MANAGEMENTUL PROIECTELOR DE CERCETARE

ÎN EDUCAȚIE

DISCRIMINAREA COPIILOR

TEMA NR. 2 (SEMINAR): DESCRIEREA TEORETICĂ A PROBLEMEI

MASTERAND: ȘTEFĂNUȚ (CIUCUR) ALINA – NICOLETA
PETSM, ANUL I, SEMESTRUL I
 “Toate fiinţele se nasc libere şi egale în demnitate şi
în drepturi", proclamă primul articol al Declaraţiei
Universale a drepturilor Omului din 1948.

CE ESTE DISCRIMINAREA?

DEFINIȚII:

Discriminarea este diferența de tratament a două sau mai multe persoane aflate în situații identice sau comparabile sau
dimpotrivă tratarea identică a unor persoane aflate în situații diferite atât timp cât un asemenea tratament nu are nici o justificare
obiectivă.

Discriminarea reprezintă orice deosebire, excludere, restricții sau preferință pe baza criteriilor prevăzute de legislația în vigoare.
Legislația românească, în principal constituția româniei, dar şi legile speciale, prevăd următoarele criterii: rasa, naționalitatea, etnia,
limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea
HIV, apartenența la o categorie defavorizată, alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței
sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice
alte domenii ale vieții publice.

Discriminarea, ca opus al echității, este definită ca fiind practica ilegală de a trata mai puțin favorabil pe unii indivizi în
comparație cu alții, din cauza că sunt diferiți ca sex, rasă, religie, etc. Înseamnă a trata mai puțin favorabil un grup în comparație cu
altul, pe un motiv nejustificabil.
 LEGISLAȚIE

Conform Ordonanţei de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi combaterea discriminării,

faptele de discriminare constituie contravenție şi pot fi sancționate ca atare.

Constituția României prevede la articolul 16: „cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice,
fără privilegii şi fără discriminări.”

Ordonanţa de guvern nr. 137/2000 privind prevenirea şi combaterea discriminării dispune:

Art. 2 – (1) potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere,
restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri,
sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o
categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea
recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în
orice alte domenii ale vieţii publice.
 LEGISLAȚIE

Art. 14 al C onvenţiei europene a drepturilor omului dispune:

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie

asigurată fără nici o deosebire bazată, în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii
politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate
naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie”.
 

Art. 1 al Protocolului nr. 12 al Convenţiei europene a drepturilor omului

precizează că „exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie asigurată, fără vreo
discriminare, fondată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau de
orice fel, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere,
naştere sau orice altă situaţie”.
 FORME ALE DISCRIMINĂRII

Conform ordonanței nr. 137/2000 privind prevenirea şi combaterea discriminării

discriminarea poate îmbrăca diverse forme:
1. Discriminarea directă
Discriminarea directă constă în excluderea unei persoane sau categorii
de persoane de la beneficiul unui anumit drept datorită unei caracteristici a
acelei persoane sau categorii de persoane. 
Exemple:
- o elevă este exmatriculată după ce se află că este infectată cu virusul HIV;
- unui copil cu dizabilități îi este refuzată înscrierea într-o școală de masă,
deși nivelul său intelectual i-ar permite să facă față cerințelor școlare.
 FORME ALE DISCRIMINĂRII

2. Discriminarea indirectă

Discriminarea indirectă constă în excluderea unei persoane sau categorii de persoane

de la beneficiul unui anumit drept prin folosirea unor criterii aparent neutre.
Exemplu:
- Accesul în școală este permis doar elevilor care poartă uniforma școlii, ceea ce ar putea
reprezenta o problemă pentru elevii din medii defavorizate, care nu își permit
achiziționarea uniformei respective;
- La evaluarea performanțelor elevilor se ia în considerare criteriul precum contribuția la
fondul clasei /școlii sau achiziționarea anumitor materiale didactice;
- Anunţul afișat la intrarea într-o discotecă: „accesul interzis persoanelor care poartă fuste
lungi, colorate şi bani în păr”, care face referire indirectă la tinerele de etnie romă.
 FORME ALE DISCRIMINĂRII

3. Hărțuirea

Hărţuirea constă în crearea unui cadru intimidant, ostil sau degradant îndreptat
împotriva unei persoane sau categorii de persoane datorită unei caracteristici a acelei
persoane sau grup de persoane. Hărţuirea prespune din partea autorului discriminării un
comportament cu caracter repetitiv.

4. Victimizarea

 Victimizarea reprezintă un tratament advers venit ca o reacţie la o iniţiativă a persoanei de a-

şi valorifica pe cale legală dreptul de a nu fi supus discriminării.
 FORME ALE DISCRIMINĂRII

5. Atingerea adusă demnității unei persoane

Orice manifestare publică ce are ca rezultat atingerea demnităţii

persoanei şi care este motivată de apartenenţa acelei persoane la o
anumită categorie constituie discriminare.

Exemplu:

În timpul orei, un profesor se adresează unui elev cu o dizabilitate fizică

cu apelativul „handicapatule”.
 FORME ALE DISCRIMINĂRII

Se observă că în toate exemplele de mai sus, cazurile de discriminare se caracterizează prin

reunirea celor două elemente:

i) Existenţa unui tratament diferit în situaţii identice sau similare (sau tratarea identică în situaţii
diferite);
ii) Lipsa unei justificări obiective pentru un astfel de tratament.

Mai trebuie adăugat că măsurile fondate pe apartenenţa unei persoane sau categorii de
persoane la o categorie, dar care au ca scop protejarea specială a acestora nu constituie fapte de
discriminare şi care nu pot fi (şi nu trebuie) sancţionate. Este vorba de discriminarea pozitivă care
este permisă şi posibilă. Exemplu:

La admiterea în învăţământul liceal sau superior, candidaţii aparţinând unei anumite categorii
sociale beneficiază de locuri speciale sau de condiţii mai favorabile.
 CINE POATE FI VICTIMĂ A DISCRIMINĂRII

Oricine poate fi victima a discriminării!

Normele interne sau internaționale nu limitează sfera persoanelor vulnerabile şi care pot fi
supuse discriminării. Ordonanţa de guvern nr. 137/2000 indică o serie de criterii în funcție de care o
persoană poate fi discriminată: rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială,
convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea
cu virusul HIV, apartenenţa la o Categorie defavorizată. Articolul 14 al convenţiei europene a
drepturilor omului adaugă culoarea, limba, opiniile politice sau de altă natură, originea socială,
averea, naşterea sau orice altă situaţie. Prin urmare aceste criterii nu sunt limitative, ci doar
exemplificative. Orice criteriu în funcţie de care o persoană este tratată diferit poate constitui un
criteriu de discriminare.
 
 TEORII ALE DISCRIMINĂRII

Teorii sociale precum egalitarismul afirmă că egalitatea socială ar trebui să prevaleze. În unele societăți,
inclusiv în majoritatea țărilor dezvoltate, drepturile civile ale fiecărui individ includ dreptul de a fi liber de discriminarea
socială sponsorizată de guvern. Datorită credinței în capacitatea de a percepe durerea sau suferința împărtășită de
toate animalele, egalitarismul „aboliționist” sau „vegan” susține că interesele fiecărui individ (indiferent de specie),
garantează o considerație egală cu interesele oamenilor și că a nu face acest lucru înseamnă să fii „specist”.
Filosofii au dezbătut cât de inclusivă ar trebui să fie definiția discriminării. Unii filozofi au susținut că
discriminarea ar trebui să se refere numai la tratamentul nedrept sau dezavantajos în contextul unui grup social
important (cum ar fi rasa, sexul, sexualitatea etc.) într-un context dat. În acest punct de vedere, eșecul de a limita
conceptul de discriminare ar duce la exces de incluziune; de exemplu, deoarece majoritatea crimelor au loc din
cauza unei diferențe percepute între făptuitor și victimă, multe crime ar constitui discriminare dacă nu este inclusă
cerința de saliență socială. Astfel, această opinie susține că a face ca definiția discriminării să fie prea inclusivă
înseamnă o face lipsită de sens. Dimpotrivă, alți filozofi susțin că discriminarea ar trebui să se refere pur și simplu la
un tratament dezavantajos nedrept, indiferent de evidența socială a grupului, argumentând că limitarea conceptului
doar la grupuri cu evidență socială este arbitrară, precum și ridicarea problemelor legate de determinarea grupurilor
care ar considera saliența socială. Problema grupurilor care ar trebui să conteze a provocat numeroase dezbateri
politice și sociale.
 TEORII ALE DISCRIMINĂRII

Bazat pe teoria conflictului realist și teoria identității sociale, Rubin și Hewstone (R. J., HEWSTONE,
M., & RUBIN, M. (2001) - Does multiple categorization reduce intergroup bias? - Personality and social psychology bulletin, 27,
76-89) au evidențiat o distincție între trei tipuri de discriminare:
1.Concurența realistă este condusă de interesul propriu și vizează obținerea de resurse materiale
(de exemplu, alimente, teritoriu, clienți) pentru grup (de exemplu, favorizarea unui grup pentru a
obține mai multe resurse pentru membrii săi, inclusiv pentru sine ).
2.Concurența socială este condusă de nevoia de stimă de sine și are drept scop atingerea unui
statut social pozitiv pentru grup în raport cu grupuri comparabile (de exemplu, favorizarea unui grup
pentru a-l face mai bun decât un grup extern ).
3.Discriminarea consensuală este determinată de nevoia de acuratețe și reflectă ierarhii stabile și
legitime ale statutului intergrup (de exemplu, favorizarea unui statut înalt în grup, deoarece este un
statut ridicat).
 TEORII ALE DISCRIMINĂRII

Teoria etichetării
Discriminarea, în teoria etichetării, ia formă ca o categorizare mentală a
minorităților și folosirea stereotipului. Această teorie descrie diferența ca devianță
față de normă, ceea ce duce la devalorizare internă și stigmat social care poate fi
văzut ca discriminare. Se începe prin descrierea unei ordine sociale „naturală”. Se
distinge între principiul fundamental al fascismului și social-democrația. Naziștii din
Germania din anii 1930 și guvernul apartheidului din 1990 din Africa de sud au
folosit agende discriminatorii rasiale pentru scopurile lor politice. Această practică
continuă cu unele guverne actuale.
 TEORII ALE DISCRIMINĂRII

Teoria jocului
Economistul Yanis Varoufakis (2013) susține că „discriminarea bazată pe caracteristici absolut arbitrare evoluează rapid și sistematic în
laboratorul experimental” și că nici teoria jocurilor clasice, nici economia neoclasică nu pot explica acest lucru. Varoufakis și Shaun Hargreaves-
Heap (2002) au derulat un experiment în care voluntarii au jucat un joc mediat de computer multiture, șoim-porumbel. La începutul fiecărei
sesiuni, fiecărui participant i s-a atribuit o culoare la întâmplare, fie roșu, fie albastru. La fiecare rundă, fiecare jucător a învățat culoarea atribuită
adversarului său, dar nimic altceva despre adversar. Hargreaves-Heap și Varoufakis au descoperit că, în esență, comportamentul jucătorilor în
cadrul unei sesiuni a dezvoltat frecvent o convenție discriminatorie, oferind un echilibru nash (Echilibrul nash este un termen central al teoriei
matematice a jocurilor. Prin jocuri este descrisă o stare a echilibrului strategic, plecând de la care un jucător nu are nici un avantaj, schimbând
de unul singur strategia. Definiția si demonstrarea existenței echilibrului nash au fost făcute in anul 1950 în disertația publicată de
matematicianul John Forbes Nash jr.) în care jucătorii de o culoare (culoarea „avantajată”) au jucat în mod constant strategia agresivă „șoim”
împotriva jucătorilor celeilalte culori, „dezavantajată”, care a jucat strategia „porumbelului” în acord cu culoarea avantajată. Jucătorii de ambele
culori au folosit o strategie mixtă atunci când jucau împotriva jucătorilor cărora li s-a atribuit aceeași culoare ca a lor.

Experimentatorii au adăugat apoi o opțiune de cooperare la joc și au constatat că jucătorii defavorizați au cooperat de obicei între ei, în
timp ce jucătorii favorizați de obicei nu au cooperat. Aceștia afirmă că, deși echilibrele atinse în jocul original cu șoim-porumbel sunt prezise de
teoria jocului evolutiv, teoria jocurilor nu explică apariția cooperării în grupul defavorizat. Citând lucrările psihologice anterioare ale lui matthew
rabin, ei fac ipoteza că o normă de drepturi diferite apare între cele două grupuri și că această normă ar putea defini un echilibru de „echitate” în
cadrul grupului defavorizat.
 TEORII ALE DISCRIMINĂRII

Teoria identităţii sociale (H. Tajfel, 1971) introduce distincţia între ingroup şi outgroup,
respectiv între grupul de apartenenţă şi grupul reprezentat de „ceilalţi”. Aceasta înseamnă că indivizii
manifestă tendinţa de a favoriza propriul grup în defavoarea celorlalţi. Studiile empirice (Zamfir, 2007,
pp. 49-50) au arătat faptul că femeile sunt asociate în România, mai degrabă, cu sfera familiei, respectiv
cu spaţiul privat, în vreme ce bărbaţii sunt asociaţi cu viaţa profesionala şi cu rolul de conducător.
Cercetările efectuate până în prezent au identificat existenţa mai multor tipuri de discriminare. Banton
(1998) a făcut distincţia între discriminarea directă şi indirectă. Discriminarea directă apare atunci când
două persoane care au acelaşi nivel de pregătire şi o slujbă similară primesc un salariu diferit.
Discriminarea indirectă are la bază o decizie luată anterior, adică două persoane cu acelaşi nivel de
pregătire primesc un salariu diferit, deoarece au fost angajate pe poziţii diferite sau în momente diferite
de timp. Kirshna Mallick (1995) propune alte două tipuri de discriminare la nivel de grup şi individ.
Discriminarea de grup este diferită de discriminarea individuală, care este independentă de membrii
grupului. Pe piaţa forţei de muncă discriminarea de grup este evidentă atunci când salariul mediu al
grupului nu este proporţional cu productivitatea medie.
 TEORII ALE DISCRIMINĂRII

Teoria preferinţei pentru discriminare - Becker (1957) consideră

că utilitatea lucrătorilor care fac parte dintr-un anumit grup este influenţată
de relaţiile pe care aceştia le întreţin cu membrii altor grupuri sociale. Pe
piaţa muncii distingem două tipuri de agenţi care pot manifesta un „gust”
pentru discriminare; aceştia sunt, pe de o parte, angajatorii, iar, pe de altă
parte, salariaţii.
 BIBLIOGRAFIE

Bibliografie

1. Banton, M., (1998). Racial Theories, 2nd edition, Cambridge University Press
2. Becker, G., (1967). The Economics of Discrimination, University of Chicago Press, 1957
3. Goffman E., (1974). Stigma, Notes on the Management of Spoiled Identity, Middlesex: Penguin Books
4. Linville, P.W., Salovey, P., Fischer, G.W. (1986). Stereotyping and perceived distributions of social
characteristics: An application to ingroup –outgroup perception, in Dovidio, J., Gaertner, S.L. (Eds.),
Prejudice, discrimination, and racism, San Diego, CA: Academic Press, pp. 165-208
5. Mallick K. (1995). Individual Discrimination în Magill Frank (coord.) International Encyclopedia of
Socialogy, Fitzroy Dearborn Publishers
6. Phelps, E., „The Statistical Theory of Racism and Sexism”, The American Economic Review, Vol. 62, No.
4, 1972, pp. 659-661
7. Tajfel, H. (1981). Human groups and social categories, Cambridge University Press, Cambridge
8. Spencer, M., „Job Market Signaling”, Quarterly Journal of Economics, Vol. 87, 1973, pp. 355-374
9. Zamfir, A.M. (2007). Discriminarea multiplă în România, Editura MediaPrint „Cercetarea etnografică
privind discriminarea multiplă”, www.anes.ro,2007