriu, o limbă şi elemente culturale comune, gestionarea aspec-
telor etnice se face prin apelul la cultural, la elemente subiective cum ar fi reprezen-
tări percepţii, stereotipuri, etc, şi rareori, sau deloc, prin apelul la elemente obiective
ale etnicităţii cum ar fi teritorialitatea, sau aspecte administrativ-politice. În acest
caz multe din mărcile identitare culturale sunt în acelaşi timp şi etnice: astfel limba,
religia, portul cultural, modul de locuire, obiceiurile, ritualurile de trecere sunt
semne distinctive la nivel cultural, dar ele deosebesc în acelaşi timp diferitele etnii
din cadrul comunităţii.
4.3 Aspecte empirice ale identităţii culturale şi etnice

în cele două comunităţi
Motivaţia acestui subcapitol este de a determina legătura între identi-

tatea etnică şi culturală şi apartenenţa la cele două comunităţi culturale locale
specifice. Altfel spus, care sunt implicaţiile faptului de a fi membru al unei co-
munităţi cu un specific cultural bine delimitat, cu modele culturale stabile
(eventual unice) asupra fenomenului identitar. Care sunt simbolurile culturale
(vestimentaţie, muzică, obiceiuri, valori, tradiţii, etc.) pe care membrii acelei
comunităţi le promovează afirmându-şi astfel identitatea culturală şi etnică.
Care sunt comportamentele ce pot fi circumscrise în categoria strategiilor iden-
205
titare, adică a unor „planuri” coerente, mai mult sau mai puţin voluntare de atin-
gere a anumitor scopuri, sau mai precis care sunt modurile de utilizare strategică
a resurselor identităţii. Toate aceste întrebări au fost adresate din perspectiva ce-
lor două comunităţi studiate, utilizând datele cantitative şi calitative disponibile.
Pentru analiza empirică a identităţii etnice şi culturale, datorită ariei
comune de acoperire a celor două concepte, am optat pentru o abordare comună,
care nu delimitează tranşant între cele două. Astfel, am identificat o serie de
criterii obiective şi subiective, care sunt necesare a fi evaluate (vezi tabelul de
mai jos), în scopul înţelegerii modului în care se articulează la nivelul realităţii
sociale cele două tipuri de identitate. O parte din aceste criterii sunt specifice
doar pentru aspectul etnic sau pentru cel cultural. Însă cea mai mare parte din
criterii sunt comune şi relevante pentru ambele tipuri de identitate. Limba, de
exemplu, este în acelaşi timp un fenomen etnic şi unul cultural, la fel şi tradiţiile
şi obiceiurile specifice, miturile întemeietoare ale comunităţii, etc.
Tabel 5.3: Criterii obiective şi subiective pentru analiza empirică a identităţii etnice şi
culturale
Criterii obiective Criterii subiective
 Limba  Mituri, legende locale

 Religie  Credinţa în strămoşul comun
 Norme comportamentale  Autoportretul locuitorilor
 Mod / stil de viaţă (reprezentări, stereotipuri legate
Identitate etnică  Organizare politică, de propriul grup, calităţi şi
şi culturală adminis-trativă, defecte ale membrilor
instituţională comunităţii)
 Tradiţii, obiceiuri şi  Percepţia caracterului special al
simboluri culturale (port satului şi al oamenilor
popular, obiecte, stil  Reprezentări, stereotipuri despre
arhitectonic, muzică) români
 Mituri ale etnogenezei

 Ocuparea unui anumit  Sentimentele faţă de comunitatea
teritoriu etnică, sat, regiune, naţiune
Identitate etnică  Modalităţi de relaţionare cu
 Istorie locală
alteritatea etnică (percepţia şi
comportamentul faţă de alte etnii
din sat)
Din acest motiv, după inventarierea acestor criterii, voi trece la o

analiză empirică a lor – pe baza studiului de caz în cele două comunităţi rurale
analizate, Tălmăcel şi Ludoş, şi în măsura existenţei unor date disponibile voi
face şi o analiză pe date de nivel naţional – care va oferi informaţii în acelaşi
timp despre identitatea etnică şi cea culturală.
206
Ipotezele pe care le avansez sunt următoarele:

1. identitatea unei comunităţi în general (în speţă etnică şi culturală) core-
lează pozitiv cu aspectul economic, în sensul că o comunitate dezvoltată din
punct de vedere economic (cu un nivel de viaţă ridicat, infrastructură adec-
vată, venituri ridicate, proporţie mare a populaţiei active) va avea o iden-
titate etnică şi culturală mai puternică, cu manifestări în plan social şi
cultural mai vizibile. Nu susţin ideea că între cele două aspecte există o
relaţie de tip cauză-efect (cu alte cuvinte că economicul determină iden-
titatea), ci doar că ele variază în acelaşi sens. De altfel R. Inglehart verifică
în lucrarea lui Modernization and Postmodernization – Cultural, Economic
and Political Change în 43 Societies o ipoteză asemănătoare, pe care o
confirmă prin analiza datelor provenite din World Values Survey, şi anume
că patternurile culturale sunt legate de dezvoltarea economică şi tehnologică
a unei societăţi.
2. Identificarea unei comunităţi cu cultura şi cu etnicitatea sa se asociază
pozitiv cu următorii factori: existenţa şi afirmarea deschisă a tradiţiilor şi
obiceiurilor şi simbolurilor, specifice acelei comunităţi, predominarea re-
prezentărilor pozitive asupra propriei colectivităţi şi nu a celor negative, şi
credinţa în caracterul special al satului.
4.3.1. Criterii obiective
Limbă, istorie locală, teritoriu

Cele trei elemente menţionate mai sus reprezintă repere obiective esen-
ţiale ale identităţii. Convieţuirea într-un anumit grup etnic şi socializarea oferită
de acesta, determină individul să achiziţioneze întâi de toate limba acelei
comunităţi, să cunoască reperele geografice ale teritoriului ocupat de acea
comunitate şi să internalizeze informaţii mai mult sau mai puţin complete sau
exacte despre istoria comunităţii şi a locului respectiv. Toate acestea construiesc
diverse faţete ale sentimentului identitar. Rolul limbii este covârşitor, inclusiv
prin faptul că este unul din primele elemente, legate de identitate, care sunt
interiorizate de-a lungul vieţii:
„Limba maternă, cultura comunităţii etnice şi valorile ei, transmise nu pe cale
genetică, ci însuşite în procesul complex al socializării, constituie elementele
fundamentale ale identificării individului cu etnia sa, marcându-i pentru toată
viaţa, mentalitatea şi comportamentul” (Roth, 1999: 120)
Limba este rezultat al devenirii istorice a unei comunităţi şi imagine a
mentalităţii acesteia (Popescu, 2000: 37). În ce priveşte graiul specific de zi cu
zi, locuitorii celor două sate studiate, consideră că acesta este încă păstrat, mai
207
ales de cei bătrâni, tinerii fiind mai receptivi la elemente noi ale limbii, datorită
faptului că sunt mai expuşi mass-mediei, educaţiei formale şi informale. De
altfel este şi normal ca acest grai să sufere schimbări, având în vedere faptul că
limba este un fenomen viu, ce se înnoieşte permanent. Sătenii din ambele sate
consideră că graiul lor este cel specific Mărginimii Sibiului. În ce priveşte lim-
bajul specific anumitor ocazii ceremoniale (cântece, strigături, poezii populare)
şi limbajul ritual din utilizat în actele religioase şi magice – menit să distingă şi
mai mult sacrul de profan (Bernea, 2004: 412) –, din nou cei în vârstă sunt
păstrătorii de drept ai acestor elemente, tinerii declarându-se necunoscători
(există o mare discrepanţă, semnificativă statistic, mai ales între grupele de
vârstă 18-25 şi 58-65 de ani, în ce priveşte cunoaşterea cântecelor, jocurilor, a
poeziilor populare şi a strigăturilor). Dintre variabilele dependente, doar etnia
mai produce date semnificative, rromii declarând în mod semnificativ că nu
cunosc jocuri populare. Analiza comparativă pe cele două sate dă la iveală
faptul că tălmăcenii cunosc semnificativ mai multe cântece şi jocuri populare
sau strigături specifice, pe care le-au învăţat de la alţi oameni din sat decât
ludoşenii (transmisie culturală mai eficientă).
În ambele sate există o conştiinţă a unei istorii locale îndelungate –
chiar dacă oamenii nu au cunoştinţe detaliate legat de aceasta – cu care
localnicii se mândresc. Tălmăcelul, amintit pentru prima dată în documente în
anul 1488, îşi afirmă identitatea şi legătura cu acele locuri şi prin existenţa
bisericii ce datează de la 1784, a unui muzeu al satului propriu, prin iniţiativele
prin care locuitorii Tălmăcelului au sprijinit înfiinţarea ASTREI, prin toponimia
locului care este specifică acestuia şi unică în parte în Mărginime dovedind
vechimea aşezării, dar şi creativitatea oamenilor şi nevoia lor de a evidenţia
acele locuri cu semnificaţie în istoria lor42 prin evenimente memorabile sau dra-
matice ale istoriei locale, care persistă şi azi în memoria colectivă a oamenilor.
Etnicitatea oamenilor se construieşte şi prin relaţia acestora cu teritoriul satului,
cele trei râuri pe care este situat Tălmăcelul (Râul, Râuşorul şi Tălmăcuţul)
făcând parte integrantă din conştiinţa lor şi din viaţa lor. Tălmăcelul intră în
categoria satelor „adunate de-a lungul văii”43 (Vuia, 1975: 194)
Ludoşul, a cărui apariţie este documentată istoric încă din secolul al
XIII-lea, îşi întemeiază identitatea pe fapte istorice ce au rămas în legendă:
colonizarea saşilor şi convieţuirea cu aceştia – ale cărei efecte sunt vizibile şi
42
Toponimia Mărginimii Sibiului, din care face parte şi Tălmăcelul, cuprinzând un inventar
de aproximativ două mii de nume, evidenţiază şi legătura oamenilor cu locul în care trăiesc,
şi pentru modul în care s-a făcut popularea şi înstăpânirea teritoriului (Irimie, Dunăre,
Petrescu, 1985)
43
Mărginimea Sibiului este alcătuită din sate de tip aglomerat, formate prin evoluţie
naturală. Există însă mari diferenţe între localităţile Mărginimii, datorită relieful extrem de
variat.
208
astăzi în sat, deşi în prezent populaţia de etnie germană este foarte redusă;
arderea şi prădarea satului de către banul Udrea în 1599, ca pedeapsă pentru
refuzul saşilor de a oferi animale şi alimente pentru armata lui Mihai Viteazul,
ce fusese victorioasă la Şelimbăr; molimele, secetele, incendiile şi războaiele ce
au devastat satul de-a lungul timpului şi au determinat populaţia să găsească
resurse pentru a revitaliza viaţa comunitară; sau tragedia produsă asupra satului
prin colectivizarea încheiată în 1962 şi care a umbrit tot trecutul acestuia.
Spaţiul fizic, geografic al satului şi identitatea teritorială sunt intim
legate. Cele două nu pot fi concepute decât prin referire la aşezarea specifică, la
relief, la frontierele naturale ale satului. Astfel, frontierele satului funcţionează
nu doar ca bariere geografice, ci şi ca bariere sociale, spirituale şi etnice, care
separă pe „noi” de „ei”.
Satele româneşti sunt spaţii aproape închise, ancorate în local şi izolate nu doar
prin distanţe, ci şi prin păduri sau coline greu de străbătut (Groza, 2003).
Harta fizică a satului corespunde unei hărţi mentale a locuitorii lui, în
interiorul căreia se construiesc interior, intim, relaţia cu satul, cu oamenii, cu
comunitatea.
Religie, credinţă, comportament religios

Un alt criteriu al identităţii etno-culturale este reprezentat de mani-
festările şi comportamentele religioase, ce fac legătura între „lumea sensibilă,
supusă timpului, şi cea suprasensibilă a veşniciei” (Bernea, 2004: 164) Nu
există comunitate etnică sau culturală care să nu-şi revendice identitatea pornind
de la aspectul religios. Cele două sate nu fac excepţie. Locuitorii lor afirmă
printre valorile lor cele mai importante credinţa, se comportă ţinând cont de
preceptele religioase, îşi socializează copiii în spiritul credinţei. Totuşi, există o
serie de diferenţe între Tălmăcel şi Ludoş.
Astfel, în ce priveşte comportamentul religios, tabelele de corelaţie şi
calculul valorii reziduale ajustate arată diferenţe semnificative între Tălmăcel şi
Ludoş: astfel, obiceiuri religioase, cum ar fi postul, mersul la biserică şi spove-
ditul sunt semnificativ mai frecvente la sătenii din Tălmăcel, decât la cei din
Ludoş; aceştia din urmă sunt semnificativ mai înclinaţi decât tălmăcenii să
spună că nu se simt deloc apropiaţi de religia lor, lucru foarte interesant pentru o
colectivitate rurală. De altfel şi interviurile relevă într-un mod mult mai nuanţat
legătura strânsă dintre oamenii din Tălmăcel şi religia lor: “Credinţa e primu’
lucru pentru mine. Din credinţă orice se dobândeşte. Cel mai corect lucru şi cel
mai bun lucru e credinţa. Cu gândul la Dumnezeu toate le-am dobândit.” (O. I.,
75 ani, Tălmăcel).
Diferenţa între ataşamentul pentru religie al locuitorilor Tălmăcelului
faţă de cei ai Ludoşului se explică probabil şi prin absenţa din Tălmăcel a
209
constrângerilor impuse de regimul comunist (aici neexistând colectivizare),

astfel că sentimentul religios a putut să-şi găsească expresia în comportament
într-un mod neîngrădit, în timp ce în Ludoş această dimensiune a identităţii
culturale a fost sistematic descurajată. Este de remarcat însă faptul că în
Tălmăcel, acest ataşament pentru religie şi această frecvenţă ridicată a compor-
tamentelor religioase coexistă cu un mediu socio-economic caracterizat printr-
un grad ridicat de dezvoltare, în timp ce, literatura de specialitate caracterizează
de obicei colectivităţile profund religioase ca având un grad mai scăzut de dez-
voltare economică. Este o trăsătură inedită a Tălmăcelului, diferită faţă de ceea
ce ne aşteptam să întâlnim în teren, dacă ne raportăm la informaţiile teoretice
consultate – şi nu este singura de acest fel.
Analizând identificarea cu religia proprie din perspectiva unor variabile
independente cum ar fi educaţia, ocupaţia, etnia şi vârsta, se remarcă ataşamen-
tul ridicat al vârstei a treia şi, ataşamentul scăzut al celor cu studii superioare
(vezi tabelul de mai jos).
Tabel 5.4 Identificarea cu religia proprie în funcţie de vârstă, educaţie, etnie, ocupaţie
Foarte mult / Puţin / Foarte Deloc
Mult puţin
Facultate (6,3)
Apropiere Facultate (3,5)
58-65 de ani (2,8) 18-25 de ani (6,3)
sufletească de Ocupaţii cu studii
Pensionarii (2, 0) Ocupaţii cu studii
religia proprie superioare (4,2)
superioare (7,4)
Facultate (3,4)
Fără şcoală (3,2)
Mândrie faţă de Şcoală postliceală
Ocupaţii cu studii
faptul că e (3,1)
superioare (4,1)
ortodox Ocupaţii cu studii
Rromi (5,2)
superioare (4,1)
Notă: tabelul prezintă doar valori semnificative ale VRA
Tradiţii, obiceiuri şi simboluri culturale

Este unul din criteriile cele mai relevante discuţia despre identitate etno-
culturală. Din nou se poate remarca acelaşi pattern schiţat şi până acum.
Tălmăcenii se comportă mult mai mult în sensul respectului pentru tradiţii şi
obiceiuri, al păstrării acestora, în sensul transmiterii lor către generaţiile
următoare. De asemenea simbolurile culturale sunt invocate mai des, afişate,
oamenii se raportează la ele atunci când vorbesc despre ei. Este acelaşi lucru cu
a spune, că şi din punctul de vedere al acestei dimensiuni, identitatea culturală a
tălmăcenilor este mai puternică. Iată câteva din aspectele concrete – abordate
comparativ – ale comportamentului faţă de tradiţii şi obiceiuri:
210
▪ Oamenii din Tălmăcel sunt semnificativ mai înclinaţi să spună că în satul lor
există tradiţii care s-au păstrat din strămoşi şi care se respectă în continuare (în
timp ce în Ludoş au existat obiceiuri şi tradiţii care astăzi s-au pierdut);
▪ În Tălmăcel toţi respectă aceste tradiţii, în Ludoş doar bătrânii;
▪ Tălmăcelul are obiceiuri unice, care nu mai există în alte sate;
▪ Tălmăcenii cunosc semnificativ mai multe cântece şi jocuri populare sau
strigături specifice, pe care le-au învăţat de la alţi oameni din sat decât
ludoşenii (transmisie culturală mai eficientă);
▪ Costumul popular (simbol cultural) este mult mai frecvent în Tălmăcel,
locuitorii acestuia spunând că îl îmbracă de două trei ori la ocazii speciale,
în timp ce în Ludoş acesta, în cazul în care există, este îmbrăcat doar o dată
la câţiva ani;
▪ Meşteşugul realizării de costume populare s-a păstrat mult mai bine în
Tălmăcel decât în Ludoş;
▪ În Tălmăcel se organizează mult mai frecvent manifestări la care participă
tot satul cu ocazia sărbătorilor (comportamente identitare colective).
Cum se explică această scădere în importanţă a tradiţiilor (în ambele sate)
sau chiar dispariţia lor (în Ludoş)? Dacă urmărim explicaţiile oamenilor observăm
că acest fenomen este văzut pe de o parte ca o consecinţă firească a curgerii
timpului (istoriei) şi pe de altă parte ca o consecinţă a regimului şi a modului în care
a fost condusă ţara: „Înainte, fie tânăr, fie bătrân purta portul naţional. Acum s-o
schimbat. Nu datorită satului nostru...S-o schimbat mersul omenirii. …Atunci
stăteau copiii acasă. Acuma cu atâta şcoală, pleacă de acasă şi au alte gânduri,
alte idei, nu mai sunt supuşi.” (O.T., 65 ani, Ludoş) „Nu se mai păstrează tradiţiile
ca înainte. Acuma îs copiii plecaţi la şcoli, oamenii sunt în vârstă.… Nu mai torc
femeile; înainte totul se făcea de mâna femeii. Şi numa’ în costum naţional umblau
îmbrăcaţi. Acuma-s alte mode.” (V. A,. 54 de ani, Ludoş) Oamenii par să sesizeze
esenţialul. Dispariţia tradiţiilor şi obiceiurilor este cu siguranţă o consecinţă a unor
procese ce nu afectează doar cele două sate, ci sunt procese de anvergură, cu efecte
la scara unor colectivităţi largi de oameni: modernitatea, urbanizarea, industriali-
zarea, globalizarea, toate acestea semnificând schimbarea stilului de viaţă, a siste-
melor de valori, a mentalităţilor.
4.3.2 Criterii subiective
Autoportretul locuitorilor (calităţi şi defecte ale membrilor celor

două comunităţi)
Am stabilit un astfel de autoportret în scopul de a detecta în ce măsură
intervin în configurarea imaginii oamenilor despre ei înşişi mărci identitare
211
culturale sau etnice. Astfel, una din întrebările din chestionar invita subiecţii să
spună două lucruri care le plac şi două lucruri care nu le plac la oamenii din sat.
Prelucrarea acestor două întrebări deschise a prilejuit surprinderea unui portret
al tălmăceanului, respectiv al ludoşanului (vezi tabelul de mai jos).
Tabel 5.5 Autoportret - trăsături pozitive şi negative ale locuitorilor

celor două comunităţi rurale
Tălmăcel
Spuneţi ce vă place la oamenii din satul Spuneţi ce nu vă place la oamenii din satul
dumneavoastră? dumneavoastră?
1. Harnici, gospodari 54,9 % 1. Bârfitori 21,3 %
2. Credincioşi 13,8 % 2. Invidioşi 18 %
3. Buni, cumsecade, înţelegători 9.3 % 3. Răi, duşmănoşi 14,9 %
4. Cinstiţi 8,6 % 4. Egoişti, zgârciţi, avari, lacomi 9,3 %
5. Săritori, oameni de ajutor 6,7 % 5. Consumul de alcool 4,1 %
6. Respectuoşi, politicoşi 5,2 % 6. Dezbinaţi 3,7 %
7. Uniţi 3,4 % 7. Necinstiţi (fură) 3,0 %
8. Omenoşi, primitori 3,3 % 8. Mândri, încrezuţi 2,6 %
9. Respectă tradiţiile 1,9 % 9. Leneşi 2,2 %
Ludoş
Spuneţi ce vă place la oamenii din satul Spuneţi ce nu vă place la oamenii din satul
dumneavoastră? dumneavoastră?
1. Harnici, gospodari 41,8 % 1. Egoişti, zgârciţi, avari, lacomi 17 %
2. Buni, cumsecade, înţelegători 9,7 % 2. Bârfitori 15,7 %
3. Săritori, oameni de ajutor 7,9 % 3. Răi, duşmănoşi 11,6 %
4. Cinstiţi 7,8 % 4. Consumul de alcool 8,5 %
5. Respectuoşi, politicoşi 6,6 % 5. Invidioşi 7,2 %
5. Omenoşi, primitori 6,6 % 6. Necinstiţi (fură) 6,6 %
6. Credincioşi 2,4 % 7. Mincinoşi 6,0 %
8. Leneşi, nu (mai) muncesc 4,2%
Examinând tabelul, o primă observaţie care se impune este diferenţa
mare de rang de la un sat la altul, pe care o înregistrează răspunsul referitor la
credinţă. În Tălmăcel acest răspuns este pe locul doi în ierarhia totală a răspun-
surilor (13,8 %), pe când în Ludoş ocupă locul 6, cu un procent de răspunsuri de
doar 2,4 %. Acest lucru confirmă importanţa religiei în sistemul de valori al
tălmăcenilor, aceasta constituind o bază importantă de construire a identităţii. În
rest, diferenţele între răspunsurile subiecţilor din cele două sate nu sunt foarte
mari, în ambele fiind pe primul loc răspunsurile legate de muncă („harnici”,
„muncitori”, „gospodari”) şi apoi răspunsuri ce se încadrează în registrul valori-
lor ce amintesc de spiritul comunitar şi umanitar („omenie”, „respect”, „întraju-
torare”, „cinste”, „unitate”, etc.)
212
În ce priveşte trăsăturile negative, se înregistrează şi aici o serie de dife-

renţe între cele două sate: astfel, „egoismul, avariţia, lăcomia” sunt plasate pe
primul loc în Ludoş (17 %) şi doar pe locul patru în Tălmăcel (9,3 %), ceea ce
ar putea fi un simptom pentru o comunitate mai puţin unită în Ludoş, unde
fiecare îşi urmăreşte mai degrabă propriile interese, ceea ce e perceput de cei
din jur ca egoism. „Invidia” ocupă în Tălmăcel locul 2 (18% din totalul răspun-
surilor), iar în Ludoş doar locul 5 (7,2%). Un sentiment cum este acela al invi-
diei este cel mai probabil să apară acolo unde există diferenţe mari de status
economic sau social ( mai puţin acolo unde toată lumea este la acelaşi nivel din
punct de vedere economic şi social). Probabil că aceasta este explicaţia frec-
venţei atât de ridicate a acestui răspuns în Tălmăcel.
Percepţia caracterului special al satului

De data aceasta scopul a fost acela de a determina dacă membrii celor
două colectivităţi se raportează la valori ce ţin de tradiţie şi cultură în perce-
perea acestui caracter. Şi aici se remarcă o diferenţă netă între cele două comu-
nităţi. Tălmăcenii sunt semnificativ mai înclinaţi decât ludoşenii44 să spună că
satul lor este renumit prin ceva şi când sunt solicitaţi să spună ce înseamnă acel
“ceva”, cei mai mulţi dintre ei se referă la tradiţii şi obiceiuri (cu precădere la
obiceiul de Sfântul Ion) şi la faptul că este un sat de oameni bogaţi. În schimb,
în Ludoş, caracterul special al satului este dat de cultura castraveţilor – o acti-
vitate cu specific agricol extrem de frecventă aici. Interesant şi grăitor de ase-
menea este faptul că ludoşenii consideră că satul lor este diferit de alte sate şi
prin faptul că are o populaţie scăzută, îmbătrânită, prin izolare şi acces dificil la
mijloacele de transport şi prin faptul că este un sat sărac.
Concluzia ar fi că oamenii din cele două sate utilizează strategii diferite
de legitimare a caracterului special al satului în care locuiesc: dacă în Tălmăcel
mărcile identitare sunt pozitive şi apelează la factorul cultural (tradiţii, obiceiuri
specifice, religiozitatea ridicată, munca), în Ludoş predomină mărcile identitare
negative (suntem „altfel” pentru că suntem săraci, bătrâni, izolaţi).
Reprezentări, stereotipuri despre români

Accesând în continuare o perspectivă mai largă, cea a percepţiei pe care
o au subiecţii din cele două sate despre români în general, este nevoie să intro-
ducem în discuţie conceptele de reprezentare, imagine ideală, stereotip
(Neculau, 1997).
Şi aceasta pentru că, în momentul în care formulăm o solicitare de
genul „Descrieţi în câteva cuvinte românii, aşa cum îi vedeţi dumneavoastră”
(întrebare deschisă), răspunsurile primite vor construi fie o imagine ideală a
44
VRA Tălmăcel = 2,6, faţă de VRA Ludoş = -2,6
213
românilor, fie una stereotipică. Pentru subiecţii din cele două sate, răspunsurile
la această solicitare se ordonează în ierarhia din tabelul 5.6, ele fiind în primul
rând pozitive şi, la distanţă mare (din punct de vedere procentual), adăugându-
se şi răspunsurile ce se referă la defecte ale românilor. Se poate remarca
similitudinea cu lista de răspunsuri rezultată la o întrebare asemănătoare, dar la
nivel naţional (subcapitolul 4.4)
Tabel 5.6 Reprezentări, stereotipuri despre români
Prima alegere A doua alegere

1. Harnici, gospodari 20,7 % 1. Harnici, gospodari 7,2 %
2. Buni, cumsecade 17,0 % 2. Cinstiţi 2,4 %
3. Hoţi, ticăloşi, parşivi 5,3 % 3. Buni, cumsecade 2,0 %
4. Răi, duşmănoşi 5,1 % 4. Deştepţi, inteligenţi 1,2 %
5. Necăjiţi, amărâţi 4,5 % 4. Egoişti, avari, zgârciţi 1,2 %
6. Deştepţi, inteligenţi 3,9 % 4. Ospitalieri, primitori 1,2 %
7. Săraci 3,7 % 4. Hoţi, ticăloşi, parşivi 1,2 %
8. Deschişi, calzi, prietenoşi 3,4 % 5. Deschişi, calzi, prietenoşi 1,0 %
9. Egoişti, avari, zgârciţi 2,2 %
10. Cinstiţi 2,0 %
Alte răspunsuri oferite de subiecţi, care reprezintă procentual sub 1%

din totalul răspunsurilor, au fost: ambiţioşi, culţi, patrioţi, fără noroc, liniştiţi,
dezbinaţi, sau răspunsuri memorabile cum ar fi „buni faţă de unguri”, „români
la suprafaţă dar ruşi în interior”, „demni de originea lor latină”, „trebuie duşi de
nas ca vitele”, etc.
Ataşamentul, mândria faţă de comunitatea etnică,

sat, regiune, naţiune
Printre criteriile subiective ce conturează imaginea identităţii etno-cul-
turale a unei comunităţi se numără şi cele de mai sus. Măsura în care membrii
comunităţii se identifică cu aceasta, cu cultura ei şi cu oamenii din ea, este dată
de măsura în care oamenii simt ataşament, apropiere sufleteasca şi mândrie faţă
de comunitate şi oameni. Variabilele utilizate în această analiză (toate construite
pe o scală în cinci trepte) sunt vizibile în Anexa 5, punctul 1, şi ele vizează sen-
timentele faţă de satul din care face parte respondentul (apropiere sufletească,
mândrie, indiferenţă, ruşine, ataşament, dorinţă de implicare), identificare cu
regiunea (apropiere sufletească de Transilvania) şi cu naţiunea (de România),
identificare religioasă (apropiere sufletească şi mândrie faţă de religia proprie),
identitate personală şi socială (mândrie faţă de propria persoană şi apropiere
sufletească de oamenii din sat). Am analizat aceste variabile folosind tabele de
contingenţă, calculul corelaţiei şi calculul valorii reziduale ajustate.
214
Tabel 5.7 Identificare cu propria persoană (identitate personală) şi cu oamenii din sat
(identitate socială) în funcţie de educaţie, vârstă, ocupaţie, etnie
Foarte mult / Mult Puţin / Foarte puţin Deloc

Agricultori (2,3) Fără şcoală (4,3)
Mândria faţă de Muncitor(2,6) Şcoală postliceală
Facultate (2,3)
propria persoană Tehnician, maistru, (2,0)
funcţionar (2,0) Facultate (2,3)
Şcoală primară (2,7)
Apropierea Şcoală gimnazială (2,6)
18-25 de ani (2,8)
sufletească de Peste 65 de ani (2,6) 18-25 de ani (5,2)
Rromii (2,9)
oamenii din sat Pensionari (2,7)
Agricultori (2,2)
Notă: tabelul conţine valorile semnificative ale VRA
Am urmărit în primul rând gradul în care oamenii se identifică cu propria

persoană şi cu oamenii din sat. Datele rezultate (vezi tabelul 5.7) arată că ocupaţia,
educaţia şi etnia corelează negativ cu apropierea de oamenii din sat, şi cu mândria
faţă de propria persoană, în timp ce vârsta corelează pozitiv cu acestea.
Chestionarul a urmărit şi o întrebare referitoare la gradul în care subiec-
ţii se simt apropiaţi sufleteşte de satul în care trăiesc, de judeţ, de Transilvania şi
de România. Prelucrarea frecvenţelor acestei întrebări a dus la ierarhia din
tabelul 1 vizibil în Anexa 5, punctul 2. Instanţele de identificare cele mai impor-
tante devin evidente în fiecare sat. Din nou se remarcă dezamăgirea celor din
Ludoş în raport cu satul lor, de care se simt puţin apropiaţi sufleteşte.
Rezultatele referitoare la identificarea cu satul sunt afişate în tabelul
5.8. Sintetizând datele din tabel, se remarcă faptul că subiecţii în vârstă tind să
se simtă mai apropiaţi sufleteşte de sat, şi mai mândri de acesta, spre deosebire
de tineri, care se simt mai puţin apropiaţi, mai indiferenţi, sau simt chiar ruşine
faţă de satul lor. Din punct de vedere ocupaţional şi educaţional, se remarcă cei
fără studii şi şomerii, care se plasează de asemenea la extremele negative ale
scalelor (indiferenţă, ruşine, lipsă de ataşament pentru sat).
Luând în considerare ca variabilă independentă etnia, rromii au şi ei o atitu-
dine similară, ceea ce denotă deficitul de integrare în comunitate. Probabil datorită
marginalizării şi stigmatizării lor, ei au dificultăţi în a avea sentimente pozitive faţă
de satul din care fac parte. De precizat că nici una din variabilele dependente de mai
jos nu a dat rezultate semnificative în corelaţia cu sexul subiecţilor.
Comparând situaţia aceloraşi variabile de mai sus pe cele două sate, se
remarcă o mai puternică identificare a tălmăcenilor cu satul lor (se simt foarte
ataşaţi de acesta, mândri de el). Cei din Ludoş în schimb sunt semnificativ mai
înclinaţi să nu simtă deloc apropiere sufletească de sat, să nu fie deloc mândri
de acesta, şi să fie în foarte mare măsură indiferenţi. Din nou regăsim discrepan-
215
ţa între cele două sate, de data asta în ce relaţia subiecţilor intervievaţi cu satul
lor şi cu identitatea lor etnică.
Tabel 5.8 Relaţia cu satul în funcţie de educaţie, vârstă, ocupaţie şi etnie

26-33 de ani (2,2) 18-25 de ani (3,0)
Peste 65 de ani (2,5) Şcoală primară (2,3) 18-25 de ani (2,8)
Apropiere
Şcoală generală (3,1) Elevi, studenţi (2,7) Rromii (4,3)
sufletească de sat
Agricultori (2,9) Meşteşugari, Şomeri (3,9)
Muncitori (2,9) mecanici (2,4)
Facultate (2,9)
58-65 de ani (3,0) Rromii (2,3)
18-25 de ani (4,1)
Mândrie faţă de sat Peste 65 de ani (2,7) Şomerii (2,4)
Pensionarii (2,8) Ocupaţii cu studii
superioare (3,6)
18-25 de ani (3,8)
26-33 de ani (3,2)
Indiferenţă faţă de Peste 58 de ani
Şomeri (2,0)
sat (2,2)
Meşteşugari, mecanici (3,5)
Rromii (4,9)
18-25 de ani (3,5)
Ruşine faţă de sat 26-33 de ani (2,1) 58-65 de ani (2,4)
Şomerii (4,0)
Rromii (2,9)
58-65 de ani (2,7)
Ataşament faţă de
Pensionari (2,1) 18-25 de ani ( 3,7)
sat
Şcoală generală (2,3)
Dorinţă de impli- Peste 65 de ani (2,2) 18-25 de ani (3,2)
care faţă de sat Rromi (2,2)
Notă: Tabelul prezintă doar rezultatele semnificative la un prag de 0,05, iar în paranteze sunt
trecute valorile VRA.
În ce priveşte identificarea cu regiunea şi cu naţiunea, se remarcă o

corelaţie pozitivă cu sexul masculin, cu vârsta a treia şi cu ocupaţia de agricultor
(datele sunt afişate în tabelul de mai jos). Identificarea scăzută cu regiunea şi
naţiunea este din nou caracteristică celor mai tineri şi celor fără ocupaţie, mo-
tivaţia constând în dezamăgirea acestora faţă de precaritatea avantajelor oferite
de faptul de a fi român.
Interesant este şi faptul că rromii nu se simt apropiaţi sufleteşte de re-
giune, dar se identifică puternic cu faptul de a fi român, ei accentuând această
identificare tocmai datorită dezavantajelor oferite de asumarea etniei lor. Com-
parând datele pe Tălmăcel şi Ludoş, rezultă o identificare mai puternică a celor
din Tălmăcel cu faptul că sunt români.
Concluzionând se poate spune că: vârsta corelează pozitiv cu identifi-
carea cu satul, regiunea sau naţiunea, cu comunitatea de oameni a satului, cu re-
216
ligia, (în rândul tinerilor întâlnindu-se frecvent sentimente de indiferenţă, lipsă

de implicare sau chiar ruşine); ocupaţia corelează negativ cu gradul identificării
faţă de sat, regiune, naţiune (cei cu ocupaţii de bază ca agricultorii sau munci-
torii se simt mai ataşaţi de sat, spre deosebire de cei cu ocupaţii medii sau cu
studii superioare); educaţia corelează de asemenea negativ cu identitatea etno-
culturală, religioasă, regională şi naţională (pe măsură ce creşte nivelul edu-
caţiei, oamenii se identifică tot mai puţin cu acestea); iar sexul corelează negativ
doar cu identificarea regională şi naţională (bărbaţii se identifică mai puternic
cu regiunea şi naţiunea).
Tabel 5.9 Identificarea cu regiunea şi naţiunea în funcţie de sex, vârstă, ocupaţie, etnie

Rromii (2,7)
Apropiere Bărbaţii (3,7)
18-25 de ani (2,0) 18-25 de ani (2,9)
sufletească de Peste 58 de ani (2,3)
Lucrător în servicii (2,0) Şomerii (5,6)
Transilvania Agricultor (2,8)
Meşteşugari (2,5)
Apropiere Bărbaţii (3,6)
18-25 de ani (2,2) 18-25 de ani (5,1)
sufletească de Rromii (3,0)
Meşteşugari (2,6) Şomeri (3,1)
România Agricultori (2,4)
Mândrie faţă de Peste 65 de ani (3,0) 18-25 de ani (2,5)
18-25 de ani (3,1)
faptul că e român Agricultori (2,1) Şomer (6,5)
Notă: tabelul prezintă doar valori semnificative ale VRA
Modalităţi de relaţionare cu alteritatea etnică (percepţia şi

comportamentul faţă de alte etnii din sat)
Relaţionarea cu alteritatea etnică, adică percepţiile, atitudinile, compor-
tamentele, discursul vehiculat referitor la celelalte etnii ce fac parte din comu-
nitate, este desigur un alt criteriu al identităţii etno-culturale. Adaug şi cultural,
alături de etnic, pentru că această relaţionare este în aceeaşi măsură o construc-
ţie culturală, specifică fiecărei comunităţi în parte. În ambele sate, coexistă doar
două etnii, românii şi rromii. Cum se percep aceştia unii pe alţii, cât respect au
unii faţă de alţii? Din date, se remarcă intoleranţa etnică crescută a celor din
Ludoş, care declară că nu au respect deloc pentru maghiari, rromi, evrei.
Dacă problema respectului pentru maghiari se pune mai mult teoretic –
în virtutea faptului că în cele două comunităţi nu sunt etnici maghiari –, relaţia
cu rromii din sat este o problemă cu implicaţii cotidiene. Interviurile dezvăluie
faptul că ţiganii din Ludoş sunt pe de o parte românizaţi, aceştia fiind integraţi
perfect în comunitate, iar ei nu-şi mai asumă etnia lor, afirmând că sunt români.
Şi există pe de altă parte ţiganii cortorari, care refuză strategiile de viaţă general
acceptate (munca, educaţia) şi preferă să trăiască din cerşit. Faţă de aceştia,
217
comunitatea reacţionează prin marginalizare şi ignorare: „Oamenii nu-şi fac de

lucru cu ţiganii cortorari.” (T.I., 35 de ani, director şcoală, Ludoş)
În Tălmăcel, situaţia ţiganilor este oarecum asemănătoare, deşi datele
cantitative nu dezvăluie respingerea acestora. Totuşi, pentru că în ultimul timp,
s-au stabilit mulţi ţigani în comună, oamenii sunt reticenţi faţă de ei şi refuză să
le permită integrarea totală în comunitate. Iată răspunsul unui locuitor în
Tălmăcel, la întrebarea dacă ţiganii sunt integraţi în comunitate: „Da şi nu.
Lucrează la oameni, nu sunt ţigani răi să facă scandal, vin la lucru, lucrează în
stilul lor ţigănesc, la sapă,.... vin. Necazul cel mai mare este că ei fac copii
mulţi şi cel puţin în ultima vreme, o fost o afluenţă aşa, or tot venit din altă
parte şi s-or stabilit aici. Or mai cumpărat case de români şi în felu’ acesta au
mai coborât în sat.... Integraţi nu sunt totuşi... dar eu cred ca trebuie ţinuţi
departe. Barieră este. Cel mai ruşinos, sau aşa mi se pare mie, ţiganii când or
venit s-o aşezat în partea de sus a satului. Pe fiecare vale s-au stabilit, iar apa
curge la vale. Cum dracu’ or putut, nu ştiu... Ca aia fac toate nebuniile acolo
sus!” (O.I, consilier, 35 de ani, Tălmăcel)
Tabel 5.10 Respectul românilor şi rromilor intervievaţi pentru alte etnii
Pentru..
Cât Români Maghiari Germani Rromi Evrei
respect
au...
Foarte mult (2,4) Foarte
Românii Deloc (2,6) Puţin (5,4) Mult (4,1)
Foarte puţin (3,6) puţin (5,3)
Foarte mult (3,2) Foarte mult (4,1) Foarte mult Deloc
Rromii Deloc (7,2)
Puţin (5,0) Deloc (2,8) (5,4) (4,3)
Notă: în tabel sunt trecute valorile semnificative ale VRA
Situaţia pare a fi totuşi mai bună în Tălmăcel, faţă de Ludoş, în ce

priveşte gradul de integrare al rromilor în comunitate şi conflictele cu ceilalţi
oameni din sat. Ţiganii sunt toleraţi, acceptaţi atâta timp cât muncesc şi nu se
amestecă în treburile românilor, dar persistă totuşi aluziile la barierele invizibile
pe care românii le trasează între ei şi ţigani („dacă aş avea vreodată nevoie de
ceva, nu m-aş duce la un ţigan să-i cer” sau „n-avem probleme că ei sunt în
marginea satului”) şi transpare atitudinea cumva punitivă pe care o au faţă de
aceştia: „Ţiganii noştri vin la biserică, nu cerşesc, au gospodărie, lucrează, fac
mături... deci nu am avut conflicte. S-au integrat şi ei în sat. Au pământ la
Tălmaci, căpătat de la reforma agrară şi unii au ajutorul acela... şi primăria îi
obligă să meargă pe râu să facă curăţenie, trebuie să presteze nu ştiu câte pe
lună.” (H. R., preot Tălmăcel) „Dacă am nevoie, vine şi m-ajută şi-l plătesc.
218
Altfel altă treabă n-avem cu rromii, că numai pagubă din partea lor” (G.F., 53
de ani, Tălmăcel)
Dar care este atitudinea rromilor faţă de români? Daca urmărim tabelul
5.10, observăm că aceştia au atitudine ambivalentă faţă de români (îi consideră
răi, duşmănoşi, bârfitori dar şi harnici şi cumsecade), opţiunile fiind împărţite în
ce priveşte respectul nutrit pentru aceştia. În schimb există un consens puternic
în respingerea de către rromi a propriei lor etnii.
Tabel 5.11 Analiză factorială pentru determinarea dimensiunilor relevante

pentru identitatea culturală în Tălmăcel şi Ludoş
Variaţia totală explicată de cei trei factori: 57,7 %, din care
Primul factor 30 %
Al doilea factor 16 %
Al treilea factor 11 %
Descriere posibilă
a factorului
Cunoaşte cântece populare specifice satului (0,71)
Cunoaşte strigături specifice satului (0,65) Dimensiunea
Factorul 1 tradiţional-
Cunoaşte jocuri populare specifice satului (0,59) artistică
Cunoaşte poezii populare specifice satului (0,52)
Obişnuieşte să meargă la biserică (0,64)
Obişnuieşte să postească (0,59) Dimensiunea
Factorul 2
Obişnuieşte să se spovedească (0,56) religioasă
Obişnuieşte să se roage (0,44)
Obişnuieşte să îmbrace costumul popular (0,56) Dimensiunea
Factorul 3
Are costum popular specific satului (0,50) simbolică
4.3.3. Identitate etnică şi culturală – analiză factorială
Criteriile enumerate mai sus au fost stabilite iniţial, cu titlu exploratoriu, pe baza
datelor teoretice, în scopul de a surprinde cât mai fidel posibil aspectele legate
de identitatea culturală şi etnică a celor două comunităţi. În acelaşi timp am
încercat să surprindem şi în alt mod – nu doar teoretic şi ipotetic – dimensiunile
esenţiale ale identităţii culturale, şi anume pornind de la datele cantitative. Am
realizat astfel o analiză factorială asupra unor itemi relevanţi pentru identitatea
culturală – surprinşi în chestionar – din care au rezultat trei factori (dimensiuni)
– vezi tabelul 5.11. Este interesant de remarcat că datele nu indică diferenţe
219
între cele două comunităţi referitor la dimensiunile relevante pentru identitatea

culturală. Se observă de asemenea că prima dimensiune, cea pe care am numit-o
tradiţional-artistică, asigură ponderea cea mai importantă (30%) din variaţia
totală explicată de model. Precizez că acest model al identităţii, aşa cum rezultă
el din analiza factorială, nu este generalizabil şi la alte comunităţi rurale, ci îşi
găseşte funcţionalitatea doar în cadrul celor două comunităţi studiate.
4.4. Aspecte empirice ale identităţii culturale şi etnice, la nivel naţional

La nivel naţional, sunt extrem de puţine date empirice actuale legate de
identitate. În cercetările pe eşantioane reprezentative pe România, este de obicei
surprinsă, într-o oarecare măsură, doar problematica identităţii etnice, prin
prisma aspectelor legate de relaţionarea etniilor între ele. Unul din puţinele stu-
dii ce surprind problematica identităţii, accesând şi identitatea naţională şi, par-
ţial şi aspecte ale identităţii culturale este Barometrul Relaţiilor Interetnice
(BARE), realizat în cadrul Centrului de Resurse pentru Diversitate Etnocultu-
rală45. Din păcate, acest barometru nu permite şi o comparaţie rural/urban.
Singurul aspect pe care am reuşit să-l analizez distinct la nivelul ruralului, este
cel al mândriei de a fi român, pe date din BOP (mai 2001). Analizele şi inter-
pretările de mai jos sunt realizate prin analiză secundară pe date culese prin
intermediul BARE 2001, BOP 2001 şi EVS 1999 (vezi anexa 7).
În încercarea de a surprinde care primează dintre identitatea naţională,
etnică, regională, europeană sau balcanică, întrebarea „Din expresiile următoare,
care sunt acelea care vă descriu cel mai bine identitatea? Mă consider în primul
rând român, european, balcanic, ardelean, etc....” oferă rezultatele vizibile în
graficele de mai jos.
În cazul rromilor, după identitatea de român urmează desigur ca impor-
tanţă cea de rrom. Interesant este şi faptul că rromii din Transilvania sunt mai
ataşaţi de identitatea lor regională decât cei din alte regiuni.
Schimbând perspectiva de abordare şi plasându-ne la scala Europei, o
comparaţie între ţările Europei în ce priveşte determinarea cărei identităţi este
prioritară (cea locală, regională, naţională, europeană sau mondială), arată că –
la prima alegere – majoritatea locuitorilor Europei se identifică în mod prepon-
45
Datele (disponibile la www.edrc.ro) au fost culese de Metro Media Transilvania. S-a
folosit o eşantionare de tip probabilist, bi/tri-stadial. Eşantionul este alcătuit din 4 subeşan-
tioane, astfel: eşantion reprezentativ pentru populaţia adultă din România (801 subiecţi),
eşantion reprezentativ pentru populaţia adultă din regiunile Transilvania, Banat, Crişana-
Maramureş (200 subiecţi), eşantion reprezentativ pentru populaţia adultă de etnie maghiară
din Transilvania (601 subiecţi) şi un eşantion reprezentativ pentru populaţia adultă de etnie
rromă din România (602 subiecţi).
220
derent cu localitatea în care locuiesc, urmând apoi ţara şi regiunea (vezi tabelul
2 din Anexa 5). Excepţie fac Olanda şi Portugalia care se identifică în primul
rând cu ţara (în cazul lor, identificarea cu ţara este cea mai puternică) şi apoi cu
localitatea şi regiunea. România urmează şi ea acest pattern. Germanii simt că
aparţin cel mai puţin ţării lor, fiind ataşaţi mai degrabă de localitate.
Graficele 5.1, 5.2. Asumarea de către subiecţi a diferitelor tipuri de identităţi
5.1 Români (esantion total)

70%
român
balcanic 8% 98%
est-european 13%
7%
ardelean 23%
4%
oltean 15%
8%
moldovean 24%
1%
regăţean 7%
2%
muntean 14%
2%
bucovinean 4%
dobrogean 1%
4%
bihorean 1%
3%
bucureştean 1%
9%
bănăţean 1% 5%
maramureşan 1%
4%
european 1%
39%
altceva 1%
221
5.2 Rromi
român 83%
46%
balcanic 7%
est-european 1%
11%
ardelean 9%
32%
2%
oltean 8%
2%
moldovean 11%
1%
regăţean 6%
1%
muntean 8%
1%
bucovinean 3%
dobrogean 3%
1%
bihorean 3%
bucureştean 2%
7%
bănăţean 3%
8%
maramureşan 1%
2%
european 1%
26%
30%
rrom 50%
Legendă: Prima alegere Trei alegeri

Sursa datelor: Barometrul Relaţiilor Interetnice, 2001
Europa şi lumea ca întreg primesc cele mai puţine alegeri. Interesant

este că, deşi toate sunt ţări ale Europei, locuitorii lor simt că aparţin – cu câteva
excepţii – în mai mare măsură lumii, decât Europei (chiar şi românii, care la
momentul culgerii datelor aspirau să intre în Uniunea Europeană). Cei mai
ataşaţi de Europa se simt locuitorii Luxemburgului şi Belgiei, şi cel mai puţin
cei ai Danemarcei, Estoniei şi României. Locuitorii Greciei şi ai Franţei simt în
cea mai mare măsură că aparţin lumii ca întreg, în timp ce locuitorii Poloniei,
Danemarcei şi Irlandei simt că aparţin lumii cel mai puţin.
222
Care este haloul afectiv al faptului de a fi cetăţean român şi care sunt

implicaţiile acestui fapt la nivelul vieţii de zi cu zi? Tabelul 5.12 surprinde
profilul social şi etnic al celor ce simt mândrie, simt ruşine, sau consideră că au
viaţa grea din cauza faptului că sunt cetăţeni români. Există o diferenţiere puter-
nică în ce priveşte sentimentul de mândrie dată de sexul subiecţilor, de etnia lor,
de vârstă. Ruşinea în schimb corelează negativ cu vârsta şi este şi ea mai
frecventă la sexul masculin şi la etnia maghiară. Există o oarecare suprapunere
cu datele din cele două sate – Tălmăcel şi Ludoş – în sensul că şi acolo senti-
mentul de mândrie era influenţat de vârstă şi de etnie. O altă faţetă a senti-
mentului de mândrie resimţit în raport cu faptul de a fi român, poate fi surprinsă
prin analiza secundară pe date din Barometrul de Opinie Publică mai 2001.
Aceste date ne permit să facem şi o comparaţie pe rural urban la nivel naţional,
ceea ce prin BARE nu este posibil. Astfel, datele arată o diferenţă semnificativă
între rural şi urban în ce priveşte mândria de a fi român. Cei de la oraş optează
într-o măsură semnificativ mai mare decât cei de la sat pentru răspunsurile „nu
prea mândru” şi „oarecum mândru”, în timp ce subiecţii din rural optează mai
mult pentru răspunsurile „mândru” şi „foarte mândru”.
Tabel 5.12 Opinia subiecţilor legată de implicaţiile faptului de a se fi născut în România
Faptul că m-am
Total de acord / Nu prea sunt de acord /
născut în
Mai degrabă de acord Dezacord total
România...
 Românii (în general şi cei din
Transilvania)  Maghiarii
 Femeile  Bărbaţii
 Subiecţii peste 65 de ani  Cei cu vârste între 18-33 de
....mă face să
fiu mândru
 Cei cu studii primare ani
 Cei ce nu lucrează (dintre aceştia  Cei cu studii superioare
mai ales casnicele şi pensionarii)  Cei cu venit între două şi trei
 Cei ce lucrează în sectorul de stat milioane
non-profit
 Maghiarii  Românii
 Bărbaţii  Cei cu vârsta peste 65 de ani
...mă face să
 Cei cu vârsta între 26-33 de ani  Cei din sectorul bugetar şi
simt ruşine
 Cei ce lucrează în administraţie privat
 Cei ce lucrează în sectorul privat
 Maghiarii
 Bărbaţii
...îmi face viaţa  Românii
 Cei fără nici o ocupaţie
mai grea  Pensionarii
 Cei cu un venit de peste trei
milioane
Sursă: Barometrul Relaţiilor Interetnice, 2001
Notă: categoriile din tabel sunt rezultate prin calculul unor coeficienţi de corelaţie şi a valorii reziduale
ajustate. În tabel sunt trecute doar categoriile pentru care VRA a fost semnificativ, la pragul de 0,05.
223
Urmărind şi alte variabile demografice şi rămânând la nivelul ruralului,

putem concluziona (în urma corelării acestor variabile cu cea referitoare la
mândria de a fi român) că, tind să se declare „nu prea mândri” şi „oarecum
mândri” cei foarte tineri (18-24 de ani) şi cei cu studii medii, în timp ce subiecţii
peste 65 de ani, cei cu studii primare, cei din Moldova, şi cei cu naţionalitate
română sunt semnificativ mai înclinaţi să se declare foarte mândri de faptul că
sunt români.
Care sunt mărcile identitare care, odată asumate, determină un anumit
individ să-şi revendice apartenenţa la o anumită etnie? Cu alte cuvinte, care sunt
criteriile ce construiesc şi legitimează identitatea etnică? Acestea pot fi de
natură obiectivă (cetăţenia, locul naşterii), de natură afectivă (faptul de a te simţi
român), religioasă (a fi botezat într-o biserică românească), sau de natură
culturală (a păstra obiceiurile româneşti, a simţi că aparţine culturii româneşti).
Iată mai jos, rezultatele obţinute în cadrul aceluiaşi Barometru al Rela-
ţiilor Interetnice (2001), la întrebarea „După părerea dvs., care sunt cele mai
importante trei lucruri, pentru ca cineva să fie considerat român.” (întrebare
închisă cu listă de răspunsuri; mai jos sunt afişate procentele cumulate pentru
toate cele trei alegeri):
 Să se fi născut în România – 67%;
 Limba maternă să fie limba română – 44%;
 Să aibă cetăţenie română – 39%;
 Să se simtă român – 32%;
 Să fie botezat într-o biserică românească – 31%;
 Să locuiască în România – 25%;
 Să respecte obiceiurile româneşti – 16%;
 Să simtă cultura română ca fiind a lui – 16%.
Este evident de mai sus, că primează criteriile obiective, urmate de cele
afective, religioase, culturale. În eşantionul de maghiari, cel mai important cri-
teriu este cel al limbii materne, urmat de cel afectiv.
Cea mai sugestivă imagine a reprezentărilor asupra poporului român –
în fapt a imaginii ideale şi a stereotipurilor –, pe care le construiesc şi le deţin
diferitele etnii o putem obţine realizând o analiză de corespondenţă ce opune
două variabile: trăsăturile de caracter ale românilor şi etnia. Această metodă are
avantajul că prezintă grafic asocierea dintre cele două variabile, devenind evi-
dent ce imagine au despre români diferitele etnii. Graficul 5.3 arată rezultatele
acestei analize. Se observă că românii îşi atribuie numai calităţi (inteligenţi,
primitori, modeşti), maghiarii le atribuie românilor numai defecte – dezbinaţi,
leneşi, hoţi, ipocriţi – şi consideră că sunt religioşi, iar rromii atribuie prepon-
derent calităţi românilor – cumsecade, demni de încredere, cinstiţi, harnici –,
dar şi câteva defecte – delăsători, egoişti. Printre defecte acelaşi studiu enumeră
duplicitatea, indisciplina, lenea, egoismul, slugărnicia, naivitatea, dar şi credu-
224
litatea, mitocănia, superficialitatea. Rezultatele sunt confirmate şi de alte studii

(vezi în Vasiliu, 2005: 61-65) care prezintă aproximativ aceleaşi calităţi şi
defecte ale românilor autoatribuite – inteligenţă, hărnicie, ospitalitate, omenie,
bunătate.
Grafic 5.3 Trăsături de caracter ale românilor în funcţie de etnie
1,0 Intrep rinzatori
Religiosi
Primitori
,5 Lenesi
Români
Dezbinati Inteligenti
. M aghiari
M odesti
0,0 Hoti Harnici
Ip ocriti
..De incredere
.
Dimensiunea 2
Delasatori
-,5 Cinstiti Trãsãturi
Rromi
Cumsecade ale românilor
Egoisti
-1,0 Etnie
-1,5 -1,0 -,5 0,0 ,5 1,0
Dimensiunea 1
Sursa datelor: Prelucrare pe date din Barometrul Relaţiilor Interetnice, 2001

Notă: analiză de corespondenţă, normalizare simetrică, Hi-pătrat =190,6 semnificativ
Alte cercetări empirice destinate surprinderii modului în care românii se

reprezintă pe ei înşişi şi a modului în care sunt văzuţi de alţii, arată că altru-
ismul, elementul religios şi inteligenţa sunt trăsăturile de caracter cele mai
semnificative evocate de români despre ei înşişi. Imaginile prototip pe care
românii le asociază cu propria lor identitate sunt: figuri şi evenimente istorice,
personalităţi, satul, însemnele ţării. Satul este astfel un element de „maximă
stabilitate identitară” (Frumos, Iacob, 2002: 133-138)
Similar, realizând acelaşi tip de analiză dar de data aceasta privind trăsă-
turile de caracter ale rromilor, putem observa că rromii îşi atribuie numai calităţi
pozitive – cumsecade, primitori, inteligenţi, cinstiţi, modeşti, harnici, de încre-
dere – fiind vorba desigur, ca şi în cazul românilor, mai degrabă de o imagine
ideală pe care o nutreşte grupul despre el însuşi. Celelalte două etnii în schimb,
le atribuie rromilor o trăsături negative: românii consideră că sunt ostili, ipocriţi,
hoţi, delăsători, iar maghiarii îi consideră leneşi, murdari şi înapoiaţi. Se poate
observa foarte clar, modul în care în cazul auto-percepţiei avem de-a face cu o
225
reprezentări idealizate despre grup, în timp ce în cazul hetero-percepţiei avem

de-a face cu stereotipuri.
Grafic 5.4 Trăsături de caracter ale rromilor în funcţie de etnie
1,0
Hoti
.
. Egoisti
Ipocriţi
,5Ostili Romani
Dezbinati
Superstiţioşi .Delasatori
Orgoliosi
Uniti RromiCumsecade
. .P rimitori
0,0
Prosti Intrep rinzatori Cinstiti
.
M odesti Inteligenti
.
.
Lenesi Harnici De încredere
M urdari
Dimensiunea 2
-,5 . Maghiari Trãsãturi

Inap oiati ale rromilor
-1,0 Etnia
-1,0 -,5 0,0 ,5 1,0 1,5
Dimensiunea1
Sursa datelor: Prelucrare pe date din Barometrul Relaţiilor Interetnice, 2001

Notă: analiză de corespondenţă, normalizare simetrică, Hi-pătrat =190,6 semnificativ
Comparând cu ţările Europei, România prezintă o toleranţă scăzută faţă

de rromi, cel puţin din perspectiva faptului ca aceştia să locuiască în proximi-
tatea respondenţilor. Graficul 1 din anexa 5 arată că România se plasează între
primele 10 ţări, în ce priveşte neacceptarea acestora ca vecini.
Există – aşa cum arată Dumitru Sandu într-un studiu – un naţionalism
agresiv, manifestat prin intoleranţă etnică şi respingere, alimentat de nivelul
redus al educaţiei şi de percepţia unor stări anomice în societate. Acesta se ma-
nifestă mai ales în localităţile rurale dezvoltate, cu o diversitate etnică redusă.
Alături de această formă de naţionalism, există şi un naţionalism identitar
(accentuat şi moderat), care presupune simpla afirmare a valorilor etnice, în
condiţii de toleranţă (Sandu, 2004).
Există un consens între subiecţii celor patru eşantioane asupra clasa-
mentului legat de respectul acordat diverselor etnii. Astfel, şi românii şi rromii
consideră că în România, se bucură de cel mai mult respect românii, apoi ger-
manii, maghiarii, evreii, şi pe ultimul loc, cu procente foarte mici ale alegerii –
rromii.
226
În ce priveşte relaţiile interetnice între români şi rromi, ce constituie

faţeta atitudinal-comportamentală a identităţii etnice asumate de cele două cate-
gorii, se poate observa din analiza datelor că rromii au o imagine mai bună
asupra acestor relaţii faţă de români (57,2% din ei consideră că între rromi şi
români sunt relaţii de colaborare şi doar 18,7% consideră că relaţiile sunt con-
flictuale). Diferenţa se datorează probabil dorinţei şi nevoii rromilor de a se
integra în societate, de a li se permite accesul la o poziţie de egalitate, iar atitu-
dinea românilor se explică prin dorinţa de a menţine barierele faţă de rromi şi de
a menţine marginalizarea (35,9% din români consideră că au relaţii conflictuale
cu rromii, iar 20,7 că au relaţii de colaborare).
5. CONCLUZII
Înţelegând faptul că fenomenul identitar trebuie înţeles şi analizat în

mod unitar, – în sensul că nu se poate face o distincţie între diferitele tipuri de
identitate, acestea fiind îngemănate şi bazate pe aceleaşi elemente –, capitolul
realizează o analiză teoretică şi empirică a identităţii colective, culturale şi
etnice. Am argumentat faptul că, din perspectiva studiului de faţă ce se
focalizează pe comunitatea rurală, am fost interesată de conceptul de identitate
colectivă, şi mai puţin de cel de identitate socială.
Ipoteza de lucru stabilită în subcapitolul legat de identitatea colectivă46,
se confirmă. Locuitorii Tălmăcelului, spre deosebire de cei ai Ludoşului, se
identifică mai intens cu comunitatea lor şi în acelaşi timp, au o opinie mai bună
asupra satului, se implică mai mult în rezolvarea problemelor lui, consideră că
oamenii din sat sunt mai uniţi şi au o dorinţă mai scăzută de a părăsi satul.
După o tratare teoretică separată a conceptelor de identitate culturală şi
identitate etnică, am optat pentru analiza practică comună a acestora, motivul
fiind faptul că cele două sunt explicate de indicatori comuni. Acelaşi indicator,
spre exemplu limba, oferă explicaţii atât asupra identităţii etnice, cât şi asupra
celei culturale. În ce priveşte identitatea etnică – aplicată la spaţiul social al
celor două sate –, am optat pentru înţelegerea ei dintr-o perspectivă culturalistă
şi interacţionistă (deci constructivistă), din următorul motiv: diferenţierile între
etniile ce convieţuiesc în cele două comunităţi se fac prin afirmarea unor ele-
mente culturale, relaţionale şi simbolice, şi nu prin elemente obiective, din
moment ce ele împart acelaşi teritoriu, istorie locală şi vorbesc aceeaşi limbă.
46
Ipoteza se referă la faptul că o identificare mai intensă cu colectivitatea satului se asociază
pozitiv cu o opinie pozitivă asupra viitorului satului, cu percepţia solidarităţii şi coeziunii
între oamenii din sat, cu o implicare mai mare în problemele satului şi considerarea acestora
ca fiind gestionabile în interiorul satului şi nu în afara lui, şi cu o dorinţă mai scăzută sau
inexistentă de a părăsi satul
227
Prelucrările legate de identitatea etnică şi culturală conduc spre o conclu-

zie evidentă: în termeni de tradiţii şi obiceiuri, comportament religios, manifes-
tări de natură tradiţional-artistică şi simboluri culturale, oamenii din Tălmăcel
au o identitate etnică şi culturală mai puternică (prin manifestările ei mai vii,
prin mărcile identitare pe care le utilizează în comportamentul cotidian) decât
cei din Ludoş. Explicaţiile sunt multiple. Ele ţin în primul rând de istoria (re-
centă) diferită a celor două sate – regimul comunist nu a fost prezent prin colec-
tivizare decât în Ludoş. În al doilea rând, o mare influenţă este exercitată de
poziţia lor diferită, Ludoşul fiind mai izolat decât Tălmăcelul. Acest lucru nu a
determinat, aşa cum ne-am fi aşteptat o păstrare mai fidelă a obiceiurilor şi tra-
diţiilor satului, ci dimpotrivă pierderea lor prin depopularea satului (oamenii nu
au locuri de muncă în sat, venitul din producţia proprie este insuficient şi atunci
părăsesc satul temporar sau definitiv, astfel că în sat rămân doar bătrânii).
Astfel, izolarea, deşi nu împiedică pătrunderea elementelor de modernitate, fa-
vorizează pierderea elementelor circumscrise tradiţiei. În al treilea rând, dezvol-
tarea economică diferită a celor două sate este şi ea în măsură să creeze dife-
renţe în ce priveşte identitatea culturală. Într-un sat “de oameni bogaţi”, grija
zilei de mâine nu mai este un imperativ, astfel încât oamenii pot să-şi orienteze
atenţia – atunci când au răgaz, pentru că munca le ocupă foarte mult timp – şi
spre alte nevoi (spirituale, culturale). Cauzele şi efectele sunt intricate – e greu
de spus care din fenomenele de mai sus sunt cauză şi care efect. Dar toate
acestea oferă explicaţii pentru ceea ce au relevat datele cantitative şi calitative –
sistemul de valori diferit al oamenilor, mentalităţile diferite, mărcile identitare
distincte (noi suntem diferiţi de alţii prin tradiţiile noastre versus noi suntem
diferiţi de alţii prin sărăcia noastră). Mai simplu spus, economicul explică
diferenţele în modul de manifestare a identităţii etnice şi culturale în cele două
comunităţi, ceea ce înseamnă confirmarea şi celei de-a doua ipoteze.
Diferenţele între cele două sate se referă şi la asumări diferenţiate ale
identităţii religioase, regionale, sau naţionale, precum şi în grade diferite de soli-
daritate, coeziune, comportament prosocial (dar acestea vor fi detaliate şi în
capitolul legat de comunitate).
228
Capitolul 6
PROPRIETATE FUNCIARĂ ŞI
TIPURI DE ACTIVITATE ECONOMICĂ
ÎN COMUNITATEA RURALĂ
229
230
Proprietate funciară şi tipuri de activitate economică în comunitatea rurală
Provocarea postcomunistă a însemnat peste tot, în toate ţările ce au

urmat calea tranziţiei, realizarea a două schimbări sociale simultane: transfor-
marea regimului de proprietate si extinderea drepturilor cetăţeneşti. Începând cu
1989, România şi-a asumat şi ea responsabilitatea celor două schimbări.
Referatul de faţă urmăreşte îndeaproape prima dintre cele două, încercând să
realizeze o imagine diacronică şi sincronică a proprietăţii funciare în România.
Discuţia asupra proprietăţii funciare este extrem de relevantă în cadrul
unui demers care urmăreşte identitatea etnică şi culturală şi schimbările sociale
ce schimbă faţa ruralului românesc actual. Realităţile se întrepătrund într-un
mod complex. Identitatea unei comunităţi sau a unui popor se construieşte şi
pornind de la relaţia cu pământul pe care îl foloseşte pentru a supravieţui.
Schimbarea socială, în cazul de faţă cea de după 1990, a afectat profund iden-
titatea oamenilor din rural, ca sentiment individual şi comunitar, prin faptul că a
modificat sau uneori a răsturnat valori, modele de comportament, strategii de
viaţă sau tradiţii legate de pământ. Nu putem vorbi despre identitate fără a face
referire la schimbările recente survenite în regimul proprietăţii funciare. Pe de
altă parte, despre proprietate funciară putem vorbi şi din perspectivă economică.
O schimbare structurală a economiei agrare româneşti, în scopul eficientizării
ei, nu poate eluda aspecte privind dreptul de proprietate asupra pământului, cum
a fost acesta obţinut, sau câtă securitate economică oferă celui ce îl deţine.
Discuţiile din literatura de specialitate acceptă unanim faptul că drepturile de
proprietate asupra pământului influenţează în mod covârşitor eficienţa econo-
mică, în mai multe moduri (Deininger, 2003: 19). În primul rând securitatea
oferită de dreptul de proprietate asupra pământului stimulează iniţiativa antre-
prenorială şi dorinţa de investire, precum şi accesul la credite. În al doilea rând,
drepturile de proprietate nesigure prin modul în care au fost definite sau con-
ferite prin lege, obligă proprietarul la apărarea acestora în instanţă, ceea ce pre-
supune consum ridicat de resurse, care altfel ar fi folosite probabil şi pentru
investiţii agricole. În al treilea rând, drepturile funciare sigure permit tranzacţiile
cu terenuri prin vânzare sau închiriere, ceea ce asigură realocarea terenurilor şi
comasarea lor şi în acelaşi timp, dezvoltă piaţa funciară. În ultimul rând,
drepturile de proprietate sigure asupra pământului sunt o modalitate de reducere
a sărăciei.
231
Iată de ce e atât de important de analizat ruralul românesc din

perspectiva drepturilor de proprietate asupra pământului. Demersul este atât
unul teoretic, cât şi practic. După o scurta definire a proprietăţii, am încercat să
analizez diacronic transformările pe care le-a înregistrat proprietatea în mediul
rural românesc, de la formele ei arhaice (satul devălmaş) şi până astăzi.
Accentul a fost pus pe transformările care au avut loc în regimul proprietăţii
private în România, după acel punct de cotitură care a fost Legea Fondului
Funciar, şi modul în care aceste transformări au determinat anumite forme
specifice ale mediului social agricol românesc. Astfel, agricultura de subzistenţă
şi antreprenoriatul, ca modalităţi opuse de a face agricultură astăzi în România,
şi deopotrivă întâlnite, au constituit de asemenea un subiect de analiză în cadrul
studiului de faţă. Analizele teoretice au fost ilustrate cu rezultate al unor analize
secundare, pe date disponibile legate de mediul rural românesc, relevante pentru
întreaga populaţie a României. Şi în final, am analizat aspecte legate de pro-
prietatea funciară, în două comunităţi rurale din judeţul Sibiu, Tălmăcel şi
Ludoş, care au constituit ţinta unui studiu de caz. Ca un corolar al proprietăţii
funciare şi al modurilor de a face agricultură ca bază de creare a venitului, am
analizat – în cadrul celor două comunităţi – şi tipurile de activitate în rural.
Cum ar putea fi definită proprietatea? Prin ce se caracterizează
formele arhaice ale proprietăţii în mediul rural? În ce fel au schimbat reformele
agrare regimul proprietăţii în România? Ce a însemnat Legea Fondului
Funciar pentru agricultura românească de astăzi? Care este tabloul în cifre al
agriculturii româneşti de astăzi? Cât de extinsă este agricultura de subzistenţă
şi în ce măsură se poate vorbi de antreprenoriat sau de arendă în mediul rural
românesc? Toate acestea sunt întrebări la care studiul de faţă încearcă să
găsească un răspuns şi să-l argumenteze cu date.
2. CONSIDERAŢII TEORETICE ASUPRA PROPRIETĂŢII

FUNCIARE. DEFINIREA PROPRIETĂŢII
Conceptul de proprietate este unul extrem de complex, definirea lui

nefiind una simplă, pentru că el reuneşte semnificaţii nu doar juridice, ci şi
istorice şi sociologice. Definirea juridică a proprietăţii – întemeiată în mare
parte pe reglementările din dreptul roman – face trimitere la dreptul de a folosi
şi a dispune, deplin şi exclusiv, de diferite lucruri, în limitele prevăzute de lege
(Drago, Boroli, 2003: 146).
Caracterul social al proprietăţii este recunoscut chiar de definiţia
juridică a acesteia, proprietatea fiind considerată o relaţie socială de apropriere
(Bîrsa, 2001). Aspectul social al relaţiilor de proprietate este unanim recu-
noscut: astfel se consideră că proprietatea nu este o relaţie între o persoană şi un
232
obiect, ci mai degrabă o relaţie între două persoane cu referire la un obiect

(Hann, 2000: 2). Caracterul social al proprietăţii derivă şi din faptul că dreptul
de proprietate diferă de la o societate la alta. În funcţie de contextul social-
istoric, dreptului de proprietate i s-au adus diverse îngrădiri, acesta nefiind deci
aplicat în acelaşi mod peste tot (există, de exemplu, mari diferenţe între modul
în care era definită proprietatea în dreptul roman şi în Evul Mediu).
În ce priveşte proprietatea asupra pământului, Ghani o defineşte ca (1)
un set de drepturi (2) cu forme specifice de aplicare (3) şi respectând reguli ruti-
nizate, (4) care reglementează drepturi de incluziune şi excluziune asupra pă-
mântului (5) în culturi în care persoanele, obiectele, drepturile şi obligaţiile sunt
în mod specific definite (6) şi în acest fel stabileşte modalităţi de control şi de
acces la pământ (7) conducând la anumite forme sancţionate de putere sau (8) la
reconstituirea puterii în noi forme (apud Verdery, 1997). Cele mai multe din
definiţiile drepturilor de proprietate funciară pun accent pe aspectul social, ca şi
exemplul următor: aceste drepturi sunt convenţii sociale ce regularizează distri-
buţia beneficiilor rezultate din utilizările specifice ale pământului (Deininger,
2003: 22)
K. Verdery consideră că nu este adecvat să analizăm proprietatea doar
în termeni juridici de drepturi şi obligaţii, discuţia asupra acesteia fiind mult mai
complexă. Proprietatea – spune autoarea într-o definiţie generală – este o relaţie
socială şi temporală între persoane cu privire la anumite bunuri şi valori. Are
un caracter social pentru că implică aspecte legate de persoane, comunitate,
rudenie, muncă. Şi are un caracter temporal, pentru că orice drept de proprietate
se exercită într-un anumit interval de timp. Dacă ne referim la cazul României,
retrocedarea pământului după 1989 a implicat în diverse forme temporalitatea:
recursul la trecut pentru restabilirea graniţelor proprietăţii de atunci, sau costuri
de timp însemnate pentru obţinerea dreptului de proprietate (Verdery, f. a). În
plus, definirea proprietăţii nu se poate face ignorând ideea de valoare, modul în
care aceasta se construieşte şi se erodează.
Aşadar, mai ales în discuţia asupra proprietăţii pământului în România
post-comunistă, nu e suficient să analizăm doar definiţiile de dicţionar ale pro-
prietăţii, sau definiţiile puterii, ci este necesar să luăm în considerare şi compor-
tamentele şi valorile oamenilor implicaţi în transformările sociale legate de pro-
prietate. Proprietatea, spune autoarea, implică în definirea ei relaţiile sociale,
mai degrabă relaţii între persoane decât între persoane şi lucruri. Nu se poate
face abstracţie de persoana care exercită dreptul de proprietate, pentru că pro-
prietatea se referă la sine şi la modul de definire a sinelui; se referă la ceea ce
proprietarul investeşte în obiectul pe care îl posedă şi la valoarea pe care o
conferă acestei investiţii.
Proprietatea se referă, aşadar la graniţa între sine şi ceea ce este în afara sinelui –
şi acest sine nu este neapărat individual, poate fi şi colectiv. (Verdery, 1997)
233
Cei mai mulţi autori sunt de acord că proprietatea nu este un principiu

abstract, ea este social construită. Forma pe care o ia proprietatea nu e un dat
ontologic, ci parte a structurii instituţionale a societăţii şi produs al construcţiei
societăţii. Proprietatea este parte a sistemului vast de relaţii sociale şi culturale.
Din acest motiv, atitudinea oamenilor faţă de diversele aspecte ale proprietăţii,
influenţează într-un mod profund identitatea lor socială. Cu atât mai mult în
rural, unde pământul reprezintă un element central al vieţii oamenilor, proprie-
tatea funciară stă la baza constituirii relaţiilor sociale. De aceea, pentru a înţe-
lege aceste relaţii este necesar să ne concentrăm atenţia asupra situaţiei proprie-
tăţii funciare.
În ce priveşte caracteristicile dezirabile ale drepturilor funciare, în gene-
ral sunt amintite securitatea oferită de ele (dată de modul de definire şi conferire
al lor), durata, posibilitatea schimbului.
3. ISTORICUL EVOLUŢIEI PROPRIETĂŢII FUNCIARE ÎN

MEDIUL RURAL ROMÂNESC PÂNĂ ÎN 1989
Istoria ruralului românesc şi implicit a proprietăţii funciare este intim

legată de istoria României. Nu îmi propun aici să parcurg toată această istorie,
deşi ea are o mulţime de momente relevante pentru înţelegerea actualei stări a
ruralului – acest lucru ar fi imposibil într-o lucrare de astfel de dimensiuni –, ci
doar să amintesc punctele de cotitură importante, care au schimbat comunitatea
rurală românească din punctul de vedere al proprietăţii asupra pământului.
Ruralul arhaic, tradiţional, reglementează proprietatea funciară prin
cutumă, prin legi nescrise, moştenite din generaţie în generaţie. Existau trei
tipuri de proprietate funciară domenială:
Domeniile regale sau statale, domeniile instituţiilor ecleziastice (episcopii,
mănăstiri, biserici) şi domeniile senioriale (Vedinaş, 2001: 82).
Această structură a proprietăţii, apărută în zorii Evului Mediu în
întreaga Europă, s-a menţinut mult timp. Acelaşi autor menţionează că dez-
voltarea capitalului comercial şi industrial şi apariţia economiei de schimb, a
făcut posibilă apariţia proprietăţii private asupra pământului. Ruralul arhaic
românesc, prezintă şi el aceeaşi structură a proprietăţii funciare, cu excepţia
satelor libere (moşneneşti şi răzăşeşti), în care întâlnim devălmăşia – tratată în
subcapitolul următor.
234
3. 1 Forme arhaice ale proprietăţii funciare – satul devălmaş
Una din formele cele mai vechi de organizare sătească este satul
devălmaş, specific pentru sud-estul Europei medievale. Două personalităţi s-au
ocupat cu studierea acestei forme de proprietate, Henri H. Stahl şi Vasile V.
Caramelea (2006). Teoria satului devălmaş a fost elaborată de H. H. Stahl, în
urma unor investigaţii riguroase (bazate pe analiza documentelor scrise şi pe
observaţia participativă) realizate în Ţara Vrancei, unde această formă de
organizare comunitară mai dăinuia încă, deşi într-o formă de disoluţie – după
opinia lui Stahl, satul arhaic s-a păstrat în aceste regiuni până la al doilea război
mondial (Stahl, 1969). Satul devălmaş este
o asociaţie de gospodării familiale, pe baza unui teritoriu stăpânit în comun, în
care colectivitatea ca atare are drepturi anterioare şi superioare drepturilor
gospodăriilor alcătuitoare, drepturi exercitate printr-un organ de conducere numit
obşte. (Stahl, 1959)
Sau, o altă definiţie
O formă de convieţuire socială, pe un trup de moşie, a unui grup biologic închis,
deseori legat prin rudenie de ceată, trăind în gospodării familiale, asociate într-o
obşte, care are dreptul de a se amesteca în viaţa fiecărei gospodării, potrivit
regulilor devălmăşiei şi conform mecanismului psihic al obştei pe bază de
tradiţie difuză. (Stahl, 1946)
Devălmăşia semnifică folosirea în comun de către comunitatea rurală a
diverselor categorii de pământ, în funcţie de nevoile proprii. Ca structură de
organizare comunitară, devălmăşia apare în satele libere (de răzeşi) şi presupune
două principii: stăpânirea în comun a pământurilor şi conducerea prin obşte.
Devălmăşia absolută este considerată de Stahl ca fiind cea mai veche formă de
organizare, din care au evoluat ulterior şi celelalte tipuri de devălmăşie. Există
astfel mai multe tipuri de devălmăşie:
 Devălmăşia absolută – care apare în satul arhaic, un sat cu o obşte de-
mocratic egalitară şi cu o populaţie omogenă alcătuită exclusiv din băştinaşi
(Iorga numea aceste sate genealogice), formând o singură ceată, închisă
nebăştinaşilor, cu o economie naturală. Folosirea trupului de moşie se face
prin “stăpânirea locurească” – fiecare familie are dreptul să-şi creeze sin-
gură terenul prin defrişări, după puterile şi nevoile ei, sub supravegherea
cetei (fiecare familie are dreptul de a tăia copaci din pădure oricând şi oricât
doreşte). (Stahl, 1998: 13)
Este un sistem de proprietate arhaic, despre care Stahl spunea în deceniul 40
că nu mai exista decât în Vrancea şi a funcţionat atâta timp cât a existat
destul pământ pentru nevoile tuturor membrilor comunităţii.
235
 Devălmăşia egalitară – este rezultatul creşterii populaţiei, ceea ce duce la

un control mai strict din partea obştei asupra modului de utilizare a
diferitelor categorii economice de pământ. Ea presupune o “stapânire pe
sumă de stânjeni” – fiecare familie are o întindere de teren egală.
 Devălmăşia inegalitară – apare în satul devălmaş umblător pe bătrâni, este
un sat cu o obşte în care s-au produs diferenţieri de avere, alcătuit din cete
multiple de neam şi care au drepturi inegale asupra diverselor categorii de
pământ, în funcţie de avere. Este un sat în care au pătruns nebăştinaşi, iar
economia este preponderent una de schimb. Devălmăşia inegalitară este
rezultatul creşterii populaţiei şi dezvoltării modalităţilor de exploatare a pă-
mânturilor, care au declanşat o serie de procese sociale, ce au schimbat mo-
dul de organizare al satului. În acest tip de sat, proprietatea asupra pămân-
tului se stabileşte în funcţie de apartenenţa la neam – pentru a descuraja
intrarea nebăştinaşilor în ceată. “Pământul se împarte în atâtea părţi câţi
strămoşi întemeietori (bătrâni, moşi) se presupune că au existat” (Stahl,
2000: 145). Iar aceste părţi de pământ sunt împărţite în mod egal gospodă-
riilor alcătuitoare.
Cu alte cuvinte, în devălmăşia absolută, proprietatea asupra pământului
ia o formă specifică, diferită de ideea de posesie – bunul este al tuturor şi toată
lumea are dreptul să îl folosească în funcţie de necesităţi. În devălmăşia ine-
galitară, proprietatea începe să devină tot mai mult un raport social exclusivist,
între un individ şi un anumit bun, care presupune implicit a dispune de acel bun
în mod absolut.
Satul românesc, în formele lui arhaice, presupune două forme de pro-
prietate: cea a obştei şi cea a gospodăriei. Iniţial, obştea are drepturi mai puter-
nice decât gospodăria, pentru ca, o dată cu trecerea spre modernitate, gospodăria
să se dezvolte din ce în ce mai mult şi să devină forma de proprietate prepon-
derentă. În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, se dezvoltă tot mai mult, sub influ-
enţa statului modern, proprietatea individuală. Vom analiza pe rând specificul
proprietăţii aşa cum este ea deţinută în cadrul obştei şi respectiv al gospodăriei.
Devălmăşia nu poate fi înţeleasă fără a discuta astfel despre obştea
sătească, organul administrativ al satului, cel care coordonează toate aspectele
vieţii acestuia – economice, sociale, juridice. Obştea şi implicit tipul de pro-
prietate suferă transformări de-a lungul timpului, trecându-se de la obştea alcă-
tuită dintr-o singură ceată de neam, cu drepturi depline asupra satului şi care
coordona întreaga viaţă a acestuia şi până la forme sociale actuale, care aproape
se golesc de conţinut, ele nemaipăstrând aproape nimic din drepturile şi înda-
toririle de odinioară.
Obştea nu este un fenomen specific românesc, ea existând începând cu
secolele XI-XII, în principalele ţări ale Europei occidentale şi centrale, cu mici
236
diferenţe legate de modul de organizare şi funcţionare (Rosener, 2003: 179).

Obştea – aşa cum apare ea în satul arhaic – este
adunarea generală a tuturor capilor de familie din sat, în care se ţine seama de
glasul fiecărui participant, mai ales de „oamenii buni şi bătrâni”.
În satul arhaic, obştea are o serie de drepturi şi îndatoriri ce privesc
toate aspectele vieţii satului: organizează producţia agricolă, se amestecă în
viaţa publică şi privată a satului, judecă pricinile din sat, reglementează relaţiile
cu alte sate şi cu statul, reprezintă comunitatea (Stahl, 1980). Proprietatea
obştească cuprinde pădurile, apele, fâneţele, păşunile alpine. Odată cu pătrun-
derea în sat a nebăştinaşilor şi odată cu disoluţia devălmăşiei absolute, obştea
pierde din drepturi şi din consistenţă.
Proprietatea este apărată în cadrul obştei de înstrăinarea ei prin pătrun-
derea străinilor, prin mai multe modalităţi: dreptul de preemţiune – care pre-
tinde ca toate părţile teritoriului sătesc devenite proprietate a unei gospodării să
fie vândute de preferinţă gospodăriilor înrudite; dreptul de preemţiune permite
anularea vânzării către un străin de sat, dacă rudele apropiate nu au fost preve-
nite. O altă modalitate este endogamia – faptul că membrii comunităţii încearcă
să îşi găsească partener de căsătorie în sat. Desigur că se poate vorbi de endo-
gamie doar până la un anumit punct în evoluţia istorică a satului românesc,
astăzi nemaifiind o modalitate frecventă de alegere a partenerului. În acelaşi
scop, de a nu înstrăina pământului satului, fetele nu primeau ca zestre pământ,
proprietatea gospodăriei transmiţându-se numai prin băieţi (Stahl, 2000: 150-151).
În ce priveşte gospodăria, care, pe lângă obşte, reglementează şi ea pro-
prietatea, în satul devălmaş românesc predomină reşedinţa virilocală – mireasa
este cea care se mută în gospodăria mirelui –, datorită faptului că băieţii moşte-
nesc casa sau pământul, fetele moştenesc doar bunuri mobiliare. Descendenţa
este patriliniară, pământul pe care este construită gospodăria tinerilor aparţinând
bărbatului (Ciobănel, 1995). O dată cu trecerea spre modernitate aceste norme
se pierd: familia nucleară câştigă tot mai multă importanţă în defavoarea nea-
mului, endogamia dispare aproape complet, reşedinţa nu mai este neapărat
virilocală.
Obştea ca formă de proprietate funciară nu este astăzi dispărută. După
legea nr. 1 din ianuarie 2000, o parte din suprafaţa de pădure restituită redevine
proprietate devălmaşă, aflată în posesia obştilor şi composesoratelor (vezi arti-
colele 26 şi 28 din legea 1/2000, publicată în Monitorul Oficial nr. 8 din 12
ianuarie 2000). Realitatea devălmăşiei redevine astfel din nou actuală. Din pă-
cate, deşi există cutume şi norme la nivel local legate de această formă de pro-
prietate, precum şi un limbaj specific legat de aceasta, nu există şi prevederi
legale clare, specifice care să o reglementeze. Monica Vasile consideră că
această situaţie a sistemului devălmaş actual este un fond fără formă (2008: 56-73).
237
3.2. Reformele agrare şi transformarea regimului proprietăţii
Unul din momentele importante în istoria proprietăţii funciare

româneşti este Regulamentul Organic (1830), prima Constituţie a României,
care înscrie principiul dreptului de proprietate asupra pământului, mai precis
consfinţeşte dreptul de proprietate al boierilor asupra pământului. Astfel regimul
proprietăţii se schimbă, domeniul devenind proprietate privată. În ciuda
aspectului pozitiv legat de afirmarea dreptului la proprietate, Regulamentul
Organic, produce şi efecte negative însemnate asupra ţăranilor, aceştia devenind
lucrători pe domeniul boieresc. Ripostele ţărăneşti, care s-au născut din această
cauză, au dus la momentul 1864, când prin autoritatea lui Cuza Vodă, are loc
prima reformă agrară, ce duce la lichidarea iobăgiei. Marii proprietari cedează o
parte din pământ, astfel că se realizează o împroprietărire a ţăranilor – boierii
deţin acum aproximativ 70% din proprietatea funciară, iar ţăranii 30%. Totuşi o
mare parte a ţărănimii continuă să fie lipsită de pământ. Construind teoria sa
asupra neoiobăgiei, C-tin Dobrogeanu Gherea consideră că reforma din 1864
creează condiţiile nu pentru evoluţia capitalistă a agriculturii, ci pentru
conservarea într-o formă abia modificată, a relaţiilor de tip feudal, datorită
faptului că, deşi îl eliberează pe ţăran din clăcăşie, nu reuşeşte să-l elibereze şi
de dependenţa de moşierul local (Ornea, 1983: 404-408). Ilie Bădescu adaugă
pe lângă acestea şi alte trăsături caracteristice ale lumii rurale, rezultate prin
reforma lui Cuza: existenţa marii categorii de proprietari absenţi, concentraţi în
oraşe şi existenţa proletariatului agricol (Bădescu, 1981: 11)
Un alt moment în istoria proprietăţii funciare româneşti este Reforma
agrară din 1921, care produce schimbări semnificative, răsturnând proporţiile:
prin această reformă proprietatea ţărănească devine dominantă şi marea
proprietate scade de la 47,7% la 10,4%. Din păcate reforma nu reuşeşte să
rezolve problema fărâmiţării excesive a terenului agricol, marea majoritate a
exploataţiilor (aproximativ 68%) fiind mici şi mijlocii în anul 1930. În plus, se
înregistrează o înapoiere tehnică datorată mijloacelor financiare precare şi lipsa
dotărilor (Neagu, Stanciu, 1996: 40) Toate acestea au determinat sărăcia
sătenilor, acumularea de datorii de miliarde de către aceştia şi descurajarea
proprietăţii mijlocii (Larionescu, 1992)
În 1945, o nouă Reformă agrară expropriază toate proprietăţile ce
depăşesc 50 de hectare, cea mai mare parte a acestora trecând în folosinţa
statului (împreună cu utilajele agricole) şi doar o mică parte fiind împărţită
ţăranilor săraci. Efectele acestei reforme sunt desfiinţarea marii proprietăţi
funciare private, constituirea unui puternic sector de stat, şi lichidarea clasei
proprietarilor funciari (moşierii) (Rusovici, 1991:19). Înaintea celui de-al doilea
război mondial, statul deţinea puţin pământ în mediul rural. Prin Reforma agrară
din 1945 şi prin colectivizarea care i-a urmat, statul a ajuns să deţină o mare
238
parte a terenului agricol. Mijloacele prin care s-a ajuns la acest rezultat au fost
diverse: expropriere (oferirea unor compensaţii în schimbul terenului luat,
adesea insuficiente în comparaţie cu valoarea acestuia), confiscare (lipsa
oricăror compensaţii), donaţii voluntare (din partea bisericii mai ales, a şcolilor,
a unor organizaţii sau chiar a proprietarilor privaţi, în scopul „construirii socia-
lismului”) (Cartwright, 2000: 4-10).
Începând cu 1949, colectivizarea nu numai că deposedează ţăranii de
pământ, dar produce şi o degradare materială şi spirituală a acestora. Procesul
colectivizării, desfăşurat între anii 1949-1962 duce la înlocuirea mecanismelor
pieţei concurenţiale şi crearea cooperativelor agricole de producţie, după mo-
delul colhozurilor sovietice. La sfârşitul procesului, fermele de stat (IAS-urile)
deţin aproximativ 30% din terenurile agricole ale ţării, cooperativele deţin cam
60-65%, iar în proprietatea privată rămân doar 5-9% (în zonele montane, care
nu se pretau la o agricultură mecanizată) (Fulea, 1995). Termenul de vid de pro-
prietate, lansat de Pavel Câmpeanu, este extrem de ilustrativ pentru starea pro-
prietăţii în România comunistă (Borocz, 1992).
Pe lângă efectele legate de proprietate, colectivizarea înregistrează şi
importante efecte în plan social: sărăcire, migraţie spre oraş, îmbătrânirea popu-
laţiei de la sate, efecte vizibile încă şi în 1989. Literatura de specialitate menţio-
nează şi alte efecte negative ale procesului de colectivizare: polarizarea excesivă
a proprietăţii funciare pe sistemul cooperatist, accentuarea etatizării agriculturii,
diminuarea resurselor umane ale agriculturii (exodul populaţiei), îmbătrânirea şi
feminizarea lucrătorilor agricoli, abandonarea unui număr mare de gospodării,
dotare tehnică insuficientă a exploataţiilor agricole, lipsa cronică a mijloacelor
financiare, rezultate economice slabe.( Neagu, Stanciu, 1996: 41-42).
Rezultatul colectivizării şi al politicii agricole comuniste a fost sistemul
agrar socialist care, de altfel, nu a fost unul de succes în nici una din ţările foste
socialiste, specialiştii arătând câteva cauze care au făcut ca agricultura socialistă
să fie una ineficientă: planurile de producţie stabilite la centru, constrângerile
bugetare, organizarea colectivă a producţiei, mărimea mare a fermelor şi
cooperativelor (costuri mari pentru administrarea lor), angajarea pe perioada
nelimitată a lucrătorilor din ferme şi inexistenţa sau ineficienţa proprietăţii
private asupra pământului şi bunurilor (Lerman, Csaki, Feder, 2002:43).
Studiind efectele măsurilor luate de regimul comunist în legătură cu
proprietatea funciară, devine evident ce rol important are proprietatea în general
şi proprietatea pământului în mod special, asupra socialului, cât de intim este ea
legată de viaţa comunităţii. Subminând proprietatea privată în rural, regimul
comunist nu a făcut altceva decât să submineze potenţialul economic, demogra-
fic şi cultural al satului. Iar măsurile în scopul distrugerii proprietăţii funciare
private din rural s-au constituit într-un adevărat război împotriva ţărănimii,
239
război în adevăratul sens al cuvântului, pentru că se estimează că aproximativ

30000 de ţărani au fost ucişi în timpul campaniei de colectivizare (Socol, 2003: 8)
Pe lângă aspectele ei negative, colectivizarea a însemnat şi investire în
agricultură, îmbogăţirea tehnologiilor, a activităţii manageriale, organizarea pro-
ducţiei.
Situaţia rămâne oarecum neschimbată – cu excepţia degradării continue
a agriculturii româneşti – până în 1991, când, prin Legea Fondului Funciar
(Legea 18), proprietatea cooperatistă asupra terenurilor şi a bunurilor existente
în cooperativele agricole este desfiinţată şi se reconstituie dreptul la proprietate
privată. Legea a avut un caracter retrospectiv, ea încercând să repare răul făcut
de regimul comunist în ce priveşte proprietatea funciară, şi din acest motiv, unii
din autorii străini au numit procesul antrenat prin aplicarea Legii 18,
decolectivizare (Cartwright, f.a.). Prin reforma din 1991, România se înscrie în
seria ţărilor care au parcurs un proces de tranziţie şi care au restructurat în mod
fundamental proprietatea funciară. Rezultatele au fost foarte diferite în aceste
ţări. Dacă în ţările baltice şi cele din Balcani rezultatul reformelor a fost
emergenţa unei exploatări de tip individual în cea mai mare parte, în ţări din
Europa Centrală ca Slovacia sau Republica Cehă reforma a dus la apariţia şi
consolidarea fermelor private de dimensiuni mari (Rozelle, Swinnen, 2004).
Literatura de specialitate privind procesele de restructurare a vechilor
forme de proprietate funciară, este extrem de bogată. De aceea, voi analiza în
detaliu în cele ce urmează, Legea 18 şi efectele ei asupra proprietăţii agricole în
România, şi pentru faptul că, analizând efectele acestei legi, devine evident ce
impact profund are proprietatea funciară asupra vieţii sociale.
4. TRANSFORMĂRI ÎN AGRICULTURA ROMÂNIEI

ÎN PERIOADA POSTCOMUNISTĂ
În 1989, România avea aşadar cea mai mare parte a terenului agricol în
CAP-uri şi IAS-uri (aproximativ 91%), un procent mai ridicat întâlnindu-se
doar în Cehoslovacia unde 98% din terenul agricol se afla în proprietate de stat
(Cochrane, Lundell, 1991). Ca şi celelalte ţări ex-comuniste, România rurală a
trecut după 1989 printr-o serie de transformări care au modificat întru totul
modul de organizare al proprietăţii funciare. Drumul pe care l-a avut de parcurs
şi care este cel al tranziţiei agricole, presupune, în teorie, următoarele schimbări:
conferirea drepturilor de proprietate privată asupra pământului (cea mai
importantă, din care decurg toate), restructurarea fermelor de stat, renunţarea la
planificarea centralizată, reducerea intervenţiei statului în agricultură, reducerea
controlului preţurilor, dezvoltarea şi funcţionarea pieţei agricole, apariţia
instituţiilor de credit rural, dezvoltarea tehnologică, apariţia unor noi modele de
240
investiţie de capital, şi ajustarea forţei de muncă din agricultură (Lerman, Csaki,

Feder, 2002). În ciuda faptului că toate ţările ex-comuniste au avut o moştenire
comună, acelaşi punct de pornire şi aceleaşi aspiraţii la debutul tranziţiei, calea
pe care au urmat-o fiecare a fost extrem de diferită.
Drumul României a fost unul dintre cele mai anevoioase – deşi alte
surse indică România ca plasându-se într-o poziţie de mijloc între celelalte ţări
în tranziţie, din punctul de vedere al intensităţii reformelor de după 1990, alături
de Bulgaria, Estonia, Lituania, Letonia, Albania; ţările cu o reformă mai avan-
sată fiind Ungaria, Republica Cehă, Slovacia, Polonia, Slovenia (De Melo,
Denizer, Gelb, 1996: 44).
Problemele specifice sectorului agrar au evoluat şi pe fondul dificul-
tăţilor economice generale, în România înregistrându-se cea mai mare scădere a
PIB-ului, până în 1992, dintre toate ţările ex-comuniste. Această scădere a fost
de 16 procente între 1989-1992, în timp ce în Ungaria şi Republica Cehă
scăderea a fost de 5 procente, în Bulgaria de şapte procente, iar în Polonia, PIB-
ul a crescut cu 2% (Bookman, 1995)
Pentru a putea înţelege mai bine calea urmată de România în tranziţia ei
agricolă, este util să analizăm evoluţia acesteia în comparaţie cu celelalte ţări
din centrul şi estul Europei. Macours şi Swinnen (2002) consideră că există trei
patternuri ale tranziţiei în agricultură:
▪ Primul, intitulat simbolic CSH, de la iniţialele ţărilor ce prezintă acest
model cu precădere – Cehia, Slovacia şi Ungaria – se caracterizează prin
restituirea rapidă a pământurilor, scăderea produsului agricol brut, asociată
cu creşterea productivităţii şi scăderea ocupării în agricultură.
▪ Al doilea, RUB – Rusia, Ucraina, Belarus – se caracterizează prin scăderea
produsului agricol brut, scăderea productivităţii în agricultură şi menţinerea
la acelaşi nivel cu perioada comunistă a gradului de ocupare. Proprietarul
principal rămâne statul şi se distribuie şi acţiuni către populaţie.
▪ Al treilea pattern, CVA – China, Vietnam, Albania – se caracterizează prin
creşterea lentă a productivităţii şi creşterea produsului agricol brut,
creşterea ocupării în agricultură. Pământul aparţine statului şi este distribuit
fizic către locuitorii din mediul rural.
Autorii spun că celelalte ţări din Europa centrală şi de est, printre care şi
România, urmează o cale hibridă: redistribuirea proprietăţii se face ca în
modelul CSH, asemănător cu RUB în ce priveşte productivitatea şi produsul
agricol brut şi cu CVA în ce priveşte modul de privatizare a pământului şi
mărimea fermelor.
Deşi în teorie, legea Fondului Funciar – prin care a început tranziţia
agricolă a României – era proiectată pentru a aduce o schimbare pozitivă în re-
241
gimul proprietăţii agrare în România, în practică ea a antrenat o serie de efecte

negative, în cea mai mare parte datorate fărâmiţării excesive a terenurilor agri-
cole, ceea ce a creat premisele pentru o agricultură de subzistenţă. Redarea tere-
nurilor agricole vechilor proprietari s-a dovedit a fi mult mai dificil de realizat
decât se preconiza, din mai multe motive. Principala problemă a Legii 18 a fost
aceea că şi-a propus nu doar să dea pământ ţăranilor, ci să restaureze pro-
prietatea agricolă, exact aşa cum era ea înaintea colectivizării. Reconstituirea
situaţiei dinaintea colectivizării s-a făcut cu câteva excepţii:
 Proprietatea maximă restituită putea fi de 10 ha de teren agricol şi 1 ha de
pădure;
 Proprietatea minimă restituită era de 1,5 ha;
 Cei ce deţineau teren în IAS-uri primeau nu pământ, ci dividende de la
fermele ce au preluat proprietatea IAS-urilor;
 Deşi regula era ca proprietarii să primească pământ pe vechile amplasa-
mente – adică exact acele parcele pe care le aveau înainte de colectivizare –
dacă acest lucru nu era posibil, ei primeau parcele echivalente în altă parte.
Datorită faptului că legea a urmărit recrearea proprietăţii aşa cum era ea
înainte de colectivizare, aplicarea ei a creat dificultăţi majore. O primă difi-
cultate a constat în faptul că 30% din terenul agricol al României aparţinea IAS,
nu CAP-urilor, iar Legea 18 a redat vechilor proprietari doar pământul ce apar-
ţinea CAP-urilor. Legea 18 a reconstituit astfel situaţia existentă la începutul
colectivizării, numai că relaţia proprietarilor de atunci cu pământul pe care îl
deţineau s-a schimbat în mod substanţial, astfel încât acest lucru a adăugat o
nouă dificultate la aplicarea legii şi a creat premise pentru conflicte sociale
pornind de la pământ. Prin faptul că suprafaţa maximă ce putea fi retrocedată
era de 10 ha, Legea 18 a prezentat şi tendinţe de expropriere a celor care
deţineau înainte de cooperativizare suprafeţe mai mari de 10 ha (Fulea, 1993). O
altă dificultate a fost aceea că, cei ce nu au cedat pământ în timpul colectivizării
pentru că nu posedau, nu au primit nimic odată cu Legea 18, indiferent de
numărul de ani lucraţi în cadrul CAP-ului. În plus, pământul a fost retrocedat
fără să se ţină seama de capacitatea de muncă a noilor proprietari, şi indiferent
dacă aceştia erau rezidenţi ai comunităţii rurale respective, ceea ce a dus la
situaţia ca suprafeţe întregi de pământ să rămână nelucrate. La acestea s-a adău-
gat emiterea cu întârziere a titlurilor de proprietate: în 2003 acest proces nu era
încheiat, doar 46% din proprietari având titlu de proprietate (Nahorniac). Autori
străini, dar familiarizaţi cu situaţia reformei din România prin cercetări de teren,
arată că în unele comunităţi rurale, schimbările în proprietatea pământului s-au
realizat ignorând legea, adeseori, mărturiile orale ale oamenilor, referitoare la
graniţele pământului lor înainte de colectivizare, fiind suficiente pentru a li se
retroceda o anumită bucată de pământ. Titlurile de proprietate au fost mult timp
242
înlocuite de adeverinţe, din care lipseau însă informaţii extrem de relevante

despre proprietar şi pământul aflat în posesie (în adeverinţe nu se înregistrau de
exemplu tranzacţiile cu pământ) (Cartwright, 2000).
La toate aceste obstacole care au făcut dificilă, sau în unele locuri, chiar
imposibilă exploatarea eficientă a pământului s-au adăugat inflaţia crescândă, costu-
rile ridicate ale imputurilor agricole combinate cu preţul scăzut al produselor
agricole, şi nu în ultimul rând lipsa încrederii oamenilor în ei şi în ceilalţi oameni.
În toate ţările excomuniste, reformarea proprietăţii funciare a însemnat
găsirea răspunsului la trei provocări (Hanstad, 1999: 2-7): dobândirea de către
proprietarii de pământ a securităţii asupra proprietăţii lor; dezvoltarea pieţelor
funciare şi definirea şi protecţia interesului şi bunăstării publice, (nu doar a
proprietarilor de pământ). În ce priveşte prima provocare, securitatea asupra
dreptului de proprietate există când acest drept implică atât posesiunea, cât şi
dreptul proprietarului de a exploata şi de a se bucura de foloasele pământului,
pentru o perioadă de timp suficient de îndelungată pentru a recupera întreaga
valoare a investiţiilor făcute, şi cu posibilitatea de a controla intervenţiile din
afară asupra propriului pământ. În România, Legea Fondului Funciar a asigurat
această securitate a proprietarilor funciari doar atunci când întreg procesul
retrocedării pământului a fost încheiat, proces care a durat ani întregi cel mai
adesea. Abia după primirea titlurilor de proprietate, cei ce au primit pământ au
dobândit drepturi depline asupra acestuia, pe o perioadă de timp nelimitată.
Apariţia şi dezvoltarea pieţelor funciare, a doua provocare a reformei, nu se
poate realiza în absenţa securităţii asupra pământului. Piaţa funciară este în
principal de două tipuri – piaţa vânzării de pământ şi piaţa închirierii (arendării)
acestuia. În ce priveşte acest aspect, legea funciară românească din 1991 a avut
lipsuri majore, pentru că nu prevedea nimic legat de circulaţia terenurilor,
vânzarea sau închirierea acestora. Până în 1996, există un vid legislativ în
domeniul proprietăţii funciare, la care s-a adăugat întârzierea eliberării titlurilor
de proprietate, lipsa ajutorului economic din partea statului şi inexistenţa siste-
mului de credit agricol, astfel că în tot acest timp agricultura românească nu a
avut altă şansă decât pe cea a subzistenţei. Abia după 1996, cadrul legislativ
privind proprietatea funciară s-a completat cu legea închirierii terenurilor agri-
cole, legea evaluării terenurilor, legea circulaţiei acestora. (Enik, Veress,
1999:6). A treia provocare, cea a protejării interesului public prin reforma
funciară, se află în sarcina statului. Reforma trebuie să obţină un echilibru între
bunăstarea întregii comunităţi şi bunăstarea proprietarilor de teren, între inte-
resul public şi cel privat. Statul este cel ce are responsabilitatea şi puterea de a
controla acest aspect. Şi din acest punct de vedere, Legea Fondului Funciar a
fost nesatisfăcătoare, pentru că pachetul legislativ a dus la fărâmiţarea tere-
nurilor, la dificultatea accesului la mijloacele tehnice de realizare a agriculturii
performante şi prin aceasta, productivitatea agriculturii a scăzut considerabil.
243
Legea 18/1991 a avut şi alte efecte negative (analizate în capitolul legat

de agricultura de subzistenţă), aceste efecte negative fiind motivul pentru care
această reformă agricolă a fost considerată “o soluţie de repartiţie şi nu de
construcţie” (Bădescu, 1999: 2). Acelaşi autor enumeră şi alte efecte extrem de
păguboase pentru economia românească ale acestei legi:
 Creşterea populaţiei rurale neremunerate, cu aproximativ 700% între 1990
şi 1997, adică acei oameni care trăiesc exclusiv din veniturile produse de
gospodăria proprie. O mare parte a populaţiei rurale trăieşte astfel la limita
subzistenţei, lipsită de putere de cumpărare, de aici decurgând o serie de
alte consecinţe negative. În 2000, lucrătorii familiali neremuneraţi repre-
zentau 41,2% din populaţia ocupată în agricultură (Anuarul Statistic al
României, 2000)
 Scăderea ponderii muncii salariate în rural, de la 55,6% în 1990 la 32,7% în
1997, ceea ce este un indicator al industrializării scăzute a agriculturii, şi
deci a înapoierii economice în mediul rural. Ilie Bădescu vorbeşte aici
despre o revenire la relaţiile muncă semifeudale.
 Scăderea structurilor de producţie din agricultură (Bădescu, 1999: 4-5)
Katherine Verdery spune că restituirea pământului după Legea 18 “a
creat o creştere a tensiunii în ariile rurale aproape la fel de distructivă ca cea
produsă de colectivizare” (Verdery, 1994). Aceeaşi autoare vorbeşte extrem de
sugestiv despre elasticitatea pământului – termen prin care se referă la calitatea
parcelelor de a dispărea, a se îngusta sau lărgi (datorită schimbărilor de relief),
de a se muta. În momentul colectivizării, confiscarea pământurilor a fost însoţită
de ştergerea semnelor ce marcau graniţele parcelelor, astfel încât a devenit
extrem de dificilă reconstituirea acestora după 1989. În plus, datorită modului
inconstant şi neadecvat de aplicare a Legii 18 în teren, a caracterului ei
ambiguu, noii proprietari au întâlnit obstacole serioase în exercitarea drepturilor
şi obligaţiilor conferite de această lege. Aceeaşi autoare lansează un alt concept
pentru a descrie această realitate, şi anume cel de proprietate vagă (fuzzy
property).
Alt autor român consideră că punctul slab al reformei din 1990 a fost
faptul că aceasta s-a făcut strict după criterii ideologice, fără să se ţină seama de
realitatea din mediul rural (Pasti, 1997: 50). Există, totuşi, soluţii pentru redre-
sarea situaţiei în mediul rural şi o parte din ele au început să fie aplicate:
întărirea statutului economic al gospodăriei ţărăneşti, dezvoltarea unei game de
servicii agricole care să susţină toate fazele de desfăşurare a activităţii în agri-
cultură şi comercializarea produselor, investiţii pentru dezvoltarea infrastructurii
în rural, sprijinirea activităţilor neagricole în rural, atragerea de specialişti,
îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi protecţia socială prin asigurări şi ajutoare
sociale (Mărginean, 1995)
244
În aprilie 1991 este promulgată Legea 36 privind Societăţile agricole şi

alte forme de asociere în agricultură. Deşi iniţial această lege nu a fost foarte
bine privită datorită pervertirii sensului termenului de asociaţie de către anii de
comunism47, ulterior ea a creat condiţiile apariţiei a 3724 de asociaţii agricole
(în anul 2000 12,7% din totalul terenului agricol), a 6836 de asociaţii agricole
familiale (5,2% din totalul terenului agricol), şi 4000 de societăţi agricole
private cu personalitate juridică (1%) (Dumitru, Diminescu, Lazea, 2004: 10). O
nouă lege funciară, Legea 1/2000 privind concentrarea terenurilor agricole,
desfiinţează fermele de stat şi redistribuie proprietatea privată în limitele a 50 de
hectare de teren arabil, astfel încât, se creează condiţiile pentru ieşirea din
economia de subzistenţă.
Concluzionând, până în 2003 a fost redat în proprietate privată aproxi-
mativ 74% din teritoriul agricol al ţării, 96% din proprietarii de teren intrând şi
în posesia titlurilor de proprietate.
Care este calea de urmat pentru a realiza reforma agriculturii româneşti?
Răspunsul la această întrebare a devenit evident în anii de după regimul comu-
nist, având în vedere eşecul celor mai multe din măsurile legislative luate în
acest timp. Un raport recent (Dumitru, Diminescu, Lazea, 2004) consideră că
reforma ar trebui să aibă un dublu obiectiv: în primul rând eliberarea de teren
pentru consolidarea fermelor prin reducerea numărului de persoane care îşi
câştigă traiul din agricultură şi în al doilea rând, sporirea eficienţei agriculturii
prin creşterea dimensiunii fermelor. Acest lucru arată că problema creşterii
eficienţei agriculturii româneşti nu este neapărat de natură agricolă, cât socială
sau demografică, atâta timp cât se pune problema transferului unei părţi impor-
tante a forţei de muncă din agricultură în alte sectoare.
4.1. Agricultura de subzistenţă
Agricultura de subzistenţă face obiectul multora dintre analizele actuale

de specialitate, însăşi definiţia ei fiind obiect de controverse, datorită caracte-
rului relativ al conceptului. Cele mai multe definiţii pun accent pe faptul că gos-
podăriile de subzistenţă produc doar atât cât este necesar consumului propriu.
Aceste definiţii au fost însă criticate, datorită faptului că ele ilustrează mai
47
Deşi România are o istorie la fel de îndelungată în ce priveşte asociaţiile agricole, ca şi alte
ţări din Estul Europei. Astfel, forme de asociere în mediul rural apar încă din ultimele două
decenii ale secolului XIX, mai ales în domeniul financiar. Baza legală pentru acestea o
constituie Legea din 1903, ce arată interesul statului şi sprijinul lui pentru acestea. Ulterior
apar cooperative de consum, şi asociaţii ce au ca scop exploatarea în comun a pământului.
Întreagă această tradiţie este însă pervertită de anii comunismului şi de cooperativizarea
agriculturii (Šljukić, 2003: 179).
245
degrabă un tip ideal, neexistând gospodării de subzistenţă pură, care să nu co-

mercializeze niciodată, nici un fel de produse. Alte criterii de recunoaştere a
gospodăriilor de subzistenţă fac referire la eficienţă, astfel:
 Prioritatea o reprezintă satisfacerea nevoilor familiei, acest tip de agricultură
asigurând un standard de viaţă scăzut pentru membrii acestor gospodării;
 Creditele bancare şi investiţiile de tipul (îngrăşăminte, seminţe selecţionate,
tehnologie) sunt rareori practicate. Se utilizează o tehnologie simplă –
adesea primitivă –, munca nu este specializată;
 Produsele sunt comercializate pe piaţă doar dacă există un surplus (aşadar
agricultura de subzistenţă nu reprezintă o sursă de produse continuă pentru
pieţele urbane);
 Responsivitatea gospodăriilor de subzistenţă la politici specifice este scă-
zută, fiind greu de influenţat prin acestea (Heidhues, Bruntrup, 2003: 18).
Analizând cauzele agriculturii de subzistenţă ar fi uşor să afirmăm –
mai ales având în vedere cazul României după 1989 – faptul că aceasta este o
consecinţă a reformelor rurale incomplete sau realizate fără a ţine seama de
logica economică. Până la un punct acest lucru este adevărat, studiile arătând că
în toate ţările în tranziţie din centrul şi estul Europei, se poate stabili o corelaţie
semnificativă între modul în care s-a realizat reforma funciară şi prevalenţa
agriculturii de subzistenţă (von Braun, Lohlein, 2003: 56). Cazul României este
grăitor în acest sens: prin Legea 18, România s-a întors la agricultura de subzis-
tenţă, caracteristică societăţilor tradiţionale, datorită, în primul rând, dimensiunii
mici a parcelei agricole retrocedate. În 1997, suprafaţa medie a terenului agricol
în proprietate era de aproximativ 3 ha în nordul, nord-vestul şi centrul României
şi mai mică de 1,5 ha în restul ţării (Recensământul agricol din 2000 arată că
30,% din proprietari deţin mai puţin de 0,10 ha de pământ, iar 19% deţin 2,01-5
ha de pământ) (Nahorniac). Iar legat de sărăcia în rural, statisticile au arătat că
riscul sărăciei descreşte cu volumul terenului agricol în proprietate şi că pragul
de la care sărăcia se reduce semnificativ este de 2 ha (Chircă, Tesliuc, 1999).
Chiar şi în cadrul unei singure proprietăţi, pământul este divizat în mai multe
parcele: astfel, o cercetare realizată în 1994 pe un eşantion reprezentativ de
1004 persoane din mediul rural, a arătat că din totalul subiecţilor intervievaţi,
41,8% au pământul distribuit în trei parcele şi 24,08% în 5 parcele. De ase-
menea, infrastructura şi dotările sunt foarte reduse: 95,2% nu au tractor, 98,17%
nu au semănătoare mecanică, 99,4% nu au combină, 98,9% nu au cultivatori
(Sârbu, Florian, 1995). Alt sondaj realizat în mediul rural (Agricultura privată în
România. Sondaj în gospodării – 1997) arată procentele mici de gospodării care
apelează la mijloacele moderne de realizare a agriculturii. Astfel, doar 20% din
gospodăriile agricole familiale au achiziţionat insecticide şi pesticide, şi doar
32% au cumpărat îngrăşăminte (Sandu, 1999).
246
Ar fi însă superficial să considerăm că doar Legea Fondului Funciar este

singura responsabilă pentru agricultura de subzistenţă în România. Ea este doar o
componentă a complicatului angrenaj social-economic ce a făcut ca această realitate
să fie de neevitat pentru România postcomunistă. Bogdan Voicu (2003: 54)
sintetizează într-un tabel principalele cauze ale agriculturii de subzistenţă.
Sistematizând în alt mod determinanţii agriculturii de subzistenţă
(Heidhues, Bruntrup, 2003:8), pe trei nivele de generalitate, avem, la un nivel
maxim de generalitate:
 Factori ecologici, naturali;
 Localizarea geografică;
 Factori economici naţionali şi internaţionali;
 Factori istorici.
Tabelul 6.1 Motive pentru expansiunea agriculturii de subzistenţă în ţările CEE în tranziţie
Cauze macroeconomice Situaţia macroeconomică instabilă determină riscuri de mediu

ridicate, de aici o nevoie acută de siguranţă alimentară.
Colapsul sistemelor de securitate socială.
Motive demografice Procesul de îmbătrânire accelerată a zonelor rurale.
Cauze legate de restituirea Ferme mici.
terenurilor Lipsa pieţelor de desfacere.
Lipsa unei pieţe a pământului.
Metode rudimentare de exploatare.
Schimbarea tehnologică Uzura fizică şi morală a utilajelor.
Lipsa de reacţie la Agricultorii tind să producă aceleaşi cantităţi din aceleaşi produse în
fluctuaţiile preţurilor fiecare an, indiferenţi la cererea de pe piaţă.
Preocuparea redusă pentru informarea privind cererea existentă pe
piaţă
Crize financiare Lipsa de credite ieftine.
Natura dualistă a
Producţia agricolă este destinată deopotrivă autoconsumului şi pieţei.
producţiei agricole
Practicarea barterului Împiedică raţionalizarea distribuţiei.
Foarfecele preţurilor Preţuri mici pentru produsele agricole, asociate preţurilor ridicate
pentru alte produse (industriale/comerciale) necesare în procesul de
producţie.
Sursa: tabel sintetizat după Kostov şi Lingard, 2002, în Voicu, 2005: 54
La un nivel mediu de generalitate:

 Mediul social (sistem de valori, mentalităţi, influenţe sociale);
 Piaţa muncii (locală, agricolă şi neagricolă, migraţie, salarii);
 Piaţa de capital (securitatea acesteia, acces, dobânzi);
 Piaţa produselor agricole (acces, preţuri, stabilitate);
 Piaţa tehnologică (preţuri, risc, acces);
247
 Politici guvernamentale (politici macro- şi micro- sectoriale, cadrul legal şi

administrativ);
 Politici sociale (ajutoare sociale, programe de suport).
La nivelul gospodăriei:
 Pământul (calitatea acestuia, drepturile asupra lui);
 Disponibilitatea forţei de muncă;
 Capitalul material;
 Capitalul uman (educaţie, know how);
 Capitalul tehnologic;
 Capitalul social (relaţii sociale);
 Atitudini, strategii comportamentale, valori.
Un alt autor, Vladimir Pasti, spune că această lege, nu a dat doar pă-
mânt ţăranilor, ci i-a separat de aproape toate componentele indispensabile unei
agriculturi profitabile: i-a separat de tehnologia şi infrastructura fostelor CAP-
uri, care au rămas în proprietatea statului, de banii necesari investiţiilor, de posi-
bilităţile de comercializare, de sprijinul de specialitate (Pasti, 1997: 50-51).
Dumitru Sandu consideră că ineficienţa din agricultura românească este o
problemă legată şi de politica agricolă şi mediul economic (de subvenţiile acor-
date de stat, de credite) şi de asemenea o problemă cauzată de necorelarea resur-
selor (un procent foarte mic de gospodării posedă toate resursele necesare prac-
ticării unei agriculturi de profit, adică un capital social, uman şi material în
acelaşi timp).
O analiză de regresie logistică realizată de Bogdan Voicu (2005), care
pune în evidenţă caracteristicile practicării agriculturii de subzistenţă în
România, arată că cei ce practică acest tip de agricultură locuiesc în rural sau în
oraşele mici (sub 30000 de locuitori), mai degrabă în sate periferice, au un stoc
de educaţie mai redus, un stoc de capital social (încredere în oameni, relaţii
utile) mai redus, un consum mediatic mai scăzut, deci mai puţină modernitate
culturală. Aceste gospodării au mai mulţi membri, suprafeţe mai mici de teren
în posesie şi mai puţine animale. Posedă de asemenea mai puţine bunuri de folo-
sinţă îndelungată şi se consideră mai săraci decât cei ce practică un alt fel de
agricultură.
Ruralul românesc actual mai prezintă alte trei fenomene intim legate de
modul în care a fost restaurată proprietatea privată: lucrătorul familial neremu-
nerat, nivelul de instruire şi vârsta populaţiei ocupate în rural. Ruralul deţine
94% din totalul lucrătorilor familiali neremuneraţi, cea mai mare parte a
acestora (74,8%) fiind femei. Referitor la a doua problemă, în rural populaţia
începe să muncească cu mult înainte de 16 ani şi rămâne ocupată mult după
vârsta pensionării, iar nivelul de instrucţie este scăzut.
248
4. 2. Antreprenoriat în agricultură
Antreprenoriatul reprezintă una dintre principalele activităţi ce deter-

mină creşterea economică, datorită faptului că duce la dezvoltarea unor reţele
sociale şi economice, creează şi promovează noi modalităţi economice, duce la
dezvoltarea pieţei şi a tuturor tipurilor de capital. Antreprenoriatul favorizează
creşterea economică şi prin aceea că se dezvoltă pe ramuri de nişă – cum ar fi
construcţiile, comerţul, serviciile, manufactura – ce erau mai mult sau mai puţin
ignorate în anii de comunism. Antreprenorii sunt consideraţi a fi „cheia pentru
succesul pieţelor”, sau „catalizatorii creşterii economice” (Ovaska, Russell,
2004, Berkowitz, DeJong, 2001). Ei aduc de asemenea o serie de beneficii
comunităţii din care fac parte, prin faptul că creează noi locuri de muncă, duc la
creşterea veniturilor locale şi conectează comunitatea cu economia globală
(Henderson, 2002).
Tabel 6.2 Creştere economică şi antreprenoriat în fostele ţări comuniste
Creşterea Media anuală a

Proporţia Antreprenori
anuală numărului de noi
Foste ţări sectorului activi la 1000 de
medie a PIB antreprenori la 1000
comuniste privat în PIB persoane
1995-2000 de persoane
2000 1995-2000
(%) 1995-2000
Bulgaria 0,1 70 40,6 7,9
Rep. Cehă 1,9 80 69 9,3
Estonia 6,4 75 20 3,6
Ungaria 4,0 80 54,7 5,9
Letonia 5,0 65 10,9 2,0
Lituania 3,5 70 18,7 2,7
Polonia 5,4 70 36,6 5,8
România 0,1 60 17,1 2,7
Slovacia 4,4 80 42,5 5,5
Slovenia 4,3 65 35,6 3,6
Media
3,5 72 34,6 4,9
ţărilor
Sursa: Ovaska, Russell, 2004.
Diferenţele între antreprenori (fermieri) şi ţărani sunt fundamentale şi

au fost precizate în literatura de specialitate: ţăranii produc doar pentru uzul
gospodăriei proprii, se bazează pe agricultură ca unică sursă de venit, au o
cultură tradiţională şi un mod de viaţă specific şi sunt adesea în poziţie de
subordonare faţă de alte segmente ale societăţii. Fermierii în schimb produc în
249
principal pentru piaţă, folosind tehnologie şi tehnici agricole moderne, sunt

specializaţi în ceea ce produc, iar cultura lor nu diferă foarte mult de cultura
altor grupuri sociale (Šljukić, 2003: 173)
Fostele ţări socialiste, aflate în tranziţie începând cu 1989, au pornit pe
drumul antreprenoriatului cu resurse diferite şi au parcurs căi diferite, astfel că
rezultatele sunt foarte diferite între ele (vezi tabelul 6.2).
În cei 15 ani de transformare a societăţii româneşti după regimul comu-
nist, a devenit extrem de evident că, pentru alinierea României în rândul celor-
lalte ţări europene şi pentru a realiza o societate capitalistă viabilă, una din
schimbările esenţiale de realizat este transformarea agriculturii dintr-una de sub-
zistenţă într-o agricultură antreprenorială, eficientă şi orientată spre profit. Iar
aceasta este în esenţă o agricultură în care predomină exploatarea prin ferme şi
nu prin gospodării. Sociologia rurală face o distincţie clară, ideal-tipică, între
cele două tipuri de agricultură. Punctele comune şi diferenţele între acestea vor
fi analizate în tabelul 6.3.
Tabel 6.3 Diferenţe între agricultura fermelor şi agricultura de subzistenţă
Agricultură de subzistenţă Agricultură antreprenorială

Ferma ca unitate de bază, organizată ca o
Gospodăria ca unitatea de bază a organizării
afacere ce urmăreşte obţinerea de profit prin
sociale şi economice
utilizarea unor mijloace şi tehnologii moderne.
Produce doar pentru consumul propriu al Produce în special pentru comercializarea pe
gospodăriei piaţă
Cultura tradiţională specifică a comunităţii Cultură ce nu diferă foarte mult de cea a altor
rurale mici grupuri sociale
Status comparabil cu al altor grupuri sociale,
Poziţie inferioară a ţărănimii în structura
fermierii intrând în componenţa clasei de
socială
mijloc.
Membrii familiei sunt toţi angrenaţi în activităţi cu specific agricol.
Agricultura este principala sursa de venit
Sursa: Sljukic, f.a.
Cu toate acestea, drumul României a fost unul dintre cele mai

anevoioase. Din tabelul 6.6 se observă că România ocupă o poziţie inferioară
între celelalte ţări ex-comuniste, şi în ceea ce priveşte creşterea economică şi în
privinţa ponderii antreprenoriatului, alături de alte ţări ca Letonia, Lituania şi
Estonia. Factorii ce sunt corelaţi cu o activitate antreprenorială puternică, sunt
următorii: prezenţa motivaţiilor pentru această activitate, disponibilitatea
capitalului şi creditelor, legislaţia care să favorizeze antreprenoriatul, drepturi
de proprietate bine definite, instituţii politice şi economice funcţionale, corupţie
scăzută, investiţii străine ridicate şi politici ce conferă cetăţenilor libertate
economică (Ovaska, Russell, 2004: 11-25). De altfel, dificultăţi legate de creşte-
250
rea economică – reflectată prin PIB – au avut toate ţările aflate în proces de
tranziţie: astfel, în 1999, doar două din cele 25 de ţări ale Europei Centrale şi de
Est şi ale fostei Uniuni Sovietice, avea valoarea PIB mai mare decât cea din
1989 (Campos, Coricelli, 2002: 14). Cu toate acestea, celelalte ţări, spre deose-
bire de România, au reuşit să încurajeze într-o mai mare măsură activităţile de
antreprenoriat.
În literatura română, într-o abordare mai degrabă teoretică, sunt amin-
tite trei dimensiuni importante ale elitei antreprenoriale – ca grup social ce ini-
ţiază şi dezvoltă o afacere proprie şi are un comportament inovator, şi anume:
dimensiunea cultural-cognitivă, acţională şi performanţială (Zulean, 1996).
Ce se poate spune despre antreprenorii din agricultura românească? Cine sunt ei?
Cercetările actuale realizate în mediul rural sunt extrem de interesate de
problema antreprenoriatului, ele propunând mai multe modele de analiză. Un
astfel de model este cel al lui Dumitru Sandu care distinge 4 tipuri de gospodării
agricole, pornind de la premisa că antreprenorul din agricultura românească de
tranziţie nu este o realitate, ci un tip ideal, el regăsindu-se în realitatea socială în
configuraţii comportamentale şi atitudinale diferite. Cele patru tipuri sunt
empirice, adică rezultate din analiza unor date de sondaj (Sandu, 1999):
 Gospodării agricole de subzistenţă integrală – corespunde agriculturii
tradiţionale
 Gospodării agricole de subzistenţă parţială – corespunde agriculturii
tradiţionale
Ambele tipuri apar în cadrul gospodăriilor cu suprafaţă redusă de teren
agricol, număr mic de animale, localizate departe de oraş şi cu slabă dotare de
bunuri moderne a gospodăriei. Agricultura de subzistenţă este practicată mai
ales în Moldova, Subcarpaţii de Sud şi Oltenia.
 Antreprenori cu orientare comercială – este orientat spre profit imediat şi
asociat cu creşterea animalelor. Foloseşte mijloace moderne de practicare a
agriculturii. Probabilitatea lui de apariţie este cu atât mai mare cu cât terenul
aflat în proprietate este mai mare. Ca localizare geografică, acest tip apare
mai ales în Transilvania.
 Antreprenori cu orientare spre investiţii – orientat spre investiţii pe
termen lung şi asociat cu sectorul vegetal. Foloseşte mijloace moderne de
practicare a agriculturii. Aceşti antreprenori sunt mai tineri, din familii mai
numeroase. Acest tip este mai frecvent în Câmpia de Vest.
Acelaşi autor estimează că proporţia de antreprenori efectivi (sau antre-
prenori „prin comportament”) din totalul populaţiei active de la sate este de doar
4%. Antreprenorii „prin intenţie sau dorinţă” reprezintă aproximativ 20%.
Studiile pe această temă arată că acest comportament antreprenorial este mai
251
frecvent în rândul celor care au ocupat funcţii manageriale în timpul comu-

nismului şi corelează pozitiv cu mărimea lotului de pământ aflată în proprietate
(Sandu, 1999). Antreprenorii se recrutează mai des din rândul persoanelor cu
pregătire de specialitate în agricultură şi cu pregătire în economie.
Să devii antreprenor este o problemă de status şi cultură. Probabilitatea de a
ajunge în această nouă poziţie socio-economică este mai mare pentru persoanele
care o duc destul de bine, care au un nivel ridicat de educaţie în familie….
Accesibilitatea la relaţiile sociale folositoare este condiţionată semnificativ de
experienţa de conducere în perioada comunistă şi de avere (Sandu, 1999)
Urmărind date mai recente (Eurobarometrul Rural 2005 – vezi Anexa
7), aflăm că doar 8,8% din respondenţi ar prefera să lucreze într-o firmă sau
instituţie privată, în timp ce 31,0% ar prefera să aibă afacerea proprie (47,2% ar
dori să lucreze la stat). Doar în 11,1% din gospodării există cineva care are o
întreprindere sau afacere proprie, sau este asociat într-una (86,5% nu au). În ce
priveşte antreprenoriatul de intenţie, 9,8% din respondenţi au intenţia de a
dezvolta o fermă sau exploataţie în următorii cinci ani şi 11,5% au intenţia de a
dezvolta o afacere.
4.3. Arenda
Exploatarea pământului în regimul arendei prezintă o serie de avantaje:
exploatarea mai eficientă, posibilitatea utilizării unor tehnologii mai costi-
sitoare, posibilităţi mai mari de obţinere a unor credite. Ţările cu o economie de
piaţă dezvoltată practică închirierea pământului pe scară largă, o mare parte din
fermieri fiind lucrători şi cu proprietari ai pământului. Astfel, în Belgia, Franţa,
Germania, fermierii închiriază mai mult de 60% din terenul pe care îl cultivă,
iar procentul de teren în arendă din pământul cultivat al celor cincisprezece ţări
ale Uniunii Europene este de 40% - vezi şi tabelul 6.4 (Lerman, Csaki, Feder,
2002: 153) . Transferabilitatea pământului se consideră a fi la fel de importantă
ca proprietatea privată asupra acestuia, la dezvoltarea pieţei funciare.
Care este, în aceste condiţii, situaţia României?
În România, practica exploatării în arendă a pământului s-a dezvoltat
slab după 1989, din motive pe care le voi trata succint în cele ce urmează.
Înainte de a trece la analiza propriu-zisă, trebuie făcute două precizări de natură
juridică privind termenul de arendă. Contractual, relaţia de arendă este una de
durată, contractele de tip arendă pornind de la 5 ani (Legea arendei, nr. 16 din
1994), iar orice relaţie de durată mai scurtă este simplă închiriere. Economic,
arendaşul este o persoană (fizică sau juridică) ce urmăreşte să susţină o
exploataţie agricolă medie-mare (şi nu de mici dimensiuni). Aşadar, din punct
de vedere juridic, arenda este un fenomen economic de exploatare agricolă
252
comasată, a unor suprafeţe mari de teren, pe o durată de cel puţin cinci ani. Se
poate observa însă că în literatura de specialitate sociologică, rareori termenul
de arendă este utilizat ţinându-se cont de aceste precizări.
Tabel 6.4 Arenda în câteva din ţările în tranziţie (1996)
Ferme fără
Procentul fermelor ce Mărimea acestor Teren în
pământ în arendă
practică arenda ferme (ha) arendă (ha)
(ha)
Armenia 14 2,6 1,0 1,3
Georgia 2 8,7 7,8 0,7
Moldova 6 16,9 13,5 2,8
România 7 4,1 1,7 3,0
Bulgaria 9 4,8 3,3 1,1
Ungaria 8 19,6 8,8 3,4
Polonia 17 25,7 11,9 7,3
Sursa: Lerman, 2002
În România, exploatarea pământului în arendă este scăzută. Cauzele

sunt complexe şi ele ţin de anumite condiţii care nu s-au realizat până în 2002-
2004, astfel:
 Baza documentară a proprietăţii – eliberarea întârziată a titlurilor de
proprietate, indispensabile închirierii contractelor de arendă şi reglarea
notarială a succesiunilor în familii.
 Exploatarea agricolă abuzivă – Mai ales în primii ani după 1989, incer-
titudinile legale privind proprietatea au permis exploatări agricole abuzive,
fără consecinţe legale. Dezagregarea IAS-urilor şi CAP-urilor au lăsat mili-
oane de hectare neprelucrate (în pârloagă), iar pentru a combate neexploa-
tarea, legea a fost permisivă faţă de exploatarea abuzivă.
 Conflictul de interese între comasarea prin achiziţii de teren şi exploatarea
prin arendă – Investitorii ce achiziţionează terenuri cunosc faptul că odată
începută exploatarea pe baza arendării, micii proprietari nu vor mai vinde
niciodată terenul, fiind mulţumiţi cu veniturile obţinute din arendă. De aceea
investitorii pe termen lung în agricultură preferă să achiziţioneze (să cumpere)
pământul, pentru a obţine suprafeţe de teren comasate şi nu să îl ia în arendă.
 Rentabilitatea sectorului agricol – România se află în mijlocul unei pieţe
mondiale agricole caracterizată de supraproducţie, subvenţii, preţuri mici.
Prin mecanismele pieţei şi comerţului, producătorii români concurează cu
marile exploataţii americane şi cu intens subvenţionatele exploataţii euro-
pene, în timp ce în România, condiţii ce ţin de climă, de disfuncţionalităţile
pieţei româneşti, de la industria de îngrăşăminte la mediul fiscal, fac ca
producţia la hectar să fie aproximativ jumătate din cea înregistrată în Vestul
253
Europei. Aşadar, comparată cu Vestul Europei, exploatarea agricolă în

România este deocamdată nerentabilă economic.
 Carenţele infrastructurii de desfacere – un sector agricol solid nu poate
exista în absenţa unor structuri funcţionale de stocare şi distribuţie a
produsului agricol. În România, silozurile de mare capacitate cu care erau
dotate IAS-urile au ajuns monopoluri locale, astfel încât, orice formă de
exploatare agricolă mare, fie ea asociativă sau arendară, a fost strangulată.
Urmărind datele concrete, deşi legea arendei a apărut încă din 1994,
luarea pământului în arendă se făcea în proporţie redusă la nivelul anului 1998.
Astfel, aproximativ 4% din gospodării au pământ luat în arendă (Sandu, 1999 –
sursa datelor: Barometrul resurselor socio-umane ale reformei, 1998). Analiza
secundară pe date din Barometrul de opinie arată următoarea situaţie legată de
arendă (vezi graficul 6.1)
Grafic 6.1. Proporţia subiecţilor din mediul rural care au pământ luat în arendă
120
96,1 93,1
100 87,4 88,7 87,6
77,2
80
60
40
20 10,8 10,1 9,2

3,9 5,2 5,8
0
1998 1999 2000 2001 2002 2003
Da Nu
Sursa datelor: Barometrele de opinie publică 1998-2004
Acelaşi studiu arată că, în România, luarea în arendă este rezultatul unei
inconsistenţe de status – sărăcie a proprietăţii funciare, dar o mare putere de
muncă şi un important capital social (Sandu, 1999). Astfel, cei ce lucrează
pământul în arendă sunt de vârstă relativ tânără, şi au teren puţin în proprietate,
dar au resurse considerabile de capital social relaţional (dispun de relaţii pentru
rezolvarea diverselor probleme). În ce priveşte mărimea terenului luat în arendă,
aceeaşi sursă prezintă o imagine succintă (vezi tabelul 6.7).
O prelucrare a unor date relevante pentru fenomenul arendării o face
Adrian Hatoş, într-un studiu din 2004. Rezultatele arată că luarea în arendă este
mai puţin frecventă decât darea în arendă (pentru că mulţi proprietari dau
254
terenul unor societăţi sau asociaţii). Cei mai mulţi din cei ce iau pământ în
arendă (în 2000), îl iau de la alte persoane sau de la rude. Motivele pentru a da
pământul în arendă sunt: imposibilitatea de a-l lucra din cauza sănătăţii şi
vârstei, lipsa banilor pentru cultivarea pământului, nu au timp pentru acest
lucru, sau este mai profitabil aşa. Arendarea este o soluţie specifică gospodă-
riilor rurale cu resurse materiale şi umane precare. Interesant este faptul că cei
ce iau teren în arendă nu sunt persoane cu resurse materiale şi cu forţă de
producţie, ci fac parte din familii care nu au pământ şi nu au surse alternative de
subzistenţă. Singurul capital de care dispun este forţa de muncă proprie (rromii
se află în această situaţie în proporţie mare) (Hatos, 2004)
Tabel 6.5 Mărimea terenului agricol luat în arendă de către subiecţii din mediul rural (procente)
Cât pământ luat în

1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
arendă aveţi?
0-1 ha* 2,8** 80,8 96,5 61,0 56,1 72,2 -
1,1-2 ha 0,7 0,6 1,6 23,1 14,1 15,1 -
2,1-5 ha 0,4*** 1 1,3 9,8 12,3 7,6 -
5,1-10 ha - - 0,4 1,2 7 2,6 -
10,1-20 ha - - 0,2 4,9 1,7 2,5 -
Sursa datelor: Barometrele de opinie publică 1998-2004
* Cifrele cuprind şi proporţia celor ce nu deţin deloc teren luat în arendă.
** Cifra reprezintă procentul subiecţilor care au între 0,1-1 ha luate în arendă
*** Cifra reprezintă procentul subiecţilor care au între 2-3,5 ha luate în arendă
(pentru 2004 şi 2005 nu există date referitoare la arendă nici în Bop şi nici în Eurobarometrul Rural)
5. ASPECTE EMPIRICE LEGATE DE PROPRIETATEA FUNCIARĂ

ŞI TIPURILE DE ACTIVITATE ECONOMICĂ ÎN RURALUL
ROMÂNESC
Demersul de faţă este empiric, de analiză a datelor provenite din diverse

surse şi care ilustrează schimbările survenite în perioada 1990-2007 în situaţia
proprietăţii funciare în rural. Ca un corolar al proprietăţii funciare şi al modu-
rilor de a face agricultură ca bază de creare a venitului, am analizat şi tipurile de
activitate economică în rural, în această perioadă. Scopul acestor analize este
acela de a obţine o imagine în cifre despre proprietatea funciară în România şi
evoluţia ei după 1989.
Metoda utilizată este cea a analizei secundare pe baze de date reprezen-
tative pentru ruralul românesc. Sunt utilizate în analiză Barometrele de Opinie
Publică (1998-2004) şi Eurobarometrul Rural 2002, 2005 şi 2007. Voi oferi mai
întâi date despre proprietatea funciară în România, comparativ pe mai mulţi ani,
şi apoi voi particulariza cu datele obţinute din Tălmăcel şi Ludoş.
255
5.1 Activităţi economice şi surse de venit în rural

5.1.1 Activităţi economice în domeniul agricol
Care este ponderea populaţiei rurale şi a celei ocupate în agricultură în
România, comparativ cu celelalte ţări din Europa Centrală şi de Est? Ce
schimbări s-au înregistrat în productivitatea muncii după 1989? Care sunt activi-
tăţile economice predilecte ale populaţiei din rural? Care sunt sursele principale
de venit? Acestea sunt întrebările la care încearcă să răspundă secţiunea de faţă.
Este cunoscut faptul că România are una din cele mai ridicate ponderi
ale populaţiei rurale, şi în acelaşi timp, cea mai ridicată pondere a populaţiei
ocupate în agricultură, comparativ cu ţările membre sau candidate ale Uniunii
Europene (vezi tabelul 6.6), mai precis de nouă ori mai mare decât cea din cele
15 state membre ale UE. Motivele acestei stări de fapt sunt complexe: la lipsa
oportunităţilor de angajare pentru populaţia rurală se adaugă, mărimea suprafe-
ţelor agricole care obligă la o agricultură nerentabilă şi trendul migratoriu ce
antrenează spre sat populaţia care îşi pierde sursele de venit de la oraş.
Tabel 6.6 Ponderea populaţiei rurale şi a populaţiei ocupate în agricultură în câteva

state membre şi candidate ale Uniunii Europene.
Ţări membre sau Populaţie ocupată în

Populaţie rurală în 2000
candidate ale Uniunii agricultură în anul 2002
Europene (% din totalul populaţiei)
(% din totalul populaţiei)
UE 15* 30,9 4,3
CEEC 10** 29,8 13,4
Estonia 30,6 6,5
Ungaria 36 6,1
Letonia 33,2 15,3
Lituania 33 18,6
Polonia 38,3 19,8
Slovacia 46,8 6,6
Republica Cehă 25,9 4,9
Slovenia 49,2 9,7
Malta 9,1 0,5
Bulgaria 31,2 10,7
Croaţia 42,3 3,98
Turcia 35,3 21,2
România 45,4 36,4
Sursa: Eurostat, Earth Trends.
* Ţări membre UE până în 1996
** Ţări membre UE din 2004
256
Compararea numărului de fermieri distribuiţi pe un hectar de teren,

arată că România are aproape de două ori mai mulţi fermieri/hectar decât
majoritatea ţărilor ex-comuniste, ceea ce sugerează o exploatare ineficientă a
pământului (Voicu, Voicu, Precupeţu, Popescu, 2005: 20). Datele arată de
asemenea că creşterea gradului de ocupare a populaţiei în rural nu este însoţită
şi de o creştere a productivităţii muncii în rural, aceasta fiind în scădere după
1990 – reflectată de scăderea proporţiei din PIB realizată de agricultură (Davis,
Douglas, 2001). Relaţia între PIB şi ocuparea în agricultură este invers propor-
ţională, studiile realizate pe ţările ECA48 arătând că o creştere a PIB cu 1% este
însoţită de o scădere a gradului de ocupare în agricultură cu 0,2% (Lerman,
Csaki, Feder, 2002: 21). România reflectă şi ea această relaţie, reducerea după
1989 a creşterii economice sau chiar stagnarea ei, fiind însoţită de creşterea
populaţiei ocupate în agricultură.
De asemenea agricultura României contribuie cu mai puţin de 3% la
totalul exporturilor (Dăianu, 2001). Dintre ţările Europei Centrale şi de Est,
România înregistrează cea mai mare scădere a productivităţii muncii agricole
per capita, în primii 10 ani de reformă. Iar anul cu cea mai scăzută producti-
vitate este 1999, spre deosebire de celelalte ţări în care cea mai scăzută produc-
tivitate se înregistrează în primii trei ani ai reformei (Rozelle, Swinnen, 2004).
Una din condiţiile principale pentru realizarea unei reforme structurale
în scopul creşterii eficienţei sectorului agricol, este reducerea numărului de per-
soane care îşi câştigă traiul din agricultură şi, prin aceasta, consolidarea fer-
melor şi ieşirea din agricultura de subzistenţă. Reducerea populaţiei ocupate în
agricultură de la 36% la 15% (aproape de media celor zece state care sunt
membre UE din 2004), ar însemna ca aproximativ două milioane de persoane
care îşi desfăşoară activitatea în mediul rural să fie direcţionate spre alte
domenii. Având în vedere că un procent mare din aceste persoane au vârsta de
peste 50 de ani, una din soluţii ar fi pensionarea anticipată a acestui segment de
populaţie, concomitent cu sprijinirea lor prin programe de ajutor social
(Dumitru, Diminescu, Lazea, 2004)
În anul 1990, România avea 45,7% populaţie rurală din total, procent ce
se menţine până în 2000, creşte până în 2003, iar apoi începe să scadă. Ponderea
populaţiei ocupate în agricultură a crescut iniţial între 1990-2000, după care a
început să scadă constant (vezi tabelul 6.7).
Aceste cifre reflectă tendinţa de migraţie inversă a populaţiei, de la oraş
la sat, după 1990, sectorul agricol absorbind populaţia disponibilizată de la oraş,
sau populaţia ce nu face faţă costurilor traiului la oraş. Astfel, după 1989,
sectorul agricol a devenit un „angajator de ultimă instanţă”, ce absoarbe această
48
Ţările ECA sunt ţările din Europa şi Asia Centrală, adică ţările din fostul bloc sovietic, la
care se adaugă Europa Centrală şi de Est.
257
populaţie şi o plasează în cea mai mare parte în agricultura de subzistenţă

(Dăianu, 2001:35). Tendinţa de migraţie de la oraş la sat nu e însă caracteristică
doar României, ci este generală pentru majoritatea ţărilor europene, inclusiv
pentru cele din Europa de Vest (Kiehl, Panebianco, 2002).
Tabel 6.7 Populaţie rurală şi populaţie ocupată în agricultură
1990 2000 2003 2004 2005 2006

Populaţie rurală 45,7% 45,4% 46,6% 45,1% 45,1% 44,8%
Pondere populaţie
ocupată în 29,1% 41,4% 34,7% 31,9% 31,8% 29,7%
agricultură
Sursa: Anuarul Statistic al României
Situaţia României, pe regiuni de dezvoltare, în ce priveşte ponderea

populaţiei din rural şi a populaţiei ocupate în agricultură este vizibilă în figura
6.1. Se remarcă regiunile NE şi SV şi regiunea Centru (dacă nu luăm în calcul
Bucureştiul), care au cea mai ridicată şi respectiv cea mai scăzută pondere a
populaţiei ocupate în agricultură.
În 2003, 28% din şomerii din România şi 42,5% din pensionari, se aflau
în rural. Urmărind de asemenea ponderea populaţiei ocupate în agricultură pe
grupe de vârstă, în acelaşi an, se remarcă faptul că procentul cel mai mare se
înregistrează la grupa de vârstă 50-64 de ani (Anuarul Statistic al României,
2003). De altfel, între 1996-2000, creşterea cea mai mare a populaţiei ocupate în
agricultură este pentru populaţia de peste 50 de ani. Munca în gospodăria pro-
prie reprezintă cea mai importantă, sau chiar singura sursă de venit, pentru
populaţia aflată la vârsta pensionării, ceea ce explică procentul mare de vârstnici
ce lucrează până la vârste înaintate. Astfel, o parte importantă a populaţiei rurale
ce are peste vârsta de pensionare continuă să lucreze (44% din populaţia cu
vârste situate între 65 şi 69 de ani, 37% din grupul de vârstă cuprins între 70 şi
74 de ani şi 22% din grupul de vârstă de peste 75 de ani) (Dumitru, Diminescu,
Lazea, 2004).
Cu ce se ocupă aceste aproximativ 4 milioane de persoane (în 2003), ce
îşi câştigă traiul în rural? Dacă urmărim statutul lor profesional observăm că cea
mai mare parte a acestora sunt lucrători pe cont propriu (52,6%), după care
urmează categoria lucrătorilor familiali neremuneraţi (41,2%), adică acele
persoane ce lucrează în gospodăria proprie, fără să primească salariu sau plată
în natură pentru munca lor şi care nu au altă sursă de trai. O analiză atentă a
datelor din anii de după 1989 relevă câteva trăsături specifice unui sector agricol
marcat de ineficienţă:
258
 procentul mic de salariaţi, în scădere între 1990-1997, şi care reflectă lipsa

oportunităţilor de angajare din rural în alt domeniu decât cel agricol;
 proporţia mare de lucrători familiali neremuneraţi, al căror număr a crescut
exponenţial după 1990.
 creşterea ponderii patronilor din mediul rural care, însoţită fiind de o scădere a
numărului de salariaţi, arată faptul că acest segment patronal nu este implicat în
afaceri locale care să ofere locuri de muncă oamenilor, ci realizează mai degrabă
activităţi de intermediere între producătorii agricoli şi angrosiştii din mediul urban
(Institutul de Sociologie al Academiei Române, 2005).
Figura 6.1. Pondere populaţie rurală / Pondere populaţie ocupată în agricultură pe

regiuni de dezvoltare, în anul 2006 (date procentuale)
M
NV S
46,9 / 29,3 NE
56,4 / 47,6
N
B
H
Centru C M
40,2 / 16,7 B
V A
36,5 / 18,6 A
SE
C
44,6 / 32,5 V
T S
H B
SV A
52,4 / 46,2 SV P
C G
58,4 / 35,3 D
S M
BUCUREŞTI
7,5 / 2,0 I
C
Sursa: prelucrare după datele oferite de Anuarul Statistic al României 2007
Structura pe grupe ocupaţionale reflectă o distribuţie aşa cum era de

aşteptat: astfel, pentru anul 2006, este majoritară ocupaţia de agricultor şi lucră-
tor calificat în agricultură (52,5%), urmând apoi meşteşugarii şi lucrătorii
calificaţi în meserii artizanale şi tehnice (10,8%), muncitorii necalificaţi
(14,3%), lucrătorii în servici şi comerţ (5,7%), tehnicienii, maiştrii (3,5%),
specialiştii cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice (1,8%) şi funcţionarii (1,5%)
259
(Anuarul Statistic al României, 2006). Se remarcă procentul mare de muncitori

necalificaţi şi procentul mic al celor cu ocupaţii intelectuale şi ştiinţifice, ceea
ce arată lipsa de specialişti în rural.
Sursele predominante de venit în rural în 2007 sunt pensia de stat pentru
vechime în muncă (20,9%), salariul (14,9%) şi pensia CAP (17,6%), veniturile
băneşti din propria producţia agricolă plasându-se pe locul 5 ca importanţă
(6,1%) (Eurobarometrul Rural 2007).
În ce priveşte veniturile anuale ale gospodăriei din diverse activităţi (co-
merciale sau de altă natură), graficul de mai jos arată că oamenii obţin veniturile
cele mai mari din vânzarea de animale sau carne, din activităţile ne-agricole pe
cont propriu şi respectiv din vânzarea de produse agricole vegetale.
Grafic 6.2 Venituri medii ale gospodăriei rurale, obţinute din diverse activităţi, în
ultimele 12 luni (ROL)
1600000
1342843
1400000
1200000
1081213
1000000
800000 709394
574219
600000
408381
400000
222140
200000 88604
52828
69639 82094
0 31315
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
1= vânzare de animale sau carne 7= venituri din asociaţii şi societăţi agricole

2= vânzare de produse lactate 8= dividende, dobânzi, chirii
3= vânzare de alte produse animaliere 9= prestarea de servicii agricole
4= vânzare de produse agricole vegetale 10= venituri din activităţi neagricole pe cont
5= vânzare de vin, ţuică, palincă, etc. propriu
6= arendă, închiriere, concesionarea 11= venituri din munca cu ziua
ă â t l i
Sursa: Eurobarometrul Rural 2002
Pentru a vedea care sunt modalităţile de desfacere a produselor care
aduc cele mai mari venituri, am testat diferenţele dintre veniturile medii obţi-
nute prin activităţile comerciale de mai sus, în cazul comercializării în diverse
modalităţi, prin Anova. Rezultatele sunt semnificative doar pentru vânzarea
produselor agricole vegetale49.
49
FANOVA = 3,312, sig.F = 0,001, semnificativ pentru p≤0,05
260
În acest caz veniturile sunt semnificativ mai mari pentru cei ce comer-
cializează produsele direct la oraş, la piaţă, faţă de comercializarea lor prin
intermediari, firme private, firme prelucrătoare, sau la oraş în casele oamenilor.
De asemenea veniturile din comercializarea produselor agricole vegetale sunt
semnificativ mai mari pentru cei ce posedă grădină50 şi pământ în proprietate51.
Veniturile din vânzarea produselor agricole variază şi în funcţie de sur-
sele din care au provenit banii investiţi în activităţile agricole. Astfel, cei ce au
investit bani din surse proprii au venituri semnificativ mai mari decât cei ce au
luat credit bancar52. Analiza de varianţă arată că veniturile subiecţilor cresc
odată cu educaţia, pentru cele mai multe din tipurile de activităţi producătoare
de venit.
5.1.2 Activităţi economice ne-agricole
Un rol esenţial în dezvoltarea ruralului şi în transformarea agriculturii

româneşti într-un sector eficient, îl au activităţile economice ne-agricole
desfăşurate în mediul rural. Doar sectorul agricol nu poate face faţă în oferirea
unui trai decent întregii populaţii din rural şi nu poate absorbi întreaga populaţie
activă. Sectorul ne-agricol din rural este cel ce poate oferi o alternativă pentru
obţinerea veniturilor necesare gospodăriei, scăzând astfel insecuritatea
financiară a membrilor acesteia. Sectorul ne-agricol din rural se referă la munca
salariată sau pe cont propriu în activităţi diferite de cele agricole, dar localizate
în arii rurale (cum ar fi procesarea produselor agricole, meşteşugurile, diverse
ramuri industriale, etc.). Aceste activităţi necesită o anumită dezvoltare a
capitalului uman şi material şi o oarecare dezvoltare a infrastructurii.
Nivelul implicării în activităţi ne-agricole este însă scăzut în România,
ponderea din 2002 fiind aceeaşi cu cea din 1930, de 1,9% din totalul populaţiei
ocupate în agricultură (Bleahu, 2004). Economia autarhică specifică satului
românesc, făcea ca gospodăria interbelică să-şi producă aproape toate produsele
de care avea nevoie, restul fiind cumpărate sau obţinute prin schimb cu ocazia
târgurilor. Sectorul ne-agricol cuprindea meseriaşi şi meşteşugari. În perioada
comunistă, implicarea în sectorul ne-agricol, mai precis în industria din mediul
rural, creşte, două fiind căile care duc la acest rezultat: dezvoltarea industriei
grele şi prin aceasta a numărului de navetişti de la sat şi plasarea unor industrii
uşoare în mediul rural. După 1990, sectorul ne-agricol este alcătuit în mare parte
din angajaţi în instituţiile publice ale statului.
50
FANOVA = 3,291, semnificativ pentru p≤0,05
51
FANOVA = 4,439, semnificativ pentru p≤0,05
52
FANOVA = 5,480, sig.F = 0,000
261
Implicarea scăzută a populaţiei în sectorul ne-agricol este explicabilă

prin gradul scăzut de educaţie a populaţiei din rural, prin infrastructura puţin
nedezvoltată, dificultăţilor comunicaţionale şi instituţionale (Davis, Douglas,
2001).
În România în 2002, populaţia rurală ne-agricolă poate fi împărţită în
câteva categorii (Sandu, 2003):
 cei care lucrează în munci nemanuale, cu grad de complexitate ridicat în
cadrul comunei de domiciliu (ocupaţii profesionale, manageriale, tehnice) –
între 3-5%;
 cei care lucrează în munci nemanuale, în sectorul serviciilor în comuna de
domiciliu (lucrători sau muncitori necalificaţi în servicii, funcţionari) – între
4-7%;
 cei cu munci manuale, cu locul de muncă in comuna de domiciliu – între 8-
10%;
 persoanele cu loc de muncă în afara comunei de domiciliu, la oraş (cel mai
adesea) sau în altă comună (navetişti) – între 18-23%.
Restul până la 100% este reprezentat de populaţia rurală ocupată în agri-
cultură. Se observă că ponderea principală o deţin navetiştii rural-urban şi mun-
citorii ne-agricoli (dintre aceştia, cei mai mulţi fiind în construcţii). Simpli-
ficând, tipurile cheie de ocupare rural-neagricolă sunt profesorii, întreprinzătorii
neagricoli, comercianţii şi muncitorii în construcţii. Pentru toate aceste categorii
de populaţie, sursa principală de venit este salariul, urmat de veniturile din acti-
vităţi independente neagricole şi de veniturile din agricultură.
Studiile arată că ponderea populaţiei rurale ocupate în sectoare neagri-
cole este determinată în primul rând de stocul de educaţie (cu cât acesta este mai
ridicat, cu atât populaţia ocupată în afara agriculturii, este mai numeroasă. Dar
creşte şi în cazul relieful de tip deal-munte, în cazul judeţelor cu o vechime mai
mare a urbanizării şi cu localizare în regiunile mai puţin sărace ale României
(Sandu, 2003).
5.2. Proprietate funciară în ruralul românesc între 1990 şi 2007
Se poate observa din graficul 6.3 o creştere până în anul 2001 a pro-
centului celor care deţin pământ (datele sunt doar pentru cei din rural), după
care, din 2002, procentul scade, probabil datorită creşterii tranzacţiilor (de tip
vânzare) cu pământul aflat în proprietate de către cei care nu îl pot lucra. O
influenţă indirectă poate exercita şi scăderea populaţiei din rural şi deci a
numărului proprietarilor.
262
Grafic 6.3 Proporția subiecților din rural care dețin pământ în proprietate
% 85,4 86,1 84,4

90 79,7 77,7 77,2 78,5
73
80
70
60
50
40 26,2
30 20,1 21,4 21,4
13 13 13,9 17,7
20
10
0
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2007
Da Nu
Sursa datelor: Barometrele de opinie publică 1998-2004. Pentru anul 2007 datele sunt
preluate din Eurobarometrul Rural 2007.
În ce priveşte tipurile de proprietate funciară în rural, majoritatea

persoanelor intervievate în cadrul Eurobarometrul Rural 2002 şi 2007 au
grădină şi teren agricol în proprietate sau folosinţă şi un procent mult mai mic
de respondenţi deţin pădure, aşa cum se poate vedea în tabelul de mai jos. Se
poate observa ca pentru toate tipurile de proprietate, valorile procentelor scad
din 2002 până în 2007. Am intenţionat să prezint defalcat, pentru comparaţie,
tipurile de teren agricol aflat în proprietate sau folosinţă şi pentru anul 2007.
Din păcate numărul mare de nonrăspunsuri fac aproape imposibilă utilizarea
datelor (de exemplu pentru pământ în proprietate lucrat în gospodărie pro-
centul de nonrăspunsuri este de 34%, iar pentru pământ în proprietate în aso-
ciaţii agricole familiale se înregistrează 72% nonrăspunsuri).
Tabel 6.8 Proporţia persoanelor ce deţin diverse tipuri de proprietate
funciară în rural (2003 şi 2007)
Grădină Teren agricol în proprietate sau folosinţă (2003) Pădure

În anul 2003: 78,8%, din care În anul 2003:
Pământ în proprietate lucrat in gospodărie: 87%
74,4% Pământ în proprietate în asociaţii agricole familiale: 9% 15,4%
Pământ în proprietate în societăţi agricole: 11%
Pământ luat în folosinţă de la ne-rude: 5%
În anul 2007: Pământ luat în folosinţă de la părinţi, rude: 14% În anul 2007:
59,2% Pământ dat în folosinţă la ne-rude: 4% 9,9%

Pământ dat în folosinţă la copii, rude: 8%
Sursa: prelucrare după Eurobarometrul Rural 2003 şi 2007.
263
Tabelul 6.9 prezintă mărimea terenului aflat în proprietate între 1998 şi

2007. Se poate observa că marea majoritate a respondenţilor au parcele mici de
teren, de 0-2 ha, procentul acestora scăzând doar puţin până în 2004 şi ceva mai
mult până în 2007. Se poate observa că nu se produce o redistribuire a tipurilor
de parcele, în sensul scăderii numărului parcelelor mici şi a creşterii procentelui
celor ce deţin parcele mari, aşa cum ar fi fost normal pentru practicarea unei
agriculturi eficiente. Interesant este faptul că nici după 2000 (după legea care
redistribuie proprietatea funciară în limitele a 50 ha), nu creşte procentul celor
ce deţin parcele mari de pământ. Cifrele ilustrează aşadar parcelarea extremă a
terenului agricol, condiţie ce obligă la o agricultură de subzistenţă, această
situaţie menţinându-se până astăzi.
Tabel 6.9 Mărimea terenului agricol aflat în proprietatea subiecţilor din mediul rural
(date procentuale)
Cât pământ
199
aveţi în 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2007
8
proprietate?
0-2 ha 75,5 50,2 69,5 68,4 66,5 66,3 69 64,6
2,01-10 ha 24,5 34 28,4 30,4 29,8 33 27,9 22,3
10,01-50 ha - 1,2 2,1 1,8 1 0,7 2,6 1,2
Sursa datelor: Barometrele de opinie publică 1998-2004. Pentru anul 2007 datele provin din
Eurobarometrul Rural 2007.
În plus, proprietarii din mediul rural, au adesea terenul agricol împărţit
în mai multe parcele, plasate în locaţii diferite, astfel că devine imposibilă reali-
zarea unei agriculturi performante prin utilizarea unor mijloace moderne. Pentru
2003, 18,1% din respondenţi afirmă că terenul lor nu este parcelat deloc, restul
având terenul agricol parcelat în medie în 3,3 parcele. Pentru anul 2007, 29%
din respondenţi au terenul neparcelat şi restul declară că au în medie 3,2 par-
cele. Se observă aşadar o ameliorare a situaţiei fragmentării terenurilor.
Eurobarometrul Rural 2003 arată că 88% din cei intervievaţi reuşesc să-şi
lucreze tot pământul şi doar 10% au şi pământ nelucrat, invocând ca motive
preţul ridicat al lucrărilor agricole (29%), calitatea proastă a pământului (20%),
depărtarea prea mare a terenului de sat (15%), sau starea de sănătate precară sau
vârsta înaintată (11%). În 2007, 82% din respondenţi afirmă că îşi lucrează
pământul în totalitate, cei ce au pământ nelucrat invocând ca motive preţurile
prea mari ale lucrărilor agricole (44,4%), starea precară a sănătăţii sau vârsta
(16%), depărtarea terenului de sat (9,1%), faptul că produsele obţinute sunt
prost plătite (4,8%) şi calitatea proastă a pământului (4,3%). Se remarcă aşadar
o înrăutăţire a situaţiei terenurilor rămase nelucrate, ce se datorează creşterii
preţurilor lucrărilor agricole şi îmbătrânirii populaţiei de la sat şi a înrăutăţirii
stării de sănătate a acesteia.
264
Deşi surprind în bună măsură situaţia actuală a proprietăţii funciare în

ruralul românesc, datele de mai sus, nu sunt suficient de sintetice ca să ofere o
imagine globală. Din acest motiv, am încercat construirea unui indice, pe care l-
am numit Indicele Proprietăţii Funciare (IPF), calculat atât pentru datele din
Eurobarometrul Rural 2003, cât şi (parţial) pentru 2007. Meritul lui este de a
permite exprimarea datelor numerice referitoare la proprietate sub o formă
grafică sintetică (vezi figura 6.2).
Tabel 6.10 Variabile utilizate în calcularea Indicelui Proprietăţii Funciare (IPF)
Variabila Variabila recodificată

1. Mărimea terenului agricol aflat în TEREN – variabilă categorială, cu trei
proprietate şi lucrat în gospodărie variante:
(codificată HAP1 în EBR 2003 şi C3.1 în 1. sub 2 ha
EBR 2007) 2. Între 2,1 – 10 ha
3. Peste 10,1 ha
2. Numărul de parcele în care este împărţit PARCELE – variabilă categorială, cu trei
pământul aflat în proprietate variante:
(HAP8 în EBR 2003 şi C6 în EBR 2007) 1. în 4 sau mai multe parcele
2. în 2 sau 3 parcele
3. nu e împărţit
3. Pământul aflat în proprietate este lucrat în LUCRAT – variabilă nominală, cu două
totalitate sau parţial variante:
(HAP9 în EBR 2003 şi C7 în EBR 2007) 0. este lucrat parţial
1. este lucrat în totalitate
4. Suprafaţa de teren nelucrată NELUCRAT – variabilă categorială, cu trei
(HAP9DA1 în EBR 2003 şi C8 în EBR 2007) variante:
1. sub 2 ha
2. Între 2,1-10 ha
3. Peste 10,1 ha
IPF = TEREN + PARCELE + LUCRAT - NELUCRAT
Indicele astfel obţinut ia valori între 1şi 7, 1 semnificând o situaţie deficitară a proprietăţii
funciare (sub 2 ha de teren agricol aflat în proprietate, împărţit în 4 sau mai multe loturi, şi
nelucrat în totalitate) iar 7 reprezentând o situaţie bună a proprietăţii funciare (suprafaţă de
peste 10 ha de teren agricol în proprietate, neîmpărţit în loturi şi lucrat în totalitate).
Pentru calcularea indicelui am avut în vedere doar datele despre pă-

mântul aflat în proprietate şi lucrat în gospodărie, nu şi cel lucrat în asociaţii
sau societăţi agricole. Acest indice care este unul aditiv, ia în calcul mărimea
terenului aflat în proprietate şi lucrat în gospodărie (recodificată în variabila
TEREN), numărul de parcele în care este împărţit terenul aflat în proprietate
265
(PARCELE), situaţia lucrării pământului (în totalitate sau parţial – LUCRAT) şi

mărimea suprafeţei de pământ nelucrate (NELUCRAT), dacă este cazul. Într-o
primă etapă am recodificat aceste variabile conform coloanei 2 din tabelul 6.10.
Indicele este unul aditiv, modul de calcul fiind vizibil în acelaşi tabel.
Ceea ce rezultă este aşadar un indice ce ia în considerare mărimea tere-
nului, fragmentarea lui în parcele şi procentul de teren lucrat. Calculând mediile
acestui indice pentru fiecare din judeţele României, se obţine figura de mai jos.
Mediile variază între 1 şi 5, ceea ce înseamnă că nici un judeţ nu are media 6
sau 7, echivalentă cu o situaţie foarte bună a proprietăţii funciare. Judeţele figu-
rate cu negru pe desen au o situaţie extrem de precară a proprietăţii funciare, iar
cele figurate cu alb au o medie a IPF mare şi deci o situaţie bună a proprietăţii
funciare. Pentru unele judeţe a fost calculată valoarea IPF şi pentru anul 2007
(pe datele din EBR 2007), aceasta fiind trecută pe acelaşi desen. Aradul de
exemplu, are în 2003 o medie IPF de 3,0, iar în 2007 o medie de 3,7, ceea ce
semnifică ameliorarea situaţiei proprietăţii funciare, fie prin comasarea terenu-
rilor, fie prin vinderea lor şi valorificarea prin forţă de muncă mai tânără. Din
păcate, baza de date a Eurobarometrului Rural 2007 nu permite calcularea me-
diei IF pentru toate judeţele.
Se remarcă faptul că judeţele ce au situaţia cea mai dificilă sunt în
special cele din zona de munte, unde relieful nu permite comasarea terenurilor
şi mărimea parcelelor este inerent mai mică.
Cu toate acestea, relieful nu este singurul factor explicativ, pentru această
situaţie, dovadă fiind faptul, că în 2007 situaţia proprietăţii funciare se îmbu-
ătăţeşte la unele din aceste judeţe. O altă explicaţie pentru fragmentarea tere-
urilor din aceste judeţe şi valorificarea parţială a pământului este probabil moul
în care proprietarii de pământ au primit titlurile de proprietate, lipsa acestora
îngreunând tranzacţiile cu pământ.
Din figura 6.2 se poate observa că tendinţa este ca în 2007 să se pro-
ducă o îmbunătăţire a situaţiei proprietăţii funciare, ceea ce s-a produs probabil
prin finalizarea procesului de obţinere a titlurilor de proprietate şi prin tranzacţii
funciare ce au permis comasarea terenurilor. Există totuşi câteva judeţe în care
situaţia proprietăţii funciare s-a înrăutăţit din 2002 până în 2007, respectiv
Călăraşi, Prahova şi Galaţi.
Indicele prezentat are o funcţie exploratorie. În ciuda marelui său
avantaj, acela de a permite agregarea la nivel naţional a unor date eterogene şi
astfel de a permite comparaţii între judeţe/regiuni, în forma prezentată mai sus,
indicele are şi o serie de neajunsuri, neîndeplinind unele condiţii cerute unor
astfel de instrumente (Bălţătescu, 2006): modul de alegere a indicatorilor care îl
formează şi modul de scalare a lor nu se bazează pe o teorie testată empiric; de
asemenea este un indice a cărui fidelitate nu a fost testată. Ne propunem ca într-
266
un studiu ce va urma să atingem aceste două probleme, pentru ca indicele să

aibă mai mult decât funcţie exploratorie şi să câştige în utilitate.
Figura 6.2. Situaţia proprietăţii funciare în judeţele României

(medii ale Indicelui Proprietăţii Funciare)
SM BT
3,0 MM SV 3,1
3,0 3,8
SJ
BH 2,3↑4,0 IS
3,7 BN NT 2,9
CJ 3,3↑4,1 3,6↑4,1
2,1 CV VS
AR 2,3↑2,5 3,0↑3,9
3,0 ↑ 3,7 AB HR
1,7 SB 1,8
TM 2,4↑2,5 BV VN GL
1,9 2,0 3,5 3,3↓3,0
HD MS
2,7↑3,5 GJ VL PH 3,5 BZ TL
3,9 1,8 3,5↓2,4 3,5↑4,0 BR 4,2
OT 3,2
CS DJ 3,7↑3,8IF DB CT
2,8 2,8 ↑ 3,4 1,5↑2,2 3,4 IL 3,2
MH GR 2,8
TR AG CL
3,3 3,1
2,6 3,7 3,0 ↓2,9
.
Medii sub 2,5 Medii între 2,5 – 3 Medii între 3-3,5 Medii peste 3,5
Notă: La unele judeţe apar două cifre şi o săgeată sus-jos. Motivul este acela că pentru aceste
judeţe s-a calculat media IPF şi pentru anul 2007, iar săgeata semnifică creşterea sau scăderea
acestei cifre faţă de 2002. Pentru judeţele ce au figurată o singură cifră, nu există date colectate şi
pentru anul 2007.
5.3. Tălmăcel şi Ludoş – studiu de caz
Prin chestionarul şi interviurile realizate pe o problematică identitară în

cele două comunităţi studiate, am urmărit şi o evaluare a problemelor legate de
proprietatea asupra pământului. Pe lângă aspectele obiective, cantitative legate
de proprietatea funciară, cele două instrumente utilizate au urmărit şi aspecte
267
subiective, respectiv importanţa pământului în viaţa oamenilor din cele două

sate şi mulţumirea pe care o au faţă de pământ.
5.3.1 Proprietate funciară şi alte tipuri de proprietăţi în cele două sate studiate
Proprietatea asupra pământului. Cele două comunităţi rurale studiate

au avut o istorie diferită în ce priveşte proprietatea funciară. Când în toată ţara
începe procesul colectivizării, în Tălmăcel oamenii sunt anunţaţi că nu se mai
înfiinţează CAP, deşi fuseseră deja desemnaţi cei ce trebuiau să se ocupe cu
realizarea colectivizării în sat. Oamenii de azi explică eşecul colectivizării
înainte de a fi început, fie prin calitatea slabă a pământului, fie prin intervenţiile
la forurile competente din partea unor persoane influente şi care îşi aveau ori-
inea în Mărginimea Sibiului (se spune că la acea dată, 15 din membrii Acadeiei
Române proveneau din Mărginimea Sibiului). Faptul că Tălmăcelul nu a fost
colectivizat a determinat o serie de avantaje, sau, mai bine spus, a prevenit apa-
iţia unor probleme sociale: depopularea satului, sărăcirea, conflictele sociale
legate de pământ. Există voci în sat care afirmă că procesul colectivizării ar fi
adus şi efecte pozitive pentru evoluţia acestuia: Tălmăcelul ar fi rămas comună
(comuna Tălmăcel este desfiinţată în 1948 şi trecută în subordinea comunei
Tălmaciu), oamenii ar fi achiziţionat cunoştinţe legate de cultura pământului –
cum să folosească utilajele moderne, cum să cultive eficient pământul (Stroilă,
G., 1996, p. 117). În interviurile realizate pe teren, sătenii recunosc şi ei impor-
anţa faptului că satul lor nu a fost colectivizat: „După ‘40-’50 am scăpat de
necazul colectivizării, Tălmăcelul nu a fost colectivizat, lumea o fost liberă, cu
toate că dădeau contracte la primărie, dar totuşi n-au fost atinşi. Şi acum când
s-o recuperat pământul mulţi au primit pământ la Tălmaci, într-o zonă foarte
bună, e mult mai productiv.” (O.I., masc., 35 de ani).
Efectele la nivelul mentalităţii ale faptului că satul nu a fost colectivizat
sunt vizibile şi azi când oamenii consideră că pământul poate fi lucrat cel mai
bine individual (75,4%) şi nu în asociaţie (13,1%). Mai ales în Tălmăcel se re-
arcă tendinţa ca opţiunea pentru lucrul individual sau în asociaţie al pământului
să varieze în funcţie de educaţie şi ocupaţie, astfel, cei cu mai multă educaţie şi
cu ocupaţii cu studii superioare, tind să opteze pentru lucrul în asociaţie al
pământului.
Ludoşul în schimb, nu a reuşit să scape de colectivizare, aceasta cul-
minând în 1961-1962 cu acte de hărţuire şi terorizare a sătenilor, care au re-
nunţat foarte greu la pământul lor. În 1962 când procesul a fost declarat înche-
iat, a început exodul populaţiei, mai ales a celei tinere, spre oraş. Colectivizarea
a însemnat de asemenea pentru Ludoş, debutul unor conflicte sociale între
săteni, care s-au acutizat cu ocazia aplicării Legii Fondului Funciar. Conflictele
268
au apărut între membrii asociaţiei familiale „Ludoşana” şi celelalte familii din

sat (Muntean, 1993:26). De altfel se poate observa în graficul de mai jos,
diferenţele între cele două comunităţi în ce priveşte mulţumirea oamenilor faţă
de aplicarea Legii 18/1991.
Grafic 6.4 Modul de aplicare a Legii Fondului Funciar în Tălmăcel şi Ludoş
40 35,8
30,2
30
20,1
18,2
20 15,2
11,9
10
0
Bine şi foarte bine Nici bine, nici prost Prost şi foarte prost
Tălmăcel Ludoş
Sursa datelor: cercetare proprie
În ce priveşte tipurile de proprietate asupra pământului deţinute de

locuitorii celor două sate, se poate remarca din tabelul 6.11 faptul că în ambele
sate, proporţia cea mai mare este reprezentată de cei ce au pământ în proprietate
şi îl lucrează în gospodăria proprie. Asociaţiile agricole şi arendarea sunt
realităţi mai puţin frecvente.
Se remarcă Ludoşul, cu un procent mai mare de subiecţi ce practică
arenda, dar în acelaşi timp, cu un procent mai ridicat de locuitori care lasă
pământul în pârloagă. Ţinând cont de precizările făcute la capitolul privind
arenda, dimensiunea mică a parcelelor arendate sugerează relaţii ce cu greu pot
fi încadrate în termenul de arendă, relaţii probabil necontractuale, înţelegeri
informale de exploatare a terenurilor proprietarilor absenţi.
În ce priveşte importanţa pământului în viaţa oamenilor din cele două
sate, procentele ilustrează o situaţie similară, în sensul că majoritatea subiecţilor
cuprinşi în eşantionul nostru (59,3% în Tălmăcel şi 54,5% în Ludoş) afirmă că
pământul este foarte important în viaţa lor. Totuşi, dacă urmărim rezultatele la
întrebarea legată de intenţia de înstrăinare a pământului, se observă că ludoşenii
sunt mai dispuşi să vândă pământul pe care îl posedă. Există o diferenţă consi-
derabilă între tineri şi vârstnici, semnificativă statistic (calculul valorilor rezi-
269
duale ajustate arată acest lucru) în ce priveşte importanţa pământului în viaţa lor
– pământul este mai important pentru vârstnici decât pentru cei tineri. De ase-
menea este mai important pentru cei cu mai puţină educaţie.
Tabel 6.11 Tipuri de proprietate în Tălmăcel şi Ludoş

(datele sunt exprimate în procente)
Ce fel de suprafaţă agricolă deţineţi? Tălmăcel Ludoş

Teren aflat în proprietatea familiei mele şi lucrat în 85,1 65,5
gospodăria noastră
Teren aflat în proprietate şi lucrat în asociaţie agricolă 0,4 0,6
Teren aflat în proprietate şi dat în folosinţă (arendă) 1,1 4,2
Teren aflat în proprietate şi lucrat de copii sau rude 3,7 1,8
Teren aflat în proprietate şi nelucrat 1,9 7,9
Teren luat în arendă. 0,7 5,5
Altă situaţie* 5,2 9,7
* Aici se încadrează subiecţii ce nu deţin pământ (5,3%) şi cei ce au teren concesionat (0,4%)
Aceeaşi categorie tinde să afirme că Legea Fondului Funciar nu a fost

aplicată foarte bine în satul lor (cei cu mai multă educaţie sunt mai mulţumiţi de
aplicarea ei). În ce priveşte mulţumirea faţă de cantitatea de pământ aflată în
proprietate, cei din Tălmăcel optează mai degrabă pentru “mulţumiţi” (57,5%),
iar cei din Ludoş pentru „foarte mulţumiţi” (40,6%). Calitatea precară a pămân-
tului în Tălmăcel reiese foarte clar şi din chestionarul nostru, 47% din subiecţi
declarându-se nemulţumiţi şi foarte nemulţumiţi de aceasta (38% se declară
mulţumiţi şi foarte mulţumiţi), în timp ce în Ludoş, calitatea terenului este mult
mai bună, un procent covârşitor (73,3%) declarându-se mulţumiţi şi foarte
mulţumiţi. De altfel, Ludoşul este cunoscut pentru cultura castraveţilor, iar
89,24% din populaţia acestuia reprezintă ponderea populaţiei ocupate în
agricultură (Sursa: Indicatori de dezvoltare a satelor româneşti – 1998). În pri-
vinţa utilajelor agricole pe care le posedă, tălmăcenii se declară în proporţie de
49,2% mulţumiţi şi foarte mulţumiţi, iar în Ludoş opinia este mai împărţită –
30,9% sunt nemulţumiţi, 41,9% sunt mulţumiţi.
Agricultura practicată în cele două sate este preponderent una de sub-
zistenţă, în Tălmăcel, datorită reliefului şi calităţii slabe a pământului, iar în Ludoş,
datorită lipsei mijloacele moderne de realizare a agriculturii. În Tălmăcel existenţa a
două pensiuni agroturistice poate fi încadrată în activitatea de antreprenoriat.
Alte tipuri de proprietate. Pe lângă pământ, oamenii din cele două sate mai au
în proprietate casa în care locuiesc (99,3% în Tălmăcel şi 96,4% în Ludoş din
270
subiecţii intervievaţi) şi alte bunuri cum ar fi: atelier (7,5% în Tălmăcel şi 3,0%
în Ludoş), unitate comercială (1,9% în Tălmăcel şi 1,2% în Ludoş). De aseme-
nea sunt amintite: pensiune agroturistică (numai în Tălmăcel), animale, stână,
şură, moară.
5.3.2 Tipuri de activitate şi surse de venit în cele două sate
Ocupaţiile de bază în Tălmăcel sunt creşterea animalelor (oi, vite) şi

cultivarea pământului, iar ocupaţiile complementare sunt prelucrarea lemnului
sau diversele meserii (fabricarea uleiului, brutari, cojocari, etc.). Se cultivă
grâul, porumbul, orzul, ovăzul, cartoful. Uneltele oamenilor sunt rudimentare,
datorită faptului că nu este profitabilă achiziţionarea unor mijloace mai mo-
derne, fiind puţine locurile în sat unde acestea ar putea fi folosite. În perioada
comunistă, o mare parte a populaţiei satului, mai ales cea feminină era ocupată
în industrie – agricultura fiind o ocupaţie de timp liber – aceasta fiind o impor-
tantă sursa de venit. „Sunt oameni destul de harnici, eu aşa îi văd, că aicea în
sat se lucrează pământul ăsta de multe ori fără rost...toată vara merg şi lucră,
stau acolo în arşiţa aia şi toamna merg să cumpere porumb şi grâu din piaţă.
Pământul nostru este un pământ destul de sărac. Şi ei totuşi îl lucră cu nişte
eforturi enorme. Fâneţele sunt la o distanţă de 2-3 km, drumuri greu accesi-
bile.. .deci trăiesc prin eforturi mari. Practic, până nu erau întreprinderile,
până n-o început să plece lumea la lucru, era un sat destul de sărac.” (O. I., 35
de ani, Tălmăcel)
În Ludoş, principalele ocupaţii sunt de asemenea agricultura (grâul, po-
rumbul, legumele) şi creşterea animalelor (vite, porci, oi, cai). Între 1930-1940 a
început să se dezvolte cultivarea legumelor, în special a castraveţilor, ludoşenii
devenind cunoscuţi în toată ţara pentru comerţul cu castraveţi (Comuna Ludoş,
judeţul Sibiu, 1998:14). Cultura castraveţilor reprezintă o componentă impor-
tantă a vieţii în sat ea fiind de altfel o marcă identitară pentru locuitorii acestuia.
Probabil că această îndeletnicire explică şi comportamentul de comercializare a
produselor obţinute în gospodăria proprie, mai frecvent în Ludoş decât în
Tălmăcel.
În ambele comunităţi, ponderea venitului provenit din producţia proprie
este superioară celei înregistrate în ţară. Principalele surse de venit rămân însă
salariul de la stat sau particular, pensia de la stat şi pensia CAP (ponderea mare
a acestora fiind dată de numărul mare de vârstnici).
Anexa 6, graficele 1 a şi b arată în ce măsură producţia proprie acoperă
nevoile gospodăriilor din cele două sate. Se observă că Ludoşul are mai mulţi
subiecţi ce afirmă că produsele obţinute în gospodăria proprie le acoperă ne-
voile în totalitate, probabil datorită faptului că fac o agricultură mai apropiată de
271
antreprenoriat: relieful permite practicarea unei agriculturi prin mijloace moder-

ne, cultivă cantităţi mai mari şi comercializează o parte importantă din
producţie.
În acelaşi an, o întrebare similară adresată subiecţilor din mediul rural
în cadrul Barometrului de Opinie Publică, arată că 21,4% din subiecţi afirmă că
îşi pot acoperi jumătate din consumul propriu cu produsele obţinute în
gospodăria lor (atât Tălmăcelul, cât şi Ludoşul au procente semnificativ mai
mari); 19,2% din subiecţi trebuie să cumpere tot ce consumă, în timp ce în cele
două sate procentul de subiecţi ce afirmă acelaşi lucru este mult mai mic).
Mulţumirea oamenilor faţă de propriul venit şi implicit calitatea vieţii
acestora sunt scăzute, cei mai mulţi subiecţi, din ambele sate afirmând că banii
nu le ajung nici pentru strictul necesar (Ludoş), sau le ajung doar pentru strictul
necesar (Tălmăcel). Situaţia este similară cu cea din ţară, analiza secundară pe
datele Barometrului Rural arătând că majoritatea subiecţilor din mediul rural
(51,8%) se plasează în prima categorie şi 37,5% se plasează în a doua categorie.
Chestionarul aplicat în cele două sate a cuprins şi o întrebare legată de
cine anume realizează principalele munci din gospodărie, în scopul de a con-
figura rolul soţului, al soţiei şi al copiilor. A rezultat o repartiţie a rolurilor ce
poate fi observată în Anexa 6, graficele 2 a şi b, şi care este una tradiţională,
membrii familiei având alocate rolurile obişnuite – soţia ocupându-se prepon-
derent cu treburile din interiorul casei, iar soţul cu cele din exterior. De ase-
menea se poate observa că aceste roluri nu diferă de la o comunitate la cealaltă.
Există o diviziune de gen a muncii (Marinescu, 2002: 28) femeile şi bărbaţii
având roluri bine delimitate, precise.
6. CONCLUZII
Capitolul debutează cu argumentarea necesităţii de a discuta despre pro-

prietate funciară într-o lucrare legată de schimbare socială şi identitate în rural,
urmată apoi de definirea proprietăţii. O secţiune distinctă este dedicată formelor
arhaice de proprietate în rural, cu accent special pe devălmăşie. Urmează apoi
analiza reformelor agrare din ruralul românesc, începând cu cea de la 1830 şi
terminând cu reforma din 1991. Aici, analiza a zăbovit ceva mai mult, fiind dis-
cutate aspecte politice, economice, dar şi efecte sociale, demografice sau chiar
culturale ale modului în care s-a făcut restituirea proprietăţii în 1991. Agricul-
tura de subzistenţă, fenomenul antreprenoriatului şi al arendării, sunt discutate
fiecare, şi ilustrate cu date semnificative, într-un capitol separat.
Subcapitolele dedicate analizelor empirice pe probleme de proprietate
funciară în România după 1989, sunt extrem de bogate în date relevante. Sunt
discutate aspecte ca: proporţia subiecţilor din rural ce au pământ în proprietate,
272
tipurile de proprietate funciară, mărimea terenului agricol aflat în proprietate şi

situaţia parcelării terenurilor, atât în general, cât şi comparativ pe judeţe.
Am considerat important să discutăm şi activităţile economice şi sursele
de venit în rural, după 1989, cele trei aspecte fiind legate între ele. În final, am
particularizat demersul, ilustrând situaţia din cele două sate, în ce priveşte pro-
prietatea funciară.
Concluziile în urma acestui demers extrem de laborios sunt oarecum
îngrijorătoare. Comparativ cu celelalte ţări europene, situaţia României nu este
foarte satisfăcătoare:
 România are una dintre cele mai mari ponderi ale populaţiei rurale (fiind
depăşită în 2000 doar de Slovenia şi Slovacia
 Ponderea populaţiei rurale se menţine la acelaşi nivel între 1990-2000,
creşte uşor până în 2002, după care începe să scadă.
 În 2002, ponderea populaţiei ocupate în agricultură în România era de nouă
ori mai mare decât cea din cele 15 state membre ale UE (până în 1996)
 În România, ponderea populaţiei ocupate în agricultură creşte până în 2002,
după care începe să scadă.
 Regiunile Sud şi Nord-Est au cea mai ridicată pondere a populaţiei rurale,
iar regiunea Vest are cifra cea mai scăzută pentru acest indicator.
 Regiunile Nord-Est şi Sud-Vest au cea mai ridicată pondere a populaţiei
ocupate în agricultură, iar regiunea Centru (dacă nu luăm în calcul Bucu-
reştiul) are cea mai scăzută pondere a populaţiei ocupate în agricultură.
 Din cele 4 milioane de persoane (în 2003) ce îşi câştigă traiul în rural, cea
mai mare parte sunt lucrători pe cont propriu (52,6%), după care urmează
categoria lucrătorilor familiali neremuneraţi (41,2%).
 Sursele predominante de venit în rural în 2007 sunt, în ordine descrescă-
toare: pensia de stat pentru vechime în muncă (20,9%), salariul (14,9%) şi
pensia CAP (17,6%). Veniturile băneşti din propria producţie agricolă se
plasează pe locul 5 ca importanţă (6,1%).
 Oamenii obţin veniturile cele mai mari din vânzarea de animale sau carne,
din activităţile ne-agricole pe cont propriu şi respectiv din vânzarea de pro-
duse agricole vegetale.
 Veniturile obţinute din valorificarea propriei producţii agricole sunt semni-
ficativ mai mari pentru cei ce comercializează produsele direct la oraş, la
piaţă, faţă de comercializarea lor prin intermediari, firme private, firme
prelucrătoare, sau la oraş în casele oamenilor şi pentru cei ce au investit
bani din surse proprii, spre deosebire de cei ce au luat credit bancar.
 Nivelul implicării în activităţi ne-agricole este scăzut în România, ponderea
din 2002 fiind aceeaşi cu cea din 1930, de 1,9% din totalul populaţiei
ocupate în agricultură
273
 Până în anul 2000 creşte procentul celor care deţin pământ după care, din
2002, procentul scade.
 Terenul aflat în proprietate continuă să fie fragmentat, marea majoritate a
respondenţilor având parcele mici de teren, de 0-2 ha, procentul acestora
scăzând doar puţin până în 2004 şi ceva mai mult până în 2007.
 Motivele invocate de cei ce au pământ nelucrat (18%) sunt: preţurile prea
mari ale lucrărilor agricole (44,4%), starea precară a sănătăţii sau vârsta
(16%), depărtarea terenului de sat (9,1%), faptul că produsele obţinute sunt
prost plătite (4,8%) şi calitatea proastă a pământului (4,3%).
 Calculul Indicelui Proprietăţii Funciare permite evidenţierea faptului că
marea majoritate a judeţelor României înregistrează o situaţie deficitară a
proprietăţii funciare în 2002, în sensul posesiei unor parcele prea mici de
teren pentru a putea realiza o agricultură performantă, în sensul fragmentării
excesive a terenului şi a valorificării incomplete a acestuia. Situaţia se ame-
liorează până în 2007, pentru cea mai mare parte a judeţelor.
În ce priveşte cele două sate, situaţia se prezintă astfel, din punct de
vedere al aspectelor funciare şi economice: în ambele sate, cei mai mulţi locui-
tori au pământ în proprietate pe care îl lucrează în gospodăria proprie, arendarea
şi asociaţiile agricole sunt realităţi puţin frecvente (mai dezvoltate totuşi în
Ludoş), pământul este investit cu aceeaşi importanţă în ambele sate. Atât
Tălmăcelul, cât şi Ludoşul fac o agricultură preponderent de subzistenţă – în
Tălmăcel, datorită reliefului şi calităţii slabe a pământului, iar în Ludoş, datorită
lipsei mijloacele moderne de realizare a agriculturii. În Ludoş însă, oamenii par
să se descurce mai bine din acest punct de vedere, ei câştigând venituri
importante din cultura castraveţilor. În ambele sate ponderea venitului provenit
din producţia proprie este superioară celei din ţară. Sursele de venit principale
sunt salariul de la stat sau particular, pensia de stat şi pensia CAP.
274
Concluzii
CONCLUZII
Studiul de faţă a debutat cu intenţia de a analiza comparativ, pornind de

la date actuale, două sate din Transilvania proiectate pe fundalul ruralului româ-
nesc în general, din punct de vedere al comunităţii, identităţii şi proprietăţii şi de
a contextualiza această analiză plasând-o în cadrul discuţiei legate de schim-
barea socială şi de modernitatea şi tradiţionalismul ruralului românesc.
Această modalitate de lucru pe care mi-o propuneam la început, aceea
de a realiza o comparaţie între ruralul românesc în general şi două sate din
Transilvania, deci de a pendula permanent între aceste două registre de analiză,
s-a dovedit a fi una binevenită. Ea mi-a oferit posibilitatea de a descoperi
perspective noi ale comunităţii ca realitate socială imediată, ale fenomenului
identitar şi ale proprietăţii în rural. Această modalitate de analiză a oferit acestui
studiu posibilitatea de a înţelege şi explica mecanisme care altfel ar fi rămas
criptice. Tot acest demers a fost ilustrat cu date relevante atât pentru dimen-
siunea generală, cât şi pentru cele două sate.
Primul capitol a fost dedicat unei prezentări a satelor Tălmăcel şi Ludoş
ce au constituit obiectul studiului de caz, prezentare ce a trecut prin aspecte cum
ar fi datele generale (localizare, relief), istoria locală, datele demografice şi eco-
nomice, infrastructura, arhitectura şi aspectele legate de cultură (obiceiuri, tra-
diţii). Cu acest prilej, au devenit evidente, deja din această fază de început a stu-
diului, diferenţele ce există între cele două comunităţi. Aceste diferenţe erau
previzibile, pentru că, aşa cum spuneam şi în introducere, am ales intenţionat
două comunităţi rurale care să se plaseze la polul opus al dezvoltării din punct
de vedere economic, social şi al infrastructurii.
Capitolul doi, dedicat analizei schimbării sociale, a tipurilor acesteia şi
a modurilor în care schimbarea socială afectează satul, a arătat că la fel de
important ca schimbările manifeste, obiective din plan social, demografic,
economic sau politic, este modul în care oamenii percep şi evaluează această
schimbare. Şi asta, pentru că aceste aspecte, deşi aparent subiective, fac parte
din mentalul colectiv, din bagajul atitudinal, care ordonează, ghidează şi dic-
275
tează comportamente şi strategii de acţiune. Nu ne putem aştepta ca actorii so-

ciali să sprijine reformele, să participe activ la procesul de tranziţie dacă eva-
luările lor faţă de acestea sunt preponderent negative, dacă se tem de schimbare,
dacă preferă să nu-şi asume riscuri şi optează pentru menţinerea unui statu-quo
anterior schimbărilor actuale. Prelucrarea datelor cantitative şi calitative
obţinute în cele două sate a evidenţiat două aspecte interesante: în primul rând
faptul că atitudinea de respingere a schimbării (manifestată prin teamă faţă de
aceasta) apare în mai mare măsură la cei cu un status socio-economic mai
scăzut, adică la persoanele cu un venit mai modest, cu mai puţină educaţie, cu
resurse mai precare în plan social; în al doilea rând, datele au arătat că teama de
schimbare nu apare în mod singular, ci ea se asociază cu alte orientări atitu-
dinale din acelaşi registru – fatalism, pesimism în legătură cu viitorul, consum
mediatic scăzut, evitarea riscului, lipsa de interes pentru viaţa politică şi socială.
A fi pro sau contra schimbare presupune deci a avea un cumul unitar, cu con-
sistenţă internă, de atitudini, orientări valorice şi strategii de acţiune specifice.
Prin analiza datelor de chestionar şi interviu din cele două comunităţi ce au
făcut obiectul studiului de caz rezultă patru profiluri ale subiecţilor din cele
două sate, în ce priveşte modul de raportare la schimbarea socială.
Capitolul trei al lucrării arată o orientare atitudinală preponderent
tradiţionalistă a ruralului românesc, elementele de modernitate fiind vizibile mai
puţin în plan atitudinal, şi mai mult în planul existenţei obiective. Orientările
postmoderne sunt greu decelabile în acest spaţiu social, ele fiind apanajul urba-
nului. Acelaşi lucru se poate spune şi despre cele două localităţi. În plus, datele
nu arată diferenţe majore între ele, ambele având elemente de modernitate şi de
tradiţionalism. Există totuşi o diferenţă: în Tălmăcel, tradiţionalismul este mai
apropiat de sensul său comunitar (comportamente imitative şi prosociale, coe-
ziune), pe când în Ludoş, regăsim mai degrabă un tradiţionalism ca respingere a
modernităţii atitudinal-comportamentale. Izolarea Ludoşului nu a determinat o
păstrare mai fidelă a obiceiurilor şi tradiţiilor satului, ci dimpotrivă pierderea lor
prin depopularea satului. Astfel, izolarea, deşi nu împiedică pătrunderea ele-
mentelor de modernitate, favorizează pierderea elementelor circumscrise
tradiţiei.
Capitolul patru, dedicat modului în care oamenii se raportează la co-
munitate în contextul proceselor de globalizare de astăzi, relevă şi el concluzii
interesante. Din nou apar diferenţieri în conceptualizarea şi experimentarea
raporturilor comunitare în cele două sate. Diferenţieri care sunt de înţeles, atâta
timp cât experienţa comunismului, ce subminează profund comunitatea, a
afectat Ludoşul în mod mai pregnant, în timpul anilor de colectivizare. Astfel,
locuitorii Tălmăcelului se raportează la comunitate invocând în mai mare
măsură decât cei din Ludoş sentimente pozitive faţă de aceasta (ataşament,
dorinţă de implicare, mândrie) şi sunt mai ataşaţi de tradiţiile şi obiceiurile
276
Concluzii
specifice satului. Comportamentul lor interacţional este mai intens, ceea ce

sugerează legături umane mai puternice. Dar concluzia cea mai surprinzătoare
este aceea că o comunitate puternică, coezivă poate coexista într-un context
social cu elemente clare de modernitate – antreprenoriat, infrastructură moder-
nă, atitudini şi valori moderne. Această concluzie este surprinzătoare pentru că
literatura de specialitate sugerează faptul că ideea de comunitate prinde rădăcini
într-un sol marcat de tradiţionalism, acesta având puterea de a potenţa legăturile
intime, strânse între membrii, intercunoaşterea reciprocă, comportamentele pro-
sociale. Nu putem explica această concluzie decât prin faptul că o comunitate
puternică ia naştere între indivizi care au o identitate puternică şi cu un nivel
economic capabil să asigure o oarecare bunăstare. Astăzi, când se vorbeşte tot
mai mult despre dezvoltare comunitară, când există tot mai multe preocupări la
nivel academic, politic, social, mediatic pentru acest doemniu, această concluzie
capătă semnificaţii deosebite.
Ce se poate spune despre raporturile comunitare la nivel naţional?
Datele arată o abordare mai degrabă pasivă a acestei realităţi sociale, o atitudine
de expectativă din partea locuitorilor, aceştia aşteptând ca problemele comuni-
tăţii să fie rezolvate în primul rând de primărie, sau de alte instituţii ale adminis-
traţiei locale sau de către stat. Se disting Banatul şi zona centrală a Transilvaniei
(Braşov-Sibiu), ai căror locuitori preferă să se informeze în mod direct şi activ
în legătură cu proiectele şi programele desfăşurate la nivelul comunităţii lor.
În ce priveşte cea de a doua dimensiune a capitolului, cele două sate
vizate trăiesc într-o lume foarte puţin globalizată. Aspecte ca schimbarea semni-
ficaţiei şi utilizărilor sociale ale categoriilor spaţiu-timp, transformările econo-
mice, mobilitate, sau circulaţia informaţiei, încep abia acum să îşi facă simţită
prezenţa, şi se impun într-un mod încă subtil la nivelul vieţii sociale. Oamenii
trăiesc după ritmuri ancestrale (date de succesiunea anotimpurilor, de lucrările
agricole specifice fiecărui anotimp), şi sunt încă dependenţi de o economie
locală, care abia dacă le asigură traiul. În schimb, dimensiunea în care semnele
globalizării sunt cele mai vizibile, este cea socioculturală. Dacă ne raportăm
doar la acest registru, nu putem nega schimbările produse în vestimentaţie, în
modul de petrecere a timpului liber, în dorinţa oamenilor de a accede la un
anumit nivel de confort şi bunăstare, similare oamenilor din spaţiile sociale
moderne. Consumul mediatic şi mobilitatea socială le fac cunoscute oamenilor
şi dezirabile stiluri de viaţă şi modele culturale diferite de ale lor.
Analiza fenomenului identitar, atât teoretică, cât şi empirică, din capito-
lul cinci al lucrării, a prilejuit dezvăluirea altor diferenţe între cele două sate:
locuitorii Tălmăcelului se identifică mai puternic cu comunitatea din care fac
parte, cu statutul lor de membri ai acestei comunităţi, cu tradiţiile şi obiceiurile
specifice, cu identitatea lor etnică. Ceea ce prezumam la începutul capitolului s-
a dovedit adevărat: în cele două sate există diferenţieri clare în ce priveşte
277
mărcile identitare utilizate în comportamentul cotidian şi modalităţile prin care

oamenii îşi afirmă / menţin identitatea. Noi suntem diferiţi de alţii prin tradiţiile
noastre (în Tălmăcel) versus noi suntem diferiţi de alţii prin sărăcia noastră (în
Ludoş), sunt cele două modalităţi diferite de conştientizare a unei condiţii iden-
titare. Cauzele ce explică această diferenţă de conştientizare şi afirmare a iden-
tităţii sunt multiple: ele ţin de istoria recentă diferită a celor două comunităţi
(faptul că în Ludoş a existat colectivizare, iar în Tălmăcel nu), de localizarea lor
(izolarea Ludoşului), de nivelul economic al fiecăreia şi de procesele demo-
grafice diferite (depopulare şi îmbătrânire în Ludoş).
La nivel naţional, fenomenul identitar capătă noi valenţe. Lăsând la o
parte faptul că există extrem de puţine date empirice, reprezentative la nivel na-
ţional, legate de identitate, cele existente şi disponibile permit totuşi eviden-
ţierea unor concluzii. O precizare importantă: cele mai multe din cercetările rea-
lizate au vizat aspectul etnic şi mai puţin identitatea socială, colectivă şi cultu-
rală (aceasta din urmă nu este surprinsă deloc în studiile empirice actuale).
Astfel, la nivel naţional, identitatea prioritară este considerată a fi cea de român,
în timp ce la nivelul Europei, oamenii se identifică în primul rând cu localitatea
şi apoi cu ţara. Variabilele vârstă, etnie, gen, mediu de rezidenţă influenţează
sentimentul de mândrie faţă de faptul de a fi român. Astfel, cei mai în vârstă,
românii (şi mai puţin maghiarii), femeile şi cei din rural sunt mai mândri de
faptul că sunt români. Datele arată că în percepţia şi raportarea la celelalte
grupuri etnice (români, rromi, maghiari), regula o fac stereotipurile.
Capitolul final, dedicat chestiunilor legate de proprietate (în speţă funci-
ară) în rural, nu putea lipsi dintr-o analiză a schimbării sociale şi a fenomenului
identitar în acest spaţiu social. Analiza arată puternica extindere a agriculturii de
subzistenţă în România după 1989, debutul greoi al antreprenoriatului (atât
agricol, cât şi ne-agricol) şi exploatarea scăzută a pământului prin arendă. Sunt
analizate şi efectele reformei agricole – în planul agriculturii, dar şi social – şi
modul în care s-a făcut restituirea proprietăţii după 1989. Situaţia României,
comparativ cu celelalte ţări europene nu este foarte satisfăcătoare: o pondere
ridicată a populaţiei rurale şi a populaţiei ocupate în agricultură, o productivitate
scăzută, un număr de două ori mai mare de fermieri la hectar faţă de ţările ex-
comuniste, o pondere mare de pensionari şi şomeri în rural şi o implicare scă-
zută în sectorul ne-agricol.
Situaţia celor două sate se prezintă astfel, din punct de vedere al aspec-
telor funciare şi economice: în ambele sate, cei mai mulţi locuitori au pământ în
proprietate pe care îl lucrează în gospodăria proprie, arendarea şi asociaţiile
agricole sunt realităţi puţin frecvente (mai dezvoltate totuşi în Ludoş), pământul
este investit cu aceeaşi importanţă în ambele sate. Atât Tălmăcelul, cât şi
Ludoşul fac o agricultură preponderent de subzistenţă – în Tălmăcel, datorită
reliefului şi calităţii slabe a pământului, iar în Ludoş, datorită lipsei mijloacele
278
Concluzii
moderne de realizare a agriculturii. În Ludoş însă, oamenii par să se descurce

mai bine din acest punct de vedere, ei câştigând venituri importante din cultura
castraveţilor. În ambele sate ponderea venitului provenit din producţia proprie
este superioară celei din ţară. Sursele de venit principale sunt salariul de la stat
sau particular, pensia de stat şi pensia CAP.
Ce se poate concluziona în urma acestei călătorii printre concepte şi
teorii sociologice şi în urma acestei diversităţi de date empirice? Ca cele două
sate trăiesc în două lumi diferite. Lumea Tălmăcelului este o lume în care
oamenii, deşi neferiţi de dificultăţile unui trai modest şi ale unei agriculturi pe
un teren dificil, sunt mai mulţumiţi de condiţiile de trai, mai adaptaţi lumii
economice şi sociale de azi, mai satisfăcuţi de viaţa lor luată în ansamblu. Este o
lume în care oamenii ştiu încă să aprecieze valoarea unor tradiţii bine păstrate şi
întreţin legături comunitare mai puternice decât în alte sate. Este o lume în care
oamenii îşi afirmă identitatea culturală repetând ritualic, în fiecare an, un obicei
care nu mai există în alte sate. Chiar dacă semnele caracteristice ruralului sunt
evidente, locuitorii de aici se bucură de dotări şi o infrastructură peste media din
ţară şi afirmă că ei trăiesc aici în sat ca la oraş, din punct de vedere al dotărilor
gospodăriilor. Chiar dacă agricultura este una de subzistenţă, apropierea de oraş,
oportunitatea navetei şi mobilitatea circulatorie în străinătate, le oferă oamenilor
resurse alternative pentru un trai decent.
Lumea Ludoşului este, în schimb, o lume care nu reuşeşte să se desprin-
dă de două din efectele cele mai nefericite ale comunismului: depopularea şi
îmbătrânirea progresivă. Este o lume din care mulţi oameni pleacă – în căutarea
unei vieţi mai bune – şi nu se mai întorc. Întreaga viaţă socială şi culturală a
satului este dominată de această realitate. Şi toate dificultăţile economice,
sociale, sau de altă natură îşi găsesc o explicaţie şi aici. Toată această stare de
fapt a fost indusă de schimbările dezastruoase din anii comunismului, mai precis
de colectivizare, responsabilă şi azi de conflictele legate de pământ dintre să-
teni, de incapacitatea acestora de a se asocia (pentru că ideea de asociere vine
dintr-o epocă de care oamenii nu mai vor să-şi amintească), de plecarea masivă
a tinerilor din sat. Cei tineri sunt descurajaţi de perspectivele pe care le oferă
satul, cei în vârstă nu mai au cui să povestească despre obiceiuri şi despre cum
era satul în tinereţea lor. Păstrând încă urmele unui stil de viaţă născut din
convieţuirea cu saşii, Ludoşul trăieşte astăzi cu amintirea a ceea ce a fost odată.
Tălmăcelul şi Ludoşul sunt două lumi care se multiplică precum în două
oglinzi paralele, în nenumărate ipostaze, de-a lungul acestui spaţiu social
contradictoriu şi complex care este ruralul românesc de azi.
279
280
Anexe
ANEXE
281
282
Anexe
ANEXA 1. Operaţionalizare
I. Tradiţie (T) / Modernitate (M) / Postmodernitate (P)
1. Atitudini
 Deschidere (M) vs. închidere la schimbare (T);
 Asumarea riscului ridicată (M) vs. scăzută (T);
 Importanţa educaţiei în viaţa unui om (M – importanţă ridicată);
 Optimism (M) vs. pesimism (T) în legătură cu viitorul;
 Interesul pentru viaţa politică ridicat (M) vs. scăzut (T);
 Atitudinea faţă de muncă ;
 Necesitatea schimbării în comunitatea proprie (caiet albastru) (M);
 Tendinţa spre economisire (T) vs. confort (M, P);
 Ecologism (protejarea mediului de către cetăţeni) (P);
 Ecologism: protejarea mediului trebuie să se facă chiar dacă asta presupune costuri
ridicate (P);
 Scăderea importanţei normelor sociale informale (M, P);
 Acceptarea (P) vs. respingerea (T) diferenţelor între oameni;
 Drepturi egale pentru femei (M);
 Respect pentru autoritate (T) vs. autoexprimare (P);
 Încrederea în ceilalţi (ridicată – P, M);
 Încredere în instituţii (ridicată – M, P);
 Acceptarea concubinajului şi familiei monoparentale (P);
 Acceptarea diversităţii culturale şi religioase (P);
 Importanţa credinţei religioase (ridicată – T);
 Toleranţa etnică (ridicată – P);
 Respectul pentru bătrâni (T);
 Sentimentul eficacităţii personale.
2. Strategii acţionale
 Fatalism (T) vs. sentiment de control asupra propriei vieţi (M, P);
 Evitarea eşecului şi nu căutarea succesului (T) sau căutarea succesului şi nu
evitarea eşecului (M);
 Asumarea responsabilităţii pentru situaţia actuală personală;
 Participare politică (ridicată – M, P);
 Participare comunitară (ridicată – M, P);
 Participare religioasă (ridicată – T);
 Gradul de informare asupra evenimentelor actuale (înalt – M);
 Planificare (M) vs. decizie de moment (T);
 A acţiona după voinţa proprie (M, P) vs. imitarea comportamentului celorlalţi (T);
 Existenţa unor proiecte de viitor (M) ;
 Cooperare comunitară (ajutor reciproc);
 Motivaţia muncii.
283
3. Valori
 Importanţa în viaţa unui om a muncii, credinţei, familiei, naturii, statului, libertate,
prietenie, iubire, cunoaştere, succes, viaţă interesantă, sănătate, responsabilitate,
bunăstarea materială (câştigul), ospitalitatea;
 valorile care ar trebui transmise copiilor: respectul pentru autoritate, spiritul de
economie, credinţa religioasă, bunele maniere, imaginaţia, perseverenţa (hărnicia),
hotărârea, sinceritatea, omenia;
 familie mare vs. familie mică ;
 să pui interesele proprii înaintea intereselor satului;
 să fii cinstit, chiar dacă sărac, vs să încerci să te descurci pentru că toţi cei din jur o fac;
 să ai relaţii cât mai apropiate cu oamenii din sat vs. fiecare trebuie să-şi vadă de
treaba lui.
II. Identitate
1. Identitate individuală
 identificarea cu statusul de ţăran (dacă consideră că e ţăran);
 dacă e mândru că e ţăran;
 identificarea cu naţionalitatea, cu judeţul, religia, comuna (satul);
 caracterizarea ţăranilor de azi;
 caracterizarea nivelului de viaţă al ţăranului astăzi;
 mândria faţă de propria persoană;
 identificarea cu ocupaţia pe care o are (mândrie faţă de ocupaţia sa);
 nivelul de viaţă al ţăranului (mai bun pe vremea colectivizării sau acum);
 măsuri pentru creşterea calităţii vieţii personale;
 aprecierea situaţiei economice proprii.
2. Identitate socială
 identificare (apropiere sufletească de) familie, comunitate, judeţ, regiune, ţară;
 relaţia simbolică cu comunitatea (mândrie, indiferenţă, ruşine, dorinţă de
implicare);
 caracterizarea celor din satul lui;
 credinţa că satul din care face parte e diferit de alte sate;
 prin ce e renumit satul din care face parte;
 opinia asupra viitorului satului;
 proiect de viitor pentru copiii săi;
 percepţia asupra oamenilor din sat;
 problemele satului;
 măsuri pentru îmbunătăţirea vieţii în sat;
 cine ar trebui să ia aceste măsuri;
 solidaritatea, coeziunea (unitatea) oamenilor din sat;
 relaţii cu vecinii;
 dorinţa de a pleca definitiv din sat.
284
Anexe
3. Identitate etnică şi culturală

 identificarea cu tradiţia (apropiere de obiceiurile locale), portul popular din
comună, graiul specific comunei;
 identificarea cu religia proprie;
 respect pentru tradiţie;
 existenţa unor obiceiuri specifice doar în comunitatea respectivă;
 caracterizarea românilor de azi;
 dorinţa de a pleca definitiv din ţară;
 delimitarea clară a diferenţelor etnice;
 identificarea cu oameni de altă naţionalitate din sat;
 respectul pentru oamenii de altă naţionalitate;
 încrederea în oamenii de altă naţionalitate (români, maghiari, germani, rromi,
evrei);
 colaborare interetnică.
4. Identitate teritorială
 ataşament faţă de comunitate;
 importanţa pământului în viaţa lui;
 tipul de suprafaţă agricolă deţinută;
 mulţumirea în raport cu pământul pe care îl deţine;
 calitatea de membru într-o asociaţie agricolă;
 eficienţa muncii individuale sau colective asupra pământului;
 intenţia de a înstrăina pământul pe care îl posedă;
 modul de aplicare a Legii Fondului Funciar în satul lui.
III. Practici culturale
1. Petrecerea timpului liber

 aprecierea posibilităţilor de petrecere a timpului liber;
 vizionare emisiuni TV (ce emisiuni);
 ascultare radio (ce emisiuni);
 lectură ziare şi reviste (ziarul);
 lectură cărţi;
 cinema;
 spectacole;
 discotecă, bar;
 întâlniri cu prietenii, rudele;
 participare la festivaluri de artă populară;
 participare la sărbători, obiceiuri specifice satului.
2. Practici culturale
 purtarea portului popular;
 apartenenţa la un grup artistic (cântec, dans, etc.);
 preferinţe muzicale (populară, uşoară, clasică, manele, etc.);
285
 practici religioase: postul, rugăciunea, mersul la biserică (frecvenţa);

 opinia asupra modului în care se păstrează azi graiul strămoşesc;
 păstrarea obiceiurilor strămoşeşti;
 organizarea de activităţi în sat pentru transmiterea acestor obiceiuri, tradiţii
copiilor;
 menţionarea câtorva obiceiuri pe care subiectul le-a învăţat de la părinţi şi le-a
transmis copiilor săi;
 existenţa unor obiceiuri, tradiţii care s-au pierdut;
 aparatură electrocasnică în posesie: televizor, radio, casetofon, telefon, calculator, etc.
IV. Întrebări de identificare
 locul unde s-a născut (în satul în care locuieşte, în alt sat, la oraş);
 dacă a locuit vreodată mai mult timp la oraş (cât timp);
 ce are familia în proprietate;
 număr de persoane în familie;
 vârsta;
 sexul;
 proprietăţi ale familiei (pământ, casă, atelier, fabrică, unitate comercială, etc.);
 venit;
 nivelul de educaţie;
 ocupaţie;
 stare civilă;
 religie;
 etnie.
286
Anexe
ANEXA 2.1
Universitatea “Lucian Blaga” Sibiu
Catedra de Sociologie Cod chestionar
ANONIM!
CHESTIONAR
Stimate domn / Stimată doamnă,

Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu a iniţiat un studiu prin care urmăreşte să
surprindă schimbările care au apărut în satele din judeţul Sibiu după decembrie 1989. În
acest sens am dori să aflăm opinia dumneavoastră despre satul în care trăiţi. Pentru
aceasta vă rugăm să răspundeţi la toate întrebările din acest chestionar, încercuind
varianta de răspuns care se potriveşte cu situaţia dumneavoastră.
1. Vă rugăm să ne spuneţi cât de des…
De
De câteva O dată pe Exemple de ziare,
câteva
Zilnic ori pe lună sau Deloc reviste, emisiuni radio,
ori pe
săptămână mai rar tv, gen de cărţi
lună
1. Citiţi ziare şi 5 4 3 2 1
reviste
2. Ascultaţi radio 5 4 3 2 1
3. Vă uitaţi la 5 4 3 2 1
televizor
4. Citiţi cărţi 5 4 3 2 1
Oare-
2. Care din opiniile de mai jos consideraţi că Este
cum
Nu este
Nu
sunt adevărate şi care nu: ade- ade-
ade- ştiu
vărat vărat
vărat
1. E important ca tinerii să facă cât mai multă şcoală, pentru 1 2 3 9
că numai aşa pot reuşi în viaţă.
2. Femeile trebuie să fie egale cu bărbaţii. 1 2 3 9
3. Munca este cel mai important lucru în viaţa mea. 1 2 3 9
4. Părinţii trebuie să-i înveţe pe copii bunele maniere. 1 2 3 9
3. Alegeţi din fiecare pereche de mai jos, fraza cu care sunteţi de acord:
1. Mi-e teamă de schimbare, pentru că
2. Doresc schimbarea pentru că numai prin
1. nu se ştie
ea viaţa poate deveni mai bună.
niciodată ce poate aduce ea.
1. Omul nu poate schimba ceea ce îi este 2. Omul poate să îşi controleze viaţa şi să
2.
scris. îşi construiască propriul destin.
2. Nu obişnuiesc să fac economii, prefer să
Prefer să economisesc şi să cumpăr doar
3. cumpăr toate lucrurile de care am nevoie
lucrurile de care am nevoie cu adevărat.
pentru a trăi cât mai bine.
1. E bine ca oamenii să facă lucrurile 2. E bine ca oamenii să facă lucrurile aşa
4.
aşa cum le fac şi ceilalţi oameni din sat. cum cred ei că e mai bine.
1. Nu îmi fac planuri dinainte atunci 2. Obişnuiesc să îmi fac planuri dinainte
5.
când trebuie să fac ceva. atunci când trebuie să fac ceva.
287
Atunci când vrei să faci ceva te loveşti de 2. Dacă vrei cu adevărat să faci ceva, poţi,
6. prea multe probleme, aşa că mai bine chiar dacă trebuie să treci peste multe
renunţi. greutăţi.
E greu să reuşeşti în viaţă, tot ce poţi 2. Trebuie să încerci cu orice preţ să
7.
face este să te menţii pe linia de plutire. reuşeşti în viaţă.
1. E mai bine să ai o familie mare, cu 2. E mai bine să ai o familie mică, cu unul
8.
mulţi copii. sau doi copii.
1. Omul trebuie să pună interesele 2. Omul trebuie să pună interesele sale
9.
satului înaintea intereselor sale. înaintea intereselor satului.
1. Oamenii trebuie să fie cinstiţi, chiar 2. Oamenii trebuie să încerce să se
10.
dacă săraci. descurce pentru că toţi cei din jur o fac.
1. Fiecare trebuie să aibe relaţii cât mai
11. 2. Fiecare trebuie să-şi vadă de treaba lui.
apropiate cu oamenii din sat.
4. Fiecare om încearcă să-şi educe cât mai bine copiii şi să le transmită o serie de
învăţături importante. Precizaţi trei lucruri, cele mai importante, pe care aţi
încercat să le transmiteţi copiilor dumneavoastră:
____________________________________________________
____________________________________________________
____________________________________________________
5. Precizaţi în ce măsură sunteţi de acord cu următoarele afirmaţii:

1. Îmi place să risc.
5. În foarte mare 2. În foarte mică
4. În mare măsură 3. În mică măsură 1. Deloc
măsură măsură
2. Cred că viitorul va aduce lucruri bune.

măsură măsură
3. Atunci când fac ceva, mă preocupă ce spune “gura satului”.

măsură măsură
4. M-ar deranja dacă ar locui lângă mine oameni de altă religie (catolici,
pocăiţi, etc.).
măsură măsură
5. M-ar deranja dacă ar locui lângă mine oameni de altă etnie (ţigani,
maghiari, etc.)
măsură măsură
6. E important să te supui celor “mai mari” ca tine, chiar dacă asta înseamnă
ca uneori să faci altfel decât gândeşti.
măsură măsură
288
Anexe
7. Am încredere în oamenii din satul meu.

măsură măsură
8. Sunt interesat de ceea ce se întâmplă în viaţa politică românească.

măsură măsură
9. Oamenii din satul meu ştiu să se ajute unii pe alţii atunci când e nevoie.
măsură măsură
9. Sunt permanent la curent cu ce se întâmplă în ţară şi în lume.

măsură măsură
6. Dumneavoastră ce părere aveţi, cât de important este în viaţă ...

Nu ştiu
Foarte Destul de Nu prea Deloc
(nonrăspu
important important important important
ns)
1. să crezi în Dumnezeu 4 3 2 1 9
2. să ai o familie 4 3 2 1 9
3. să ai cât mai multă
4 3 2 1 9
şcoală
4. să ai succes 4 3 2 1 9
5. să ai o viaţă interesantă 4 3 2 1 9
6. să ai avere 4 3 2 1 9
7. să pui munca pe primul
4 3 2 1 9
loc
8. să respecţi bătrânii 4 3 2 1 9
9. să fii harnic 4 3 2 1 9
10. să ai prieteni 4 3 2 1 9
11. să te distrezi 4 3 2 1 9
12. să spui adevărul 4 3 2 1 9
13. să ştii să economiseşti 4 3 2 1 9
7. Cât de mult vă simţiţi apropiat Foarte Foarte

Mult Puţin Deloc
sufleteşte de… mult puţin
1. satul (comuna) în care trăiţi 5 4 3 2 1
2. judeţul în care trăiţi 5 4 3 2 1
3. Transilvania 5 4 3 2 1
4. România 5 4 3 2 1
8. Cât de mândru sunteţi de … Foarte Mult Puţin Foarte Deloc

mult puţin
1. propria persoană 5 4 3 2 1
2. ocupaţia pe care o aveţi 5 4 3 2 1
3. faptul că sunteţi român* 5 4 3 2 1
4. faptul că sunteţi ortodox* 5 4 3 2 1
289
*(în cazul în care subiectul are altă naţionalitate sau altă religie se va menţiona naţionalitatea
sau religia corespunzătoare)
9. Vă rugăm să descrieţi în câteva cuvinte ţăranii din România de astăzi:

______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
____________________________________________________________________
10. Consideraţi că nivelul de viaţă al ţăranului era:

1. Mai bun pe vremea colectivizării
2. Este mai bun acum
9. Nu ştiu
11. Ce credeţi că ar trebui făcut pentru ca dumneavoastră şi familia

dumneavoastră să o duceţi mai bine?
______________________________________________________________________
12. Cum vă consideraţi faţă de ceilalţi oameni din sat?

Mai degrabă sărac 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Mai degrabă bogat
13. Spuneţi două lucruri care vă plac şi două lucruri care nu vă plac la oamenii din
satul dumneavoastră:
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
____________________________________________________________________
14. Cine credeţi că este responsabil de nivelul dumneavoastră de trai? (nu se citesc
subiectului variantele)
1. Eu personal.
2. Familia sau rudele mele.
3. Statul.
4. Primăria.
5. Altcineva; cine?__________________________
9. Nu ştiu
15. În ce măsură aveţi următoarele sentimente faţă de satul în care locuiţi:

În foarte
În mare În mică În foarte mică
mare Deloc
măsură măsură măsură
măsură
1. mândrie 5 4 3 2 1
2. indiferenţă 5 4 3 2 1
3. ruşine 5 4 3 2 1
4. ataşament 5 4 3 2 1
5. dorinţă de implicare în 5 4 3 2 1
bunul mers al satului
6. alt sentiment; care? 5 4 3 2 1
___________________
290
Anexe
16. Consideraţi că satul (comuna) din care faceţi parte este diferit de alte sate
(comune)?
1. Da, este diferit. Prin ce?___________________________________________
2. Nu este diferit.
9. Nu ştiu.
17. Satul în care locuiţi este renumit prin ceva?

1. Da. Prin ce? ___________________________________________________
2. Nu este renumit.
9. Nu ştiu.
18. Cât de mult vă simţiţi apropiat sufleteşte de…

Foarte mult Mult Puţin Foarte puţin Deloc
1. familia dumneavoastră 5 4 3 2 1
2. oamenii din sat 5 4 3 2 1
3. religia dumneavoastră 5 4 3 2 1
19. Cât de bine vă înţelegeţi cu vecinii dumneavoastră?

1. Foarte bine
2. Bine
3. Nici bine, nici rău.
4. Rău
5. Foarte rău (nu mă înţeleg deloc).
20. Uneori este nevoie ca toţi oamenii din sat să-şi unească forţele pentru a face
ceva. După părerea dumneavoastră oamenii din satul în care locuiţi pot face
acest lucru?
1. Da, la nevoie toţi oamenii pot fi ca unul.
2. Doar o parte din ei pot să se unească pentru a realiza ceva.
3. Nu, oamenii din sat sunt dezbinaţi.
9. Nu ştiu.
21. Aţi dorit vreodată să plecaţi definitiv din sat?

1. Da. Unde? ________________________
2. Nu.
22. Dacă “da”, care este motivul pentru care aţi dorit să plecaţi din sat?
______________________________________________________________________
23. Ce înseamnă satul pentru dumneavoastră?

______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
24. Care credeţi că sunt problemele cele mai importante ale satului (comunei) în
care locuiţi?
______________________________________________________________________
__________________________________
291
25. Ce vă doriţi pentru copiii dumneavoastră?

1. Să rămână în satul în care locuim.
2. Să plece în alt sat.
3. Să plece la oraş.
4. Să plece din ţară.
9. Nu ştiu.
26. Aveţi copii?

1. Da (vezi întrebarea 27).
2. Nu (vezi întrebarea 28).
27. Dacă “da”, ce vă doriţi pentru copiii dumneavoastră?

1. Să înveţe şi să practice ocupaţia (meseria) dumneavoastră.
2. Să înveţe altă ocupaţie (meserie)
28. Dacă “nu”, ce ocupaţie (meserie) aveţi (sau doriţi să aveţi)?

1. Cea a tatălui meu (mamei mele).
2. Altă meserie faţă de tatăl meu (mama mea).
28. Ce măsuri credeţi că ar trebui luate pentru îmbunătăţirea vieţii în sat?

______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
____________________________________________________________________
29. Cine credeţi că trebuie să se implice pentru rezolvarea acestor probleme? (nu
se citesc variantele)
1. Noi, locuitorii satului
2. Primăria.
3. Consiliul Local.
4. Consiliul Judeţean.
5. Prefectura.
6. Statul.
7. Altcineva. Cine? ____________________________________________
30. Ce credeţi că se va întâmpla în viitor cu satul dumneavoastră? (Cum credeţi că

va fi?)
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
31. Ce credeţi că este cel mai important pentru un om pentru a reuşi în viaţă? Daţi
o notă de la 1 la 5 pentru fiecare din aspectele de mai jos, 1 pentru cel mai
important, 5 pentru cel mai puţin important.
1. Munca _____
2. Relaţiile _____
3. Inteligenţa _____
4. Şcoala _____
5. Norocul _____
292
Anexe
32. Există în satul dumneavoastră tradiţii, obiceiuri populare care s-au păstrat din
strămoşi şi pe care oamenii le respectă în continuare?
1. Da există.
2. Nu, nu mai există.
9. Nu ştiu.
33. Menţionaţi câteva obiceiuri (tradiţii) pe care dumneavoastră le-aţi învăţat de

la părinţii dumneavoastră şi pe care le-aţi transmis (sau le veţi transmite)
copiilor:
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
____________________________________________________________________
34. Cine din satul dumneavoastră respectă aceste obiceiuri?

1. Toţi oamenii din sat respectă aceste obiceiuri (şi bătrânii şi tinerii).
2. Doar bătrânii mai respectă aceste obiceiuri.
35. Credeţi că tinerii şi copiii din satul dumneavoastră sunt interesaţi să cunoască
aceste obiceiuri?
1. Da, toţi sunt interesaţi şi participă la aceste obiceiuri.
2. Doar unii din ei sunt interesaţi.
3. Nu sunt deloc intersaţi.
9. Nu ştiu.
36. Au existat în satul dumneavoastră obiceiuri, tradiţii care astăzi nu mai există?
1. Da.
Care?__________________________________________________________
2. Nu.
9. Nu ştiu.
37. Există în satul dumneavoastră obiceiuri, tradiţii care nu mai există în alte
sate?
1. Da.
Care?__________________________________________________________
2. Nu există.
38. În satul dumneavoastră, cu ocazia sărbătorilor mari, se organizează

manifestări la care participă tot satul?
1. Da, se organizează.
2. Nu, nu se organizează
9. Nu ştiu.
293
39. Dumneavoastră cunoaşteţi cântece populare, jocuri, poezii sau strigături

specifice satului dumneavoastră, pe care le-aţi învăţat de la părinţi sau de la
oamenii din sat?
Da, cunosc Nu cunosc
1. cântece populare 1 2
2. jocuri populare 1 2
3. poezii populare 1 2
4. strigături 1 2
40. Dumneavoastră aveţi costum popular aşa cum se poartă în satul în care locuiţi?
1. Da, am.
2. Nu, nu am.
41. Dacă aveţi obişnuiţi să îmbrăcaţi acest costum la diferite ocazii?

1. Da, îl mai îmbrac.
2. Nu, nu îl mai îmbrac.
42. Dacă aţi răspuns cu “da” la întrebarea anterioară, cât de des îmbrăcaţi acest
costum?
1. În fiecare duminică sau mai des.
2. Doar la sărbătorile mari.
3. De două-trei ori pe an, când am o ocazie specială (nuntă, botez).
4. O dată la câţiva ani.
43. Cine din familia dumneavoastră mai poartă costum popular?

______________________________________________________________________
44. Aţi avut vreodată intenţia de a pleca definitiv din ţară?

1. Da.
2. Nu.
45. Descrieţi în câteva cuvinte românii aşa cum îi vedeţi dumneavoastră:

______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
____________________________________________________________________
46. Cât respect aveţi pentru oamenii de altă etnie care locuiesc în satul
dumneavoastră?
Foarte mult Mult Puţin Foarte puţin Deloc/Nu e cazul
1. români 5 4 3 2 1
2. maghiari 5 4 3 2 1
3. germani 5 4 3 2 1
4. ţigani 5 4 3 2 1
5. evrei 5 4 3 2 1
6. altă naţionalitate;
5 4 3 2 1
care? __________
294
Anexe
47. Dacă ar trebui să colaboraţi cu oamenii din sat pentru a face ceva împreună
(de exemplu să reparaţi sau să construiţi ceva), cu oameni de ce etnie v-aţi
înţelege cel mai bine? Dar cel mai rău?
M-aş înţelege cel mai bine cu… M-aş înţelege cel mai rău cu…
1. români 1. români
2. maghiari 2. maghiari
3. germani 3. germani
4. ţigani 4. ţigani
5. evrei 5. evrei
6. altă naţionalitate; care? 6. altă naţionalitate; care?
________________________ ________________________
48. Cât de mândru sunteţi de faptul că sunteţi român (dacă are altă etnie se va
menţiona acea etnie)?
1. Foarte mândru.
2. Destul de mândru.
3. Nu prea mândru.
4. Deloc.
9. Nu ştiu.
49. Cât de important este pământul în viaţa dumneavoastră?

1. Foarte important
2. Destul de important
3. Nu prea important
4. Deloc important
9. Nu ştiu, nu e cazul.
50. Cât de mulţumit sunteţi de pământul pe care îl deţineţi?

1. Foarte mulţumit.
2. Mulţumit.
3. Nemulţumit
4. Foarte nemulţumit.
5. Deloc mulţumit.
51. Ce fel de suprafaţă agricolă deţineţi?

1. Teren aflat în proprietatea familiei mele şi lucrat în gospodăria noastră
2. Teren aflat în proprietate şi lucrat în asociaţie agricolă.
3. Teren aflat în proprietate şi dat în folosinţă (arendă)
4. Teren aflat în proprietate şi lucrat de copii sau rude.
5. Teren aflat în proprietate şi nelucrat.
6. Teren luat în arendă (nu e în proprietate)
7. Altă situaţie; care? ______________________________________________
295
52. Dacă aveţi pământ în proprietate, aveţi intenţia de a-l vinde în viitorul
apropiat?
1. Da.
2. Nu.
3. Nu ştiu, nu e cazul.
53. Cum a fost aplicată Legea Fondului Funciar în satul dumneavoastră?

1. Foarte bine
2. Bine
3. Nici bine, nici prost.
4. Prost
5. Foarte prost.
9. Nu ştiu.
54. Cum credeţi că poate fi lucrat cel mai bine pământul – individual sau în
asociaţie?
1. Individual
2. În asociaţie.
9. Nu ştiu.
55. Care sunt muncile pe care le realizaţi dumneavoastră în gospodărie? Dar

soţul(a) şi copiii? (Marcaţi cu un “x”)
Soţul Soţia Copiii Soţul Soţia Copiii
1. Gătit 10. Strânsul produselor –
lapte, ouă
2. Spălat vase 11. Căratul apei (dacă e
cazul)
3. Spălarea şi întreţinerea 12. Îngrijirea şi educarea
hainelor copiilor
4. Cumpărarea 13. Alimente pentru iarnă
alimentelor sau hainelor (murături, legume,
dulceaţă, etc.)
5. Hrănirea animalelor şi 14. Repararea diferitelor
păsărilor obiecte
6. Curăţenia casei 15. Munca la câmp
(livadă)
7. Curăţenia curţii şi a 16. Întreţinerea casei
dependinţelor (zugrăvit, văruit, etc.)
8. Tăiatul lemnelor (dacă 17. Consolidări,
e cazul) construcţii
9. Curăţenia grajdului, 18. Munca în grădină
coteţului (dacă e cazul)
56. Ce faceţi dumneavoastră atunci când aveţi timp liber?

______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
296
Anexe
57. Aţi participat vreodată la spectacole (de muzică uşoară sau populară, de
teatru, de divertisment) organizate la dumneavoastră în sat?
1. Da, de mai multe ori.
2. O singură dată.
3. Niciodată.
58. Atunci când aveţi timp liber (la sfârşitul zilei sau al săptămânii) cât de des
mergeţi la…
Foarte des Des Rar Foarte rar Niciodată
1. discotecă 5 4 3 2 1
2. bar, cârciumă 5 4 3 2 1
3. prieteni, rude, 5 4 3 2 1
vecini
59. Dumneavoastră faceţi (sau aţi făcut) parte dintr-un grup artistic (formaţie de cântece
sau dansuri populare)?
1. Da, fac (sau am făcut) parte.
2. Nu, nu fac(nu am făcut) parte.
60. În satul dumneavoastră se organizează şezători?

1. Da.
2. Nu
61. Obişnuiţi să… DA NU

1. să postiţi 1 2
2. să vă rugaţi 1 2
3. să mergeţi la biserică 1 2
4. să vă spovediţi 1 2
62. Dacă la întrebarea 55.3 aţi răspuns “da”, cât de des mergeţi la biserică?
1. O dată pe săptămână sau mai des
2. O dată pe lună
3. Cu ocazia sărbătorilor mari
4. O dată pe an
5. O dată la câţiva ani sau deloc
63. Care din următoarele obiecte există în gospodăria dumneavoastră?

1. televizor 6. aspirator
2. radio 7. computer
3. autoturism 8. congelator (ladă frigorifică)
4. telefon fix 9. maşină de spălat
5. telefon mobil 10. frigider
297
64. Ce fel de animale aveţi în gospodărie?

Număr Număr
1. Bovine 4. Ovine (oi, capre)
2. Porcine 5. Păsări de curte
3. Cabaline (cai, măgari) 6. Stupi de albine
65. Într-o lună obişnuită, cât din nevoile familiei dumneavoastră sunt acoperite de
produsele obţinute în gospodăria proprie?
1. Aproape în totalitate, nu mai trebuie să cumpărăm nimic.
2. Produsele din gospodăria noastră ne ajung cam pentru jumătate din consum.
3. Produsele din gospodăria noastră ne ajung pentru mai puţin de jumătate din
consum.
4. Nu producem nimic, trebuie să cumpărăm tot ce consumăm.
5. Nu ştiu.
66. Obişnuiţi să vindeţi produse obţinute în gospodăria proprie?

1. Da, obişnuiesc să vând.
2. Nu, păstrez totul pentru consumul familiei mele.
3. Nu e cazul.
67. Ce are familia dumneavoastră în proprietate? (Se pot încercui mai multe
variante dacă e cazul)
1. casă
2. atelier
3. unitate comercială
4. altceva; ce? _______________________
68. Aţi locuit vreodată mai mult timp la oraş?

1. Da. Cât? _________________________
2. Nu.
69. Câte persoane sunt în familia dumneavoastră? (Care locuiesc împreună în

aceeaşi casă)
70. Ce vârstă aveţi?

1. 18 – 25 de ani 5. 50 – 57 de ani
2. 26 – 33 de ani 6. 58 – 65 de ani
3. 34 – 41 de ani 7. Peste 65 de ani
4. 42 – 49 de ani
71. Sexul dumneavoastră:

1. Masculin 2. Feminin
298
Anexe
72. Pregătirea şcolară:

1. Fără şcoală 5. Liceu
2. Şcoala primară (4 clase) 6. Şcoală postliceală
3. Şcoala generală (7-8 clase) 7. Facultate
4. Şcoală profesională 8. Altceva. Ce? _________________________
73. Ocupaţia
1. Agricultor
2. Muncitor (meserias)
3. Patron, director.
4. Tehnician, maistru, functionar
5. Ocupatii cu studii superioare
6. Lucrător în servicii, comerţ.
7. Meşteşugar, mecanic reparator.
8. Alta ocupatie, care anume ?
9. Elev, student
10. Pensionar
11. Casnica
12. Şomer
74. Starea civilă:

1. necăsătorit
2. căsătorit cu copii; câţi? _____________
3. căsătorit fără copii.
4. divorţat.
5. văduv
75. Care este etnia dumneavoastră?

1. român
2. maghiar
3. rrom
4. german
5. alta; care?________________________
76. Care este religia dumneavoastră? _____________
77. Care sunt sursele de venit în familia dumneavoastră?

1. salariu de la stat sau particular
2. activităţi ne-agricole pe cont propriu
3. venituri băneşti din propria producţie agricolă
4. pensie stat (de asigurări sociale, de urmaş, de handicap, de boală şi alte tipuri de
pensii)
5. pensie CAP
6. ajutor şomaj / alocaţie de sprijin
7. alocaţii ale copiilor, concediu de maternitate - paternitate
299
8. venit din investiţii, economii sau chirii de la proprietăţi

9. profit dintr-o afacere
10. am primit bani de la rudele plecate definitiv sau care muncesc temporar în
străinătate
11. bani de la părinţii / alte persoane sau pensie alimentară
12. Alte surse, care? _________________________________________________
78. Cât a fost venitul familiei dumneavoastră în luna trecută?
Observaţii:
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
____________________________________________________________________
Data:
Cod operator:
300
Anexe
ANEXA 2.2
Ghid interviu ( pentru săteni şi membri ai elitei satului)
1. Satul are reţea de apă curentă, gaz, curent electric? Posturi telefonice?
2. Care este legătura de transport cu Tălmaciu? Dar cu Sibiul?
3. Există locuri de muncă în sat?
4. Care este activitatea agricolă principală a satului?
5. Care este principala sursă de venit a oamenilor din sat?
6. Credeţi că are probleme mai mari decât alte sate?
7. Care este cea mai mare problemă a satului şi cine ar trebui să o rezolve?
8. Credeţi că există ceva ce ar trebui schimbat în comunitatea satului? Dacă da, ce?
9. Care este situaţia satului comparativ cu 1989?
10. (A1) Cum aţi caracteriza dumneavoastră oamenii din satul Tălmăcel? Ce fel de
oameni sunt ei?
11. (A2) (dacă nu a răspuns anterior) Care credeţi că sunt calităţile şi defectele cele mai
importante ale oamenilor din satul Tălmăcel?
12. (A3) Credeţi că oamenii din Tălmăcel sunt deosebiţi prin ceva faţă de oamenii din
alte sate? Dacă da, prin ce?
13. (A4) Credeţi că oamenii sunt mândri că locuiesc în satul acesta? De ce?
14. (A5) Există oameni din sat care trăiesc mult mai bine după 1989? Cărui fapt credeţi
că se datorează acest lucru?
15. (A6) Există oameni din sat care trăiesc mult mai rău după 1989? Cărui fapt credeţi
că se datorează acest lucru?
16. (A7) Cum se înţeleg oamenii din satul dumneavoastră? Sunt uniţi sau dezbinaţi? Se
ajută între ei sau fiecare îşi urmăreşte interesul propriu? Au încredere unii în alţii?
17. (A8) Credeţi că relaţiile între oamenii din sat s-au schimbat faţă de înainte de 1989?
18. (A9) Există oameni marginali în sat (respinşi de ceilalţi)? Dacă da, cine sunt ei şi de
ce sunt respinşi?
19. (A10) Credeţi că satul Tălmăcel este diferit de alte sate? Dacă da, prin ce?
20. (A11) Dumneavoastră aţi putea să vă părăsiţi satul şi să plecaţi altundeva (la oraş
sau în alt sat)? Ce înseamnă satul pentru dumneavoastră? Ce înseamnă satul pentru
oamenii care locuiesc în el?
21. (A10) Este diferit satul Tălmăcel faţă de perioada când dumneavoastră eraţi copil?
Dacă da, cum arăta satul dumneavoastră când eraţi copil?
22. (A11) Cum aţi caracteriza dumneavoastră ţăranii de azi din România?
23. (B1) Ce înseamnă pentru dumneavoastră un sat modern? (Cum trebuie să fie un sat
pentru a fi modern din punctul dumneavoastră de vedere?)
24. (B2) Credeţi că se poate spune despre satul Tălmăcel că este modern? Ce anume din
satul dumneavoastră este modern?
25. (B3) Ce înseamnă pentru dumneavoastră un om modern? (Cum trebuie să fie un om
pentru a fi modern?)
26. (B4) Credeţi că se poate spune despre oamenii din satul Tălmăcel că sunt moderni?
301
27. (B5) Cum se îmbină tradiţia şi modernitatea în satul dvs.?

28. (B6) Ce înseamnă tradiţia pentru locuitorii satului? Cum se păstrează tradiţiile în
satul dumneavoastră?
29. (C1) Care sunt valorile după care se conduc în viaţă oamenii din satul Tălmăcel?
(Ce respectă ei cel mai mult în viaţă?)
30. (C2) Ce înseamnă munca pentru oamenii din sat? Dar familia? Dar credinţa?
31. (C3) Credeţi că valorile oamenilor s-au schimbat faţă de perioada de dinainte de
1989? În ce fel?
33. (D1) Cum se înţeleg românii din sat cu oamenii de alte etnii (rromi, maghiari, saşi)?
Au existat vreodată conflicte între românii din sat şi rromi (maghiari, saşi)? Dacă
da, detaliaţi.
34. (D2) Există căsătorii mixte în sat, între oamenii de diferite etnii?
35. (D3) Povestiţi câte ceva despre tradiţiile şi obiceiurile din satul dumneavoastră. (Ce
tradiţii şi obiceiuri mai importante sunt în satul dumneavoastră?)
36. (D4) Consideraţi că oamenii din sat păstrează tradiţiile şi obiceiurile specifice
satului? Tinerii le păstrează la fel ca oamenii mai în vârstă? Cum învaţă tinerii din
satul dumneavoastră obiceiurile şi tradiţiile specifice satului?
37. (D5) Povestiţi ce tradiţii şi obiceiuri erau în sat pe vremea când eraţi dumneavoastră
copil. S-a schimbat (s-a pierdut) ceva astăzi faţă de atunci?
38. (D6) În satul dumneavoastră există creatori populari (oameni care creează
cântece, compun melodii, realizează obiecte de artizanat, etc.)?
39. (D7) Oamenii din sat se mai ocupă cu activităţi tradiţionale – tors, ţesut, croit, etc.?
40. (E1) Ce înseamnă pământul pentru oamenii din sat? Din ceea ce cunoaşteţi
dumneavoastră sunt mulţumiţi de pământul pe care îl au? Sunt mulţumiţi de felul
în care îl lucrează şi de produsele pe care le obţin?
40. (E2) Ce credeţi că reprezintă satul pentru oamenii lui?
42. (F1) Ce manifestări tradiţionale ( şezători, horă) se organizează în sat? Cine le

organizează? Cât de des? Cine participă la ele?
43. (F2) Există în satul dumneavoastră formaţii (ansambluri) de muzică sau dansuri
populare sau ateliere de creaţie populară?
44. (F3) Cum îşi petrec timpul liber oamenii din satul dumneavoastră? (Femeile şi
bărbaţii, tinerii şi bătrânii)
45. (F4) Există în satul dumneavoastră obiceiuri mai deosebite cu ocazia
anumitor sărbători din an? Povestiţi despre ele.
46. (F5) Oamenii din sat se mai îmbracă în portul popular?
47. (F6) Cum se păstrează graiul strămoşesc în satul dumneavoastră?
48. (F7) Există obiceiuri mai deosebite la nunţi, botezuri, înmormântări?
Recomandarea de către subiect a unor posibili informatori.
302
Anexe
ANEXA 3
1. Vârsta încheierii studiilor în diferite ţări europene
Sweden 22,7
21,5
Estonia 20,2
19,8
Ukraine 19,6
19,5
Finland 19,5
19,1
Slovenia 18,6
18,6
Lithuania 18,6
18,4
Russia 18,3
18,1
France 17,7
17,5
Czech Republic 17,4
17,2
Austria 16,9
16,8
Ireland 16,8
16,7
Hungary 16,6
16,6
Germany 16,6
16,4
Bulgaria 16,3
16,2
Malta 16,2
15,0
Spain 14,9
13,8
Portugal 13,6
0 5 10 15 20 25
303
2. Itemii din EVS 1999 ce surprind noile modele familiale:

v148 - se referă la faptul că pentru a creşte fericit un copil are nevoie de ambii părinţi
(întrebare dihotomică)
v150 - căsătoria este demodată (întrebare dihotomică)
v151 - acord sau dezacord cu situaţia ca o femeie care îşi doreşte un copil să îl crească
singură, fără a avea o relaţie stabilă cu un bărbat.(acord / dezacord / depinde)
3. Tabel privind opţiunea pentru tradiţionalism / modernitate în cele două sate
Tălmăcel Ludoş
Afirmaţii pentru măsurarea atitudinilor tradiţionaliste/ moderne
(%) (%)
Mi-e teamă de schimbare, pentru că nu se ştie niciodată ce poate aduce ea.*. 35,1 30,3
Doresc schimbarea pentru că numai prin ea viaţa poate deveni mai bună. 64,9 67,3
Omul nu poate schimba ceea ce îi este scris. 37,7 30,9
Omul poate să îşi controleze viaţa şi să îşi construiască propriul destin. 0 0
Prefer să economisesc şi să cumpăr doar lucrurile de care am nevoie cu
adevărat. 66,4 58,2
Nu obişnuiesc să fac economii, prefer să cumpăr toate lucrurile de care 0,4 0
am nevoie pentru a trăi cât mai bine.
E bine ca oamenii să facă lucrurile aşa cum le fac şi ceilalţi oameni din sat. 23,1 12,1
E bine ca oamenii să facă lucrurile aşa cum cred ei că e mai bine. 76,1 86,7
Nu îmi fac planuri dinainte atunci când trebuie să fac ceva. 24,6 27,3
Obişnuiesc să îmi fac planuri dinainte atunci când trebuie să fac ceva. 0 0
Atunci când vrei să faci ceva te loveşti de prea multe probleme, aşa că mai
bine renunţi. 14,6 12,7
Dacă vrei cu adevărat să faci ceva, poţi, chiar dacă trebuie să treci peste 0 0
multe greutăţi.
E greu să reuşeşti în viaţă, tot ce poţi face este să te menţii pe linia de
19,4 15,8
plutire.
0 0
Trebuie să încerci cu orice preţ să reuşeşti în viaţă.
E mai bine să ai o familie mare, cu mulţi copii. 25,7 38,2
E mai bine să ai o familie mică, cu unul sau doi copii. 74,3 60,0
Omul trebuie să pună interesele satului înaintea intereselor sale. 16,8 18,8
Omul trebuie să pună interesele sale înaintea intereselor satului. 81,3 77,0
Oamenii trebuie să fie cinstiţi, chiar dacă săraci. 64,2 56,4
Oamenii trebuie să încerce să se descurce pentru că toţi cei din jur o fac. 0 0
Fiecare trebuie să aibe relaţii cât mai apropiate cu oamenii din sat. 42,9 43,0
Fiecare trebuie să-şi vadă de treaba lui. 56,7 54,5
Sursa datelor: cercetare proprie
* afirmaţiile scrise cu caractere italice măsoară atitudinile tradiţionaliste, pe când cele scrise cu caractere
normale, măsoară atitudinile moderne.
304
Anexe
4. Lista de afirmaţii pentru graficul 3.8
În grafic În chestionar
Risc Îmi place să risc.
Optimism Cred că viitorul va aduce lucruri bune.
Importanţa normelor informale Atunci când fac ceva mă preocupă ce spune „gura satului”.
M-ar deranja dacă ar locui lângă mine oameni de altă religie
Intoleranţă religioasă
(catolici, pocăiţi etc.)
M-ar deranja dacă ar locui lângă mine oameni de altă etnie
Intoleranţă etnică
(ţigani, maghiari etc.)
E important să te supui celor „mai mari” ca tine, chiar dacă

Obedienţă
asta înseamnă că uneori să faci altfel decât gândeşti.
Încredere în oameni Am încredere în oamenii din satul meu.

Sunt interesat de ceea ce se întâmplă în viaţa politică
Interes pentru politică
românească.
Oamenii din satul meu ştiu să se ajute unii pe alţii atunci
Întrajutorare
când e nevoie.
Sunt permanent la curent cu ce se întâmplă în ţară şi în
Informare
lume.
5. Lista itemilor utilizaţi în analiza factorială
În tabelul de analiză factorială În chestionar
E bine ca oamenii să facă lucrurile aşa cum le fac şi

Comportament imitativ
ceilalţi oameni din sat.
Preferinţa pentru familie mare E mai bine să ai o familie mare cu mulţi copii.
Plasarea intereselor satului înaintea
Omul trebuie să pună interesele satului intereselor sale.
celor proprii
Fatalism Omul nu poate schimba ceea ce îi este scris
Doresc schimbarea pentru că numai prin ea viaţa poate
Deschidere la schimbare
deveni mai bună.
Variabilă recodificată ce surprinde citirea de ziare şi
Consum mediatic reviste în mod frecvent (zilnic şi de câteva ori pe
săptămână).
Variabilă recodificată ce selectează subiecţii ce răspund
Informare ridicată asupra cu „ în mare măsură” şi „în foarte mare măsură” la
evenimentelor din ţară şi din lume afirmaţia „Sunt permanent la curent cu ce se întâmplă în
ţară şi în lume.
Cinste – chiar cu preţul sărăciei Oamenii trebuie să fie cinstiţi, chiar dacă săraci.
Individualism Fiecare trebuie să-şi vadă de treaba lui.
305
ANEXA 4
1. Indicatori disponibili în Eurobarometrul Rural 2005 şi 2007 şi dimensiunile pentru

care aceştia sunt relevanţi
Barometr
Indicator Relevant pentru...
ul Rural
A3c – Încrederea în oamenii de pe stradă
2005 J4c – satisfacţia faţă de viaţa socială (relaţii cu prietenii,
colegii, rudele, vecinii)
E4 – încrederea în primar, consilier, preot, profesori şi
învăţători, doctor, poliţist, micii întreprinzători şi
Capital social
asociaţiile agricole
relaţional
E5 – membru în asociaţii agricole, consiliu/comitet
2007
parohial sau administraţia bisericii, comitet de părinţi la
şcoală, comitet de iniţiativă sătesc/comunal, asociaţii
sportive/artistice, partid politic, roată de bani, asociaţia
producătorilor agricoli.
F3 – capacitatea comunităţii de a finaliza un proiect
comunitar
F4da – motivele reuşitei de a finaliza un proiect comunitar
F4nu – motivele eşecului de a finaliza un proiect
2005 comunitar
F21 – persoanele implicate în rezolvarea problemelor
comunităţii (în eventualitatea apariţiei unor probleme
grave) Acţiune colectivă
F5 – oameni cu iniţiativă din sat comunitară
E2 – lucrul împreună cu alţi oameni din sat pentru a face
ceva în beneficiul comunităţii (curăţare şanţuri, pietruire,
văruire, diverse reparaţii etc, indiferent dacă voluntar sau
2007 obligatoriu)
E3 – intenţia de a participa cu timp/muncă sau bani într-un
proiect comunitar fără beneficii personale directe, dar care
ar aduce beneficii multora dintre locuitorii satului
F13 – informarea în legătură cu proiectele şi hotărârile
Primăriei şi Consiliului Local Informare şi
F14 – interesul pentru relaţia cu Primăria (informare, interes faţă de
participare la şedinţe, recomandări) problemele
2005
F16 – utilitatea relaţiei între cetăţeni şi Primărie pentru comunităţii şi
gospodărirea unei localităţi iniţiativele
F7 – ultima întâlnire publică a membrilor comunităţii autorităţii locale
306
Anexe
2. Indicatori disponibili în Eurobarometrul Rural 2002 (întrebări adresate

reprezentanţilor administraţiei locale) relevanţi pentru tema comunităţii
Indicator Relevant pentru.....

CBO – existenţa unui comitet de iniţiativă în sat cu sarcina de a
rezolva problemele comunităţii.
CBODA_6 – dacă oamenii din comunitate au ajutat acest comitet de
iniţiativă
ASOCS_13 – cât de activ se implică obştea sătească în rezolvarea
Acţiune colectivă
problemelor satului
comunitară
PART 1 – dacă sătenii din sat fac muncă voluntară
PART 2 – cât de des s-au întâlnit membrii comunităţii în ultimul an,
pentru a sprijini proiecte iniţiate de primărie
PART 5 a-f – cât de mult au participat membrii comunităţii la
rezolvarea diverselor probleme din sat
307
ANEXA 5
1. Variabile utilizate în analiză:
apropsat – Cât de mult vă simţiţi apropiat sufleteşte de satul în care trăiţi?

aproptra – Cât de mult vă simţiţi apropiat sufleteşte de Transilvania?
aproprom – Cât de mult vă simţiţi apropiat sufleteşte de România?
apropoam – Cât de mult vă simţiţi apropiat sufleteşte de oamenii din sat?
aproprel – Cât de mult vă simţiţi apropiat sufleteşte de religia dumneavoastră?
mandrueu – Cât de mândru sunteţi de propria persoană?

mandruro – Cât de mândru sunteţi de faptul că sunteţi român?
mandruox – Cât de mândru sunteţi de faptul că sunteţi ortodox?
mandsat – În ce măsură simţiţi mândrie faţă de satul în care locuiţi?

indsat - În ce măsură simţiţi indiferenţă faţă de satul în care locuiţi?
rusinsat - În ce măsură simţiţi ruşine faţă de satul în care locuiţi?
atasat - În ce măsură simţiţi ataşament faţă de satul în care locuiţi?
dorimpl - În ce măsură simţiţi dorinţă de implicare faţă de satul în care locuiţi?
2.
Tabel 1. Ierarhia ariilor geografice de care subiecţii se simt apropiaţi sufleteşte
(ariile sunt trecute în ordinea descrescătoare a frecvenţei)

România Transilvania România
Judeţul în care Judeţul în care
Satul în care locuiesc
locuiesc locuiesc
Tălmăcel
Transilvania Satul în care locuiesc
Transilvania /
Judeţul în care Satul în care locuiesc
România
locuiesc
România Satul în care locuiesc Satul în care locuiesc
Transilvania Judeţul în care România
Ludoş Judeţul în care locuiesc / Judeţul în care
locuiesc Transilvania locuiesc
Satul în care locuiesc România Transilvania
308
Anexe
3.
Tabel 2. Cărora din următoarele arii geografice consideraţi că aparţineţi în primul
rând?
Localitatea Regiunea Ţara în Lumea

în care în care care Europa ca
locuiţi locuiţi locuiţi întreg
Franţa 43,0 11,9 28,1 4,3 11,2
Belgia 34,4 20,7 26,5 7,5 8,7
Germania 53,8 28,8 9,9 2,8 2,2
Olanda 39,3 7,3 40,9 4,4 8,1
96,9State membre UE până în 1996
Italia 52,7 10,5 23,0 4,1 8,4

Marea
47,4 13,2 27,5 1,8 6,9
Britanie
Danemarca 54,0 21,5 18,2 1,4 1,8
Austria 34,9 33,8 23,9 4,1 8,4
Finlanda 48,9 12,2 31,1 3,2 4,3
Grecia 37,7 10,2 34,7 2,8 12,8
Irlanda 55,6 15,5 23,6 2,1 1,4
Luxemburg 41,6 10,6 23,6 12,9 7,8
Portugalia 35,9 15,8 41,1 1,6 4,4
Spania 45,0 16,3 26,5 1,7 9,3
Suedia 58,5 9,5 22,3 4,2 5,3
Estonia 60,5 12,0 21,1 1,4 3,6
Letonia 40,0 13,3 38,2 2,2 4,7
State membre UE din
Lituania 50,3 4,8 36,4 2,7 3,7

Polonia 62,4 14,9 19,0 2,2 0,9
Republica
42,4 13,5 35,1 2,6 5,3
Cehă
Slovacia 52,9 10,2 26,3 4,5 4,1
2004 *
Slovenia 51,7 8,5 31,4 2,4 3,8

Ungaria 64,4 6,7 20,3 1,7 3,9
România
de aderare sau
43,5 18,8 29,2 1,6 3,1

State în curs
candidate **
Bulgaria 45,3 4,5 39,5 3,7 3,4

Turcia 37,5 16,4 35,1 2,2 7,9
Croaţia 61,1 6,5 21,4 3,4 6,8
Sursa: prelucrare după datele EVS, 1999.
Notă: în tabel sunt afişate procente.
* Din baza EVS lipsesc datele pentru Malta şi Cipru
**De asemenea lipsesc datele pentru Macedonia.
309
4.
Grafic 1. Neacceptarea ţiganilor ca vecini în ţările Europei (procente)
Slovakia 77,2
Turkey 72,0
Hungary 70,8
Lithuania 63,3
Northern Ireland 58,3
Italy 55,6
Bulgaria 53,7
Ukraine 52,7
Romania 51,5
Belarus 51,1
Russia 45,6
Finland 44,3
Czech Republic 39,9
France 39,8
Poland 38,7
Croatia 38,6
Great Britain 36,9
Slovenia 36,6
Portugal 36,5
Belgium 35,1
Greece 32,7
Malta 30,3
Germany 28,9
Spain 28,0
Luxembourg 25,2
Austria 24,9
Ireland 24,6
Sweden 19,9
Netherlands 19,4
Denmark 15,2
Iceland 9,3
0 20 40 60 80
Sursa: prelucrări ale autoarei după EVS, 1999
310
Anexe
ANEXA 6
Tabel 1
Schimbări survenite în agricultură în ţările în tranziţie, în perioada 1990-1997
Schimbări în Schimbări
Teren agricol gradul de în Schimbări Schimbări în
cultivat individual ocupare în producţia în PIB productivitate
(%) agricultură agricolă (%) a muncii (%)
(%) (%)
Înainte
1992-
de 1997 1992-1997 1992-1997 1992-1997
1997
1990
România 12 67 -1 19 10 20
Polonia 77 82 9 7 33 -2
Bulgaria 13 52 10 8 -14 -2
Ungaria 6 54 -27 -6 8 49
Republica 5 38 -46 -10 15 66
Cehă
Slovacia 5 11 -29 3 22 49
Moldova 9 27 -8 -19 -27 -12
Estonia 6 63 -57 -29 3 67
Lituania 9 67 0 -6 -20 -6
Letonia 5 95 -18 -45 -10 -33
Sursa: Lerman, Csaki, Feder, 2002: 147
311
Grafic 1 a, b. Într-o lună obişnuită, cât din nevoile familiei dumneavoastră sunt
acoperite de produsele obţinute în gospodăria proprie?
(procente)
a. Tălmăcel
10,4 10,1
26,5
48
Aproape in totaliate. nu mai trebuie sa cumparam nimic.

Produsele noastre ne ajung cam pentru jumatate din consum.
Produsele noastre ajung pt mai putin de jumatate din consum
Nu producem nimic. trebuie sa cumparam tot ce consumam
b. Ludoş
13,3
27,7
16
36,7
Aproape in totaliate. nu mai trebuie sa cumparam nimic.
Produsele noastre ne ajung cam pentru jumatate din consum.
Produsele noastre ajung pt mai putin de jumatate din consum
Nu producem nimic. trebuie sa cumparam tot ce consumam
312
Anexe
Grafic 2.a
Cine realizează următoarele activităţi în gospodăria dumneavoastră ?

Talmacel
Munca in gradina 43,6 42,5 7,59
Consolidari, constructii ale locuintei 69,0 15,2 3,48
Intretinut casa (zugravit, varuit, etc.) 55,2 28,1 3,67
Munca la camp, livada 48,7 39,2 7,28
Reparat obiecte 77,3 15,2 5,29
Conservat alimente pt. iarna 11,4 84,9 1,12
Ingrijit educat copiii 27,5 65,2 1,00
Carat apa 32,6 38,7 6,65
Muls, strans oua 30,4 55,0 9,33
Curatenie in grajd si cotete 68,4 22,5 5,72
Taiat lemne 80,7 10,9 5,72
Curatenie in curte, dependinte 61,9 28,9 8,89
Curatenia in casa 11,3 80,7 7,21
Hranit animale pasari 48,8 41,4 7,21
Cumparat alimente si haine 22,1 73,2 3,98
Spalat intretinut haine 5,5 91,3 2,49
Spalat vase 5,4 90,3 4,29
5,7
Gatit 91,1 3,23
0% 20% 40% 60% 80% 100%

Sotul Sotia Copiii
313
Grafic 2.b
Cine realizează următoarele activităţi în gospodăria dumneavoastră

?
Ludoş
Munca in gradina 44,55 46,97 1,82
Consolidari, constructii ale locuintei 58,28 18,59 4,95
Intretinut casa (zugravit, varuit, etc.) 51,21 30,00 4,24
Munca la camp, livada 42,32 43,23 4,14
Reparat obiecte 64,24 26,36 2,73
Conservat alimente pt. iarna 17,47 77,78

1,11
Ingrijit educat copiii 25,15 62,42 0,30
Carat apa 40,91 49,70

5,15
Muls, strans oua 28,59 60,10

5,25
Curatenie in grajd si cotete 61,21 26,36 3,33
Taiat lemne 64,24 22,12 5,76
Curatenie in curte, dependinte 47,37 45,86 4,34
Curatenia in casa 17,17 74,44 4,75
Hranit animale pasari 40,40 49,49 4,65
Cumparat alimente si haine 20,10 73,74 3,74
Spalat intretinut haine 8,79 85,45 2,73
Spalat vase 10,20 83,54 3,23
Gatit 9,70 86,06 1,21
0% 20% 40% 60% 80% 100

%
Sotul Sotia Copiii
314
Anexe
ANEXA 7
BAZE DE DATE UTILIZATE ÎN ANALIZE
1. Barometrele Opiniei Publice 1994-2005 (BOP), realizate de Fundaţia Pentru o

Societate Deschisă şi disponibile la www.osf.ro
2. Eurobarometrul Rural 2002 şi 2005, realizate de Fundaţia Pentru o Societate

Deschisă şi disponibile la www.osf.ro
3. Eurobarometrul Rural 2007, realizat de Agenţia pentru strategii Guvernamentale şi

disponibil la http://www.publicinfo.ro/pagini/sondaje-de-opinie.php
4. Barometrul Relaţiilor Interetnice 2001 (BARE), realizat în cadrul Centrului de

Resurse pentru Diversitate Etnoculturală şi disponibil la www.edrc.ro
5. European Values Survey 1999 (EVS), realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii

Vieţii, în colaborare cu European Values Study Group şi cu Catedra de
Sociologie a Universităţii Bucureşti. Datele au fost oferite autoarei de Mălina
Voicu, coordonatoarea acestui program în România.
6. World Values Survey 1997 (WVS), realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii

Vieţii în colaborare cu Catedra de Sociologie a Universităţii Bucureşti. Datele
au fost oferite autoarei de Mălina Voicu, coordonatoarea acestui program în
România.
315
316
Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
*** Anuarul Statistic al României. 2004. http://www.insse.ro/anuar_2004/ zip_r2004/

cap3-fmun.pdf.
*** 1998. Comuna Ludoş, judeţul Sibiu. Lucrare coordonată de Consiliul judeţean
Sibiu şi Clubul Lions Sibiu.
*** Comuna Ludoş (judeţul Sibiu). Colecţia „Micromonografii locale”, 1997-1998,
Sibiu: Editura Imago, Consiliul Judeţean Sibiu, Clubul Lions Sibiu.
*** Encyclopedia of Community. 2003. SAGE Publications. 4 Sep. 2009. <http://sage-
ereference.com/community/Article_n93.html>.
*** The Handbook of Rural Studies. 2006. SAGE Publications. 4 Sep. 2009.
<http://sage-ereference.com/hdbk_rural/Article_n5.html>.
Abramson, Paul şi R, Inglehart, Ronald. 1986. Generational Replacement and Value
Change in Six West European Societies, în American Journal of Political Science,
vol 30, 1, pp. 1-25.
Alasuutari, Pertti. 2000. Globalization and the Nation State, în Acta Sociologica, vol
43, pp. 259-269.
Alexandrescu, Aura-Mihaela, Postelnicu, Marcela şi Apostol Monica, 2005. Îmbătrâ-
nirea populaţiei şi unele aspecte demografice ale populaţiei vârstnice, în Iluţ,
Petru, Nistor, Laura şi Rotariu Traian (coord.). 2005. România socială. Drumul
schimbării şi al integrării europene. Conferinţa anuală a Asociaţiei Române de
Sociologie şi a Asociaţiei Române de Promovare a Asistenţei Sociale (Cluj-napoca,
2004), vol I, Cluj-Napoca: Editura Eikon.
Almond, Gabriel, Verba, Sidney. [1963] 1996. Cultura civică. Atitudini politice şi
democraţie în cinci naţiuni, Bucureşti: Editura Du Style.
Anderson, Benedict. 1991. Imagined Communities: Reflections on the Origins and
Spread of Nationalism. London: Verso.
Anuarul demografic al RSR. 1974. Direcţia Centrală de Statistică, Bucureşti.
Anuarul Statistic al Judeţului Sibiu. 2000. Institutul Naţional de Statistică şi Studii
Economice, Direcţia Generală Sibiu.
Anuarul statistic al RSR. 1975-1988. Direcţia Centrală de Statistică, Bucureşti.
Apel, Karl, Otto. 2000. Globalization and the Need for Universal Ethic, în European
Journal of Social Theory, vol 3, 2, pp. 137-155.
Avram, Alexandru şi Crişan, Vasile. 1983. Ghid de oraş – Sibiu. Bucureşti: Editura
Sport-Turism.
Badea, L., Caloianu, N. şi Dragu, Ghe. 1971. Judeţul Sibiu. Bucureşti: Editura
Academiei RSR.
317
Badrus, Nadia, 2005. Definiri şi strategii identitare, în Iluţ, Petru, Nistor, Laura şi
Rotariu Traian (coord.), 2005. România socială. Drumul schimbării şi al integrării
europene. Conferinţa anuală a Asociaţiei Române de Sociologie şi a Asociaţiei
Române de Promovare a Asistenţei Sociale (Cluj-napoca, 2004), vol I, Cluj-
Napoca, Editura Eikon.
Balandier, Georges. 1998. Antropologie politică. Timişoara: Editura Amarcord.
Banciu, Dan şi Rădulescu, Sorin. 1996. Sociologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti:
Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL.
Barth, Fredrik. 1976. Los grupos etnicos y sus fronteras. La organización social de las
diferencias culturales. Introducción. FEC. Mexico D.F., pp. 9-49.
http://www.cholonautas.edu.pe/modulo/upload/Barth%20intr.pdf
Bauman, Zygmunt. 2000. Etica postmodernă. Timişoara: Editura Amarcord.
Bauman, Zygmunt. (f.a.). Globalizarea şi efectele ei sociale. Filipeştii de Târg: Editura
Antet.
Bauman, Zygmunt. 2000. Comunitatea. Căutarea siguranţei într-o lume nesigură.
Filipeştii de Târg: Editura Antet.
Bauman, Zygmunt. 2000. Modernitatea lichidă. Filipeştii de Târg: Editura Antet.
Bădescu, Gabriel. 2003. Încredere şi democraţie în ţările în tranziţie. Sociologie
Românească, I, 1-2, pp. 109-128.
Bădescu, Ilie. 1981. Satul contemporan şi evoluţia lui istorică. Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Bădescu, Ilie. 1996. Istoria sociologiei. Teorii contemporane. Bucureşti: Editura
Eminescu.
Bădescu, Ilie. 1999. Structura socială şi clasa intermediarilor în rural. Oligarhia
financiară şi agricultura de subzistenţă în Sociologie Românească, nr. 1.
Bădescu, Ilie. 2002. Istoria Sociologiei. Perioada marilor sisteme. Bucureşti: Editura
Economică.
Bădescu, Ilie. 2004. Dezvoltare şi subdezvoltare. Contribuţii la critica sociologiei
tranziţiei, în Sociologie Românească, vol. II, 3, pp. 108-128.
Bădescu, Ilie. 2004. Dezvoltare şi subdezvoltare. Contribuţii la critica teoriei tranziţiei.
în Sociologie Românească, Vol. II, 3, pp. 109-128.
Bădescu, Ilie. 2005. Sociodemografia lumii rurale în România, Europa Centrală şi
Eurasia, în Sociologie Românească, vol. III, 4, pp. 36-55.
Bălţătescu, Sergiu. 2006. Indici compoziţi de dezvoltare socială, în: C. Zamfir & L.
Stoica (coord.), O nouă provocare: dezvoltarea socială, Iaşi: Polirom, pp. 331-341.
Bănescu, Eugenia. 1985. Portul popular, în Irimie, Cornel, Dunăre, Nicolae şi Petrescu,
Paul (coord.) Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară românească.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Beck, Ulrich, 2000. The Cosmopolitan Perspective: Sociology of the Second Age of
Modernity, în British Journal of Sociology, vol 51, 1, pp. 79-105.
Berger, Peter şi Luckmann, Thomas. 1999. Construirea socială a realităţii. Bucureşti:
Editura Univers.
Berking, Helmuth. 2003.”Ethnicity is Everywhere”: On Globalization and the
Transformation of Cultural Identity, în Current Sociology, 2003, vol.51, pp. 248-264.
Bernea, Ernest. 2004. Trilogie Sociologică. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
318
Bibliografie
Biesanz, Mavis, Hiltunen şi Biesanz, John. 1978. Introduction to Sociology, New

Jersey: Prentice Hall.
Bîrsa, Corneliu. 2001. Drept civil. Drepturile reale principale. Bucureşti: Editura ALL
Beck.
Blanchard, Olivier, Dornbusch, Rudiger, Krugman, Paul, Layard Richard şi Summers
Lawrence. Reform in Eastern Europe. Cambridge: The MIT Press.
Bleahu, Ana. 2004. O perspectivă istorică asupra sectorului ne-agricoldin mediul
rural: 1930-2002. în Calitatea Vieţii, XV, 1-2.
Bookman, Milica. 1995. The Transformation of East Central Europe. în Orbis,
http://www..com/p/articles/mi_m0365/is_n4_v39/ai_17473136
Borocz, Jozsef. 1992. Dual Dependency and Property Vacuum. Social Change on the
State Socialist Semiperiphery. în Theory and Society, 21, pp. 77-104.
Boudon, Raymond. 1997. Tratat de sociologie. Bucureşti: Editura Humanitas.
Bratu, Roxana. 2005. Corupţia ca problemă socială, în Iluţ, Petru, Nistor, laura şi
Rotariu Traian (coord.). România socială. Drumul schimbării şi al integrării
europene (vol. II). Cluj Napoca: Editura Eikon.
Braudel, Fernand. 1989 [1979]. Timpul lumii (vol 1). Bucureşti: Editura Meridiane.
Brint, Steven. 2001. Gemeinschaft Revisited: A Critique and Reconstruction of the
Community Concept, în Sociological Theory, vol 19, 1.
Bucur, Corneliu. 1977a. Noi dovezi etno-lingvistice ale permanenţei populaţiei
autohtone în Mărginimea Sibiului, în Repere Sibiene, Sibiu.
Bucur, Corneliu. 1977b. Noi contribuţii etnologice la stabilirea profilului istorico-
cultural al populaţiei româneşti, în Repere Sibiene, Sibiu.
Bucur, Corneliu. 1985. Coordonate diacronice ale modului de viaţă zonal în secolele
XI-XX, în Irimie, Cornel, Dunăre, Nicolae şi Petrescu, Paul (coord.) Mărginenii
Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară românească. Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică.
Bucur, Corneliu. 2003. Civilizaţia Mărginimii Sibiului. Istorie-patrimoniu-valorizare
muzeală. Sibiu: Editura „Astra Museum”.
Bucur, Corneliu. 2004. Eucronie, catacronie şi sincronie culturală europeană în istoria
civilizaţiei transilvane – semnificaţii majore ale progresului tehnic (I şi II) în
Transilvania, nr. 7-8 şi respectiv nr. 12.
Bucur, Corneliu. 2006. Identitate etnoculturală. Conştiinţă naţională şi afirmare
universală. Sibiu: Editura „Astra Museum”.
Budiş, Monica. 1992. Tipuri şi structuri de gospodării, în Anuarul Institutului de
Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, tom 3.
Budiş, Monica. 1996. Mentalitatea populară şi gospodăria tradiţională, în Anuarul
Institutului de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, tom 7, pp. 65-70.
Bulzan, Carmen. 2005. Schimbarea socială în colectivităţile rurale şi efectele ei asupra
mentalităţilor (o analiză de sociologie regională), în Iluţ, Petru, Nistor, laura şi
Rotariu Traian (coord.). România socială. Drumul schimbării şi al integrării
europene (vol. II). Cluj Napoca: Editura Eikon.
Burke, Peter. 1999. Istorie şi teorie socială. Bucureşti: Editura Humanitas.
Buzărnescu, Ştefan. 1995. Istoria doctrinelor sociologice. Bucureşti: Editura Didactică
şi Pedagogică.
319
Campos, Nauro şi Coricelli, Fabrizio. 2002. Growth in Transition: What We Know,

What We Don’t and What We Should. William Davidson Institute, Working Paper
470, http://www.cepr.org/pubs/dps/DP3246.asp.
Capesius, Roswith. 1985. Interiorul locuinţei. Organizarea interiorului, în Irimie,
Cornel, Dunăre, Nicolae şi Petrescu, Paul (coord.) Mărginenii Sibiului. Civilizaţie
şi cultură populară românească. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Caramelea, V., Vasile. 1961. Consideraţii demografic-antropologice asupra migra-
ţiunilor populaţiei din Mărginimea Sibiului, în Probleme de Antropologie, vol. VI,
Editura Academiei Republicii Populare Române.
Caramelea, V., Vasile. 2006. Satul Berivoieşti, Muscel. Obştea Moşnenilor. Piteşti:
Editura Universităţii.
Cartwright, Andrew. 2001. Avoiding collectivisation: land reform in Romania 1990-92.
Worging paper nr. 50, Rural Transition Series, http://www.liv.ac.uk/ history/
research/cee_pdfs/
Cartwright, Andrew. 2000. State Law and the Recognition of Property in Rural
Romania.Worging paper nr. 10, Halle/Saale, Max Planck Institute for Social
Anthropology.
Castells, Manuel. 1997. The Information Age: Economy, Society and Culture, vol 2 The
Power of Identity. Oxford, Blackwell, apud Risto Heiskala. 2003. Informational
Revolution, the Net and Cultural Identity. A conceptual Critique of Manuel
Castells’s The Information Age. în European Journal of Cultural Studies, vol. 6(2),
pp. 233-245.
Castels, Francis, G. Putting the Economy First: Or Does Postmodernity Really Matter,
în Political Studies, vol 48, pp. 38-50.
Cărăuş, Tamara. 2003. National Identity: Invention or Necessity? Case Study: Republic
of Moldova, în Anuarul Colegiului Noua Europă 2001-2002, pp. 15-74.
Chavis, David, M. şi Wandersman, Abraham. 1990. Sense of community in the urban
environment: A catalyst for participation and community development, în American
Journal of Community Psychology, vol. 18, 1.
Chelcea, Septimiu şi Iluţ, Petru (coord.). 2003. Enciclopedie de psihosociologie.
Bucureşti, Editura Economică.
Chircă, Constantin, Tesliuc, Emil (coord.). 1999. De la sărăcie la dezvoltarea rurală.
Banca Mondială, Comisia Naţională pentru Statistică.
Cicognani, Elvira, Pirini, Claudia, Keyes, Corey, Joshanloo, Mohsen, Rostami, Reza şi
Nosratabadi, Masoud. 2008. Social Participation, Sense of Community and Social
Well Being: A Study on American, Italian and Iranian University Students, în
Social Indicators Research, vol. 89, 1.
Ciobănel, Alina, Ioana. 1995. Reşedinţa maritală – contexte culturale, economice şi
juridice în Anuarul Institutului de Etnografie şi folclor “C-tin Brăiloiu”, tom 6,
pp. 37-44.
Ciobănel, Alina, Ioana. 1996. Tipologia relaţiilor de rudenie, în Anuarul Institutului de
Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, tom 7, pp. 19-35.
Ciobănel, Alina, Ioana. 2002. Înrudire şi identitate. Bucureşti: Editura Enciclopedică.
Cobianu-Băcanu, Maria. 1988. Inovaţie şi tradiţie în dezvoltarea culturală. Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
320
Bibliografie
Cobianu-Băcanu, Maria. 1993. O perspectivă socio-culturală asupra tranziţiei în

România, în Sociologie Românească, anul IV, 2, pp. 141-148.
Cochrane, Nancy, Lundell, Mark. 1991. Agricultural privatization and Land Reform in
Central Europe, în World Agriculture, http://www..com/p/articles/ mi_m3809/
is_n62/ai_11184042.
Coggeshall, John, M. 1986. One of Those Intangibles: The Manifestation of Ethnic
Identiy in Southwestern Illinois, The Journal of American Folklore, 99, pp. 177-207.
Cohen, Robin. 1999. The making of Ethnicity: A Modest Defence of Primordialism, în
Mortimer, Eduard şi Fine, Robert (eds.). People, Nation and the State, London, I.
B. Tauris Publishers.
Collier, Paul. 1998. Social Capital and Poverty. Social Capital Initiative Working Paper
no. 4, World Bank.
Conea, Ion. 1984. Plaiuri carpatice. Bucureşti: Editura Sport-Turism.
Connel, R., W. şi Wood, Julian. 2002. Globalization and Scientific Labour: Patterns in
a life-history Study of Intellectual Workers in the Periphery, în Journal of
Sociology, vol 38, 2, pp. 167-190.
Cuche, Denys. 2003. Noţiunea de cultură în ştiinţele sociale. Bucureşti: Institutul
European.
Cucu-Oancea, Ozana, 2005. Satul şi temerile sale, în Iluţ, Petru, Nistor, Laura şi Rotariu
Traian (coord.) 2005. România socială. Drumul schimbării şi al integrării
europene. Conferinţa anuală a Asociaţiei Române de Sociologie şi a Asociaţiei
Române de Promovare a Asistenţei Sociale (Cluj-napoca, 2004), vol I, Cluj-
Napoca: Editura Eikon.
Dahrendorf, Ralf. 1996. Conflictul social modern (eseu despre politica libertăţii).
Bucureşti: Editura Humanitas.
Davis, Junior, Douglas, Pierce. 2001. The Non-Agricultural Rural Sector in Central and
Eastern Europe. Natural Resources Institute, report no. 2630.
Dăianu, Daniel. 1999. Where are post-communist countries heading to?, paper prsented
at the conference “Lithuania from Transition to Convergence”, Vilnius, September
23rd – 24th.
Dăianu, Daniel. 2001. Câştigători şi perdanţi în procesul de integrare europeană. O
privire asupra României. Centrul Român de Politici Economice, lucrarea nr. 27.
De Visscher, Jacques. 1995. Tradition – continuite-creativite. în Tradition et modernite
dans l‘ancien et le nouveau monde. Texte reunite de Eugene van Itterbeek, Sibiu:
Editura Universităţii Lucian Blaga.
Deininger, Klaus. 2003. Land Policies for Growth and Poverty Reduction. The World
Bank, Oxford University Press.
Diamond, Larry. 2001. How People View Democracy? Findings from Public Opinion
Surveys in Four Region, paper presented at Stanford Seminar on Democratization,
http://www.stanford.edu/~ldiamond/papers.html.
Doise, Willem, Deschamp, Jean-Claude şi Mugny Gabriel. 1996. Psihologie socială
experimentală. Iaşi: Editura Polirom.
Dorais, Louis Jackues. Language, Culture and Identity: Some Inuit Examples, în
Canadian Journal of Native Studies, vol 15, 2, pp. 293-308.
321
Drago, Marco şi Boroli, Andrea (coord.) 2003. Enciclopedie de istorie universală.

Bucureşti: Editura All Educational. [ediţia originală în limba italiană: 1993]
Drăgan, Ioan. 1991. Sociologia şi problemele tranziţiei, în Sociologie Românească, nr.
3-4, pp. 147-164.
Drăgan, Iosif, Constantin. 1993. Istoria românilor. Bucureşti: Editura Europa Nova.
Dubar, Claude. 1998. La socialisation: construction des identités sociales et
professionnelles, Paris: Armand Colin.
Dumitrescu-Jippa, Aurel şi Nistor, Nicolae. 1976. Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei (vol
I). Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Dumitru, Mihail, Diminescu, Dana şi Lazea, Valentin. 2004. Dezvoltare rurală şi
reforma agriculturii româneşti. Raport realizat la solicitarea Centrului Român
pentru Politici Economice, http://www.cerope.ro/pub/study54ro.htm
Dunăre, Nicolae. 1979. Ornamentică tradiţională comparată. Bucureşti: Editura
Meridiane.
Dunăre, Nicolae (coord.) 1984. Civilizaţia tradiţională românească în curbura
carpatică nordică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Dungaciu, Dan. 2004. Alternative modernities in Europe: Modernity, Religion and
Secularization in South-Eastern Europe: the Romanian Case. Working Paper no.
68, Max Planck Institute for Social Anthropology, Halle/Saale, http://www. eth.
mpg.de
Dungaciu, Sanda. 2003. Georg Simmel şi sociologia modernităţii. Cluj-Napoca: Editura
Dacia.
Durkheim, Emile. 2001[1893]. Diviziunea muncii sociale. Bucureşti: Editura Albatros.
Durkheim, Emile, [1897] 2005. Sinuciderea. Studiu Sociologic. Filipeştii de târg:
Editura Antet.
Earth Trends, http://earthtrends.wri.org/searchable_db/index.php?theme=4.
Eisenstadt, S.N., Giesen B. 1995. The Construction of Collective Identity. Archives
Europeanes de Sociologie, 36, pp. 72-102.
Eniko, Veress. 1999. De/Re-ţărănizare în România după 1989. în Sociologie
Românească, 3.
Eriksen, Thomas, Hylland. 1993. Ethnicity and nationalism: Anthropological
Perspectives. Londra: Pluto Press.
Eriksen, Thomas, Hylland. 2004. Bateson and the North Sea Ethnicity Paradigm,
http://folk.uio.no/geirthe/Batesonethnicity.html.
Eurostat, http://epp.eurostat.cec.eu.int/
Eyerman, Ron. 2001. Cultural Trauma – Slavery and the Formation of African
American Identity. Cambridge: Cambridge University Press.
Eyerman, Ron. 2004. The Past in the Present. Culture and the Transmission of Memory,
Acta Sociologica, vol 47, 2, pp. 159-169.
Farazmand, Ali, 1999. Globalization and Public Administration, în Public
Administration Review, vol 59, 6, pp. 509-522.
Ferréol, Gilles. 1998. Acţiunea colectivă şi schimbarea socială: exemplul dinamicilor
urbane, în Neculau, Adrian şi Ferréol, Gilles. Psihosociologia schimbării. Iaşi:
Editura Polirom.
322
Bibliografie
Ferréol, Gilles (coord.) 2000. Identitatea, cetăţenia şi legăturile sociale. Iaşi: Editura
Polirom.
Fidrmuc, Jan. 2000. Economic Reform, Democracy and Growth during Post-communist
Transition, The William Davidson Institute, Working Paper 372, www.wdi.bus.
umich.edu
Focşa, Marcela şi Wiener Raymonde. 1985. Ţesături şi alesături, în Irimie, Cornel,
Dunăre, Nicolae şi Petrescu, Paul (coord.) Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură
populară românească. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
François şi Rus, Călin (coord.). 2002. Interculturalitate – cercetări şi perspective
româneşti. Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Frumos, Luciana şi Iacob, Luminiţa. 2002. Noi/ei românii – clivaje în reprezentarea
etno-identitară, în Neculau, Adrian (coord). Noi şi Europa. Iaşi: Editura Polirom.
Frunză, Mălina şi Voicu, Bogdan. (1997). Statul şi ţăranul român. Un studiu de caz.
Revista de cercetări sociale, 3.
Fulea, Maria. 1993. Specificul tranziţiei la economia de piaţă în agricultura României,
în Sociologie Românească, anul IV, 2.
Fulea, Maria. 1994a. Coordonate demografice şi sociale ale familiei rurale, în
Sociologie Românească, anul V, 5, pp. 463-473.
Fulea, Maria. 1994b. Schimbări în structura socio-demografică rurală, în Sociologie
Românească, anul V, 6, pp. 567-573.
Fulea, Maria. 1995. Schimbări în structura socio-economică a populaţiei rurale în
Sociologie Românească, anul VI, 3-4, pp. 257-263.
Gabrisch, Hubert. 1989. Economic Reforms in Eastern Europe and the Soviet Union.
London: Westview Press.
Gangolea, Lia. 1995. Obiceiuri de Crăciun în Ţara Oltului, în volumul Istorie şi tradiţie
în spaţiul românesc, culegere de studii, Sibiu.
Gavreliuc, Alin. 2003. Mentalitate şi societate. Cartografii ale imaginarului identitar
din Banatul contemporan. Timişoara: Editura Universităţii de Vest.
Geertz, Clifford. 1972. Myth, Symbol and Culture. Cambridge: Mass: American
Academy of Arts and Sciences.
Geertz, Clifford. 1973. The Interpretation of Cultures. New York, Basic Books, apud J.
P. Gone, P. J. Miller şi J. Rappaport. 1999. Conceptual Self as Normatively
Oriented: the Suitability of Past Personal Narrative for the Study of Cultural
Identity, în Culture and Psychology, vol. 5(4), pp. 371-398.
Gellner, Ernest. 1999. Adam’s Navel: ’Primordialists’ Versus ‘Modernists’, în
Mortimer, Eduard şi Fine, Robert (eds.). People, Nation and the State, London: I.
B. Tauris Publishers.
Gheţău, Vasile. 2004. Declinul demografic al României: perspective”, în Sociologie
Românească, vol. II, 2, pp. 5-42.
Giddens, Anthony. 2000. Consecinţele modernităţii. Bucureşti: Editura Univers.
Giugni, Marco, G. 1998. Was it Worth the Effort? TheOutcomes and Consequences of
Social Movements, în Annual Reviews of Sociology, 98, pp. 371-393.
Giurcăneanu, Claudiu. 1988. Populaţia şi aşezările din Carpaţii româneşti. Bucureşti:
323
Goffman, Erving. 1963. Stigma: Notes on Management of Spoiled Identity. London:

Penguin Books.
Goffman, Erving. 2003[1959]. Viaţa cotidiană ca spectacol. Bucureşti: Editura
comunicare.ro.
Groza, Octavian. 2003. Les échelles spatiales de la territorialité roumaine – essai
géographique sur l’identification territoriale, în Anuarul Colegiului Noua Europă
2000-2001, pp. 221-271.
Guillen, M. 2001. Is Globalization Civilizing, Destructive or Feeble? A Critique on
six Key Debates in the Social Science Literature. Working Paper,
http://jonescenter.wharton.upenn.edu/papers/2000/wp00-04.pdf
Gusti, Dimitrie. 1969. Opere II. Bucureşti: Editura Academiei.
Halman, Loek, Petterson, Thorleif, 1997. Globalization and Religious Change:
Structural Globalization and the New Patterns of Religious Belief Systems, San
Diego, SSSR Conference on Borders and Boudaries: Remapping Religion in a
Changing World.
Hann, Chris. 2000. The Tragedy of the Privates? Postsocialist Property Relations in
Anthropological Perspective. Worging paper 2, Halle/Saale, Max Planck Institute
for Social Anthropology.
Hanstad, Tim. 1999. Introduction to Agricultural Land Law Reform, în Prosterman,
Roy, Hanstad, Tim (eds). 1999. Legal Impediments to Effective Rural Land
Relations in Eastern Europe and Central Asia. A Comparative Perspective. World
Bank Technical Paper, no. 436.
Harvey, David. 1990. The condition of postmodernity: an enquiry into the origins af
cultural change http://webpages.ursinus.edu/rrichter/harvey.html
Hatos, Adrian. 2004. Darea în parte a terenurilor din România: exploatare sau efectul
pieţelor nefuncţionale, în Sociologie Românească, vol. II, 2, pp. 106-123.
Heidhues, Franz, Bruntrup, Michael. 2003. Subsistence Agriculture in Development: its
Role in Processes of Structural Change, în Abele, Steffen, Frohberg, Klaus (eds.).
Subsistence Agriculture in Central and Eastern Europe: How to Break the Vicious
Circle. Halle, Institute of Agriculture Development In CEE.
Heintz, Monica. 2004. Romanian Orthodoxy between the Urban and the Rural,
Working Paper no. 67, Max Planck Institute for Social Anthropology, Halle/Saale,
http://www.eth.mpg.de
Henderson, Jason. 2002. Building the Rural Economy with High-Growth Entrepreneurs.
În Economic Revue, vol. 87, 3, pp. 45-70.
Herseni, Traian. 1985a. Structura ocupaţională a populaţiei, în Irimie, Cornel, Dunăre,
Nicolae şi Petrescu, Paul (coord.) Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură
Herseni, Traian. 1985b. Forme specializate de gospodărie, în Irimie, Cornel, Dunăre,
Herseni, Traian. 1997. Colinde şi obiceiuri de Crăciun. Cetele de feciori din Ţara
Oltului (Făgăraş). Bucureşti: Editura „Grai şi suflet – Cultura naţională”.
Higley, John, Pakulski, Jan şi Wesolowski, Wlodzimierz. 1998. Postcommunist Elites
and Democracy in Eastern Europe. London: Macmillan Press Ltd.
324
Bibliografie
Hillery, G. 1955. Definitions of community: Areas of agreement. Rural Sociology, 20, 2,

pp. 111−123.
Hirst, Paul şi Thompson, Grahame. 2000. Globalization in one country? The
Peculiarities of the British, în Economy and Society, vol 28, 3, pp. 335-356.
Horváth, István. 2003. State, Minority and Identity Aspects Related to Romania’s
Hungarian Minority, în Anuarul Colegiului Noua Europă 2000-2001, pp. 275-315.
Howard, Marc, Morjé. 2002. The Weakness of Civil Society în Postcommunist Europe.
Cambridge University Press.
Hunter, Albert. 1974. Symbolic Communities. Chicago: University of Chicago Press.
Inglehart, Ronald şi Abramson, Paul, R. 1994. Economic Security and Value Change,
The American political Science Review, vol 88, 2, pp. 336-354.
Inglehart, Ronald şi Flanagan, Scott, C. 1987.Value Change in Industrial Societies, în
The American Political Science Review, vol 81, 4, 1303-1319.
Inglehart, Ronald. 1997. Modernization and Postmodernization. Cultural, Economic
and Political Change in 43 Societies. Princeton University Press.
Inglehart, Ronald. 2000. Globalization and Postmodern Values. în The Washington
Quaterly, 23, pp. 215-228.
Inkeles, Alex. 1969. Making Man Modern. On the Causes and Consequences of
Individual Change in Six Developing Countries. în American Journal of Sociology,
vol. 75, 2, pp. 208-225.
Institutul de Sociologie al Academiei Române. 2005. România rurală şi Europa urbană
– raport de alarmă asupra satului românesc. în Geopolitica, 1(5), pp. 20-31.
Ionescu, Grigore. 1971. Arhitectura populară în România. Bucureşti: Editura
Meridiane.
Ionescu, Ion. 1998. Sociologii constructiviste. Iaşi: Editura Polirom.
Iordan, Iorgu. 1963. Toponimia românească. Bucureşti: Editura Academiei R.P.R.
Iorga, Nicolae. 1989 [1915]. Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria. Bucureşti:
Irimie, Cornel. 1981. Cercetări etno-sociologice în Ţara Oltului în perioada inter-
belică: despre relaţii sociale intersăteşti, în Aluta. Studii şi comunicări, Muzeul
Judeţean Covasna, Sf. Gheorghe.
Irimie, Cornel şi Popa, Constantin. 1985. Păstoritul. Organizare, producţie, valorifi-
care, în Irimie, Cornel, Dunăre, Nicolae şi Petrescu, Paul (coord.) Mărginenii
Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară românească. Bucureşti: Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică.
Irimie, Cornel, Dunăre, Nicolae, Petrescu, Paul (coord.). 1985. Mărginenii Sibiului.
Civilizaţie şi cultură populară românească. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
Jarvis, Darryl. 1998. Postmodernism: a Critical Typology. în Politics and Society, vol.
26, 1, pp. 95-142.
Jenkins, Richard. 1996. Social Identity. London: Routledge.
Jenkins, Richard. 2000. Categorization: Identity, Social Process and Epistemology, în
Current Sociology, vol. 48(3), pp. 7-25.
325
Jivan, Alexandra, Rus, Călin şi Vultur, Smaranda. 2000. Minorităţi: identitate şi

coexistenţă. Volum tipărit în cadrul Institutului Intercultural Timişoara, Timişoara:
Agenţia de presă Lexus SRL.
Jurcan, Dan. 2005. Identitate şi societate. Modele aspiraţionale în tranziţie. Cluj-
Napoca: Editura Eikon.
Kamano, Saori. 1999. Comparing Individual Attitudes in Seven Countries. în Social
Science Research, 28, pp. 1-35.
Kaneff, Deema. 2000. Property, work and local identity. Working Paper no. 15, Max
Planck Institute for Social Anthropology, Halle/Saale, http://www.eth.mpg.de
Karnoouh, Claude. 2000. Comunism / Postcomunism şi modernitate târzie. Încercări şi
interpretări neactuale. Iaşi: Editura Polirom.
Kearny, M. 1995. The Local and the Global: The Anthropology of Globalization and
Transnationalism, în Annual Review of Anthropology, vol. 24, pp. 547-565.
Kellner, Douglas. 1999. Theorizing thePresent Moment: Debates Between Modern
andPostmodern Theory. în Theory and Society, 28, pp. 639-656.
Kennedy, Michael şi Galtz, Naomi. 1996. From Marxism to Postcommunism: Socialist
Desires and East European Rejections, în Annual Reviews of Sociology, 22,
pp. 437-458.
Kideckel, David, A. 1993. The Solitude of Collectivism. Romanian Villagers to the
Revolution and Beyond. London: Cornell University Press.
Kiehl, Michael, Panebianco Stefano. 2002. The Urban-Rural Employment Shift in
Western Europe. An Empirical Analysis of the Employment Development in Britain,
Germany and Italy. http://www.ersa.org/ersaconfs/ersa02/cd-rom/papers/422.pdf
Kivu, Mircea. Comentarii pe marginea Barometrului Relaţiilor Interetnice, în Poledna,
Rudolf, Ruegg, François şi Rus, Călin. 2002. Interculturalitate. Cercetări şi
perspective româneşti. Cluj-Napoca: Presa Universitară Sibiană.
Kohler, Florent. 2002. Stereotypes culturels et construction identitaires: problematiques
et viabilite. http://www.univ-tours.fr/ciremia/Article%20identit%E9.pdf
Kumar, Anand şi Weltz, Frank. 2001. Culture in World-System: an Interview with
Immanuel Wallerstein, în Social Identities, vol. 7, 2.
Lallement, Michel. Istoria ideilor sociologice. Filipeştii de Târg, Editura Antet XX
Press.
Larionescu, Maria. 1992. Relevanţa problemei sociale ţărăneşti pentru sociologia
revoluţiei în Sociologie Românească, 6, pp. 631-637.
Larionescu, Maria. 2004. Controverse teoretice asupra dezvoltării sociale: puncte de
vedere în sociologia românească. în Sociologie Românească, vol. II, 3, pp. 129-144.
Lerman, Zvi, Csaki, Csaba, Feder, Gershon. 2002. Land Policies and Evolving Farm
Structures in Transition Countries. The World Bank, Policies Research Working
Paper 2794.
Lerman, Zvi. 2003. Institutions and Technologies for Subsistence Agriculture: How to
Increase Commercialization în Abele, Steffen, Frohberg, Klaus (eds). 2003.
Subsistence Agriculture in Central and Eastern Europe: How to Break the Vicious
Circle. Halle, Institute of Agriculture Development In CEE.
Levi-Strauss, Claude. 1978. Antropologia structurală. Bucureşti: Editura Politică.
326
Bibliografie
Lorenzi-Cioldi, Fabio şi Doise, Willem. 1996. Relaţiile între grupuri: identitate socială
şi identitate personală, în Neculau, Adrian (coord). 1996. Psihologie Socială.
Aspecte contemporane. Iaşi: Editura Polirom.
Luca, Sabin, Adrian, Pinter, Zeno, Karl şi Georgescu, Adrian (coord). 2003. Repertoriul
arheologic al judeţului Sibiu – situri, monumente arheologice şi istorice. Sibiu:
Editura Economică.
Macours, Karen, Swinnen, Johan. 2002. Patterns of Agrarian Transition. în Economic
Developement and Cultural Change, The University of Chicago, pp. 365-394.
Madgearu, Alexandru. 2005. Români şi pecenegi în sudul Transilvaniei, în Pinter, Zeno,
Karl, Ţiplic, Marian, Ţiplic, Maria, Emilia (coord.) 2005. Relaţii interetnice în
Transilvania – secolele VI-XIII. Bucureşti: Editura economică.
Maliţa, Mircea. 2001. Zece mii de culturi, o singură civilizaţie. Spre geomodernitatea
secolului XXI. Bucureşti: Editura Nemira.
Marian, S., Fl. 1995. Naşterea la români. Bucureşti: Editura Grai şi Suflet – Cultura
naţională.
Marinescu, Valentina. 2002. Muncile casnice în satul românesc actual. Studii de caz.
Iaşi: Editura Polirom.
Markova, Ivana, ş. a. 1998. Reprezentări sociale ale “Comunităţii” în perioada
postcomunistă. în Neculau Adrian şi Fereol Gilles. 1998. Psihosociologia
schimbării. Iaşi: Editura Polirom.
Mărginean, Ioan. 1995. Ruralul şi reforma socială în România în Sociologie
Românească, 3-4, pp. 245-255.
Mărginean, Ioan şi Bălaşa, Ana (coord.) 2005. Calitatea vieţii în România. Bucureşti:
Editura Expert.
Mărginean, Ioan. 2005. Izolarea, factor inhibator al dezvoltării satelor, în Sociologie
Românească, vol. III, 4, pp. 56-76.
Melo, Martha de, Denizer, Gevdet, Gelb, Alan. 1996. From Plan to Market. Patterns of
Transition. The World Bank, Policies Research Working Paper 1564.
Melucci, Alberto. 1995. The Process of Collective Identity. în Johnston H.,
Klandermans B. (eds.) SocialMovements and Culture. Minneapolis: University of
Minnesota Press.
Mendras, Henri. 1989. Elements de sociologie. Paris, Editura Armand Colin.
Mentzel, Peter. 2000. Introduction: Identity, Confessionalsim and Nationalism,
Nationalities papers, vol. 28, 1, pp. 7-11.
Mihăilescu, Ioan. 2005. Factori de risc în evoluţia mediului rural din România, în
Sociologie Românească, vol. III, 4, pp. 5-36.
Mihăilescu, Vintilă. 1996. Două sate în tranziţie. Tipuri strategice dominante în lumea
rurală, în Revista de cercetări sociale, 3, pp. 3-24.
Mitchell, Clyde, James. 1969. Social Networks in Urban Situations: Analyses of
Personal Relationships in Central African Towns. Manchester University Press
Moise, Ilie şi Klusch, Horst. 1980. Portul popular din judeţul Sibiu, Sibiu: Revista
Transilvania.
Moscovici, Serge. 1997. Psihologia socială sau maşina de fabricat zei. Iaşi: Editura
Polirom.
327
Mouzelis, Nicos. 1999. Modernity. A non-European Conceptualization. în British

Journal of Sociology, vol. 5, 1, pp. 141-159.
Muntean Gheorghe. 1993. Ludoş – comună românească. Sibiu: Casa de Editură şi Presă
Tribuna S.R.L.
Nägler, Thomas. 1969. Populaţia românească în sudul Transilvaniei şi caracterul
colonizării săseşti în secolele XII-XIII, în Studii şi Articole de Istorie, XIII.
Nahorniac, Raluca. Finding farmers Country Survey: Romania. Working Paper nr. 58.
Rural Transition Series, http://www.liv.ac.uk/history/centres/cehome.htm
Naisbitt, John, Aburdene, Patricia. 1993. Anul 2000. Megatendinţe. Bucureşti: Editura
Humanitas.
Narayan, Deepa. 1999. Bonds and Bridges. Social Capital and Poverty. World Bank –
Poverty Group.
Neagu, Victor, Stanciu, Gheorghe. 1996. România – charta europeană a spaţiului rural.
Bucureşti: Editura Ceres.
Neculau, Adrian (coord.). 1997. Psihologia câmpului social. Reprezentările sociale.
Neculau, Adrian. 2004. Manipularea contextului şi controlul reprezentărilor sociale, în
Neculau, Adrian (coord). Viaţa cotidiană în comunism. Iaşi: Editura Polirom.
Nee, Victor. 1989. A Theory of Market Transition from Redistribution to Market in
State Socialism, în American Sociological Review, vol. 54, 5, pp. 663-681.
Nee, Victor şi Matthews, Rebecca. 1996. Market transition and Social Transformations
in Reforming State Socialism, în Anual Reviews of Sociology, 22, pp. 401-435.
Niculescu, Gheorghe, Alexandru. 2004. Material Culture, Tradition and Collective
Identities, în Anuarul Colegiului Noua Europă 2000-2002, pp. 287-305.
Nisbet, Robert, A. 1967. The Sociological Tradition. London: Heinemann.
Nistor, Nicolae şi Marinescu-Frăsinei, Mircea. 1990. Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei
(vol II). Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Nistor, Nicolae şi Racoviţan, Mihai. 1985. Consideraţii istorice, în Irimie, Cornel,
Dunăre, Nicolae şi Petrescu, Paul (coord.) Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură
Nodia, Ghia. 1996. How Different Are Postcommunist Transitions?, în Journal of
Democracy, vol. 7, 4, pp.15-29.
Orchard, Vivienne. 2002. Culture as Opppesed to What? Cultural Belonging in the
Context of National and European Identity, în European Journal of Social Theory,
vol. 5(4), pp. 419-433.
Ornea, Zicu. 1983. Opera lui Constantin-Dobrogeanu Gherea. Bucureşti: Editura
Cartea Românească.
Ovaska, Tomi, Russell, S., Sobel. 2004. Entrepreneurship in Post-Socialist Economies.
Department of Economics, West Virginia, University, Working Papers, 4-6.
Parekh, Bhikhu. 1999. Defining national Identity in a Multicultural Society, în
Mortimer, Eduard şi Fine, Robert (eds). People, Nation and the State, London: I. B.
Tauris Publishers.
Pascu, Ştefan. 1972. Voievodatul Transilvaniei (vol. I). Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Pascu, Ştefan. 1979. Voievodatul Transilvaniei (vol. II). Cluj-Napoca: Editura Dacia.
328
Bibliografie
Pasti, Vladimir, Miroiu, Mihaela, Codiţă, Cornel. 1997. România – starea de fapt.
Bucureşti: Editura Nemira.
Pavelescu, Gheorghe. 1978. Zonele şi microzonele folclorice ale judeţului Sibiu, în
Studii şi Comunicări, Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării
Artistice de Masă, Sibiu.
Pavlinek, Petr. 2003. Alternative Theoretical Approaches to Post-communsit
Transformations in Central and Eastern Europe, în Acta Slavica Iaponica, vol. 20,
pp. 85-108.
Paxton, Pamela. 2007. Association Memberships and Generalized Trust: A Multilevel
Model Across 31 Countries, Social Forces, 86, 1, pp: 47-76.
Părean, Ioan. 2005. Legende din Mărginimea Sibiului. Sibiu: Editura Psihomedia.
Pătraşcu, Gheorghe. 1984. Arhitectura şi tehnica populară. Bucureşti: Editura Tehnică.
Petrescu, Paul. 1985. Arhitectura populară, în Irimie, Cornel, Dunăre, Nicolae şi
Petrescu, Paul (coord.) Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară
românească. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Poledna, Rudolf, Ruegg, François şi Rus, Călin (coord.). 2002. Interculturalitate –
cercetări şi perspective româneşti. Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Pop, Lucian şi Rughiniş, Cosima. 2000. Capital social şi dezvoltare comunitară. Studiu
de caz, în Zamfir, Elena şi Preda, Marian (coord.). Diagnoza problemelor sociale
comunitare. Studii de caz. Bucureşti: Editura Expert.
Popa, Constantin. 1985. Agricultura. Forme de agricultură, în Irimie, Cornel, Dunăre,
Popa, Ioan. 1996. Ţara Secaşelor – monografie folclorică. Centrul Judeţean al Creaţiei
Populare Alba, Alba Iulia.
Popescu, Critian, Tiberiu, 2000. Istoria mentalităţii româneşti. Editura Universal Dalsi.
Popper, Karl, R. 1996 [1954]. Mizeria istoricismului. Bucureşti: Editura All.
Portes, Alejandro. 1973. The factorial Structure of Modernity: Empirical Replications
and a Critique, în American Journal of Sociology, vol 79, 1, pp. 13-44.
Poznanski, Kazimierz. 1999. Teoria comparativă a tranziţiei: recesiune şi redresare în
economiile postcomuniste, în Polis, 4.
Predescu, Sorin, Vlad. 2002. Reprezentarea socială a democraţiei la tinerii din
România şi Iugoslavia, în Neculau, Adrian (coord.). Noi şi Europa. Iaşi: Editura
Polirom.
Putnam, Robert D. 1993. Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern Italy.
Princeton University Press.
Putnam, Robert. 2001. Bowling Alone. The Collapse and Revival of American
Community. New York: Touchstone.
Recensământul populaţiei şi al locuinţelor. 2002. Institutul Naţional de Statistică,
Direcţia Judeţeană de Statistică Sibiu.
Reicher, Stephen. 2004. The Context of Social Identity: Domination, Resistance and
Change, în Political Psychology, vol. 25, 6, pp. 921-945.
Róna-Tas, Ákos. 1996. Path-Dependence and Capital Theory: Sociology of the Post-
Communist Economic Transformation, http://hi.rudgers.edu/szelenyi60/rona-tas.
html.
329
Rose, Richard. 1999. Another Great Transformation. Eastern Europe a Decade Later,
Journal of Democracy, 10, 1, pp: 51-56.
Rosener, Werner. 2003. Ţăranii în istoria Europei. Iaşi: Editura Polirom.
Roth, Andrei. 1999. Naţionalism sau democratism? Tg. Mureş: Editura Pro Europa.
Roth, Andrei. 2002. Modernitate şi modernizare socială. Iaşi: Editura Polirom.
Rozelle, Scott, Swinnen, F.M., Johan. 2004. Success and Failure of the Reform:
Insights from the Transition of Agriculture. În Journal of Economic Literature, vol.
42, 2, pp. 404-456.
Rusovici, Alexandru. 1991. Agricultura în economia de piaţă. Bucureşti: Editura Ceres.
Russel, J., Dalton. 2005. Social Modernization and the End of Ideology Debate:
Patterns of Ideological Polarization. Paper prezented at the conference Beliefs,
Norms and Values in Cross-National Surveys, Tokyo, 2004. http://www. socsci.
uci. edu/ ~rdalton/ archive/jjps06.pdf.
Sandu, Dumitru. 1984. Fluxurile de migraţie în România. Bucureşti: Editura Academiei
RSR.
Sandu, Dumitru. 1996. Sociologia tranziţiei. Valori şi tipuri sociale în România.
Bucureşti, Editura Staff.
Sandu, Dumitru. 1997. Schimbarea ca paradigmă socială, în Sfera Politicii, 46.
Sandu, Dumitru. 1999. Dezvoltare şi sărăcie în satele României, Sociologie
românească, 4, pp. 117-138.
Sandu, Dumitru. 1999b. Feţele schimbării. Bucureşti: Editura Nemira.
Sandu, Dumitru. 1999. Cine sunt antreprenorii din agricultura de tranziţie? în
Sociologie Românească, 1.
Sandu, Dumitru. 1999. Drumul antreprenorial: fără încredere, dar cu relaţii în
Sociologie Românească, 2.
Sandu, Dumitru. 2000. Spaţiul social al tranziţiei. Iaşi: Editura Polirom.
Sandu, Dumitru. 2002. Ariile culturale ca matrice de sociabilitate, în Sociologie
Românească, 3-4, pp. 77-92.
Sandu Dumitru. 2003. România rurală de azi: ocupare neagricolă şi navetism. Studiu
elaborat pentru Comisia Antisărăcie şi Promovarea Incluziunii Sociale, Bucureşti,
INSSE.
Sandu, Dumitru. 2003. Democraţia „trăită” prin instituţii şi resurse, analiză pe baza
datelor din BOP, disponibil la www.osf.ro.
Sandu, Dumitru. 2003. Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării – încredere, toleranţă, reţele
sociale. Iaşi: Editura Polirom.
Sandu, Dumitru. 2004. Ideologii difuze în domeniul identitar-etnic, în Sociologie
românească, vol. II, 2, pp. 58-70.
Sandu, Dumitru. 2004. Cultură şi experienţă de migraţie în satele României, în
Sociologie românească, vol. II, 3, pp. 179-202.
Sârbu, Aurelia, Florian, Violeta. 1995. Resurse umane în mediul rural: continuitate şi
schimbare, în Sociologie Românească, anul VI, 3-4, pp. 297-310.
Schaefer, Richard şi Lamm, Robert. 1994. Sociology. A Brief Introduction. New York:
McGraw-Hill.
330
Bibliografie
Schlee, Günther. 2000. Collective identity, property relations and legal pluralism,
Working Paper no. 1, Max Planck Institute for Social Anthropology, Halle/Saale,
http://www.eth.mpg.de
Schöpflin, George. 1993. Politics in Eastern Europe – 1945-1992. Oxford: Blackwell
Publishers.
Segrestin, Denis. 1996. Identitate colectivă în Boudon, Raymond, Besnard, Philippe,
Cherkaoui, Mohamed, Lecuyer, Bernard-Pierre, Dicţionar de sociologie, Bucureşti:
Editura Univers Enciclopedic.
Sljukic, Srdan. f.a. Sociological Aspects of Peasant Cooperation in Post-socialist
Romania http://library.nec.ro/papers/regional2001-2002/ssljukic/ ssljukic_ paper.
htm
Smelser, J., Neil. 1998. Social Transformation and Social Change, în International
Social Science Journal, vol. 50, 156, pp. 173-178.
Smith, Anthony, D. 1986. The Ethnic Origins of Nations. Oxford: Basil Blackwell.
Smith, Anthony, D. 1999a. Myths and Memories of the Nation. Oxford University
Press.
Smith, Anthony, D. 1999b. The nation: Real or Imagined?, în Mortimer, Eduard şi
Fine, Robert (eds). People, Nation and the State, London: I. B. Tauris Publishers.
Smith, Anthony, D. 2000. The Nation in the History. Historiographical debates about
Ethnicity and Nationalism. Hanover: University press of New England, pp. 20-25.
Smolina, Tatiana 2003. Ethnicity – A Critical Analysis of the Concept in the
Contemporary World, în Voicu, Bogdan şi Rusu, Horaţiu (eds). Globalization,
European Integration and Social Development in European Postcommunist
Societies, Sibiu: Psihomedia.
Snow, David. 2001. Collective Identity and Expressive Forms. http://repositories. cdlib.
org/csd/01-07/
Socol, Gheorghe. 2003. Cadrul de viaţă şi calitatea vieţii ţărănimii în perioada
comunistă. în Calitatea vieţii, XIV, 2.
Spengler, Oswald. 1996. Declinul Occidentului (vol. I şi II). Craiova: Editura Beladi.
Stahl, Henri H. 1946. Sociologia satului devălmaş românesc. Organizarea economică şi
juridică a trupurilor de moşie. Bucureşti: Fundaţia Regele Mihai I.
Stahl, Henri H. 1969. Organizarea administrativ-teritorială. Comentarii sociologice.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Stahl, Henri H. 1980. Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale.
Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Stahl, H. Henri. 1983. Eseuri critice. Bucureşti: Editura Minerva.
Stahl, Henri H. 1998. Sate devălmaşe, I, II, III, Bucureşti: Editura Cartea Românească.
Stahl, Henri P. 2000. Triburi şi sate din sud-estul Europei. Structuri sociale, structuri
magice şi religioase. Bucureşti: Editura Paideia.
Stahl, Paul, H. 2005. Case şi acareturi din Mărginimea Sibiului: 1953-1958. Bucureşti:
Editura Paideia.
Stanciu, Ioan. 1938. Spicuiri din trecutul comunei Luduş (judeţul Sibiu). Sibiu: Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane.
Stark, David. 1994. Recombinant Property in Eastern Europe Capitalism, Collegium
Budapest Public Lectures, Series 8, 2.
331
Stănculescu, Manuela, Sofia. 2003. Vor românii economie de piaţă?, analiză pe baza
datelor din BOP, disponibilă la www.osf.ro.
Stăvărache, Florenţa. 2005. Reprezentări ale schimbării sociale în mentalitatea
ruralilor, în Iluţ, Petru, Nistor, laura şi Rotariu Traian (coord.). România socială.
Drumul schimbării şi al integrării europene (vol. I). Cluj Napoca: Editura Eikon.
Stevens, Michael. 2002. Globalization. Deconstructing globalization. în Acta
Universitatis Cibiniensis, pp. 11-17, Sibiu: Editura Universităţii “Lucian Blaga”.
Stoneall, Linda. 1983. Country life, city life. Five Theories of Community. New York:
Praeger Publishers
Strategia şi planul de dezvoltare a judeţului Sibiu pentru perioada 2006-2007-201,
Consiliul Judeţean Sibiu, www.cjsibiu.ro/ro/strategie/STRATEGA.DOC.
Stroilă, Gabriel. 1996. Cartea satului Tălmăcel. Bucureşti: Editura Naţional.
Stryker, Robin, 1998. Globalization and the Welfare State, International Journal of
Sociology and Social Policy, vol 18, 2/3/4.
Suciu, Coriolan. 1967. Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania (vol. I, A-N).
Bucureşti: Editura Academiei RSR.
Suciu, Coriolan. 1968. Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania (vol. II, O-Z).
Bucureşti: Editura Academiei RSR.
Suttles Gerald, D. 1972. The Social Construction of Communities. Chicago: University
of Chicago Press
Swartz, Barry. 1991. Social Change and Collective Memory. The Democratization of
George Washington, în American Sociological Review, vol. 56, 2, pp. 221-236.
Sztompka, Piotr. 1993. The Sociology of Social Change. Oxford: Blackwell Publishers.
Sztompka, Piotr. 2000. Cultural Trauma. The Other Face of Social Change, European
Journal of Social Theory, vol 3, 4, pp. 449-466.
Tajfel, Henri, Turner, Jonh, C. 1979. An Integrative Theory of Intergroup Conflict, în
Austin, W. G. Şi Worchel, S. (eds.), The Psychology of Intergroup Relations,
Monterey: Brooks/Cole.
Tanzi, Vito. 1993. Tranzition to Market. Studies in Fiscal Reform. Washington:
International Monetary Fund.
Telegraful Român, nr. 83, 4-17 august 1912, p. 339.
Tönnies, Ferdinand. [1887]. Gmeinschaft und Geselschaft. Leipzig, în traducerea
franceză Communauté et societé, Paris: P.U.F., 1944.
Toynbee, Arnold, J. 1997. Studiu asupra istoriei (vol. I şi II). Bucureşti: Editura
Humanitas.
Ungureanu, Ion şi Constantinescu, V. 1985. Teorii sociologice contemporane.
Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
Ungureanu, Ion. 1990. Paradigmele cunoaşterii societăţii. Bucureşti: Editura
Humanitas.
Urse, Laureana. 2004. Un punct de vedere asupra structurii de clasă actuale din
România, în Sociologie Românească, vol. II, 4, pp. 141-155.
Urse, Laureana. 2005. Stiluri de viaţă ale clasei de mijloc rurale, în Calitatea vieţii,
XVI, 3-4.
Uslaner, Eric. 2002. The Moral Foundations of Trust. Cambridge: Cambridge
University Press.
332
Bibliografie
Vasile, Monica. 2008. Un fond fără formă – obştea vrânceană. Statutar şi cutumiar în
dinamica definirii unui sistem de proprietate colectivă, în Sociologie Românească,
vol. VI, 1, pp: 56-73.
Vasiliu, Florica (coord.) 2005. Globalizarea şi identitatea socio-culturală. Sibiu:
Editura Universităţii „Lucian Blaga”.
Vasiliu, Florica. 2005. Identităţi multiple şi impactul acestora asupra dezvoltării (cazul
Sibiu), în Iluţ, Petru, Nistor, Laura şi Rotariu Traian (coord). 2005. România
socială. Drumul schimbării şi al integrării europene. Conferinţa anuală a
Asociaţiei Române de Sociologie şi a Asociaţiei Române de Promovare a Asistenţei
Sociale (Cluj-napoca, 2004), vol I, Cluj-Napoca: Editura Eikon.
Vedinaş, Traian. 2001. Introducere în sociologia rurală. Iaşi: Editura Polirom.
Verdery, Katherine. 1994. The elasticity of land : problems of property restitution in
Transylvania în Slavic Review, 53 (4), pp. 1071-1109.
Verdery, Katherine. 1997. Fuzzy Property: Rights, Power, and Identity in
Transylvania's Decollectivization. în Transforming Post-Communist Political
Economies. Washington, National Academy Press, pp. 102-118.
Verdery, Katherine. 2001. Inequality as Temporal Process. Property and Time in
Transylvania’s Land Restitution, în Anthropological Theory, vol. 1(3), pp. 373-392.
Voicu, Bogdan. 1999. Modernitatea între tradiţie şi post modernism. în Revista de
Cercetări Sociale, 3-4, pp. 179-204.
Voicu Bogdan şi Voicu, Mălina. 2002. Proiectul de cercetare internaţională privind
studiul valorilor europene. în Calitatea vieţii, XIII, 1-4.
Voicu, Bogdan şi Voicu, Mălina. 2003. Volunteering in Eastern Europe: one of the
missing links?, în Voicu, Bogdan şi Rusu Horaţiu, Globalization, European
Integration and Social Development în European Postcommunist Societies, Sibiu:
Editura Psihomedia.
Voicu Bogdan. 2005a. Penuria pseudo-modernă a postcomunismului românesc. Iaşi:
Editura Expert Projects.
Voicu, Bogdan. 2005b. Social capital: Bonding or Bridging Europe?, în Bogdan Voicu,
Horaţiu Rusu. eds. Social Sciences perspectives on the European postcommunist
societies, Sibiu: Psihomedia.
Voicu, Mălina. 2004. Economic efficiency or ideology? Social support for democracy in
Central and Eastern Europe, în Rusu, Horaţiu, Voicu, Bogdan (eds). European
Integration From East to East. Civil Society and Ethnic Minorities in a Changing
World. Sibiu: Psihomedia Publishing House.
Voicu, Mălina, Voicu, Bogdan, Precupeţu Iuliana şi Popescu Raluca. 2005. Romanian
Farms and Farmers facing the EU Regulations. Iaşi: Editura Expert Projects.
Voicu, Mălina şi Voicu, Bogdan. 2006. Satul românesc pe drumul către Europa. Iaşi:
Editura Polirom.
Voiculescu, Cerasela. 2002. Construcţii identitare la rromii din Sângeorgiu de Mureş,
Sociologie Românească, 1-2, pp. 100-125.
von Braun, Joachim, Lohlein, Daniela. 2003. Policy Options to Overcome Subsistence
Agriculture in CEECs în Abele, Steffen, Frohberg, Klaus (eds). 2003. Subsistence
Agriculture in Central and Eastern Europe: How to Break the Vicious Circle.
Halle, Institute of Agriculture Development In CEE.
333
Vuia, Romulus. 1964. Tipuri de păstorit la români în secolul XIX şi începutul secolului
XX. Bucureşti: Editura Academiei.
Vuia, Romulus. 1975. Studii de etnografie şi folclor (Volumul I, II). Bucureşti: Editura
Minerva.
Wallerstein, Immanuel. 2000. Globalization or the Age of Transition? A Long-term
View of the Trajectory of the World-System, în International Sociology, vol 15(2),
pp. 249-265.
Wallerstein, Immanuel. 2001. Global Culture(s) – Salvation, Menace or Myth?, paper
delivered at conference on "New Cultural Formations in an Era of Transnational
Globalization," Academia Sinica, Taiwan, http://www. binghamton. edu/fbc/
iwgloculttw. htm
Weber, Max. 1992. Politica, o vocaţie şi o profesie. Bucureşti: Editura Anima.
Weber, Max. 1993. Etica protestantă şi spiritul capitalismului. Bucureşti: Editura
Humanitas.
Weiner, Robert. 1997. Democratization in Romania, în Stan, Lavinia. Romania in
Transition. Aldershot, Dartmouth Publishing Company Limited.
Wellman, Barry. 1979. The Community Question: The Intimate Networks of East
Yorkers. American Journal of Sociology, 84, pp: 1201-1231.
Wilkinson, Kenneth. 1991. The Community in Rural America. Westport: Greenwood
Press.
Wilson, Thomas şi Donnan, Hastings. 1998. Nation, State and identity at International
Borders, în Wilson, Thomas şi Donnan, Hastings (eds). Nation and State at
International Frontiers, Cambridge University Press.
Woolcock, Michael şi Narayan, Deepa. 2000. Social Capital: Implications for
Development Theory, Research, and Policy, The World Bank Research Observer,
15, 2, pp. 225–249.
Zamfir, Cătălin. 2004. O analiză critică a tranziţiei. Ce va fi „după”. Iaşi: Editura
Polirom.
Zani, Bruna şi Palmonari, Augusto (coord). 2003. Manual de psihologia comunităţii.
Zderciuc, Boris. 1985. Aşezări şi gospodării, în Irimie, Cornel, Dunăre, Nicolae şi
Petrescu, Paul (coord.) Mărginenii Sibiului. Civilizaţie şi cultură populară
românească. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Ziólkowski, Marek. 1998. Despre pluralitatea prezentului (între tradiţie, moştenire a
socialismului, modernitate, postmodernitate), în Neculau, Adrian şi Ferréol, Gilles.
Psihosociologia schimbării. Iaşi: Editura Polirom.
Zulean, Marian. 1996. Emergenţa elitei antreprenoriale în societatea românească
postcomunistă. O explorare. în Revista de Cercetări Sociale, 2, pp. 3-16.
Zweynert, Joachim şi Goldschmidt, Nils. 2005. The Two Transitions in Central and
Eastern Europe and the Relation Between Path Dependent and Politically
Implemented Institutional Change, HWWA Discussion Paper 314, Hamburg
Institute of International Economics, http://www.hwwa.de
334
Bibliografie
CLUBUL DE CARTE
INSTITUTUL EUROPEAN
Stimate Cititor,
Institutul European Iaşi vine în sprijinul dumneavoastră ajutându-vă să economisiţi
timp şi bani.
Titlurile dorite – unele căutate îndelung prin librării – pot fi comandate acum direct
de la Editură!
Consultaţi oferta! Completaţi apoi talonul de comandă (carte poştală) din subsolul
paginii. Nu uitaţi să înscrieţi, cu atenţie, titlul şi numărul de exemplare solicitate.
Plata se va face ramburs (la primirea coletului poştal), taxele poştale fiind suportate
de editură.
Şi pentru că dumneavoastră apreciaţi cărţile noastre, meritaţi din plin să faceţi parte
din Clubul de carte Institutul European, beneficiind totodată de reduceri
semnificative de preţ.
Astfel:
Suma minimă (RON) Suma maximă (RON) Reducere (%)
0 20 5
20 50 10
50 100 15
100 150 20
150 200 25
200 – 30
335
În aceeaşi colecţie au mai apărut
• Demografie şi societate, Philippe Barthélemy, Roland Granier, Martine Robert

• România religioasă, Mălina Voicu
• Metode de cercetare în ştiinţele sociale, Christine Knussen, Ronald McQueen
• Roumanie. regards sociologiques, Ion. I. Ionescu
• Schimbare socială şi identitate socioculturală: o perspectivă sociologică, Horaţiu Rusu
• Sociologia comunităţii, Tudor Pitulac
• Sociology of Law. Studies and Research, Doina Balahur
• Sociologia valorilor, Rudolf Rezsohazy
• Valorile românilor (1993 – 2005), Bogdan Voicu, Mălina Voicu (coord.)
336
Bibliografie
LIBRĂRII în care puteţi găsi cărţile editurii INSTITUTUL EUROPEAN (selectiv)
ALBA-IULIA IAŞI
Librăria Mircea Eliade, str. Cloşca, Librăria Casa Cărţii, Bd. Ştefan cel Mare
bloc CH1 nr.56, tel. 0232/270610
ARAD Librăria Junimea, Piaţa Unirii nr. 4, tel.
Librăria Corina, str. Mihai Eminescu 0232/412712
nr. 2, tel. 0257/284749 Librăria Cubul de sticlă, Bd. Carol I nr.
3-5, tel. 0232/215683
BRAŞOV
Librăria George Coşbuc, str. Republicii ORADEA
nr. 29, tel. 0268/477309 Librăria Mihai Eminescu, str. Meşteşu-
garilor nr. 73, tel. 0253/131924
BUCUREŞTI
Librăria NOI, Bd. N. Bălcescu, nr. 18, PITEŞTI
tel. 021/3102528 Librăria Casa Cărţii, Bd. Republicii, bl.
Librăria Mihai Eminescu, Bd. Regina G1, parter, tel. 0248/214679
Elisabeta nr. 5, tel. 021/3158761 SATU-MARE
Librăria Academiei, Calea Victoriei nr. Librăria Mihai Eminescu, str. Ţibleşului
12 A, tel 021/3138588 nr. 1, tel. 0261/717503
Librăria Luceafărul, Bd. Unirii nr. 10, SIBIU
tel. 021/3130075 Librăria Polsib, Şos. Alba Iulia nr. 40,
CLUJ tel. 0269/210058
Librăria Orfeu, Piaţa Unirii nr. 10, tel. SUCEAVA
0264/195339 Librăria Casa Cărţii, str. N. Bălcescu
CONSTANŢA nr. 8, tel. 0230/530337
Librăria Sophia, str. Dragoş Vodă nr. 13, TG. MUREŞ
tel. 0241/616365 Librăria Luceafărul, str. Trandafirilor
CRAIOVA nr. 43, tel 0265/250581
Librăria Şcolii, str. M. Viteazu, bl. 7-14, TIMIŞOARA
tel. 0251/412588 Librăria Mihai Eminescu, str. Măceşilor
DEVA nr. 1, tel. 0256/194123
Librăria Prescom Divers, str. Ana Librăria Esotera, str. Lucian Blaga nr. 10,
Ipătescu nr. 11, tel. 0254/213782 tel. 0256/431340
GALAŢI
Librăria KORES, str. Nicolae Bălcescu,
bl. A3, parter, tel. 0236/463116
Librării ON-LINE
www.euroinst.ro
www. anticariatonline.ro
www.librariaeminescu.ro
www.cartedesucces.ro
337
INSTITUTUL
E U RO P E A N
www.euroinst.ro
S
Cele patru volume apărute
până acum s-au bucurat de
două premii importante:
Premiul pentru carte de ştiinŃă
(acordat de AER în 2002) şi
Premiul „Alexandru Xenopol”
al Academiei Române (2007).
Metoda folosită în
C
structurarea materialului
este aceea a realizării unor
Carte de succes
conexiuni în timp şi spaŃiu,
multe cu caracter
comparativ. Este cea mai
importantă sinteză
românească realizată pe
Librarie on-line
această temă de reputatul
profesor al UniversităŃii din
Bucureşti.
ISTORIA CIVILIZAłIEI BRITANICE Adrian Nicolescu

Volumele I-IV
www.cartedesucces.ro
Strada Lascăr Catargi nr 43 * Cod 700107 * CP 161, OP 1 * Iaşi * România * Tel. 40.0232.233800; 40.0332.418780 * Fax 40.0232.230197
email: euroedit@hotmail.com, editura_ie@yahoo.com * www.euroinst.ro
338
Bun de tipar: 2010 • Apărut: 2010 • Format 16,5 × 23,5 cm
Iaşi, str. Lascăr Catargi nr. 43 • O.P. 1 • C.P. 161 • cod 700107
Tel. Difuzare: 0788.319462
Fax: 0232/230197 • editura_ie@yahoo.com http://www.euroinst.ro
338

Sat Bogat Sat Sarac

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Sat Bogat Sat Sarac

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colecţia

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

SAT BOGAT, SAT SĂRAC

Capitolul 1. Tălmăcel şi Ludoş – cele două comunităţi rurale studiate / 17

Capitolul 2. Schimbare socială, tranziţie şi postcomunism în comunitatea

Capitolul 4. Semnificaţii sociale ale comunităţii în contextul globalizării / 123

Capitolul 5. Identitate colectivă, etnică şi culturală în comunitatea rurală / 179

Capitolul 6. Proprietate funciară şi tipuri de activitate economică în

proprietate funciară, iar problematica proprietăţii activează tema identitară,

temelor abordate a dictat această opţiune de explorare a universului temei.

 Explorarea şi analiza tipurilor de schimbări relevante pentru ruralul

Primul capitol al lucrării este destinat unei prezentări generale a celor

punctul de vedere al locuitorilor a două comunităţi rurale din Ardeal, în ce

lizate cu precădere, cu alte cuvinte ce fac locuitorii acestor comunităţi pentru a-

Spuneam în introducere că una din opţiunile acestei lucrări a fost aceea

Cele două sate au prezentat – cu câteva excepţii – până la începutul

 Economie autarhică, având prea puţine legături cu o piaţă deschisă.

O dată cu primul război mondial, procesul accentuându-se ulterior, pe

Figura 1.1 Localizarea celor două comunităţi studiate

oraşul Tălmaciu (înglobează şi Tălmăcelul)

Tălmăcelul, ca şi Ludoşul de altfel şi zonele din care fac parte, se

2.1.1. Aşezare, relief, date generale

Satul Tălmăcel se află în administraţia oraşului Tălmaciu, la fel ca şi

Figura 1.2 Uliţă din Tălmăcel

Relieful satului este extrem de variat, predominând muntele şi dealul. În

2.1.2 Istorie locală

gaţii de natură feudală în muncă, natură şi bani. Acestea se adăugau obligaţiei

Datele timpurii despre populaţia satului Tălmăcel sunt sărace, datorită

Tabel 1.1 Structura familiilor din Tălmăcel, 1975

O Fără 3-4 5-10 Peste 10

La ultimul recensământ (2002), populaţia satului era de 1224 locuitori,

Infrastructura este modernizată, Tălmăcelul dispunând de reţea de gaz,

Dezvoltarea economică a zonei din care face parte şi Tălmăcelul a fost

Agricultura. Este ocupaţia de bază a tălmăcenilor. Tălmăcelul a fost unul din

substanţial în fiecare an pentru îngrăşarea naturală a acestuia. („...că aicea în sat

Păstoritul. Cealaltă ocupaţie, a creşterii oilor şi vitelor, reprezintă o a doua

Consider îndreptăţită ideea că arhitectura gospodăriilor rurale şi toate

În ce priveşte gospodăriile din vatra satului, acestea reflectă într-un grad

adăuga cămara) (Petrescu, 1985). Caracteristică interiorului tradiţional este o

Figura 1.3 Biserica din Tălmăcel

2.1.7 Cultură, obiceiuri, tradiţii

Tălmăcelul oglindeşte pe de o parte specificul culturii spirituale din

 colindele de Crăciun – 11,4%

Sărbătorile de iarnă. Ineditul şi unicitatea culturii populare a Tălmăcelului se

În Tălmăcel, până în ajunul Crăciunului, cetele îşi definitivează organi-

Şezătorile. În lunile de iarnă, începând cu postul Crăciunului se organizau

2.2.1 Aşezare, relief, date generale

de km de comuna Miercurea. Oraşele cele mai apropiate sunt Miercurea, Ocna

Figura 1.4 Intrarea în Ludoş

2.2.2 Istorie locală

Comuna Ludoş are o istorie comună, în parte, cu cea a Tălmăcelului.

Spre deosebire de alte zone ale sudului Transilvaniei, colonizate cu saşi

epidemia de gripă spaniolă au decimat la rândul lor o altă parte a populaţiei;

cifre confirmând impactul negativ pe care l-a avut colectivizarea şi comunismul

Tabel 1.2 Populaţia comunei Ludoş, pe grupe de vârstă

În ce priveşte structura etnică, se remarcă o creştere a populaţiei de

Ludoşul nu are reţea de apă, canalizare sau gaz. Locuitorii se aprovizionea-

Ludoşul este o comună cu economie mixtă. Agricultura şi creşterea

Agricultura. Ludoşul are o economie preponderent agrară. În sat s-a practicat

Comerţul şi industria tradiţională locală. Faţă de celelalte două ocupaţii de

Până la începutul secolului trecut casele erau construite din bârne şi

Figura 1.5 Biserica Sf. Ioan Botezătorul, Ludoş

2.2.7 Cultură, obiceiuri, tradiţii