Liviu Oprea - Bazele Comportamentuluisocial in Sanatate Vol 2 PDF

Liviu OPREA Daniela COJOCARU
Cristina GAVRILOVICI
BAZELE COMPORTAMENTULUI
SOCIAL ÎN SĂNĂTATE
Adina Karner-Huţuleac
-2-
Liviu OPREA Daniela COJOCARU
Cristina GAVRILOVICI
BAZELE COMPORTAMENTULUI SOCIAL

ÎN SĂNĂTATE
-3-
Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al autorilor
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Bazele comportamentului social în sănătate / ed.: Liviu Oprea, Cristina
Gavrilovici. - Bucureşti : Pro
Universitaria, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-26-0421-9
I. Oprea, Liviu (ed.)

II. Cojocaru, Daniela (ed.)
III. Gavrilovici, Cristina (ed.)
-4-
CUPRINS
SĂNĂTATEA ȘI BOALA: REPERE DE PSIHOLOGIE CLINICĂ

Adina KARNER-HUȚULEAC....................................................................................... 9
STIL DE VIAŢĂ ŞI COMPORTAMENT ÎN SĂNĂTATE
Ion IONESCU, Mihaela RĂDOI................................................................................ 31
GEN ȘI SEXUALITATE
Tudor-Ștefan ROTARU, Liviu OPREA...................................................................... 56
DETERMINANȚĂ CULTURALĂ ÎN SĂNĂTATE. RASĂ ȘI ETNIE
Cătălin-George FEDOR........................................................................................... 75
INTERACȚIUNI SOCIALE, INFLUENȚĂ ȘI COMPORTAMENTE
IMPORTANTE PENTRU SĂNĂTATE
Ștefan BONCU........................................................................................................ 84
RESPONSABILITATE SOCIALĂ ȘI INDIVIDUALĂ PENTRU SĂNĂTATE.
CONCEPTE și IMPLICAȚII PENTRU POLITICILE DE SĂNĂTATE
Liviu OPREA, Tudor-Ștefan ROTARU, Ștefan ILOAIE ............................................ 110
RELAȚIA MEDIC – PACIENT
Liviu OPREA, Tudor-Ștefan ROTARU, Daniela Cojocaru,
Cristina GAVRILOVICI ........................................................................................... 129
COMUNICAREA ÎN SĂNĂTATE
Teodora MANEA .................................................................................................. 181
INTERVIUL MOTIVAȚIONAL ÎN PRACTICA ÎNGRIJIRILOR DE SĂNĂTATE
Ovidiu GAVRILOVICI, Tudor-Ștefan ROTARU, Liviu OPREA,
Cristina GAVRILOVICI ........................................................................................... 189
MASS-MEDIA ȘI COMUNICAREA ÎN SĂNĂTATE
Nicolae LUPAŞCU, Diana Bulgaru ILIESCU ........................................................... 200
Ştefan BONCU este doctor în psihologie, conferenţiar universitar la Facultatea de
Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Predă
cursuri de psihologie socială, psihologia mediului, psihologia negocierii și influență
socială. A publicat: Devianţa tolerată (2000), Procese interpersonale (2005),
Negocierea și medierea – perspective psihologice (2006), Manual de psihologie
socială aplicată (2007, în colaborare). La editura Polirom au apărut: Psihologia
influenţei sociale (2002, carte distinsă cu premiul Constantin Rădulescu-Motru al
Academiei Române), Psihosociologie școlară (2013, în colaborare), Psihologie socială
clinică (2014, în colaborare), Emoțiile complexe (2015, în colaborare).
Cristina GAVRILOVICI este conferențiar universitar la Universitatea de Medicină și

Farmacie Gr. T. Popa Iași, unde predă bioetica la nivel universitar, postuniversitar și
doctoral. Este medic primar pediatru și a obținut titlul de Doctor in Medicină la
aceeaşi universtate. A absolvit cursurile programului de Master in Bioetică la
Universitatea Case Western Reserve din Cleveland, Ohio, SUA. Este Președintele
Comisiei de Etica Cercetării a UMF Iași, expert al Comisiei Europeene în etica
cercetării si presedintele Comisiei de etică a Colegiului Medicilor din Romania. A
contribuit la publicarea a 6 cărţi in domeniul bioeticii si la redactarea a 37 capitole de
carte în diverse monografii.
Ovidiu GAVRILOVICI este conferenţiar doctor la Departamentul de Psihologie,

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza”
din Iaşi. Doctoratul echivalat în România l-a obţinut la Case Western Reserve
University, Cleveland, Ohio, SUA. În ultimii ani preocupările centrale sunt pentru
promovarea şi aplicaţiile abordării narative în psihoterapie, profesionalizare şi
cercetare psiho-socială concretizate în capitole de carte: Narrative approaches in
preschool counseling, la editura Institutul European; Comunicare în relaţia medic
pacient, la editura Polirom. Aplicaţii ale demersului autobiografic narativ în studiul
traiectoriilor de carieră s-au consacrat în contribuţii în reviste ştiinţifice şi volume ale
unor conferinţe, tot în anul 2013: Construction of the medical career and the
professional identity of diabetologists; Narrative medicine at a geriatric clinic of Iaşi,
Romania. Ovidiu Gavrilovici este Preşedintele Asociaţiei Psiterra prin care
promovează terapia narativă şi, mai larg, aplicaţii ale abordării narative în România şi
în Europa.
Ion I. IONESCU este profesor doctor în Departamentul de Sociologie și Asistență

Socială al Universității Alexandru Ioan Cuza Iași, profesor invitat la Université de
Bretagne Occidentale, Université Catholique de Lille etc., prodecan al Facultății de
Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice. Este, de asemenea, membru fondator al mai multor
asociații naționale și internaționale, coordonator al seriei Sociologie la Editura
Institutul European și expert evaluator. Printre revistele de specialitate în care a
publicat se numără: Revista de cercetare şi intervenţie socială, Pensée plurielle,
Journal BMC Psychiatry, Journal of Settlements and Spatial Planning, Journal of
Social Economy. A publicat volume de autor și prim autor cum ar fi Sociologia Școlii,
Polirom, 1997; Sociologii constructiviste, Polirom, 1998; Sociologia dezvoltării
comunitare, Institutul European, 2004; Agir en situation de vulnerabilité PUF, Elveţia,
2002; Travail social et immigration, Harmattan, Paris, 2008 ; Historie du travail social
en europe, Ed. Vuibert, Paris, 2008 ; Action publique, action sociale, Harmattan,
Paris, 2010 ; National dimensions of EU development and employment policies,
Sofia, 2011 etc.
Adina KARNER-HUȚULEAC este conferențiar universitar doctor la Facultatea de

Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde
susține cursuri și activități practice la nivel de licență și masterat pe domeniile:
psihodiagnostic clinic, psihoterapie sistemică de familie și cuplu, psihopedagogie
specială. A publicat trei volume: Violenţa în familie – teorii, particularităţi şi
intervenţii specifice (Turliuc, N., Karner-Huţuleac, A., Dănilă, O., 2009), Terapia
logopedică. Implementarea mijloacelor informatice, (Tobolcea, I., Karner-Huțuleac,
A, 2010) și Calitatea vieții pacienților cronici (Karner-Huţuleac, A., 2014). Din 2005,
Adina Karner-Huțuleac este psihoterapeut – formator principal în psihoterapie de
familie, iar din 2013, este membru al Comitetului Filialei Iași a Colegiului Psihologilor
din România.
Teodora MANEA este lector asociat la University of Exeter, Medical School, UK, unde
din 2010 predă bioetică, filosofie și sociologie medicală. A studiat filosofie la
Universitatea Alexandru Ioan Cuza Iași (1992-1996), încheind cu un doctorat despre
teoria categoriilor în 2001. Ulterior a lucrat ca lector la aceeași universitate (2001-
2006) și a urmat stagii de specializare și cercetare în Konstanz, Hanovra și Tübingen.
În prezent, pe lângă activitatea didactică, lucrează ca expert etic pentru Comisia
Europeană și realizează activități de interpret medical. Dintre cele mai recente
publicații: Medical Bribery and the Ethics of Trust, Journal of Medicine and
Philosophy (2015, 40.1:26-43), ‘Our Posthuman Skin Condition’ în Handbook of
Posthumanism in Film and Television, Palgrave Macmillan (2015), ‘Care for Carers.
Care Issues in the Context of Medical Migration’ în Ethics of Care: Critical Advances
in International Perspective, Policy Press, Bristol, 2015
Liviu OPREA este conferențiar la Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T.

Popa din Iași, aria sa disciplinară fiind bioetica și științele comportamentului in
sănătate. El și-a obținut doctoratul în medicină (sănătate publică) la University of
Adelaide (Australia) și masterul în Bioetică la Case Western Reserve University (SUA).
Liviu are experiență în cercetarea calitativă a relației medic-pacient și în cercetarea
-7-
aspectelor etice și de sănătate publică ale îngrijirii pacienților cu boli cronice în

medicina primară. De asemenea, Liviu are experiență în predarea interdisciplinară a
eticii clinice și a eticii in sănătatea publică.
Mihaela RĂDOI este cercetător postdoctoral în cadrul Universității de Medicină și

Farmacie “Grigore T. Popa” din Iași și conferențiar universitar doctor la Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice,
Departamentul de Sociologie și Asistență Socială. A absolvit Facultatea de Filosofie şi
Stiinţe Social Politice, specializarea Asistenţă Socială, masterul de Management
Social şi Dezvoltare Comunitară și deține titlul de doctor în domeniul Sociologie. Este
titulara cursurilor de Deontologia profesiei de asistent social, Elemente de
deontologie şi legislaţia muncii, Protecţia şi asistenţa socială a şomerilor, Devianţa
urbană şi drogurile, Guvernarea şi managementul instituţiilor de asistenţă socială,
Managementul serviciilor sociale comunitare. Face parte din comitetul de redacție a
Analelor Universității „Alexandru I. Cuza’ din Iași, Secțiunea Sociologie și Asistență
Socială.
Tudor-Ștefan ROTARU este doctor în psihologie și lector al Universității de Medicină

și Farmacie Gr. T. Popa din Iași în disciplina Științele Comportamentului. A predat
cursuri și seminarii de psihologie medicală, bioetică și deontologie, relații
interpersonale, psihodiagnostic clinic, psihologie socială și psihologie judiciară. Cu un
doctorat în sugestie și influență socială, Tudor-Ștefan Rotaru cercetează în prezent
subiecte din sfera relației medic-pacient. A publicat mai multe lucrări științifice,
printre care o cercetare privind sugestia și o metaanaliză în International Journal of
Clinical and Experimental Hypnosis, trei lucrări din sfera eticii și deontologiei în
Revista Română de Bioetică și Revista de Cercetare și Intervenție Socială precum și
două capitole privind genurile în volume ale editurii Polirom. Tudor-Ștefan ROTARU
este psihoterapeut acreditat și trainer în diverse proiecte cu impact național și
internațional.
-8-
SĂNĂTATEA ȘI BOALA:
REPERE DE PSIHOLOGIE CLINICĂ
Adina KARNER-HUȚULEAC
1. INTRODUCERE
Psihologia clinică reprezintă una dintre științele de graniță cu cel mai puternic
avânt teoretic și practic din ultimii 30 de ani. În cele mai multe țări dezvoltate
psihologul clinician este un membru important în echipa pluridisciplinară de îngrijire
complexă a pacientului, mai ales în cazul unor patologii ca neoplasmul, bolile cardio-
vasculare, dermatologice și digestive (Llewelyn & Kennedy, 2003). În ciuda acestei
evoluții, mai ales în țări cu bugete semnificativ mai reduse pentru sănătate (ca și în
cazul României), mai este un drum destul de lung de parcurs până când un număr
suficient de mare de servicii psihologice să devină disponibile pentru pacienții
internați sau consultați în ambulator.
Odată cu dezvotarea biotehnologiei, geneticii și a altor științe socio-umane, se
constată o modificare majoră a paradigmei cu privire la sănătate, care recunoaște
importanța factorilor psiho-sociali în evaluarea și tratamentul diverselor afecțiuni
somatice.
Llewelyn & Kennedy (2003) au subliniat importanța integrării cunoștințelor
medicale, psihologice și sociale în îngrijirea holistică a persoanei, aducând o serie de
argumente, printre care: opt din cele mai importante zece boli provocatoare de
deces prezintă componente psiho-sociale la nivel de etiologie și/sau prognostic, 16
din cele mai frecvente 20 de afecțiuni medicale primare diagnosticate sunt puternic
influențate de comportamente nesanogene care ar putea fi ameliorate prin psiho-
educație și intervenții psihoterapeutice de specialitate (prevenție primară). Incidența
în continuă creștere a “bolilor civilizației” (cancerul, bolile cardio-vasculare) este
mediată de factori ca izolarea socială, obezitatea sau abuzul de substanțe:
aproximativ trei milioane de oameni mor de boli asociate cu fumatul etc.
Acestea sugerează faptul că problematica psiho-socială devine din ce în ce mai
recunoscută la toate nivelurile de asistență medicală, de la cea primară, la cea de
strictă specialitate, mai ales în contextul în care speranța de viață a crescut mult și
sistemul de sănătate trebuie să răspundă obiectivelor de menținere a calității vieții
unui număr semnificativ de persoane cu boli cronice și diverse dizabilități, prin
numeroase metode de suport social, angajament vocațional, menținere a abilităților
funcționale necesare autonomiei etc. Pe de altă parte, este important să subliniem

faptul că, înainte de a fi pacienți, cei internați sunt persoane umane și este nevoie să
fie tratați cu respect față de percepțiile, trăirile și credințele lor particulare, dincolo
de corectitudinea procedurilor medicale.
De asemenea, componenta psiho-socială a îngrijirii are ca scop creșterea
conștientizării faptului că multe dintre afecțiunile de astăzi pot fi prevenite prin
creșterea responsabilității personale față de propria sănătate psihică și fizică și prin
asumarea anumitor cunoștințe medicale aplicabile propriei stări de sănătate (de
exemplu, limitarea comportamentului de auto-diagnosticare sau de auto-administrare a
medicamentelor).
2. MODELUL BIO-MEDICAL ȘI MODELUL BIO-PSIHO-SOCIAL
Modelul biomedical tradițional s-a orientat cu preponderență asupra diagnosticării

elementelor patologice și tratamentului dereglărilor morfo-funcționale ale structurilor
biologice (Van Egeren & Striepe, 1998). Este un model reducţionist (ia în considerare
doar factorii biologici), bazat pe o cauzalitate de tip liniar (factor patogen-boală) și
încorporează dualismul cartezian (departajează somaticul de psihic). De asemenea,
pune accentul pe starea de boală, ignoră prevenţia bolilor, se focalizează pe organul
bolnav făcând abstracţie de persoană, medicul fiind în totalitate responsabil de
tratarea bolii.
Modelul biopsihosocial s-a dezvoltat ca reacţie la cel biomedical (Engel, 1977),
fiind criticată orientarea exclusivă asupra factorilor biologici ai stării de sănătate.
Acest model subliniază importanța integrării tuturor informațiilor medicale,
psihologice și sociale care influențează sănătatea. în secolul 20 s-au reluat în forță
studiile de psihosomatică, care puneau în evidență relația dintre factorii stresori și
starea de sănătate, s-a revenit la o imagine mai umanistă asupra bolii, care prin
faptul că face parte din viață, presupune studierea proceselor psihologice complexe
care favorizează adaptarea la consecințele bolii și păstrarea calității vieții prin tehnici
psihoterapeutice validate științific. De asemenea, s-au realizat numeroase corelații
între diverse diagnostice cu prognostic nefavorabil și o serie de comportamente
nesanogene, care ar putea fi influențate prin psiho-educație și creșterea capacității
de autocontrol cognitiv și emoțional. Deoarece acest model încorporează ca premise
faptul că boala are o cauzalitate multifactorială (psihicul nu poate fi separat de
somatic şi invers), subliniază atât sănătatea cât şi boala, pune accent nu doar pe
tratament dar şi pe prevenţie. Suferinţa organului induce suferinţa persoanei,
responsabili de prevenţia bolilor, tratament şi recuperare fiind nu doar personalul
medical, ci şi societatea şi persoana în cauză. Astfel, acest model a devenit unul
favorit în domeniul psihologiei sănătății (Belar & Deardorff, 1995; Smith & Nicassio,
1995).
- 10 -
Sănătatea şi boala: repere de psihologie clinică
Pornind de la aceste principii de bază, s-au dezvoltat multiple modele explicative

de interrelaționare a factorilor bio-psiho-sociali, ca modelele categoriale care
sugerau faptul că diferite tipuri de boli sunt determinate de anumite tipuri de
stresori specifici, și că anumite boli se asociază cu probleme tipice intrapsihice și
interpersonale (Rolland, 1987). De exemplu, Rolland (1987) a dezvoltat modelul
tipologiei psihosociale, sugerând că anumite tipologii de boli vor determina tipuri
clare de stresori. Caracteristicile descriptive ale bolilor se refereau la: evoluție
cronic/acută, constant/progresivă sau cu recăderi/episodică și după gradul de
invaliditate: fatal/cu punerea vieții în pericol/ non-fatal.
În plus, modelul social-ecologic (Bronfenbrenner, 1977; Kazak, 1986) subliniază
faptul că o afecțiune medicală atinge atât individul, cât și sistemele din care acesta
face parte (familia nucleară, cea extinsă, prietenii, comunitatea și societatea în
general), iar la rândul lor, reacția acestor structuri sociale influențează reciproc
individul.
Alte modele consideră că, dincolo de specificul bolii, factorii care afectează
decisiv reacția pacientului la boală sunt legați în primul rând de factorii interni ai
individului și apoi de cei familiali. Printre aceste modele putem enumera modelul
dizabilitate-stress-coping (Wallander & Varni, 1992) și modelul copingului stressului
tranzacțional (Thompson, Gustafson, Hamlett, & Spock, 1992). Aceste două modele
fac parte din categoria modelelor de risc și rezistență, sau modele teoretice
integrative (Wallander, Thompson, & Alriksson-Schmidt, 2003). Primul model, de
exemplu, consideră că printre factorii majori de risc care țin de boală se află:
specificul diagnosticului, severitatea și vizibilitatea simptomelor, afectarea cognitivă
și a autonomiei, iar stresorii psihosociali importanți sunt: percepția negativă a
consecințelor bolii, evenimentele negative majore din viață și dificultățile obișnuite
de zi cu zi. Ca factori de rezistență în fața bolii, modelul identifică trei mari categorii:
cei intrapersonali: temperamentul, nivelul perceput de competență, motivația
pentru managementul bolii și bunele abilități de rezolvare a problemelor, factorii
socio-ecologici: mediul familial, suportul social, nivelul de adaptare al membrilor
familiei, resursele din comunitate și factorii de procesare a stresului: percepția
echilibrată a bolii și mecanisme eficiente de coping.
Un model similar cu cel al evaluării factorilor de risc și de rezistență este și
Modelul rezilienței stresului, ajustării și adaptării familiale (McCubbin & McCubbin,
1993) care subliniază faptul că boala cronică impune o adaptare continuă în timp, în
funcție de evoluția simptomatologiei, fiind vorba mai degrabă de un proces, decât de
un act singular, bine delimitat în timp.
Printre conceptele cele mai utilizate în psihologia clinică întâlnim:
o Coping (Zeidner & Endler, 1996)
o Cultură și sănătate (Landrine & Klonoff, 2001)
o Anduranță, resiliență, optimism (Ouellette & DiPlacido, 2001)
o Sănătate și credințe legate de boală (Fishbein et al., 2001)
- 11 -
o Controlul (autoperceput) al pacientului (Auerbach, 2000; Wallston, 2001)

o Psihoneuroimunologie (Cohen & Herbert, 1996; Miller & Cohen, 2001)
o Auto-reglare psihofiziologică/ învățare viscerală (Engel, 2001; Gatchel &
Blanchard,1993)
o Calitatea vieții (Kaplan, 2000)
o Auto-eficacitate (Bandura, 1997)
o Modelul cognitiei sociale (Suls & Martin, 2001)
o Suport social (Uchino, Cacioppo & Kiecolt-Glaser, 1996)
o Stress (Dougall & Baum, 2001)
Deși aceste principii și concepte bio-psiho-sociale sunt din ce în ce mai

acceptate în practica medicală, se constată totuși anumite rezistențe în integrarea
deplină a acestora în sistemul de sănătate. Printre posibilele cauze am putea
enumera următoarele:
1. In facultățile de medicină studenții primesc cu preponderență informații
despre partea somatică și doar secundar sunt abordate aspectele psiho-
sociale ale bolii.
2. Medicii sunt antrenați să facă față problemelor medicale în timp ce
aspectele care țin de percepțiile subiective, starea afectivă și relațiile sociale
ale pacientului par de importanță secundară.
3. Medicii nu au intotdeauna foarte mult timp pentru o anamneză completă și
de aceea preferă să evalueze doar acele aspecte care îi ajută la diagnosticul
diferențial sau pozitiv ce ține de starea de sănătate fizică.
4. Medicii sunt mai puțin familiarizați cu metodele de evaluare psihologică și cu
standardele de diagnosticare a tulburărilor psihice, deși se constată că un
procent de 5 până la 40% dintre pacienții care consultă medicul de familie
prezintă o simptomatologie depresivă medie spre severă (Niles, Mori,
Lambert, & Wolf, 2005) și că 66% dintre pacienți consideră importantă
evaluarea psihologică de către un cadru medical specializat (Brody, Khaliq, &
Thompson, 1997).
5. Chiar dacă studenții la medicină sunt familiarizați cu partea de examinare
psiho-socială, nu se simt confortabil să o realizeze, iar dacă o fac, nu știu cum
să procedeze mai departe, deoarece nu au pregătire suficient de bună în
domeniul intervenției psihoterapeutice clinice.
Din păcate și din partea psihologilor clinicieni se manifestă câteva dificultăți:

a. cei mai mulți nu au suficiente cunoștințe de medicină și nu înțeleg exact
relația complexă minte-corp;
b. unii specialiști se pot simți intimidați de jargonul și tehnica medicală, care
răspunde problemelor acute de viață și moarte ale pacientului,
- 12 -
c. unii psihologi sunt realmente descalificați ca specialiști, medicii neînțelegând

rostul acestora într-o echipă multidisciplinară,
d. unii au dificultăți în înțelegerea și asumarea granițelor profesionale, fiind
speriați de încălcarea normelor legale și etice (”dacă nu mă implic foarte
mult evit o posibilă suspiciune de malpraxis”).
Psihologia clinică se ocupă cu preponderență de următoarele probleme (Belar,

2003):
1. Consecințele psihologice ale unei boli/traume/tratamente. Foarte multe boli
tratate cu toată competența prezintă elemente sechelare care trezesc reacții
psihologice variate, de la depresie la atacuri de panică. De exemplu:
problemele de imagine corporală din cazurile de arsuri faciale sau amputații,
dificultățile de adaptare la bolile cronice cu prognostic rezervat, depresia
post-infarct miocardic și sindromul de stres post-traumatic care apare în
cazul accidentelor violente, etc.
2. Prezentarea simptomatologiei somatice din cadrul unor probleme psihologice.
Sunt destul de numeroase cazurile în care la serviciile de urgență se prezintă
persoane cu dureri acute în zona pieptului, care mai târziu vor fi diagnosticate
cu atac de panică, somatizări.
3. Tulburări psiho-fiziologice. Un număr de probleme de sănătate au o
puternică etiologie de tip psihologic, ca în cazul tensiunii arteriale esențiale,
dureri migrenoase, sindromul de intestin iritabil.
4. Simptomatologie fizică sensibilă la factori psihologici. De exemplu, enurezisul,
encoprezisul, durerea sau senzația de vertij din chimioterapie.
5. Complicații somatice asociate cu factori comportamentali. La această
categorie se înscriu comportamentele de aderență la tratamentul
medicamentos sau cel nefarmacologic din cazul diabetului zaharat sau al
hipertensiunii arteriale, unde respectarea clară a dietei, regimului de
mișcare, a dozelor de insulină și a altor medicamente duc la o bună
gestionare a bolii cronice (depășind printr-un bun auto-control efectele
secundare ale tratamentelor).
6. Caracteristicile psihologice ale unor boli somatice. De exemplu; depresia
asociată cu hipotiroidismul sau cu unele forme de neoplasm. De asemenea,
este important să se țină cont de efectele psihologice secundare ale unor
tratamente, cum ar fi depresia care apare în cazul administrării
interferonului în hepatita C sau în cazul tratamentului psihiatric al
psihozelor.
7. Pregătirea psihologică a pacienților pentru unele metode invazive care
provoacă teamă, claustrofobie, anxietate etc.
8. Psihoeducația pentru a elimina/diminua comportamentele nesanogene:
consum de cafea, sare, tutun, alcool, medicamente fără prescripția
medicului, sedentarism, exces de carbohidrați etc.
- 13 -
9. Problemele de sănătate mentală ale personalului medical, mai ales din unele
secții (ATI, chirurgie, oncologie etc.) predispuse la stres acut și cronic,
sindrom burn-out, depresie mascată, competitivitate exacerbată, asociată cu
tipul A psiho-compotamental (risc de boli cardio-vasculare) etc.
3. STRES ȘI SĂNĂTATE
Conceptul de stres este amorf și utilizat în atât de multe discipline, încât

încercarea de a unifica sensurile pentru a sistematiza cercetarea în științele de
graniță ca psihologia sănătății este o adevărată provocare. Stresul este un concept
complex și multifațetat, care cuprinde o multitudine de elemente componente. La
nivel bazal este necesar să identificăm factorii stresori, care pot fi interni sau externi
și care determină apariția răspunsului fizic, cognitiv, emoțional și comportamental la
stres și starea de surmenaj (impactul negativ al unui proces stresor cronic asupra
unei persoane). Modelele psihologice actuale ale stresului acordă un rol foarte
important evaluării factorilor stresori.
Lazarus şi Folkman (1984) sugerează trei etape în acest proces de evaluare: cea
primară, în care persoana analizează cerințele situației, apoi cea secundară, în care
persoana își evaluează resursele de care dispune pentru a putea răspunde cerințelor
specifice (resurse de mediu: economice, sociale etc. și resurse personale: stima de
sine, auto-eficacitatea, experiența anterioară cu același tip de sarcină, strategii de
coping1 etc.) și cea terțiară, în care pacientul trage concluzia cu privire la relevanța
situației, a nivelului de dificultate, a intensității consecințelor asupra vieții sale
(sănătății sale) etc. În acord cu acest model tranzacțional, când o situație este
evaluată ca necesitând mai multe resurse decât persoana deține, se activează un
răspuns susținut, pentru a schimba fie situația, fie răspunsul la situație. Procesul
acesta este iterativ, ciclic și se bazează pe bucle de feedback evaluativ. Persoana
aplică diferite metode de coping, apoi reevaluează situația, monitorizează
schimbările obținute și apoi decide următorul pas în procesul de rezolvare a situației
respective, până la găsirea unei rezoluții.
Procesul evaluării influenţează copingul. Un control superior (evaluarea
secundară) este asociat cu un nivel mai ridicat al coping-ului centrat pe problemă,
cum ar fi căutarea de informaţii, căutarea strategiilor de rezolvare a problemei,
acţiunea. Un control mai scăzut este asociat cu un nivel mai ridicat al coping-ului
centrat pe emoţii, ca evadarea sau evitarea, căutarea suportului social, distanţarea
sau recadrarea cognitivă.
Evaluarea postcoping poate determina două tipuri de concluzii. Când rezoluţia
este considerată pozitivă evenimentul poate fi evaluat ca fiind benefic sau nu atât de
dificil, este trăit pozitiv, iar efortul de coping se încheie.
1
O definire și o descriere ceva mai detaliată a copingului va fi prezentată mai tarziu, în acest capitol
- 14 -
O rezoluţie nesatisfăcătoare (rezoluţie nefavorabilă sau lipsa rezoluţiei), ca în

cazul afecțiunilor medicale cronice (diabet zaharat sau hipertensiune arterială),
conduce la o evaluare a evenimentului ca fiind înfricoşător, limitativ, ameninţător,
determină distres şi necesitatea unui coping suplimentar.
Distres-ul, accentuat de obicei în urma rezoluţiei nefavorabile, poate determina
apariţia procesului de coping centrat pe sens, cu efecte evidente din punct de vedere
emoţional (eliberarea distres-ului).
Figura 1. Modelul revizuit al teoriei coping-ului, Lazarus & Folkman (1984)
Coping-ul este definit ca ansamblul cogniţiilor şi comportamentelor pe care le

utilizează o persoană pentru ameliorarea distres-ului (coping-ul centrat pe emoţie),
pentru a gestiona problema cauzatoare de distres (coping centrat pe problemă) şi
pentru a menţine o stare de bine pozitivă (coping-ul centrat pe sens). Coping-ul
influenţează evaluarea finală a rezoluţiei, dar şi modul de percepţie al evenimentului
dat (dacă rezoluţia este nefavorabilă, determinând distres, evenimentul va fi
reevaluat ca fiind mai grav, mai dificil). Procesul de evaluare se bazează pe asumpţia
că indivizii sunt în mod constant conectaţi la un fel de analiză automată a relaţiei lor
cu mediul, iar stresul apare atunci când individul devine alarmat, conştient fiind de o
- 15 -
schimbare (dificilă) care ar putea să fie un obstacol în realizarea scopurilor sale

importante.
Steptoe (1998) sugerează cel puțin patru modalități de interacțiune între stres și
starea de sănătate:
- stresul poate fi cauza unei afecțiuni (ex: stresul cronic afectează procesul
aterosclerotic)
- stresul poate activa un puseu acut al unei boli diagnosticate deja (diabet
zaharat, hipertensiune arterială esențială etc.), sau poate afecta prognosticul
bolii
- stresul poate determina o reacție acută a unui organ care decompensează,
chiar dacă până la acel moment era într-o stare de afectare sub-clinică
(infarct miocardic la aflarea unei vești cumplite)
- stresul poate inhiba sistemul imunitar, ceea ce duce la creșterea vulnerabilității
organismului la infecții.
4. MODELE DE INTERACȚIUNE ÎNTRE PERSONALITATE ȘI BOALĂ
Deși există cu siguranță o implicare importantă a trăsăturilor de personalitate în

cauzalitatea și prognosticul bolilor, totuși această relație este greu de identificat și
măsurat cu exactitate. La ora actuală se disting cel puțin patru modele cauzale de
asociere între personalitate și starea de sănătate (Suls & Rittenhouse, 1990):
1) Primul model discută despre o cauzalitate directă a trăsăturilor de personalitate
asupra sănătății. De exemplu, în cazul nevrozelor (instabilitate emoțională),
care asociază reacții emoționale intense la diferite evenimente stresoare,
apar consecințe patologice neplăcute, prin stimularea excesivă a sistemului
nervos autonom, care determină un distres organic acut și/sau cronic.
2) Al doilea model consideră că atât personalitatea, cât și boala fizică sunt
influențate de același tip de factori (de exemplu, genetici), fără ca între cele
două entități să fie o relație de cauzalitate. De exemplu, în cazul cancerului
care se asociază cu nivele înalte de depresie, am putea discuta de o cauză
genetică care influențează atât trăsătura de personalitate cât și mecanismul
patologic neoplazic, fără ca între acestea două să existe o relație directă, ci
doar una de interdependență.
3) Al treilea model consideră că trăsăturile de personalitate influențează starea
de sănătate prin intermediul comportamentelor sanogene sau de risc pentru
sănătate. De exemplu, s-a constatat că nevroza (mai exact ostilitatea mascată)
este un predictor bun pentru supraponderalitate și modificări ciclice
nesănătoase ale greutății (Carmody et al., 1999), sau pentru consumul
exagerat de bere (McGregor et al., 2003).
- 16 -
4) A patra variantă ia în discuție ideea că boala afectează de fapt

personalitatea, deoarece o anumită simptomatologie obligă pacienții să facă
față bolii și în acest context este firesc să ne așteptăm la anxietate crescută,
la un grad de nevroză mai ridicat sau la tendința pacienților de a se
interioriza, în condițiile în care boala determină limitări ale capacității de
mișcare și a autonomiei.
Millon (1982) descrie șase arii de implicare a pacienților, care duc la creșterea
susceptibilității pentru boală sau a agravării prognosticului unei boli deja existente.
Diferitele fațete ale stresului psihic sunt analizate pe baza a trei perechi de
caracteristici: tensiunea cronică (presiunea internă, deseori auto-indusă de diverse
situații de viață) și reacția la evenimente de viață stresante recente, care se referă la
impactul perceput al unui eveniment obiectiv asupra individului. A doua pereche de
dimensiuni se referă la pesimismul premorbid și disperarea pentru viitor, ceea ce
înseamnă tendința persoanei de a evalua catastrofic fie trecutul, fie viitorul, prin
tendința de a actualiza selectiv doar evenimente negative, pe care le trăiește cu
multă intensitate afectivă. A treia pereche de criterii se referă la alienarea socială și
anxietatea somatică, aceste două dimensiuni conlucrând puternic în dezvoltarea
unor mecanisme de coping negativ de izolare, de renunțare la suportul social și
centrarea exagerată pe simptomatologia somatică.
În ceea ce privește tensiunea cronică, s-au realizat cercetări care au subliniat
legătura puternică dintre persoanele cu un nivel ridicat de tensiune internă și boli
cardiovasculare ca angina pectorală sau infarctul miocardic (Rosenman, Brand,
Jenkins, Friedman, Straus, & Wurm, 1975; Jenkins, 1976). Sunt numeroase studii
care au pus în relație tipul psihocomportamental A, caracterizat în principal prin
competitivitate, ostilitate manifestată cognitiv prin criticism, suspiciune, dispreț și
comportamental prin agresivitate verbal-fizică sau prin atitudini pasiv-agresive de
ironie și sarcasm, implicarea în sarcini multiple care trebuie să fie rezolvate perfect,
senzația de lipsă cronică de timp, neliniște și nerăbdare cu reacții disproporționate la
evenimente de viață stresante prin secreția excesivă de catecolamine și cortizol la o
arie extrem de largă de factori neplăcuți (loc de muncă, relația cu familia, cu prietenii
etc.).
Unii autori au realizat cercetări cu privire la modelul Big Five de evaluare a
personalității și practica medicală (Stone, McCrae, 2007) și au constatat următoarele
cu privire la fiecare factor:
a. Deschiderea către experiență

Persoanele care prezintă o mare deschidere, preferă noutatea, varietatea și au o
mare toleranță la ambiguitate în arii diverse de activitate, sunt creative și cu un
ridicat simț estetic. Prezintă o mare flexibilitate cognitivă și o bună înțelegere a lumii
lor interioare, fiind capabile să tolereze bine chiar emoțiile ambivalente. Persoanele
cu deschidere limitată sunt conservatoare și cu nevoia de stabilitate prin
- 17 -
convențional. Pentru ei este important ca lucrurile să fie simple și clare, fără ca acest
lucru să însemne că nu au o inteligență ascuțită.
Cercetările au arătat că deschiderea este un bun predictor pentru modul de
comunicare a mamelor cu medicul pediatru referitor la starea de sănătate a copiilor
lor (Eaton & Tinsley, 1999), sau în ceea ce privește atitudinea pacienților față de
psihoterapie în cazul bolilor psihosomatice. Pacienții închiși preferau doar
tratamentul farmacologic clasic, în care aveau mare încredere (Miller, 1991), aceștia
manifestând o aderența la tratament semnificativ mai mare decât persoanele cu
deschidere ridicată. De asemenea, pacienții cu deschidere au tendința să utilizeze
uneori exagerat metode alternative de tratament (aromoterapie, acupunctură sau
hipnoză clinică).
b. Agreabilitatea
Această dimensiune caracterizează persoanele agreabile, neagresive, plăcute,
animate de sentimente plăcute faţă de copii, faţă de animale şi, în general, faţă de
cei din jur, cu rezistenţă la frustrare şi care nu-şi exprimă frustrarea prin acte de
violență fizică sau verbală. Împreună cu scala extraversiune, această scală face
referire la acele dimensiuni ale personalităţii implicate în relaţiile sociale, fiind
caracterizată de polaritatea agreabilitate – duritate în relaţiile interpersonale.
Indivizii cu agreabilitate scăzută sunt centrați pe sine, suspicioși și socializează cu
multă precauție. Deoarece sunt competitivi și convinși de valoarea modului lor de a
gândi dau senzația de multe ori că sunt îngâmfați și dispuși să discute în contradictoriu
cu aproape oricine. Aceste caracteristici se aseamănă mult cu ostilitatea din tipul A
psiho-comportamental, asociat cu un risc crescut de boli cardio-vasculare (Jenkins,
1976). Atunci când lipsa de agreabilitate se asociază cu o conștiinciozitate scăzută,
discutam despre un risc crescut de manifestare a comportamentelor nesanogene.
În plus, pacienții cu agreabilitate scăzută sunt neîncrezători în sistemul de
sănătate și în sfaturile medicale ale specialiștilor, sunt combativi și manipulatori și
adesea non-aderenți, ceea ce îi determină atât pe medici cât și pe pacienți să fie
nemulțumiți de rezultatele tratamentelor medicale. De reținut ar fi și ideea că și
pacienții extrem de agreabili sunt la risc de a acorda o încredere excesivă medicilor,
renunțând să-și mai utilizeze gândirea critică și capacitatea lor de decizie cu privire la
propria viață.
c. Conștiinciozitatea
Această trăsătură detectează persoane ordonate, care preferă medii de lucru
bine structurate şi controlate, capabile de muncă susţinută şi de concentrare
îndelungată a energiei către realizarea obiectivelor propuse, dispuse să investească
multă muncă şi să nu se lase distrase de tentaţii. După Costa şi McCrae (1992), acest
factor este legat de reuşita profesională de nivel superior, indiferent de domeniul de
activitate, polaritatea exprimată de scală fiind conștiinciozitate – tendința spre
hedonism.
- 18 -
Cercetările au pus în evidență o relație semnificativ negativă între acest factor și

o serie de comportamente nesanogene ca: obiceiuri alimentare nesănătoase,
consumul excesiv de alcool, fumat, comportament sexual riscant, conduită riscantă
la volan. Persoanele conștiincioase au tendința de a fi mai aderente la regulile de
prevenție (diete și program de exerciții fizice) și la tratament, manifestă o bună auto-
disciplină și o prudență sănătoasă cu privire la reclamele pentru substanțele cu
puteri miraculoase legate de sănătate.
d. Extroversiunea
Persoanele extroverte au tendința de a fi vorbărețe, sociabile, deschise, ceea ce
reprezintă un mare avantaj pentru persoanele care se ocupă de îngrijirea medicală.
Ce și cât se discută în cadrul unui interviu clinic depinde, pe lângă alți factori de
temperamentul medicului și pacientului, ambii putând fi mai deschiși spre detalii și
mai empatici, sau mai telegrafici și orientați strict pe simptomatologie. În ultimii ani
s-a manifestat un interes sporit față de studierea relației dintre extraversiune și
sănătate (comportamentele sanogene proactive).
Courneya et al. (2002) sublinia faptul că extroversiunea este un predictor bun
pentru aderența la regimul de efort fizic necesar în cazul supraviețuitorilor de
cancer, iar pe un studiu longitudinal Kressin et al. (1999) a regăsit același tip de
relație între extroversiune și comportamentele de îngrijire a sănătății orale.
e. Nevroza
Nevroza este o trăsătură de personalitate din aria sănătății mentale care se
caracterizează prin labilitate emoțională, trăirea intensă a unei game largi de emoții
negative ca frica, rușinea și vinovăția. Stresorii interni și de mediu sunt percepuți
catastrofic, copleșind pacientul, dând senzația de neajutorare, sufocare și tendința
spre soluții impulsive.
Nevroza se asociază cu un risc crescut de dezvoltare a unor tulburări psihiatrice
(ipohondrie, anxietate generalizată) și a tulburărilor psihosomatice, deși nu s-a
constatat o legătura directă între această trăsătură și mortalitatea prin neoplasm sau
boli coronare.
5. DUREREA ȘI PSIHOLOGIA SĂNĂTĂȚII
5.1. Modele ale durerii
Teoria porților de control a fost dezvoltată de Ronald Melzack și Patrick Wall

(Melzack & Wall, 1965) și sugerează faptul că durerea nu reprezintă o simplă
interpretare a impulsurilor nervoase care vin nemijlocit dinspre un țesut rănit către
creier, ci, din contră, există o cale complexă a impulsurilor care permite modularea
- 19 -
acestora la nivelul măduvei spinării, pe baza unor impulsuri/informații descendente

care au legătură cu ceea ce gândește și simte persoana (de exemplu, în anxietate sau
depresie). Aceasta este printre primele teorii care, practic, recunoaște importanța
factorilor psihologici în percepția durerii, care pot influența decisiv deschiderea celor
porți care lasă mai multă sau mai puțină informație senzorială să ajungă la creier și
apoi să fie conștientizată ca durere de către pacient.
Modelul biopsihosocial, spre deosebire de cel clasic biomedical consideră că
atunci când un domeniul este afectat (de exemplu domeniul biologic prin activarea
unei condiții de durere cronică), acest aspect influențează toate celelalte domenii ale
individului (de exemplu cel psihologic și/sau social). Acest model subliniază faptul că
durerea nu este doar un proces biologic în care este implicată doar transmiterea
unor informații senzoriale interpretare de creier ca dureroase, ci este un produs al
interacțiunii complexe între factorii bio-psiho-sociali.
Toți acești factori au un impact asupra experienței durerii unei persoane
(intensitate, durată, consecințe etc.) (Kerns & Jacob, 1995). De exemplu, când un
pacient suferă de o durere care durează de ceva vreme, acesta ar putea să dezvolte
o serie de credințe negative despre propria durere (”Nu va trece niciodată. Nu voi
mai putea suporta aceasta povară a durerii. Este prea mult pentru mine.”) sau
gânduri negative despre sine (”Dacă durerea va continua în același fel sigur nu voi
mai putea munci, voi deveni o povara pentru ceilalți și în aceste condiții ce rost mai
are să trăiesc.”). Sunt situații în care de frica exacerbării durerii, pacientul alege să nu
se mai implice în activități plăcute sau utile ca activitățile de timp liber (drumeții,
mersul cu bicicleta, ieșirea în parc, la joacă cu nepoții/copiii, piața, unele activități
profesionale, viața sexuală). Prin sedentarism, din păcate, pacientul își pierde din
masa și puterea musculară, are variații de greutate, sociabilitatea scade și toate
aceste comportamente duc la un declin al sănătății fizice și psihologice. De exemplu,
schimbarea rolurilor în familie, modificarea statutului profesional (fie prin avansare,
fie prin pierderea locului de muncă sau pensionare), nivelul financiar sau alți factori
care duc la creșterea distresului marital pot duce la o percepție modificată a durerii
cronice. Trebuie însă să recunoaștem că cel puțin în domeniul durerii cronice, încă
nu avem un model clar al factorilor care modulează sau moderează percepția
subiectivă a durerii (mai ales a celor familiali, Kerns, Otis, & Wise, 2002).
Modelul tranzacțional cognitiv-comportamental are la bază teoria învățării
cognitiv-sociale și behaviorismul și se focusează cu precădere asupra suportului
social, și mai specific, asupra rolului familiei în cazul pacienților cu durere cronică
(Kerns, Otis, and Wise, 2002).
Autorii subliniază faptul că toate interacțiunile care au loc în raport cu durerea
se desfășoară într-un context social de învățare, ceea ce înseamnă că pacientul
primește direct și indirect recompense pentru ceea ce face în acord cu un model al
bunei gestionări a durerii, unui optim de mecanisme de coping, continuarea
activităților constructive și menținerea unui nivel ridicat al calității vieții. Alteori,
conștient sau fără să ne dăm seama întărim comportamente de intensificare și
- 20 -
dramatizare a durerii, apariția dizabilității și stare de distres maxim. Modelul are deci
meritul de a fi mult mai specific cu privire la factorii familiali care influențează
percepția durerii: căutarea informațiilor de specialitate despre durerea cronică/acută din
cadrul anumitor condiții medicale, stilul de atribuire a cauzelor bolii respective –
învinovățire sau auto-învinovățire, stilul de gestionare emoțională în raport cu
apariția durerii, influențarea aderenței la tratament și a alternativelor farmacologice
și/sau nefarmacologice etc. (Turk, Meichenbaum, & Genest, 1983).
Vlaeyen și Linton (2000) au sistematizat informațiile și considerau că în fața unei
dureri cronice pacientul are două posibilități:
a. fie să considere că senzațiile de disconfort fizic sunt în limitele capacității lui
de gestionare și, drept urmare, se va menține în programul de exerciții fizice
și activități practice care vor determina o mai bună stare psiho-fizică și
integrare socială. Pacientul este dispus să învețe cum să se ridice de la orizontală
pentru a evita durerile acute, va exersa viteza de modificare a unghiurilor
coloanei lombo-sacrale, exerciții de relaxare a musculaturii paravertebrale
după ce au fost executate mișcările propuse și care au activat poziții antalgice
puternice, exerciții de respirație diafragmatică sau exerciții de imagerie dirijată,
de eliberare a tensiunilor musculare și a toxinelor emoționale de la nivelul zonei
afectate precum și de activare a resurselor psiho-spirituale care să lucreze
convergent la refacerea ariei dureroase (metode de coping pozitiv).
b. fie va considera că simptomatologia dureroasă este înspăimântătoare și
peste capacitatea sa de gestionare (prezența distorsiunii cognitive numită
catastrofizare), ceea ce-l va determina pe pacient să dezvolte o atitudine
hipervigilentă față de senzațiile corporale până la ipohondrie și evitarea
realizării activităților care ar presupune senzații dureroase. Pacientul poate
ajunge să se auto-handicapeze deoarece începe să evite să realizeze sarcini
pe care le-ar putea face, ca de exemplu, să meargă singur la toaletă sau să
facă o plimbare în parc chiar dacă la ridicarea din pat se manifestă durerea
lombară. Problema majoră se referă la faptul că, pe baza teoriei condiționării
operante, are loc o întărire a comportamentului de non/sub-activitate prin
mecanismul de evitare a stimulului aversiv, care în acest caz este durerea.
Pacientul este recompensat prin absența durerii și va avea tendința de a
continua să facă acele acțiuni reconfortante, chiar dacă, pe de altă parte, va
crește progresiv și frica de durere și tendința de neajutorare (dependența de
ceilalți). În acest fel este potențată atât starea de invaliditate fizică, cât și
starea psihică precară, cu o serie de consecințe nefaste la nivelul calității
vieții pacientului (Asmundson & Taylor, 1996; Crombez, Vlaeyen, Heuts, &
Lysens, 1999).
De altfel, există o literatură de specialitate consistentă cu privire la relația dintre

durerea cronică și condiții comorbide ca depresia (Banks & Kerns, 1996), anxietatea
(Asmundson, Jacobson, Allerdings, & Norton, 1996; Taylor, 2003) și diverse tipuri de
- 21 -
adicții (Brown, Patterson, Rounds, & Papasouliotis, 1996; Olsen & Alford, 2006).
Asmundson și Norton (1995) au evidențiat faptul că la pacienții cu o ridicată
anxietate anticipativă se constată o rată semnificativ mai mare a anxietății
generalizate și a fricii de durere, atacuri de panică și pesimism, precum și o tendință
ridicată a mecanismelor de evitare a durerii.
5.2. Factorii psihosociali implicați în percepția durerii și managementul durerii
Durerea cronică nu afectează numai o anumită zonă a corpului pacientului, ci

întregul sistem psihic al acestuia precum și viața celor apropiați pacientului. De
asemenea, modul în care se comportă aparținătorii precum și mesajele legate de
gestionarea durerii transmise direct sau indirect de sistemul cultural din care provine
pacientul au un impact deosebit de important cu privire la modul în care este
experiențiată durerea.
Un rol deosebit de important îl au și unii factori care țin de dezvoltarea
individuală a pacientului, cum ar fi (Otis & Pincus, 1994):
o abilități cognitive
o experiențe anterioare cu gestionarea durerii
o credințe și expectanțe legate de trăirea durerii
o trăsături de personalitate (nevrozism, extraversiune etc.)
Este deosebit de util ca la realizarea evaluărilor psihologice și conceptualizarea

cazurilor să se țină cont de toate aceste aspecte, pentru a înțelege particularitățile
pacienților, a îmbunătăți relația terapeutică și a crește aderența la tratamentul care
va fi cât mai bine individualizat.
S-au realizat numeroase cercetări pe atitudinea față de durere la persoanele
vârstnice, în comparație cu cele mai tinere (Harkins & Price, 1992) și s-a constatat
faptul că nu există diferențe semnificative, deși acuitatea dureroasă la vârstnici nu
scade și numărul bolilor care se asociază cu durerea crește. Aceste rezultate au fost
explicate în felul următor:
- odată cu vârsta crește anduranța la durere prin mecanismul psihologic de
tolerare mai ușoară a unui fenomen așteptat, legat de îmbătrânirea
fiziologică;
- experiența îndelungată cu durerea acută și/sau cronică a dus la realizarea
unui set de mecanisme de gestionare eficientă a acesteia (centrate pe
acțiune atunci când schimbările sunt în controlul pacientului și centrate pe
emoție atunci când pacientul se confruntă cu o simptomatologie pe care nu
o poate modifica deoarece nu ține de controlul său voluntar);
- activarea mecanismelor de coping centrat pe sens, prin care boala și durerea
sunt asociate cu semnificații spirituale, care-i determină pe pacienți să învețe
- 22 -
lecții de viață cu privire la relația dintre spirit și materie (Whitbourne &

Cassidy, 1996).
Prin comparație, la copii durerea este în mod obișnuit legată de o trăire acută în
urma unor accidentări sau boli specifice. Senzația este acută, copilul este sedat
pentru a se calma și a se aplica tratamentul, iar viața copilului tinde să revină cu
rapiditate la normalitate. În astfel de situații se manifestă dificultatea părinților de a
face față suferinței copilului, o ruptură în rutina obișnuită a copilului, teama de a nu
rămâne cu sechele, dificultatea de a administra tratamentul (Caffo & Belaise, 2003).
De remarcat este că durerea cronică la copii poate apărea atât în cazul unor condiții
medicale somatice (afecțiuni reumatice, infecții HIV, arsuri, traumatisme mecanice),
cât și psihice, cum ar fi anxietatea generalizată, tendințe ipohondrice accentuate,
sociabilitate scăzută (Campo, DiLorengo, & Chiappetta, 2001), manifestată în special
prin dureri de cap sau de abdomen. În raport cu durerea la adulți, la copii aceasta
este mai puternic influențată de factorii socio-afectivi, foarte importanți fiind
aparținătorii și cadrele medicale care ar trebui să aibă o atitudine calmă și să explice
copilului ce urmează într-un limbaj adaptat vârstei lor (McGrath & Hillier, 2002).
Gonzalez et al. (1989) constatau faptul că cei mai mulți copii doreau ca părinții să
rămână în cabinet în timpul intervențiilor medicale, deși tocmai acești copii
manifestau cel mai înalt nivel de distres. Cu alte cuvinte, atitudinea și manifestările
părintelui, nivelul său de anxietate, stilul supraprotectiv sau de întărire a dependenței
copilului de un adult pot influența semnificativ capacitatea de coping a copilului.
De asemenea, gestionarea emoțională a durerii depinde și de factori ce țin de
copil, ca dezvoltarea cognitivă, temperamentul, factori afectivi (depresie, anxietate
anticipativă), stimă de sine sau stil de reacție la stres. Deci, pentru a înțelege reacțiile
copilului la durere este important să evaluăm caracteristicile psihologice ale copilului
(cognitiv, emoțional și comportamental), ale părintelui, calitatea relației parentale și
unii factori socio-culturali importanți pentru familie.
Pe măsură ce copilul crește, acesta învață să-și exprime durerea și să o
gestioneze mai bine, fiind mai receptiv la psihoeducația realizată în spital:
• învățarea unor tehnici de distragere a atenției, ca număratul sau activarea
unei amintiri foarte frumoase, în timpul unei intervenții medicale neplăcute;
• conștientizarea credințelor de impact cu privire la boală și durere, în ceea ce
privește etiologia, controlul, durata, rezultatele și vina (Jensen, Turner,
Romano, & Karoly, 1991);
• conștientizarea unor discursuri cognitive disfuncționale (”Nu am să fac față.
Este prea dureros. Am să mor de durere. Cu siguranță nu am să rezist. E
groaznic”.) și corectarea lor prin alternative cognitive (”Deși este dureros,
pot să fac față. Deși mi-e frică, voi fi curajos pentru că vreau să mă fac
bine.”) (Turk, 1996);
- 23 -
• învățarea unor tehnici de respirație diafragmatică, relaxare musculară

progresivă și meditație (în funcție de vârsta copilului);
• tehnici de gestionare a timpului, pentru a se evita sedentarismul sau supra-
implicarea fizică;
• implicarea în activități care să-i aducă micului pacient bucurie și o stare
generală de bine (activitățile psihoterapeutice individuale și de grup din
spital sunt extrem de benefice, mai ales când adulții din jurul copilului sunt
copleșiți de îngrijorare și nu mai au resurse să se mai joace cu acesta);
• dezvoltarea abilităților de rezolvare de probleme în general și de gestionare
a durerii, în special;
• introducerea ideii de bază legată de faptul că prin evitarea activităților care
activează uneori un nivel suportabil de durere pacientul își face rău și singura
varianta sănătoasă este ca pacientul să intre în contact cu durerea sa, să o
cunoască cât mai intim posibil, să învețe să o externalizeze (văzută ca o
entitate de sine stătătoare, care se localizează într-o anumită parte a
corpului și care nu face parte din identitatea pacientului), să înțeleagă relația
cu ea, factorii care o exacerbează și cei care o limitează/atenuează, utilizarea
tuturor simțurilor pentru a o înțelege (o văd, o miros, îi simt structura și
textura, forma, o pipăi după ce i-am dat o formă din plastilină sau alt
material, o desenez etc.);
• activarea resurselor magice ale vindecării prin utilizarea povești terapeutice
• introducerea temelor pentru acasă, care să ajute copilul să-și reorganizeze
un stil de viață sănătos, adaptat stării de sănătate (realizarea unui plan de
viață pe termen scurt, mediu și lung);
• utilizarea eficientă a tuturor resurselor din sistemul familial și comunitar
(prieteni, vecini, colegi de grădiniță sau școală, voluntari din organizații non-
guvernamentale etc.);
• utilizarea tuturor serviciilor de sănătate fizică și mentală pentru a răspunde
tuturor nevoilor pacientului minor și familiei sale;
• conștientizarea și relativizarea normelor comportamentale și atitudinale
specifice familiei și culturii din care provine copilul, mai ales când acestea
scad eficiența capacității de adaptare a copilului la durere (de exemplu,
sistemul valoric al familiei din care provine pacientul influențează modul în
care este înțeleasă simptomatologia, modul de (ne)comunicare a suferinței,
limbajul care descrie durerea, precum și modul în care este perceput
sistemul de sănătate și tipurile de tratament acceptabile, Lasch, 2000). Toate
acestea determină într-o mare măsură comportamentul pacientului, de la
timpul de prezentare la consultul medical de specialitate, până la modul de
colaborare cu medicul, interesul acordat tratamentului și propriei stări de
sănătate (Kirmayer et al., 1994).
- 24 -
6. CONCLUZII
Din anii ’40 asistăm la trecerea de la o viziune a sănătății bazată pe identificarea

corectă și exclusivă a mecanismelor fiziopatologice și a tratamentului orientat strict
pe restabilirea homeostaziei somatice (modelul bio-medical) la o nouă paradigmă
holistă, care ia în considerare toți factorii psiho-sociali care afectează sau acompaniază o
condiție medicală.
Psihologia clinică atrage atenția asupra celor două forțe care acționează asupra
stării de sănătate a corpului: (a) modul în care persoana se percepe pe ea însăși (în
special din perspectivă abilității de a-și susține starea de bine psiho-fizică prin
educarea și asumarea responsabilității cu privire la capacitatea de auto-control
cognitiv, emoțional și comportamental); și (b) percepția subiectivă a mediului (mai
ales a factorilor stresori și a eficienței mecanismelor de coping și de apărare de care
dispune individul).
Înțelegând că de acest “joc” perceptual depinde în mare măsură starea de
sănătate a corpului (care fiziologizează toată viața psihică inconștient-conștientă)
este important ca psihologul clinician să se implice, alături de alți specialiști din
domeniul îngrijirii medicale, în ample activități de prevenție primară, secundară și
terțiară prin acțiuni de: (a) conștientizare a credințelor de impact cu privire la
sănătate și boală, precum și a discursurilor cognitive disfuncționale generale; (b)
dezvoltare a abilităților de restructurare cognitivă, de rezolvare de probleme, de
gestionare a timpului; (c) înțelegerea mecanismelor bio-psiho-sociale complexe ale
trăirilor afective și a tehnicilor de gestionare emoțională; (d) învățarea unor tehnici
de respirație diafragmatică, relaxare musculară progresivă, tehnici de imagerie
dirijată și meditație pentru detensionare și conectare profundă cu nevoile propriului
corp; (e) evaluarea și ajustarea mediului familial, utilizarea suportului social și a
resurselor din comunitate; (f) stimularea stimei de sine a persoanei și învățarea unor
mecanisme de coping eficiente și (g) conștientizarea și relativizarea normelor
comportamentale și atitudinale specifice familiei și culturii din care provine
persoana, mai ales când acestea scad eficiența capacității de gestionare a factorilor
stresori interni și/sau externi.
BIBLIOGRAFIE
Asmundson, G. J., & Norton, G. (1995). Anxiety sensitivity în patients with physically
unexplained chronic back pain: A preliminary report. Behaviour Research and
Therapy, 33,771–777.
Asmundson, G. J., & Taylor, S. (1996). Role of anxiety sensitivity în pain-related fear
and avoidance. Journal of Behavioral Medicine, 19,577–586.
- 25 -
Asmundson, G. J., Jacobson, S. J., Allerdings, M., & Norton, G. R. (1996). Social
phobia în disabled workers with chronic musculoskeletal pain. Behavior
Research and Therapy, 34,939–943.
Auerbach, S.M. (2000). Should patients have control over their own health care?
Empirical evidence and research issues. Annals of Behavioral Medicine, 22, 246–
259.
Ayers, S., & Steptoe, A. (2007). Stress and health. în S. Ayers et al. (Eds). Cambridge
handbook of psychology, health, and medicine (2nd ed.) Cambridge University
Press.
Bandura, A. (1997). Self-efficacy: The Exercise of Control. New York: Freeman.
Banks, S. M., & Kerns, R. D. (1996). Explaining high rates of depression în chronic
pain: A diathesis-stress framework. Psychological Bulletin, 119,95–110.
Belar, C. (2003). Models and Concepts. în S. Llewelyn and P. Kennedy (Eds.),
Handbook of Clinical Health Psychology (pp. 7-19). John Wiley&Sons, Ltd. ISBN
0-471-48544-6.
Belar, C. D., & Deardorff, W. W. (1995). Clinical health psychology în medical
settings: A practitioner’s guidebook.Washington, DC: American Psychological
Association.
Boyer, B. & Paharia, I. (Eds) (2008). Comprehensive handbook of clinical health
psychology. New Jersey: John Wiley & Sons.
Brody, D. S., Khaliq, A. A., & Thompson, T. L. (1997). Patients’ perspectives on the
management of emotional distress în primary care settings. Journal of General
Internal Medicine, 12, 403–406.
Bronfenbrenner, U. (1977). Toward an experimental ecology of human development.
American Psychologist, 32, 513–531.
Brown, R. L., Patterson, J. J., Rounds, L. A., & Papasouliotis, O. (1996). Substance use
among patients with chronic back pain. Journal of Family Practice, 43,152–160.
Byrne, Z. S., & Hochwarter, W. A. (2006). I get by with a little help from my friends:
The interaction of chronic pain and organizational support and performance.
Journal of Occupational Health Psychology, 11(3), 215–227.
Caffo, E., & Belaise, C. (2003). Psychological aspects of traumatic injury în children
and adolescents. Child and Adolescent Psychiatric Clinics of North America,
12,493–535.
Campo, J. V., DiLorenzo, C., & Chiappetta, L. (2001). Adult outcomes of pediatric
recurrent abdominal pain: Do they just grow out of it. Pediatrics, 108(1), E1–7.
Carmody, T.P., Brunner, R.L. & St. Jeor, S.T. (1999). Hostility, dieting, and nutrition
attitudes în overweight and weight-cycling men and women. International
Journal of Eating Disorders, 26, 37–42.
Cohen, S. & Herbert, T.B. (1996). Health psychology: psychological factors and
physical disease from the perspective of human psychoneuroimmunology.
Annual Review of Psychology, 47, 113–142.
- 26 -
Costa, P.T. Jr. & McCrae, R.R. (1992). Trait psychology comes of age. în T.B.
Sonderegger (Ed.). Nebraska symposium on motivation: psychology and aging
(pp. 169–204). Lincoln, NE: University of Nebraska Press.
Courneya, K. S., Friedenreich, C.M, Sela, R. A., Quinney, H. A. & Rhodes, R. E. (2002).
Correlates of adherence and contamination în a randomized controlled trial of
exercise în cancer survivors: an application of the theory of planned behavior
and the five factor model of personality. Annals of Behavioral Medicine, 24,
257–68.
Crombez, G., Vlaeyen, J. W. S., Heuts, P. H. T. G., & Lysens, R. (1999). Pain-related
fear is more disabling than pain itself: Evidence of the role of pain-related fear în
chronic back pain disability. Pain, 80,329–339.
Dougall, A.L. & Baum, A. (2001). Stress, health, and illness. în A. Baum, T.A. Revenson
& J.E. Singer (Eds), Handbook of Health Psychology (pp. 321–337). Mahwah, NJ:
Lawrence Erlbaum Associates.
Eaton, L.G. & Tinsley, B.J. (1999). Maternal personality and health communication în
the pediatric context. Health Communication, 11, 75–96.
Engel, B.T. (2001). Visceral learning. în A. Baum, T.A. Revenson & J.E. Singer (Eds),
Handbook of Health Psychology (pp. 85–94). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum
Associates.
Engel, G. L. (1977). The need for a new medical model: A challenge for biomedicine.
Science, 196, 129–136.
Fishbein, M., Triandis, H.C., Kanfer, F.H., Becker, M., Middlestadt, S.E. & Eichler, A.
(2001). Factors influencing behavior and behavior change. în A. Baum, T.A.
Revenson & J.E. Singer (Eds), Handbook of Health Psychology (pp. 3–17).
Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Gatchel, R.J. & Blanchard, E.B. (Eds) (1993). Psychophysiological Disorders: Research
and Clinical Applications. Washington, DC: American Psychological Association.
Gonzalez, J. C., Routh, D. K., Saab, P. G., Armstrong, F. D., Shifman, L., Guerra, E., et
al. (1989). Effects of parent presence on children’s reactions to injections:
Behavioral, physiological, and subjective aspects. Journal of Pediatric
Psychology, 14(3), 449–462.
Harkins, S. W., & Price, D. D. (1992). Assessment of pain în the elderly. în D. C. Turk &
R. Melzack (Eds.), Handbook of pain assessment (pp. 315–331). New York:
Guilford.
Jenkins, C. D. Psychological and social risk factors for coronary disease. New England
Journal of Medicine, 1976,294,987-994.
Jensen M. P., Turner J., Romano, J. M., & Karoly, P. (1991). Coping with chronic pain:
A critical review of the literature. Pain,47(3), 249–283.
Kaplan, R.M. (2000). Two pathways to prevention. American Psychologist, 55, 382–
396.
- 27 -
Kazak, A. E. (1986). Families with physically handicapped children: Social ecology and
family systems. Family Process, 25, 265–281.
Kerns, R. D., & Jacob, M. C. (1995). Toward an integrative diathesis-stress model of
chronic pain. în A. J. Goreczny & M. Hersen (Eds.), Handbook of recent advances
în behavioral medicine (pp. 325–340). New York: Plenum.
Kerns, R. D., Otis, J. D., & Wise, E. (2002). Treating families of chronic pain patients:
Application of a cognitive-behavioral transactional model. în R. J. Gatchel and D.
C. Turk (Eds.), Psychological approaches to pain management (2nd ed., pp. 256–
275). New York: Guilford.
Kirmayer, L., Young, A., & Robbins, J. (1994). Symptom attribution în cultural
perspective. Canadian Journal of Psychiatry, 39,584–595.
Kressin, N. R., Spiro, A., Bosse, R. & Garcia, R. I. (1999). Personality traits and oral
self-care behaviors: longitudinal findings from the Normative Aging Study.
Psychology and Health, 14, 71–85.
Landrine, H. & Klonoff, E.A. (2001). Cultural diversity and health psychology. în A.
Baum, T.A. Revenson & J.E. Singer (Eds), Handbook of Health Psychology (pp.
851–891). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Lasch, K. (2000). Culture, pain, and culturally sensitive pain care. Pain Management
Nursing, 1, 16–22
Lazarus, R. S. & Folkman, S. (1984) Stress, appraisal and coping. New York: Springer
Publishing Company.
Liewenlyn, S. & Kennedy, P. (2003). Introduction and Overview. în S. Liewenlyn & P.
Kennedy (Eds), Handbook of Clinical Health Psychology, Hoboken: John Wiley &
Sons Inc.
McCubbin, M. A., & McCubbin, H. I. (1993). Families coping with illness: The
resiliency model of family stress, adjustment, and adaptation. în C. Danielson, B.
Hamel-Bissell, & P. Winstead-Fry (Eds.), Families, health and illness. New York:
Mosby.
McGrath, P. A., & Hillier, L. M. (2002). A practical cognitive behavioral approach for
treating children’s pain. în D. C. Turk & R. J. Gatchel (Eds.), Psychological
approaches to pain management: A practitioners handbook (2nd ed., pp. 534–
552). New York: Guilford.
McGregor, D., Murray, R.P. & Barnes, G.E. (2003). Personality differences between
users of wine, beer and spirits în a community sample: the Winnipeg Health and
Drinking Survey. Journal of Studies on Alcohol, 64, 634–40.
Melzack, R., & Wall, P. D. (1965). Pain mechanisms: A new theory. Science, 50,971–
979.
Miller, G.E. & Cohen, S. (2001). Psychological interventions and the immune system:
a meta-analytic review and critique. Health Psychology, 20, 47–63.
Miller, T. (1991). The psychotherapeutic utility of the Five-Factor Model of personality: a
clinician’s experience. Journal of Personality Assessment, 57, 415–33.
- 28 -
Millon, T. (1982). On the Nature of Clinical Health Psychology. în T. Millon, C. Green,

& R. Meagher (Eds). Handbook of clinical health psychology. New York: Plenum
Press.
Niles, B. L., Mori, D. L., Lambert, J. F., & Wolf, E. J. (2005). Depression în primary
care: Comorbid disorders and related problems. Journal of Clinical Psychology în
Medical Settings, 12, 71–77.
Olsen, Y., & Alford, D. P. (2006). Chronic pain management în patients with
substance use disorders. Advanced Studies în Medicine, 6(3), 111–123.
Otis, J.D, & Pincus, D. B. (2008). Chronic pain. în B. Boyer & I. Paharia (Eds),
Comprehensive handbook of clinical health psychology. New Jersey: John Wiley
& Sons.
Ouellette, S.C. & DiPlacido, J. (2001). Personality’s role în the protection and
enhancement of health. în A. Baum, T.A. Revenson & J.E. Singer (Eds), Handbook
of Health Psychology (pp. 175–193). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Rolland, J. S. (1987). Family illness paradigms: Evolution and significance. Family
Systems Medicine, 5, 482–503.
Rosenman, R. H., Brand, R. J., Jenkins, c. D., Friedman, M., Straus, R., & Wurm, M.
Coronary heart disease în the Western Collaborative Group study: Final follow-
up experience of 8.5 years. Journal of the American Medical Association,
1975,233, 872-877.
Smith, T. W., & Nicassio, P. M. (1995). Psychological practice: Clinical application of
the biopsychosocial model. în P. M. Nicassio and T. W. Smith (Eds.), Managing
chronic illness: A biopsychosocial perspective (pp. 1–31). Washington, DC:
American Psychological Association.
Steptoe, A. (1998). Psychophysiological bases of disease. în M. Johnston & D.
Johnston (Eds.). Comprehensive clinical psychology, Vol. 8: Health psychology.
New York: Elsevier Science.
Stone, S. V., & McCrae, R. R. (2007). Personality and health. în S. Ayers et al. (Eds).
Cambridge handbook of psychology, health, and medicine (2nd ed.) Cambridge
University Press.
Suls, J. & Martin, R. (2001). Social comparison processes în the physical health
domain. în A. Baum, T. A. Revenson & J. E. Singer (Eds), Handbook of Health
Psychology (pp.195–208). Mahwah,NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Suls, J., and Rittenhouse, J. D. (1990). Models of linkages between personality and
disease. In: H. S. Friedman (Ed.), Personality and Disease (pp. 38–64). New York:
John Wiley & Sons.
Taylor, S. (2003). Anxiety sensitivity and its implications for understanding and
treating PTSD. Journal of Cognitive Psychotherapy: An International Quarterly,
17(2), 179–186.
- 29 -
Thompson, R. J., Jr., Gustafson, K. E., Hamlett, K. W., & Spock, A. (1992). Stress,
coping and family functioning în the psychological adjustment of mothers of
children with cystic fibrosis. Journal of Pediatric Psychology, 17, 573–585.
Turk, D. C., Meichenbaum, D., & Genest, M. (1983). Pain and behavioral medicine: A
cognitive behavioral perspective. New York: Guilford.
Turk, D.C., Kerns, R. D., & Rosenberg, R. (1992). Effects of marital interaction on
chronic pain and disability: Examining the down side of social support.
Rehabilitation Psychology, 37,259– 274.
Uchino, B.N., Cacioppo, J.T. & Kiecolt-Glaser, J.K. (1996). The relationship between
social support and physiological processes: a review with emphasis on
underlying mechanisms and implications for health. Psychological Bulletin, 119,
488–531.
Van Egeren, L., & Striepe, M. I. (1998). Assessment approaches în health psychology:
Issues and practical considerations. în P. M. Camac & S. J. Knight (Eds.), Clinical
handbook of health psychology: A practical guide to effective interventions (pp.
17–50). Ashland, OH: Hogrefe & Huber.
Vlaeyen, J. W. S., & Linton, S. J. (2000). Fear-avoidance and its consequences în
musculoskeletal pain: A state of the art. Pain, 85,317–332.
Wallander, J. L., & Varni, J. W. (1992). Adjustment în children with chronic physical
disorders: Programmatic research on a disability-stress-coping model. în A. M.
LaGreca, L. Siegel, J. L. Wallander, & C. E. Walker (Eds.), Stress and coping în
child health (pp. 279–298). New York: Guilford.
Wallander, J. L., Thompson, R. J., & Alriksson-Schmidt, A. (2003). Psychosocial
adjustment of children with chronic physical conditions. în M. C. Roberts (Ed.),
Handbook of pediatric psychology. New York: Guilford.
Wallston, K.A. (2001). Conceptualization and operationalization of perceived control.
în A. Baum, T.A. Revenson & J.E. Singer (Eds), Handbook of Health Psychology
(pp. 49–58). Mahwah, NJ: Lawrence Erlbaum Associates.
Whitbourne, S. K., & Cassidy, E. L. (1996). Adaptation. în J. Birren (Ed.), Encyclopedia
of Gerontology(vol. 1, pp. 65–69). San Diego: Academic Press.
Zeidner, M. & Endler, N. (Eds) (1996). Handbook of Coping: Theory, Research,
Applications. New York: John Wiley & Sons.
- 30 -
STIL DE VIAŢĂ ŞI COMPORTAMENT
ÎN SĂNĂTATE
Ion IONESCU, Mihaela RĂDOI
INTRODUCERE
La venirea pe lume, în societăţile europene, copilul îşi află locul, în general, în

cadrul unei familii. Aceasta este primul cadru de apartenenţă care-i oferă protecţie,
îngrijire, pentru a creşte şi a se dezvolta, cea care-i transmite elementele de bază ce
vor face din el o fiinţă socială, sociabilă. Cu timpul va intra în alte grupuri (la
grădiniţă, la şcoală etc.), îşi va extinde cercul relaţiilor, îşi va construi personalitatea1.
Dezvoltarea copilului este condiţionată de datele biologice (ereditare), de istoria
personală (constituită din elementele care-i marchează traiectoria), de învăţarea
socială (societatea transmite şi el învaţă norme de conduită acceptate de către
semeni cărora se conformează). Societatea oferă modele, fiecare află repere, îşi
construiește identitatea. Familia, comunitatea, societatea joacă roluri cruciale în
construirea identităţii sociale a persoanelor. Fiecare “mediu social” are şi
caracteristici specifice care pot servi ca repere sociale pentru individ (cum să
mănânce, cum să se îmbrace, cum să salute etc.) şi formează conştiinţa că aparţine
unei comunităţi umane. Individul aparţine unui mediu social (mediul de
apartenenţă). Unii agenţi ai socializării (părinţi, educatori) nu transmit doar
standardele mediului de apartenenţă, ci şi pe cele ale unui mediu de referinţă cu
care ar dori să-şi identifice copiii (adesea părinţii aleg să dea copilului un anumit tip
de educaţie, să-l orienteze către un anumit mod de loisir, tip de sport etc., nu după
gusturile sau abilităţile lor, ci după cele ale grupurilor cu care vor să-l identifice, din
care ar dori să facă parte copilul lor).
Oamenii se diferenţiază după avere, educaţie, profesie, putere etc. În societate,
ei aparţin unor categorii socioprofesionale 2 între care există asemănări și distincții.
1
Anturajul conţine persoanele care constituie mediul social particular al cuiva (care înconjoară) în mod
obişnuit pe cineva, compania în care trăieşte cineva; ansamblul circumstanţelor materiale sau morale
care înconjoară o persoană, mediul social în care trăieşte cineva.
2
Agricultori, meşteşugari, comercianţi, şefi de întreprinderi, cadre, profesii intelectuale, artistice,
profesori, profesii ştiinţifice, ingineri, profesii intermediare din învăţământ, sănătate, tehnicieni,
maiştri, funcţionari publici, poliţişti, militari, muncitori, pensionari, şomeri, studenţi, elevi etc.
Ion Ionescu, Mihaela Rădoi
Sociologia studiază faptele sociale. Acestea sunt modalităţi de a simţi, vedea,

organiza, acţiona, de a produce, de a asigura subzistenţa unui grup social, a unei
comunităţi umane. Faptele sociale sunt colective, stabile, exterioare persoanelor,
constrângătoare pentru acestea3. Fiecare poate observa, chiar fără a fi sociolog, că
aceste moduri de a gândi, acţiona, simţi evenimentele sunt proprii fiecărei civilizaţii.
O ţară - parte a unei civilizaţii - are caracteristici care o disting de altele (este relativ
uşor să diferenţiem România de Japonia, de exemplu).
Fiecare dintre noi are conştiinţă individuală. Conştiinţa colectivă este constituită
din ansamblul modurilor de a fi, simţi, gândi, acţiona, care constituie moştenirea
comună a unei societăţi, construită de-a lungul istoriei sale, transmisă din generaţie
în generaţie, fiind acceptată şi practicată de majoritatea persoanelor membre. Ea ne
precede, ne distinge de alţii, ne supravieţuieşte. Conştiinţa colectivă dă unei societăţi
caracteristici distinctive (ea permite să distingem un roman de un japonez, de
exemplu).
Cultura este ansamblul credinţelor, convingerilor, moravurilor, stilurilor de viaţă
construite în funcţie de anumite valori acceptate, care se impun membrilor unei
societăţi date. Modurile de viaţă sunt învăţate şi există un acord între membri cum
să se comporte, să acţioneze. Cultura se învaţă. Dacă am lua în considerare aspectul
cultural legat de hrană, am descoperi că faptul de a mânca este reglementat, în
societăţi diferite, prin convenţii care prescriu - mai mult sau mai puţin obligatoriu -
momentul în care trebuie să te alimentezi, cum s-o faci (cu mâinile, cu beţişoare, cu
lingura şi furculiţa). Aspectul cultural al sexualităţii, de exemplu, se traduce în norme
care stabilesc criteriile de alegere a unui partener, care determină mai mult sau mai
puţin durabil o căsătorie, care prescriu sau apără relaţiile sexuale pe baza unui
număr de criterii morale, religioase, economice (Fisher, 2002). Copilul primeşte,
învaţă cultura mediului din care face parte. Aceasta propune modele după care
membrii îşi construiesc stilul de viaţă. Formele de cultură diverse (în funcţie de loc şi
timp) sunt reflectate în gesturile vieţii de zi cu zi, în modurile de comportament, de
3
Atunci cînd sociologii afirmă că faptele, fenomenele sociale sunt de natură colectivă, ei vor să spună
că acestea descriu o realitate diferită de realitatea individuală, că descriu viaţa unui grup, a unei
colectivităţi, a unei populaţii, a unui popor. Faptele sociale descriu un noi colectiv şi nu individul.
Această realitate socială este o realitate care se impune fiecăruia dintre indivizii membri. Atunci când
sociologii afirmă stabilitatea faptelor sociale, ei spun că acestea nu se schimbă uşor, că trebuie timp
pentru schimbarea lor, regularităţile şi constantele sociale nu se schimbă rapid. Atunci când sociologii
vorbesc de exterioritatea faptelor sociale, ei înţeleg că regularităţile sau constantele sociale au o
existenţă independentă de voinţa fiecărui individ, că ele se impun acestuia ca realitate obiectivă pe
care nu o poate ignora şi căreia i se supune. Nimeni nu poate schimba singur(ă) această realitate
socială, aceste regularităţi sau constante sociale. Faptele sociale sunt constrângătoare pentru indivizi
pentru că aceia care se abat de la ceea ce e socialmente acceptat într-un mediu social, grup, societate,
sunt sancţionaţi (însă, în general, indivizii nu resimt caracterul constrângător al faptelor sociale;
educaţia primită, socializarea fac ca majoritatea indivizilor să interiorizeze normele, modurile de a fi,
face, acţiona, gândi care sunt acceptate într-un mediu, grup, colectivitate).
- 32 -
Stil de viaţă şi comportament în sănătate
gândire, în atitudini şi organizarea personalităţii. În timpul existenţei sale lumeşti,

aceeaşi persoană poate intra şi trăi în culturi diferite (de exemplu, migrantul care
pleacă din mediul de apartenenţă, din comunitatea, din ţara de origine şi se
confruntă cu stilurile de viaţă, de comportament, de gândire ale comunităţii, ale ţării
de primire). Contactele directe şi durabile între grupuri aparţinând unor culturi
diferite se numeşte aculturaţie4. Acest proces se desfăşoară în etape şi poate duce
fie la asimilarea parţială (sau totală) a valorilor celorlalţi, fie la respingerea lor şi la
reafirmarea culturii de origine (fapt cu consecinţe pentru viaţa de zi cu zi).
Valorile sunt relative şi ele variază în funcţie de civilizaţii, dar şi după grupuri şi
categorii sociale. Ele se ierarhizează (vorbim de o scară a valorilor pentru a desemna
ordinea în care o persoană, sau o comunitate, apreciază idealurile spre care tinde).
Când membrii unui societăţi adoptă o soluţie sau alta, ei o fac după valorile
dominante în acea societate. Valorile permit persoanelor şi comunităţilor să
evalueze comportamentele. Cele neaşteptate, neconforme, sunt sancţionate.
Sancţiunile pot lua forme variate (de la o simplă “chemare la ordine”, de la o privire
dezaprobatoare, până la respingerea totală de către grup). Sancţiunile negative şi
sancţiunile pozitive au misia să descurajeze sau să recompenseze individul.
Sancţiunile asigură controlul social (comunitatea, societatea se asigură că atitudinile,
comportamentele sunt în concordanţă cu valorile recunoscute, împărtăşite).
Normele şi valorile nu sunt imuabile, ci supuse unor modificări în funcţie de
mentalitatea unei epoci. Evoluţia lor poate fi bruscă sau treptată. Legea reflectă
recunoaşterea oficială a normelor şi valorilor.
1. SĂNĂTATEA ȘI SOCIOLOGIA SĂNĂTĂȚII
Sănătatea este percepută ca absenţă a bolii, ca stare de bine fizică, psihică şi

socială, ca măsură în care individul este capabil să-şi realizeze aspiraţiile şi nevoile
proprii, să răspundă adecvat mediului social și fizic. Dar sunt şi alte percepţii ale
sănătăţii, ca: dar divin, dat natural, valoare, responsabilitate individuală, drept
fundamental etc. Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS, 1946, 2000, 2006)
defineşte sănătatea ca integritate anatomică şi funcţională, capacitate de
confruntare cu stresul fizic, biologic, psihic şi social, capacitate de protecţie împotriva
îmbolnăvirilor şi morţii premature, confort fizic, psihic, social şi spiritual, stare de
bine. Om sănătos este cel care nu suferă de boli, dizabilităţi, incapacități, are
rezistenţă fizică şi fiziologică, are atitudine pozitivă faţă de viaţă, îşi asumă controlul
4
Un român care trăieşte şi lucrează în SUA poate purta costum, cravată, poate adopta gesturi, moduri
de a se comporta, vorbi etc. conform culturii americanilor. Seara, în familie, el se poate îmbrăca
conform tradiţiei, poate vorbi limba lui etc., adoptă un comportament specific aculturaţiei.
- 33 -
propriei vieţi, are capacitatea de a funcționa bine în mediul său, are o stare
subiectivă de bine. OMS propune evaluarea sănătății plecând de la mobilitatea fizică,
independența fizică, integrarea socială, bunăstarea economică. Mai exact, este
sănătos omul care poate să se deplaseze singur, care îndeplinește singur actele
elementare ale vieții cotidiene, preocupările ocupaționale, care păstrează,
îmbogățește (sau diminuează) rețeaua relațiilor sociale, trăiește în suficientă
bunăstare economică pentru a nu cere “ajutoare”. Plecând de la asemenea
indicatori, sănătatea omului poate fi : optimă, aparentă, precară, foarte precară. O
diminuare a mobilității unui membru inferior sau alte deficiențe (ale funcțiilor
mintale, senzoriale), ale capului, trunchiului poate însemna perturbarea structurilor
normale și funcțiilor organismului. Deficiența, incapacitatea, handicapul pot fi
cauzate de factori situați pe un continuum de la biomedical la social. Graniţa dintre
starea de sănătate şi cea de boală nu este foarte distinctă. Putem identifica un
continuum, de la starea de sănătate optimă, la dizabilitate, handicap, moarte.
-5 -4 -3 -2 -1 +1 +2 +3
-1 = insatisfacţie ; -2 = conştientizare ; -3 = stres ; -4 = disfuncţii ; -5 = boala ; +1 =

comportament normal ;
+2 = sănătate optimă ; +3 = viață de calitate5
Factorii care influenţează starea sănătății sunt: factorii fizici, chimici, factorii
biologici (genetici, biochimici), stilul de viaţă (comportamentul alimentar, sexual,
abuzul de substanţe, exerciţiile fizice), factorii psihici (emoţiile, percepţia şi
răspunsul la stres etc.), factorii sociali (resurse socio-economice, organizarea
sistemului de îngrijire medicală, accesul la îngrijire, politicile sanitare).
Sociologia sănătăţii vizează identificarea determinanților sociali ai menţinerii

sănătăţii, a informațiilor privind prevenirea îmbolnăvirilor, educaţia pentru sănătate,
promovarea sănătăţii, înţelegerea experienţelor bolii, ameliorarea îngrijirii medicale,
a sistemului medical, a accesului la sistemul de îngrijire a sănătății etc. Sociologii pot
insista asupra unor paradigme diferite : ecologică (relaţia dintre individ şi universul
în care trăiește), socioculturală (rolul diferenţelor culturale și sociale în menţinerea
sănătăţii), comunitară (rolul grupurilor de apartenenţă şi referinţă),
5
Calitatea vieţii este definită ca percepţia subiectivă a poziţiei în lume în relaţie cu standardele şi
aşteptările personale. Ea poate fi evaluată în plan ecologic, economic, cultural, social, fizic, psihic.
- 34 -
psihosociologică (interacţiunea dintre somatic, psihic şi social în menţinerea sănătăţii

sau apariţia riscului îmbolnăvirii), comportamentală (factorii comportamentali au rol
în menţinerea sănătăţii sau în apariţia riscului îmbolnăvirii), cognitivă (factorii
cognitivi au rol în menţinerea sănătăţii sau în apariţia riscului îmbolnăvirii).
Sociologia sănătăţii cere măsurarea ştiinţifică a stării de sănătate (şi identificarea
determinanţilor acesteia) folosind indicatori obiectivi, colectivi şi individuali. Sunt
consideraţi indicatori obiectivi ai stării sănătății: speranţa de viaţă şi mortalitatea
perinatală, adr în ultima perioadă au apărut indicatori noi, mai sofisticaţi, cum ar fi
speranţa de viaţă ferită de incapacitate (SVFI), mortalitatea prematură (evitabilă sau
nu), anii pierduţi ai vieţii (APV) etc.
Determinanţi colectivi ai stării de sănătate sunt socotiţi: calitatea mediului,
alimentaţiei şi locuirii, facilitatea accesului la sistemul de îngrijire a sănătăţii, nivelul
coeziunii sociale etc. (Lalonde, 1974). Indicatorii individuali - determinanţii
individuali ai sănătăţii - sunt: obişnuinţele cotidiene legate de practicarea diferitelor
sporturi, a exerciţiilor fizice, igiena corporală, fumatul, consumul de alcool,
comportamentul la volan, comportamentul sexual etc.
Cercetările privind starea sănătăţii populaţiei evaluează sănătatea colectivă
plecând de la sănătatea indivizilor (de aici dificultăţile - şi comentariile - privind
posibilitatea de a desprinde concluzii generalizatoare pe baza unor evaluări
individuale).
O concluzie ce poate fi desprinsă până acum este aceea că definiţia sănătăţii,

indicatorii care o surprind şi politica în domeniu trebuie abordate constructivist (în
maniera în care A. Giddens a tratat “dualitatea structuralului”), deoarece teoriile
tradiţionale, bio-medicale, de explicare şi abordare a bolilor sunt restrictive,
unilaterale, iau în considerare doar factorii biologici şi folosesc explicaţia cauzală.
Teoriile bio-psiho-sociale iau în considerare variabilele psihocomportamentale,
sociale, culturale şi ecologice în etiologia bolilor și susțin că bolile au cauzalitate
multifactorială, viața psihică neputând fi separată de corpul fizic, de traiul
comunitar, social. Responsabili de starea de sănătate, de prevenirea bolilor,
tratament şi recuperare nu sunt doar medicii, ci şi persoana în cauză, familia,
comunitatea, societatea.
Autoeficacitatea este o variabilă centrală în mecanismele de autoreglare a
organismului la cerinţele mediului. Ea se referă la convingerea unei persoane că are
capacitatea de a-şi mobiliza resursele necesare pentru îndeplinirea cu succes a
sarcinilor ca om sănătos. Autoeficacitatea generează opțiuni, motivaţii, emoţii, idei şi
comportamente. Persoana îşi evaluează abilităţile în lumina succeselor sau
eşecurilor şi optează pentru anumite sarcini, îşi dozează efortul, îşi monitorizează
progresele etc. Evaluările optimiste ale autoeficacităţii pot fi un imbold suplimentar
pentru intenţiile de acţiune, pentru depăşirea obstacolelor, pentru starea de bine.
- 35 -
Cei ce au îndoieli asupra autoeficacităţii devin preocupaţi de inabilitatea lor de a

face faţă situaţiilor, iar ”gândurile negre”, teama de eșec declanşează emoţii
negative care vor influenţa calitatea vieții și a acţiunilor întreprinse. Aceia care au
convingerea că nu pot face faţă situaţiei îşi induc un înalt nivel de stres, chiar de
panică, de anxietate și ajung la depresie. Stresul excesiv deteriorează capacitatea de
apărare a organismului.
Sentimentul coerenţei exprimă gradul în care persoana are convingerea că
stimulii externi şi/sau interni pe parcursul vieţii sunt explicabili şi predictibili, că are
resurse de a le face faţă, iar implicarea şi efortul său sunt justificate. Sentimentul
coerenţei exprimă modul în care persoana percepe, judecă şi interpretează lumea şi
pe sine, exprimă gradul în care persoana înţelege situaţiile prin care trece şi le
atribuie sens. Sentimentul coerenței face ca informaţia să fie decodificată clar,
structurat, consistent şi nu haotic, iar persoana care înţelege, anticipează
evenimente din viitor, are capacitatea de a percepe existenţa unor resurse
disponibile în vederea confruntării cu diferitele situații, evenimente, bifurcații. Este
vorba de capacităţile personale de a face faţă situaţiei, dar şi de suportul oferit de
soţ/soţie, prieteni, colegi, medici, organizaţii, asociații etc. fără să se simtă o “victimă
a destinului”. Omul nu poate gândi despre sine detaşat, neimplicat afectiv. El ajunge
să se simtă bine sau rău în funcţie de termenii favorabili sau negativi prin care se
judecă. Stima de sine este un factor de protecţie împotriva angoasei existenţiale
atunci când omul este confruntat cu propria fragilitate şi cu condiţia de muritor. Pe
parcursul socializării omul devine conştient de valoarea proprie prin raportare la
ceilalţi. Controlul intern se referă la convingerea pe care o capătă oamenii că
propriile acţiuni şi decizii le influenţează sănătatea. Controlul extern poate
fi controlul medical, convingerea că acţiunile medicilor le influenţează starea de
sănătate.
Robusteţea este o variabilă individuală cu semnificaţie în rezistenţa la stres, o
dispoziţie manifestă la nivel cognitiv, emoțional, comportamental care poate
dezvolta convingerea că faptele pot fi controlate şi influenţate (nu e vorba de un
control total, ci de asumarea cu responsabilitate a propriei vieți. Sunt persoane care
tind să aibă experienţe, emoţii plăcute, au dispoziţie stenică. Sunt altele care care au
frecvent o dispoziţie disforică, iar altele sunt alexitimice (nu au cuvinte să-şi exprime
emoţiile, sunt deficitari la capitolul procesare şi reglare cognitivă a emoţiilor, în
verbalizarea şi descrierea lor, au fantezie săracă şi nerelaţionată cu viaţa afectivă
etc.).
Inteligenţă emoţională au cei cu abilitatea de a monitoriza emoţiile proprii şi pe
ale altora, de a discrimina emoţiile şi de a utiliza astfel de informaţii în ghidarea
comportamentelor.
Teoriile din domeniul sociologiei sănătăţii s-au construit pe baza axelor

principale ale cercetărilor în domeniu (Herzlich, 1983). Astfel, sociologul american
- 36 -
Talcott Parsons (1951) a teoretizat asupra bolii şi bolnavului. Cineva este perceput ca
bolnav atunci când îşi spune bolnav, când i se spune că e bolnav, când se comportă
ca bolnav - conform normelor sociale. Boala este o ameninţare pentru ordinea
socială stabilită, ameninţare pe care societatea trebuie s-o ţină sub control cu
ajutorul medicilor6. Ea poate fi văzută ca o abatere de la normele sociale (conform
cărora indivizii trebuie să-şi îndeplinească funcţiile, îndatoririle pe care le au în
societate). Spre deosebire de delincvenţă însă, în cazul îmbolnăvirii, individul nu este
considerat (pe deplin) responsabil. Mai mult, el este exceptat de la îndeplinirea unor
obligaţii atât timp cât încearcă să se recupereze, să nu abuzeze de beneficiile
“secundare” asociate bolii (concediu plătit etc.). Aşadar, sociologii trebuie să
analizeze “rolul de bolnav” conform aşteptărilor şi normelor socio-culturale pentru a
preveni potenţiala dezintegrare a grupului sau societăţii prilejuită de boală.
Concepţia lui Parsons a devenit o adevărată paradigmă, dar au fost numeroase și
criticile ce i s-au adus. Astfel, ”rolul de bolnav”, s-a spus, nu-i unul paradigmatic
(Nathanson, 1977, Gove, Hughes, 1979, Waldron, 1976, Verbrugge, 1979, Cleary,
Mechanic, Greenley, 1982). Nivelul socio-economic şi educaţional au influenţă
asupra recursului la îngrijirea medicală (Blackwell, 1967, Koos, 1954, Boltanski,
1971, Dejours, 1980), ca şi severitatea simptomelor, ambiguitatea diagnosticului etc.
(Gordon, 1966). Cu alte cuvinte, rolul de bolnav nu e identic, oamenii nu sunt la fel,
nu reacţionează la fel în condiţiile aceloraşi simptome. Apoi, conceptul parsonsian de
rol este dificil de înţeles în cazul bolilor cronice, când boala nu este temporară,
bolnavul nu se aşteaptă să se restabilească total, dar îşi exercită funcţiile adaptându-
se unei situaţii permanente (Callahan, 1966, Kassebaum, Baumann, 1965, Segall,
1976). Membrii diferitelor grupuri etnice nu se comporta la fel în caz de durere, nu
intră la fel în contact cu personalul medical (Zborowski, 1952). Societatea poate
manipula acordarea rolului de bolnav pentru a păstra ordinea socială (Chalfant,
Kurtz, 1971). Dacă oamenii adoptă comportamente în funcţie de factori obiectivi şi
subiectivi, sociologici şi psihologici, nu doar biologici, cine atribuie rolul de bolnav?
Cine denumeşte un astfel de comportament ca deviant de la norme? Cine
legitimează controlul social exercitat de către medic? Cine ar trebui să se ocupe de
cei care-şi injectează droguri: medicii? asistenţii sociali? avocaţii? Ce ar trebui să se
facă acelora care fumează scăzându-și speranța de viață și crescând cheltuielile
sistemelor sanitare prin îngrijiri medicale de care ar putea avea nevoie: ar trebui
”lăsaţi în pace”? ar trebui declaraţi bolnavi, internaţi şi trataţi în spitale? ar trebui
luaţi în obiectiv de către ONG-urile asistenţilor sociali?
Lucrările lui Eliot Freidson (1970), Michel Foucault (1975), Erving Goffman
(1961), Rene Dubos (1959) ş.a. conturează alte concepţii decât cea a lui Parsons.
6
De ce anumite grupuri se comportă diferit deşi au aceleaşi simptome? De ce unii se declară bolnavi şi
alţii nu? De ce unii merg la consultaţie şi alţii nu? Cum ajung să caute îngrijire, de la cine, cînd, cum de
aleg sau resping un terapeut? Cum reacţionează la indicaţiile acestuia? etc.
- 37 -
Medicina a ajuns pe poziţie dominantă fiindcă a fost ocultată o parte a etiologiei

bolii, care este socială, au spus aceștia. Medicii raţionează conform logicii corpului
lor ştiinţific: o boală - o cauză specifică. Or mediul social este fermentul diverselor
boli. Boala nu este doar un proces natural pe care-l putem trata indiferent de
cauzele sociale și motivele oamenilor. De fapt, inegalităţile sociale în materie de
sănătate au fost de mult timp recunoscute şi au fost de mult timp recunoscuți și
factorii care le explică: nivelul veniturilor, al educaţiei, sărăcia, calitatea habitatului,
lipsa unui loc de muncă pentru a obţine venitul necesar întreţinerii, alimentaţia
proastă, accesul dificil la serviciile de îngrijire a sănătăţii, munca obositoare în medii
nesănătoase, expunerea la factori agresori fizici şi chimici (Dubos, 1973) etc. Mai
mult, s-a studiat de ce, în aceeași categorie socială, în același grup social, unele
persoane sunt mai vulnerabile ca altele în privinţa sănătăţii. Așa s-a aflat, de pildă, că
viaţa într-un mediu defavorizat este asociată cu niveluri ridicate de anxietate, de
depresie, cu rate mai mari de schizofrenie, toate asociate fiind cu lipsa speranţelor
de viitor. Este deci necesară ieşirea din spitalo-centrism pentru a pune accent mai
mare pe importanța determinanților sociali ai sănătății și ai bolii (Carlson, 1975,
Fuchs, 1974). 7
Chiar dacă dezvoltă tehnici eficiente de vaccinare, folosește antibioticele, sau
alte tratamente eficiente pentru diverse boli. impactul acestora asupra morbidității
și mortalității poate rămâne relativ slab dacă subzistă toate inegalităţile sociale
(Mechanic, 1982). Medicina şi-a largit domeniul, ocupându-se şi de sexualitate, de
reproducere, de naştere, îmbătrânire, anxietate, obezitate, de educaţia mamelor, de
alcoolism, homosexualitate, asumându-şi atribuţii de control social mai importante
decât religia şi justiţia. Lărgindu-şi atât de mult aria, a constatat că nu are la
îndemână şi mijloacele de intervenţie adecvate, eficiente8 (aşa se face că
homosexualitatea fost declasificată ca boală de către American Psychiatric
Association, și au căpătat avânt “drepturile pacienţilor”, mişcările self-help,
autoterapia, întrajutorarea).
Parsons spunea că boala este o perturbare a funcţionării normale a
organismului biologic (care se adaptează la cel social). Sănătatea, spunea el, este o
”nevoie funcţională” a fiecărui membru al societăţii. O stare de sănătate precară, o
incidenţă mare a bolilor este disfuncţională, deoarece reprezintă un handicap în
îndeplinirea rolurilor sociale. În măsura în care această disfuncție poate fi controlată
prin acţiune socială, interesul societăţii este eradicarea bolilor sau/şi diminuarea
efectelor lor nedorite. Relatia medic-bolnav trebuie inţeleasă în cadrul acestui model
7
Este o ipoteză reluată şi în M. LALONDE, Nouvelle perspective de la santé des Canadiens, Ottawa,
1974 etc. Când a fost studiată evoluţia mortalităţii în Statele Unite după 1900, concluzia medicilor a
fost unanimă: medicina a diminuat mortalitatea infantilă; este adevărat, dar medicina a intervenit în
mod eficient numai atunci când s-au îmbunătăţit condiţiile de viaţă, când s-a dezvoltat igiena publică,
când s-au îmbunătăţit condiţiile de locuit, de hrană, când a crescut nivelul de trai al oamenilor.
8
Textele cele mai cunoscute aparţin lui Freidson, 1970, Illich 1977.
- 38 -
teoretic. Interacţiunea dintre oameni prilejuită de îngrijirea sănătăţii este o întâlnire

socială, o confruntare în care participanţii au învăţat să se aştepte unii de la alții la
anumite lucruri şi să se comporte în anumite moduri. Medicul şi bolnavul au
concepţii, percepţii, atitudini adesea diferite, între ei pot apare bariere de
comunicare, pe lângă diferenţele de status și rol. În anumite societăţi, asemenea
bariere sunt întărite de concepţii socioculturale diferite despre boală şi sănătate. Cei
care se angajează în această relaţie ar trebui să înveţe rolurile și să le joace. Nici
pacientul, nici medicul nu-şi pot defini rolul fără a ţine seama unul de celălalt, dar
medicul trebuie să trateze pe toţi pacienţii în mod egal, în conformitate cu norme
abstracte, independente de legăturile lui personale. Medicul nu trebuie să se
intereseze decât de chestiuni strict medicale, să nu se amestece în treburile private
ale pacientului.
În timp ce Parsons considera fundamentală experienţa socializării şi valorile
normative ale societăţii, ale culturii, Freidson (1970) s-a concentrat asupra relațiilor
interpersonale. El concepe relaţia medic-bolnav ca pe o întâlnire între sistemul
profesional (al medicului) şi sistemul profan (care conţine pacientul). Comunitatea
medicilor pretinde că ea singură are capabilităţile specifice preluării bolnavului şi
vindecării lui. În fapt, spune Friedson, aproape întreg procesul căutării ajutorului
medical de către un pacient are loc în sistemul profan. Când nu se simte bine,
bolnavul decide singur dacă este sau nu bolnav. Dacă apreciază că este, începe să se
îngrijească singur. Eşecul tratamentului individual îl face să apeleze la reţeaua de
referinţă profană (membrii familiei, vecini, prieteni etc.). Dacă eşuează şi în acest
caz, recurge la medic. În acest moment intră în dispozitivul profesional și, cu cât
pătrunde în interiorul lui, cu atât pierde controlul asupra a ceea ce are de făcut,
control pe care îl preia medicul. Freidson nu renunţă la abordarea în termeni de rol şi
aşteptări de rol, dar îl critică pe Parsons pentru că a conceput un model bazat pe
modul în care ar trebui să se comporte medicul şi bolnavul (medicul se aşteaptă ca
pacientul să accepte recomandările concepute în termenii săi, pacientul vine să
caute un serviciu inteligibil în termenii săi). Parsons a apărat legitimitatea autorităţii
medicului în calitatea acestuia de agent al controlului social. Dar Freidson a susţinut
că, dacă medicul are autoritate absolută asupra a ceea ce înseamnă boala, el are
posibilitatea să creeze boala şi bolnavul.
Thomas Szasz şi Marc Hollender (1956) au identificat următoarele tipuri de
relaţie medic-bolnav:
- medicul activ şi pacientul pasiv, tip vizibil mai ales în cazurile de urgenţă,
prototipul fiind cel dintre mamă şi sugar (medicul are control absolut asupra
situaţiei, îşi exercită meseria fără nici o restricţie din partea pacientului);
- bolnavul vine la medic pentru că este bolnav, acceptă poziţia de putere şi
autoritate a medicului, îi acceptă indicaţiile, sfaturile; prototipul relaţiei este cel
dintre părinţi şi copil (părinții nu au putere absolută asupra lui, dar îşi exercită
puterea, o fac în interesul superior al copilului);
- 39 -
- participare reciprocă - este tipul vizibil mai ales în cazul bolilor cronice, în faze
de reabilitare, de convalescenţă, când pacientul se preia în îngrijire urmând
prescripţiile medicului. Cunoștințele și experienţa pacientului devin importante
având în vedere că o mare parte a programului terapeutic este realizat de către el,
medicul ajutând pacientul să se ajute singur. Prototipul este relaţia între doi adulţi.
Evoluţia societăţii tinde să favorizeze modelul participării reciproce.
2. AMENINŢĂRI LA ADRESA VIEŢII SĂNĂTOASE ÎN MILENIUL III
Urbanizarea a scăpat de sub control în numeroase zone ale lumii. Pericolele

sunt mari mai ales acolo unde administraţia nu face faţă poluării şi gestionării
deşeurilor, unde construcţiile sunt făcute fără aprobare în locul pădurilor tăiate, pe
câmpii inundabile, în delte etc., afectând apa, aerul, flora, fauna. Pericole pentru
sănătate sunt și acolo unde creşte incontrolabil populaţia din periferiile aşezărilor, în
foste ”cvartale muncitoreşti”, în cartiere sărace, unde e populaţie săracă, fără
adăpost, populație în rândul căreia domneşte excluderea socială şi suferinţa (ONU,
2014). Sistemul de sănătate întâmpină mari dificultăţi atunci când este vorba de
propagarea bolilor în astfel de medii. Pe de o parte oamenii se tem de ”marele oraş”,
pe de alta, tot mai mulţi ar vrea să părăsească satul din cauza lipsei dotărilor
economice, sociale, culturale, a lipsei de perspectivă privind traiul din agricultură .
Este o strânsă relaţie între starea de sănătate şi degradarea mediului, poluarea
aerului produsă de creşterea exorbitantă a numărului de autovehicule.
În numeroase zone, accesul la apă potabilă este o gravă problemă (lipsa apei
potabile, poluarea acesteia are drept consecinţă înrăutăţirea stării de sănătate a
populaţiei). Mediul exercită influenţă asupra sănătăţii oamenilor
(www.epnet.com/ehost; www.fplc.edu/tfield/profRisk; www.ipc.apc.org;
www.med.harvard.edu) prin factorii sanogeni, dar şi prin cei patogeni care perturbă
starea de sănătate, putând provoca chiar mutaţii ereditare transmisibile, malformaţii
congenitale.
Poluanţii din aer sunt numeroşi. Pulberile au acţiune la nivelul căilor respiratorii
și pot provoca inflamaţii, rinite, faringite, laringite, bronşite sau alveolite; dacă
acţiunea lor este îndelungată, apar afecţiuni cronice (bronho-pneumopatii). Oxizii de
sulf ce rezultă din arderea combustibililor fosili, sau din diferite procese industriale,
produc iritaţii ale căilor respiratorii, salivaţie excesivă, expectoraţii, spasme,
dificultăţi de respiraţie. Oxizii de azot, pe lângă afecţiunile la nivelul căilor
respiratorii, se combină cu hemoglobina (rezultând methemoglobina) şi impiedică
transportul oxigenului către ţesuturi. Insecticidele, detergenţii, masele plastice etc.
pot produce rinite, traheite, astm, conjunctivite, eczeme, urticarii etc. Sunt
substanțe care provoacă difteria, scarlatina, tusea convulsivă, rujeola, rubeola,
varicela, variola, gripa, guturaiul etc.
- 40 -
Plumbul (sub formă de vapori) pătrunde în organism pe cale respiratorie şi pe

cale digestivă, ajunge direct în sânge, provoacă anemii, atinge sistemul nervos.
Oxidul de carbon rezultat din arderile incomplete ale combustibilului solid are
consecinţe grave asupra respiraţiei, producând dureri de cap, ameţeli, somnolenţă,
greaţă etc.
Poluanţii din apă pot produce intoxicaţii cu nitraţi, plumb (saturnismul hidric),
mercur (dureri de cap, ameţeli, insomnie, tulburări de memorie şi vizuale,
malformaţii la nou-născut), cu cadmiu (afectează ficatul), cu arsen (cefalee, ameţeli),
cu fluor, pesticide și pot produce boli infecţioase, boli parazitare (dizenteria
amibiană, lambliaza, tricomoniaza, fascioloza), boli virotice (poliomielita, hepatita
epidemică), boli bacteriene (febra tifoida, dizenteria, holera).
Reziduurile, germenii patogeni excretaţi de om şi animale şi transmişi prin sol
pot provoca dizenterie, holeră, poliomielită, hepatită etc., așa cum pot afecta starea
de sănătate poluanţii chimici (pesticidele şi îngrăşămintele chimice), poluanţii
radioactivi.
La toate acestea trebuie adăugate efectele nocive ale incendiilor, inundaţiilor,
erupţiilor vulcanice, furtunilor, secetei, cutremurelor, alunecărilor de teren, dar şi ale
agenţilor patogeni (viruşi, bacterii, protozoare, metazoare).
Riscurile poluării mediului pentru sănătatea populaţiei pot fi: scăzute (poluarea
termică, poluarea fonică), medii (poluarea apei cu substanţe toxice, poluarea aerului
cu “gaze de seră”, poluarea solului cu pesticide), ridicate (degradarea stratului de
ozon, degradarea habitatului natural, diminuarea biodiversităţii).
Sănătatea şi calitatea vieţii depind de ecologizarea localităţilor9 şi de
salubrizarea lor10.
“Salubrizarea străzilor” ar trebui să însemne curățenia străzilor şi a trotuarelor,
stropirea carosabilului, îndepărtarea surplusului de pământ de la rigole, golirea
coşurilor de gunoi, combaterea efectelor poleiului prin împrăştierea de materiale
antiderapante etc. Multe dintre “gropile de gunoi” din România nu sunt conform
exigențelor standardelor actuale de igiena a mediulu, fiind adevărate surse de
9
Aspecte privind ecologizarea localităţilor din România
(https://www.google.ro/#q=ASPECTE+PRIVIND+ECOLOGIZAREA+LOCALIT%C4%82%C5%A2ILOR+DIN+R
OM%C3%82NIA+%C5%9EI+IMPLICA%C5%A2IILE+ACESTEIA+ASUPRA+CALIT%C4%82%C5%A2II+VIE%C5
%A2II+ECOLOGIZAREA+LOCALIT%C4%82%C5%A2ILOR+%C5%9EI+MANAGEMENTUL+DE%C5%9EEURILO
R+SOLIDE+URBANE).
10
Precolectarea, colectarea, transportul şi depozitarea reziduurilor solide, cu excepţia deşeurilor
toxice, periculoase şi a celor cu regim special; înfiinţarea şi administrarea depozitelor ecologice de
reziduuri şi producerea de compost; incinerarea şi producerea de energie termică; măturatul, spălatul
căilor publice, întreţinerea spaţiilor verzi şi a parcurilor; curăţarea şi transportul zăpezii de pe căile
publice şi menţinerea în funcţiune a acestora pe timp de polei sau îngheţ; preselectarea şi organizarea
reciclării deşeurilor rezultate din gospodării, instituţii, unităţi comerciale şi prestatoare de servicii,
deşeurile stradale colectate din spaţiile publice, de pe străzi, din parcuri, spaţii verzi, precum şi
nămolurile deshidratate rezultate din staţiile de epurare a apelor uzate orăşeneşti etc.
- 41 -
poluare a aerului, apelor de suprafaţă şi subterane, focare de infecţie publică

(www.ecopolis.org.ro/media/files/Studiu_monitorizare_legislatie_deseuri.pdf).
În România există Există 145 de tipuri de deşeuri periculoase (din totalul celor
237 înscrise în Lista Europeană de Deşeuri ) care ar trebui să aibă un regim special de
colectare, tratare, neutralizare, distrugere sau stocare. Deosebit de periculoase
pentru sănătatea oamenilor sunt deşeurile de insecticide, fungicide, erbicide şi
ambalajele acestora (ploile, inundaţiile pot facilita împrăştierea substanţelor
periculoase pe zone întinse, pătrunderea lor în pânzele freatice şi în apele de
suprafaţă). Depozitarea necontrolată a deşeurilor este o problemă foarte serioasă
pentru sănătatea populaţiei, o ameninţare continuă la adresa ei, la care se adaugă
câinii vagabonzi.
Pandemiile11 sunt bolile care afectează mase mari de oameni. Astfel de boli au
existat „de când lumea”, au făcut ravagii îndeosebi în oraşe, Europa a fost devastată
de pandemii de holeră, “gripă spaniolă” etc. Recent, presa a relatat cazul unei femei
care, în câteva zile, a călătorit din China în Florida și Antile, a contactat sute de
persoane, fără să ştie că era purtătoarea unui virus12 (în aceste condiţii boala a fost
răspândită în 24 de ţări, afectând rapid peste 8000 de persoane, dintre care, în mai
puţin de un an, 774 au murit).
O amenințare pentru sănătatea oamenilor o reprezintă și competiţia fără sfârşit
cu toţi ceilalţi şi cu noi înşine. “A fi permanent în mişcare, agitat, este un mijloc de a
lupta contra sentimentului de gol provocat de nonsens. În faţa acestui vid trebuie să
te agiţi, să faci proiecte, să fixezi obiective, linii de conduită, pe cât posibil în etape,
fiecare etapă să pară utilă şi necesară, cu toate că ansamblul procesului nu duce
nicăieri.” (V. de Gaulejac, 2005, p. 140). În lumea noastră paradoxală ni se cere să
fim “larg deschişi spre exterior” şi criticaţi că “nu suntem niciodată de găsit” ; ni se
cere să lucrăm în echipe şi suntem evaluaţi individual ; ni se cere “calitate totală” şi
rezultatele ne sunt măsurate în banii aduși prin ”proiecte” etc. Astfel de injoncțiuni
paradoxale pun oamenii sub tensiune, în contradicţie cu ei înşişi şi ele se adaugă
discursurilor fără semnificaţie (texte care se închid în ele, un termen fiind definit prin
ceilalţi, putând fi înlocuit de oricare dintre ceilalţi) care provoacă tuturor, în special
tinerilor, anxietate, stres, angoasă. În societatea competiţiei generalizate - în care
toţi trebuie să facă bani, să ajungă ”mai sus”, ”mai bine”, să rămână “în cursă”, să nu
“stea pe tuşă” - dacă referinţele anterioare nu mai sunt de folos, incoerenţele devin
greu de suportat și îmbolnăvesc oamenii.
Fundaţia de la Dublin face sondaje pentru a afla percepţia europenilor asupra
vieţii şi activităţii lor. Cercetătorii săi constatau că 47% se plângeau de “muncă
penibilă”, 56% de “creşterea vitezei”, 60% de “termene tot mai scurte pentru
realizarea aceloraşi sarcini”, 33% dintre salariaţi se plângeau de stres, 28% de
11
Pandemie este un termen ce provine din greacă (pan - toţi şi demos – oameni).
12
SARS - „Sindromul respirator sever acut”, provocat de virusul corona se propagă cu o viteza
alarmanta si poate avea enorme repercursiuni economice, sociale, politice, culturale.
- 42 -
epuizare fizică şi psihică. Într-o primă fază, hiperactivismul are efecte stimulante (EU,
2013, http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/pdf/urban/su
rvey2013_en.pdf). Foarte repede se fac simţite, însă, alte efecte, precum
imposibilitatea de a te mai destinde, migrenele în week-end, angoasa vacanţelor.
Sunt numeroşi cei care spun “nu mai pot”, “sunt epuizat”, “nu mai am timp pentru
mine” etc., sunt tot mai mulţi cei care mărturisesc deschis că au devenit anxioşi,
depresivi, au tulburări de somn, probleme sexuale, hipertensiune. Şi Agenţia
Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă (2007).evidenţia că 41 milioane
persoane dintre salariaţii europeni suferă de stres, 24% de crize cardiace. Stresul
favorizează cancerul, este cauză a depresiei şi a tentativelor de sinucidere.
Mult timp, oamenii au crezut că bolile se abat asupra lor din cauza “păcatului
originar”, că un “flux nociv” impregnează oamenii şi lucrurile. Târziu a apărut
medicina socială, sociologia sănătăţii care cer diagnosticarea condiţiilor lor de viață,
de muncă, a stilului de viaţă, a mediului în care trăiesc. Oamenii se îmbolnăvesc și
atunci când sunt nevoiţi să (între)rupă relaţiile cu rudele, prietenii, când
evenimentele în care sunt prinşi sunt fără sens şi nu le mai spun nimic, fiindcă cei
mai mulți oameni nu pot trăi demn dacă nu pot da sens vieţii şi acţiunii lor. Omul
este subiect, nu o resursă între altele. Omul este scop, nu mijloc. Este o injoncţiune
paradoxală să afirmi că PIB-ul crește, că economia ”duduie”, dar în acelaşi timp tot
mai mulţi se “debranşează” de la apă, căldură, de la alte utilităţi. Sănătatea
oamenilor poate costa mult, dar viaţa omului nu are preţ!
3. CONSTRUIREA DECALAJELOR DE DEZVOLTARE ŞI SĂNĂTATEA
Cei din spectrul social superior au o stare de sănătate mai bună, spun explicaţiile
sociologice “clasice”. Persoanele în vârstă care au fost bolnave de mici sunt mai
predispuse decât altele la parcurgerea unei traiectorii sociale descendente.
Persoanele aflate pe poziţii sociale diferite au comportamente diferite care le
influenţează sănătatea. Teoria capitalului social arată că echipamentul genetic joacă
un rol important, dar importante sunt şi educaţia și mediul. Deteriorarea sănătăţii
poate coborî individul pe scara socială, fapt cu influenţă asupra posibilităţii de a-şi
întreţine sănătatea. Starea precară a sănătății împiedică parcursul şcolar şi
profesional normal, fapt cu consecinţe școlare, profesionale, sociale pe termen
mediu şi lung. Alimentația deficitară, comportamentele riscante etc. au consecinţe
negative pe termen lung asupra sănătăţii. Sociologia sănătăţii nu neagă modelul
biomedical, dar propune un model explicativ multifactorial şi constructivist.
Recunoaște rolul antecedentelor biologice ca “declanşatoare”, dar consideră
necesar să luăm în considerare şi activitatea socio-economică și culturală a
persoanelor, care nu suportă pasiv factorii determinanţi ai apariției bolii, ci adoptă
- 43 -
strategii mai mult sau mai puțin adecvate pentru a face faţă şi a răspunde
ameninţării acesteia. Aceste strategii pot încetini sau accelera dezvoltarea bolilor.
Cercetările sociologice încearcă să identifice, să înţeleagă căile prin care socialul

interacţionează cu biologicul și psihologicul pentru a genera bolile. Când o persoană
simte că are control asupra propriului destin, că are un cuvânt de spus în construcţia
propriei traiectorii, “managementul” intern o fereşte de anxietate, de boli cardiace,
de agenţi stresanţi. Dacă persoana are impresia că nu are control asupra ei însăşi, că
e “la voia întâmplării”, la voia unor forţe pe care nu le poate controla, gestionarea
sănătăţii se face în condiții pline de teamă, anxietate, angoasă.
Starea de sănătate este rezultatul interacţiunii tuturor factorilor, inclusiv al
factorilor socioeconomici. Naţiunile Unite au stabilit, pentru perioada 1990–2015, un
plan de acţiune pe plan mondial, pentru a îmbunătăţi indicatorii de sănătate prin
dezvoltarea durabilă a comunităţilor, de care se leagă standardul de viaţă al
individului, stilul de viaţă adoptat (obiceiuri de alimentaţie, comportament de
prevenire şi de tratare a problemelor de sănătate, consumul de tutun, alcool,
droguri etc.). Dezvoltarea unei societăţi depinde de oamenii săi sănătoşi.
Sărăcia e legată de ”restructurarea” economiei, moştenirea comunistă,
corupţie, fenomene care produc anomie, criminalitate economică, economie
subterană, delincvenţă etc. care afectează gospodăriile, familiile, persoanele. Este o
problemă gravă polarizarea societăţii în săraci şi bogaţi, îmbogăţirea extrem de
rapidă a unei pături clientelare, la limita legii sau prin încălcarea legii, creșterea
ponderii cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor restului populației. Oamenii
care au de lucru, au venit stabil, îşi pot satisface nevoile elementare, sunt mai
independenţi, se simt bine în pielea lor. Dacă intrăm în detaliile vieţii comunitare,
constatăm că multe drumuri nu pot fi folosite atunci când condiţiile meteorologice
sunt nefavorabile, că numeroase localităţi nu au un serviciu de transport stabil, fapt
ce afectează accesul locuitorilor la îngrijirea sănătăţii. Nu toate satele sunt conectate
la reţelele de distribuţie a apei curente, la reţeaua de canalizare.
Comunităţile subdezvoltate îşi pierd tinerii, numărul salariaţilor se reduce (INS,
2005), fenomene care duc la erodarea veniturilor, dependenţă economică13,
deteriorarea sănătății.
Locuinţa adecvată reprezintă o condiţie importantă a exercitării unor drepturi
fundamentale. A nu avea o locuinţă, a nu locui decent 14 înseamnă excludere socială.
13
Persoane neocupate la 1000 persoane ocupate (Institutul Naţional de Statistică - Ancheta asupra
forţei de muncă în gospodării). Sunt dependente persoanele economic inactive şi locuiesc cu cel puţin
unul dintre părinţi.
14
Indicatorii privind ”locuirea inadecvată” vizează locuinţele construite din materiale inadecvate, cu
condiţii improprii privind încălzirea, apa potabilă, apa caldă, locuinţele care utilizează în comun
bucătăria/baia/grupul sanitar, locuinţele fără frigider, televizor, maşină de spălat rufe etc.
- 44 -
Viața în apartamente de proastă calitate, care oferă confort minim, înseamnă

condiții favorabile de apariție a bolii.
Toate teoriile sociologice evidenţiază “cercul vicios” al lipsei educaţiei - nivelului
sărăciei - stării precare a sănătăţii. Erodarea semnificaţiei pe care o are învăţătura,
decroșajul, abandonul școlar perpetuează excluderea socială şi sărăcia asociată cu
apatia, cu neparticiparea la viaţa culturală a comunităţii (Freire, 1983, Kahn, 2000),
cu lipsa de încredere în sine (așa se dezvoltă cultura săracilor - indiferenţa faţă
de problemele celorlalţi, delincvenţa, anomia, insecuritatea socială).
Sărăcia determină, în parte, o alimentaţia nesănătoasă. Consumul alimentar
zilnic ce nu asigură necesarul caloric determină o sănătate precară, o stare proastă a
dentiţiei, în special la copii și tineri15. Bolile produse de sărăcie (tuberculoza,
hepatita, anemiile) se pot înmulţi, ca și cazurile de boli datorate lipsei unei culturi a
vieţii sănătoase (nerespectării regulilor de igienă, alcoolismului, tabagismului).
Mulți tineri necăsătoriţi locuiesc împreună cu părinţii16 fiindcă nu-şi pot permite
să cumpere/construiască o locuinţă proprie. Supuşi presiunilor psihologice de tot
felul, “impulsionaţi” de televiziunile care fac reclamă violenţei, sexului, consumului
de alcool, tinerii pot suferi tulburări de comportament şi depresii. Sinuciderea este
gestul fatal la care recurg unii pentru a atrage atenţia asupra lor.
Între evenimentele care distrug ordinea lucrurilor, rutinele cotidiene şi
regularitatea vieţii, terorismul provoacă teamă, anxietate, groază. Întreaga viaţă
socială, comunitară şi personală este afectată atunci când oamenii trăiesc cotidian cu
spaima că se poate întrerupe curentul electric, că apa potabilă poate fi contaminată,
că transportul public poate fi „paralizat”, sau că o bombă poate exploda într-o piață
publică.
Numeroase cercetări actuale vizează evaluarea riscului pentru sănătatea
persoanelor a diferiţilor factori de mediu (chimici, biologici, sociali etc.), și corelează
variabilele sociodemografice cu starea sănătăţii.
Dacă rata mortalităţii bărbaţilor este mai mare decât a femeilor, iar speranţa de
viaţă mai scurtă (http://ec.europa.eu/health/ph_information/reporting/statistical
_fr.htm), aceste diferenţe pot fi explicate - pe baza datelor rezultate din cercetare -
prin riscul mai mare de deces datorat accidentelor rutiere, muncii în condiţii mai
grele, frecvenţei consumului de alcool, tutun. Femeile par a fi, în medie, mai
rezistente la boli cardiovasculare, dar sunt mai afectate de stres, consultă mai des
medicul, consumă mai multe medicamente.
Pot exista variaţii între diferite grupuri sociale. Mortalitatea celor ce desfăşoară
munci manuale poate fi mai mare decât cea totală, apelul la îngrijire poate fi mai
15
Condiţii sociale ale excluziunii copilului - Raport elaborat la cererea Comisiei Anti-Sărăcie şi
Promovarea Incluziunii Sociale de către un colectiv de cercetători de la ICCV: I. Mărginean -
coordonator, R. Popescu, D. Arpinte, G. Neagu.
16
Conform Barometrului de Opinie Publică Tineret, declarau că locuiesc cu părinţii: 78% din tineri, în
1996, 81% din tineri, în 1997, 83% din tineri, în 1998.
- 45 -
ales de tip curativ, motivele pentru care ajung la medic fiind mai grave şi spitalizarea
mai frecventă. În schimb, cei din categoriile favorizate consultă preventiv medicul,
au resurse cognitive şi culturale care le permit accesul mai facil la îngrijirea medicală
de calitate.
Probabilitatea de a avea o boala cronică creşte odată cu vârsta (depinzând de
condiţiile de viaţă pe parcursul copilăriei, cât de atentă a fost supravegherea
medicală etc.).
Boala ameninţă funcţiile de bază ale familiei, dar multe depind de organizarea
internă a familiei, de soliditatea și solidaritatea acesteia, de relaţia dintre membri în
caz de boală. Familia are tendinţa de a face efortul cel mai mare în cazul îmbolnăvirii
unui membru al ei. Calitatea relaţiilor sociale şi emoţionale cu soţul/soţia, cu familia
de origine, cu prietenii apropiaţi, condiţionează starea psihică şi resursele
bolnavului17. Un studiu longitudinal realizat asupra a 1000 bărbaţi victime ale unor
crize cardiace18 a arătat că după şase luni de la infarct, rata de recuperare a variat
semnificativ în funcţie de grupul profesional de apartenenţă (66% în rândul cadrelor,
52% în rândul funcţionarilor, 49% în rândul personalului de execuţie, 32% în rândul
muncitorilor).
4. STIL DE VIAŢĂ, MOD DE VIAȚĂ, NORME SOCIOCULTURALE
Oamenii ştiu că starea de sănătate nu înseamnă doar absenţa bolii, dar nu fac
îndeajuns pentru bunăstarea lor fizică şi psihică cotidiană. Oamenii ştiu că vor muri,
dar nu toţi au “conştiinţa morţii”. Grecii îşi învăţau copiii că e important ”să mori de
moarte bună”, dar moartea a luat mereu “pe nepregătite” oamenii. Unii spun că
moartea este aşteptată cu bucurie şi seninătate (Morin, 1976, Pennec, 2004).
Biserica a făcut presiuni asupra părinţilor să spună copiilor că “sunt rodul păcatului”,
marcaţi de „păcatul originar”, că „viaţa e scurtă şi plină de suferinţi”. Preocupările de
„pedagogie a morţii” se asociau cu o rată mare a mortalităţii copiilor şi tinerilor.
Moartea nu este legată explicit de vârstă, dar viața unui om este (totuși) viața
17
Constatări privind faptul că persoanele celibatare, văduve sau divorţate au mai multe probleme de
sănătate decât cele căsătorite există de mai bine de un secol, dar cercetări empirice n-au fost făcute
decât în anii 1970. Acestea au analizat “reţelele sociale” în care este inserată o persoană, “suportul
social” care rezultă din integrarea individului în diferite reţele. Susţinerea socială poate fi: afectivă
(relatii afective, de încredere, asociate cu sănătatea); materială (i se oferă sprijin material, servicii,
împrumuturi etc.); normativă (sfaturi, informaţii necesare); afirmativă (relaţii care redau, reconfortează
stima de sine) etc. Contribuţiile acestor dimensiuni ale suportului nu sunt interschimbabile (lipsa stimei
nu poate fi înlocuită cu bani, un ajutor material nu suplineşte lipsa de recunoaştere.), susţinerea socială
nu ţine loc de hrană, dar are rol de moderator, de tampon în faţa situaţiilor stresante.
18
Recommandations de l’Académie nationale de médecine pour la prise en charge des patients après
infarctus du myocarde - Rapport de André Vacheron et Jean-Paul Bounhoure, au nom d’un groupe de
travail de la commission IV (Maladies cardiovasculaires) - Académie nationale de médecine, 2007
- 46 -
corpului său. Sănătatea perfectă este o utopie (Kahn, Wiener, 1968) o aspiraţie
frumoasă (legată şi de reprezentările privind progresele din medicină19). Acolo unde
normele vechi privind „viaţa sănătoasă”, ”alimentaţia sănătoasă” “tind” să se
păstreze, punerea lor în act depinde de copii, tineri, adulți, bătrâni (familia
”tradițională”) și poate impune anumite obiceiuri alimentare, anume concepţie
despre îngrijirea sănătăţii, dar tinerii se pot conforma sau nu. Sunt persoane care se
conformează “tradiţiei” şi se preocupă de starea sănătății în limitele exigenţelor
acesteia20 (apelează la „doftoroaie”, la vraci), așa cum sunt altele care valorizează
fără rezerve exigenţele formulate de către profesioniştii sănătăţii. Pentru unii
sănătatea este un capital, pentru alţii o datorie, un drept, o obligaţie. „Normele” ca
şi „responsabilitatea” privind starea sănătăţii sunt evaluate diferit în diferite
societăţi, comunităţi, grupuri, familii, de către bărbaţi şi femei, fete şi băieţi, din
medii profesionale, confesionale diferite. Atunci când ne referim la normele privind
sănătatea, ar trebui să le identificăm, să constatăm căror obiective răspund, ale
căror categorii sociale sunt, de către cine sunt împărtăşite. În practică, eficacitatea
normelor privind starea sănătății, viaţă sănătoasă, nu este prea mare.
Un ghid de diagnosticare a stilului de viaţă21 poate conține date despre ţară,
populaţie, mediu, situaţia politică generală, mărimea populaţiei, populaţia sub 15
19
În 1965, American Academy of Arts and Science împreună cu Hudson Institute au chestionat 30 de
experţi pentru a afla de la ei care urmau să fie cele mai importante inovaţii, descoperiri, realizări ale
anului 2000 (H. Kahn, A.Wiener, L’An 2000, Ed. Robert Lafont, 1968). Experţii au făcut trei liste (în
funcţie de gradul de probabilitate ca o inovaţie, o descoperire, să aibă loc, să se realizeze). În grupa
celor mai probabile, mai realizabile profeţii au fost cele legate de sănătate: experţii estimau - în 1965 -
că în 2000, organele aveau să fie înlocuite cu proteze, că avea să se realizeze comunicarea electronică
cu creierul uman, că aveau să crească artificial organele amputate, avea să se pună la punct hibernarea
pe parcursul mai multor zeci de ani ca să se ajungă la prelungirea vieţii, avea să se ajungă la starea de
imunitate contra tuturor bolilor, la modificări ale speciei umane, speranţa de viaţă avea să ajungă la
circa 150 de ani etc. Nivelul aşteptărilor a crescut mult, dar în paralel cu decepţiile şi frustrările. Poate
dacă s-ar fi investit mai mult în cercetarea medicală decât în războaie, s-ar fi îndeplinit mai multe dintre
aspiraţiile anului 1965 .
20
La sfârşitul anului 2006, în satul D., judeţul B., sătenii consumă dimineaţa cafea (nu lapte), la prânz
(cu excepţia postului) preferă carnea de porc, “borşul”, mămăliga, iar seara - mezeluri, mâncarea
rămasă de la prânz, ceai; de obicei, beau apă din fântână, nu le displace rachiul, vinul şi berea;
fumează; cuplurile sunt destul de stabile, dar nu se protejează folosind metode anticoncepţionale
actuale, ci “se păzesc”; locuitorii sunt stresaţi, dar nu se duc la control medical decât “în caz de maximă
urgenţă”, de regulă, îşi “tratează” singuri bolile cu medicamente accesibile (aspirină, paracetamol
pentru orice boală.) şi cu “leacuri băbeşti”; dacă au timp liber şi-l petrec la “birt” cu prietenii, sau în
faţa televizorului.
21
După Ghidul de diagnosticare a sănătăţii unor populaţii prezentat în Santé communautaire et action
humanitaire, volum apărut la editura ENSP, Rennes, 2001, autori M. Baumann, D. Cannet, S. Châlons.
Sigur că se poate detalia de fiecare rată când avem de determinat efectiv indicatorii. De exemplu,
pentru: indicatori geografici: topografia regiunii, climatul, resursele naturale, caracterul preponderent
urban sau rural, infrastructura şi posibilităţile de deplasare, starea locuinţelor etc.; indicatori
demografici: numărul locuitorilor, densitatea populaţiei, piramida vârstelor, mişcări ale populaţiei etc.;
indicatori economici: politica economică, ocupaţiile şi rata ocupării, veniturile reale, puterea de
- 47 -
(20) ani, rata creşterii PIB în ultimii 5 ani, speranţa de viaţă pentru bărbaţi, speranţa
de viaţă pentru femei, rata mortalităţii materne la 100 000 naşteri, rata mortalităţii
infantile (sub 5 ani) într-o perioadă dată, rata brută a mortalităţii într-un an la 1 000
locuitori, rata alfabetizării femeilor (femei de peste 15 ani alfabetizate raportat la
numărul total al femeilor mai mari de 15 ani), IDU (indicele dezvoltării umane) etc.,
ca și informaţii practice şi logistice privind comportamentele şi obişnuinţele de viaţă
rutiniere. Putem avea contacte cu persoane-cheie, putem identifica probleme de
sănătate exprimate de populaţia investigată, probleme de sănătate pe baza unor
indicatori obiectivi locali, probleme de sănătate publică prioritare, de sănătate a
unor comunități și grupuri. Dacă studiem stilul de viaţă al tinerilor este important să
pricepem din interior mediul înconjurător, să le cunoaştem reprezentările, opiniile
asupra stării propriei sănătăţi, să apelăm la indicatori obiectivi, să identificăm ce
acţiuni vizând ameliorarea stării sănătății au avut loc, care a fost impactul lor etc.
“Promovarea sănătăţii pleacă de la diagnosticarea stilului de viaţă, de la dezvoltarea
individuală şi socială prin educaţia în vederea sănătăţii, se spune în Carta de la
Ottawa (1986). În acest fel se dă oamenilor posibilitatea de control asupra propriei
sănătăţi şi asupra mediului. Este crucial ca oamenii să înveţe să facă faţă stadiilor
vieţii şi să se pregătească pentru a înfrunta traume şi boli cronice. Învăţarea are loc
în familie, şcoală, profesie, comunitate, prin acţiuni eficiente”.
Interesul sociologiei sănătăţii este de a identifica condiţii şi circumstanţe
favorizante menţinerii sănătăţii, condiţii şi circumstanţe favorizante apariţiei bolilor,
de a propune explicaţii care să ajute oamenii să-şi regândească acţiunile în vederea
menţinerii sănătăţii, a unei vieţi sănătoase. Promovarea sănătăţii nu ţine doar de
sectorul public al sănătăţii, de domeniul politicii, ci şi de adoptarea de către individ a
unui stil de viaţă sănătos.
Modul obişnuit de a vedea boala al unui individ este profund impregnat de
viziunea că o boală corespunde unei cauze. S-a spus, de exemplu, că bolile cardio-
vasculare apar datorită creşterii colesterolului din sânge (sau creşterii tensiunii
arteriale, fumatului, lipsei activităţii fizice, obezității, comportamentului agresiv,
competitiv, nerăbdător etc.). Dar alții au arătat că aceste boli se datorează și
stresului cronic, lipsei relaţiilor calde, calme, lipsa susţinerii din partea familiei, a
cumpărare şi costul vieţii, consumul etc.; indicatori privind politicile sociale, în domeniul familiei,
sănătăţii, textele de lege, servicii (publice, private) şi accesibilitatea lor, activităţi de informare a
populaţiei, de promovare a sănătăţii etc.; indicatori sociologici: evoluţia diferitelor categorii şi grupuri
sociale, evenimentele marcante, reţele sociale şi familiale, nivelul de şcolarizare, tipul de locuinţă cel
mai răspîndit, activităţile predominante, condiţiile de muncă, gradul de intercunoaştere, comunicare,
acţiune laolaltă, amploarea vieţii asociative, participarea la grupuri (in)formale, condiţii de viaţă, stil de
viaţă, atitudini faţă de propria stare de sănătate etc.; indicatori etnoantropologici: tradiţii, obiceiuri,
comportamente rutiniere, reprezentări privind sănătatea, boala, moartea, credinţe, rituri, medicina
populară etc.
- 48 -
anturajului etc. - factori mai greu detectabili şi care pot fi la originea unei mulţimi de
alte boli (Cassel, 1964). În același timp, nu putem neglija similitudinile vieţilor
persoanelor care fac tuberculoză, care devin schizofrenici, care au tendinţe de
sinucidere etc. E reducţionist să vedem boala ca rezultat al “atacului” unui singur
“agent patogen”. Sunt numeroase situaţiile în care reacţiile emoţionale,
comportamentale etc. modifică și întăresc mecanismele de apărare (aşa se explică
de ce unele persoane sunt mai vulnerabile decât altele la diverse forme de boală ;
Antonovsky (1979) spunea că săracii pot fi mai bolnavi decât bogaţii, dar trebuie
identificată mulţimea factorilor care explică această inegalitate 22).
A fost studiată relaţia dintre tipurile de personalitate şi bolile cardiace. Astfel,
unii au constatat că tipul A e cu grad mai ridicat de risc pentru bolile de inimă,
plecând de la observațiile cardiologilor că pacienţii lor obsedaţi de muncă, de
termenele limită, de concurenţă nu mai resimt plăcerea realizărilor şi sunt mereu în
căutarea unui obiectiv de atins pe care nici nu-l pot defini cu claritate (Cooper,
1981).
A fost studiat modul în care oamenii folosesc reţeaua familială ca suport, sprijin-
afectiv, material, financiar, informaţional (Baumann, Briancon, Blanchard,
Deschamps, 1988, Blanchard, Briancon, Baumann, Feard, Joly, Deschamps, 1988,
Bungener, Horellou, Lafarge, 1988). Astfel, unii23 au arătat că reţeaua familială
influenţează evoluţia bolii (înţelegerea suportului familiilor este de mare interes,
fiindcă ne aşteptăm în anii ce vin la creşterea cererii de îngrijire la domiciliu datorate
îmbătrânirii populaţiei).
Nu e nevoie de cercetări pentru a constata că și-a făcut loc un stil de viaţă
sedentar, cu excese alimentare, cu consum excesiv de tutun, alcool și TV. Omul a
devenit vulnerabil la boli cu etiologie plurifactorială, “boli ale
civilizaţiei” (cardiovasculare, diabetul, SIDA etc.). Comportamentele de risc pot
exprima o identitate personală, opoziţia faţă de autoritatea adultului şi normele
convenţionale ale societăţii, se pot vrea semne de maturizare etc., dar adoptarea lor
poate duce la dependenţă în scopul producerii plăcerii sau evitării disconfortului fizic
şi emoţional. Stilul de viaţă defineşte totalitatea deciziilor şi acţiunilor voluntare care
afectează starea sănătății. Unele decizii și acțiuni pot asigura, menține starea de
sănătate (practicarea regulată a exerciţiilor fizice, comportamentul alimentar
rațional, evitarea accidentelor rutiere prin utilizarea centurii sau a căștii de protecţie,
evitarea accidentelor casnice, controale medicale regulate), altele nu. Oamenii
trebuie să conştientizeze faptul că anumite comportamente reprezintă un risc pentru
sănătate, să aibă cunoştinţe, informaţii despre efectele comportamentelor riscante,
să ia atitudine, să-și schimbe atitudinea de acceptare a comportamentelor de risc, să
22
Calitatea locuirii, nivelul veniturilor, educaţia, condiţii proaste de muncă, alimentaţie proastă,
consum de tutun, dificultăţi de acces la sănătate etc.
23
Programul EURIDISS (European research on incapacitating diseases and social support), proiect
european propus de Universităţile din Groningen, Nancy şi Reims.
- 49 -
persevereze în adoptarea unor comportamente sanogene, să convingă și pe alții de

binefacerile adoptării unor astfel de comportamente.
6. RECURSUL LA ÎNGRIJIREA SĂNĂTĂȚII
Societăţile care nu investesc în sănătatea populaţiei sunt prinse într-un cerc

vicios: probleme legate de subfinanţarea sistemului corelate cu creşterea populaţiei
defavorizate social şi economic, cu dificultăţile de acces la servicii medicale, cu
necunoaşterea serviciilor medicale la care sunt îndreptăţite (Centrul pentru politici şi
servicii de sănătate, 2003).
In Romania cheltuielile cu sănătatea publică au fost mereu reduse. O mare parte
a populaţiei rurale şi a celei din cartierele sărace ale orașelor nu are acces nici măcar
la asistenţa primară. Datorită distanţelor (mari) până la instituţiile medicale, a stării
proaste a drumurilor şi a costurilor mari de transport, o parte din populaţie nu-şi
permite uneori nici medicamentele necesare elementare. Populația săracă are o
sănătate precară datorită alimentaţiei insuficiente sau dezechilibrate, datorită
condiţiilor necorespunzătoare de locuit, a igienei precare (datorită lipsei apei, a lipsei
băii, toaletei în locuinţă). Mortalitatea infantilă (şi maternă) ridicată este un
indicator al problemelor de acces la asistenţa medicală, dar şi al gradului de educaţie
al familiei care se reflectă în stilul ei nesănătos de viaţă.
Fiecare societate explică şi “gestionează” boala în conformitate cu sistemul ei
sociocultural, cu organizarea sa, cu religiile sale. “Modele” explicative ale bolii ca
sancţiune (Fainzaing, 2007), ca persecuţie pot fi regăsite în triburi africane, dar şi în
țări europene24. Concepţiile despre corp, boală, îngrijirea sănătății sunt componente
ale unei viziuni mai largi despre lume şi societate. Medicina nu e independentă față
de sistemul sociocultural25. Felul în care o persoană devine bolnavă, felul bolii,
natura îngrijirii depind de numeroase elemente socioculturale. Medicina modernă a
marginalizat medicina tradiţională, dar în multe societăţi, sociologii identifică o
schema complexă a apelului la sistemele de îngrijire: sistemul popular (bazat pe
24
Fainzaing, S. (2007) distinge patru modele de punere sub acuzare ca mijloace de interpretare a bolii:
auto-acuzarea, acuzarea de către un apropiat, acuzarea de către un străin, acuzarea de către societate.
"Logica nenorocirii" distinge aceleaşi cauze pentru a explica seceta, boala, pierderea unui animal, pana
maşinii . Bolile nu sunt descrise prin caracteristici biomedicale, ci prin simptome de genul: corp cu
febră – bolnav, corp cu temperatură normală – sănătos.
25
Medicul se consideră venit dintr-un mediu socio-cultural omogen, deţinător al unor cunoştinţe
"obiective" (necontaminate de influenţe culturale); el riscă să judece pe ceilalţi, adesea normativ, prin
prisma sa, neţinînd seama de valori culturale diferite, dînd sfaturi şi prescripţii ce nu vor fi urmate.
Dispreţul pentru cunoştinţe şi practici tradiţionale duce la dificultatea, chiar imposibilitatea de
comunicare cu pacienţii. Ar putea să cunoască atitudini, comportemente diverse, să le respecte,
eventual să le valorizeze.
- 50 -
individ, familie, comunitate, credinţe), sistemul tradiţional, sistemul profesional. Cel

care studiază recursul la îngrijire ar trebui să plece de la semnificaţia momentului şi a
modului în care sunt identificate și declarate simptomele, etiologia bolii identificate
și declarate, fiziopatologia (cum acţionează asupra organismului), evoluţia
(gravitatea şi comportamentul specific al individului după mediul socio-cultural de
apartenență), remediul identificat, persoanele care acordă îngrijire bolnavului etc.
Recursul la îngrijire depinde de:
• caracteristicile bolnavului (persoană grav bolnavă, copil26, bătrân),
• caracteristicile problemei de sănătate identificate (cronică, gravă, benignă),
• percepţiile asupra acestor caracteristici,
• reprezentările sociale privind sănătatea şi boala,
• statutul membrului familiei care poate influenţa accesul la sistemul de
îngrijire (unii nu au putere în luarea deciziilor27, mai ales atunci când accesul
la îngrijire implică priorităţile cheltuielilor familiei; “şeful”, ”capul” familiei
poate decide urgența, necesitatea îngrijirii),
• statutul socio-economic (salariat, fără venit, cu nivel ridicat sau scăzut de
educaţie etc.) în funcţie de care se poate accede la un sistem de îngrijire
modern (spital privat, cu toate facilităţile), sau la doftoroaia din sat, la
vindecătorii tradiţionali,
• distanţa socială între medici şi pacienţi,
• etichetele puse unei boli (unii se feresc să declare o anumită boală),
• accesibilitatea serviciilor, mecanismele de alocare a resurselor, personalului.
Nu trebuie omise nici alte variabile explicative: distanţa de la domiciliu la spital,
disponibilitatea mijloacelor de transport, costul actelor necesare, costul
medicamentelor, atractivitatea și eficiența serviciilor medicale oferite, calitatea
îngrijirii, comunicarea pacienţilor cu personalul de îngrijire a sănătăţii etc.
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE
Sociologia ne învață că dezvoltarea omului este condiţionată de datele biologice

(ereditare), dar și de istoria personală, de învăţarea socială, de modele, repere
sociale. Copilul primeşte, învaţă cultura mediului din care face parte. Aceasta
26
În cazul în care bolnavul e un copil, trebuie avute în vedere caracteristicile persoanei care ia decizii în
locul lui: vîrstă, sex, stare civilă, statut social, dimensiunea familiei, influenţe etnice, educaţie, profesie,
avere (terenuri, bani etc.), dar şi spiritul de inovaţie, interacţiunea socială cu familia, cu vecinii,
comunitatea etc.
27
Într-un studiu asupra 120 decizii de tratare a copiilor bolnavi în Togo, s-a constatat că în 17 % din
cazuri părinţii au consultat medicii, în 12 % din cazuri – vindecători traditionali, 71 % din episoadele de
boală fiind tratate acasă, după metode populare, puţin costisitoare.
- 51 -
propune modele după care membrii îşi construiesc stilul de viaţă și au grijă de
sănătatea lor. Sănătatea nu înseamnă doar lipsa bolii, ci e starea de bine fizică,
psihică şi socială, care dă individului capabilitatea să-şi realizeze aspiraţiile şi nevoile
proprii, să răspundă adecvat mediului în care trăiește. Sociologia sănătăţii se
străduie să identifice determinanții sociali ai menţinerii sănătăţii și să atragă atenția
asupra importanței lor în vederea educaţiei pentru sănătate. Sănătatea nu este un
bun ca toate celelalte. Sănătatea este şi dorinţa de a nu fi bolnav, şi voinţa de a fi
îngrijit, şi putinţa de a fi sănătos, şi „tendinţa” de a ne simţi bine în propria piele, de
a fi fericiţi, mulţumiţi, împăcaţi cu noi înşine şi cu ceilalţi, şi conştiinţa şi preocuparea
activă ca fiecare să aibă libertatea alegerii de a-şi afla locul potrivit, demn, de Om.
“Am reflectat adesea la ceea ce ar putea fi educaţia pentru copil, spunea M.
Yourcenar (1982). Cred că ar trebui studii de bază simple, pe parcursul cărora copilul
să înveţe că trăieşte în univers, pe o planetă căreia trebuie să-i menajeze resursele,
să înveţe că depinde de aer, de apă, de toate fiinţele vii şi că cea mai mică violentare
a lor riscă să distrugă totul. Educaţia lor sexuală ar trebui să înceapă privind o
naştere, educaţia lor mentală - văzând bolnavi şi morţi. Este un mod de a vorbi
copiilor despre lucruri mai importante decât o facem acum”.
Mulţi dintre noi, mai în vârstă şi mai tineri, nu avem o cultură a vieţii sănătoase
şi nu ne-a preocupat prea mult s-o avem, nici în familie, nici în şcoală. Am învăţat
”detalii” ale cerului, cosmosului, Universului, dar nu să mâncăm sănătos, cum să ne
îngrijim corpul etc. Ne-am învăţat cu mizeria dinăuntrul şi din jurul nostru.
Interiorizăm de mici logica profitului, învăţăm să respectăm ba rigorile
comunismului, ba rigorile capitalismului, exacerbând competiţia pentru locuri. Mulţi
nu-şi află locul în societate, iar riscul de a nu-şi afla locul pe care-l speră în societate,
îi face vulnerabili, le dă simţământul că sunt singuri, trataţi ca “pioni”, și „îi bate
gândul” să plece. “Oficial le merge bine” acelora care trăind astfel îşi satisfac pofta
de a avea, dorinţa de a acumula şi de a consuma. O astfel de lume provoacă tuturor
anxietate, stres, angoasă, deci și lor. Sănătatea depinde de medici, dar și de
precauțiile oamenilor și societăților în care trăiesc.
BIBLIOGRAFIE
Agenţia Europeană pentru Sănătate și Securitate în Muncă. (2007). Previziunile

experţilor privind riscurile psihosociale emergente legate de securitatea şi
sănătatea în muncă (SSM). https://osha.europa.eu/ro/tools-and-
publications/publications/factsheets/74.
Antonovsky, A. (1979). Health, Stress and Coping, San Francisco, Josey Bass Publ.
Baumann M., Briancon S., Blanchard F., Deschamps J. P. (1988). Le système «
réseau-support social »: concepts et axes de recherche en santé, în Cahiers de
l'Ecole Nationale de la Santé Publique, Rennes, 1988, 2, pp.55- 63.
- 52 -
Baumann, M., Cannet, D., Châlons, S. (2001). Ghidul de diagnosticare a sănătăţii

unor populaţii prezentat în Santé communautaire et action humanitaire,
Rennes, ENSP.
Blackwell, L. (1967), Upper middle class adult expectations about entering the sick
rote for physical and psychiatric institutions, în Journal of Health and Social
Behavior, 8, 1967, pp. 83-95.
Blanchard F., Briancon S., Baumann M., Feard S., Joly D., Deschamps J. P. (1988).
Réseaux sociaux et support social», în Cahiers de l'Ecole Nationale de la Santé
Publique, Rennes, 1988, 2, pp. 64- 69.
Boltanski, L. (1971). Les usages sociaux du corps, în Annales, 1.
Bungener M, Horellou, Lafarge C. (1988). Réseau d'aide et implication familiale, în
La production familiale de santé, P.U.F. Paris.
Callahan, E.M. (1966).The sick role in chronic illness: some reactions, în Journal of
chronic Diseases, 19, 1966 pp. 883-897.
Carlson, R.J. (1975). The End of Medicine, New York, John Wiley & Sons.
Cassel J. (1964). Social Science Theory as a Source of Hypotheses in Epidemiological
Research, în Am. J. Public Health, 17, 1964.
Centrul pentru politici şi servicii de sănătate. (2003). Barometrul de opinie privind
serviciile de sănătate, realizat în rândul populaţiei din România.
Chalfant, H.P., Kurtz, R. (1971). Alcoolics and the sick role: assessments by social
workers? în Journal of Health and Social Behavior, 12, 1971, pp. 66-72.
Cleary, P.D., Mechanic D., Greenley, J.R. (1982). Sex differences in medical care
utilization: an empirical investigation, în Journal of Health and Social Behavior
for, 23, 1982, pp. 106-118.
Coaliția pentru România curată, România de la groapa de gunoi la europubelă.
Monitorizarea aplicării legislației europene privind deșeurile în România.
http://www.ecopolis.org.ro/media/files/Studiu_monitorizare_legislatie_deseuri.pdf
Cooper, T. (1981). “Coronary Prone Behavior and Coronary Heart Disease”, în
Circulation, 1981, 63, pp.1199-1215.
Dejours, C. (1980). Travail: usure mentale, Paris, Centurion.
Dubos, R. (1959). Mirage of health. New York: Harper & Row
Dubos, R. (1973). L'homme et l'adaptation au milieu, Paris, Payot.
EU, Regional and Urban Policy. (2013). Quality of life in cities
http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/pdf/urban/surv
ey2013_en.pdf
Fainzaing, S. (2007). Anthropology and Medicine: Empathy, Experience and
Knowledge, în Els van Dongen, Ruth Kutalek, Facing Distress. Distance and
proximity intimes of illness Wien, Wiener ethnomedizinische Reihe.
Fisher, G.N. (2002).Traité de psychologie de la santé, Paris, Dunod.
Foucault, M. (2005) A supraveghea și a pedepsi. Ediția a doua. Piteşti: Paralela 45.
Freidson, E. (1970). Profession of Medicine, New York, Dodd.
- 53 -
Freire, P. (1983). Pedagogie des opprimés, Maspéro, Paris.

Fuchs, V. (1974). Who Shall Live?, New York, Basic Books.
Gaulejac, V. (2005). Une société malade de gestion, Seuil, Paris, 2005, p. 140.
Goffman, E. (2004). Aziluri. Eseuri despre situația socială a pacienților psihiatrici și a
altor categorii de persoane instituționalizate. Iași. Polirom
Gordon, G. (1966). Role Theory and Illness, New Haven, College and University
Press.
Gove, W., Hughes, M. (1979). Possible causes of the apparent sex differences in
physical health: an empirical investigation, în American Sociological Review, 44,
1979, pp. 126-146.
Herzlich, C. (1983). Médecine moderne et quête de sens: la maladie comme
signifiant social, în Augé, M., Herzlich, C. (dir.), Le sens du mal: anthropologie,
histoire et sociologie de la maladie, Archives Universitaires Européennes.
Illich, I. (1977). Disabling Professions, Londres, Marion Boyars Publ.
Institutul Naţional de Statistică – Balanţa forţei de muncă, 2005.
Kahn, A. (2000) Et l’homme dans tout ça ?, Paris, Nil éditions.
Kahn, H., Wiener, A. (1968). L’An 2000, Ed. Robert Lafont, 1968
Kassebaum G-G., Baumann, B.O. (1965). Dimensions of the sick role in chronic
illness, în Journal of Health and Human Behavior 6, 1965, pp. 16-27.
Koos, E. (1954).The Health of Regionsville, New York, Columbia University Press.
Lalonde, M. (1974). A New Perspective on the Health of Canadians. Canadian
Department of National Health and Welfare, Ottawa.
Mechanic, D. (1982).The Handbook of Health Care and the Health Professions, New
York, The Free Press.
Morin, E. (1976). L’Homme et la mort, Seuil, Paris.
Nathanson, C. (1977). Sex, illness and medical care: a review of data, theory and
method, în Social Science and Medicine, 11, 1977, pp. 13-25.
OMS. (1946). Preamble to the Constitution of the World Health Organization as
adopted by the International Health Conference, New York, 19-22 June, 1946;
signed on 22 July 1946 by the representatives of 61 States (Official Records of
the World Health Organization, no. 2, p. 100) and entered into force on 7 April
1948) http://www.who.int/about/definition/en/print.html.
OMS, (2000). The World Health Report 2000 - Health systems: Improving
performance, WHO, 2000.
OMS. (2006). Preventing disease through healthy environments. Towards an
estimate of the environmental burden of disease. WHO 2006,
http://www.who.int/quantifying_ehimpacts/publications/preventingdisease.pd
f?ua=1.
ONU. (2014) Department of Economic and Social Affairs. World Urbanization
Prospects. The 2014 Revision.
http://esa.un.org/unpd/wup/highlights/wup2014-highlights.pdf.
- 54 -
Parsons, T. (1951). The Social System, Glencoe, Ill., Free Press, capitolul 8.
Pennec, S., (2004), Des vivants et les morts, UBO, Brest.
Segall, A. (1976). The sick role concept; under-standing illness behavior, în Journal of
Health and Social Behavior, 17, 1976, pp. 163-170.
Szasz, Th., Hollender, M. (1956). A Contribution to the Philosophy of medicine. The
Basic Models of the Doctor-Patient Relationship, în Arch. Intern. Med., 1956,
97(5), pp.585-592.
Verbrugge, L. (1979). Marital Status and Health, în Journal of marriage and Family,
1979, pp. 267-285.
Waldron, I. (1976). Why do women live longer than men?, în Social Science and
Medicine, 10, 1976.
Yourcenar, M. (1982). Les yeux ouverts, Paris, LCF.
John E. Young, (1995). “The Sudden New Strength of Recycling,” World Watch,
July/August 1995, p. 24.
Zborowski, M. (1952). Cultural components in responses; to pain, în Journal of Social
Issues, 8, 1952, pp. 16-30.
World Health Organization, Ottawa Charter for Health Promotion. (1986).
http://www.euro.who.int/__data/assets/pdf_file/0004/129532/Ottawa_Charte
r.pdf?ua=1.
- 55 -
GEN ȘI SEXUALITATE
Tudor-Ștefan ROTARU, Liviu OPREA
SEX ȘI GEN
Să fii bărbat sau să fii femeie pare o chestiune simplă. O tendință este să
considerăm aceste aspecte drept o banală rezultantă a trupului fizic cu care ne-am
născut. Însă lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple: ceea ce societatea
consideră că separă pe bărbați de femei reprezintă o sumă de factori cu o influență
crucială în viețile noastre. De obicei, nici nu ne dăm seama de măsura în care
apartenența la un gen sau altul ne afectează, tocmai din cauza faptului că aceste
influențe sunt ubicue, fiind influențați în această direcție încă din prima copilărie.
Credințele noastre despre identitatea de bărbat sau femeie se construiesc atât de
devreme în viață încât, odată ajunși la vârsta adultă, le considerăm naturale și le
luăm ca atare. Scrie undeva în genele noastre că rozul este feminin iar albastrul
masculin?
Tradiția științifică din ultimele decade arată că genul nu există pur și simplu. Noi
ne comportăm, zilnic, în funcție de gen, și, prin asta, construim în mod continuu,
genul. Exemplele sunt multiple. Putem lua în calcul, de pildă, ceea ce era așteptat de
la o femeie din secolul trecut și ceea ce se așteaptă de la ea acum în termeni de loc
de muncă, vestimentație sau implicare în viața socială. Noi toți, facem și refacem
genul prin infinitele acțiuni mărunte din cotidian care se adaugă unei istorii
îndelungate a genurilor (Giddens, 2001). Vom argumenta faptul că, în fond, cultura,
și nu natura definește ce este un ”bărbat adevărat” sau o ”femeie adevărată”.
Elementele care separă sexele sunt mult mai puține decât elementele care separă
genurile. De exemplu, creăm genul atunci când, bărbați fiind, ne lăsăm colega să
intre mai întâi pe ușa amfiteatrului, dar și atunci când, sub influența modei, decidem
că pantalonii de culoare roșie pot fi purtați și de băieți, ori că epilatul picioarelor nu
mai aparține cu exclusivitate doamnelor și domnișoarelor. Poate cititorul ar fi
surprins de faptul că unii cercetători au propus folosirea cuvântului gen ca verb (eng.
to gender, to boy) și nu ca substantiv (Demetriou, 2001).
Dacă sexul reprezintă diferențele anatomice și fiziologice care definesc corpurile
bărbatului și femeii, genul, prin contrast, face referire la diferențele psihologice,
sociale și culturale. Cu toate acestea, până și oamenilor de știință le este greu uneori
să gândească despre gen, independent de sex. Nu surprinzător trăim cu iluzia că
Gen şi sexualitate
deținem ceva fix și neschimbător numit gen (Renold, 2001). Genul este strâns legat
de cultura noastră, deoarece nu natura, ci cultura definește o sumedenie de
comportamente ale bărbatului și femeii. Masculinitatea și feminitatea sunt
construite în cadrul relației dintre noi. În consecință, genul nu este, în mod
obligatoriu, un produs al sexului biologic al unei persoane(Giddens, 2001).
Suntem crescuți de mici să știm ”ceea ce se cade” unui bărbat sau unei femei, în
termeni de comportament, vestimetație, gândire și simțire. Aceste lucruri devin
parte integrantă din felul în care înțelegem lumea. Și totuși, oamenii de știință ne
arată că apartenența la un gen dintr-un sistem fix și dihotomic (masculin - feminin)
este, realmente, o iluzie. În timp ce sexele rămân aceleași, genurile se schimbă cu
timpul și cu societatea și sunt mai mult decât două la număr. Mai mult, genurile
influențează totul: viața cotidiană, mass-media, sistemele sociale și de sănătate,
relațiile dintre grupuri, educația, sportul etc. Prin urmare, cercetătorii nu au fost
surprinși să constate că multe aspecte ale sănătății sunt determinate de conformarea
la rolul de gen. A fi bărbat sau a fi femeie implică niște credințe puternice, multe
dintre ele nefondate, despre rezistență, onoare, aptitudini, putere și așteptări. Toate
acestea joacă un rol decisiv în sănătate, așa cum vom arăta în paginile următoare.
MASCULINITĂȚI ȘI SĂNĂTATE
Masculinitatea reprezintă un concept cu o oarecare istorie. Abia în ultimele

decade științele sociale au început să pună sub semnul întrebării ideea de
masculinitate un dat al naturii. Prin urmare, o sumă impresionantă de chestiuni sunt
înțelese și chiar definite la ora actuală în termeni de masculinitate. Mai mult, s-a
creat ocazia analizei unor probleme spinoase precum sănătatea sexuală sau violența
împotriva femeilor (Mankowski & Maton, 2010). Conștientizăm mai ușor, astăzi,
rolul masculinității în țesătura culturală a societății: de la culturiștii din sălile de
fitness și managerii din sălile de ședință, la băieții de pe terenul de joacă al școlii, se
pare că mulți oameni ”muncesc din greu” să pună în practică ceea ce ei cred că
reprezintă adevărata bărbăție (R. Connell, 1996).
În prezent, vorbim mai curând de masculinități și nu de o singură masculinitate.
Culturi diferite și perioade diferite din istorie construiesc în mod diferit
masculinitatea (R. Connell, 1996). Înseamnă ceva să fii bărbat în Statele Unite,
strigând cu berea în mână în fața unui meci la televizor, altceva pentru bărbatul
japonez fidel noțiunii de onoare. Oamenii de știință au înțeles în ultimele decade că
masculinitatea este o formă de putere construită socio-cultural, o credință
independentă de sexul individului care aderă la ea (Mankowski & Maton, 2010).
Mai mult decât un tip de masculinitate există în interiorul unei culturi. La locul
de muncă, în cartierul în care locuim ori în grupul nostru de prieteni, putem găsi
diverse feluri de a practica masculinitatea (R. Connell, 1996). Masculinitatea cadrelor
- 57 -
Tudor-Ştefan Rotaru, Liviu Oprea
universitare este înțeleasă, probabil, în termeni de titluri, funcție și de ținută

vestimentară, în timp ce masculinitatea băiețeilor din jurul blocului se dovedește
prin vânătoarea de broscuțe, necăjirea fetițelor de aceeași vârstă și campionatele de
împușcături cu cornete de hârtie.
Masculinitățile sunt supuse schimbării, de la o cultură la alta și de la o epocă la
alta. Masculinitățile nu sunt doar create, ci pot fi și descompuse și recompuse,
acceptate sau contestate (R. Connell, 1996). Era, probabil, de neconceput pentru un
bărbat să se penseze în România anilor ’90. În anul 2015, printre cei mai ”duri” tipi
din sălile de fitness au sprâncenele pensate, fără ca asta să mai mire pe nimeni.
Structurile de gen dintr-o societate și de la un anumit moment etichetează
anumite obiceiuri comportamentale drept ”masculine” și altele drept ”feminine” (R.
Connell, 1996). Considerăm, în manieră aproape automată, pe un băiat ca fiind
foarte masculin dacă merge la sală, vorbește frecvent despre mașini, se uită după
fetele drăguțe pe stradă și face comentarii asupra fizicului lor și poartă barbă scurtă.
Un alt coleg mai retras, care desenează siluete și este pasionat de botanică ne sare în
ochi drept atipic în timp ce o colegă de clasă cu geacă de piele, tunsă scurt și
pasionată de motociclete ne-ar putea părea prea puțin feminină. Prin urmare,
ideologia masculină este o credință aproape oarbă a persoanei în normele de
comportament masculin specifice culturii și moentului istoric din care provine.
Mai multe masculinități se construiesc în relațiile sociale, adică mai multe
variante prin care te poți simți masculin. Ele funcționează în paralel. Una este
masculinitatea studentului la medicină, pasionat de anatomie, aparatură de
investigație și strategii de diagnostic, și alta este masculinitatea studentului de la
sport, pentru care ținuta atletică reprezintă o miză importantă. De asemenea,
pentru unii, să fii masculin înseamnă în primul rând să ai mulți bani în conturi,
proprietăți și o funcție importantă. Pentru alții, a fi masculin presupune să ai o ținută
fizică solidă, să poți întoarce înzecit orice pumn primit și să cucerești mai multe
femei într-o săptămână.
Unele masculinități sunt mai respectate decât celelalte, într-o manieră implicită
și gratuită. Forma de masculinitate care este dominantă într-o anumită împrejurare
culturală se numește masculinitate hegemonică. Este acea ”dogmă despre bărbăție”,
acea definiție care câștigă în competiția cu celelalte definiții. De pildă, deși în grupa
de studenți Alex este admirat pentru notele sale mari, iar George este permanent
consultat pentru bunele sale cunoștințe de anatomie, cel mai ”masculin” este Matei
pentru că vine la puține cursuri, merge la sală, are barbă de trei zile, își lasă ochelarii
acasă, conduce de când avea șaisprezece ani și face bancuri despre cum parchează
femeile.
Masculinitatea hegemonică face referire și la relația dintre bărbați și femei, și la
relația dintre bărbați. Ea dictează, fără nicio justificare, întâietatea unor grupuri de
bărbați asupra altora, cum ar fi dominanța heterosexualilor asupra homosexualilor,
întâietatea bărbaților musculoși asupra celor mai puțin atletici, a tipilor cu logică de
- 58 -
Gen şi sexualitate
fier asupra celor empatici, a indivizilor hipermasculini asupra celor efeminați ori
întâietatea celor care joacă jocuri violente pe calculator asupra celor care militează
pentru pace (Bartholomaeus, 2012; Demetriou, 2001). Masculinitatea hegemonică
este foarte vizibilă și asta o face dezirabilă în rândul majorității celorlalți, în timp ce
doar destul de puțini se opun prin construcția unei masculinități aparte (R. Connell,
1996).
Multă vreme a fost răspândită părerea conform căreia femeia și bărbatul
reprezentau, pe lângă sexul biologic, simple roluri sociale (Demetriou, 2001). Se
oculta faptul că, într-un mod silențios, prin mici obiceiuri precum atribuirea gătitului
femeii și atribuirea sarcinilor fizice bărbatului se reproducea la infinit o relație de
putere în care bărbatul are întâietate, deține și împarte puterea. Cu alte cuvinte,
teoria rolului social trecea sub tăcere raportul de forță dintre genuri, ca și cum ar fi
fost natural ca acest raport să se păstreze și în continuare.
Masculinitatea hegemonică reprezintă mai ales o expresie a privilegiului pe care
bărbații, în mod colectiv, îl au asupra femeilor (R. Connell, 1996). Ea este ideologia
care garantează poziția socială dominantă a bărbatului și poziția subordonată a
femeii în societate. Faptul că bărbații mai puțini masculini sunt inferiori este o pură
consecință. Masculinitatea, din nefericire, se definește pe sine prin contrast cu
forme subordonate sau marginalizate ale ei, și prin opoziție cu feminitatea (Renold,
2001). Conform acestei ideologii, trăsăturile masculine sunt superioare trăsăturilor
feminine și, prin consecință, sunt mai dezirabile (R. Connell, 1996). Este mai valoros,
spune doctrina masculinității tradiționale, să fii competitiv și agresiv (trăsături așa-zis
masculine) decât sensibil și înțelegător (trăsături considerate feminine). Nu există
niciun motiv real să ierarhizăm astfel aceste competențe și valori. Această falsă
dihotomie masculin – feminin este o eronată reprezentare a realității. Ea inoculează
ideea că nu poți fi sensibil și în același timp competitiv, sau puternic și în același timp
plin de compasiune.
Mai mult, dacă luăm exemplul specializărilor medicale, putem identifica tendința de
ierarhizare a acestora, în strânsă legătură cu competitivitatea și raționalitatea. În
grupurile sociale ale studenților mediciniști, plutește inexplicabil o ierarhie în care
chirurgia cardio-vasculară, pediatria și medicina de familie sunt în mod diferit
ierarhizate și în mod diferit ”potrivite” mai curând femeilor sau bărbaților.
Nu întâmplător, dintre toate formele alternative de masculinitate, devine
hegemonică acea formă care garantează întâietatea tradițională a bărbatului asupra
femeii. Masculinitatea hegemonică a fost definită, de fapt, ca ”o configurație a
practicilor legate de gen care include răspunsul acceptat astăzi la problema
legitimității patriarhale, răspuns care garantează (sau despre care se crede că
garantează) poziția dominantă a bărbaților și subordonarea femeilor (p.77)” (R. W.
Connell & Messerschmidt, 2005, p. 77). Doctrina genurilor tinde să salveze cu orice
preț acest tip de întâietate. Conform ei, cu cât ești mai masculin, cu atât ești mai
îndreptățit să fii lider și să domini pe ceilalți, să ai o soție supusă cu care nu împarți
- 59 -
treburile casei și să privești de sus pe cei care, dintr-un motiv sau altul, sunt ”mai
puțin bărbați”.
Din (ne)fericire, masculinitatea hegemonică este mai curând un ideal decât o
practică reală. Ea este ilustrată de exemplare idealizate răspândite în media și în
societate în general. De pildă, majoritatea covârșitoare a băieților se uită cu
admirație la filme cu Brad Pitt și își doresc să arate și să se comporte ca el
(Demetriou, 2001). Aceste exemplare idealizate sunt atât de răspândite, încât
aproape niciun bărbat nu simte că poate corespunde întru totul imaginii a ceea ce el
crede că trebuie să fie. Cei care tânjesc să fie din ce în ce mai masculini umplu sălile
de fitness, saloanele de prezentare de mașini, barurile în care se difuzează meciuri și,
în fine, orice formă de competiție. Ei caută cu disperare să fie cât mai bărbați și în
marea lor majoritate, nu se simt niciodată pe deplin mulțumiți de ei înșiși.
Astfel, pentru țările occidentale, marile coordonate ale masculinității hegemonice,
sau trăsăturile negociate implicit și nejustificat de cultură ca definind forma
”supremă” de bărbăție includ (Bartholomaeus, 2012; Davison, 2000; Light & Kirk,
2000): să fii heterosexual, să fii atras exclusiv de celălalt sex; să-ți confirmi puterea și
heterosexualitatea prin homofobie; să ai forță și statură fizică (inclusiv prin sport);
să-ți subordonezi femeile; să ai poziție de autoritate; să fii rațional și să nu-ți exprimi
emoțiile cum ar fi teama sau compasiunea; să arăți competitivitate, să cauți să te
întreci și să câștigi în relație cu ceilalți bărbați.
Una din cele mai studiate probleme a fost felul în care eforturile bărbaților de a
corespunde întru totul idealului de bărbăție îi fac mai mult sau mai puțin vulnerabili
la probleme de sănătate. De exemplu, mai multe coordonate ale masculinității, cum
ar fi lupta pentru succes, putere și competiția se leagă pozitiv de ostilitate și,
indirect, de bunăstarea psihologică și chiar cardio-vasculară (Hayes & Mahalik, 2000;
Matthews, Deary, & Whiteman, 2005). Mai multe studii au scos la iveală și
conexiunea dintre consumul de alcool și masculinitate. A bea este, deseori o formă
de afirmare a masculinității. Dacă ”ții la băutură” îți confirmi bărbăția, în timp ce, a
bea prea puțin sau deloc este privit ca semn de slăbiciune, feminitate și chiar
homosexualitate (Peralta, 2007).
Socializarea în rolul tradițional masculin aduce cu sine multiple neajunsuri. Îi
face pe bărbați să realizeze o serie întreagă de comportamente dăunătoare pentru ei
înșiși și pentru cei din jur (Brooks, 2001):
a. Violența reprezintă atât cel mai ”sărbătorit” exercițiu de masculinitate, cât și
cel mai cenzurat. Pe de-o parte, multe femei sunt victime ale violenței fizice
din partea partenerilor. Pe de altă parte, bărbații exercită, și unii asupra
altora, forme de violentare care le prejudiciază sănătatea. Bărbații își apără,
frecvent, masculinitatea, luptându-se unii cu alții de la cea mai mică jignire
percepută, cu urmări asupra integrității fizice și psihice.
b. Violul este în mod nefericit asociat unui mit despre exercitarea
masculinității. Ideologia masculină definește bărbatul ca fiind permanent
preocupat de sex. Mai mult, bărbatul este considerat având un drept de
- 60 -
Gen şi sexualitate
proprietate exclusivă asupra uneia sau mai multor femei, drept ce trebuie
protejat prin violență și intimidare.”Nu te lua de femeia mea!”, ar suna o
binecunoscută remarcă de cartier. De pildă, dacă Radu are o reputație de
macho în rândul colegilor lui, această reputație este menținută și de puterea
de persuasiune a lui Radu de a convinge orice femeie frumoasă să facă
dragoste cu el, fie dacă această strategie implică minciună, folosirea
alcoolului pentru a-și influența partenera și chiar forțarea limitelor peste un
act cu adevărat consensual.
c. Conduita sexuală riscantă reprezintă, deseori, rezultatul ideologiei masculine.
Mulți bărbați sunt învățați să abordeze sexul dintr-o perspectivă non-
relațională. Sexul devine un soi de competiție și o luptă de ”cucerire”,
competiție care, odată câștigată, stă mărturie puterii masculine. Frumusețea
fizică a partenerei devine un trofeu al masculinității, iar aceasta se află sub
presiunea de a cultiva și menține această frumusețe, chiar în detrimentul
legăturii emoționale dintre cei doi. Tinerii primesc, în general, mesajul că o
viață sexuală bogată este o modalitate de a-ți valida propria masculinitate.
Bărbații care au o viață sexuală promiscuă, cu multiple partenere, fără
dorința intimității, tandreții sau compasiunii, sunt priviți ca fiind mai
masculini decât ceilalți, deși se supun în mai mare măsură bolilor cu
transmitere sexuală.
d. Alcoolul și abuzul de droguri par a merge mână în mână cu masculinitatea.
Nu prea se potrivește definiției culturale a ”bărbatului adevărat” un tip care
nu bea. ”Ce fel de bărbat ești tu dacă nu bei măcar o gură de whiskey?!”, ar
suna presiunea fățișă a grupului asupra colegului care nu consumă alcool.
e. Comportamentele cu risc de rănire separă, încă de mici, pe băieți de fete.
Practicile de masculinitate sugerează acte periculoase de bravură, deseori
soldate cu traumatisme grave. Toate validează imaginea de ”bărbat adevărat” și
reprezintă un spectacol de masculinitate pentru ceilalți.
Deși trăim într-o cultură care se așteaptă de la bărbați să plângă puțin sau deloc,
să nu facă depresii și să evite împărtășirea trăirilor emoționale, asta nu înseamnă că
ei nu suferă la fel de mult ca femeile. Cercetătorii au început să suspecteze că mai
puțini bărbați sunt diagnosticați cu depresie din cauza unui set de criterii de
diagnostic insensibile la particularitățile depresiei masculine. De exemplu, un criteriu
de diagnostic îl reprezintă exprimarea sentimentelor propriei inutilități sau vinovății
excesive, tablou care se întâlnește cu mai mare ușurință la o femeie decât la un
bărbat (Oliffe & Phillips, 2008). Se poate explica, astfel, paradoxul statistic în care
incidența depresiei este mult mai mare la femei, dar rata sinuciderilor este
considerabil mai mare la bărbați (Cleary, 2012). Astfel, privind depresia din
perspectiva genurilor, cercetătorii au descoperit câteva indicii importante:
- 61 -
a. Într-un mod paradoxal, aderența la valorile masculine tradiționale

vulnerabilizează în fața depresiei. Idealul masculin este puternic, dur și
independent. Eforturile bărbaților de a căpăta și menține puterea
interpersonală printr-o gândire disfuncțională de tipul ”Trebuie să câștig
întotdeauna!” sau ”Nu trebuie să permit nimănui să mă influențeze!” creează
mai multe probleme decât rezolvă (Addis & Cohane, 2005).
b. Depresia tinde să arate diferit la bărbați decât la femei. Există suficiente
indicii că bărbații depresivi se manifestă într-un mod diferit decât femeile
depresive. Ei tind mai curând să se exteriorizeze țipând la oameni sau la
obiecte, pierzându-și cumpătul, trântind, izbind, manifestând diverse forme
de furie sau consumând alcool ori droguri (Magovcevic & Addis, 2008).
c. Odată ajunși în depresie, bărbații folosesc strategii diferite de a-i face față.
Mulți bărbați se simt vinovați că nu sunt în stare să ”învingă” singuri depresia
și că s-au depărtat, prin ea, și mai mult, de idealul intangibil al masculinității.
Pentru că definesc depresia ca pe o ”boală a femeilor”, ceva ”nebărbătesc”,
ei preferă să folosească strategii de a-i rezista și a o ține ascunsă (Addis,
2008). Aceste strategii duc la o acumulare emoțională serioasă, culminând
cu ”explozii” violente sau suicidare (Cleary, 2012).
Concluzia mai multor decade de cercetare nu este deloc optimistă. Masculinitatea îi

împiedică pe mulți bărbați să fie pe cât de sănătoși ar putea fi. Socializarea rigidă în
roluri de gen foarte înguste nu servește deloc bunăstării psihologice a acestora.
Pentru a funcționa cu succes într-o cultură mereu schimbătoare, atât femeile cât și
bărbații trebuie să aibă, în egală măsură, acces la un set complet de aptitudini
psihologice, emoționale și sociale.
FEMINITĂȚI ȘI SĂNĂTATE
Însă nu doar masculinitatea este o convenție confuză și fluctuantă a culturii în

care trăim. Nici feminitatea nu reprezintă un dat genetic, sau o trăsătură ”bătută în
cuie” a unei femei. Ideologiile feminine clasice sunt fidele unui script în care femeia
tradițională nu inițiază relațiile sexuale și nu-și exprimă nevoile și dorințele. Mai
mult, această doctrină tradiționalistă afirmă că femeia nu are multe cunoștințe
despre sex, este un partener pasiv, cu inocență dar și disponibilitate sexuală. Prin
urmare, această ideologie alienează femeia și tinde să o transforme într-un obiect.
Acest fapt se traduce prin mai puțină asertivitate a femeii în materie sexuală, cu
posibilități mai reduse de protecție a propriei sănătăți sexuale și reproductive
(Curtin, Ward, Merriwether, & Caruthers, 2011). Sunt din ce în ce mai multe indicii
că tinerele care internalizează ideile convenționale despre feminitate au o
autoeficacitate mai scăzută din punct de vedere sexual, ceea ce, la rândul său,
prezice mai puțină utilizare a protecției (Impett, Schooler, & Tolman, 2006).
- 62 -
Gen şi sexualitate
Nu ne este străină lupta de emancipare a femeii și nici presiunea culturală

enormă asupra ei să se supună unei ”ierarhii a genurilor” cu efecte în sănătate. De
exemplu, s-a arătat că, în general, soțiile au sănătate mintală mai proastă decât a
soților, iar aderența acestora la rolul de gen tradițional crește probabilitatea
dificultăților psihopatologice (Read & Grundy, 2011). De asemenea, există indicii că
atunci când suportul social este scăzut, legătura dintre feminitate și depresie este
mai puternică (Cheng, 1999). Oricum, femeile, în general, suferă în mai mare măsură
de tulburări anxioase, depresie, tulburări de somatizare și de structuri dizarmonice
de personalitate precum borderline, histrionică sau dependentă deși nu se cunoaște,
exact, originea acestei diferențe (Brooks, 2001).
Un alt rezultant interesant este dictat de raportul de putere dintre genuri.
Masculinitatea este considerată superioară în cultură. Ea are întâietate, și este mai
valorizată. Unele studii au indicat că a avea niveluri ridicate de masculinitate în
adolescență reprezintă un factor protectiv pentru sănătatea mintală la maturitate,
nu doar pentru bărbați, ci și pentru femei, trădându-se raportul de putere dintre
genuri (Barrett & White, 2002). Alte studii au arătat, în plus, că nivele înalte de
masculinitate și respectiv, de feminitate la femei și la bărbați deopotrivă sunt
asociate cu nivele mai înalte de sănătate mintală optimă, susținând o ipoteză a
androginiei aditive ca factor de adaptare, în detrimentul efectului separat al
masculinității (Lefkowitz & Zeldow, 2006).
Un rezultat deosebit de interesant este relevat de o cercetare în care subiecților,
deopotrivă bărbați și femei, li s-a cerut să evalueze scenarii conținând evenimente
amenințătoare pentru sănătate. Deși nu a existat o diferență între bărbații și femeile
din studiu în felul în care au evaluat acele scenarii, bărbații foarte feminini au
prezentat cele mai multe griji în ce privește sănătatea comparativ cu toate celelalte
subgrupuri. Acest rezultat sugerează că măsura în care bărbații sunt socializați spre
mai multă feminitate pare să conducă la o mai bună conștientizare a împrejurărilor
compromițătoare pentru sănătate (Kaplan & Marks, 1995).
Cu toate acestea, unele studii scot în evidență concordanța dintre individ și ceea
ce cultura dictează că este potrivit unui gen sau altuia. S-a arătat că, de exemplu în
Japonia, feminitatea la bărbați și masculinitatea la femei prezic foarte bine o mai
săracă sănătate mintală. Mai mult, conștientizarea pregnantă a unei femei nemăritate că
este femeie precum și stresul din afara serviciului a femeilor măritate reprezintă unii
din cei mai buni predictori negativi ai sănătății mintale a femeilor din această parte a
lumii (Mori, Nakashima, Yamazaki, & Kurita, 2002). În schimb maternitatea până la
vârsta de 35 ani pare a avea un rol protectiv pentru bunăstarea mintală a femeii
(Read & Grundy, 2011).
Relația dintre feminități și sănătate nu este la fel de clară ca în cazul
masculinităților. Sunt indicii că feminitatea tradițională vulnerabilizează în mai multe
direcții, deși prezența ei la bărbați îi poate face pe aceștia mai precauți privind
împrejurările periculoase pentru sănătate. Raportul de forțe în falsa dihotomie
- 63 -
masculin-feminin reprezintă un cadru cu urmări legate de sănătate, scoțând la iveală

o legătură limpede cu puterea care se tranzacționează între indivizi, indiferent de
sex.
IDENTITĂȚI LGBTQI ȘI SĂNĂTATE
Când vorbim despre identitățile LGBTQI, facem referire la identitățile

persoanelor lesbiene, gay, bisexuali, transexuali, queer și intersex. Motivul pentru
care studiul acestor persoane este pus împreună, are legătură cu faptul că ele împart
experiența de a trăi în afara sexualității dominante și a normelor culturale care fac
referire la sexe și genuri. Astfel, legătura strânsă între sexualitate și genuri merită
această abordare incluzivă. Cercetătorii din sfera LGBTQI (lesbian, gay, bisexual,
trans, queer and intersex) sunt centrați pe promovarea unei abordări non-
heterosexiste, non-genderiste și incluzive pentru cercetare și practică (Clarke, Ellis,
Peel, & Riggs, 2010).
Înainte de a aborda câteva din aspectele cele mai importante ale experiențelor
pe care le au indivizii LGBTQI, merită să plasăm conceptele conectate cu sexualitatea
în cadrul mai larg al noțiunilor abordate până acum. O sinteză ne este deosebit de
utilă în această direcție (Fadem, 2009, p. 190) (p. 190):
Termen Definiție Etiologie Observații

prezumtivă
Poate să concorde sau
Expunere diferită nu cu sexul fiziologic
Identitate de Sentimentul de a fi
la hormoni sau rolul de gen
gen bărbat sau femeie
prenatali. (ex: tulburarea de
identitate de gen)
Poate să concorde sau
Presiuni sociale de
Exprimarea identității de nu cu identitatea de
Rol de gen conformare la
gen a cuiva în societate gen sau sexul
normele de gen
psihologic
Atracție persistentă și Bisexualitatea reală
neschimbată către este rară. Majoritatea
persoane de același sex Expunere diferită oamenilor au o
(homosexualitate), la hormoni orientare homo- sau
Orientare
celălalt sex prenatali și heterosexuală.
sexuală
(heterosexualitate) în diferențe Homosexualitatea
ceea ce privește genetice. este considerată o
dragostea și exprimarea variație normală a
sexuală. sexualității umane.
- 64 -
Gen şi sexualitate
După cum putem observa din tabelul de mai sus, identitatea de gen este diferită
de rolul de gen și, respectiv, de orientarea sexuală. Multă vreme, aceste variații au
fost înțelese prin raportare la normalitatea înțeleasă statistic sau cultural. Totuși,
decade de cercetări au făcut o separare mai precisă între factorii diverși care țin de
gen, astfel încât în ziua de astăzi mult mai multe aspecte ale sexualității non-
dominante sunt înțelese ca variații normale.
Cel mai important pioneriat aparține lui Alfred Kinsey (1894-1956) care găsește
curajul să studieze sexualitatea umană într-o Americă puritană și conservatoare.
Biolog ca formare, el întemeiază în 1947 Institutul pentru Cercetare în Sex, Gen și
Reproducere la Indiana University Prin publicarea faimoaselor sale Rapoarte Kinsey
în 1948 și 1953, autorul aduce pentru prima dată în atenția publicului aspecte ale
sexualității umane care au fost fie cunoscute deformat, fie ocultate de curentul
general științific. Printre rezultatele care au generat cele mai multe controverse, se
numără faptul că 38 la sută dintre bărbați și 13 la sută dintre femeile studiate au
avut orgasm în timpul experiențelor cu persoane de același sex (Clarke, et al., 2010).
Deși rezultatele lui Kinsey nu s-au confirmat întru totul, el deschide ușa studiului
sexualității umane și arată, pentru prima dată în istorie, că homosexualitatea este
mult mai frecventă decât se credea. Mai mult, depășind tabu-urile epocii, el ajunge
să fie recunoscut astăzi drept părînțeleg sexologiei moderne, cu un impact major în
revoluția sexuală a anilor ’60 din Statele Unite. Descoperirile sale au contracarat
credințele răspândite până la acea vreme despre sexualitate, demitizând aspecte
precum masturbarea, comportamente de stimulare sexuală și orientarea sexuală.
Scala lui Kinsey este un instrument simplu în șapte puncte care conceptualizează
orientarea sexuală a fiecărei persoane pe un continuum. Ea permite o mai bună
înțelegere a diversității și flexibilității în sexualitatea umană decât categoriile
discrete folosite anterior.
0 Comportament heterosexual exclusiv

1 Heterosexual primar, cu incidente de comportament homosexual
2 Heterosexual primar, cu comportamente homosexuale mai mult decât întâmplătoare
3 Nivele egale de comportamente homosexuale și heterosexuale
4 Homosexual primar, cu comportamente heterosexuale mai mult decât întâmplătoare
5 Homosexual primar, cu incidente de comportament heterosexual
6 Comportament homosexual exclusiv
Scala lui Kinsey a reprezentat o revoluție la acea vreme, deși ea nu permite

separarea între homosexualitatea circumstanțială (ex: cea întâlnită la heterosexualii
din închisori și internați și care dispare odată cu accesul la parteneri de celălalt sex)
de homosexualitatea autentică (ex: atracție romantică și sexuală persistentă către
același sex). De asemenea, scala lui Kinsey nu permitea înțelegerea semnificațiilor pe
care oamenii le acordă experiențelor sexuale pe care le au, și, prin aceasta, nu fac
referire la atașamentul emoțional.
- 65 -
Orientarea sexuală se referă la un pattern persistent de atracții emoționale,

romantice și/sau sexuale față de bărbați, femei sau față de ambele sexe. Ea este
diferită de identitatea de gen. Majoritatea bărbaților gay se simt bărbați, așa cum
pot exista persoane queer heterosexuale (vezi acest capitol). Cercetările de-a lungul
câtorva decade au arătat că orientarea sexuală se regăsește pe un continuum, de la
atracția exclusivă față de celălalt sex până la atracția exclusivă față de același sex,
sprijinind validitatea descoperirilor inițiale ale lui Kinsey (Clarke, et al., 2010). Totuși,
orientarea sexuală este discutată, de regulă, în termenii a trei mari categorii:
heterosexual (atracție față de membrii celuilalt sex), homosexual (gay și lesbiene,
atrași față de membrii aceluiași sex) și bisexual (atracție deopotrivă față de bărbați și
femei)(American Psychological Association, 2008).
De-a lungul istoriei, homosexualitatea a fost considerată boală mintală, semn al
dezvoltării psihosexuale blocate (psihanaliza freudiană), sau o simplă preferință
conștientă fără legătură cu adevărata natură a persoanelor (Clarke, et al., 2010).
Cercetările ultimelor decade au dus la concluzia că homosexualitatea nu este o
alegere (o persoană nu-și alege orientarea sexuală), nu este o patologie mintală și nu
este cauzată de aspecte din relația individului cu părinții. Deși avem posibilitatea de
a alege dacă să acționăm conform sentimentelor noastre, psihologii nu consideră
orientarea sexuală ca fiind o alegere conștientă ce poate fi schimbată în mod
voluntar (American Psychological Association, 2008).
Conform cunoștințelor științifice și profesionale adunate până în prezent,
atracțiile care alcătuiesc baza pentru orientarea sexuală adultă iau naștere, tipic,
între copilăria mijlocie și adolescența timpurie. Aceste pattern-uri pot apărea fără
nicio experiență sexuală anterioară. Oamenii pot rămâne singuri și să-și cunoscă,
totuși, orientarea homo-, bi- sau heterosexuală (American Psychological Association,
2008). Diferite persoane au experiențe foarte diferite în ce privește orientarea lor
sexuală. Unii oameni își cunosc orientarea homo- sau bisexuală cu mult timp înainte
de a intra în relații cu alte persoane. Unii oameni au relații sexuale cu parteneri de
același sex sau de sex diferit înainte de a-și eticheta ca atare orientarea sexuală.
Prejudiciul și discriminarea fac dificil și îndelungat procesul prin care multe persoane
ajung împăcate cu orientarea lor sexuală (American Psychological Association, 2008).
Nu există un consens între oamenii de știință asupra motivelor exacte pentru
care o persoană dezvoltă o orientare heterosexuală sau non-heterosexuală. Sunt
indicii, provenite din studiile pe gemeni care susțin o componentă genetică (J. Bailey
& Pillard, 1991; J. M. Bailey, Dunne, & Martin, 2000). Se pare că, sistematic, în
comparație cu heterosexualii, bărbații gay sunt mai frecvent stângaci, prezintă mai
multe comportamente atipice genului în copilărie, au mai puține abilități spațiale și
tind să se nască mai târziu atunci când provin din familii în care există mai multe
rude bărbați (Hershberger, 2001). Cu toate acestea, nicio descoperire nu permite,
fără echivoc, să conchidă că orientarea sexuală este determinată de un set precis de
factori. Știm cu certitudine că majoritatea oamenilor simt că nu au de ales în ce
privește orientarea lor sexuală (American Psychological Association, 2008).
- 66 -
Gen şi sexualitate
Orientările homosexuale nu sunt tulburări, prin urmare nu este nevoie de nicun

fel de tratament (Fadem, 2009). Cercetările nu au găsit nicio asociere reală între
aceste orientări și psihopatologia. În ciuda stereotipurilor persistente care
portretizează persoanele gay sau bisexuale ca bolnave, câteva decade de cercetare și
experiență clinică au condus principalele organizații medicale occidentale să
cocnchidă că aceste orientări reprezintă forme normale ale experienței umane.
Aceste organizații au abandonat de multă vreme clasificarea homosexualității ca
boală mintală. În concluzie, pentru cea mai mare parte a comunității științifice
”consensul de lungă durată al științelor comportamentale și sociale, cât și al
profesioniștilor din sănătate și sănătate mintală este că homosexualitatea în sine
este o variație normală și pozitivă a orientării sexuale umane (p.119)” (American
Psychological Association Task Force on Appropriate Therapeutic Responses to
Sexual Orientation, 2009, p. 119). Mai mult, nu există cercetări valide din punct de
vedere științific care să arate că terapiile care își propun să schimbe orientarea
sexuală sunt eficace. Dimpotrivă, ele se pot dovedi dăunătoare: ”Reviziile sistematice
ale cercetărilor privind eforturile de modificare a orientării sexuale au arătat că o
modificare durabilă a orientării sexuale a unui individ este improbabilă. Mai mult,
unii participanți au de suferit de pe urma unor astfel de intervenții (p. 54)” (American
Sexual Orientation, 2009, p. 54).
Studiile au invalidat stereotipul că relațiile persoanelor de orientare homosexuală
sunt disfuncționale, nefericite și instabile arătând că, cuplurile de același sex și
cuplurile heterosexuale sunt echivalente în ceea ce privește măsura satisfacției
relaționale, a angajamentului: ”bărbații gay, lesbienele și indivizii bisexuali pot trăi
vieți satisfăcătoare și, de asemenea, să alcătuiască relații și familii stabile, angajate,
care sunt echivalente cu relațiile heterosexuale în aspectele esențiale” (American
Sexual Orientation, 2009, p. 54).
Multe persoane de orientare homosexuală sunt părinți, alții își doresc copii.
Odată cu creșterea vizibilității familiilor cu parteneri de același sex, au apărut
îngrijorări legate de bunăstarea copiilor din aceste familii. Cele mai multe din aceste
atitudini sunt bazate pe stereotipuri negative. Majoritatea cercetărilor pe acest
subiect au comparat măsura în care copiii crescuți de părinți gay sau lesbiene sunt
dezavantajați atunci când sunt comparați cu copii crescuți de părinți heterosexuali.
Concluziile clare ale cercetărilor arată că identitatea de gen și orientarea sexuală se
dezvoltă similar la copiii crescuți de cupluri de lesbiene și la copiii părinților
heterosexuali. Prea puține studii sunt disponibile în privința copiilor cu doi tați de
orientare homosexuală.
Dar cum diferă sănătatea persoanelor LGBTQI de sănătatea majorității
oamenilor? Chestiunile de sănătate LGBT sunt considerate ”acele condiții sau boli
care sunt unice, mai prevalente, mai grave sau pentru care factorii de risc și
intervențiile sunt diferite față de heterosexuali”(Clarke, et al., 2010). Un corp generos
- 67 -
de literatură este dedicat sănătății bărbaților gay sau bisexuali, denumiți generic
men who have sex with men (MSM). Au fost dedicate peste jumătate din studiile
pentru sănătatea acestui grup țintă problemelor legate de HIV și altor boli cu
transmitere sexuală, ceea ce a condus la o relativă neglijare a altor probleme de
sănătate. Mai mult, tot mai multe voci arată că discuția despre riscuri tinde să ofere
un cadru de responsabilitate care pune toată povara epidemiei pe umerii celor
infectați. O varietate de factori psihosociali au fost identificați ca influențând
conduitele sexuale riscante la acești bărbați, incluzând stima de sine, suportul social,
sentimentele de optimism și fatalism, nevoia de a evada, vârsta, educația, abuzul de
alcool și droguri, nevoia de a afirma identitatea gay și dorința de intimitate (Clarke,
et al., 2010).
Prin comparație, sănătatea sexuală a femeilor bisexuale și lesbiene a fost tratată
cu mai puțină atenție. Acest lucru se datorează și unei presupuneri răspândite și
false conform căreia bolile cu transmitere sexuală nu pot apărea în urma actelor
sexuale între femei. Acest lucru a condus la credința că lesbienele se angajează doar
în practici sexuale lipsite de risc și prin urmare, ele sunt, implicit, protejate și intră în
categoria ”irelevanței epidemiologice”. Totuși, deși riscul transmiterii bolilor sexuale
între lesbiene este scăzut, așa cum indică cercetările, asta nu echivalează cu absența
riscului (Clarke, et al., 2010).
În ceea ce privește alți factori ai sănătății fizice, numărul de cercetări este
limitat. Un corp de cunoștințe abordează problemele de sănătate ale persoanelor
transgender care sunt asociate cu terapia hormonală (cum ar fi problemele hepatice
sau afectarea toleranței la glucoză). Pe de altă parte, există indicii că abuzul de
substanță este mai mare în rândul tinerilor LGBT decât în rândul tinerilor
heterosexuali. Acest lucru s-ar datora opțiunilor limitate de socializare pe care
aceștia le au (cluburi sau baruri din regiunile urbane) sau strategiei de a evada
experiențelor de heterosexism și homofobie. De asemenea, există indicii că uzul
alcoolului este puternic îmbibat în cultura gay (J. Adams, McCreanor, & Braun, 2008).
Dietele și activitatea fizică reprezintă un alt comportament de sănătate
important în comunitatea LGBT. Tot mai multe studii indică faptul că femeile
lesbiene tind să fie supraponderale iar bărbații gay subponderali, aceștia din urmă
având un risc crescut de tulburări alimentare (Siever, 1994). Atenția acordată
esteticii și idealurilor fizice din comunitățile gay pot promova tulburările alimentare,
însă comunitățile gay nu sunt omogene în această direcție. De pildă, bărbații gay
care se identifică drept bears celebrează corpurile mari ca fiind mai masculine
(Clarke, et al., 2010).
Ideologia genurilor joacă un rol-cheie în felul în care persoanele non-
heterosexuale își construiesc propria identitate și relaționează cu restul oamenilor.
Homofobia reprezintă o trăsătură importantă a masculinității, așa cum este ea
definită de cultură. Idealul ”bărbatului adevărat”, în culturile occidentale și nu
numai, este, printre altele, heterosexual și homofob (Bartholomaeus, 2012). Este
- 68 -
Gen şi sexualitate
lesne de înțeles, privind din această perspectivă, de ce este dificilă integrarea

minorităților sexuale în societate. Ele violează ideologia genurilor și contrazic
definiția culturală a bărbatului și femeii. Mai mult, s-a arătat că homosexualii sperie,
prin mecanisme de raportare identitară la grup, pe bărbații heterosexuali în aspirația
lor către idealul masculin. Bărbații heterosexuali care cred despre ei înșiși că nu
îndeplinesc așteptările de masculinitate au cea mai mare probabilitate de a prezenta
atitudini homofobe (Theodore & Basow, 2000). O antipatie puternică față de
persoanele gay a fost chiar suspectată că reprezintă un mecanism de apărare pentru
cei care nu-și acceptă propria homosexualitate (H. E. Adams, Wright Jr, & Lohr, 1996;
Herek, 1986). Prin urmare, această presiune enormă asupra minorităților sexuale,
rezultată direct din doctrina genurilor, se regăsește, într-un mod nefericit, în
sănătatea mintală a persoanelor gay care suferă din cauza excluderii, ridiculizării și a
altor forme de discriminare (Newcomb & Mustanski, 2010).
Însă credința profundă în ideologia celor două genuri complet separate și opuse
nu afectează doar relația dintre grupuri (heterosexuali versus non-heterosexuali), ci
mai ales felul în care persoanele gay se raportează la sine. Dacă un tânăr constată că
are o orientare afectivă și sexuală față de același sex, în mintea lui el intră într-un
conflict: fie acceptă această orientare și, prin urmare, acceptă că nu mai corespunde
definiției culturale a ”bărbatului adevărat”, fie respinge și își neagă sau urăște
orientarea homosexuală și, prin aceasta, salvează concordanța la gen. Această din
urmă atitudine a fost botezată de oamenii de știință homofobie internalizată sau
heterosexism internalizat. S-a arătat, prin metaanalize riguroase, că homofobia
internalizată este legată de o mai săracă sănătate mintală, mai ales în ceea ce
privește depresia și, în mai mică măsură, anxietatea. Această legătură pare mai
puternică la persoanele cu vârste mai înaintate (Herek, 1998; Newcomb &
Mustanski, 2010).
Prin urmare, indivizii cu homofobie interiorizată au mai mare probabilitate să
apeleze la de ”tratamente” ale homosexualității care au potențial dăunător,
afectându-le sănătatea mintală (American Psychological Association Task Force on
Appropriate Therapeutic Responses to Sexual Orientation, 2009; Tozer & Hayes,
2004). De asemenea, este foarte interesant că homofobia interiorizată este mai
puternică în rândul bărbaților, unde presiunea ideologiei de gen este mai mare
(Herek, 1998). În schimbul acestor demersuri, se recomandă o abordare afirmativă a
problemelor aduse în terapie de indivizii gay care nu-și acceptă orientarea. Prin
această abordare, se înțelege empatic dorința oamenilor de a schimba orientarea
sexuală, dar se acceptă improbabilitatea acestui demers și se țintește integrarea
orientării sexuale ca ”inseparabilă de personalitatea unui individ și de identitatea sa
(p.56)” (American Psychological Association Task Force on Appropriate Therapeutic
Responses to Sexual Orientation, 2009, p. 56).
Dacă în ce privește homosexualitatea și bisexualitatea lucrurile se apropie de o
clarificare exhaustivă, transsexualitatea face încă obiectul unei dezbateri reale.
- 69 -
Prezentă în catalogul tulburărilor mintale ca Tulburare a identității de gen (American

Psychiatric Association, 2000), transsexualitatea reprezintă mai curând un termen
umbrelă pentru persoanele a căror identitate de gen nu se conformează cu ceea ce
este, în mod tipic, asociat sexului cu care s-au născut. Persoanele transgender au un
sentiment interior că aparțin celuilalt sex decât cel cu care s-au născut din punct de
vedere biologic. Comunitatea științifică își continuă munca în direcția înțelegerii
corecte a persoanelor transgender și elaborează politici îndreptate din ce în ce mai
multe pe protecție și incluziune, în detrimentul patologizării considerată de unii
specialiști inutilă (American Psychological Association, 2011).
Cu toate acestea, nu toate persoanele care au o aparență sau un comportament
neconform cu genurile tradiționale pot fi considerate ca fiind transsexuale sau
homo- ori bisexuale. Societatea umană este construită pe heteronormativitate.
Aceasta reprezintă întărirea continuă a unui set de credințe despre sexualitate în
cadrul instituțiilor și politicilor sociale, având în centru ideea că heterosexualitatea
procreativă și familială este privilegiată (Clarke, et al., 2010). Totuși genul este o
realitate construită cultural, așa cum am arătat în paginile anterioare. Prin urmare,
unii indivizi își pot asuma libertatea de a nu se conforma acesteia, deși pot avea, în
același timp, o orientare heterosexuală. Nu toți bărbații efeminați sunt gay, așa cum
nu toate femeile cu comportament ”masculin” sunt lesbiene. Nu toți bărbații
hipermasculini sunt heterosexuali în orientare, așa cum nu toate femeile foarte
feminine sunt heterosexuale. Atunci când vorbim despre indivizii queer, facem
referire la persoane care ocolesc parțial sau total separarea în clase nete a
comportamentelor și preferințelor ”masculine” sau ”feminine”. Munca unor oameni
de știință în direcția contestării heteronormativității a condus la construcția Teoriei
Queer, care pune și mai mult accent pe ideea că genul este ceva ce facem nu ceva ce
avem. Acest model respinge clasificările de tip heterosexual, homosexual, transsexual,
subliniind că aceste categorii în fapt limitează exprimarea sexualității și a genului.
Conform acestei teorii, persoanele queer nu simt nevoia să aparțină unei categorii și
rezistă prin deconstrucția claselor de gen menționate anterior. Identitatea lor nu
este dată de etichetarea ca gay sau heterosexual, ci prin opoziția fățișă față de
heteronormativitate (Clarke, et al., 2010). Prin urmare, Teoria Queer ne ajută să
înțelegem de ce, în ciuda unui comportament atipic, unele persoane pe care le
cunoaștem sunt, totuși, heterosexuale.
În fine, persoanele cu condiții intersex reprezintă un grup de oameni care au o
dezvoltare atipică a caracteristicilor sexuale. Aceste condiții pot implica anormalități
la nivelul organelor genitale externe, organelor reproductive interne, cromozomi
sexuali sau hormoni sexuali. Unele exemple include organe genitale externe greu
clasificabile ca bărbătești sau femeiești, dezvoltare incompletă sau neobișnuită a
organelor reproductive interne, anormalități cromozomiale, dezvoltare anormală a
testiculelor și ovarelor, hiper- sau hiposecreție a hormonilor sexuali, incapacitatea
organismului de a răspunde normal la hormonii sexuali. Cuvântul intersex a fost la
- 70 -
Gen şi sexualitate
origine un termen medical, însă din ce în ce mai multe persoane propun înlocuirea sa
cu expresia tulburare a dezvoltării sexuale (TSD). Unele condiții din această
categorie, cum ar fi insesibilitatea completă la androgeni, sindromul Klinefelter,
sindromul Turner și ageneza vaginală pot să nu fie identificate ca atare la naștere, ci
mai târziu, în jurul pubertății. Majoritatea persoanelor cu condiții intersex ajung să aibă o
orientare heterosexuală la vârsta adultă(American Psychological Association, 2006).
CONCLUZII
Genurile sunt construcții socio-culturale care depășesc dihotomia sexelor și falsa

pereche de contrarii masculin-feminin. Există mai multe tipuri de masculinitate și
mai multe tipuri de feminitate, iar interacțiunile lor sunt complexe. Ideologiile de
gen provoacă atitudini și comportamente care pot afecta pozitiv sau negativ
sănătatea prin medierea comportamentelor de risc, stresului de conformare la gen,
incluziune sau excluziune socială, etc. În chestiunea genului și sănătății sunt incluse
și identitățile non-heterosexuale, marea lor majoritate ca expresii normale și pozitive
ale sexualității umane. Acestea au în comun expresia genului în afara sexualității
dominante, ceea ce antrenează particularități privind factori de risc și protejare a
stării de bine. În individ, societate, instituții și mai ales în sistemele de sănătate
genurile contează. Ele iau naștere din interacțiunea unora cu celelalte și își pun o
amprentă greu de trecut cu vederea asupra sănătății fizice și mintale.
BIBLIOGRAFIE
Adams, H. E., Wright Jr, L. W., & Lohr, B. A. (1996). Is homophobia associated with
homosexual arousal? Journal of abnormal psychology, 105(3), 440-445.
Adams, J., McCreanor, T., & Braun, V. (2008). Alcohol and Gay Men: Consumption,
Promotion and Policy Responses Out în Psychology (pp. 369-390): John Wiley &
Sons, Ltd.
Addis, M. E. (2008). Gender and Depression în Men. Clinical Psychology: Science and
Practice, 15(3), 153-168. doi: 10.1111/j.1468-2850.2008.00125.x
Addis, M. E., & Cohane, G. H. (2005). Social scientific paradigms of masculinity and
their implications for research and practice în men's mental health. Journal of
clinical psychology, 61(6), 633.
American Psychiatric Association. (2000). Diagnostic and statistical manual of mental
disorders (4th ed.). Washington, DC.
American Psychological Association. (2006). Answers to Your Questions About
Individuals With Intersex Conditions Retrieved from http://www.apa.org/
topics/lgbt/intersex.pdf
- 71 -
American Psychological Association. (2008). Answers to your questions: For a better

understanding of sexual orientation and homosexuality Retrieved from
http://www.apa.org/topics/lgbt/orientation.pdf
American Psychological Association. (2011). Answers to your questions about
transgender people, gender identity, and gender expression. Retrieved from
http://www.apa.org/topics/lgbt/transgender.pdf
American Psychological Association Task Force on Appropriate Therapeutic
Responses to Sexual Orientation. (2009). Report of the Task Force on
Appropriate Therapeutic Responses to Sexual Orientation. Washington, DC:
American Psychological Associaton.
Bailey, J., & Pillard, R. C. (1991). A genetic study of male sexual orientation. Archives
of General Psychiatry, 48(12), 1089-1096. doi:
10.1001/archpsyc.1991.01810360053008
Bailey, J. M., Dunne, M. P., & Martin, N. G. (2000). Genetic and environmental
influences on sexual orientation and its correlates în an Australian twin sample.
Journal of Personality and Social Psychology, 78(3), 524-536. doi: 10.1037/0022-
3514.78.3.524
Barrett, A. E., & White, H. R. (2002). Trajectories of gender role orientations în
adolescence and early adulthood: A prospective study of the mental health
effects of masculinity and femininity. Journal of health and social behavior,
43(4), 451.
Bartholomaeus, C. (2012). ‘I’m not allowed wrestling stuff’: Hegemonic masculinity
and primary school boys. Journal of Sociology, 48(3), 227-247. doi:
10.1177/1440783311413484
Brooks, G. (2001). Masculinity and Men's Mental Health. Journal of American College
Health, 49(6), 285-297. doi: 10.1080/07448480109596315
Cheng, C. (1999). Gender-Role Differences în Susceptibility to the Influence of
Support Availability on Depression. Journal of personality, 67(3), 440-467. doi:
10.1111/1467-6494.00061
Clarke, V., Ellis, S. J., Peel, E., & Riggs, D. (2010). Lesbian, Gay, Bisexual, Trans &
Queer Psychology: An Introduction. Cambridge: Cambridge University Press.
Cleary, A. (2012). Suicidal action, emotional expression, and the performance of
masculinities. Social Science & Medicine, 74(4), 498-505. doi:
10.1016/j.socscimed.2011.08.002
Connell, R. (1996). Teaching the boys: New research on masculinity, and gender
strategies for schools. The Teachers College Record, 98(2), 206-235.
Connell, R. W., & Messerschmidt, J. W. (2005). Hegemonic Masculinity: Rethinking
the Concept. Gender & Society, 19(6), 829-859. doi:
10.1177/0891243205278639
Curtin, N., Ward, L. M., Merriwether, A., & Caruthers, A. (2011). Femininity Ideology
and Sexual Health în Young Women: A focus on Sexual Knowledge,
- 72 -
Gen şi sexualitate
Embodiment, and Agency. International Journal of Sexual Health, 23(1), 48-62.

doi: 10.1080/19317611.2010.524694
Davison, K. G. (2000). Boys' Bodies în School: Physical Education. The Journal of
Men's Studies, 8(2), 255-266. doi: 10.3149/jms.0802.255
Demetriou, D. Z. (2001). Connell's concept of hegemonic masculinity: A critique.
Theory and Society, XXX, 37-361.
Fadem, B. (2009). Behavioral science (5 ed.). Philadelphia: Wolters Kluwer
Health/Lippincott Williams & Wilkins.
Giddens, A. (2001). Sociology (Fourth ed.). Cambridge: Polity.
Hayes, J. A., & Mahalik, J. R. (2000). Gender Role Conflict and Psychological Distress
în Male Counseling Center Clients. Psychology of Men and Masculinity, 1(2),
116-125. doi: 10.1037/1524-9220.1.2.116
Herek, G. M. (1986). On Heterosexual Masculinity: Some Psychical Consequences of
the Social Construction of Gender and Sexuality. American Behavioral Scientist,
29(5), 563-577. doi: 10.1177/000276486029005005
Herek, G. M. (1998). Correlates of internalized homophobia în a community sample
of lesbians and gay men. Journal of the Gay and Lesbian Medical Association,
2(1), 17-25.
Hershberger, S. L. (2001). Biological factors în the development of sexual orientation.
în A. R. D. A. C. J. Patterson (Ed.), Lesbian, gay, and bisexual identities and youth:
Psychological perspectives (pp. 27-51). New York, NY, US: Oxford University
Press.
Impett, E. A., Schooler, D., & Tolman, D. L. (2006). To Be Seen and Not Heard:
Femininity Ideology and Adolescent Girls’ Sexual Health. Archives of Sexual
Behavior, 35(2), 129-142. doi: 10.1007/s10508-005-9016-0
Kaplan, M. S., & Marks, G. (1995). APPRAISAL OF HEALTH RISKS - THE ROLES OF
MASCULINITY, FEMININITY, AND SEX. Sociology of health & illness, 17(2), 206-
221.
Lefkowitz, E. S., & Zeldow, P. B. (2006). Masculinity and Femininity Predict Optimal
Mental Health: A Belated Test of the Androgyny Hypothesis. Journal of
personality assessment, 87(1), 95-101. doi: 10.1207/s15327752jpa8701_08
Light, R., & Kirk, D. (2000). High school rugby, the body and the reproduction of
hegemonic masculinity. Sport, Education and Society, V(2), 163-176.
Magovcevic, M., & Addis, M. E. (2008). The Masculine Depression Scale:
Development and Psychometric Evaluation. Psychology of Men and Masculinity,
9(3), 117-132. doi: 10.1037/1524-9220.9.3.117
Mankowski, E. S., & Maton, K. I. (2010). A Community Psychology of Men and
Masculinity: Historical and Conceptual Review. American Journal of Community
Psychology, XLV, 73-86.
Matthews, G., Deary, I. J., & Whiteman, M. C. (2005). Psihologia personalitatii. Iasi:
Polirom.
- 73 -
Mori, M., Nakashima, Y., Yamazaki, Y., & Kurita, H. (2002). Sex-role orientation,
marital status and mental health în working women. Archives of Women's
Mental Health, 5(4), 161-176. doi: 10.1007/s00737-002-0148-0
Newcomb, M. E., & Mustanski, B. (2010). Internalized homophobia and internalizing
mental health problems: A meta-analytic review. Clinical psychology review,
30(8), 1019-1029. doi: 10.1016/j.cpr.2010.07.003
Oliffe, J. L., & Phillips, M. J. (2008). Men, depression and masculinities: A review and
recommendations. Journal of Men's Health, 5(3), 194-202. doi:
10.1016/j.jomh.2008.03.016
Peralta, R. L. (2007). College Alcohol Use and the Embodiment of Hegemonic
Masculinity among European American Men. Sex Roles, LVI, 741–756.
Read, S., & Grundy, E. (2011). Mental health among older married couples: the role
of gender and family life. Social psychiatry and psychiatric epidemiology, 46(4),
331-341. doi: 10.1007/s00127-010-0205-3
Renold, E. (2001). Learning the 'Hard' Way: Boys, hegemonic masculinity and the
negotiation of learner identities în the primary school. British Journal of
Sociology of Education, 22(3), 369-385. doi: 10.1080/01425690120067980
Siever, M. D. (1994). Sexual orientation and gender as factors în socioculturally
acquired vulnerability to body dissatisfaction and eating disorders. J Consult Clin
Psychol., 62(2), 252-260.
Theodore, P. S., & Basow, S. A. (2000). Heterosexual masculinity and homophobia: A
reaction to the self? Journal of homosexuality, 40(2), 31.
Tozer, E. E., & Hayes, J. A. (2004). Why Do Individuals Seek Conversion Therapy?: The
Role of Religiosity, Internalized Homonegativity, and Identity Development. The
Counseling Psychologist, 32(5), 716-740. doi: 10.1177/0011000004267563
- 74 -
DETERMINANȚĂ CULTURALĂ ÎN SĂNĂTATE.
RASĂ ŞI ETNIE
Cătălin-George FEDOR
INTRODUCERE
Capitolul de față își propune să treacă succint în revistă modalitățile în care au

fost abordate, având relevanţă pentru sănătate, conceptele de rasă și comunitate
etnică. Perspectiva este una sociologică. Accentul cade pe evidențierea particularităților
de ordin cultural al grupurilor sociale definite prin prisma acestor concepte, iar
concluziile scot în evidență, pe de o parte, faptul că diferenţele între starea de
sănătate a acestor grupuri particulare este condiţionată primordial de factorii istorici
şi de mediu, iar, pe de altă parte, promovarea sănătății în rândul acestor grupuri
trebuie să țină cont de diferențele culturale specifice lor.
1. COMUNITĂȚI ETNICE ȘI RASIALE
Definirea comunităţilor etnice presupune identificarea unor elemente cheie şi a

caracteristicilor sale dominante. În abordarea clasică, noţiunea de „comunitate
etnică” este strâns legată de noţiunea de „etnie”, adesea legată de noţiunea de
„rasă” (Lieberson, 1961), iar etnia este corelată cu noţiunea de „grup etnic”, acesta
fiind definit în termeni de diferenţe culturale (Van den Berghe, 1967), de graniţe
sociale (Barth, 1969) sau de credinţă subiectivă în descendenţa comună (Weber,
[1922] 1968).
În ciuda faptului ca termenii de „rasă” și „etnicitate” sunt utilizați, adesea, ca
termeni interschimbabili, se impune să le atribuim semnificații diferite.
Referindu-se la termenul ,,etnie”, Bauman (2004) susţine că originile sale pot fi
trasate în Grecia în termenul „ethnos”, fiind utilizat cu referire la bandă, trib, rasă,
popor. În istoria mai recentă a imigranţilor şi coloniştilor, termenul „etnic” se
încadrează în dihotomia ,,noi” şi ,,ei” (Stephan, 1985; Williams, 1977), unde ,,noi”
Cătălin-George Fedor
desemnează majoritatea văzută ca non-etnică, iar „ei” semnifică imigranţii sau

minorităţile (sau etnicii).
Termenul „grup etnic” este definit în multiple feluri. El este explicat în termeni
de trăsături culturale sau este analizat în termeni ce aparţin socio-psihologiei (Rosen,
1959). O definiţie ce se doreşte a fi exhaustivă o dă Barth (1969) conform căruia
grupul etnic este o populaţie caracterizată prin patru criterii clare: o vastă auto-
perpetuare biologică; existenţa de valori culturale fundamentale care realizează o
unitate evidentă a formelor culturale; crearea unui domeniu de comunicare şi
interacţiune; membrii acestuia se identifică ca aparţinând sieşi şi sunt identificaţi de
alţii ca fiind o categorie distinctă de alte categorii ale aceleaşi ordini sociale.
Un grup etnic este marcat de conștiință de sine, prin faptul că membrii săi se
consideră ca făcând parte dintr-un popor și sunt priviți ca atare de către ceilalți
(Cornell și Hartmann, 1998).
Observăm multiple semnificaţii atribuite grupului etnic şi, implicit, comunităţii
etnice, în funcţie de accentul pus de către diverşi autori ce analizează anumite
segmente ale etniei sau etnicităţii. Există o largă perspectivă a definiţiilor şi
interpretărilor posibile ale etnicităţii, în general aceasta fiind văzută ca o cale de a
prezerva o moştenire culturală dată ce furnizează o conexiune mai intimă cu
societăţile largi, impersonale (Bruhn, 2005).
Smith (1981) defineşte etnia sau comunitatea etnică drept un grup social ai
cărui membri împărtăşesc un sens al originii comune, pretind un destin şi o istorie
comună şi distinctivă, posedă una sau mai multe caracteristici distinctive şi simt un
sens al unicităţii colective şi al solidarităţii. Pentru a se creea sensul comunităţii, între
membrii grupului este necesar să existe legături, văzute de autor ca fiind primordiale, în
jurul cărora să se construiască sentimentul apartenenţei la grupul social respectiv.
Distinctivitatea istoriei şi una sau mai multe dimensiuni culturale (religie, limbă,
culoare, obiceiuri), relaţiile culturale desfăşurate în contextul acestor similarităţi
culturale, reprezintă caracteristicile importante în identificarea comunităţii etnice.
Conform autorului, natura şi intensitatea dimensiunilor culturale şi sensul originii
grupului şi istoriei variază puternic printre grupurile etnice în funcţie de accentul pus
pe una dintre caracteristici. Astfel, în definirea comunităţii etnice, dimensiunile
culturale pot să rămână secundare ca importanţă faţă de sensul originilor comune şi
al istoriei grupului. Sensul unei istorii comune constituie centrul identităţii grupului
şi, totodată, al unicităţii sale. De multe ori istoria comună nu reflectă realitatea decât
parţial, fiind inventată, redescoperită de membrii grupului respectiv, însă fundamentele
istorice reale şi sensul comun al originilor şi al istoriei, cu toate deformările şi riturile,
fac ca o comunitate să fiinţeze. De asemenea, pentru ca o comunitate să existe,
trebuie să existe şi un set de sentimente împărtăşite printre membrii săi, un sens
destul de larg răspândit al apartenenţei şi o recunoaştere a alterităţii, atât din partea
membrilor, cât şi din partea celorlalţi.
- 76 -
Determinanţă culturală în sănătate. Rasă şi etnie
MacQueen et al (2001) definesc etnia sau comunitatea etnică prin legăturile

sociale, simțul localizării spațiale și împărtășirea unor valori comune ale membrilor
ei. Astfel, comunitatea etnică reprezintă un grup de oameni cu diverse caracteristici
care sunt legaţi împreună prin legături sociale, perspective comune împărtăşite şi
angajarea în acţiuni comune, în localizări sau organizări geografice distincte. Una
dintre caracteristicile comunităţii a fost identificată ca fiind simţ al locului, ceva ce ar
putea fi localizat şi descris, ce denotă un sentiment al localizării sau frontierelor. În
fine, o altă caracteristică definitorie este împărtășirea de interese și perspective
comune ca semn al apartenenței la comunitate.
Analizând modul în care comunităţile etnice influenţează societatea din care fac
parte, Korgen (2008) vede în comunitatea etnică un actor colectiv, comunitatea
etnică posedând, astfel, viaţa sa proprie. În acord cu acest punct de vedere,
comunitatea etnică este capabilă de acţiuni colective şi concertate destinate să
atingă scopuri şi obiective specifice. Autoarea identifică şi reţine patru elementele
constitutive definiţiei comunităţii etnice, elemente care, în opinia sa, par să constituie
cea mai comprehensivă definiţie a comunităţii etnice. Acestea sunt: grupul de oameni
care se definesc ca membri ai comunităţii etnice sau care împărtăşec o identitate
etnică comună; organizaţii şi agenţii politice care promovează cauza grupului etnic,
le facilitează accesul la diverse servicii (printre care și cele de sănătate) etc.; o
conştiinţă continuă şi un efort deliberat pentru a asigura supravieţuirea comunităţii
prin intermediul activităţilor care crează o moştenire şi celebrează un patrimoniu
comun, toate urmărite în mod activ prin instituţii cum ar fi familia, şcoli şi biserică
(sau moschee); graniţele sau frontierele spaţiale şi/sau sociale care disting între
comunitatea etnică şi societatea în ansamblu, cum ar fi demarcaţii fizice ca străzi,
cartiere, dar, de asemenea și markeri sociali incluzând apartenenţa şi/sau activitatea
în organizaţii şi instituţii ale comunităţii etnice.
Bourdieu (1980) aduce în discuție „habitusul etnic” care poate fi utilizat ca
instrument analitic pentru a explora modul în care membrii unui grup social vin să
dobândească, ca rezultat al socializării lor, un set de dispoziţii încorporate sau
moduri de a vedea sau trăi în lume. Acest set de dispoziţii operează cel mai adesea la
nivelul inconştient şi ar putea cuprinde, în cazul etnicităţii, lucruri diverse cum ar fi
atitudini faţă de limbă, îmbrăcăminte, dietă şi practici privind sănătatea. Punctul
cheie al teoriei lui Bourdieu, constă în faptul că habitusul este „modelat de”, dar şi
„modelează” condiţiile culturale şi sociale obiective care îl înconjoară. Habitusul
reflectă sisteme de dispoziţii durabile şi transpozabile, structurate, predispuse a
funcţiona ca structuri respectiv principii generatoare şi organizatoare de practici.
Este principiul generator de strategii inconştiente sau doar parţial controlate, numite
„strategii obiective”, cu rol în „reproducerea” socială (Bourdieu, 1974).
Problematica raselor a apărut odată cu expansiunea colonială specifică secolelor
XVI-XIX, fiind efectul conștientizării de către europeni a diferențelor între diferitele
populații din punctul de vedere al culturii și al aspectului. Astfel, conceptul de rasă a
- 77 -
intrat în uzul popular și științific ca un mijloc de clasificare a grupurilor care anterior

erau necunoscute. Întrucât simpla clasificare a diverselor comunități în grupuri
rasiale nu satisfăcea exigențele epistemologice, oamenii de știință au încercat să
clasifice aceste grupuri într-o ierarhie, pe baza abordării evoluţioniste. Secolul al-XIX-
lea este cel în care se încetăţeneşte conceptul de „evoluţie” atât în domeniul
biologic, cât şi în cel socio-cultural. Deşi idei evoluţioniste pot fi descoperite încă din
antichitatea greacă sau din evul mediu arab, evoluţionismul ca teorie coerentă în
biologie apare graţie lui Lamark şi Darwin, primul bazat pe cauze finale, iar al doilea
pe hazard şi selecţie naturală. Omul este acum considerat ca produsul unui lung
proces evolutiv. Nu mai este o fiinţă aparte, ci un animal dotat, printre altele, cu
uriaşe posibilităţi cognitive (Bălăceanu-Stolnici, 2014).
Teoria evoluționistă propusă de Darwin, care susține faptul că speciile sunt
angrenate într-o luptă pentru existență, o selecţie naturală în urma căreia numai
variantele avantajoase vor supraviețui, a fost acceptată pe scară largă în această
perioadă. De exemplu, Spencer (1864) a răspândit influența argumentului evolutiv,
sugerând faptul că diferite grupuri sociale, inclusiv rase, s-au aflat în diferite stadii de
evoluție, iar grupurile cele mai avansate au fost destinate să domine grupuri mai
puțin “avantajate”. Această idee, numită darwinism social (pe care însuși Darwin nu
a susținut-o), a determinat justificarea imperialismului european și a modalității în
care America a tratat minoritățile sale rasiale.
Begley (1995) consideră problematica raselor ca fiind una controversată. Ideea
conform căreia oamenii cu aspect fizic similar, dar de diferite naționalități, au
constituit rase diferite, a fost larg răspândită. Conceptul a fost definit în termeni
destul de vagi, iar unii cercetători (aparţinând, în special, antropologiei fizice) au
redus domeniul său de aplicare la trei mari grupuri rasiale: negroidă, caucaziană și
mongoloidă sau, altfel spus, negrii, albii și asiaticii. Alți specialiști au susținut faptul
că populațiile umane au fost întotdeauna supuse unui anumit grad de încrucișare
care a crescut foarte mult în ultimele secole, producând grupuri mari de oameni care
sfidează o astfel de clasificare rasială. De aici apare ideea că, probabil, aşa-numitele
“rase pure” să nu fi existat nici o dată. Conform acestei ipoteze, rasa este un mit
cultural, o etichetă care nu are nici un fundament biologic, însă este anexată
grupurilor pentru a susține distincții sociale stigmatizante. Cu toate acestea,
problema variaţiilor în cadrul umanităţii şi a definirii ştiinţifice a conceptului de
„rasă” rămâne o direcţie de bază în cercetările biologice.
Din altă perspectivă, semnificația socială pe care rasele o au este una deosebită.
Distincțiile rasiale sunt semnificative deoarece le acordăm însemnătate. Din moment
ce oamenii consideră că diferențele rasiale sunt reale și importante și se comportă în
consecință, aceste diferențe devin reale și importante. Prin urmare, principalele
întrebări cu care se confruntă sociologii care studiază relațiile rasiale se referă la
consecințele sociale ale categorisirii rasiale. Întrucât unele grupuri rasiale şi etnice au
avut mai mult succes (măsurat material) decât altele, s-a încercat decriptarea
- 78 -
diferenţelor. O explicație în acest sens este aceea conform căreia culturile și valorile
acestor grupuri diferă. Valorile unor anumite grupuri sunt considerate a fi mai
favorabile succesului decât altele. Majoritatea sociologilor resping acest argument,
pe care Steinberg (1981) îl definește ca fiind un “mit etnic”. Acest raționament este
pur și simplu o nouă formă de darwinism social, în care supraviețuiesc culturile cele
mai avantajate.
2. ASPECTE PRIVIND SĂNĂTATEA

ÎN RÂNDUL COMUNITĂŢILOR ETNICE ŞI RASIALE
Bazându-se pe ideea că unele rase s-au aflat într-un stadiu mai avansat de
evoluție decât altele, unii oameni de știință au încercat să măsoare diferențele inter-
rasiale, în special în ceea ce privește inteligența, iar rezultatele obținute au fost
folosite pentru a susține faptul că au existat diferențe mari în ceea ce privește nivelul
de inteligență, determinate genetic (Herrnstein şi Murray, 1994). Comparaţiile
favorite s-au făcut, în special, între afro-americani şi caucazieni, iar autorii susţin
faptul că o mare parte a diferenței dintre mediile rezultatelor obținute de afro-
americani, în comparație cu cele obținute de caucazieni, poate fi atribuită eredității,
mai degrabă decât influenței mediului. Autorii utilizează o varietate de studii despre
rase și inteligență pentru a-și sprijini afirmația. Însă rezultatele au fost interpretabile.
În timp ce mediile rezultatelor obținute de afro-americani erau, de obicei, sub
mediile obținute de caucazieni, cele mai mari variații s-au remarcat în cadrul fiecărui
grup şi nu între grupuri. Altfel spus, mulți afro-americani au obținut rezultate mai
bune decât unii caucazieni.
Principalul contraargument la teza privind determinismul genetic constă în
faptul că, din moment ce testele de inteligență evaluează realizările academice și nu
potențialul înnăscut, fondul sărac în care s-au dezvoltat unii afro-americani și
educația sub standardele normale pe care aceștia au primit-o oferă o explicație
rezonabilă pentru rezultate lor mai mici.
Pe ansamblu, cercetările multiple efectuate au eșuat în mod repetat în a
demonstra faptul că grupurile rasiale diferă în ceea ce privește capacitatea lor
înnăscută de învățare. În zilele noaste, marea majoritate a oamenilor de știință în
domeniul științelor sociale respinge ideea conform căreia ar exista o rasă care să fie
superioară în inteligență sau orice altă caracteristică decât alta, cel puțin în măsura
în care astfel de abilități sunt determinate în mod ereditar.
Dintr-o altă perspectivă (a diferenţelor între succesele înregistrate de diferitele
comunităţi etnice și rasiale), o privire mai atentă asupra experiențelor imigranților în
America (inclusiv cea a afro-americanilor) relevă faptul că nu toate grupurile de
imigranți încep de jos (Steinberg, 1981). Unele grupuri sosesc cu abilitățile necesare
pentru a concura pe piața americană a muncii, în timp ce altele nu sunt la fel de bine
- 79 -
dotate. Mai mult decât atât, competențele deținute de unele grupuri sunt puternic
solicitate iar pentru alte grupuri există mai puține oportunități. Prin urmare, autorul
susține faptul că succesul unui grup de imigranți depinde de structura ocupațională a
țării sale de origine, de locul grupului în respectiva structură și de structura
ocupațională a noii țări. În acest sens, unele comunităţi (cu precădere de caucazieni)
au apreciat în mod tradițional realizările educaționale și profesionale, precum și
faptul că aceastea au contribuit la succesul lor. Însă, dacă aceștia ar fi întâmpinat o
structură ocupațională care nu ar fi oferit nicio speranță pentru îndeplinirea acestor
aspirații, și-ar fi redus obiectivele în mod corespunzător. Prin contrast, sursa sărăciei
afro-americanilor raportată la grupurile de imigranți caucazieni constă în gama
oportunităților care îi așteptau după sclavie. Sudul era o regiune înapoiată din punct
de vedere economic, iar afro-americanii au rămas legați de pământ și supuși unor
condițiile care, în multe cazuri, erau mai grave decât cele pe care le-au cunoscut sub
sclavie. Marea majoritate a imigranților caucazieni s-a stabilit în nord, unde industria
a pus la dispoziție locuri de muncă și a oferit şanse de educație pentru lucrătorii
contribuabili.
Având în vedere generațiile care au îndurat discriminarea socială, economică,
politică și juridică care a urmat, precum și faptul că afro-americanii au profitat
ulterior de oportunitățile care s-au ivit în calea lor, considerăm că nu este necesar să
se apeleze la argumente privind predispoziţii înnăscute pentru a explica diferența
dintre realizările obținute de imigranții afro-americani și cei caucazieni.
Disputa între determinismul genetic şi influenţa altor factori (sociali, culturali,
economici, ecologici etc.) s-a manifestat şi în domeniul sănătăţii membrilor diferitelor
grupuri etnice şi rasiale. Studiile recente la care vom face apel în continuare arată că
accentul cade pe influenţa factorilor de mediu, în detrimentul celor genetici.
Definiția socială a sănătăţii este derivată dintr-o lucrare a lui Parsons (1951) și se
referă la capacitatea unui individ de a juca roluri, cu alte cuvinte, de a funcționa din
punct de vedere social. Însă, traiectoriile sociale ale indivizilor variază în funcție de
caracteristicile sociale determinante (precum vârsta, sexul, rasa, etnia și statutul
socio-economic), dar şi de riscul de boală (Bartley, Blane şi Montgomery, 1997). De
exemplu, un individ născut într-o familie mai săracă va avea o traiectorie diferită de
boală pe parcursul vieții decât o persoană născută într-o familie cu mijloace
financiare și sociale mai bune. Individul mai sărac acumulează riscuri sau dezavantaje
pe parcursul vieții care își fac simțită prezenţa la vârsta adultă. Sănătatea depinde de
experiența avută de individ pe tot parcursul vieții sale, fiind compusă din acumulări
de risc. Wadsworth (1997) arată că reducerea problemelor de sănătate atunci când
individul ajunge la vârsta mijlocie sau chiar mai târziu va avea cu atât mai mult
succes cu cât tentativele pentru a diminua aceste riscuri sunt inițiate mai devreme.
Autorul susţine că există unele inegalități în domeniul sănătății, acestea fiind
asociate cu specificul social și biologic al indivizilor, iar reducerea inegalităților în
- 80 -
domeniul sănătății implică reducerea factorilor de risc pentru respectivele grupuri

diferite de indivizi, cât mai devreme posibil, pe parcursul vieții acestora.
S-au constatat însă neconcordanțe persistente între diferite grupuri rasiale și
etnice referitoate la accesul la îngrijirea medicală (Escarce, Epstein, Colby şi
Schwartz, 1993). Minoritățile rasiale și etnice și locuitorii din mediul rural au avut
acces mai redus la servicii medicale. Acest model a fost mai pregnant în rândul
latinilor și asiaticilor din mediul rural (Mueller, Patil şi Boilesen, 1998), în special în
cazul populațiilor de refugiați. Ratele mortalităţii în rândul afro-americanilor sunt
mai mari cu aproximativ 50% față de cele ale americanilor caucazieni (Nickens,
1995). Ratele mortalităţii ridicate sunt, în parte, legate de statutul socio-economic
inferior datorită ocupațiilor, veniturilor și nivelului de educație care este, în general,
inferior în cazul minorităților.
De asemenea, un factor important ce intervine în acestă ecuaţie pare a fi
discriminarea în societate, inclusiv segregarea rezidenţială. Discriminarea se
acumulează în timp și conduce la neputință, frustrare și conștiință negativă de sine
care, la rândul lor, contribuie la creșterea ratei mortalităţii (Hurley, 1995).
Pentru rezolvarea acestor probleme a fost conceput, din punct de vedere
sociologic, un model unitar privind accesul la serviciile sanitare, menit să niveleze
discrepanţele semnalate de studiile invocate mai sus (Andersen, 1995). Acest model
ia în calcul caracteristicile la care sunt predispuși indivizii, incluzându-le pe cele de
origine endogenă, precum și datele demografice, structura socială, dar și convingerile şi
atitudinile despre sănătate. Acestora li se adaugă resursele comunitare și personale,
respectiv relațiile sociale sau sprijinul social.
Cunoștințele despre normele culturale, valorile și convingerile specifice, precum
și aprecierea acestora trebuie să devină o componentă majoră a programelor de
promovare a sănătății în rândul minorităților (Tseng şi Ellyne, 1990).
3. CONCLUZII
După cum am văzut, în general, prin comunitate etnică înțelegem membrii unui
grup care își afirmă o identitate distinctă dată de conștiința unei istorii sau a unei
origini comune. Acest fapt de conștiință se fundamentează pe unele criterii relativ
obiective, cum ar fi limba, religia, instituțiile sau trăsăturile culturale comune.
Rezultă astfel, faptul că apartenența etnică, în calitate de fapt de conștiință, poate fi
definită prin semnificația pe care o dă individul criteriilor enumerate mai sus.
O dată cu apariţia darwinismului, sociologia a fost procupată de ideea că unele
grupuri umane, în special rase, ar fi mai avantajate din punct de vedere biologic sau
cultural decât altele. Pot fi identificate diferențe culturale între grupuri, care pot
avea consecințe economice, însă aceste diferențe reflectă, mai probabil, experiențele
- 81 -
istorice ale unui grup decât valoarea pe care membrii constituenţi o acordă succesului
economic.
În acelaşi registru, pot fi identificate diferenţe privind starea de sănătate a
membrilor diferitelor grupuri etnice şi rasiale, însă aici nu prevalează un determinism
genetic real, ci influenţa factorilor de mediu care a dus la un decalaj în domeniul
sanitar în rândul acestor grupuri. Pentru a-și îndeplini misiunea programele create
pentru eliminarea acestui decalaj şi dedicate minorităților etnice şi rasiale trebuie să
fie însă sensibile la diferențele culturale și specifice ale unei anumite populații.
BIBLIOGRAFIE
Andersen, R. (1995). Revisiting the Behavioral Model and Access to Medical Care:
Does it Matter? Journal of Health and Social Behavior, 36, 1-10.
Bauman, T. (2004). Defining Ethnicity. The SAA Archaeological Record, 4 (4), 12-14.
Barth, F. (1969). Ethnic Groups and Boundaries, Oslo: Universitetsforlaget.
Bartley, M., Blane, D., and Montgomery, S. (1997). Health and the Life Course: Why
Safety Nets Matter. British Medical Journal, 314, 1194-1196.
Bălăceanu-Stolnici, C. (2014). Orizonturile multiple ale antropologiei. în A. Kozma, C.
Glavce, C. Bălăceanu-Stolnici (Eds.), Antropologia şi orizonturile ei, 7-18.
Bucureşti: Niculescu.
Begley, S. (1995). Three Is Not Enough. Newsweek, 13, 67-69.
Bourdieu, P. (1974). Avenir de classe et causalité du probable. Revue française de
sociologie, XV, 3-42.
Bourdieu, P. (1980). Le sense pratique, Paris: Les Editions de Minuit.
Bruhn, J. (2005). The sociology of community connections, New York: Kluwer
Academic/Plenum Publishers.
Cornell, S., Hartmann, D. (1998) Ethnicity and Race. Thousand Oaks: Pine Forge.
Escarce, J., Epstein, K., Colby, D., Schwartz, J. (1993). Racial Differences în the
Elderly’s Use of Medical Procedures and Diagnostic Tests. American Journal of
Public Health, 83, 948-954.
Gordon, M. (1964). Assimilation în American life: the role of race, religion, and
national origins, New York: Oxford University Press.
Herrnstein, R., Murray, Ch. (1994). The Bell Curve. New York: Free Press.
Hurley, A. (1995). Environmental Inequalities: Race, Class, and Industrial Decline în
Gary, Indiana 1945–1980. Chapel Hill: University of North Carolina Press.
Korgen, K. (2008). Contemporary readings în sociology, Sage Publications.
Lieberson, S. (1961). A Societal Theory of Race and Ethnic Relations. American
Sociological Review, 26, 902-910.
- 82 -
MacQueen, K., McLella, E., Metzger, D. et al. (2001). What is Community? An

Evidence-Based Definition for Participatory Health. American Journal of Public
Health, 91 (12), 1929-1938.
Mueller, K., Patil, K., Boilesen, E. (1998). The Role of Uninsurance and Race în
Healthcare Utilization by Rural Minorities. Health Services Research, 33 (3), 597-
610.
Nickens, H. (1995). The Role of Race/Ethnicity and Social Class în Minority Health
Status. Health Services Research, 30 (31), 151-162.
Parsons, T. (1951). The Social System. New York: Free Press.
Rosen, B. (1959). Race, Ethnicity, and the Achievement Syndrome. American
Sociological Review, 24, 47-60.
Smith, A. (1981). The Ethnical Revival în the Modern World, Cambridge: Cambridge
University Press.
Spencer, H. (1864). The Principles of Biology. London: Williams and Norgate.
Steinberg, S. (1981). The Ethnic Myth. New York: Atheneum.
Stephan, W. (1985). Intergroup Relations. în L. Gardner, A. Eliot (Eds.), Handbook of
Social Psychology, 639-643, New York: Random House.
Tseng, R., Ellyne, D. (1990). Perspectives on Developing a Course în Multicultural
Health Promotion. Issues în Aging, 44-48.
Van den Berghe, P. (1967). Race and Racism: A Comparative Perspective. New York:
Wiley.
Wadsworth, M. (1997). Health Inequalities în the Life Course. Social Science and
Medicine, 44, 859-869.
Weber, M. ([1922] 1968). Economy and Society. New York: Bedminster Press.
Williams, R. (1977). Mutual Accomodation: Ethnic Conflict and Cooperation.
Minneapolis: University of Minnesota Press.
- 83 -
INTERACȚIUNI SOCIALE, INFLUENȚĂ
ȘI COMPORTAMENTE IMPORTANTE PENTRU SĂNĂTATE
Ștefan BONCU
1. DESPRE PSIHOLOGIA SOCIALĂ
Psihologia socială a fost definită ca studiul felului în care gândurile, sentimentele

şi comportamentele oamenilor sunt influenţate de prezenţa reală sau imaginată a
celorlalţi (Allport, 1942).
Psihologii sociali studiază comportamentul întrucât acesta poate fi observat.
Termenul de comportament se referă nu numai la activităţile motorii mari (de
exemplu, a alerga, a sări, a se apleca), ci şi la acţiuni mai subtile, ca zâmbetul ori
clipitul din pleoape, precum şi la ceea ce spunem ori scriem. Din acest punct de
vedere, comportamentul este verificabil în mod public. Totuşi, se cuvine menţionat
că înţelesul acordat termenului de comportament depinde de perspectiva teoretică,
de background-ul cultural şi de interpretarea personală a cercetătorului.
Psihologii sociali nu se interesează numai de comportamente, ci şi de sentimente,
gînduri, credinţe, atitudini, intenţii, scopuri, etc (Myers, 1994). Toate acestea nu sunt
direct observabile, dar pot fi inferate din comportament cu mai multă sau mai puţină
certitudine. Astfel de procese non-observabile au o mare importanţă, căci ele pot
dirija comportamentul observabil. Cercetarea legăturii dintre atitudini şi comportamente
a format obiectul multor demersuri experimentale şi s-a bazat tocmai pe această
presupunere. Există, de asemenea, multiple antecedente ori repercusiuni ale
comportamenului uman la nivelul proceselor ce se produc în creier. În special în
cadrul cogniţiei sociale, psihologii sociali încearcă să pună în relaţie aspecte ale
comportamentului social cu structurile şi procesele cognitive (Fiske et al., 2013).
Ceea ce face ca disciplina aceasta să fie socială este faptul că ea tratează despre felul
în care indivizii umani sunt afectaţi de ceilaţi prezenţi fizic (un public într-o sală de
spectacole), despre care individul îşi imaginează că ar fi prezenţi (de pildă, anticipând
evoluţia sa în faţa unui public) sau a căror prezenţă este implicată. Ultimul tip de
influenţă este deosebit de complexă şi ţine de natura socială a trăirilor noastre ca
fiinţe umane. De exemplu, gândirea se foloseşte de cuvinte, iar cuvintele derivă din
limbaj şi comunicare, ce n-ar exista în lipsa interacţiunii sociale (Pinker, 2009). Astfel,
gândirea însăşi, o activitate interiorizată şi intimă, se bazează, de fapt, pe prezenţa
implicată a altora. De exemplu, cei mai mulţi indivizi nu aruncă hârtii pe stradă, chiar
Interacţiuni sociale, influenţă şi comportamente importante pentru sănătate
dacă nu există nimeni în preajmă şi chiar dacă ştiu bine că nu există posibilitatea de a
fi surprinşi, şi aceasta pentru că în comunitate s-a construit o convenţie foarte
puternică sau o normă socială ce condamnă astfel de comportamente. Ea implică
existenţa altor persoane şi determină comportamentul chiar şi în condiţiile absenţei
fizice a acestora.
Psihologia socială este o ştiinţă (şi nu un altfel de activitate spirituală: filosofie,
artă ori religie) întrucât utilizează metoda ştiinţifică pentru a construi şi testa teorii.
La fel cum fizica foloseşte concepte ca electroni, atomi, cuante pentru a explica
fenomene fizice, în câmpul psihologiei sociale au apărut concepte ca atitudine,
disonanţă, identitate, stereotip pentru a explica fenomenele psiho-sociale. Potrivit
metodei ştiinţifice, nici o teorie nu este adevărată numai pentru că are coerenţă
internă şi se susţine din punct de vedere logic. Dimpotrivă, teoria devine validă pe
baza corespondenţei cu faptele (Greenwood, 2003). Psihologii sociali construiesc teorii
din datele despre realitate şi/sau din teoriile anterioare şi apoi efectuează cercetări
empirice în cadrul cărora sunt colectate şi analizate date pentru a-şi testa teoriile.
Tratând despre grupuri, norme, limbaj, comportament intergrupuri, psihologia
socială se află în strânsă legătură cu sociologia şi antropologia socială. În general,
sociologia caută răspunsuri la întrebări privind structura, funcţionarea şi modalităţile
de schimbare ale grupurilor, organizaţiilor, categoriilor sociale şi ale societăţilor.
Pentru sociologie, unitatea de analiză este grupul ca întreg mai degrabă decât
indivizii care-l compun. Antropologia socială are apoximativ aceeaşi abordare, dar ea
a manifestat întotdeauna interes pentru societățile “exotice” (societăţi tribale ce
există sau au existat în regiuni în care nu a pătruns sistemul capitalist). Pentru
psihologia socială unitatea de analiză este individul ce evoluează în grup. Ea caută să
explice cum interacţiunile şi cogniţiile sunt influenţate şi influenţează cultura.
Psihologia socială contemporană se înrudeşte îndeaprope cu sociolingvistica şi cu
studiul limbajului şi al comunicării. Ea oferă suport teoretic şi empiric pentru
numeroase ramuri ale psihologiei, precum psihologia organizaţională sau psihologia
sănătății. Există chiar o psihologie socială clinică, în cadrul căreia se utilizează
rezultatele cercetărilor din psihologia socială pentru elucidarea problemelor legate
de adaptare (Dafinoiu et al., 2014).
În capitolul de față vom expune câteva teme fundamentale pentru psihologia
socială, ce ilustrează importanța interacțiunilor sociale, și ne vom strădui să le
punem în legătură cu unele comportamente importante pentru sănătate.
2. FORMAREA NORMELOR DE GRUP
Ceea ce ne frapează la un grup social, adică la un ansamblu de persoane aflate

în interacţiune faţă în faţă, este similaritatea atitudinilor şi conduitelor, care face ca,
în multe situaţii, grupul să acţioneze aidoma unui singur individ. În mod firesc,
cercetările de pionierat în domeniul fenomenelor de grup şi în cel al influenţei
- 85 -
Ştefan Boncu
sociale şi-au propus să abordeze acest fenomen al uniformităţii. S-a înţeles repede
că nici imitaţia (influenţa exercitată de modele superioare), nici facilitarea socială nu
pot oferi explicaţii mulţumitoare. Sursele posibile ale acestei uniformităţi de
comportament erau în număr de trei: (a) similaritatea afinităţilor pe care membrii le
avuseseră înainte de a se constitui grupul - dar aceasta presupunea o viziune
individualistă asupra grupului şi un imobilism al acestuia; (b) influenţele similare ce
acţionează din exterior asupra fiecăruia din membrii grupului - o explicaţie care
probează aceleaşi deficienţe; (c) influenţa reciprocă a membrilor grupului (Boncu,
2002). Ipoteza din urmă părea cea mai validă şi avea să conducă la constituirea unui
domeniu al psihologiei sociale şi, mai apoi, a unei ştiinţe de sine stătătoare: dinamica
grupului. Conceptul crucial, exprimând puterea fiecăruia dintre membri asupra
celuilalt şi a grupului asupra tuturor, fusese de mult inventat: norma de grup. Dar
până atunci nici o cercetare nu-i oferise un fundament experimental. Cel ce s-a
încumetat să o facă, demonstrând magistral forţa şi subtilitatea metodei experimentale,
a fost Muzafer Sherif, a cărui credinţă era că normele sociale apar ca să ghideze
comportamentul în situaţii ambigue (Sherif, 1935; Sherif, 1937).
Normalizarea implică, nu în mod necesar influenţa reciprocă a membrilor
grupului. Ea se produce în cazurile în care membrii grupului au competenţă egală şi
sunt relativ puţin dispuşi să impună propria poziţie celorlalţi. Fenomenul
fundamental în situaţiile de normalizare constă în inexistenţa unei norme stabilite
dinainte, pe care grupul ar impune-o indivizilor fără ca el însuşi să fie sensibil la
poziţia acestora. Lipsa consensului majorităţii cu privire la răspunsul corect face ca
membrii, nesiguri pe răspunsurile lor, să exercite influenţă unul asupra altuia şi să
sfârşească prin a adopta o normă comună, ce întruneşte adeziunea tuturor şi
exprimă poziţia grupului faţă de stimulul respectiv.
Sherif susţinea că grupul constituie o entitate unică, deosebită de fiecare individ
în parte şi de adiţionarea lor. Cercetările asupra formării normelor de grup au fost
inspirate tocmai de această idee. El va arăta că, în domeniul perceptiv, interacţiunea
indivizilor conduce la construirea unor norme comune, diferite de standardele
individuale şi preluate de indivizii care-şi abandonează propriile norme (Sherif, 1970).
Pentru a reproduce în laborator situaţiile din viaţa cotidiană în care realitatea
fizică este ambiguă, neconstrângătoare, îngăduind alegerea unei poziţii, Sherif a ales
efectul auto-cinetic (Adams, 1912). Acest fenomen, cunoscut până atunci astronomilor
şi fizicienilor, constă în faptul că, în întuneric deplin, un punct luminos fix apare
ochiului uman ca aflându-se în mişcare. Distanţa pe care se deplasează punctul
diferă de la un individ la altul, dar rămîne relativ constantă la acelaşi individ.
Cercetătorul a organizat şedinţe individuale şi şedinţe de grup (Sherif, 1935). În
cadrul celor dintâi, el cerea subiecţilor să dea estimări succesive ale deplasărilor
punctului luminos. În şedinţele de grup subiectul avea de îndeplinit aceeaşi sarcină,
numai că, de data aceasta se afla în compania altor doi subiecţi care-şi rosteau şi ei
aprecierile cu voce tare. În urma analizei rezultatelor din experimentele individuale,
Sherif a ajuns la concluzia că, în decursul mai multor estimări, fiecare individ îşi
- 86 -
formează o manieră de a percepe mişcarea punctului luminos, o normă individuală

ce guvernează, îndată după ce a fost făurită, percepţia individului asupra
deplasărilor. Este evident că norma aceasta îl ajută pe subiect să introducă o
structură şi un înţeles în situaţia ambiguă şi, în plus, îl face să fie constant, în acord
cu el însuşi. Cât priveşte situaţia în care indivizi cu norme deja construite formează
un grup de evaluatori, se constată că oricît de diferite ar fi percepţiile lor la început,
ei ajung să stabilească o normă întrunind adeziunea tuturor, superioară normelor
individuale întrucât instaurează consensul (Sherif, 1935). Confirmând o ipoteză foarte
îndrăzneaţă, Sherif a arătat că în şedinţele individuale ce urmează şedinţelor de grup,
subiecţii utilizează norma colectivă - indiciu convingător al acceptării ei private,
întrucât apelul la normă se petrece în lipsa presiunii grupului.
Una din consecinţele însemnate ale procesului de normalizare o constituie
faptul că, având posibilitatea să participe activ la elaborarea normei comune,
membrii grupului vor susţine ulterior cu tărie norma şi se vor arăta rezistenţi în faţa
schimbării. O a doua consecinţă se referă la întărirea coeziunii grupului (Leyens,
1979). Participând la o negociere în care ceilalţi au făcut tot atâtea concesii ca şi el, şi
constatând similaritatea dintre propria opinie şi cea a grupului, subiectul va fi într-o
măsură mai mare atras de grup.
În privinţa mecanismelor ce subîntind acest proces, Sherif însuşi n-a oferit prea
multe explicaţii. În opinia lui, factorul fundamental îl constituie lipsa criteriului
obiectiv pentru determinarea exactităţii judecăţilor. Mecanismul psihologic ce
intervine în situaţiile individuale, ca şi în situaţiile de grup este cîştigarea certitudinii
prin fixarea unor repere.
O explicaţie mai ambiţioasă găsim la Floyd Allport, care în cercetările asupra
efectului publicului constatase şi el o moderare a judecăţilor (Allport, 1937). În
prezenţa altora, subiecţii săi apreciau mirosuri respingătoare ca mai puţin
respingătoare şi mirosuri deosebit de plăcute ca mai puţin plăcute. Implicând
conceptul de concesii reciproce, ce va face carieră în sfera influenţei sociale, el arăta
că indivizii converg spre o valoare centrală ca să evite dezacordul cu ceilalţi: o
judecată moderată are mai multe şanse de a întruni adeziunea celorlalţi. Deşi efectul
de convergenţă descris de Sherif nu presupune neapărat adoptarea valorii centrale
ca normă, explicaţia lui Allport merită reţinută. Ea a inspirat o alta, a lui Moscovici şi
Ricateau, autori ce susţin că principala trăsătură a procesului de normalizare este
evitarea conflictului (Moscovici et al.,. 1972). În emiterea judecăţilor cu privire la
traiectoria punctului luminos, subiecţii ar fi puţin implicaţi şi, de aceea, gata la o
serie de concesii ce le-ar putea aduce consensul cu ceilalţi.
Orice explicaţie ar primi, normalizarea constituie o modalitate specifică de
influenţă, reglată de un mecanism specific. Confuzia cu ceea ce numim în mod
curent conformism a prilejuit-o Sherif însuşi, care a realizat, păstrînd aproximativ
acelaşi montaj experimental, studii care duc mai curând cu gîndul la conformism. De
pildă, a cerut unui complice, dotat cu prestigiu să menţină o normă extremă în faţa
- 87 -
Ştefan Boncu
unui subiect naiv. Un studiu de conformism înlăuntrul paradigmei efectului auto-

cinetic au realizat Jacobs şi Campbell. Ei confruntă subiectul naiv, care în şedinţele
individuale îşi construise o normă de 3-4 cm., cu un grup de trei complici ai
experimentatorului susţinînd în mod consecvent o normă de 15-16 cm. Cum era de
aşteptat, subiectul cedează în faţa presiunii majoritare, declarând că şi în opinia lui
mişcarea măsoară 15-16 cm. Fapt foarte interesant, el va aplica această normă şi în
estimările pe care le va face ulterior, în şedinţa individuală (Jacobs et al.,., 1961).
Sherif considerase evident faptul că indivizii cu statut înalt exercită mai multă
influență şi deci, norma lor se găseşte mai aproape de norma comună decât a
oricărui alt membru al grupului, dar subliniase că şi aceşti indivizi sunt influențați de
ceilalţi. O echipă de psihologi americani a reluat ideea diferenţelor de statut în
efectul de convergenţă şi, utilizînd tot un dispozitiv auto-cinetic, a încercat să testeze
ipoteza potrivit căreia membrul cu statut înalt impune norma. Ei au constatat însă că
în perechile cu diferenţă de statut are loc o persistenţă a normelor individuale. Este
adevărat că membrii fiecărei perechi (autorul şi-a realizat cercetarea într-o mănăstire,
încât diadele erau compuse dintr-un călugăr şi un novice), în afara statutului se
deosebeau şi din punct de vedere ideologic, fapt ce ar putea explica lipsa
convergenţei (Jacobs et al., 1961)
Un efect interesant a evidenţiat un studiu publicat de trei cercetători francezi,
care au intenţionat să trateze tocmai rolul divergenţei ideologice în normalizare
(Lemaine et al.,. 1971). În cadrul aceluiaşi model experimental, ce face apel la efectul
auto-cinetic, subiectul se confruntă fie cu un complice despre care deține informaţii
că-i împărtăşeşte opţiunile ideologice, fie cu unul având o orientare opusă. Subiectul
se apropie de sistemul de răspunsuri al unui complice cu aceleaşi opţiuni mai mult
decât de răspunsurile unui complice neutru. În cazul complicelui cu opinii complet
diferite subiectul, pentru a se demarca, măreşte diferenţa dintre judecăţile lui şi cele
ale partenerului. În final se obţine o divergenţă mai mare decât cea iniţială.
Fenomenul acesta de disimilare ce presupune un conflict identitar, va fi reluat în
cercetările de influenţă minoritară.
După cum se poate constata, deşi au existat şi studii ce s-au concentrat asupra
normei însăşi - de exemplu, s-a demonstrat că o normă non-arbitrară guvernează
mai multă vreme comportamentele indivizilor din grup - cercetarea a avut tendinţa,
în spiritul ideilor moderne din ştiinţa psiho-socială, de a se ocupa mai curînd de
caracteristicile sociale ale sursei. La fel ca în domeniul persuasiunii, se consideră că
trăsăturile sursei de influenţă, mai ales cele ce ţin de apartenenţa categorială, sunt
cel puţin la fel de importante ca şi răspunsul ei.
Putem utiliza normele pentru a determina oamenii să adopte comportamente
importante pentru sănătate. Trebuie însă, mai întâi, să înțelegem că normele fac, în
multe situații, ca oamenii să adopte conduite nocive pentru propria sănătate. De
pildă, adolescenții încep să fumeze pentru că prietenii lor fumează și ei înțeleg că a
fuma funcționează ca un criteriu de apartenență la grupul lor de prieteni. De ce se
- 88 -
conformează indivizii la norme care le fac rău? Cu siguranță, dacă deslușim

mecanismul care generează respectarea normelor în astfel de situații, vom putea
imagina strategii care să contracareze influența nefastă.
3. CONFORMISMUL
Experimentul lui Solomon Asch asupra conformismului este probabil cel mai
cunoscut experiment din psihologia socială (Asch, 1951). Alegerea sarcinii, ingeniozitatea
montajului experimental, eficienţa măsurătorilor, limpezimea concluziilor - toate fac
din el o cercetare absolut clasică. Trebuie menţionat însă că începuturile au fost
şovăielnice: ipotezele de start ale lui Asch anticipau refuzul subiecţilor de a se
supune presiunii de grup (Boncu, 2002). Punând, în ceea ce priveşte paradigma
Sherif, totul pe seama ambiguităţii stimulului, psihologul social american considerase
că o situaţie bine structurată, înfăţişând un stimul absolut neîndoielnic, îl va ajuta să
demonstreze capacitatea indivizilor de a rezista unei norme aberante. Rezultatele au
infirmat - din fericire? - această predicţie experimentală, făcând din efectul Asch un
bun exemplu a ceea ce Merton și Barber au numit, în anii 50, “serendipitate”
(Merton, 2004). Dar chiar şi aşa, el a năruit construcţia teoretică a lui Leon Festinger,
care afirmase că opiniile indivizilor cu privire la realitatea fizică pot fi numai cu greu
influenţate şi a rămas cea mai limpede demonstraţie a tendinţei indivizilor de a-şi
pune opiniile în acord cu majoritatea (Festinger, 1950).
Asch s-a dovedit extrem de sensibil la sugestiile lui Sherif. El a lucrat tot cu
judecăţi perceptive şi a folosit subiecţi complici, cum făcuse şi predecesorul său.
Stimulul se prezintă sub forma a trei linii verticale, din care una este egală ca
lungime cu o linie etalon. Subiectul este introdus într-un grup de complici şi i se cere
ca, atunci cînd îi vine rîndul, să aprecieze care din cele trei linii corespunde ca
mărime segmentului etalon. În total au loc 18 încercări, iar complicii furnizează
aprecieri eronate începând cu cea de-a şasea. Deşi sarcina este cât se poate de
simplă şi de clară (în grupul de control se observă 0,68 % de răspunsuri greşite),
grupul izbuteşte să deformeze judecăţile indivizilor - 32 % din răspunsurile acestora
se dovedesc eronate. În medie, cei din grupul de control (în care indivizii emiteau
judecăţi fără a fi supuşi influenţei grupului) au comis 0,08 greşeli, faţă de 3,84 greşeli
ale celor din grupul experimental (Asch, 1951; Boncu, 2002).
Din chestionarele post-experimentale a rezultat că dezacordul cu ceilalţi, în
ciuda evidenţei perceptive, a provocat incertitudinea şi nesiguranţa subiecţilor. Unul
din motivele pentru care subiecţii emiteau cu voce tare aceeaşi judecată eronată ca
şi ceilalţi l-a constituit evitarea dezaprobării sociale. În aceste condiţii, Deutsch şi
Gerard au avansat ipoteza că anonimatul subiectului şi faptul de a nu se afla în nici
un fel sub supravegherea grupului va conduce la dispariţia totală a presiunii spre
conformism şi, deci, a conformismului (Deutsch et al., 1955). Deşi s-a obţinut o
- 89 -
Ştefan Boncu
scădere senificativă a nivelului influenţei, a reieşit că 23% din subiecţi au continuat

să dea răspunsuri eronate chiar şi în condiţii de anonimat. Richard Crutchfield a
rafinat tehnica experimentală şi a contribuit la explorarea factorilor ce modelează
conformismul (Crutchfield, 1955). Dintre aceştia, cercetările ulterioare au avut în
vedere mai cu seamă caracteristicile individuale şi cele ale situaţiei.
În privinţa impactului parametrilor individuali, s-a demonstrat, de pildă, că
indivizii se conformează mai mult când nu se simt deplin acceptaţi de grup, când
sunt atraşi de grup, când au un statut mai puţin important decât alţi membri ai
grupului, când se consideră competenţi în sarcină, etc.
Discuţii aprinse au apărut în analiza relației dintre sexul subiecţilor şi măsura
conformismului. Tradiţia sociologică, precum şi studiile clasice în domeniul influenţei
sociale au pledat în favoarea ideii că bărbaţii ar fi mai puţin conformişti decât
femeile. Sistrunk şi McDavid s-au situat printre primii care au nuanţat această idee,
arătând că efectul apartenenței sexuale la unul dintre sexe depinde, în bună
măsură, de tipul de itemi utilizaţi în experiment (Sistrunk et al., 1971). Femeile se
dovedesc mai conformiste numai în sarcinile în care bărbaţii sunt considerăţi experţi.
În plus, gradul de conformism al subiecţilor, bărbaţi sau femei, este marcat de sexul
experimentatorului. Concluziile lui Eagly, Wood şi Fishbough au arătat că atitudinea
conformistă a bărbaţilor se accentuează în cazul în care nu sunt supravegheţi de
experimentator, ei arătîndu-se mai preocupaţi decât femeile să lase o impresie de
independenţă (Eagly et al., 1981).
Una dintre pertinentele observaţii ale lui Asch, referitoare la faptul că subiecţii
receptivi la influenţă în primele încercări rămân, în genere, conformişti pe percursul
desfăşurării şedinţei, a dat naştere unei întregi linii de cercetări. Angajarea
subiectului faţă de poziţia pe care a adoptat-o îl face să manifeste consistenţă în
răspunsuri. Fireşte, şi teoria disonanţei cognitive (Festinger, 1954), ca şi cea a auto-
percepţiei (Bem, 1972) pot da seama de decizia subiectului de a menţine acelaşi
răspuns.
Multe studii au dovedit rolul matricei culturale în modelarea conformismului. O
cercetare a lui Stanley Milgram a demonstrat, de exemplu, că norvegienii se
conformează într-o măsură mai mare decât francezii (Milgram, 1961). Smith şi Bond,
într-o sinteză de psihologie socială interculturală, au consemnat, la rândul lor,
impactul normelor culturale asupra nivelului conformismului (Smith et al., 1993). Ei
au remarcat că, în general, subiecţii aparţinând culturilor individualiste din America
de Nord şi Europa apuseană se dovedesc mai independenţi în raport cu normele de
grup faţă de subiecţii provenind din culturi axate pe valoarea colectivistă - Africa,
Asia, America de Sud.
Una dintre primele preocupări ale lui Asch a fost aceea de a verifica efectul
mărimii grupului asupra cuantumului influenţei (Asch, 1951). Astfel, el a variat talia
grupului, făcând ca subiectul naiv să se confrunte cu 1, 2, 3, 4, 8 sau 15 complici.
Rezultatele lui, ca şi rezultatele celor mai multe din studiile ulterioare, arată că
- 90 -
răspunsurile eronate ale subiecţilor se înmulţesc de la 1 la 4 membri ai grupului ce

exercită influenţă, pentru ca apoi să rămână constante. În paradigma Asch o
majoritate de 4 exercită aproximativ aceeaşi influenţă ca şi una de 15. Aceeaşi
concluzie se desprinde şi din modelele integraliste recente ale influenţei sociale. De
exemplu, teoria impactului social descrie influenţa socială ca un rezultat al forţei de
constrângere, al apropierii în spaţiu şi timp şi al numărului surselor de influenţă
(Latané et al., 1981). Autorii acestei teorii fac predicţia că influenţa creşte, până la un
punct, odată cu numărul surselor. Dincolo de acest punct sporirea numărului
agenţilor de influenţă rămâne fără efect.
David Wilder a oferit o explicaţie interesantă referitoare la relaţia dintre
numărul membrilor majorităţii şi impactul lor (Wilder, 1990). Ipoteza lui se axează pe
conceptul de independenţă a surselor. Din acest punct de vedere, indivizii ce
compun un grup obţin mai multă influenţă dacă sunt percepuţi ca surse diferite
decât dacă ţinta îi priveşte ca membri ai aceluiaşi grup, menţinînd unanim o opinie.
Din teoria aceasta, Wilder a derivat o valoroasă ipoteză cu privire la influenţa mai
mare exercitată de in-group în raport cu out-group-ul. El a invocat efectul de
omogenitate al out-group-ului, după care membrii celuilalt grup sunt percepuţi ca
asemănători între ei iar cei ai grupului de apartenenţă ca diferiţi; ca atare, un out-
group cu acelaşi număr de membri ca şi in-group-ul va fi perceput ca incluzând mai
puţine surse de influenţă şi va avea un impact redus (Boncu, 2002).
În fine, mai amintim aici un studiu al lui Campbell şi Fairey (1989), ce
demonstrează dependenţa efectului mărimii grupului de tipul de sarcină (Campbell
et al., 1989). În sarcinile în care există un singur răspuns corect iar ţinta se aşteaptă
la un consens deplin (de exemplu, sarcina folosită de Asch), efectul mărimii grupului
corespunde descrierii lui Asch. Dar în sarcinile în care nimeni nu se aşteaptă la un
răspuns unic, cum ar fi judecăţile de gust, influenţa grupului creşte direct
proporţional cu numărul membrilor care-l compun.
Unanimitatea grupului reprezintă o condiţie esenţială a succesului demersului
lui. Asch însuşi a determinat o scădere absolut semnificativă a cuantumului
influenţei (de la 33 % la 5,5 %) prin introducerea unui complice instruit să dea de
fiecare dată răspunsul corect. “Suportul social”, cum s-a numit complicele ce
“sparge” consensul majoritar, se dovedeşte eficient chiar şi atunci când răspunsurile
sale, deşi diferite, sunt la fel de eronate ca şi cele ale grupului. Asch a pus efectul pe
seama dispariţiei fricii de costurile sociale ale devianţei. Această linie de cercetare a
fost continuată în special de Vernon Allen. S-a constatat, de pildă, că este de ajuns ca
un membru al majorităţii să se abţină pentru ca influenţa să scadă sau că sunt
suficiente în sarcina de tip Asch fie şi răspunsurile unui complice total incompetent -
purtând ochelari cu multe dioptrii (Allen, 1965). Aceste date au permis concluzia că
devianţa în sine conduce la slăbirea presiunii normative şi deci a conformismului.
Serge Moscovici a construit o explicaţie alternativă pentru reducerea impactului în
situaţii de suport social (Moscovici, 1976). Potrivit autorului francez, un grup ai cărui
- 91 -
Ştefan Boncu
membri nu susţin unanim aceeaşi opinie reprezintă o sursă de influenţă lipsită de

consistenţă. Ca atare, un astfel de grup este incapabil să determine un conflict în
forul interior al ţintei. O altă explicaţie a efectului de suport social se poate extrage
dintr-un studiu al lui Nemeth şi Chiles. Ipotezele acestora, confirmate prin
intermediul unui experiment realizat înlăuntrul paradigmei influenţei minoritare, se
referă la faptul că expunerea la opiniile minoritare stimulează non-conformismul şi
amplifică aderenţa la propriile puncte de vedere (Nemeth, 1989). Răspunsul
minoritar “relevă voinţa de a rezista presiunii majorităţii şi oferă indicii despre
consecinţele non-conformismului” (p. 279). Astfel, ţinta devine mai curajoasă şi îşi
proclamă în mod public dezacordul.
3.1. Bazele influenţei majoritare
Muzafer Sherif a arătat cum într-o situaţie ambiguă, bizuindu-se unii pe alţii ca
surse de informaţie validă cu privire la structura stimulului, indivizii construiesc o
normă socială (Sherif, 1935). Temelia acestei reguli de comportament, adecvată în
situaţia respectivă, o constituie tocmai informaţiile pe care indivizii şi le oferă unii
altora. Festinger va integra ideea fundării informaţionale a normelor în concepţia sa
despre procesele de comunicare informală şi despre compararea socială. Indivizii au
nevoie de informaţii furnizate de ceilalţi pentru a-şi făuri şi stabiliza opiniile şi
atitudinile despre realitatea socială. Procesul de comparare socială, care seamănă cu
efectul de convergenţă al autorului “Psihologiei normelor sociale”, trădează tendinţa
de ajustare a credinţelor şi opiniilor şi de aducere a lor cât mai aproape de cele
dominante în grup. Prin urmare, conformismul se bazează pe incertitudinea
individului cu privire la realitatea socială şi pe dorinţa lui de consens. În sarcinile
obiective, referitoare la realitatea fizică, individul dispune de mijloace directe de a
stabili adevărul opiniilor sale, nelăsîndu-se influenţat.
Într-un articol rămas clasic, din 1955, M. Deutsch şi H. Gerard, bazându-se pe
concluziile lui Asch, au arătat că dependenţa individului de grup nu este numai
informaţională, dar şi normativă (Deutsch et al., 1955). Distincţia se fundamentează
pe observaţia că membrii unui grup îşi transmit expectanţe cu privire la
comportamentul adecvat, dar şi argumente şi dovezi referitoare la natura stimulului.
Influenţa normativă se bazează pe resimţirea de către subiect a presiunii spre
conformism exercitată de grup prin intermediul aşteptărilor pozitive ale celorlalţi
membri. În general, grupul pedepseşte non-conformismul prin excludere, care poate
fi definitivă sau temporară, totală sau parţială. Schachter a evidenţiat într-un studiu
experimental tendinţa grupului de a ostraciza devianţii (Schachter, 1951). La apariţia
poziţiei neconcordante cu norma comună, membrii “ortodocşi” ai grupului fac o
serie de încercări de a reintegra punctul de vedere deviant. Dacă deviantul manifestă
consistenţă, ceilalţi renunţă să-l mai recupereze şi-l consideră ca nemaifăcând parte
din grup. În grupurile coezive indivizii manifestă dorinţa de a păstra calitatea de
- 92 -
membru şi evită să se identifice cu devianţii. Astfel, influenţa normativă derivă din

dorinţa individului de a fi acceptat de grup şi de nevoia lui de aprobare socială.
Aşa cum a arătat Festinger, îndată ce apelăm la alţii pentru a obţine informaţie
validă cu privire la realitatea socială, ei dobîndesc puterea de a decide - într-o
măsură mai mare sau mai mică - asupra acţiunilor noastre. Influenţa informaţională
se naşte din incertitudinea subiecţilor cu privire la răspunsul corect, şi din nevoia lor
de a avea opinii exacte, în concordanţă cu adevărul obiectiv. O sursă capabilă să
exercite influenţă informaţională este o sursă expertă sau care reţine informaţii ce-i
lipsesc ţintei. Puterea ei rezidă în argumentele pe care le invocă şi în dovezile pe care
le poate prezenta în mod explicit sau implicit - căci adesea folosirea celuilalt ca sursă
de informaţii se produce prin simpla observare a comportamentelor lui. Deşi
influenţa normativă a constituit, fără îndoială, principala cauză a conformismului în
situaţia Asch, cele două tipuri de presiune a grupului se exercită, în cele mai multe
situaţii, simultan.
Spre deosebire de Festinger, pentru care principiul ce dă seama de dinamicile de
influenţă socială este căutarea consensului, şi de Deutsch şi Gerard, pentru care
acelaşi principiu constă în dependenţa normativă şi informaţională, Serge Moscovici
aşează la baza oricărei influenţe conflictul (Moscovici, 1979). În funcţie de conflictul
pe care îl generează, sursa izbuteşte, mai mult sau mai puţin, să facă să se clatine
sistemul de judecăţi al ţintei; natura şi intensitatea divergenţei hotărăşte asupra
profunzimii influenţei. Acceptarea normei de grup de către individ reflectă
supunerea publică, o schimbare superficială a atitudinii. Conformismul nu este decât
o formă de negociere între individ şi grup, negociere ce survine în urma unui conflict
cu privire la definirea realităţii (Moscovici, 1979). Acceptarea normei de grup
reprezintă numai una din posibilităţile de rezolvare a divergenţei, şi se produce când
sunt întrunite 3 condiţii: (a) există un singur răspuns corect ; (b) grupul dispune de o
normă bine definită, pe care vrea să o impună; (c) individul nu are o poziţie clară, o
normă personală pe care să dorească să o afirme în ciuda presiunii grupului. În felul
acesta, atitudinea conformistă reduce conflictul cu preţul abandonării tendinţelor
deviante.
3.2. Conformism public şi acceptare privată
În experimentele lui Sherif am remarcat faptul că în şedinţele individuale,

ulterioare elaborării normei de grup, indivizii se folosesc de aceasta pentru a aprecia
mişcarea iluzorie a punctului luminos (Boncu, 2002; Sherif, 1935). Lucrul acesta
probează o influenţă profundă şi durabilă. Pe de altă parte, subiecţii din
experimentul lui Asch puşi, după ce se conformaseră normei stabilite de grupul de
complici, să emită acelaşi gen de judecăţi perceptive, sunt departe de a perpetua
norma. Într-un caz avem de-a face cu o schimbare de atitudine în plan privat, în
- 93 -
Ştefan Boncu
celălalt cu una în plan manifest. Această distincţie are o însemnătate uriaşă căci
nivelul şi durata influenţei reprezintă, de fapt, indicii fundamentali ai acesteia. În
plus, din punctul de vedere al aplicaţiilor, un răspuns preluat de către subiect în mod
profund şi durabil, integrat în sistemul său de valori şi reiterat de el însuşi în fiecare
situaţie adecvată, în lipsa constrângerii sursei de influenţă, reprezintă un succes mai
mare decît unul însuşit formal, fără convingere şi lepădat îndată ce presiunea sursei
slăbeşte.
Herbert Kelman a teoretizat distincţia aceasta capitală pentru influenţa socială,
făcându-se ecoul unor aprinse dezbateri din epocă (Kelman, 1958). Potrivit
concepţiei sale, diversitatea proceselor de influenţă socială poate fi înţeleasă prin
intermediul a trei procese psihologice distincte: complezenţa, identificarea şi
interiorizarea. Complezenţa se produce în cazul în care preluarea răspunsului se
bazează pe mijloacele de control pe care sursa le are asupra ţintei, deci pe
recompensele şi pedepsele pe care ea este capabilă să le aplice. Identificarea
reprezintă un gen de influență prezentă în contextele în care agentul de influență
este atractiv, simpatic sau există o relaţie satisfăcătoare între el şi ţintă.
Interiorizarea se fundamentează pe credibilitatea sursei şi pe convergența dintre
răspunsul ei și sistemul de valori al persoanei ţintă. Desigur, cele trei procese
corespund unor nivele diferite de influență, un nivel superficial în cazul complezenţei
şi unul profund în cazul interiorizării. Kelman a izbutit să demonstreze că influenţa
depinde atât de răspunsul ţintei, cât şi de caracteristicile ei sociale (Kelman, 1958).
Este uşor de remarcat că interiorizarea prezintă multe similarităţi cu influenţa
informaţională postulată de Deutsch şi Gerard, iar complezenţa poate fi apropiată de
influenţa normativă. Într-adevăr, teoriile influenţei sociale au avut tendinţa de a
înfăţişa acceptarea privată a judecăților sursei ca o consecinţă a influenţei
informaţionale (efectul de convergenţă are la bază acest tip de influenţă), iar
conformismul public, ca un rezultat al presiunii normative exercitate de o sursă
dispunând de putere.
În măsura în care influenţa are rădăcini normative, presiunea grupului se
soldează cu acordul declarat public al ţintei, dar neînsoţit de o acceptare privată.
Acest tip de impact se obţine ori de cîte ori sursa are mai multă putere decât ţinta. În
situaţiile în care mecanismul subiacent preluării răspunsului sursei are o natură
informaţională, conformismul public este însoţit de acceptare privată - subiectul
crede, realmente, în validitatea judecăţilor sursei şi le adoptă ca şi cum ar fi propriile
judecăţi. Astfel, intervenţia unei surse poate duce la patru tipuri de reacţii din partea
ţintei: (a) interiorizarea - shimbarea se produce atît în plan public, cât şi în plan
privat; complezenţa - schimbarea apare în plan manifest, fără un corespondent în
plan privat; (c) conversiunea - absenţa schimbării în planul public, dar prezenţa
privată şi (d) schimbarea nu e de găsit nici în plan public, nici în plan privat.
Distincţia dintre conformismul public şi acceptarea privată caracterizează
cercetările de influenţă socială, întâlnindu-se mai puţin în cadrul celor ce tratează
- 94 -
schimbarea de atitudine. Ea devine esenţială în influenţa minoritară, căci de cele mai

multe ori minoritatea nu poate induce decât o schimbare situată dincolo de planul
manifest.
4. OBEDIENŢA
Obedienţa reprezintă un gen de influenţă socială diferit, prin mecanismele

subiacente, în raport cu facilitarea socială, normalizarea sau conformismul. Situaţiile
de obedienţă sunt situaţii în care schimbarea în comportamentul ţintei survine ca
urmare a unui ordin venit din partea unei surse de înzestrate cu autoritate legitimă.
Ca atare, diferenţa de statut dintre cele două entităţi devine un factor ce afectează
în mod decisiv cuantumul de influenţă obţinut. Majorităţii cantitative din situaţiile de
conformism îi ia locul o majoritate calitativă. În relaţia de obedienţă dorinţa sursei
de a influenţa comportamentul ţintei este evidentă, resimţită ca atare de aceasta din
urmă. Mai mult, personajul autoritar supraveghează de obicei îndeplinirea ordinului,
reînnoindu-l atunci cînd persoana ţintă dă semne de independenţă şi făcînd astfel ca
situaţia să pară şi mai constrângătoare. În fine, în comparaţie cu situaţiile de
conformism, în care membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi comportament, în
obedienţă nu regăsim această similaritate; autoritatea pretinde ca individul să
desfăşoare un comportament pe care ea însăşi nu-l face, cel puţin nu sub privirile
acestuia.
Cercetările lui Stanley Milgram, ce au avut un ecou cu totul neobişnuit în lumea
ştiinţifică, nu sunt nici pe departe singurele ce s-au interesat de obedienţă. Hofling,
Brotzman, Dalrymple, Graves şi Pierce au realizat ceea ce R. Cialdini a numit “unul
din cele mai înspăimântătoare experimente”. Ei au demonstrat obedienţa extremă în
faţa uneia din figurile autoritare recunoscute ale epocii noastre: medicul (Hofling et
al., 1966). Un medic necunoscut cerea prin telefon surorilor dintr-un spital să
administreze bolnavilor, în doză dublă, un medicament puţin utilizat. Din 22 de
asistente medicale solicitate astfel, 21 au dat ascultare ordinului.
Sursa de influenţă la care a apelat Milgram, psihologul experimentator, apare
într-o cercetare a lui Orne şi Evans, dând ordin subiecţilor să scoată o monedă dintr-
un borcan cu acid sau să arunce aceeaşi substanţă pe alte persoane (Orne et al.,
1965). Mai recent, Meeus şi Raaijmakers au realizat o incitantă cercetare asupra
obedienţei administrative (Meeus et al., 1986). Subiecţilor, puşi să joace rolul unui
manager ce face selecţie de personal, li se cere să-i testeze pe candidaţi din punctul
de vedere al rezistenţei la stress. Ca urmare a ordinelor experimentatorului, 92%
dintre ei îi descurajează nemilos pe candidaţi, sfârşind prin a-i descalifica. Cum se
poate constata, toate cercetările au relevat impactul neobişnuit de puternic al
poruncilor autorităţii. Dacă majoritatea manualelor îşi axează expunerile despre
- 95 -
Ştefan Boncu
obedienţă pe studiile lui Milgram, faptul se datorează în primul rînd caracterului

sistematic al investigaţiilor psihologului social american.
Milgram şi-a făcut ucenicia pe lîngă Asch. De timpuriu, însă, şi-a criticat maestrul
opinând că tipul de sarcină imaginată de acesta pentru studiul conformismului nu
are consecinţe pentru conduita cotidiană a subiectului. De aceea, el a preferat, în
locul judecăţilor perceptive, un comportament motor - administrarea de şocuri
electrice unui partener (Milgram, 1963).
După obţinerea primelor date, psihologul social american a explorat, într-o serie
de 18 experimente, factorii susceptibili să contribuie la diminuarea obedienţei
(Milgram, 1974). O primă categorie de factori căreia i-a acordat atenţie sunt cei
legaţi de percepţia autorităţii. Astfel, a reieşit importanţa prezenţei fizice a
autorităţii pe timpul îndeplinirii ordinului de către subiect. Ordinul transmis prin
telefon se dovedeşte mult mai puţin eficient decât cel comunicat prin viu grai, în
condiţiile supravegherii nemijlocite (obedienţa scade la 20,5 %; amintim că în
condiţiile “standard” ale experimentului procentajul obţinut de Milgram însuşi ca şi
de majoritatea celor ce-au reluat experimentul a fost de 65 %). O scădere a
influenţei, deşi nu atât de semnificativă, se observă şi cu prilejul schimbării cadrului
în care evoluează figura autoritară a experimentului : dacă în loc de a se desfăşura în
incinta Universităţii Yale, experimentul se organizează într-un mic birou dintr-un
orăşel de provincie, se constată o cifră a obedienţei de 48 %.
Milgram a demonstrat că ordinele contradictorii ale autorităţii stimulează
independenţa subiectului - o autoritate reprezentată de doi experimentatori, dintre
care unul susţine că experimentul trebuie oprit la 150 de volţi, iar celălalt îi
porunceşte subiectului să continue, nu induce ascultare: din 20 de subiecţi testaţi în
această condiţie, 18 abandonează în chiar momentul în care discursul autorităţii
devine contradictoriu.
O persoană imorală dar avînd toate însemnele autorităţii este capabilă să inducă
ascultarea: subiecţii se supun, chiar dacă mai puţin (40 %), şi unui experimentator ce
încalcă promisiunea făcută “victimei” de a opri experimentul în momentul în care ea
va solicita acest lucru (Milgram, 1974). În fine, în condiţia experimentală în care
experimentatorul însuşi, din pricină că “elevul” a renunţat brusc să mai participe, se
aşează pe locul acestuia, subiecţii abandonează foarte repede neîndrăznind să
agreseze autoritatea ştiinţifică.
Unul din factorii decisivi în situaţia Milgram îl constituie relaţia dintre victimă şi
’’călău’’. Autorul a variat, în mai multe studii, apropierea de victimă, constatând că
pe măsură ce distanţa fizică scade iar relaţia devine tot mai directă, refuzul de a da
curs cererilor imperioase ale autorităţii se produce tot mai frecvent (Milgram, 1974).
Agresiunea are loc cînd victima este impersonală.
Milgram a respins de fiecare dată explicaţiile psihologizante ale obedienţei, care
susţineau că ascultarea subiecţilor se datorează personalităţii lor înclinate spre
sadism. El a insistat asupra efectelor structurii sociale şi a presiunilor situaţionale
- 96 -
(Moscovici, 1979) (Boncu, 2002). Diferitele condiţii experimentale pe care le-a

imaginat, n-au făcut decît să probeze că unele situaţii dau naştere la o supunere mai
mare în raport cu ordinele autorităţii decât altele şi să excludă ipoteza motivelor
personale.
Unul din factorii ce îl determină pe individ să-i fie extrem de greu să se
desprindă din această situaţie este natura secvenţială a sarcinii, faptul că la început
ascultarea ordinelor autorităţii nu cere un efort deosebit. Mai apoi individul se
consideră angajat în raport cu decizia de a se arăta obedient. Dorinţa de a părea
consistent în comportament îl face să amâne mereu motivul abandonului.
Explicaţiile avansate de Milgram s-au centrat pe noţiunea de “stare agentică“.
Aceasta este o stare psihologică în care individul acceptă “definiţiile realităţii
furnizate de autoritate”, se supune indicaţiilor ce-i ghidează conduita, se consideră
pe sine un instrument în mîinile ei (Milgram, 1974). În aceste condiţii, tot ceea ce face
sub îndrumarea autorităţii este în numele ei iar răspunderea pentru consecinţele actelor
lui n-o poate purta decât tot autoritatea. Aşadar, acest “scurt-circuit al sistemului
ruşine-vinovăţie al personalităţii” (p. 118) se datorează fenomenului de difuziune a
responsabilităţii, sau mai degrabă, transferului responsabilităţii către agentul de
influenţă. Dacă subiecţilor li se dau instrucţiuni care-i fac să creadă că responsabilitatea
le aparţine în întregime, obedienţa diminuează semnificativ. Să mai observăm că
eficienţa suportului social în obedienţă ar putea să se afle în legătură cu percepţia
propriei responsabilităţi. Milgram a arătat că modelele de independenţă din grup -
într-unul din scenarii lîngă subiect se mai află doi complici care refuză să
îndeplinească ordinele autorităţii - reduc obedienţa la 10 %. Este posibil ca asumarea
responsabilităţii de către cei doi să fi făcut salientă pentru subiect propria
responsabilitate.
Experimentele lui Milgram au fost aspru criticate, invocându-se încălcarea
flagrantă a regulilor de etică a cercetării psihologice (Baumrind, 1964). Fără îndoială,
subiecţii săi trăiesc o stare de stres pe care cercetătorul n-avea dreptul să o inducă.
În plus, li se dezvăluie o trăsătură a lor pe care poate n-ar fi trebuit s-o cunoască.
Milgram a scris multe articole încercând să se apere. El a invocat şi declaraţiile
subiecţilor din chestionarele post-experimentale, din care reiese că majoritatea
acestora nu au regretat participarea la experiment. Oricum, dacă îndrăzneţul
scenariu al lui Milgram se justifică, cel puţin în opinia unora, prin valoarea ştiinţifică a
concluziilor sale, disputa aceasta îndelungată în jurul problemei etice pare să fi avut
două urmări: a întărit preocupările comunităţii ştiinţifice pentru protejarea
participanţilor în experimentele psihologice, dar a şi descurajat, într-o oarecare
măsură, cercetările în domeniul obedienţei.
- 97 -
Ştefan Boncu
5. SCHIMBAREA DE ATITUDINE
În viaţa cotidiană individul este foarte frecvent ţinta unor mesaje persuasive din
partea celorlalţi şi, la rândul său, încearcă să-i influenţeze pe cei aflaţi în interacţiune
cu el. Producătorii care-şi laudă produsele ori politicienii care-şi expun opţiunile nu
fac decât să încerce să ne schimbe atitudinile. Pentru fiecare din noi, interacţiuile
sunt prilejuri de a-l influenţa pe celălalt, de a-l determina să-şi schimbe gândurile şi
sentimentele în speranţa că aceste modificări vor conduce la comportamente
favorabile nouă.
Atunci când dorim să schimbăm atitudinea cuiva în legătură cu un obiect,
comunicăm cu el (Eagly et al., 1993). De aceea, psihologia socială studiază
schimbarea de atitudine din punctul de vedere al comunicării persuasive, punând în
evidenţă condiţiile în care mesajul poate să aibă impact. Teoriile elaborate de
psihologii sociali din acest domeniu disting trei componente ale situaţiei de influenţă
- sursa, mesajul şi ţinta - şi explică succesul persuasiunii în funcţie de caracteristicile
fiecăreia. După 1970, schimbarea de atitudine a devenit unul din domeniile în care
au fost repede adoptate modelele şi metodologia curentului cognitivist (Eagly et al.,
1993). Cercetările vizează cu precădere procesele cognitive ale individului-ţintă a
influenţei.
5.1. Caracteristicile sursei de influenţă şi impactul lor
Ştim din viaţa de zi cu zi că unor indivizi le vine foarte uşor să-i influenţeze pe
alţii - sunt, deci, surse eficiente. Dar ce anume face ca o sursă să fie eficientă?
a. Credibilitatea
Cercetările asupra credibilităţii încep cu experimente în cadrul cărora două
grupuri de subiecţi americani citeau un articol de ziar care pleda pentru fabicarea de
submarine nuclare. În cazul unuia dintre grupuri, articolul era semnat de un foarte
cunoscut fizician american; subiecţilor din celălalt grup li se spunea că el provine din
ziarul sovietic “Pravda”. Bineînţeles, subiecţii din primul grup au manifestat un acord
mai mare cu mesajul, căci sursa era foarte credibilă (Hovland et al., 1949).
Pentru ca o sursă să fie credibilă, ea trebuie să aibă două calităţi: să fie
competentă şi demnă de încredere. Competenţa sau expertiza se referă la numărul
cunoştinţelor teoretice şi practice în domeniu (Hovland et al., 1953). Cei ce par să
ştie foarte multe, vorbesc repede şi coerent, dau dovadă de inteligenţă, obţin
influenţă în virtutea competenţei. În afara situaţiilor deosebite, când ne contarzic în
privinţa unor chestiuni foarte importante pentru noi, tindem să acceptăm opiniile
experţilor.
Totuşi, competenţa nu este suficientă. Pentru a fi credibil, expertul trebuie să fie
şi demn de încredere, adică dornic cu adevărat să spună ceea ce ştie (Hovland et al.,
- 98 -
1953). Dacă ţinta crede că sursa competentă are ceva de cîştigat obţinînd influenţă,
ea nu mai acordă sursei încredere. De aceea, oamenii sunt puternic impresionaţi de
sursele care par să argumenteze împotriva propriilor interese. La fel, ei sunt mai uşor
influenţaţi cînd cred că au auzit întîmplător un mesaj persuasiv.
b. Atractivitatea
Cu cît o sursă este mai simpatică, mai atractivă, are mai mult farmec personal,
cu atât va obţine mai multă influenţă (Patzer, 1983). De aceea, intenţia firească a
oricui vrea să influenţeze este de a se face simpatizat, de a face ţinta să nutrească
sentimente pozitive faţă de persoana lui. Indivizii sunt atraşi de cei care le sunt
similari sau care sunt atractivi fizic - iar aceste caracteristici ale sursei pot contribui şi
la succesul mesajului persuasiv. Marea majoritate a reclamelor TV fac apel la fete
frumoase, în temeiul ideii că frumuseţea are putere persuasivă.
În privinţa caracteristicilor sursei, cercetătorii au făcut de multă vreme o
observaţie interesantă: dacă se măsoară schimbarea de atitudine imediat după
trasmiterea mesajului, se constată că sursele având caracteristici pozitive (credibilitate)
sunt mai eficiente. Dar dacă se măsoară influenţa după câteva săptămâni, se poate
constata că impactul sursei credibile a scăzut, în vreme ce impactul sursei mai puţin
credibile a crescut (Cook, et al.,. 1986). Acest efect paradoxal s-a numit efectul
întârziat (sleeper effect). Explicaţia ar consta în aceea că, în timp, oamenii tind să
despartă ceea ce s-a spus de cine a spus - ei îşi amintesc mesajul, dar uită sursa lui.
5.2. Caracteristicile mesajului
a. Cantitatea de informaţie
Cecetările asupra mesajului persuasiv au interesat întodeauna pe cei ce lucrează
în domeniul reclamei comerciale. Ei s-au întrebat, de exemplu, dacă mesajul trebuie
să fie lung, să invoce multe fapte şi să expună multe argumente sau, dimpotrivă,
laconic (Ross, et al., 1993). De obicei, mesajele lungi şi care par bine informate
conving auditoriul care nu este foarte atent şi care poate să-şi spună: “Cel ce
vorbeşte a spus multe lucruri, deci cunoaşte foarte bine problema, prin urmare are
dreptate”. Atunci când ţinta este foarte atentă la ce se spune, mesajele lungi au
succes cu condiţia ca informaţia să fie reală şi de bună calitate. Dar dacă se vorbeşte
mult fără să se spună mare lucru, atunci încercarea de influenţare poate să se
soldeze cu eşec.
b. Mesajul patetic
Mesajele patetice sunt cele care fac apel la sentimentele celui celui ce urmează
să fie influenţat. De aceea, ele pun problema rolului emoţiei în procesul de
persuasiune. S-a studiat, de exemplu, impactul mesajelor care utilizează ameninţări
şi provoacă frica (Janis, 1953). Astăzi se consideră că astfel de mesaje sunt eficiente,
- 99 -
Ştefan Boncu
dar numai dacă conţin şi instrucţiuni pentru eludarea pericolului. De exemplu,

filmele ce militează împotriva fumatului sunt mai eficiente aunci cînd prezintă cazuri
de cancer decât atunci cînd expun satistici, dar este important să se menţioneze şi
felul în care fumatul poate fi abandonat.
Nu mai puţin, mesajele care provoacă emoţii pozitive pot fi eficiente.
5.3. Caracteristicile ţintei
Este de la sine înţeles că succesul unui demers de influenţare depinde de

caracteristicile de personalitate ale ţintei. Dar aceasta nu este o dependenţă simplă,
întrucât impactul ţine şi de situaţia în care se află persoana. Încât, psihologii au ajuns
la concluzia că există foarte puţini indivizi care să fie în mod constant foarte uşor sau
foarte greu de influenţat.
Totuşi, se consideră că anumite caracteristici ale persoanei ţintă conjugate cu
anumite caracteristici ale situaţiei conduc la o influenţă mai mare sau mai mică. De
exemplu, doi psihologi sociali americani au stabilit că oamenii diferă între ei după
cum agrează sau nu să se angajeze în activităţi cognitive care presupun efort şi
concentrare. Ei au construit o scală care măsoară ceea ce au numit nevoia de efort
cognitiv (need for cognition) (Cacioppo et al., 1982). Celor care înregistrează scoruri
mari la un astfel de test le place să rezolve probleme dificile şi să analizeze atent
situaţiile. S-a demonstrat că astfel de subiecţi pot recepta un mesaj care conţine
multă informaţie, pentru că ei se vor concentra asupra conţinutului mesajului într-o
situaţie de persuasiune. Invers, subiecţii care nu au o nevoie mare de efort cognitiv,
nu vor analiza atent mesajul, dar ei pot fi influenţaţi, de exemplu, de faptul că sursa
este foarte simpatică.
În afara caracteristicilor de personalitate, într-o situaţie de influenţă devin
foarte importante expectanţele ţintei - ceea ce ţinta se aşteapă să se întâmple. Dacă,
de exemplu, ţinta se aşteaptă ca cineva să încerce să-i schimbe atitudinile, atunci va
rezista activ acestei încercări. Într-un experiment, s-au folosit ca subiecţi adolescenţi.
Ei ascultau un mesaj ce pleda împotriva eliberării de carnete de conducere pentru
adolescenţi. Unul din grupurile experimentale a fost avertizat cu 10 minute înainte
asupra încercării de persuasiune şi asupra conţinutului mesajului, celălalt grup numai
cu două minute înainte de transmiterea mesajului. Rezultatele au dovedit că în
primul grup, atitudinile s-au schimbat mai puţin decât în al doilea (Miller et al.,
1977). O explicaţie posibilă ar consta în aceea că subiecţii din primul grup au avut
mai mult timp la dispoziţie pentru a construi contra-argumente.
Dar simplul fapt de a cunoaşte intenţia cuiva de a ne schimba atitudinea, naşte o
reacţie de împotrivire. Potrivit teoriei reactanţei pshologice, aceasta se întâmplă
deoarece oamenii încearcă să-şi menţină libertatea de gândire şi de acţiune. Când le
este ameninţată, devin motivaţi să o restabilească. În cazul avertizării asupra
încercării de persuasiune, are loc tocmai o astfel de reacţie.
- 100 -
5.4. Cele două căi ale persuasiunii
Abordările contemporane au în centrul atenţiei procesele cognitive implicate în

schimbarea de atitudine, considerând ţinta influenţei un activ prelucrător de
informaţie. Dar nu în toate situaţiile procesarea informaţiei se produce la fel. În
cadrul unei teorii cunoscute, intitulate teoria probabilităţii de elaborare, Petty şi
Cacioppo, au distins două posibilităţi: indivizii pot analiza foarte atent conţinutul
mesajului sau pot fi mai puţin atenţi, urmărind mai puţin coţinutul mesajului şi luând
în seamă alte caracteristici ale situaţiei, ale sursei sau ale mesajului (Cacioppo et al.,
1986). În cazul în care într-o situaţie de influenţă ţinta analizează conţinutul
mesajului şi este influenţată de puterea argumentelor incluse, această ţintă a ales
calea centrală. Ea recepţionează mesajul şi-l elaborează, cântărind fiecare argument.
Opusă căii centrale, este calea periferică - în cazul acesta, persoana nu se
concentrează asupra argumentelor logice, ci impactul influenţei se va hotărî în
funcţie de caracteristcile periferice ale mesajului. De exemplu, putem fi influenţaţi
de o persoană bine îmbrăcată pentru că ne putem spune că îmbrăcămintea aleasă
denotă un statut înalt, iar oamenii cu statut înalt au de obicei dreptate. În felul
acesta, folosim nişte reguli implicite care ne ajută să analizăm mesajul şi sursa
superficial şi să decidem dacă acceptăm sau nu opinia celui ce comunică. De pildă,
tindem să considerăm că sursa are dreptate atunci cînd vorbeşte repede, deci faptul
de a vorbi repede determină schimbarea de atitudine, şi nu argumentele mesajului.
Desigur, calea centrală este mai eficientă şi ea conduce la o schimbare mai
profundă a atitudinii în raport cu cea periferică. De obicei, gradul în care suntem
interesaţi de ceea ce se discută hotărăşte calea pe care o alegem: dacă mesajul
vorbeşte despre lucruri care ne interesează, atunci vom analiza atent argumentele,
deci vom alege calea centrală.
6. IGIENA DENTARĂ
Multe dintre aplicaţiile psihologiei sociale în domeniul sănătăţii implică

intervenţii menite să schimbe comportamente dăunătoare pentru sănătate, ca
menţinerea unei proaste igiene dentare, fumatul, consumul de alcool în exces,
consumul de alimente în exces etc (Boncu, 2007).
Irving Janis şi Seymour Feshbach au fost primii care au aplicat psihologia socială
la o problemă de sănătate (Janis, 1953). Demersul lor a fost întreprins în cadrul Yale
Communication and Attitude Change Program, program vast de cercetări condus de
Carl Hovland. Grupul de la Yale varia în mod independent componentele procesului
de comunicare persuasivă - sursa, mesajul şi ţinta – şi încerca să determine impactul
acestor variaţii asupra schimbării de atitudine. Concentrându-se asupra caracteristicilor
mesajului, Janis şi Feshbach au manipulat conţinutul de informaţie de natură să
- 101 -
Ştefan Boncu
provoace frică. Ei încercau să-i persuadeze pe studenţi să-şi amelioreze practica de a

se spăla pe dinţi. Cei doi autori nu urmăreau numai schimbarea de atitudine, ci şi pe
cea comportamentală.
La baza folosirii mesajelor ce provocau frica stătea ideea că astfel de mesaje vor
provoca o tensiune emoţională neplăcută, care va motiva ţintele să se conformeze
recomandării sursei de a evita consecinţele neplăcute ale faptului de a nu se spăla
regulat pe dinţi. Pentru a testa această ipoteză, Janis şi Feshbach au repartizat
subiecţii-studenţi în patru condiţii experimentale. Au existat trei condiţii de
provocare a fricii, toate conţinând aceeaşi informaţie factuală despre cauzele cariilor
şi aceleaşi instrucţiuni pentru practicile preventive de igienă. În condiţia “frică
mare”, sursa punea accentul, insistând asupra detaliilor, pe consecinţele dureroase
ale igienei dentare nesatisfăcătoare, ca infecţia gingiilor şi infecţii în alte părţi ale
corpului. Subiecţilor din acestă condiţie li s-a amintit în mod repetat că pot deveni
victime ale acestor consecinţe. Ei aveau prilejul să vadă imagini cu infecţii grave ale
cavităţii bucale şi carii avansate. Studenţilor din condiţia “frică moderată” li s-a
vorbit despre aceleaşi pericole, dar într-o manieră mai impersonală, mai factuală,
care-i ameninţa mai puţin pe fiecare în parte. Imaginile vizionate de ei erau mai
puţin înfricoşătoare. În condiţia “frică minimă”, exista foarte puţină informaţie care
putea stârni frica şi în locul diapozitivelor cu infecţii şi carii, ei vedeau radiografii şi
diagrame. În sfârşit, în condiţia de control, subiecţii primeau un mesaj irelevant
pentru igiena dentară – era vorba despre structura ochiului.
Aşa cum era de aşteptat, după transmiterea mesajului, subiecţii din condiţia
“frică mare” au fost foarte îngrijoraţi. Ei au preciat mesajul ca fiind interesant şi ca
având valoare educaţională. Totuşi, ei s-au plâns de anumite aspecte ale mesajului
ca insuficienţa informaţiilor despre prevenire şi caracterul neplăcut al unor imagini.
Desigur, cel mai important aspect al acestui demers era de a şti dacă frica a motivat
ameliorarea practicilor de igienă dentară. Pentru a răspunde la acestă întrebare, s-au
comparat rapoartele subiecţilor cu privire la spălatul pe dinţi înainte de experiment
şi la o săptămână după aceea. S-a constatat că subiecţii din condiţia “frică minimă” s-
au schimbat cel mai mult, iar cei din condiţia “frică mare” cel mai puţin. Grupul de
control, care nu primise recomandări privind igiena dentară s-a comportat la fel
înainte şi după intervenţie (Boncu et al., 2007).
Janis şi Feshbach au concluzionat că materialul destinat să stârnească frica
subiecţilor nu a crescut eficienţa measajului despre igiena dentară. Subiecţii foarte
speriaţi au ascultat în cea mai mică măsură recomandările de a-şi întări obişnuinţa
de a se spăla pe dinţi. Se pare, deci, că interacţiunile privind îngrijirea sănătăţii pot
induce schimbări comportamentale, dar folosirea informaţiei înfricoşătoare nu are
un efect pozitiv asupra comportamentului. Susţinând şi ei această concluzie,
Leventhal, Singer şi Jones au lucrat pe necesitatea vaccinării anti-tetanus şi au
demonstrat că a amplifica specificitatea instrucţiunilor (a le face mai precise şi mai
detaliate) îi determină pe oameni să se vaccineze, iar a stârni frica nu are efect
(Leventhal, 1965).
- 102 -
Evans şi colegii săi au extins studiile asupra efectelor mesajelor persuasive

asupra practicilor de igienă dentară (Evans et al., 1970). Ei au testat, în afara
mesajelor care stârneau frica, şi efectele unui mesaj pozitiv. În loc să sublinieze
consecinţele negative, mesajul pozitiv sugera că sănătatea maximă şi stima celorlalţi
pot fi obţinute printr-o igienă desăvârşită. Ca şi în studiile anterioare, mesajele
folosite conţineau un set de recomandări privind îngrijirea dinţilor. Subiecţii erau
repartizaţi în una din următoarele condiţii: frică mare plus recomandări, frică redusă
plus recomandări, mesaj pozitiv plus recomandări, recomandări şi recomandări
extrem de elaborate. Meritoriu pentru demersul acestor cercetători este faptul că
nu s-au mulţumit cu măsura dependentă obişnuită, rapoartele verbale ale
subiecţilor, ci au făcut apel la o măsură obiectivă. Când sunt puşi să dea seama de
propriul comportament, indivizii nu dau cele mai acurate răspunsuri. Uneori nu-şi
amintesc cu precizie detalii ale comportamentului lor; mai mult, nevoia de aprobare
socială poate falsifica rapoartele lor. Evans şi colegii săi au cerut subiecţilor să
mestece o tabletă specială, care lăsa pete roşii în locurile unde dinţii nu fuseseră
periaţi adecvat. După mestecarea tabletei, dantura fiecărui subiect era fotografiată
şi judecători care nu ştiau în ce condiţie experimentală se aflase fiecare subiect erau
puşi să aprecieze gradul de curăţenie al dinţilor.
Rezultatul experimentului a evidenţiat necesitatea folosirii unei măsuri
obiective. În mare, rapoartele verbale ale subiecţilor indicau o influenţă mai mare a
mesajelor ce făceau apel la frică, dar examinarea măsurii obiective a făcut posibilă o
concluzie net diferită. Potrivit rapoartelor verbale ale subiecţilor, frica intensă a
produs cea mai mare anxietate, cele mai pronunţate intenţii de a se conforma
recomandărilor şi, după o săptămână, cea mai mare frecvenţă a perierii dinţilor. În
contrast, testul cu tableta, la care s-a făcut referire, a indicat că celelalte condiţii au
fost, de fapt, mai eficiente. Subiecţii din condiţiile cu mesaj pozitiv plus recomandări
şi recomandări detaliate au reţinut cel mai bine informaţia şi s-au dovedit a avea cei
mai curaţi dinţi la o săptămână după transmiterea mesajelor (Evans et al., 1970).
Această discrepanţă aruncă serioase îndoieli asupra studiilor ce au explorat
comportamentele aflate în legătură cu sănătatea şi care s-au bazat în întregime pe
rapoartele subiecţilor. Scopul acestor studii nu a fost acela de a induce complezenţă
verbală, ci de a ameliora sănătatea prin schimbări reale în comportamente.
Dembroski, Lasater şi Ramirez au studiat rolul similarităţii dintre sursă şi ţintă în
persuasiunea privind folosirea pastei şi a periuţei de dinţi (Evans, 1976). Şi ei au
construit mesaje care stârneau frica subiecţilor, luând măsuri dependente atât prin
intermediul rapoartelor subiecţilor, cât şi prin intermediul tabletelor speciale. Ca şi în
studiile anterioare, mesajele ce produceau frica au determinat raportarea de către
subiecţi a anxietăţii şi a schimbării de atitudine, dar nu o ameliorare a curăţeniei
dinţilor măsurată cu tabletele speciale. Similaritatea de rasă dintre ţintă şi sursă a
avut un efect pregnant. Subiecţii erau cu toţii studenţi negri. Cei ce au primit mesajul
de la un dentist negru au dat ascultare mesajului într-o mai mare măsură decât cei
ce au audiat un dentist alb.
- 103 -
Ştefan Boncu
Cercetările asupra intervenţiilor psiho-sociale destinate să inducă o bună

sănătate dentară nu susţin eficienţa mesajelor ce produc frica. Eficienţa fricii a fost
atestată numai de rapoartele verbale ale subiecţilor şi deloc de măsurile obiective.
Demersuri mai promiţătoare constau în folosirea unor mesaje pozitive, insistând
asupra succesului social al subiectului, a unor recomandări detaliate şi exprimate în
limbaj simplu, precum şi în adecvarea caracteristicilor sursei la caracteristicile ţintei.
7. PREVENIREA FUMATULUI LA ADOLESCENŢI
Cele două tehnici cunoscute de a controla fumatul, jocul de rol emoţional şi

privarea senzorială, au fost folosite pentru a determina adulţii să renunţe. Totuşi, o
intervenţie la nivelul copiilor şi adolescenţilor pe cale să se apuce de fumat este mai
importantă, pentru că s–a demonstrat că fumatul duce la asimilarea nicotinei, ceea
ce e imposibil de vindecat cu metode psihologice (Boncu et al., 2007). În plus,
fumătorii dezvoltă o dependenţă psihologică de practica fumatului, majoritatea
dintre ei declară că fumează de plăcere sau pentru a se relaxa. Această dependenţă
explică de ce multe intervenţii care păreau la început eficiente n-au putut avea decât
efecte pe scurtă durată.
Statisticile arată astăzi o scădere a numărului de fumători adulţi în raport cu
perioada anterioară, dar o creştere a numărului copiilor şi adolescenţilor care
fumează. Evans a dezvoltat un program de intervenţie foarte vast cu scopul de a
preveni fumatul la aceste vârste (Bandura, 1963). El s-a bazat în principal pe două
perspective psiho-sociale. Interviurile realizate cu elevi de liceu i-au arătat că aceştia
țin seama de opiniile pietenilor și colegilor în privința fumatului, chiar atunci când
cred în mesajele educaţionale potrivit cărora fumatul este foarte periculos pentru
sănătate.
Există trei surse ale presiunii sociale exercitate asupra adolescenţilor şi copiilor:
colegii, părinţii şi mass-media. Recunoscând că apariţia fumatului la copii poate fi
mai mult o chestiune de influenţă socială decât un deficit de educaţie sanitară, Evans
a decis să aplice teoria învăţării sociale a lui Albert Bandura, potrivit căreia multe din
comportamentele copiilor se dezvoltă ca urmare a observării şi imitării altora
(Bandura, 1963). Pentru a contrabalansa influenţa modelelor negative, e necesar ca
adolescenţii şi copiii să fie expuşi la modele din rândul lor care nu fumează.
A doua perspectivă la care a făcut apel Evans a fost conceptul de inoculare a
atitudinii al lui William McGuire. Acest cercetător a arătat că oamenii pot construi
rezistenţe la schimbarea de atitudine într-un mod analog inoculărilor medicale
(McGuire, 1964). În medicină, inocularea se referă la aplicarea de doze mici dintr-o
boală în aşa fel încât organismul să înveţe să se apere împotriva dozelor mari.
Expunând indivizii unor argumente slabe care le contrazic atitudinile, ei pot construi
- 104 -
apărări împotriva argumentelor puternice. Ca atare, în intervenţia antitabac, se va

proceda la expunerea la presiuni în favoarea fumatului.
Integrând cele două perspective, învăţarea socială şi inocularea, Evans a arătat
subiecţilor săi adolescenţi filme cu adolescenţi care erau tentaţi să fumeze în urma
contactului cu părinţii, colegii sau mass-media, dar care rezistau acestor presiuni.
Expunerea la presiunile sociale servea ca inoculare, iar expunerea la rezistenţa în
faţa presiunii sociale oferea modele pozitive. Combinarea acestor doi factori ar fi
trebuit să ajute adolescenţii să reziste la presiunile de a fuma pe care le întâlneau în
viaţa de zi cu zi.
Evans şi-a luat şi o altă măsură de prevedere. El nu numai că a modelat
rezistenţa la presiunile sociale exercitate asupra adolescenţilor, dar a evidenţiat şi
consecinţele negative imediate ale fumatului (creşterea concentraţiei de agenţi
toxici, ca monoxidul de carbon în corp). Accentuarea consecinţelor imediate în
dauna efectelor de durată a avut la bază ideea că adolescenţii sunt orientaţi către
prezent şi nu către viitor.
Evans şi colegii săi au lucrat cu subiecţi de 14 ani din câteva şcoli, considerând că
aceasta este vârsta la care cei mai mulţi adolescenţi încep să fumeze. Unele clase au
primit tratamentul complet care consta în: trei filme ce înfăţişau presiunile sociale în
favoarea fumatului; două filme despre rezistenţa în faţa presiunilor sociale; un film
despre faptul că fumatul creşte concentraţia de monoxid de carbon din organism;
multiple măsurători pentru a determina nivelul practicii fumatului în fiecare clasă.
Filmele erau scurte şi nu au fost date toate în aceeaşi zi. În condiţiile de comparare,
subiecţii primeau numai unele din componentele tratamentului experimental
complet, iar în condiţia de control se măsura numai nivelul fumatului la momentul
final.
Cercetătorii n-au avut încredere în rapoartele verbale ale subiecţilor în
măsurarea variabilei dependente. De aceea, subiecţilor li se arăta un film în care se
recoltau mostre de salivă ce erau analizate din punctul de vedere al conţinutului de
nicotină pentru a se stabili câte ţigarete fumează pe zi pacientul. De fapt, testul cu
saliva nu este deloc concludent, întrucât nu poate distinge între fumători şi cei ce
sunt expuşi la fumul de ţigară fără să fumeze ei înşişi. Subiecţilor li se recoltau şi
mostre de salivă, dar acesteau nu erau analizate. Faptul că ei credeau că se poate
stabili cu precizie câte ţigarete fumează pe zi îi făceau să declare sincer consumul lor
tabagic. Tehnica de a întări acurateţea rapoartelor verbale ale subiecţilor făcându-i
să creadă că răspunsurile lor pot fi verificate prin măsuri obiective a fost introdusă în
psihologia socială în 1971.
Rezultatele programului bazat pe învăţarea socială şi pe inoculare au fost
satisfăcătoare. Evans şi colegii săi au constatat că după 10 săptămâni 18% din grupul
de control începuseră să fumeze, în timp ce în grupul experimental acest procentaj
era numai de 10%.
- 105 -
Ştefan Boncu
McAlister, Perry şi Maccoby au continuat acest program, rafinându-l (McAlister

et al.,. 1979). Ei au păstrat ideea de inoculare şi ideea de influenţă a modelelor dar
au făcut trei modificări fundamentale: 1. Au folosit, în locul modelelor filmate,
modele reale, adolescenţi stimaţi de colegii lor; 2. Au pus fiecare subiect să anunţe în
faţa clasei intenţia lui de a nu mai fuma. Psihologia socială a arătat că oamenii se pot
comporta în discordanţă cu atitudinile lor private, dar că se comportă în concordanţă
cu angajamentele lor publice. 3. Au cerut subiecţilor să joace rolul celui care rezistă
la presiunile sociale în favoarea fumatului. Din teoria învăţării sociale rezultă că jocul
de rol oferă subiecţilor posibilitatea de a achiziţiona şi a exersa abilităţile sociale
necesare pentru a rezista presiunilor specifice.
Impactul acestor programe de influenţă socială este vizibil. Comparate cu
grupurile de adolescenţi ce primesc o educaţie sanitară normală, cei asupra cărora s-
au aplicat programe de genul celor descrise au început să fumeze mai târziu.
În capitolul de față am prezentat câteva procese din viața de cotidiană cărora

psihologii sociali le-au acordat, în a doua jumătate a veacului al XX-lea, o mare
atenție: formarea normelor de grup, conformismul (sau influența exercitată de
grupuri asupra membrilor), obediența (influența exercitată de persoanele care
dispun de putere) și schimbarea de atitudine (sau persuasiunea). Am arătat apoi
succint, cum pot fi aplicate conceptele și teoriile psihologiei sociale în domeniul
comportamentelor importate pentru sănătate, ca menținerea igienei orale și prevenirea
fumatului în rândul copiilor și adolescenților. Totuși, se cuvine precizat că psihologii
sociali studiază o gamă mult mai largă de fenomene: în afara persuasiunii, a
conformismului, a obedienței, a puterii, a influenţei în general, ei se interesează de
prejudecată, discriminare, stereotip, negociere, sexism, rasism, grupurile mici,
categoriile sociale, relaţiile intergrupuri, comportamentul în condiţii de densitate,
conflictul social, schimbarea socială, luarea deciziilor, leadershipul, comunicarea,
limbajul, atitudinile, formarea impresiei, auto-prezentarea, identitatea, emoţiile,
atracţia interpersonală, prietenia, dragostea, comportamentul sexual, agresivitatea,
comportamentul altruist, etc. Domeniul psihologiei sociale este foarte vast iar
aplicațiile ei, inclusiv în domeniul sănătății, extrem de numeroase.
BIBLIOGRAFIE
Adams, H. F., Autokinetic sensations. 1912, Psychological Monographs, 14, 1-45.

Allen, V.L., Situational factors in conformity. În L. Berkowitz (ed.), Advances in
experimental social psychology, 1965, New York: Academic Press.
Allport, F. H. Methods in the study of collective action phenomena. The Journal of
Social Psychology, 1942, 15, 1, 165-185.
- 106 -
Allport, F.H., Toward a Science of Public Opinion. 1937, Public Opinion Quarterly 1:7–
23.
Asch, S. Effects of group pressure upon the modification and distortion of judgment.
În H. Guetzkow (ed.), Groups, leadership and men, 1951, Pittsburgh: Carnegie
Press.
Bandura, A. Social learning and personality development, 1963, New York: Holt,
Rinehart, and Winston.
Baumrind, D., Some thoughts on ethics of research: After reading Milgram’s
”Behavioral study of obedience”, 1964, American Psychologist, 19, 421-423.
Bem, D., “Self perception theory”, in L. Berkowitz (Ed.), Advances in experimental
social psychology, 1972, Academic Press, New York.
Boncu, Ș, Ilin, C. și Sulea, C., Manual de psihologie socială aplicată, 2007, Timișoara :
Editura Universității de Vest.
Boncu, Ș. Psihologia influenței sociale, 2002. Polirom, Iași.
Cacioppo, J. T. și Petty, R. E., The need for cognition, 1982, Journal of Personality
and Social Psychology. 42(1) 116–131.
Cacioppo, J. T., Petty, R. E., Kao, C. F. și Rodriguez, R. Central and peripheral routes
to persuasion: An individual difference perspective, 1986, Journal of Personality
and Social Psychology, 51, 1032-1043.
Campbell, D.J. şi Fairey, P.J., Informational and normative routes to conformity: The
effect of faction size as a function of norm extremity and attention to the
stimulus, 1989, Journal of Personality and Social Psychology, 57, 457-468.
Cook, T. D., Gruder, C. L., Hennigan, K. M. și Flay, B. R., History of the sleeper effect:
Some logical pitfalls in accepting the null hypothesis", 1986, Psychological
Bulletin, 86, 4, 662–679.
Crutchfield, R.A., Conformity and character. 1955, American Psychologist, 10, 191-198.
Dafinoiu, I. , Boncu, Ș. (editori), Psihologie socială clinică, 2014, Polirom, Iași.
Dembroski, T. M., Lasater, T. M. și Ramirez, A., Communicator similarity, fear
arousing communications, and compliance with health care recommendations,
1978, Journal of Applied Social Psychology, 8, 254–269.
Deutsch, M., şi Gerard, H. A study of normative and informational influence upon
individual judgment. 1955, Journal of Abnormal and Social Psychology, 51, 629-636
Eagly, A. H. și Chaiken, S. The psychology of attitudes, 1993, Fort Worth: Harcourt
Brace Jovanovich.
Eagly, A.H., Wood, W. şi Fishbaugh, L., Sex differences in conformity: surveilance by
the group as a determinant of male nonconformity. 1981, Journal of Personality
Evans, R.I., Rozelle, R.M., Lassater, T.M., Dembroski, T.M. şi Allen, B.P. (1970). Fear
arousing persuasion and ctual versus implied behavior change: new perspective
utilizing a real-life dental hygiene program, 1970, Journal of Personality and
Social Psychology, 16, 220-227.
- 107 -
Ştefan Boncu
Evans, R.I., Smoking in children: Developing a social psychological strategy of

deterrence, 1976, Preventive Medicine, 5, 122-127.
Festinger, L., A theory of cognitive dissonance. 1954, Stanford: Stanford University
Press.
Festinger, L., Informal social communication. 1950, Psychological Review, 57, 271-282.
Fiske, S.T. și Taylor, S.E. Social cognition. From brains to culture, 2013, London: Sage.
Greenwood, J., Wundt, Völkerpsychologie, and experimental social psychology,
2003, History of Psychology, 6, 70-88.
Hofling, C., Brotzman, E., Dalrymple, S., Graves, N. şi Pierce, C.M., An experimental
study in nurse-physician relationships. 1966, The Journal of Nervous and Mental
Disease, 143, 171-180.
Hovland, C. I., Janis, I. L. and Kelley, H. H., Communications and persuasion:
Psychological studies in opinion change, 1953, New Haven: Yale University Press
Hovland, C. I., Lumsdaine, A. și Sheffield, F. Experiments on mass communication.
1949, Princeton: Princeton University Press.
Jacobs, R.C. şi Campbell, D.T. The perpetuation of an arbitary tradition through
several generations of a laboratory microculture. 1961, Journal of Abnormal and
Social Psychology, 62, 3, 649-658.
Janis, I.L. şi Feshbach, S. (1953). Effects of fear-arousing communications. Journal of
Abnormal and Social Psychology, 48, 78-92.
Kelman, H.C., Compliance, identification and internalization, 1958, Journal of Conflict
Resolution, 2, 51-60.
Latané, B. and Wolf, S. , The social impact of majorities and minorities, 1981,
Psychological Review, 88, 438-453
Lemaine, G., Lasch, E. şi Ricateau, P., L’influence sociale et les systèmes d’action: Les
effets d’attraction et de repulsion dans une expérience de normalisation avec
l’”allocinetique”. 1971, Bulletin de Psychologie, 25, 482-493.
Leventhal, H., Singer, R. și Jones, S. Effects of fear and specificity of recommendation
upon attitudes and behavior, 1965, Journal of Personality and Social Psychology,
2, 20-29.
Leyens, J.P. (1979) Psychologie sociale. Liege : Mardaga.
McAlister, A.L., Perry, C. şi Maccoby, N., Adolescent smoking: Onset and prevention.
1979, Pediatrics, 63, 650-658.
McGuire, W.J., Inducing resistance to persuasion. În L. Berkowitz (ed.), Advances in
experimental social psychology, 1964, New York: Academic Press.
Meeus, W.H.J. şi Raaijmakers, Q.A.W., Administrative obedience: Carrying out
orders to use psychological-administrative violence, 1986, European Journal of
Social Psychology, 16, 311-324.
Merton, R. K. and E. Barber, The Travels and Adventures of Serendipity. A Study in
Sociological Semantics and the Sociology of Science. 2004, Princeton University
Press: Princeton.
Milgram, S. Nationality and conformity. 1961, Scientific American, 12, 45-51.
- 108 -
Milgram, S., Behavioral study of obedience. 1963, Journal of Personality and Social
Psychology, 67, 3, 371-379.
Milgram, S., Obedience to authority: An experimental view, 1974, New York: Harper
& Row
Miller, G.R., Boster, F, Roloff, M. și Siebold, D. Compliance-gaining message
strategies: A typology and some findings concerning effects of situational
differences, 1977, Communication Monographs, 44, 37-5 I ,
Moscovici, S. Psychologie des minorités actives. 1979, Paris: Presses Universitaires
de France.
Moscovici, S. (1976). Social change and social influence. London: Academic Press.
Moscovici, S. şi Ricateau, P., Conformité, minorité et influence sociale: În S.
Moscovici (ed.), Introduction à la psychologie sociale. 1972, Paris: Larousse.
Myers, D. Exploring social psychology, 1994, New York: McGraw-Hill.
Nemeth, C. şi Chiles, C., Modelling courage: The role of dissent in fostering
independence. 1989, European Journal of Social Psychology, 18, 275-280.
Orne, M.T. şi Evans, F.J. Social control in the psychological experiment: Antisocial
behavior and hypnosis, 1965, Journal of Personality and Social Psychology, 1, 3,
189-200.
Patzer, G.L, Source credibility as a function of communicator physical attractiveness.
1983, Journal of Business Research, 11, 229-241.
Pinker, S. Cum funcționează mintea, 2009, București: Allfa.
Rohrer, J.H., Baron, S.H., Hoffman, E.L. şi Swander, D.V., The stability of autokinetic
judgments. 1954, Journal of Abnormal and Social Psychology, 49, 595-597.
Ross, L. și Ward, A., Psychological barriers to dispute resolution. În M. Zanna (Ed.),
Advances in experimental social psychology, 1993, San Diego: Academic Press.
Schachter, S., Deviation, rejection and communication, 1951, Journal of Abnormal
Sherif, M. A study of some social factors in perception. 1935, Archives of Psychology,
27, 187, 1-60.
Sherif, M. On the relevance of social psychology. American Psychologist, 1970, 25,
144–156.
Sherif, M., An experimental approach to the study of attitudes. 1937, Sociometry, 1,
90-98.
Sistrunk, F. şi McDavid, J.W., Sex variable in conforming behavior, 1971, Journal of
Personality and Social Psychology, 17, 2, 200-207.
Smith, P. B., & Bond, M. H., Social Psychology Across Cultures: Analysis and
Perspectives. 1993, Hemel Hempstead: Harvester Wheatsheaf.
Wilder, D.A., Some determinants of the persuasive power of in-groups and out-
groups: Organisation of information and attribution of independence, 1990,
Journal of Personality and Social Psychology, 59, 1202-1213.
- 109 -
RESPONSABILITATE SOCIALĂ ŞI INDIVIDUALĂ
PENTRU SĂNĂTATE. CONCEPTE ŞI IMPLICAŢII
PENTRU POLITICILE DE SĂNĂTATE
Liviu OPREA, Tudor-Ștefan ROTARU, Ștefan ILOAIE
RESPONSABILITATEA MORALĂ
Responsabilitatea, atitudine umană fundamentală
Una dintre calitățile umane fundamentale este responsabilitatea morală. Din

aceasta derivă alte tipuri de responsabilități: juridică, socială, economică,
profesională etc. Din punct de vedere moral, ne simțim responsabili mai ales pentru
o greșeală pe care am făcut-o, pentru faptul că am fi putut face mai mult și, la un
moment dat, nu am reușit sau nu am vrut aceasta. Trăim responsabilitatea la nivel
personal dar și la nivel colectiv, comunitar. Cu raportare la timp, o percepem, pe de
o parte, imediat după săvârșirea faptei, aproape concomitent cu ea, iar pe de altă
parte, forul nostru interior ne interoghează uneori foarte târziu dacă am procedat
bine sau nu în anumite situații. Unul dintre observatorii cei mai nuanţaţi ai
resorturilor umane care determină asumarea responsabilității pentru actele
săvârșite a fost Dostoievski (Crimă și pedeapsă).
Responsabilitatea este obligația, resimțită la nivelul conștiinței, de a răspunde
(1) de actele săvârșite și (2) de consecințele acestora, semnificând și faptul că ele
sunt asumate și că cineva se recunoaște drept autor al lor (Clément, 2000). Nu există
act, acțiune, faptă în care răspunderea să nu fie implicată fie și cel puțin la nivel
inconștient (adică fără să mai sesizăm aceasta la modul concret). Prin urmare omul
este responsabil întru totul de ceea ce este el însuşi la un moment dat, de ceea ce a
devenit, de felul în care a reușit sau nu să facă ceva cu sine, cu viața lui, la toate
nivelurile acesteia: personal, familial, profesional, social etc.
Omul este în măsura în care își asumă sau nu responsabilitatea pentru faptele
sale. Indiferent în ce măsură este conştient de acest adevăr, omul devine totuşi
responsabil, prin ceea ce el şi numai el poate să facă, şi faţă de actul istoric pe care îl
creează prin faptele sale (Patapievici, 2001). Din acest punct de vedere, responsabilitatea
este nelimitată, pentru că nimeni nu ştie la cine şi când se opreşte o acţiune pe care
Responsabilitate socială şi individuală pentru sănătate
a realizat-o la un moment dat. În acest mod devenim responsabili faţă de societate şi

faţă de generaţiile viitoare, fie că dorim aceasta, fie că n-o dorim.
Persoana nu trăiește responsabilitatea doar cu sine însăși. Trăim în societate,
într-o pânză de relații aproape infinite. Suntem, mai mult sau mai puțin, direct sau
indirect, pentru acum sau pentru tot restul vieții noastre, influențați în modalitatea
de asumare a răspunderilor. Responsabilitatea este educabilă (Lipovetsky, 1996).
Asumarea și trăirea responsabilității depind mult de felul în care părinții își educă
copiii, de felul în care școala, anturajul, colectivitatea, societatea, mass-media își pun
amprenta asupra dezvoltării unui caracter foarte responsabil sau mai puțin
responsabil. Nu există, însă, limite ale acestei educații: a fi responsabil este o
aptitudine care se învață mereu, înnoit, sporit, la orice vârstă. Dar persoana poate să
devină, în timp, sub influența diferiților factori ori/și a diferitelor conjuncturi, din
indiferență și nepăsare, mai puțin responsabilă de acțiunile sale. Învățăm să fim mai
responsabili prin aceea că: (1) luăm decizii, (2) demonstrăm că putem realiza ceva,
(3) ne asumăm consecințele deciziilor și acțiunilor noastre, (4) învățăm din propriile
greșeli. Omul responsabil are încredere în sine și este stăpân pe sine, obține
rezultate frumoase, câștigă stima celorlalți.
Libertatea, temelie a responsabilităţii
Fără libertate nu există responsabilitate. Numai persoana care acţionează în

mod liber îşi poate asuma răspunderea pentru fapte şi, în consecinţă, pentru
libertatea pe care o manifestă. Actul responsabil este unul voluntar, determinat de o
decizie matură şi liberă (Losski, 1997). Cel care acţionează fiind constrâns de alţii, de
situaţii extreme, de limite poate fi făcut responsabil, cel mai adesea, doar parţial sau
chiar deloc. Fireşte, însă, că nu vom putea invoca situaţii create artificial pentru a ne
feri de asumarea răspunderii faptelor noastre (French, 2005).
Legătura dintre persoană și fapte
Responsabilitatea se asumă sau nu se asumă, ceea ce înseamnă că autorul unei

fapte se recunoaște sau nu autor al ei. Aceasta nu s-ar putea, însă, realiza, dacă nu ar
exista o anumită relație între subiect și fapta sa, relație pe care o simțim adesea
venind oarecum din afara noastră chiar în ciuda faptului că am dori, de exemplu, să
negăm că suntem autorul unei fapte reprobabile. Aproape fără excepție, subiectul se
simte autor al actelor pe care le-a făcut direct. Chiar dacă într-un grad mai redus, el
pare să aibă, însă, aceeași calitate și în cazul faptelor săvârșite indirect, pe care le-a
sugerat, fie și neintenționat, altcuiva și în care nu a fost implicat la modul concret
(Iloaie, 2009). Cu privire la aceste aspecte, însă, se dezbate mult asupra discrepanței
dintre (1) fapta săvârșită de un criminal care ucide în stare de nebunie și care de cele
- 111 -
Liviu Oprea, Tudor-Ștefan Rotaru, Ştefan Iloaie
mai multe ori nu este considerat decât parţial ori chiar deloc responsabil de fapta sa
și (2) părinții care devin responsabili de actele copiilor minori (Clément, 2000).
Din punct de vedere creștin, conștiința este aceea care judecă faptele și
consecințele acestora. Acest fapt are loc uneori chiar înainte de a fi săvârșite,
atrăgând atenția asupra efectelor posibile. Denumită și al „al șaselea simț”,
conștiința funcţionează ca o intuiţie ori un barometru al vieţii interioare, judecând
orice act gândit sau realizat, în funcţie de argumentare, derulare, scop şi efecte.
Fapta în sine, consecințele ei posibile sau reale și legătura dintre autor și faptă se
raportează la trei repere sau instanțe: conștiința de sine a persoanei, subiectul
celălalt care are de suportat consecințele și Dumnezeu (Iloaie, 2009).
Raportul dintre responsabilitate şi valori
Există şi o strânsă legătură între capacitatea responsabilă a omului şi valorile pe

care el le are, valori care apar şi se afirmă în funcţie de societatea şi cultura în care
persoana se naşte, de cunoştinţele pe care le acumulează, de tipul de repere la care
apelează. Valori cum sunt binele, adevărul, frumosul sunt general valabile, dar în
detaliile lor, acestea pot să varieze de la societate la societate, de la cultură la
cultură, ba chiar de la persoană la persoană (Andrei, 1997). Din acest punct de
vedere, responsabilităţile pot să fie foarte variate şi neuniforme, ba chiar să intre în
conflict unele cu altele.
Mai ales datorită dezvoltării tehnologice şi biotehnologice şi provocărilor
ecologice globale din ultimele decenii, sfera dezbaterilor asupra responsabilităţii
fiecărei persoane şi a întregii umanităţi faţă de lume şi de valorile ei s-a lărgit
uimitor. Această atitudine este generată şi susţinută și de adevărate campanii de
conştientizare a faptului că, până şi cele mai mici acţiuni ale omului influenţează
întregul, Universul (Jonas, 1979; Bauman, 2000).
RESPONSABILITATE SOCIALĂ ȘI INDIVIDUALĂ PENTRU SĂNĂTATE
Conceptul de responsabilitate socială şi individuală pentru sănătate a început să

capete importanță în politicile de sănătate publică începând cu deceniul al şaptelea
al secolului trecut, odată cu înmulţirea dovezilor epidemiologice care sugerau că un
stil de viaţă sănătos ar putea conduce la scăderea morbidităţii şi mortalităţii asociate
cu bolile cronice(Guttman and Ressler, 2001). Începând cu acea perioadă, multe
guverne au atras atenţia atât medicilor cât şi publicului larg asupra menţinerii stării
de sănătate prin adoptarea unui stil de viaţă sănătos. Ideea din spatele acestor
iniţiative era că, punând la dispoziţia publicului larg informaţii despre stilul de viaţă
sănătos, oamenii s-ar putea proteja de diverse boli. Noţiunea de responsabilitate
- 112 -
individuală pentru sănătate era cea de datorie faţă de propria persoană, iar
responsabilitatea socială pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei era
limitată la efortul colectiv de a organiza campanii de informare în rândul populaţiei
generale (Guttman and Ressler, 2001; Minkler, 1999).
Nu a trecut mult timp pentru ca specialiştii în politici de sănătate să identifice şi
o altă dimensiune a responsabilităţii personale pentru sănătate şi anume
responsabilitatea personală faţă de terţi (Guttman & Ressler, 2001; Minkler, 1999).
Această dimensiune a fost justificată de faptul că boala unui individ plasează costuri
financiare şi non-financiare nejustificate asupra celor care trebuie să finanţeze
sistemele sanitare. De pildă, au fost aduse argumente că persoanele care fumează
sau consumă alcool în exces nu ar trebui să beneficieze de transplant pulmonar sau
hepatic, în condiţiile în care starea lor de sănătate ar impune la un moment dat
aceste procedur (Glannon, 1998, Glannon, 2009), deoarece aceste intervenţii ar
impune o povară nejustificată pentru ceilalţi contribuabili care ar trebui să plătească
pentru alegeri personale necugetate. Astfel, conceptul de responsabilitate
individuală s-a extins ca noţiune. Ea a inclus obligaţia personală de a evita plasarea
acestor obligaţii asupra altora prin costuri financiare nejustificate sau de a suporta
costurile suplimentare ale bolilor prin asigurări suplimentare şi alte taxe (Guttman
and Ressler, 2001). Neasumarea acestor obligaţii suplimentare ar fi implicat
limitarea serviciilor medicale la care individul are acces sau acordarea unei priorităţi
mai scăzute în accesul la servicii medicale.
Aceste argumente au ridicat semne de întrebare printre bioeticieni, generând o
dezbatere între cei ce susţineau promovarea responsabilităţii individuale ca element
central al politicilor de sănătate şi cei ce susţineau o responsabilitate socială extinsă
pentru sănătate, făcând apel la concepte precum echitatea socială, solidaritatea
între cetăţeni şi la ideea că îngrijirile medicale ar trebui bazate pe nevoile medicale
ale oamenilor şi nu ar trebui legate de comportamentul lor (Guttman and Ressler,
2001). Aceste opinii diferite au stat la baza a patru propuneri de implementare a
responsabilităţii individuale pentru propria sănătate la nivelul politicilor de sănătate
publică.
O primă propunere sugera că o persoană poate fi trasă la răspundere pentru
cauzarea unei boli în măsura în care acţiunile care au condus la dezvoltarea bolii au
fost complet voluntare (Buetow & Elwyn, 2006; Sachs, 1996). În asemenea cazuri nu
ar fi etic ca societatea sau terţe părţi să suporte costurile bolii. Această propunere a
ridicat semne de întrebare. Deoarece responsabilitatea morală implică control
asupra circumstanţelor, dificultatea acestei propuneri constă în a stabili dacă
într-adevăr oamenii au avut control asupra comportamentelor care au condus la
cauzarea bolii (Guttman & Ressler, 2001).
A doua propunere a extins condiţiile de culpabilitate pentru propria sănătate
susţinând că responsabilitatea individuală depinde nu numai de cât de voluntară
- 113 -
este practica dar, de asemenea, dacă acel comportament a fost săvârșit în beneficiul
societăţii sau pentru propria gratificare (Dworkin, 1981, Veatch, 1980). De exemplu,
atât o persoană care fumează cât şi un medic care îşi riscă viaţa în timpul unei
epidemii, sunt responsabili de posibilele consecinţe negative ale comportamentului
propriu asupra stării de sănătate. În plus, ambii îşi asumă riscurile în mod voluntar.
Diferenţa majoră este că fumătorul o face pentru motive recreaţionale sau de
gratificare personală, iar medicul pentru a promova starea de sănătate a populaţiei,
care este un bun public. Inclusiv această propunere a fost criticată, deoarece
noţiunea de bun public necesită o explicaţie clară: plăcerea personală, de pildă, este
considerată scop în sine de teoriile utilitariste care constituie fundamentul etic al
politicilor de sănătate publică (Guttman and Ressler, 2001).
A treia propunere aparţine bioeticianului Daniel Callahan şi implică noţiunea de
suficiență (Callahan, 1986). Callahan a criticat propunerile care supraevaluează
responsabilitatea individuală. El a susţinut că politicile ce implică doar acţiuni
adresate exclusiv creşterii responsabilităţii individuale ca metodă de îmbunătăţire a
stării de sănătate a populaţiei, sunt chestionabile din punct de vedere etic, deoarece
există alţi factori psihologici, structurali şi situationali care joacă un rol cauzal.
Callahan(1986) propune ca indivizii să nu poată fi găsiţi vinovaţi dacă: (a)
comportamentul considerat nesănătos nu este total voluntar (mulţi fumători devin
dependenţi la vârstă adolescenţei ca urmare a presiunii grupului din care fac parte,
iar apoi adicția scade autonomia persoanei); (b) comportamentul nesănătos nu a
fost făcut pentru gratificare personală; (c) boala ar putea fi cauzată şi de alţi factori
în afara comportamentului considerat nesănătos. În opinia lui Callahan, mesajele
care se îndepărtează de la aceste reguli ridică semne majore de întrebare din punct
de vedere etic, deoarece ele ar putea implica o atribuire disproporţionată a
culpabilităţii mai ales atunci când politicile respective vizează grupuri sociale foarte
vulnerabile. Asemenea mesaje ar putea promova fatalism şi sentimente de
vinovăţie. De pildă, persoanele care dezvoltă o boală cronică pot dezvolta
sentimente de vinovăţie fiindcă nu şi-au permis o dietă sănătoasă care ar fi putut
duce la evitarea bolii. În ciuda potenţialei valori a acestei propuneri, criteriile juste
de separare a culpabilităţii personale de cele ce ar conduce la blamarea victimelor ar
necesită o abordare caz cu caz, fiind practic neimplementabile la nivelul politicilor de
sănătate.
O a patra propunere a încercat să răspundă acestei limite. Această propunere se
bazează, însă, pe un alt înţeles al conceptului de responsabilitate individuală pentru
sănătate şi anume abilitatea de a răspunde (Guttman & Ressler, 2001; Minkler,
1999). Această propunere porneşte de la premiza că noţiunea de responsabilitate
include un conflict, precum şi anumite alegeri între interese ce competiţionează
între ele. Responsabilitatea individuală există numai în măsura în care există
posibilitatea alegerii între mai multe alternative de comportament. Cercetări
- 114 -
efectuate asupra eficienţei politicilor de sănătate arată că percepţia oamenilor

despre responsabilitatea individuală a fost mai crescută atunci când oamenii au
perceput şi au crezut în posibilitatea lor de a alege (Guttman and Ressler, 2001).
Prezumţia stă în faptul că individul este conştient şi posedă mijloacele necesare să
facă o acţiune. El este, de asemenea, complet liber în a nu se angaja într-o acţiune
considerată periculoasă pentru sănătate. Prin urmare, responsabilitatea individuală
presupune în mod necesar abilitatea sau capacitatea de a răspunde, abilitate
esenţială pentru cerinţele morale ale responsabilităţii (Minkler, 1999).
Această propunere pune accentul pe responsabilitatea socială de a creşte
capacitatea cetăţenilor să răspundă propriilor nevoilor de sănătate (Minkler, 1999).
În mare măsură, această propunere a fost dezvoltată luând în considerare cercetările
epidemiologice referitoare la inegalităţile sociale din sănătate descrise în secţiunea
anterioară. Bazându-se pe aceste studii, epidemiologul Leonard Syme (1998) a
introdus conceptul de control asupra propriului destin ca element central în
definirea conceptului de resposabilitate socială pentru sănătate, concept care să
informeze politicile de sănătate publică. Meritul major al acestei propuneri este că
face o legătură între responsabilitatea individuală care presupune o alegere
informată, cu cea de responsabilitate socială care presupune crearea unei
oportunităţi sociale. Acesta este un lucru important deoarece, în opinia noastră, nu
există libertate individuală în absenţa existenţei unor oportunităţi sociale, resurse,
aptitudini precum şi a unui mediu în care să nu existe presiune de a lua decizii
împotriva voinţei proprii.
Analizând dovezile epidemiologice referitoare la inegalităţile în sănătate, Syme
(1998) a arătat că oamenii cu statusuri socio-economice progresiv scăzute au
corespunzător mai puţine oportunităţi sociale de a controla circumstanţele şi
evenimentele care le afectează viaţa. Prin contrast, persoanele cu statusuri socio-
economice progresiv crescute (venituri mai mari, putere discreţionară sporită în
societate şi control mai mare asupra muncii) au mai multe oportunităţi de a-și
controla destinul. Aceste oportunităţi sociale sporite se translează la nivel
populaţional într-un comportament mai sănătos şi rezultate de sănătate mai bune
pentru grupurile favorizate socio-economic. De pildă, există dovezi epidemiologice
că, pe măsură ce oamenii urcă pe scara socială, mănâncă mai sănătos, fumează mai
puţin pentru că au un control mai mare asupra vieţii lor, fapt ce se translează într-o
calitate mai crescută a vieţii şi longevitate mai mare (Gimeno et al., 2009).
Toate aceste argumente sugerează rolul central al responsabilităţii sociale
pentru dezvoltarea de oportunităţi pentru sănătate la nivel social. Acest concept de
responsabilitate socială şi individuală pentru sănătate a produs o schimbare
paradigmatică la nivelul politicilor de sănătate (Kickbusch, 2004, 2007). Dacă în mod
tradiţional responsabilitatea socială care informa politicile de sănătate publică se
referea la creşterea accesului populaţiei la servicii medicale şi la promovarea
- 115 -
responsabilităţii individuale prin campanii de sănătate publică, în ultimul deceniu

câmpul de acţiune al politicilor de sănătate publică s-a extins prin promovarea
sănătăţii prin toate politicile publice (Kickbusch, 2004, 2007). Această schimbare are
la bază relaţia bidirecţională dintre sănătatea populaţiei şi performanţa altor
domenii sociale precum educaţia şi economia. Cu alte cuvinte, sănătatea publică
depinde de oportunităţile educaţionale şi economice existente în societate. În egală
măsură, oportunităţile economice şi educaţionale depind de starea de sănătate a
populaţiei. Există dovezi că, în societăţile cu morbiditate şi mortalitate mai crescute,
chiar și creşterea economică este mai lentă (Ruger, 2008). Acest lucru se datorează
faptului că societăţile sunt afectate direct de creşterea costurilor îngrijirilor medicale
şi indirect prin impactul negativ al morbidităţii şi mortalităţii asupra dezvoltării
economice secundar productivităţii scăzute (Colagiuri et al., 2006, WHO, 2002, Yach,
2005).
Această nouă paradigmă se îndepărtează de politicile neoliberale, care
consideră sănătatea publică sau educaţia drept costuri pe care “economia reală” le
face pentru a promova bunăstarea socială, prin înţelegerea sănătăţii publice şi a
educaţiei drept investiţii care conduc în mod direct la dezvoltare economică (Sen,
2002). Dacă în mod tradiţional fiecare politică publică avea un câmp de acţiune
specific şi limitat, neinterferând cu celelalte politici publice ce acţionau în societate,
această nouă paradigmă promovează politici inter-sectoriale care să producă valoare
adăugată în toate domeniile (Kickbusch, 2004, 2007). De exemplu, investițiile în
sistemul de sănătate publică nu produc numai o creştere a nivelului de sănătate al
populaţiei prin scăderea morbidităţii şi mortalităţii, ci şi o creştere economică
simultănă. Ea se produce atât în mod direct, prin creşterea stării de sănătate a
cetăţenilor cât şi indirect dat fiind că investițiile din sistemele publice sanitare
conduc la dezvoltarea altor domenii economice precum industria farmaceutică,
transporturile sau comerţul.
În acelaşi timp, paradigma “promovarea sănătăţii prin toate politicile publice”
implică în mod necesar o focalizare asupra grupurilor sociale marginalizate din trei
motive. În primul rând, îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei nu este posibilă
în absenţa diminuării gradientului social din sănătate. În al doilea rând, scăderea
gradientului social în sănătate este esenţială atât pentru eficiența cât pentru
eficacitatea politicilor de sănătate publică. Aceasta se datorează faptului că
încărcătura de morbiditate şi mortalitate cade disproporţionat, atât ca număr cât şi
ca magnitudine, asupra populaţiilor defavorizate social (Yach et al., 2005, Yach et al.,
2006). Există dovezi că o asemenea abordare este eficientă din perspectiva
câştigurilor de sănătate măsurate ca descreştere a morbidităţii şi mortalităţii (Sen,
2002). În al treilea rând, prin focalizarea asupra grupurilor sociale defavorizate,
politicile de sănătate pot duce la o creştere a potenţialului capitalului uman existent
în societate şi astfel la dezvoltare economică (Coleman, 1988). În secţiunea
- 116 -
următoare vom analiza ce tipuri de politici publice ar putea fi utile din perspectiva
promovării stării de sănătate în România.
Implicațiile responsabilității sociale pentru politicile sanitare din România
În această secţiune, argumentăm asupra nevoii ca politicile de sănătate publică

din România să îşi extindă nivelul responsabilităţii sociale pentru sănătatea
populaţiei printr-o schimbare a focalizării intervenţiilor lor dispre controlul costurilor
serviciilor de sănătate spre îmbunătăţirea sănătăţii publice măsurată ca descreştere
a morbidităţii şi mortalităţii. Aceasta se poate realiza numai prin politici publice
inter-sectoriale care să vizeze atât organizarea şi finanţarea sistemului public, cât şi
politicile din educaţie sau economie, în egală măsură. Aceste politici publice trebuie
să se focalizeze pe punctele de intersecţie dintre interesele economice, educaţionale
şi de sănătate ale societăţii. Motivul stă în faptul că interesele economice,
educaţionale şi de sănătate ale societăţii sunt interdependente. Susținem de
asemenea că, prin promovarea valoarii adăugate în toate aceste domenii, se va
promova în egală măsură dreptatea socială. Aceste politici vor creşte solidaritatea
socială pentru că promovează oportunităţile economice şi de sănătate ale tuturor şi
evită discriminarea socială împotriva persoanelor din grupurile sociale
dezavantajate.
În concordanţă cu scopul declarat al Ministerului Sănătăţii (2008) considerăm că
scopul sistemului public de sănătate este îmbunătăţirea stării de sănătate a
populaţiei din România măsurată prin descreşterea morbidităţii şi mortalităţii. În
mod cert, starea de sănătate a populaţiei este un bun public a cărei îmbunătăţire
trebuie să facă constant obiectul acţiunilor guvernamentale (Beauchamp and
Steinbock, 1999). Acest lucru presupune în primul rând politici sanitare care să
regândească accesul la serviciile medicale prin finanţarea publică a costurilor
serviciilor publice de sănătate pentru toţi cetăţenii României în egală măsură.
Această măsură, însă, nu trebuie limitată la acoperirea cu servicii medicale în cadrul
fondurilor existente a persoanelor neasigurate, ci la plata contribuţiilor către fondul
de asigurări sociale de sănătate din fonduri guvernamentale atât pentru persoanele
neasigurate în prezent cât şi pentru cele scutite de plata asigurărilor de sănătate prin
diverse legi, precum copiii, şomerii sau persoanele în asistenţă socială.
Această măsură ar focaliza finanţarea sistemului sanitar către grupurile cele mai
dezavantajate social fără a periclita calitatea serviciilor medicale primite de
persoanele care contribuie direct la fondul de asigurări sociale de sănătate. Prin
această contribuţie guvernamentală se evită mutarea costurilor serviciilor medicale
pentru persoanele neasigurate cât şi pentru cele asigurate, dar neplătitoare de
- 117 -
contribuţii, asupra persoanelor care contribuie direct la fondul de asigurări sociale

de sănătate. Astfel, calitatea serviciilor medicale şi, implicit, a stării de sănătate a
întregii populaţii ar creşte pe tot spectrul social fără discriminare. În plus, prin
focalizarea finanţării asupra grupurilor sociale dezavantajate social, s-ar obţine cea
mai însemnată îmbunătăţire a stării de sănătate a populaţiei, deoarece aceste
grupuri sociale poartă cea mai mare încărcătură de morbiditate şi mortalitate din
societate atât în termeni de număr cât şi ca magnitudine a problemelor medicale
(Yach, 2005, Yach et al., 2004).
Nu în ultimul rând, prin aceste măsuri de creştere a responsabilităţii sociale
pentru starea de sănătate a populaţiei s-ar putea evita situaţiile litigioase din
sistemul public de sănătate. Aceste situaţii litigioase sunt cauzate de un transfer
nejustificat de responsabilitate dinspre instituţiile publice spre corpul profesional
medical din sistemul public românesc. Pentru a exemplifica această afirmaţie vom
analiza propunerea legislativă privind concediile medicale (MinisterulSănătății,
2010). Prin aceasta, se urmărește scăderea numărului de concedii medicale printr-un
control realizat de reprezentanții Casei de Asigurări de Sănătate împreună cu
reprezentanţi ai Poliţiei la domiciliul pacienţilor ce au beneficiat de aceste concedii.
Controalele ar verifica măsura în care concediile sunt eliberate în baza unor date
medicale reale sau false.
Pornind de la premiza că o politică sanitară trebuie să fie necesară, eficientă şi
eficace, noi argumentăm că această iniţiativa legislativă ridică câteva probleme etice
semnificative. În primul, nu există dovezi care să ateste că această intervenţie
legislativă este necesară. Ea porneşte de la premiza că numărul actual de concedii
medicale se datorează în principal corupţiei din sistemul sanitar şi nu prevalenţei şi
incidenţei bolilor în societatea românească. Deşi am căutat studii epidemiologice
referitore la proporţia relativă a concediilor medicale date ca urmare a prevalenţei şi
incidenţei actuale a bolilor în România şi cele date că urmare a unor acte de
corupţie, nu am găsit asemenea dovezi provenite din cercetarea sistematică a
situaţiei concediilor medicale în societatea românească. Dovada folosită de decidenţi
pentru a ilustra magnitudinea fenomenului a fost numărul de 2.7 milioane de
concedii medicale eliberate într-un an, cifră care le sugera acestora că unul din doi
salariaţi a beneficiat de concedii medicale. Cu siguranţă că o analiză mai detaliată a
acestei cifre globale ar fi scos în evidenţă că un număr mult mai mic de salariaţi au
beneficiat de concedii medicale, deoarece mulţi pacienţi în situaţii medicale
complexe şi mai ales cei în procesul de pensionare medicală beneficiază de un
număr crescut de concedii medicale. Probabil există nevoia unor studii, dincolo de
evidenţele anecdotice, care să ateste dacă acest fenomen este semnificativ ca
magnitudine pentru a justifica o iniţiativă legislativă de tip poliţienesc.
- 118 -
În al doilea rând, este puţin probabil ca această iniţiativa să îşi atingă scopul. Ea
porneşte de la falsa premiza că funcţionari publici aparţinînd Poliţiei şi sistemului de
asigurări de sănătate ar putea să stabilească veridicitatea concediilor medicale prin
vizite la domiciliul pacienţilor. S-a argumentat că lipsa pacientului de la domiciliu în
perioada de concediu medical este o dovadă indubitabilă a unui fals şi motiv de
pedepsire a medicilor ce au eliberat acele documente precum şi a pacienţilor ce au
beneficiat de acestea. În mod cert, acest argument dovedeşte mai degrabă o lipsă de
înţelegere a recomandărilor terapeutice ale medicilor, din partea celor ce au propus
o asemenea iniţiativa legislativă. Spre exemplu, un pacient aflat în concediu medical
şi neaflat la domiciliu în perioada unui control inopinat al funcţionarilor publici ar
putea fi la control medical în ambulatoriu. De asemenea, un pacient cu anxietate sau
cu pneumonie, aflat în concediu medical ar putea să se plimbe urmând
recomandările terapeutice ale medicilor fie de relaxare în caz de anxietate fie de
mobilizare precoce pentru a evita unele complicaţii posibile în caz de pneumonie.
În al treilea rând, şi probabil cel mai semnificativ, este însă lipsa de dovezi de
cercetare care să ateste că o asemenea intervenţie legislativă ar putea să conducă la
o îmbunătăţire a stării de sănătate a populaţiei. De pildă, o astfel de măsură ar putea
declanşa o atitutidine defensivă din partea corpului medical îndreptată spre
limitarea numărului de concedii medicale în general pentru a evita situaţii
conflictuale cu instituţiile statului. Cu siguranţă, o asemenea atitudine ar putea
afecta, în primul rând, starea de sănătate a populaţiei şi ar putea, în egală măsură,
crea situaţii conflictuale între furnizorii de servicii medicale şi pacienţi. În plus, deşi
am căutat studii desfăşurate în România sau altundeva care să ateste eficiența şi
eficacitatea unei intervenţii similare cu cea descrisă în acest caz-exemplu, în termeni
de îmbunătăţire a stării de sănătate a populaţiei sau de creştere a calităţii serviciilor
medicale, nu am găsit asemenea studii. Acesta este un element semnificativ
deoarece în ţările Uniunii Europene cât şi în ţările OECD politicile sanitare se bazează
pe dovezi ştiinţifice care să le ateste eficiența şi eficacitatea.
Pe de altă parte, intervenţii similare cu cea descrisă anterior promovează o
cultură litigioasă în sistemul public de sănătate. Este cunoscut faptul că în multe alte
situaţii calitatea scăzută a serviciilor din sistemul sanitar public, cauzată de cele mai
multe ori de subfinanţarea serviciilor medicale, este atribuită în mod nejustificat
lipsei de profesionalism a personalului medical. Acest fapt ar putea avea câteva
consecinţe negative semnificative asupra stării de sănătate a populaţiei în general şi
asupra grupurilor sociale defavorizate în special. În primul rând, culpabilizarea
personalului medical poate contribui la o creştere a neîncrederii pacienţilor în
furnizorii de sănătate. În a doua secţiune a acestui material am arătat că
neîncrederea în furnizorii de sănătate are efecte negative asupra stării de sănătate a
- 119 -
pacienţilor atât prin neaderarea la recomandările terapeutice cât şi printr-un efect

emoţional direct, contribuind la gradientul social din sănătate. Deşi nu există
cercetări româneşti care să ateste că acest lucru se întâmplă, există o mare
probabilitate ca această cale de producere a inegalităţilor în sănătate să funcţioneze
şi pe teritoriul României, dar să fi rămas încă neatestată de cercetare.
În al doilea rând, există dovezi că în societăţile unde există relaţii litigioase între
pacienţi şi personalul medical costurile pentru sănătate sunt semnificativ mai mari
fără o îmbunătăţire asociată a calităţii actului medical sau a stării de sănătate a
populaţiei. Spre exemplu, Statele Unite sunt date frecvent ca exemplu de societate
litigioasă, având un număr mare de procese de malpraxis comparativ cu alte ţări
OECD(Anderson et al., 2005). Rezolvarea litigiilor medicale la nivel de Justiție a
condus la practicarea unei medicini defensive cu costuri semnificativ crescute ale
actului medical şi neasociate cu o creştere a calităţii actului medical sau cu o
îmbunătăţire a stării de sănătate a populației (Satel and Klick, 2005, Anderson et al.,
2005). Este cunoscut faptul că Statele Unite sunt pe primul loc în lume în privinţa
cheltuielilor medicale cu 6102 $ pe cap de locuitor faţă de media OECD de 2500 $ pe
cap de locuitor,(Comanor et al., 2006) dar printre ultimele ţări din rândul OECD în ce
priveşte speranţa de viaţă la naştere (Berkman, 2009). Toate aceste practici
defensive conduc, în schimb, la scăderea calităţii actului medical, în special pentru
grupurile sociale defavorizate. Deşi nu există cercetări care să ateste existenţa
mecanismului de producere a gradientului social în sanate în ţară noastră, situaţia
conflictuală promovată în ultimii ani în jurul personalului medical ne îndreptăţeşte să
credem că mai degrabă fenomenul nu este studiat decât că nu ar exista. O finanţare
publică adecvată şi focalizată spre grupurile sociale defavorizate ar putea conduce,
implicit, la o creştere a încrederii acestora în furnizorii de servicii medicale şi a stării
de sănătate a acestor grupuri populaționale.
Este important ca în acest moment să stabilim limitele argumentului nostru. În
primul rând, este important să menţionăm că argumentul nostru nu este îndreptat
împotriva politicilor de implementare a tehnologiilor informaţionale sau al
dezvoltării ghidurilor de practică privite ca elemente de creştere a calităţii serviciilor
medicale şi de păstrare a costurilor în limite acceptabile. Mai degrabă, argumentăm
că, prin existenţa unei finanţări corespunzătoare a sistemului public de sănătate,
aceste demersuri tehnologice ar putea fi extinse de la instrumente de control al
costurilor cum se întâmplă în prezent, la instrumente de creştere a calităţii actului
medical. De exemplu, o finanţare corespunzătoare ar permite atât spitalelor, cât şi
cabinetelor de specialitate din ambulator sau cele ale medicilor de familie, să
achiziţioneze sau să dezvolte sisteme IT expert care să le permită o practică bazată
pe dovezi dincolo de colectarea datelor de interes pentru sistemul de asigurări
- 120 -
gândite exclusiv pentru menţinerea costurilor serviciilor medicale. În acest fel se va

schimba rolul sistemelor IT în sistemul public, de la situaţia actuală unde tehnologia
este utilizată pentru a exclude cetăţenii din grupurile sociale defavorizate de la
serviciile medicale publice, la o focalizare a serviciilor medicale chiar spre aceste
grupuri, unde există cea mai mare nevoie de servicii medicale. Există dovezi că
implementarea unor astfel de sisteme conduce la o îmbunătăţire a stării de sănătate
a populaţiei prin implementarea practicilor bazate pe dovezi (Wagner et al., 2001,
Bergeson and Dean, 2006). Există dovezi că în organizaţiile medicale unde au fost
implementate sisteme expert, gradientul social în sănătate a scăzut, în special prin
creşterea măsurilor preventive pentru aceste grupuri care, la rândul lor, au condus la
reducerea duratei de spitalizare (Franks and Fiscella, 2008).
În al doilea rând, argumentul nostru nu promovează responsabilitatea socială
pentru sănătatea publică în detrimentul responsabilităţii individuale pentru propria
sănătate. Susținem, mai curând, că promovarea responsabilităţii individuale pentru
sănătate trebuie să constituie un sprijin pentru responsabilitatea socială. În opoziţie
cu opinia exprimată de Ministerul Sănătăţii, unde nivelul în creştere de cunoştinţe
despre sănătate ale populaţiei este văzut drept un pericol în calea reformării
sistemului sanitar (MinisterulSănătății, 2008), noi considerăm că intervenţii care să
crească nivelul de cunoştinţe ale cetăţenilor ar fi o cale importantă de promovare a
responsabilităţii individuale a cetăţenilor pentru propria lor sănătate. De pildă, o
finanţare corespunzătoare a sistemului public ar permite implementarea de politici
tip “pacient expert” (Lorig, 2002, Tyreman, 2005) precum în Marea Britanie, Suedia
sau alte ţări ale Uniunii Europene, politici care să promoveze aptitudinile pacienţilor
de a avea grijă de propria lor sănătate. Există dovezi că, într-o oarecare măsură,
programele de acest tip au contribuit la îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei
(Bodenheimer, 2005). Totuși, în egală măsură, promovarea responsabilităţii
individuale nu trebuie asociată cu descreşterea responsabilităţii sociale pentru
sănătatea publică. Este evident că toate demersurile politice, sociale şi tehnologice
impuse de promovarea sănătăţii publice în contextul unei societăți moderne nu pot
face obiectul responsabilităţii individuale.
Desigur, s-ar putea construi un argument care să susţină că o asemenea politică
de sănătate ar putea conduce la o scădere economică semnificativă prin creşteri
importante ale costurilor sănătăţii. Dorim să arătăm că, în fapt, această politică
sanitară ar contribui în egală măsură la promovarea sănătăţii publice cât şi la
dezvoltarea economică a ţării. Există dovezi că îmbunătăţirea stării de sănătate a
populaţiei contribuie la creştere economică printr-un impact pozitiv asupra
dezvoltării capitalului uman (Bloom et al., 2004, Deaton, 2003, Weil, 2007). Deşi în
mod tradiţional educaţia era considerată principalul determinant al capitalului uman
- 121 -
(Weil, 2007), studii recente au arătat că starea de sănătate a populaţiei are un

impact semnificativ asupra productivităţii muncii. Persoanele sănătoase sunt mai
robuste mental şi fizic, mai productive, capabile să câştige mai mult şi sunt mai puţin
predispuse să lipsească de la serviciu datorită bolilor (Deaton, 2003). Pe lângă aceste
dovezi microeconomice, există studii care arată un impact direct al stării de sănătate
asupra dezvoltării macro-economice a societăţilor. De exemplu, Bloom et al. (2004)
au demonstrat că un câştig de un an la nivelul speranţei medii de viaţă este asociat
cu o creştere a produsului intern brut de 4% în ţara unde acea creştere a speranţei
de viaţă a avut loc. Aceşti autori au argumentat că această creştere economică este
suficient de însemnată pentru a justifica o creştere a cheltuielilor pentru sănătate
numai pentru efectul sănătăţii asupra productivităţii muncii şi separat de efectul
acestor investiţiilor în sănătate asupra sănătăţii şi bunăstării cetăţenilor.
În plus, există studii care arată că există o asociere semnificativ pozitivă între
influxul de investiţii străine directe şi starea de sănătate a populaţiei în special în
ţările în curs de dezvoltare. De exemplu, Alsan et al. (2006) au arătat că o creştere cu
un an a speranţei medii de viaţă într-o ţară, atrage după sine o creştere de
aproximativ 9% a fluxului de investiţii străine directe în acea ţară, creând
oportunităţi semnificative de dezvoltare economică. Nu în ultimul rând, prin
focalizarea finanţării publice din sănătate asupra grupurilor populaționale
defavorizate social, această creştere economică ar avea un impact asupra scăderii
inegalităţilor sociale şi economice dintre grupurile sociale (Deaton, 2003). Acestă
scădere a inegalităţilor socio-economice pe tot spectrul social poate avea un impact
direct şi distinct de îmbunătăţirea stării de sănătate, prin efectul serviciilor medicale
primite de aceste grupuri, atât asupra nivelului de sănătate a populaţiei cât şi asupra
dezvoltării economice. Aceasta s-ar datora creşterii nivelului de capital social la nivel
social ca efect al solidarităţii dintre cetăţeni. Este cunoscut că ţările cu inegalităţi
socio-economice mici au nivel mai crescut de capital social şi coeziune socială care,
în schimb, sunt asociate cu o stare de sănătate mai bună a populaţiei pe ansamblu
(Wilkinson and Pickett, 2006) şi cu un nivel de creştere economică mai mare.
(Deaton, 2003)
Desigur politicile de sănătate nu trebuie să se oprească la poarta sistemului
public de sănătate. În cea de-a doua secţiune a acestei lucrări, am arătat că
sănătatea populaţiei nu este determinată numai de calitatea serviciilor medicale ci
de mulți alţi determinanţi sociali, dintre care cei mai mulţi se află în afara sistemelor
sanitare, dar influenţează major performanţa acestora. Astfel, sănătatea publică
trebuie să facă obiectul tuturor politicilor publice. De exemplu, schimbări în legislaţia
muncii în sensul creşterii nivelului de control al angajaţilor asupra muncii ar putea
creşte starea de sănătate a populaţiei. Relevant pentru acest argument este cazul
- 122 -
relatat în presă, al unei femei de 34 de ani care şi-a pierdut viaţa datorită lipsei de
control asupra muncii care a împins-o să muncească până la epuizare. Cu siguranţă
acesta nu este un fapt izolat ci doar unul care ar trebui să ne facă să regândim
legislaţia muncii. În a doua secţiune a acestei lucrări am arătat că lipsa de control
asupra muncii este asociată cu importante inegalităţi de sănătate între grupurile
sociale şi că persoanele cu un control mai scăzut asupra muncii au o încărcătură de
morbiditate mai mare prin boli cardiovasculare, diabet, cancer sau boli mintale
(Marmot, 2005). O legislaţie care să contribuie la creşterea controlului angajaţilor
asupra muncii ar contribui şi la descreşteri semnificative ale gradientului social în
sănătate.
Acesta este un element-cheie, pentru că în România au existat argumente că
legislaţia muncii ar trebui să favorizeze angajatorii în detrimentul angajaţilor pentru
a promova creşterea economică. Prin contrast, noi argumentăm că o legislaţie a
muncii care ar crește controlul angajaţilor asupra muncii poate să contribuie şi la
creştere economică. Există studii care arată că implicarea angajaţilor în decizii la
locul de muncă creşte în egală măsură şi productivitatea economică a acestora
promovând astfel şi interesele economice ale angajatorilor (Chen et al., 2007). În
acelaşi mod ca şi politicile de finanţare publică a sistemului sanitar, o politică
ocupaţională adecvată ar putea creşte oportunităţile de sănătate şi economice pe
tot spectrul social evitând discriminarea socială.
Nu în ultimul rând, politicile din domeniul educaţiei şi cercetării ar putea
contribui semnificativ la îmbunătăţirea stării de sănătate a populaţiei şi la scăderea
gradientului social în sănătate. Spre exemplu, politici educaţionale focalizate pe
scăderea gradientului social în educaţie ar contribui în egală măsură la promovarea
stării de sănătate a populaţiei prin diminuarea gradientului social în sănătate pe
calea mecanismelor descrise anterior. În plus, cercetarea serviciilor de sănătate ar
trebui să contribuie major la informarea politicilor publice din sănătate. În timpul
elaborării acestui raport a devenit evident că există o lipsă de date care să informeze
politicile de sănătate din România. Aceasta a făcut ca o parte din argumente noastre
să fie dezvoltate prin analogie cu date din cercetări efectuate în alte societăţi.
Dezvoltarea unei cercetări sociale a serviciilor medicale şi a sănătăţii publice pe
ansamblu ar contribui la adaptarea locală a strategiilor de sănătate din România.
Desigur, analiza noastră nu este în niciun fel exhaustivă, iar intervenţiile
destinate îmbunătăţirii stării de sănătate a populaţiei din România sunt mult mai
numeroase şi mai complexe decât cele pe care le-am analizat în acest capitol.
Intenţia noastră a fost mai curând să argumentăm că este nevoie de o creştere a
nivelului de responsabilitate socială în sănătate şi că prin aceasta nu se
îmbunătăţeşte numai starea de sănătate a populaţiei ci se crează oportunităţi
- 123 -
economice semnificative. În plus, prin focalizarea acestor politici spre punctele de

intersecţie dintre interesele de sănătate şi economice ale societăţii, crearea acestor
oportunităţi nu se realizează favorizând un grup social în detrimentul altor grupuri
sociale. Mai mult, această abordare scoate în evidenţă că solidaritatea dintre
cetăţeni poate promova oportunităţile economice, de sănătate şi educaţionale din
societate şi poate evita discriminarea socială. Aceste rezultate s-ar datora faptului
că, prin astfel de măsuri există numai câştigători şi nimeni nu pierde la nivelul
consumatorilor, pentru că acest tip de politici stabileşte o relaţie instrumentală între
oportunităţile economice şi de sănătate ale diferitelor grupuri sociale. Astfel, se evită
nu numai discriminarea, dar se promovează şi coeziunea socială şi astfel nivelul de
capital social la nivelul societăţii. Acesta este un element-cheie care adaugă valoare
atât în sănătate cât şi în economie, dincolo de valoarea care se creează în mod direct
prin promovarea sănătăţii.
CONCLUZII
În perioada postcomunistă, România a parcurs importante reforme ale

sistemului de sănătate publică trecând de la un sistem sanitar public centralizat de
tip Semashko la un sistem de asigurări sociale de sănătate de tip Bismarkian bazat pe
principiul solidarităţii sociale. Cu toate că aceste reforme au produs şi efecte
pozitive, impactul lor asupra calităţii serviciilor medicale şi asupra stării de sănătate a
populaţiei au rămas mult sub aşteptări. Aceasta s-a datorat unei focalizări
preponderente a acestor politici asupra controlului costurilor serviciilor medicale ca
element central de îmbunătăţire a calităţii serviciilor medicale. Aceasta a condus, de
asemenea, la persistenţa subfinanţării cronice a sistemului public de sănătate cu
consecinţe negative asupra stării de sănătate a populaţiei în general, dar şi cu
creşterea inegalităţii între stările de sănătate ale diverselor grupuri sociale. Aceste
efecte negative au fost accentuate şi de măsurile de reformare generală a
economiei. Toate aceste efecte au reprezentat consecința înclinării balanţei dinspre
responsabilitatea socială pentru sănătatea publică spre responsabilitatea individuală
pentru sănătate al politicilor sanitare din România, şi aceasta în special pentru
grupurile sociale defavorizate. Aceste schimbări, care au promovat inegalităţi sociale
în sănătate, reprezintă o îndepărtare de la politicile sanitare ale spaţiului european.
Cu toate acestea, impactul acestor inegalităţi asupra stării de sănătate a populaţiei
precum şi rolul rolul responsabilităţii sociale şi individuale pentru sănătate nu au
reprzentat un subiect de dezbatere publică sau de studiu sistematic de cercetare în
societatea românească.
În a doua secţiune a acestei lucrări am sumarizat căile, descrise în literatură, prin
care determinanții sociali influenţează starea de sănătate a populaţiei precum şi
- 124 -
dezbaterea dintre interpretarea materialistă şi cea bazată pe conceptul de capital

social a dovezilor epidemiologice privind gradientul social din sănătate, punând
accent pe implicaţiile etice ale politicilor sanitare. Am argumentat că, din punctul de
vedere al politicilor de sănătate, semnificaţia etică a inegalităţilor sociale din
sănătate este esenţială, pentru că semnificaţia etică a acestor determinanţi sociali
stabileşte scopul politicilor de sănătate. Din perspectivă etică, este necesară o
diferenţiere între inegalităţile sociale în sănătate şi inechităţile sociale în sănătate
sau, cu alte cuvinte, inegalităţi nedrepte în sănătate. Inechităţile sociale în sănătate
sunt rezultatul unor aranjamente sociale şi nu al alegerilor personale. Prin urmare,
responsabilitatea socială trebuie să se extindă până la nivelul eliminării acestor
aranjamente sociale nedrepte care influenţează negativ starea de sănătate a
comunității.
În a treia secţiune a acestei lucrări am revizuit conceptele de responsabilitate
socială, respectiv individuală pentru sănătate cu scopul de a identifica care este
balanţă justă dintre responsabilitatea socială şi individuală, echilibru care ar trebui să
informeze politicile sanitare promovând în egală măsură starea de sănătate a
populaţiei cât şi libertăţile individuale. Am descris evoluţia conceptelor de
responsabilitate individuală, respectiv socială pentru sănătate în timp, arătând că
acest concept se bazează pe două înţelesuri: (a) datorie fie faţă de persoană proprie
fie faţă de terţi; şi (b) capacitate a individului de a răspunde propriilor nevoi de
sănătate. Am prezentat aceste concepte precum şi avantajele şi dezavantale lor din
perspectiva politicilor de sănătate publică. Am argumentat că responsabilitatea,
înţeleasă că o capacitate de a răspunde nevoilor de sănătate, este semnificativă
pentru informarea politicilor de sănătate, deoarece face legătură dintre individ şi
oportunitățile sociale. Am arătat că acest concept s-a dezvoltat prin analiza cauzelor
inegalităţilor sociale în sănătate, relevând că acestea sunt rezultatul oportunităţilor
economice şi sociale diferite ale diverselor grupuri sociale. Acest concept a produs o
schimbare pradigmatică în politicile sanitare, care au evoluat de la promovarea
sănătăţii prin creşterea accesului la servicii medicale la promovarea sănătăţii prin
toate politicile publice.
În final, am argumentat că este nevoie ca politicile de sănătate publică din
România să îşi extindă nivelul responsabilităţii sociale pentru sănătatea populaţiei
prin schimbarea focalizării dispre controlul costurilor serviciilor de sănătate spre
îmbunătăţirea sănătăţii publice măsurată ca descreştere a morbidităţii şi
mortalităţii. Am argumentat că este nevoie de politici inter-sectoriale care să vizeze
atât organizarea şi finanţarea sistemului public, cât şi politicile din educaţie sau
economie. Prin focalizarea politicilor publice asupra punctelor de intersecţie dintre
interesele în sănătate, educaţionale şi economice din societate, acestea ar putea
produce valoare adăugată în toate aceste domenii. Am exemplificat acest punct de
vedere, focalizându-ne pe câteva exemple precum includerea persoanelor
- 125 -
defavorizate la beneficiile sistemului de sănătate publică, schimbarea culturii

litigioase din sistemul sanitar, dezvoltarea tehnologică a sistemului public de
sănătate precum şi armonizarea politicilor din sănătate cu politicile ocupaţionale sau
educaţionale. Am argumentat, de asemenea, că prin promovarea valorii adăugate în
toate aceste domenii, se va promova în egală măsură dreptatea socială. Aceste
politici vor creşte solidaritatea socială pentru că promovează oportunităţile
economice şi de sănătate ale tuturor şi evită discriminarea socială împotriva
persoanelor din grupurile sociale dezavantajate.
BIBLIOGRAFIE
ALSAN, M., BLOOM, D. E. & CANNING, D. 2006. The effect of population health on
foreign direct investment inflows to low- and middle-income countries. World
Development, 34, 613-630.
Andrei Petre, Filosofia valorii, Polirom, Iaşi, 1997
ANDERSON, G. F., HUSSEY, P. S., FROGNER, B. K. & WATERS, H. R. 2005. Health
Spending în The United States And The Rest Of The Industrialized World. Health
Aff, 24, 903-914.
Bauman Zygmunt, Etica postmodernă, trad. rom. Doina Lică, Editura Amarcord,
Timişoara, 2000
BEAUCHAMP, D. E. & STEINBOCK, B. (eds.) 1999. New ethics for the public's health,
New York ; Oxford: Oxford University Press.
BERGESON, S. C. & DEAN, J. D. 2006. A systems approach to patient-centered care.
Jama, 296, 2848-51.
BERKMAN, L. F. 2009. Social epidemiology: social determinants of health în the
United States: are we losing ground? Annu Rev Public Health, 30, 27-41.
BLOOM, D. E., CANNING, D. & SEVILLA, J. 2004. The Effect of Health on Economic
Growth: A Production Function Approach. World Development, 32, 1-13.
BODENHEIMER, T. 2005. Helping patients improve their health-related behaviors:
what system changes do we need? Dis Manag, 8, 319-30.
BUETOW, S. & ELWYN, G. 2006. Are patients morally responsible for their errors? J
Med Ethics, 32, 260-2.
CALLAHAN, D. 1986. Preventing disease, creating society. Am J Prev Med, 2, 205-8.
CHEN, G., KIRKMAN, B. L., KANFER, R., ALLEN, D. & ROSEN, B. 2007. A multilevel
study of leadership, empowerment, and performance în teams. Journal of
Applied Psychology, 92, 331-346.
Clement Elisabeth.Filosofia de la A la Z, All Educational, Bucureşti, 2000
COLAGIURI, R., COLAGIURI, S., YACH, D. & PRAMMING, S. 2006. The answer to
diabetes prevention: science, surgery, service delivery, or social policy? Am J
Public Health, 96, 1562-9.
- 126 -
COLEMAN, J. S. 1988. Social Capital în the Creation of Human Capital. The American
Journal of Sociology, 94, S95-S120.
COMANOR, W. S., FRECH, H. E., 3RD & MILLER, R. D., JR. 2006. Is the United States
an outlier în health care and health outcomes? A preliminary analysis. Int J
Health Care Finance Econ, 6, 3-23.
Daghie Viorel, Etică şi deontologie medicală, Editura Naţional, 2000
DEATON, A. 2003. Health, Inequality, and Economic Development. Journal of
Economic Literature, 41, 113-158.
DWORKIN, G. 1981. Voluntary health risks and public policy. 1. Taking risks, assessing
responsibility. Hastings Cent Rep, 11, 26-31.
FRANKS, P. & FISCELLA, K. 2008. Reducing Disparities Downstream: Prospects and
Challenges. J Gen Intern Med.
French Peter A., Howard K. Wettstein, John Martin Fischer (eds.), Free Will and
Moral Responsibility, Blackwell Publishing, 2005
GIMENO, D., TABAK, A. G., FERRIE, J. E., SHIPLEY, M. J., DE VOGLI, R., ELOVAINIO, M.,
VAHTERA, J., MARMOT, M. G. & KIVIMAKI, M. 2009. Justice at Work and
Metabolic Syndrome: the Whitehall II Study. Occup Environ Med.
GLANNON, W. 1998. Responsibility, alcoholism, and liver transplantation. J Med
Philos, 23, 31-49.
GLANNON, W. 2009. Responsibility and priority în liver transplantation. Camb Q
Healthc Ethics, 18, 23-35.
GUTTMAN, N. & RESSLER, W. H. 2001. On being responsible: ethical issues în appeals
to personal responsibility în health campaigns. J Health Commun, 6, 117-36.
Iloaie Ştefan, Responsabilitatea morală personală şi comunitară. O perspectivă
teologică, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009
Jonas Hans, Das Prinzip Veranwortung. Versuch einer Ethik für die technologische
Zivilisation, Insel Verlag, Frankfurt am Main, 1979
KICKBUSCH, I. 2004. From charity to rights: proposal for five action areas of global
health.(Editorial). Journal of Epidemiology & Community Health, 58, 630(2).
KICKBUSCH, I. 2007. Innovation în health policy: respondign to the health society.
Gaceta Sanitaria, 21, 338-342.
Lipovetsky Gilles, Amurgul datoriei. Etica nedureroasă a noilor timpuri democratice,
trad. rom. Victor-Dinu Vlădulescu, Editura Babel, Bucureşti, 1996
LORIG, K. 2002. Partnerships between expert patients and physicians. Lancet, 359,
814-5.
Losski Nikolai, Condiţiile binelui absolut. Bazele eticii, trad. rom. Nina Nicolaeva,
Humanitas, Bucureşti, 1997
MARMOT, M. 2005. Social determinants of health inequalities. Lancet, 365, 1099-
104.
MINISTERULSĂNĂTĂȚII 2008. Planul strategic al Ministerului Sănătății Publice 2008-
2010. available: http://www.ms.ro/?pag=16.
- 127 -
MINISTERULSĂNĂTĂȚII 2010. Concedii medicale doar pentru cei care sunt, într-
adevăr, bolnavi. Comunicat de presa. available:http://www.ms.ro/
?pag=62&id=8186&pg=1.
MINKLER, M. 1999. Personal Responsibility for Health? A Review of the Arguments
and the Evidence at Century's End. Health Educ Behav, 26, 121-141.
Patapievici Horia-Roman, Omul recent, Humanitas, Bucureşti, 2001
RUGER, J. P. 2008. Social risk management--reducing disparities în risk, vulnerability
and poverty equitably. Med Law, 27, 109-18.
SACHS, L. 1996. Causality, responsibility and blame - core issues în the cultural
construction and subtext of prevention. Sociology of Health & Illness, 18, 632-
652.
SATEL, S. & KLICK, J. 2005. The Institute of Medicine report: too quick to diagnose
bias. Perspectives în Biology and Medicine, 48, S15(11).
SEN, A. 2002. Why health equity? Health Econ, 11, 659-66.
SYME, S. L. 1998. Social and economic disparities în health: thoughts about
intervention. Milbank Q, 76, 493-505, 306-7.
TYREMAN, S. 2005. The expert patient: outline of UK government paper. Med Health
Care Philos, 8, 149-51.
VEATCH, R. M. 1980. Voluntary risks to health. The ethical issues. JAMA, 243, 50-5.
WAGNER, E. H., AUSTIN, B. T., DAVIS, C., HINDMARSH, M., SCHAEFER, J. & BONOMI,
A. 2001. Improving chronic illness care: translating evidence into action. Health
Aff (Millwood), 20, 64-78.
WEIL, D. N. 2007. Accounting for The Effect of Health on Economic Growth*.
Quarterly Journal of Economics, 122, 1265-1306.
WHO 2002. Innovative care for chronic conditions : building blocks for action, global
report., Geneva :, World Health Organization,.
WILKINSON, R. G. & PICKETT, K. E. 2006. Income inequality and population health: A
review and explanation of the evidence. Social Science & Medicine, 62, 1768-
1784.
YACH, D. 2005. Globalization and Health: Exploring the opportunities and constraints
for health arising from globalization. Global Health, 1, 2.
YACH, D., HAWKES, C., GOULD, C. L. & HOFMAN, K. J. 2004. The global burden of
chronic diseases: overcoming impediments to prevention and control. Jama,
291, 2616-22.
YACH, D., LEEDER, S. R., BELL, J. & KISTNASAMY, B. 2005. Global chronic diseases.
Science, 307, 317.
YACH, D., STUCKLER, D. & BROWNELL, K. D. 2006. Epidemiologic and economic
consequences of the global epidemics of obesity and diabetes. Nat Med, 12, 62-6.
- 128 -
RELAȚIA MEDIC – PACIENT
Liviu OPREA, Tudor-Ștefan ROTARU, Daniela Cojocaru, Cristina GAVRILOVICI
INTRODUCERE
Relația medic-pacient este elementul central al practicii medicale fiind

considerata vehicolul prin intermediul caruia sunt furnizate ingrijirile medicale
(Brody, 1999). O bună relație medic-pacient este esențială pentru calitatea îngrijirilor
medicale (Jotkowitz, 2006, Kaba and Sooriakumaran, 2007, Nicoletti, 2006). Nu în
mod surpinzator, există multă literatura cu privire la relația medic-pacient, cu
contribuții din diverse domenii precum: psihologia, sociologia, medicina și bioetica.
În bioetică relația medic-pacient reprezintă cadrul în care sunt analizate problemele
de etică clinică (Kaba and Sooriakumaran, 2007, Rogers and Braunack-Mayer, 2009,
Ruzek, 2007). În practica medicală sunt utilizate modelele clinice ale relației medic-
pacient (Emanuel and Emanuel, 1992) care se axează pe procesele din cadrul acestei
relații și pe impactul lor asupra rezultatelor medicale ale pacienților. Acest capitol isi
propune sa analizeze obiectivele și procesele diferitelor modele bioetice și clinice ale
relației medic-pacient, pentru a înțelege și descrie relația dintre argumentele
teoretice asociate diferitor modele bioetice de relație medic-pacient și dovezile
empirice cu privire la eficiența acestora în promovarea autonomiei și bunăstarii
pacientului.
Acest capitol cuprinde două părți. În prima parte sunt trecute, pe scurt, în
revistă modelele bioetice ale relației medic-pacient, pentru a descrie obiectivele
acestora și procesele din cadrul diverselor modele de relație medic pacient. Vom
arăta că modelele bioetice ale relației medic-pacient sunt în mare parte prescriptive
și normative, fiind dezvoltate pe baza teoriilor etice și sociale. Procesele prin
intermediul carora diferitele modele ale relației medic-pacient isi pot atinge
obiectivele nu sunt analizate din punct de vedere empiric si, prin urmare, eficienta
lor, dacă ar fi implementate în practica, nu este cunoscuta. Ulterior, vom analiza din
perspectivă etică modelele clinice ale relației medic-pacient (Brody, 1999, Engel,
1997a, Margalit et al., 2004, Margalit et al., 2005). Modelele clinice, la fel ca și cele
bioetice au un caracter prescriptiv și normativ, dar eficiența proceselor de
comunicare este analizată empiric. În partea a doua vom prezenta valori ale relației
medic – pacient, și modalitatea în care acestea conturează decizia medicală. Vom
Liviu Oprea, Tudor-Ștefan Rotaru, Daniela Cojocaru, Cristina Gavrilovici
aborda de asemeni și consimțământul informat, ca expresie fundamentală a

autonomiei pacientului și vom exemplifica acest concept în căteva cazuri paradigmă.
I. MODELELE BIOETICE ALE RELAȚIEI MEDIC-PACIENT
Relația medic-pacient a reprezentat în ultimii cincizeci de ani un element central

în bioetica. Literatura de specialitate se axeaza pe rolul medicilor și al pacienților în
luarea deciziilor medicale si, intr-o anumita măsură, pe caracteristicile procesului
decizional. în acest capitol descriem diferite modele ale relației medic-pacient, de la
modelele paternaliste (Deverell, 2001, Falkum and Forde, 2001, Veatch, 1972,
Veatch, 2006a, Veatch, 2006b) pana la modelele consumiste, punand un accent
deosebit pe controlul pe care pacientul il detine asupra deciziei medicale. Majoritatea
modelelor descriu o relație medic-pacient ce are un caracter instrumental pentru
bunăstarea sau autonomia pacientului. O atenție speciala este acordata descrierii
modelelor esențialiste (Pellegrino, 2001b, Veatch, 2006b, Volandes and Abbo, 2006,
Wasson and Cook, 2006), contractuale (Brody, 1987), de convenție socială (Lawlor
and Braunack-Mayer, 2004, May, 1975) și modelelor relaționale ale relației medic-
pacient (Kushner, 1981, Suchman, 2006). Autorii acestor modele argumentează că ele ar
promova atât bunăstarea cât și autonomia pacienților. De asemenea, vom descrie și
analiza procesele din cadrul relației medic-pacient prin care aceste modele încearcă
să își atingă obiectivele. Mentionăm faptul că aceste modele au un caracter normativ
și prescriptiv, iar procesele prin care urmăresc atingerea obiectivelor nu sunt
analizate la nivel empiric.
(a) Modele timpurii ale relației medic-pacient
Szasz și Hollender (Szasz and Hollender, 1956, Szasz et al., 1958) au descris
primele modele ale relației medic-pacient: (1) activitate-pasivitate; (2) asistență-
cooperare; și (3) participare reciprocă. Modelul activitate-pasivitate descrie o relație
medic-pacient în care medicii răspund de efectuarea intervențiilor medicale, iar
pacienții sunt beneficiarii pasivi ai îngrijirilor medicale. Acest tip de relație a fost
considerat adecvat în cazul urgențelor medicale, când pacienții sunt inconștienti și
nu mai dispun de capacitatea de decizie. Modelul asistență-cooperare presupune că
medicul îi indică pacientului ce are de facut, iar acesta se supune indicatiilor și
ascultă de medic. Potrivit autorilor, acest model este potrivit în cazul unor condiții
medicale grave, atunci când medicul deține soluția. În modelul asistență-cooperare
ambele parti sunt „active” și contribuie la luarea deciziei medicale. Principala
diferență între ele o reprezintă statutul și puterea fiecăreia. Modelul participării
reciproce se referă la o relație de tip parteneriat între medic și pacient. „Medicul îl
- 130 -
Relația medic – pacient
ajută pe pacient ca acesta să se poata ajuta singur.” Autorii (Szasz and Hollender,
1956, Szasz et al., 1958) consideră că acest model poate fi aplicat în mod deosebit în
gestionarea bolilor cronice și în psihanaliză. Deși aceste modele recunosc diferitele
roluri ale pacienților în luarea deciziilor medicale, Szasz și co-autorii nu atribuie
superioritate morală niciunuia dintre aceste modele. În mod cert, scopul modelelor
activitate-pasivitate și asistență-cooperare este bunăstarea pacientului. Aceste
modele au un caracter paternalist, mizând pe expertiza medicilor, care pot stabili în
mod obiectiv binele pacienților. Cele două modele justifică responsabilitatea
crescută a medicilor în privinta deciziilor medicale și o responsabilitate redusă a
pacienților. Conceptul autonomiei pacientului pe care se bazează aceste modele
consta în consimțământul pacientului la deciziile medicului. În cazul modelului
participării reciproce, acțiunea pacientului este mai evidentă, sugerând că rolul
medicului este acela de a promova acțiunea pacienților prin încurajarea
responsabilității pacienților pe termen lung în beneficiul propriei sănătăți. Autorii
sugerează că aceste modele dețin un potential evolutiv, în funcție de condițiile
medicale din practica medicală, intervențiile tehnice de efectuat și mijloacele avute
la dispozitie, inclusiv capacitatea medicilor și pacienților de a reflecta. Având în
vedere relativitatea judecățolor morale datorită evoluției acestora în timp, este greu
de afirmat că una dintre aceste relații este mai bună decat cealaltă.
Literatura de specialitate ulterioară acestor modele se remarcă printr-o
dezbatere continuă asupra superioritătii morale a diferitelor modele ale relației
medic-pacient (Veatch, 1972, Veatch, 1981, Veatch, 2000, Veatch, 2001, Veatch and
Stempsey, 1995), de la cele paternaliste (Emanuel and Emanuel, 1992), la cele
informative și consumiste (Emanuel and Emanuel, 1992), axate pe controlul total al
pacientului asupra deciziilor medicale. Veatch și Emanuel descriu o relație medic-
pacient de tip paternalist, și în general, acesti autori au o atitudine critică la adresa
modelului paternalist. Modelul paternalist, cunoscut și sub numele de modelul
preoțesc sau parental, presupune că bunăstarea pacientului poate fi stabilită în mod
obiectiv de către medic și, prin urmare, medicul poate stabili interesul maxim al
pacienților din punctul de vedere al sănătății acestora. Astfel, participarea
pacienților la luarea deciziilor medicale este una limitată. Conceptul de autonomie,
pe care acest model se bazează, constă în aprobarea sau dezaprobarea de către
pacient a deciziei medicului în momentul intervenției medicale sau ulterior (Emanuel
and Emanuel, 1992). Dar indiferent dacă pacienții aprobă sau dezaprobă decizia
medicului, aceasta se va implementa.
Acesti autori (Emanuel and Emanuel, 1992) apreciază modelul drept
inacceptabil, deoarece nu se poate considera că medicii înțeleg cu adevarat valorile
și opiniile pacientului și faptul că doar pacientul este cu adevarat în masură să
înțeleagă ce înseamnă bunăstarea sa. Totuși, ei consideră ca acest model este
adecvat doar în cazul unei capacități decizionale reduse, cum ar fi urgențele
- 131 -
medicale. Aici modelul se justifică prin faptul ca pacientul și-a pierdut autonomia și,
prin urmare, respectarea deciziei sale nu mai este necesară (Emanuel and Emanuel,
1992).
La polul opus este descris modelul consumist (Emanuel and Emanuel, 1992,
Bublitz and Merkel, 2009, Van der Schee et al., 2006, Veatch, 2000) al relației medic-
pacient. Cunoscut și sub numele de « ingineresc » sau « informativ », acest model
urmărește să acorde pacienților control, și implicit, responsabilitate totală asupra
deciziilor medicale. Responsabilitățile medicilor se rezumă la furnizarea de informații
concrete cu privire la intervențiile medicale, iar pacienții trebuie să aleagă
intervenția care corespunde cel mai bine valorilor și intereselor lor. Conceptul de
autonomie pe care acest model se bazează consta în controlul total al pacientului
asupra deciziei medicale (Emanuel and Emanuel, 1992). Aceasta presupune că
pacienții au valori foarte stabile și își cunosc cel mai bine interesele, iar singurul lucu
care le lipsește pentru a-și atinge interesele de sănătate sunt informațiile referitoare
la intervențiile medicale de care au nevoie.
Modelul a fost criticat deoarece presupune o distanțare față de asteptările pe
care societatea le are de la medici (Emanuel and Emanuel, 1992). Acest model
reduce rolul medicilor la unul tehnic, precum cel de instalator sau de mecanic care
executa o serie de sarcini tehnice (Brody, 1987, Brody, 2006, Quill and Brody, 1996).
Modelul nu permite medicilor să facă recomandări terapeutice pacienților lor,
întrucât prin aceastea medicii ar putea impune pripriile lor valorile pacienților,
influențându-le astfel autonomia (Brody, 1987, Brody, 2006, Quill and Brody, 1996).
Reducerea funcțiilor medicului la cea de furnizor de informații înseamnă de
asemenea o neglijare a rolului său de a îngriji și a avea grijă de pacient. Aceasta
reprezintă o îndepărtare de la idealul societății cu privire la relația medic-pacient,
care presupune că medicii înțeleg valorile și interesele pacienților și modul în care
bolile influențează aceste valori și interese făcând ca în final, medicul să facă
recomandări terapeutice bazate pe cunoașterea pacientului (Emanuel and Emanuel,
1992). Aceasta este valabil mai ales în medicina primară unde relația medicului cu
pacientul este una îndelungată.
Nu în ultimul rând modelul informativ ignoră componenta psihologică a bolilor.
Deși un medic cu un rol pur informativ ar oferi pacienților informații despre
aspectele psihologice ale bolii, acestui medic cu rol pur tehnic îi lipsește latura
umanistă. Aceasta este de asemenea o îndepartare de la așteptările sociale ale
medicului. În mod tradițional, atitudinea de compasiune și de grijă față de
bunăstarea pacientului face parte din relația terapeutică și din procesul de
vindecare. În plus, lipsa procesului deliberativ dintre pacienți și medici poate duce la
scăderea autonomiei pacientului, întrucât oamenii pot trage concluzii din
interacțiunile cu ceilalți.
Criticile la adresa acestor prime modele ale relației medic-pacient au dus la o
dezbatere cu scopul de a stabili dacă relația medic-pacient trebuie construită în
- 132 -
funcție de moralitatea intriseca a medicinei, guvernata de principiul etic al bunăstarii

pacientului sau în funcție de norme sociale și etice mai largi. Aceasta dezbatere a
condus la apariția modelelor de relație medic-pacient esențialiste, contractuale, a
convenției sociale medicale și relaționale care au drept scop atât promovarea
bunăstarii, cât și a autonomiei pacientului. În continuare, vom trece pe scurt în
revistă aceste modele pentru a identifica procesele prin care se urmăreste atingerea
scopurilor lor.
(b) Modelul esențialist al relației medic-pacient
Această perspectivă a fost creeată de Edmund Pellegrino prin analiza critică a

concepției „esențialiste” a moralității interne a medicine. Pellegrino este probabil cel
mai important autor care a susținut că o relație medic-pacient care decurge din
principiul datoriei medicului de a face bine pacientului poate evita paternalismul.
Conform acestui punct de vedere, scopul curativ al medicinei determină
responsabilitățile și virtutile sale. Prin urmare, moralitatea interna a medicinei nu își
are rădăcinile în traditiile societale, în obiceiuri sau în acceptarea de către
comunitate a valorilor sale, ci decurge din scopul curativ al medicinei. Pellegrino a
sugerat că medicina înseamnă practică și nu teorie și prin urmare, moralitatea
medicală decurge din interacțiunea celor trei dimensiuni ale relației curative:
realitatea bolii, actul profesional și acțiunea terapeutică corectă și potrivită pentru
vindecarea unui anumit pacient. Realitatea bolii duce la o afectare a autonomiei,
făcând din pacienți persoane vulnerabile. Având în vedere că medicina trebuie să
vină în sprijinul lor, pacienții asteaptă ca doctorii sa le promoveze interesele.
Încrederea pacienților în medicii lor reprezintă o condiție prealabilă pentru ca
acest model de relație medic-pacient să își atingă scopurile și se explică prin nevoia
de ajutor a pacienților, care nu au alta opțiune decât încrederea că medicii le vor
susține interesele (Bonds et al., 2004, Calnan and Rowe, 2006, Calnan et al., 2006).
Actul profesional reprezintă promisiunea de ajuta pacienții, atât cât cunoștințele
științifice actuale le permit acest lucru (Quill and Brody, 1996, Rogers and Braunack-
Mayer, 2009). Principiul datoriei de a face bine pacientului este considerat în acest
model drept un standard intern al medicinei. Prin urmare, relația medic-pacient este
inegală prin însăși natura ei și are drept scop restabilirea autonomiei pierdute a
pacienților. În plus, dată fiind vulnerabilitatea pacienților cauzată de boală sau de
lipsa cunoștințelor medicale, ei nu au altă opțiune decât aceea de a avea încredere
în bunăvointa medicilor (Pellegrino, 2001a, Pellegrino, 2001b, Pellegrino, 2006,
Pellegrino and Harvey, 2001). În acest model, noțiunea de încredere are probabil
sensul de speranță și conform opiniei lui Pellegrino, această încredere în bunăvoința
medicilor ar evita paternalismul în relația medic-pacient.
Pentru Pellegrino (Pellegrino, 2001a, Pellegrino, 2001b, Pellegrino, 2006,
Pellegrino and Harvey, 2001), respectul autonomiei pacientului este cuprins în
- 133 -
principiul etic al datoriei de a face bine. Desi Pellegrino pune un accent deosebit pe
acest principiu, el atribuie o importanță morală și autonomiei pacientului, susținând
că relația medic-pacient reprezintă interacțiunea între doi agenți morali egali. Este
necesar ca medicii să înțeleagă valorile și opiniile pacienților, să îi informeze pe
aceștia cu privire la alternativele terapeutice, să se asigure că pacienții la rândul lor,
înțeleg deciziile medicale și, în cele din urmă, să le respecte valorile. El subliniază
rolul compasiunii în relația medic-pacient, în promovarea unui comportament
“sănătos” al pacientului, prin înțelegerea, de către acesta, a intervențiilor medicale.
Pellegrino nu consideră compasiunea doar o forma de empatie sau un obicei bun, ci
și o calitate morală care permite medicului să intepreteze sensul bolii „suferind
alături de pacient”, fapt ce îi va permite medicului să ia o decizie medicală justificată
din punct de vedere moral, în funcție de vârsta, aspirațiile și situația clinică a
pacientului. În orice caz, datorită rolului lor social de “vindecători”, medicii trebuie
să respecte principiul etic al datoriei de a face bine și, în cazul în care valorile
pacientului intră în contradicție cu standardele interne ale medicinei, ei trebuie să se
abțină de la intervenții medicale care nu promovează vindecarea.
Prin urmare, elementul central al modelului esențialist al relației medic-pacient
îl constituie încrederea pacienților în medici, care este întărită de responsabilitatea
medicilor (Pincus et al., 1998). În cadrul modelului esențialist al relației medic-
pacient comunicarea axată pe informare și compasiune nu urmărește consolidarea
încrederii pacienților ci, mai degrabă, promovarea bunăstarii acestora (Miller and
Brody, 2001, Veatch, 2006b, Volandes and Abbo, 2006, Wasson and Cook, 2006).
Mai multi autori au criticat modelul lui Pellegrino, considerându-l prea limitat și
neoferind o explicație a realității clinice (Miller and Brody, 2001, Veatch, 2006b,
Volandes and Abbo, 2006, Wasson and Cook, 2006). Există o discrepanță față de
realitățile practicii medicale care, pe lângă vindecare, mai are multe alte obiective.
De exemplu, la nivel internațional există un consens potrivit căruia, pe lângă
vindecare, medicina mai are și alte obiective cum ar fi: (a) profilaxia bolilor,
promovarea și mentinerea sănătății, (b) calmarea durerilor și a suferințelor
provocate de boli, (c) îngrijirea bolnavilor incurabili și (d) evitarea decesului
prematur. Prin urmare, limitarea principiului datoriei de face bine la rolul curativ al
medicinei este o chestiune discutabilă. În plus, întrucât în celelalte roluri intervențiile
medicale sunt asociate cu un nivel mai ridicat de incertitudine, motivul pentru care
vindecarea pacientului ar trebui să stea la baza relației medic-pacient nu este unul
clar. Numeroși pacienți care suferă de boli cronice duc o viața normală și capacitatea
lor de decizie nu este afectată de boală. S-a argumentat că abordarea lui Pellegrino
pune accentul pe educația și formarea medicilor, și astfel, ar putea conduce la o
situație de dezechilibru, în care punctele de vedere ale medicilor asupra relației
medic-pacient nu țin seama de punctele de vedere ale pacienților.
Reflectând asupra principiului bunăstarii, Robert Veatch (Veatch, 1972) susține
că nicio reflecție asupra scopurilor medicinei nu poate stabili ce anume reprezintă
- 134 -
bunăstarea pentru un anumit pacient. O astfel de judecată depinde de chestiuni cum

ar fi convingerile etice, filozofice și religioase ale fiecarui pacient, care nu pot fi
considerate ca fiind intrinseci practicii medicale. Bunăstarea pacienților ar depinde în
mod esențial de valorile acestora, iar medicii nu sunt cei mai în masură a cunoaște
aceste valori. Plecând de la aceste critici au fost dezvoltate modelele contractuale
ale relației medic-pacient.
(c) Modelele contractuale ale relației medic-pacient
Modelul contractual de relație medic-pacient (Nys and Schotsmans, 2000, Quill,

1983, Brody, 1987) urmărește să pună sub semnul întrebării modelul paternalist,
evitând în egală măsură dezavantajele modelului informativ (Emanuel and Emanuel,
1992). Cu toate că noțiunea de contract utilizată aici are implicații juridice, ea nu se
referă la un contract legal. Autorii modelului contractual descriu mai degraba o
formă de contract simbolică, precum contractul religios sau „marital”. Argumentele
acestui tip de model își au originea în teoriile dreptului din filozofia occidentală.
Veatch explică acest model printr-un „triplu contract” (Veatch, 1972, Veatch, 1980,
Veatch, 2000). Nivelul cel mai înalt al contractului, care este ipotetic, se referă la
consensul social conform căruia toți membrii societății doresc să fie agenți morali
egali. În orice situatie socială, consimțământul liber exprimat reprezintă o trăsătură
importantă. Al doilea nivel al contractului este reprezentat de acordul, deasemenea
ipotetic, dintre medici în calitate de categorie profesională, și pacienți, în calitate de
persoane laice, acord care stabilește regulile de bază ale relației etice medic-pacient.
Al treilea nivel al contractului reprezintă un acord explicit între medici și pacienți la
nivel individual, stabilit într-o atmosferă de respect reciproc și respectând regulile
stabilite la al doilea nivel al acestui triplu contract.
Acest model intepretează relația dintre medici și pacienți ca o interacțiune între
doi agenți morali egali, în care ambele părți dețin responsabilități și au beneficii.
Modelul recunoaște faptul că între medici și pacienți reciprocitatea intereselor nu
este una deplină și că o serie de norme exterioare profesiei medicale vor determina
premiza încrederii care stă la baza acestui contract. Fried (Fried, 1974, Fried, 1976)
susține că odată ce pacientul a fost acceptat de un medic, acesta are patru mari
drepturi în cadrul ingrijirilor medicale: luciditate (dreptul de a avea acces la
informații relevante); autonomie; fidelitate (dreptul de a continua serviciul orientat
către propriile sale interese); și umanitate (dreptul de a fi tratat cu compasiune și
respect). În acceași ordine de idei, Veatch (Veatch, 1980, Veatch, 1996) descrie
abordarea contractuală ca fiind singurul cadru care permite o adevarăta împărtășire
a autorității și responsabilității în relația medic-pacient. El descrie o gamă mai largă
de norme, care ar trebui să stabileasca contractul, cum ar fi: (a) protejarea binelui și
evitarea raului; (b) protejarea libertății individuale; (c) păstrarea demnității
- 135 -
individuale; (d) dezvăluirea adevărului și respectarea promisiunilor și (e) menținerea

și restabilirea dreptății. Odată ce încrederea a fost încălcată, contractul este, la
rândul sau, încălcat. Prin urmare, modelul contractual încearcă să combine valorile
cuprinse în perspectiva etica a lui Pellegrino cu privire la relația medic-pacient, cum
ar fi umanismul, compasiunea și bunăstarea, cu valorile sociale din societățile
pluralistice, cum ar fi dreptul pacienților de a decide. În cadrul acestui model scopul
principal este promovarea autonomiei pacientului (Veatch, 2000). Medicii răspund
de deciziile tehnice, pentru care sunt special formați, iar pacienții răspund de
deciziile importante care implică valori morale și preferințe privind stilul de viață, pe
care aceștia le cunosc mai bine decât medicii (Veatch, 1980). Acest model presupune
realizarea unui schimb complet de informații între medici și pacienți, cu scopul de a
stabili valorile etice care să determine intervențiile medicale precum și procesul de
negociere privind aceste valori, pentru a stabili un contract care să guverneze relația
medic-pacient. În cazul unor conflicte insurmontabile între valorile medicilor și cele
ale pacienților, contractul este anulat, iar pacientul va alege un alt medic.
Odată stabilit cadrul și valorile etice importante, deciziile vor fi luate de către
medici, în funcție de valorile pacienților. Prin urmare, Veatch (Veatch, 1980) susține
că în acest mod, modelul contractual promovează atât autonomia cât și datoria
medicului de face bine pacientului. La nivelul practicii clinice sunt descrise două
versiuni ale modelului contractual al relației medic-pacient, și anume modelul
interpretativ și modelul deliberativ. Deși ambele versiuni au aceleași scopuri, ele
diferă în procesul prin care urmăresc atingerea acestora.
(i) Modelul interpretativ

Modelul interpretativ de relație medic pacient (Emanuel and Emanuel, 1992)
are drept scop elucidarea valorilor pacientului și ce își doreste cu adevărat pacientul.
Datorită faptului că oamenii au concepții foarte diferite, în multe situatii
ireconciliable asupra lumii, medicii nu pot să determine care sunt interesele maxime
ale pacientului. În cazul unor paradigme foarte diferite asupra lumii și care nu pot fi
comparate în mod rational, nu există mijloacele de a judeca adevarul oricărui punct
de vedere particular (Veatch and Stempsey, 1995). Modelul interpretativ înțelege
autonomia pacientului ca fiind controlul pacientului asupra propriei sale vieți
(Emanuel and Emanuel, 1992). Aceasta înseamnă că o acțiune este autonomă când
acea atitudine este consistentă cu atitudinile, valorile, predispozițiile și planurile de
viață ale pacienților, chiar dacă aceste valori nu sunt fixe, sau chiar sunt conflictuale
în circumstanțe specifice. În consecință, medicii trebuie să exploreze valorile
pacienților și să îi ajute să înțeleagă propriile valori și aspirații de viață.
În acest model, doctorul va furniza pacienților informații relevante asupra
naturii bolii sale și asupra riscurilor și beneficiilor diferitelor opțiuni terapeutice
disponibile în acea circumstanță. Mai mult, doctorul trebuie să ajute pacientul să
- 136 -
înțeleagă care intervenție medicală ar promova cel mai bine valorile pacientului.
Decizia finală va fi luată de către pacient, care va hotărî care opțiune terapeutică se
potrivește mai bine cu propriile valori și aspiratii.
Modelul interpretativ a fost criticat în special pentru interpretarea foarte
subiectivă a ceea ce înseamnă interesul maxim de sănătate al pacientului (Savulescu,
1997). În primul rand, acesta rejetează orice posibilitate ca medicul sa evalueze intr-
un mod obiectiv ce înseamnă interesul maxim al pacientului si astfel, care este
opțiunea terapeutică optimă pentru o situație medicală. Unii autori au argumentat
că doctorii trebuie să contribuie la luarea deciziilor medicale pentru că expertiza lor
constă în înțelegerea efectelor biologice a intervențiilor medicale, și că aceasta
expertiza trebuie utilizată tocmai pentru a ghida procesul de luare a deciziilor
medicale. Mai mult, Julian Savulescu (Savulescu, 1997) a argumentat că interesele
maxime ale pacienților pot fi promovate numai prin discuții raționale între medici și
pacienți, care să se bazeze pe informații relevante pentru acea circumstanță
medicală. El a sugerat că deciziile pacienților sunt formate nu numai de către valorile
lor, dar și de emoțiile asociate bolilor, care pot conduce la un bias emoțional. Acest
bias emotional, care este irațional, poate împiedica pacienții să ia cele mai bune
decizii pentru ei inșiși. Ca urmare, doctorii au o obligație de a sprijini pacienții în
luarea celor mai bune decizii pentru ei înșiși printr-un proces de deliberare rațională.
În acelasi mod, alți autori au argumentat că doctorii învață din relațiile lor de lungă
durată cu pacienții, și că astfel îi pot ajuta pe să își atingă interesele lor.
(ii) Modelul deliberativ al relației medic-pacient

Emanuel și Emanuel (Emanuel and Emanuel, 1992) au elaborat modelul
deliberativ de relație medic-pacient, care, conform părerii lor, supleează
insuficiențele modelelor paternalist și informativ, precum și pe cele ale modelului
interpretativ. În acest model, scopul relației medic-pacient este de a stabili și de a
alege valorile legate de starea de sănătate, ce pot fi realizate într-o anumită situatie
clinică. La nivelul practicii clinice, medicii acționează precum un profesor sau un
prieten. Această abordare presupune că medicii oferă pacienților toate informațiile
relevante cu privire la opțiunile terapeutice existente; îi ajută pe pacienți să
descopere valorile care se ascund în spatele diferitelor intervenții medicale
disponibile lor, și sugerează de ce anumite valori legate de sănătate sunt de dorit,
precum și motivul pentru care ar trebui aspirat la acestea.
În cadrul modelului deliberativ, singurul scop al medicilor este acela de a-și
convinge pacienții în mod respectuos asupra intervențiilor medicale pe care ar trebui
să le urmeze. În ultimă instanță, pacienții sunt cei care aleg îngrijirea medicală pe
care o consideră potrivită cu dorințele, interesele și planurile lor de viață. Emanuel
susține ca un concept de autonomie pe care se bazează acest model este
dezvoltarea morală a pacientului. Pacientul dobândește capacitatea de a înțelege
- 137 -
informațiile privind diversele alternative terapeutice și valorile legate de starea de

sănătate. Este de asemenea vorba despre un model prescriptiv care decurge în mod
probabil din acelasi model contractual al relației medic-pacient. Emanuel și Emanuel
(Emanuel and Emanuel, 1992) susțin acest model ca fiind unul de preferat în baza
acelorasi valori tradiționale social. În primul rand, modelul reprezintă idealul de
autonomie personală specific societăților pluraliste și liberale. Acest model permite
individului să aleagă calea preferată de urmat, fara constrangere, în cunoștința de
cauza și fara vreo intervenție fizica de tip coercitiv. în al doilea rand, modelul
promoveaza imaginea doctorului atent și grijuliu, care corespunde relației ideale
medic-pacient din societate. Modelul permite medicilor sa faca recomandări
pacienților și sa ii convinga pe aceștia sa le accepte. în al treilea rand, aceștia susțin
ca acest model nu promoveaza un paternalism disimulat. Procesul deliberativ
permite mai degraba medicilor sa invete din suferința și sa isi educe pacienții. în al
patrulea rand, acest model permite medicilor și pacienților sa isi cunoasca reciproc
valorile, aspect important pentru pacienți în alegerea medicului. în cele din urma,
autorii sunt de acord asupra necesitatii unor schimbari societale pentru a face ca
acest model sa functioneze. Formarea medicală ar trebui sa ii inzestreze pe medici
cu capacități relevante procesului deliberativ, iar finantarea sistemelor de ingrijiri
medicale ar trebui sa ii rasplateasca pe medici pentru aceste capacități.
Înșiși autorii acestui model si-au criticat propriul model (Emanuel and Emanuel,
1992). În primul rând, nu este clar dacă doctorii sunt în măsură să aprecieze valorile
pacienților lor. Modelul presupune că medicii pot aprecia valorile legate de sănătate
mai bine decat pacienții lor. În plus, modelul poate fi un mijloc de promovare a
valorilor anumitor medici. O relație medic-pacient în care medicul, din tehnician (ca
în modelul informativ) devine un sfătuitor, un consilier și un prieten, dobândind un
plus de putere în cadrul relației. Este posibil însă să se facă și abuz de această putere.
Cu toate acestea, Howard Brody susține că în loc de a-i lipsi pe oameni de relații pe
care ei le consideră utile și de mare ajutor, o abordare mai bună ar fi aceea de a
analiza cu atenție diferitele moduri și circumstanțe în care medicii ar putea face abuz
de putere la nivelul sistemului medical, tocmai pentru a evita astfel de practici
(Brody, 2006).
Per ansamblu, modelul contractual a fost criticat pentru prezumpțiile greșite pe
care se bazează. Mai multi autori susțin că relația medic-pacient nu începe printr-o
negociere explicită a vreunui anumit tip de contract (Brody, 2006). Așteptările lor
sunt mai degrabă reciproce și implicite. În plus, s-a demonstrat faptul că modelul
contractual se axează pe o singură valoare morală, și anume, autonomia pacientului,
neglijând alte valori morale importante, cum ar fi bunăstarea și non-vătămarea, sau
obligațiile și responsabilitățile. Totuși, modelul contractual al relației medic-pacient
nu neglijează niciuna dintre aceste valori morale. El se sprijina mai degrabă, în
special în versiunea lui Veatch, pe o interpretare exclusiv subiectivă a acestor valori.
Cea mai importantă critică a acestui model este poate faptul că promovează o etică
- 138 -
minimalistă. De exemplu, Callahan susține că abordarea bazată pe drepturi a acestui

model promovează un raționament minimalist din partea medicilor (Callahan, 1996).
Cu alte cuvinte, modelul ar încuraja o gândire de genul „Care este lucrul de care mă
pot dispensa imediat fără să încalc vreun drept explicit al pacientului?” în loc de a se
întreba “Cum pot dezvolta relația pentru a optimiza bunăstarea pacienților?”. Acest
lucru se întâmplă deoarece în centrul modelului contractual, inclusiv în cazul
contractului social, se află principala valoare morală de promovare a interesului
personal. Prin urmare, dacă părtile contractului sunt în postura de negociatori care
își promovează interesul personal, există puține șanse să facă eforturi de partea
opusă în așa fel încât relația lor să evolueze pozitiv în timp. În plus, Pellegrino susține
că modelele contractuale ale relației medic-pacient promovează o „etică a
neîncrederii” la nivel social, care va putea schimba caracterul practicii medicale într-
unul defensiv, pentru a limita responsabilitatea legală a medicilor. Prin urmare, în loc
să promoveze încrederea în relația medic-pacient, care este scopul inițial al
abordărilor contractuale, acest model poate avea efecte opuse.
(d) Convenția medicală
Pentru a depăși minimalismul modelelor contractuale, a fost elaborat un model

de convenție socială al relației medic-pacient (May, 1975). Acest model se sprijină de
asemenea pe argumente externe practicii medicale. Principala deosebire față de
modelele contractuale este faptul că modelul convenției confera o valoare morală
intrisecă a relației medic-pacient. Modelul pune accent pe regula reciprocității între
medici și pacienți. Aceasta decurge dintr-un dar pe care societatea îl face medicilor și
dintr-un răspuns al medicilor la acest dar. Formarea medicului ca profesionist
precum și practica medicală au un caracter de privilegiu sau « favor » acordat în mod
gratuit medicilor de către societate, care astfel devin datori față de comunitățile
unde s-au format. Acest argument este valabil nu numai pentru medicii care au avut
acces la studii medicale gratuite ci și pentru medicii care au platit taxe, uneori foarte
mari, pentru a se forma. Aspectul de favor vine din faptul ca medicii au învațăt atât
ca studenți cât și ca rezidenți să practice medicina pe pacienți care au jucat rolul de
voluntari în acest proces educational.
Esxte așadar vorba de un dar din partea comunității, iar o practică medicală
etică trebuie să fie raspunsul medicilor la acest dar al societății. Prin urmare,
convenția socială nu necesită regulile specifice modelului contractual și are drept
scop dezvoltarea unei relații bazate pe încrederea reciproca, absolut necesară
pentru promovarea autonomiei pacienților. Cu toate acestea, dacă în cazul
modelului contractual abordarile bazate pe colaborarea între medici și pacienți se
limitează la asemănări între valorile acestora și la ceea ce ei nu pot face singuri și au
nevoie de ajutor reciproc, în cazul convenției sociale medicale abordările bazate pe
colaborare nu se limiteaza la rolul instrumental al relației medic-pacient pentru
- 139 -
promovarea autonomiei sau bunăstarii pacienților. Premiza convenției presupune

promisiunea de a nu abandona pacientul, indiferent de rezultate. Această
promisiune de non-abandon este răspunsul etic al practicii medicale.
Principala critică ce ar putea fi adusă la adresa acestui model este lipsa
caracterului informativ cu privire la procesele din cadrul relației medic-pacient. În
comparație cu modelele esențialist și contractual ale relației medic-pacient, acest
model nu explică procesele de comunicare și interacțiune în relația medic pacient
prin care se construiește încrederea reciprocă, și prin aceasta, modul în care este
promovată autonomia sau bunăstarea pacientului.
(e) Modelele relaționale ale relației medic-pacient
Modelele relaționale ale relației medic-pacient atribuie interacțiunii din relația

medic pacient au o valoare intriseca (Quill, 1983, Quill and Brody, 1996, Brody, 2003,
Brody, 2006). De-a lungul timpului au fost elaborate diferite modele relaționale.
Thomasine Kushner (Kushner, 1981) a elaborat un model relațional specific practicii
generale. Kushner susținea că acest model își are originea într-o abordare
deontologică, kantiană, care afirma că anumite trăsături ale acțiunilor sunt corecte,
indiferent de rezultatul produs de aceste acțiuni. Altfel spus, un act poate fi
considerat corect chiar dacă nu produce rezultate benefice. Corectitudinea unei
interacțiuni depinde de tratarea persoanei ca scop în sine și nu ca mijloc, cu anumite
consecințe. Din perspectivă kantiană, oamenii sunt ființe raționale și, ca atare, ei
posedă o valoare morală și o demnitate intrisecă. Kushner descrie un model
relațional în care pacienții participă în mod activ la procesul decizional. Acest model
se axează mai curând pe calitatea interacțiunii, preocuparea centrală fiind dacă
pacientul este tratat în calitate de persoană, decât pe gestionarea reușită a unui caz.
Aceasta presupune că medicii au obligația de a oferi informații relevante pacienților,
pentru ca ei să poată alege în cunoștință de cauză, și în mod înțelept o anumită
intervenție terapeutică. Acest model se bazează pe o înțelegere extinsă a nevoilor
medicale ale pacienților considerând nevoile lor biologice, psihologice, generate de
activitatea profesională sau alte nevoi asociate bolii acestora și care o pot afecta.
Totuși, argumentul kantian al lui Kushner este subminat de faptul că autoarea
subordonează acest model unui nivel superior al „rezultatelor asteptate”.
Autorea susține că modelul este potrivit practicii generale, întrucât majoritatea
contactelor medicale din medicina generală se referă la probleme psihologice
minore, autolimitate și prin urmare, accentul pe interacțiunea pacient-medic se
justifică. Însă această prezumpție generează un argument mai curând utilitarist
decat unul kantian. Un argument kantian ar fi promovat aceleași abordări în relația
medic-pacient indiferent de natura și rezultatele bolii în practica medicinei generale.
În final, autoarea susține ca acest model se potrivește și cu o justificare utilitaristă,
- 140 -
întrucât respectul persoanelor poate fi considerat o consecință pozitivă, care

promovează nevoile pacienților ca persoane.
Dar probabil versiunea cea mai cunoscută de model relațional poate fi găsită în
etica narativa a lui Brody (Brody, 2003). Relația medic-pacient este considerată ca o
narațiune, care se desfasoară în episoade de boală-sănătate ce alternează în timp.
Ca și în versiunea lui Kushner, acest model este specific practicii din medicina
generală. Deși consideră că relația medic-pacient este esențială pentru autonomia și
bunăstarea pacientului, relația are o valoare intriseca. Cu alte cuvinte, relația per se
vine cu ceva în plus la rezultatele asteptate, spre deosebire de celelalte modele care
văd rezultatele ca fiind suma contribuțiilor relative ale medicilor și pacienților la
acele rezultate.
Acest model prezintă asemănări și diferențe față de modelele contractuale ale
relației medic-pacient. El se îndepărtează de modelele contractuale în sensul că nu
scoate în evidență eventualele tensiuni care pot apărea între interesele medicilor și
cele ale pacienților, și care ar trebui să fie reglementate prin reguli externe relației
medic-pacient. Acest model descrie mai degrabă un parteneriat între medici și
pacienți, axat pe scopurile terapeutice comune și realizat prin intermediul unui
dialog deschis purtat de-a lungul timpului (Quill, 1983, Quill and Brody, 1996). Acest
dialog se traduce prin angajamentul medicilor de a informa pacienții cu privire la
opțiunile terapeutice, inclusiv beneficiile și riscurile și printr-o analiza a valorilor și
experiențelor, atât ale pacienților cât și ale medicilor. În sfârșit, ca și în cazul
modelului deliberativ al lui Emanuel (Emanuel and Emanuel, 1992), medicii oferă
recomandări în baza ambelor seturi de valori și experiențe, atât ale medicului cât și
ale pacientului.
Acest model relațional are totuși și asemănări cu modelul contractual. Quill și
Brody susțin că un dialog deschis, în care medicii să își asume și să își facă cunoscute
în mod clar valorile și interesele proprii față de pacienții lor va duce la o creștere a
autonomiei pacienților, în comparație cu neutralitatea artificială a medicilor,
promovată de modelele informative. Acest model își are originea în idea conform
căreia atât pacienții, cât și medicii au obligația de a contribui la decizii comune,
condiție prealabilă a functionarii acestui model. Brody (Brody, 1999, Brody, 2003,
Brody, 2006) a sugerat că un mod util de a integra practica științifică a medicinei cu
arta medicinei este ca medicii și pacienții să se considere co-autori ai experienței
bolii. „A gândi prin intermediul poveștilor de boală, asa cum sunt acestea povestite
de pacienți, ar facilita realizarea unui înțeles comun al situației medicale atât pentru
medici cât și pentru pacienți (Brody, 2003). Cu alte cuvinte, înțelegerea comună se
construiește prin acest dialog deschis între medici și pacienți și conduce la luarea de
decizii medicale comune, care să aibă la bază scopuri terapeutice comune.
Acest model nu neagă dezechilibrul de putere care poate interveni în relația
medic-pacient, și recunoaște că, în mod sporadic, acesta poate devia într-un
paternalism nedorit. Totuși, prin acceptarea puterii medicilor de a oferi
- 141 -
recomandări, competența și puterea pacienților crește. De exemplu, dacă un medic

consideră că un pacient ia o decizie medicală irațională care contravine modului și
experiențelor anterioare de viață ale pacientului, păstrarea neutralității devine
nejustificată. Mai curând, prin intermediul unui dialog deschis, medicii și pacienții
pot ajunge la solutii inovatoare, care pot rezolva problema.
II. MODELELE CLINICE DE RELAȚIE-MEDIC PACIENT
Modelele clinice de relație medic-pacient, în special modelul centrat pe pacient

(patient centred care – PCC) (Mead and Bower, 2000, Mead and Bower, 2002, Mead
et al., 2002) si modelul centrat pe relație (relationship centred care - RCC) (Beach
and Inui, 2006, Davis et al., 2005), abordează în mod preponderant procesele din
relația medic-pacient. De la lucrarile timpurii ale lui Balint (Balint, 1968), modelele
clinice de îngrijire au castigat multă popularitate și în prezent sunt considerate
criterii de calitate în evaluarea calității în special în medicina primară. În această
sectiune, vom analiza din punct de vedere etic conceptele și ideile pe care se
bazează aceste modele. Vom arăta că modelele clinice de îngrijire a pacienților, la fel
ca și modelele bioetice de relație medic pacient, sunt de natură normativă și
prescriptivă. În prima parte a acestei secțiuni vom descrie metoda de îngrijiri
centrate pe pacient din punct de vedere etic. Vom arăta că o parte din interpreterile
etice ale diferitelor dimensiuni ale acestei metode nu sunt clarificate de către
arhitecții acestei metode. În a doua parte a acestei secțiuni, vom descrie modelul de
îngrijire centrat pe relație și cercetarea empirică referitoare la această metodă. Ne
vom focaliza asupra modalităților de comunicare care caracterizeaza RCC și vom
scoate în evidență dovezile empirice asupra eficienței lor în promovarea autonomiei
și stării de sănătate a pacienților. Vom arăta că există câteva dovezi care arată că
modalitățile de comunicare pe care se bazeaza RCC sunt eficiente atât pentru
promovarea autonomiei cât și a stării de sănătate a pacienților. În continuare
prezentăm aceste modele clinice de îngrijiri medicale.
(i) Metoda de îngrijire centrată pe pacient
Metoda de îngrijire centrată pe pacient (Patient Centred Care - PCC) își are
originile în lucrarile timpurii ale lui Balint (Balint, 1968) și Engel (Engel, 1977, Engel,
1978, Engel, 1979, Engel, 1980, Engel, 1981) și este, la fel ca și modelele bioetice, de
tip prescriptiv și normativ. Balint a fost primul care și-a exprimat convingerea că
pacientul trebuie înțeles ca o ființă umană unică. Desi această convingere se
aseamănă foarte mult cu conceptul deontologic al respectului pentru persoane
(Beauchamp and Childress, 2001) - recunoașterea persoanelor ca scop în sine, care
- 142 -
ține cont și de demnitatea individului, a complexității și a capacității sale de a simti și

a gândi – argumentele lui Balint nu sunt deontologice. Acestea sunt mai curând
utilitariste, deoarece doresc să promoveze binele pacientului. Balint a arătat că
tendința pacienților de a apela la îngrijiri medicale nu poate fi explicată obiectiv în
totalitate, deoarece aceasta depinde foarte mult de condițiile psihologice și sociale
ale indivizilor. Balint a susținut că bolile sunt în aceeasi măsură fenomene psihologice și
biologice și i-a incurajat pe medicii generaliști să investigheze problemele de
sănătate ale pacienților, nu numai din punct de vedere biologic, ci să aibă în vedere
și circumstanțele unice de natură psihologică și socială, pentru a afla adevăratele
motive ale prezentarii lor la doctor (Balint, 1968).
Pe aceastâ bază, el a dezvoltat conceptul „doctorului ca medicament”,
argumentând faptul că instrumentul cu cea mai mare putere terapeutică este
doctorul în persoană (Balint, 1968). Astfel, acest medicament acționează prin
intermediul relației medic-pacient. În consecinta, este necesară o „investiție comună
a medicului și pacientului” în această relație care, în timp, și dupa multe consultații,
poate avea ca rezultat o încredere reciprocă, cu influențe pozitive asupra stării de
sănătate a pacientului. Acest lucru nu înseamnă că teoria lui Balint contrazice
perspectiva deontologică. Aceasta sugerează mai degrabă că, în perspectiva lui
Balint, respectul arătat unei persoane în timpul vizitei la doctor poate fi benefic
pentru starea de sănătate a pacientului.
De atunci, Engel a oferit un suport conceptual pentru PCC, dezvoltând un model
medical bio-psiho-social pentru a explica afecțiunile medicale. Acest model extinde
modelul biomedical de bază. Atât modelul biomedical, cât și cel bio-psiho-social care
explică starea de sănătate sunt considerate modele științifice și prin urmare, neutre
din punct de vedere moral. Modelul biomedical presupune că bolile pot fi explicate
obiectiv și în totalitate prin devieri de la normele variabilelor biologice măsurăbile
fără a recurge la dimensiunile psihologice, sociale și comportamentale ale bolilor.
Această perspectivă a stat la baza conturării modelului biomedical de relație medic
pacient, care este similar celui bioetic paternalist, în care doctorul stabilește obiectiv
problemele medicale și îi indrumă pe pacienți spre abordari terapeutice, deoarece
doctorul este expertul în rezolvarea problemelor medicale (Balint, 1968). Engel
(Engel, 1977, Engel, 1978, Engel, 1992, Engel, 1997b) a argumentat ca știința medicală
contemporană cu care opereaza paradigma biomedicală este inadecvată, pentru că
separa starea fizica de cea mintală, de viața personală, de relațiile umane și de
factorii de mediu care pot influența boala, dar care sunt considerati factori secundari
la nivel biologic. Engel a subliniat limitele acestui model, prin faptul ca acesta nu
poate explica modul în care experiențele pacienților și interacțiunea acestor factori
cu vulnerabilitatea biologică pot duce la apariția bolii sau la prevenirea acesteia. El a
afirmat că modelul biomedical trebuie extins, pentru a include și factorii psihosociali,
fără a sacrifica beneficiile semnificative ale modelului biomedical. Astfel, el a
conceptualizat un model biopsihosocial pentru științele medicale, prin care bolile
- 143 -
pot fi explicate obiectiv prin interacțiunea inseparabilă dintre factorii moleculari,

biologici, psihologici, sociali și de mediu. Deși aceasta nouă paradigmă folosită
pentru explicarea stării de sănătate nu are o legatură foarte strânsă cu relația medic
- pacient, ea sta la baza modelului de relație medic – pacient centrată asupra
pacientului. Beneficiile pentru sănătatea pacientului reprezintă valoarea etică
esențială a acestui model. Engel a afirmat că doctorii trebuie să poata înțelege
factorii psihologici din perspectiva științifică și să acorde o perspectivă umanistă
vizitei medicale, acestea fiind posibile în urma unei instruiri medicale
corespunzatoare, pentru a aborda în mod corect starea de sănătate a pacienților.
Astfel, doctorii au datoria de a adopta o noua paradigmă a relației medic -
pacient, deoarece aceasta poate fi benefică pentru pacienți. În literatura de
specialitate, care a urmărit acest model medical pot fi intalnite mai multe
perspective. De exemplu, McWhinney (McWhinney, 1997) a arătat ca este necesară
o abordare axată pe pacient, prin care doctorii „să patrundă în lumea pacientului,
pentru a vedea boala prin ochii acestuia”. Moira Stewart (Stewart, 2005b, Stewart,
2005a, Stewart et al., 2000, Stewart et al., 2011, Stewart et al., 2007) oferă o
descriere mult mai complexă, detaliind șase componente ale acestei metode: (a)
explorarea bolii și a experienței pacientului; (b) înțelegerea persoanei din toate
punctele de vedere; (c) identificarea unei baze comune de management al bolii; (d)
inserarea preventiei și promovarea sănătății; (d) valorificarea relației doctor-pacient;
și (e) aprecierea realista a limitelor personale și a aspectelor legate de timp și
resurse.
Luând în considerare aceste variații semnificative în definirea modelului centrat
pe pacient, Mead și Bower (Mead and Bower, 2000, Mead and Bower, 2002, Mead
et al., 2002) au propus cinci dimensiuni cheie pe, pe care le-au identificat analizând
principalele teme pe care le-au întalnit în literatura dedicată acestui subiect.
Principalele dimensiuni ale acestei metode sunt: (a) dimensiunea bio-psiho-socială –
abilitatea doctorului de a-si construi o perspectivă asupra bolii, care să includă
factorii sociali, psihologici și biologici asociați bolii; (b) dimensiunea “pacientul ca
persoană”, care se referă la capacitatea doctorului de a înțelege semnificațiile bolii la
pacienții individuali; (c) distribuția puterilor și a responsabilității, adică sensibilitatea
doctorului la preferințele pacientului cu privire la informare și implicarea sa în luarea
deciziilor; (d) alianța terapeutică, văzută ca un mod de dezvoltare a obiectivelor
terapeutice comune și de valorificare a legăturii dintre medic și pacient; și (e)
“doctorul ca persoană” sau conștientizarea caracteristicilor personale și a calităților
unui doctor în practica medicală.
Desi limbajul PCC tine de psihologie și sociologie, acest model este un concept
moral. În mod evident, primele două dimensiuni ale sale, cea “bio-psiho-socială” și
“pacientul ca persoană”, (Mead and Bower, 2000, Mead and Bower, 2002, Mead et
al., 2002) respectă teoriile consecvențialiste și deontologice. Aceste dimensiuni sunt
strâns legate între ele, în sensul că doctorul trebuie să aibă cunoștințe și abilități bio-
- 144 -
psiho-sociologice pentru a explora personalitatea pacientului. Mai întâi, aceste

dimensiuni prezintă asemănări importante cu abordările eticii narative, care ofera o
valoare morală intrinsecă „gândirii din perspectiva experienței de boală a
pacientului”, așa cum s-a descris în prima parte a acestui capitol. În mod similar,
aceste componente îl determină pe doctor să elucideze și să interpreteze
semnificația bolii pentru fiecare pacient, presupunând astfel că doctorul va fi capabil
să contureze cursul acțiunii terapeutice în conformitate cu preferințele,
experiențele, obiectivele și nevoile specifice ale pacientului. În al doilea rând, într-un
mod asemănător cu teoria lui Balint (Balint, 1968), această abordare promovează
respectul față de o persoană, prin tratarea acesteia ca o ființă umană unică.
A treia componentă, „distribuția puterilor și a responsabilității” (Mead and
Bower, 2000, Mead and Bower, 2002), prin care doctorii îi incurajează pe pacienți să
participe activ la deciziile care privesc sănătatea lor, sugerează că această
componentă este în consonanță cu principiile etice ale respectului față de
autonomia și interesele pacientului. Scopul este de a se îndepărta de modelul
biomedical al lui Parson (Parsons, 1939), care susține că o relație medic-pacient
asimetrică din punct de vedere al puterii (în care medicul are mai multă putere decât
pacientul) este benefică atât pentru doctor, cât și pentru pacient. Însă, majoritatea
studiilor care abordează relația de putere dintre medic și pacient critică modelul
parsonian și sugerează că această relație trebuie sa fie « mai egală », deoarece
medicii sunt experții în boli, iar pacienții în propriile lor suferințe și impactul acesteia
asupra propriei vieti. Acest argument este bazat și pe conceptul de sănătate definit
de Organizatia Mondiala a Sănătății (WHO, 2000) ca fiind starea de bine fizic, psihic
și social al indivizilor, și nu absența bolii. Această definiție subiectivă necesită
implicarea pacienților, ca experți în propria lor suferința, în luarea deciziilor
referitoare la starea lor de sănătate, deoarece numai ei pot sti ce e bine pentru ei.
Această componentă a fost promovată atât pe criterii politice, care solicitau o
autonomie mult mai mare pentru pacient (Mead and Bower, 2002, Sandman and
Munthe, 2009, Stewart, 2005a, Stewart et al., 2011), deoarece pacienții au dreptul
să ia propriile lor decizii cu privire la starea lor de sănătate, cât și pe baza beneficiilor
pentru sănătatea pacientului, deoarece exista dovezi ca necomplianta la
recomandările terapeutice este rezultatul neluării în considerare a pacientului de
către medic, ca expert în propria suferință, lipsa explicațiilor privind recomandările
terapeutice sau neajungerea la un consens privind planurile terapeutice.
Totuși, literatura de specialitate care abordează îngrijirea centrată pe pacient nu
este foarte clară în ceea ce privește semnificația componentei intitulate „distribuția
puterilor și a responsabilității”. Unii autori au criticat PCC deoarece acesta le impune
pacienților sa devină participanți activi la propria îngrijire medicală (Anderson and
Funnell, 2005, Ballangrud et al., 2009), chiar dacă ei ar prefera sa nu fie implicați în
luarea deciziilor privind starea lor de sănătate. Când se întamplă acest lucru, PCC se
îndepărtează de prima componenta a sa numită „pacientul ca persoană”, care
- 145 -
implică tratarea fiecarui pacient ca o ființă umană unică. Astfel, nu este clar dacă
distribuirea puterilor și a responsabilității poate însemna un transfer de
responsabilitate de la doctor către pacient, pentru a crea o relație mai egală, sau
punerea în comun a puterilor medicului și pacientului, în vederea atingerii
obiectivelor terapeutice stabilite împreună de către aceștia, asa cum sugerează
componenta “alianța terapeutică”.
Cea de a patra componentă, “alianța terapeutică” (Mead and Bower, 2002,
Mead et al., 2002), ofera o valoare utilitaristă relației medic-pacient. PCC sugerează
că această relație are o valoare morală deoarece relația poate îmbunătăți starea de
sănătate a pacientului. De exemplu, dovezile empirice arataă ca o relație caldă și
empatică este asociată cu o mai bună respectare a recomandărilor terapeutice de
către pacient. În plus, există dovezi că relația medic-pacient bazată pe încredere
reciprocă are o influență directă asupra stării de sănătate a pacienților, prin așa-
numitul efect placebo. Chiar și în lipsa unor tratamente active, starea de sănătate a
pacienților se îmbunătatește prin intermediul răspunsurilor emoționale pozitive
induse de interacțiunea favorabilă dintre medic și pacient. Astfel, acest model de
îngrijire scoate în evidență faptul că legătura dintre doctori și pacienți depinde mai
degrabă de comunicarea din cadrul relației medic-pacient, decât de regulile externe
impuse acestei relații, diferind astfel de tipurile contractuale de RPM descrise
anterior. Totuși, arhitectii PCC (Mead and Bower, 2002, Mead et al., 2002) nu
clarifică modul în care legatura afectiva dintre medic și pacient poate fi influențată
de responsabilitățile acestora, stabilite în dimensiunea anterioară.
A cincea componentă, “doctorul ca persoană” (Mead and Bower, 2002, Mead et
al., 2002), este probabil cea mai puțin dezvoltată componentă a acestei metode și
sugerează necesitatea existenței unei capacități morale de autocritică și de
conștientizare din partea doctorului. Spre deosebire de modelele biomedicale, în
care doctorii contribuie numai cu cunoștințe obiective, în PCC, doctorii se folosesc și
de percepțiile personale provenite din experiență. Astfel, subiectivismul este
omniprezent în practica clinică, unde doctorii și pacienții se influentează reciproc
permanent. Acesti factori subiectivi pot avea fie influențe pozitive, prin intermediul
empatiei, fie negative, din cauza unor prejudecăți cu privire la anumiti pacienți.
Atunci când aceste influențe sunt dăunătoare, ele trebuie corectate, iar doctorul are
nevoie de capacitatea morala de a conștientiza pentru a putea stabili o relație
afectivă pozitivă cu pacienții săi. Această capacitate morală necesită ca doctorul să
aibă abilități de reflecție la propria practică medicală.
Spre deosebire de modelele bioetice ale relației medic - pacient, exista foarte
multe studii empirice privind eficienta PCC în atingerea obiectivelor sale, adică
promovarea beneficiului pentru pacient (Mead et al., 2002, Meredith et al., 2001).
Asadar, PCC este corespunzatoare în măsură în care aceasta îmbunătatește starea
de sănătate a pacienților și/sau diminuează costurile îngrijirilor medicale. Deși
obținerea unor rezultate bune privind starea de sănătate a populației nu se
- 146 -
încadrează în modelul de îngrijire centrat pe pacient, descris mai sus, există un

număr semnificativ de studii cantitative care au evaluat efectele PCC asupra stării de
sănătate a pacienților. De exemplu, există dovezi că doctorii care sunt capabili să
elucideze povestea din spatele bolii pacientului și să exploreze complet
componentele psihologice și sociale ale bolii au înregistrat un număr scăzut de
trimiteri și teste recomandate (Alexander and Lantos, 2006, Basheti et al., 2008,
Lorig et al., 2001). Rezultate similare au fost înregistrate și în cazul doctorilor și
pacienților care au ajuns la un consens cu privire la recomandările terapeutice
(Chatterjee, 2006, Logan et al., 2008, Marquez-Contreras et al., 2006, McCarthy et
al., 2009, McCarthy et al., 2010). O altă direcție de cercetare arată că diferite
dimensiuni ale centrarii pe pacient pot îmbunătăți starea de sănătate a acestuia. O
comunicare pozitivă între medic și pacient este asociată cu respectarea mai strictă a
terapiei de către pacienți, încrederea în cei care oferă îngrijirile medicale,
modificările pozitive ale comportamentului, satisfacția pacientului cu privire la
beneficiile îngrijirilor medicale, o stare de sănătate ameliorată, alături de alte
beneficii funcționale și psihologice (Epstein et al., 2004, Epstein et al., 1993).
Aceste studii au fost criticate îndeosebi din cauza ipotezelor lor conceptuale.
Deoarece sensurile etice ale dimensiunilor PCC nu sunt întotdeauna explicite, iar
metoda nu explică modul în care diferitele dimensiuni se influentează reciproc,
cercetarea empirică este influențată de interpretările personale ale cercetătorilor.
De exemplu, unele studii au arătat că PCC nu este adecvată pentru toti pacienții și că
există un număr important de pacienți, format în special din grupurile vulnerabile
(Greenhalgh et al., 2008, Hudson, 2005), precum cei cu afecțiuni severe sau membrii
unor minorități etnice, care nu pot sau nu doresc să preia responsabilitățile îngrijirii
lor medicale. Astfel, este posibil ca PCC să nu fie potrivită pentru nevoile tuturor
pacienților. Deși aceste date empirice sunt valoroase, acești cercetători au
interpretat dimensiunea numită „distribuția puterilor și a responsabilității” mai
curând ca un transfer de responsabilitate de la doctor la pacient, decât o adaptare a
relației medic - pacient la preferințele pacienților și la capacitatea acestora de a
prelua din putere și responsabilități, asa cum ar putea sugera celelalte dimensiuni
ale PCC. În plus, evaluarea diferitelor dimensiuni ale PCC, separate de celelalte,
poate să nu fie relevantă, deoarece acestea se influentează reciproc, iar modificarea
unei dimensiuni poate schimba caracteristicile celorlalte dimensiuni. Evaluarea
impactului acestor dimensiuni luate separat poate duce la subiectivism în cercetare.
Această ipoteza este sprijinită de Mead și Bower (Mead and Bower, 2002), care au
arătat ca nu există informații suficiente cu privire la interdependența relativă a
diferitelor dimensiuni ale modelului de îngrijire axată pe pacient, iar acest fapt poate
limita corectitudinea evaluării empirice a acestei metode.
- 147 -
(ii) Modelul de îngrijire axată pe relație (relationship centered care - RCC)
RCC a fost elaborată de către Pew-Fetzer Task Force on Advancing Psychosocial

Health Education (Task, 1994) pentru a contracara cel putin parțial criticile aduse
PCC, descrise anterior. Acest model de îngrijire care are la bază, de asemenea, și
modelul biopsihosocial al lui Engels încearcă să clarifice anumite probleme de etică
ridicate de PCC. Modelul se bazează pe teorie și este de tip prescriptiv, având la bază
patru principii: (a) relațiile din cadrul îngrijirilor medicale ar trebui să includă
dimensiuni ale personalității, precum și rolurile tuturor actorilor implicați în acest tip
de îngrijire; (b) afecțiunea și emoțiile sunt componente importante ale relațiilor din
cadrul îngrijirilor medicale; (c) toate relațiile iau naștere pe baza unei influențe
reciproce. Astfel, cea mai mică unitate de măsură utilizată de această metodă este
interacțiunea dintre medic și pacient; (d) îngrijirea centrată pe relație are
fundamente morale.
Pe baza acestor principii, au fost descrise patru dimensiuni ale RCC: (1) relația
dintre clinician și pacient, care admite că relația lor este unicul produs al interacțiunii
dintre ei; (2) relația clinician-clinician, care afirmă că relațiile dintre clinicieni sunt
deosebit de importante atât pentru binele lor personal, cât și pentru starea de
sănătate a pacienților; (3) relația dintre medic și comunitate, care admite că
afecțiunile au multiple origini (de natură biologică, psihologică, socială, economică și
legată de sănătate) și că echipa de medici trebuie să stabilească o multitudine de
relații cu „ceilalți” și să sprijine aceste „relații terapeutice” pentru ca îngrijirea
medicală sa fie eficientă; (4) relația dintre clinician și propria sa persoană, care
recunoaște importanța medicului de auto-conștientizare, profunzimea cunoașterii
de sine și capacitatea acestuia de a creea și susține integrarea (integritate și
plenitudine), care sunt esențiale pentru capacitatea doctorului de a dezvolta relații
terapeutice.
Principiile RCC (Task, 1994) pun în lumină fundamentele filosofice și etice ale
acestei metode. Etica RCC provine din perspectiva sa filosofică. RCC este construită
pe bazele unei perspective teoretice de „interacțiune simbolică” (Beach and Inui,
2006, Roter, 2000, Roter et al., 2006, Safran et al., 2006, Suchman, 2006, Weiner and
Biondich, 2006) axată pe interacțiune, care pornește de la ipoteza că relațiile –
noțiuni abstracte care simbolizează interacțiunea dintre indivizi – oferă contextul
pentru multe funcții și activități importante din domeniul îngrijirii medicale. Mai
exact, la nivelul îngrijirilor medicale, schimburile de informații, alocarea resurselor,
stabilirea diagnosticelor, stabilirea tratamentelor și evaluarea rezultatelor se face în
cadrul unor multiple relații dintre principalii actori la nivelul sistemului sanitar.
Primul principiu al RCC stabileste în mod evident faptul că, la nivelul interacțiunii
clinice, atât medicul cât și pacientul sunt indivizi care intră într-o relație cu propriul
- 148 -
lor set de experiențe, valori și perspective, iar subiectivismul este omniprezent în

practica generală (Beach and Inui, 2006, Suchman, 2006, Weiner and Biondich,
2006). Aceste interacțiuni, deși sunt de natură subiectivă, au o valoare simbolică
pentru doctori și pacienți, iar lipsa respectului și a înțelegerii interpretărilor
personale la nivelul interacțiunii dintre doctor și pacient influentează relația,
personalitatea acestora și, în cele din urmă, starea de sănătate a pacienților, din
cauza stresului emoțional, care s-a dovedit a fi un mecanism neuropsihologic.
Astfel, în RCC, granița dintre subiectiv și obiectiv este difuză, iar respectul
persoanei devine o necesitate obiectivă pentru relațiile terapeutice. Acest model
recunoaște că respectul persoanei trebuie să aibă baze reale, sau cu alte cuvinte,
doctorii ar trebui de fapt sa aibă acest respect în mod intrinsec și nu ca o obligație
pentru doctori și pacienți. În viziunea celor care propun modelul RCC, acest lucru
este văzut ca o capacitate morală care le solicita doctorilor să poată conștientiza
aceste diferențe de percepție dintre ei și pacienți și să-și adapteze comportamentul
din perspectiva acestei conștientizări. Acest lucru devine o necesitate, deoarece
sentimentele care apar în cadrul RMP joacă un rol important în inițierea, întreținerea
și finalizarea unei relații. Astfel, al doilea principiu al RCC combate detașarea afectivă
din modelul informativ de RMP, în care doctorii fac un pas înapoi pentru a nu
influența autonomia pacienților, deoarece această atitudine de neutralitate afectivă
rupe legatura dintre indivizi. Clinicienii trebuie să se implice și să empatizeze cu
pacienții, deoarece s-a dovedit empiric că empatia îi ajută pe pacienți să
exteriorizeze sentimentele, experiențele și poate duce la îmbunătățirea sănătății lor
(Chobanian et al., 2003, Jotkowitz, 2006, Laidlaw et al., 2007, Vinter-Repalust et al.,
2004, Wong et al., 2009).
În vreme ce semnificația „distribuției puterii și a responsabilității” din PCC nu
este foarte clară, în cazul RCC, relația dintre doctori și pacienți sprijină atât
autonomia doctorului, cât și pe cea a pacientului (Task, 1994). Acest lucru este
explicat în detaliu de al treilea principiu al acestei metode, care afirmă că
interacțiunea dintre doctori și pacienți ar trebui să aibă aceleași obiective terapeutice,
iar aceștia ar trebui să-și unească forțele pentru a atinge aceste obiective. În acest
model, doctorii nu preiau controlul asupra pacienților. În timpul procesului
decizional, doctorii oferă sprijin emoțional pacienților, manifestând empatie și
compasiune, în timp ce îi ajută să ia o decizie proprie. Astfel, acest model permite
diferite grade de autonomie a pacientului. Arhitecții acestei metode sugerează o
prietenie aristoteliană, bazată pe virtute, în care doctorul și pacientul contribuie
împreună la personalitatea fiecăruia și se ajuta reciproc în obtinerea virtuții morale
(Beach and Inui, 2006, Suchman, 2006). Acesti autori mai atrag atentia și asupra
faptului că acest lucru nu exclude prioritatea obiectivelor pacientului în RMP, dar
subliniază că în acelasi timp acest tip de relație este utilă și doctorilor, care vor avea
partea lor de beneficii, tratând pacientul în acest mod.
- 149 -
În RCC, respectul pentru autonomia pacientului implică sprijinirea autonomiei

acestuia (Beach and Inui, 2006, Suchman, 2006). Pentru a ilustra conceptul de
„sprijinire a autonomiei”, susținătorii RCC oferă exemplul consilierii în problema
renunțării la fumat, pentru a arăta diferența dintre un doctor care sprijină
autonomia pacientului și unul autoritar (Williams et al., 2000). Un doctor autoritar îl
presează pe pacient să renunte la fumat. Spre deosebire de acesta, un doctor care își
sprijină pacientul va încerca să înțeleagă sentimentele și opiniile pacientului despre
fumat și îl va încuraja să ia singur decizia privind renuntarea sau nu la fumat.
Bineînțeles, acest doctor îi va spune pacientului că renuntarea la fumat este benefică
pentru sănătatea sa pe termen lung, dar totodată, el va respecta decizia pacientului.
Din punctul de vedere al arhitectilor RCC, această abordare este utilă pentru a
motiva pacienții să se îngrijească de sănătatea lor, făcându-i conștienți asupra stării
de sănătate și a factorilor de risc. Pacienții autonomi doresc și se simt capabili să
adopte un comportament sănătos deoarece au acceptat pe deplin importanța
acestui lucru. Dimpotrivă, pacienții controlați se comportă într-un anumit fel
deoarece ei simt presiunea unor forțe interpersonale (ex. doctor, familie sau alții)
sau intra-psihice.
Desi valorile morale ale acestui model se regăsesc în toate principiile sale,
ultimul principiu subliniază explicit valoarea morala a RCC (Task, 1994). Fundamentele
morale ale RCC provin din convingerile susținătorilor acestei metode, care au o
abordare consistentă cu etica feministă (Task, 1994), conform careia dezvoltarea
relațiilor personale adevărate are o valoare morală intrinsecă, pentru că acestea tind
sa-i facă pe oameni să fie mult mai responsabili și mai angajați unii față de ceilalți.
Valoarea morala intrinsecă a relațiilor din cadrul RCC este susținută și de afirmația
inițiatorilor săi, care au argumentat că beneficiile pacienților nu fac parte din
definiția acestei metode. Deși efectele acestui model de îngrijiri medicale, asupra
stării de sănătate a pacienților constituie un important subiect de studiu, care
necesita o atenție deosebită, rezultatele înregistrate de pacienți sunt vazute ca fiind
corelative acestei metode și nu ca proprietăți ale acestuia.
RCC a căutat să obțină o validare utilitaristă prin intermediul studiilor empirice.
Studiile de eficiență ale RCC au folosit un mix de metode atât cantitative cât și
calitative, pentru a compatibiliza părțile sale subiective și obiective și pentru a
consolida astfel valadilitatea cercetării (Williams et al., 2000). Studiul s-a axat pe: (a)
identificarea tipurilor de comunicare ce favorizeaza RCC și relația acestora cu
rezultatele înregistrate de pacienți (Roter, 2000, Roter et al., 2006). Astfel, procesul
din RCC a fost creeat mai degrabă prin analiza studiilor empirice, decât pe baza
concepțiilor etice și filosofice ale susținătorilor acestuia. În cadrul unei recenzii
sistematice, Roter (Roter, 2000, Roter et al., 2006) a identificat cinci moduri de
comunicare specifice pentru RCC. Prima categorie este cea care oferă informații,
ceea ce înseamnă că se realizează un schimb de informații, fapt care include
dimensiuni biomedicale și psihosociale (mai larg, sociale și psihologice). Puterea
- 150 -
limbajului joacă un rol important, iar recomandările sau sugestia sunt considerate a
fi factori axati pe relație, spre deosebire de comunicarea unor instrucțiuni sau ordine
specifice. Cea de-a doua categorie este căutarea informațiilor și se referă la
adresarea de întrebări cu privire la categoriile biologice, psihologice, emoționale și
sociale (Roter, 2000, Roter et al., 2006). A treia categorie este construirea unui
parteneriat, în care doctorii facilitează participarea pacientului la actul medical. Cel
mai putin dominant și autoritar limbaj este considerat cel axat pe relație, care
promovează o egalizare a statutului participanților. A patra categorie este construirea de
raporturi care transmit conținutul emoțional atât verbal, cât și non-verbal. Această
categorie este diferită de primele două, deoarece plasează problema medicală într-
un cadru psihosocial mai larg, ca expresie explicită a sentimentelor și a emoțiilor. A
cincea categorie se referă la comportamentele socio-emotionale. RCC este
caracterizat de o atmosferă pozitivă, care constă într-un comportament non-verbal
pozitiv, precum mișcări aprobatoare din cap, zâmbet sau priviri directe și conversație
socială, care transmite prietenie și preocupare pentru persoana din fața ta.
In plus, a fost evaluată eficiența procesului din modelul RCC în promovarea stării
de sănătate a pacienților. Aceste studii arată că o relație doctor-pacient complexă și
plină de compasiune poate fi benefică pentru starea de sănătate a pacienților (Roter,
2000, Roter et al., 2006). S-a demonstrat că atunci când doctorii realizează un
schimb de informații cu aceste caracteristici, problemele de ordin psihologic sunt
diminuate, simptomele sunt ameliorate, iar rezultatele biologice sunt îmbunătățite.
Mai mult, actele medicale participative contribuie la dezvoltarea unor parteneriate
active, care ulterior duc la obținerea unor rezultate mai bune privind starea de
sănătate. De exemplu, întrebările adresate pacienților cu privire la nivelul lor de
înțelegere a unei probleme și la îngrijorarile lor sunt asociate pozitiv cu ameliorarea
simptomatologiei, a anxietății și a limitărilor fizice în cazul afecțiunilor cronice. În
mod similar, consultațiile care țin cont de starea emotională a pacienților, cum ar fi
empatia și sprijinul arătate de doctor, sunt asociate cu o reducere a simptomelor și o
scădere a disconfortului psihologic generat de boală. Ultimele cercetări arată că
doctorii cu un comportament non-verbal pozitiv pot îmbunătati starea de sănătate a
pacienților lor. Consultațiile care îi stimulează pe pacienți să își povestească problemele
și să-și dezvăluie întregul spectru de emoții și îngrijorări și care vin în sprijinul
autonomiei pacientului, le îmbunătățesc acestora starea generală de sănătate.
III. Valori ale relaţiei medic – pacient
Întâlnirea dintre medic şi pacient reprezintă „confruntarea” cu cea mai mare

încărcătură morală, având în vedere complexitatea valorilor implicate, statutul
medicului în societatea respectivă şi implicarea pacientului în procesul decizional.
Toate acestea pot fi sursa unor multiple controverse, dileme, interogaţii. Pacientul
- 151 -
este un membru al societăţii, un individ care într-un anumit moment al vieţii a

cunoscut o dereglare a stării de sănătate, fapt care îi motivează întâlnirea cu
medicul. Oricare ar fi starea clinică, gravitatea bolii, competenţa sau incompetenţa
mentală, pacientul este o persoană care trebuie tratată cu respect, onestitate,
profesionalism, loialitate. În continaure vom detalia principalele atribute ale relaţiei
medic – pacient.
1. Respectul
Respectul persoanei este valoarea de bază a relaţiei medic – pacient şi prima
condiţie a reuşitei terapeutice. Când vorbim de respect ne referim adesea la două
componente ale sale: respectul ca şi comportament şi respectul ca şi atitudine.
Atitudinea de respect, deşi îndreptată deopotrivă către oameni sau către obiecte, ea
porneşte întotdeauna de la om - fiinţă raţională, capabilă să recunoască importanţa
şi valoarea lucrurilor. Chiar dacă şi animalele ne pot iubi sau pot avea sentimente de
frică faţă de noi, doar persoanele pot respecta sau manifesta lipsă de respect. Dacă
în prezent unele animale superioare prezintă şi ele o anumită capacitate de a
raţiona, respectul este specific fiinţei umane, de aceea, indiferent de multitudinea
de virtuţi pe care omul le poate dobândi pe parcursul vieţii, nici una nu depăşeşte
„respectul persoanei” şi nici una nu valorează nimic înafara acesteia (Bird, 2011).
După cum sugerează şi rădăcina latină „respicere” (a se uita înapoi, a se uita din
nou), persoana care respectă ceva, acordă atenţie, idee centrală noţiunii de respect.
Semnifică o încercare de a vedea persoana sau situaţia în mod clar, aşa cum este în
realitatea şi drepturile ei, nu prin filtrul propriilor dorinţe, așteptări, frici, neplăceri.
Respectul este deci opusul ignoranţei, al neglijării.
În filosofia politică şi morală, noţiunea de respect pentru persoane semnifică o
atitudine pe care oricine o merită, în virtutea faptului că este persoană, indiferent de
poziţia socială, caracteristicile individuale sau meritul moral. Persoanele au un drept
fundamental moral la respect egal doar pentru că sunt persoane, adică fiinţe
raţionale libere1. Atenţie însă: a le trata egal, nu înseamnă a le trata la fel. Ar
însemna să ignori diferenţele dintre persoane. Acest ultim sens cere să-i abordezi pe
fiecare cu o imparţialitate individualizată, şi exclusiv în baza aspectelor sau situaţiilor
relevante pentru fiecare individ.
O sursă de controverse în cadrul acestui discurs este dată de definirea
„persoanei”. Deşi în viaţa de zi cu zi cuvântul persoană este sinonim cu „fiinţă
umană”, din punct de vedere tehnic/semantic, se poate pune firesc întrebarea cine
sau ce sunt persoanele cărora li se acordă respectul. Variantele de răspuns au fost: 1.
toate fiinţele umane; 2. doar cele capabile să respecte alte persoane; 3. toate fiinţele
capabile de activitate raţională, fie ele umane sau nu; 4. toate fiinţele capabile să
funcţioneze ca agenţi morali. În această schemă variantele 2, 3, 4 exclud persoanele
1∗
aceasta este viziunea lui Kant asupra respectului
- 152 -
decedate, persoanele fără capacitate mentală (retardaţii sever, cei cu boli psihice
avansate), cei din stare vegetativă persistentă, comă profundă, fetuşii şi posibil nou
născuţii. Varianta 3 poate include fiinţe artificiale (androizi, roboţi sofisticaţi, entităţi
spirituale, îngeri, fiinţe extratereştre) şi unele animale (cimpanzei, delfini).
Din perspectivă kantiană, a fi persoană semnifică a avea un statut şi un merit pe
care nici o altă fiinţă nu le deţine; înseamnă a fi „un final în demnitate”. Şi unicul
răspuns, unica atitudine adecvată unei astfel de fiinţe este respectul, adică
recunoaşterea (prin atitudine şi comportament) a demnităţii persoanei ca şi scop, ca
şi final în sine: „Acţionează în aşa fel încât să tratezi umanitatea (fie în persoana ta,
fie în persoana altuia) nu doar ca un mijloc, ci ca un final în sine” (Rawls J., 1980).
În încercarea de a clarifica ce anume sau pe cine suntem obligaţi să respectăm
ajungem evident la întrebarea care este fundamentul respectului. Pentru a răspunde
la aceasta va trebui să aflăm care este calitatea naturală moral semnificativă comună
tuturor fiinţelor umane în baza căreia se conferă respectul. În acest sens, calităţile
potenţiale sunt: capacitatea de a-ţi modifica comportamentul sau o anumită
atitudine în baza unei consideraţii morale, capacitatea de a valoriza în mod adecvat,
capacitatea de a raţiona şi de a se angaja în relaţii reciproce.
În final se pune problema care standarde de comportament sunt concordante
cu atitudinea de respect? Unii filosofi au explicat respectul ca şi o formă de
„constrângere” negativă: abţinerea de a privi persoanele într-un anumit mod (ex: nu
trebuie să le tratăm ca şi când ar fi inutile sau ar avea vreo valoare doar atunci când
îşi exprimă utilitatea sau ca şi cum ar fi simple obiecte, specimene, deşeuri). Nu
trebuie să le violăm drepturile morale de bază sau să interferăm cu propriile lor
alegeri sau decizii. Persoana nu trebuie umilită în nici un mod, nu trebuie tratată ca
un gunoi în nici o situaţie, ci doar într-un mod care să sublinieze meritul naturii
umane.
Alţii consideră că avem o datorie pozitivă de expresie a respectului: trebuie să
privim fiecare persoană în parte din punctul ei de vedere, şi să o ajutăm să îşi
împlinească propriile viziuni morale, dar să o şi protejăm de propriile decizii care i-ar
putea face rău (în acest mod respectul persoanei ar putea „cădea” în disonanţă cu
respectul autonomiei sale).
Atât timp cât pacientul nu reprezintă un constituent izolat ci o parte integrantă
a unui context social, istoric, cultural etc, acest concept include mult mai mult decât
respectul autonomiei (capacitatea de autodeterminare şi autoguvernare) sau a
integrităţii corporale. El semnifică în egală măsură şi respectul familiei, al comunităţii
şi culturii individului. Lipsa de respect în relaţiile clinice, exprimată fie prin ignorarea
opiniilor pacientului/familiei, fie prin însăşi folosirea incorectă a numelui sau
neprotejarea intimităţii în timpul examenului clinic, este frecvent punctul de
declanşare a proceselor de malpraxis. Aceste exemple nu reprezintă propriu-zis un
- 153 -
afront adus autonomiei, ci mai curând ar sugera că pacientului nu i se acordă toată

atenţia şi stima care sunt normal incluse în relaţia terapeutică (Stevenson, AC, 2002).
Respectul conştiinţei este un corolar al respectului persoanei (Wicclair, M. R.
2013). Apelul la conştiinţă în bioetică este dictat de trei argumente: 1. luarea unei
decizii de etică medicală implică cele mai puternice convingeri personale legate de
originea, crearea, menţinerea sau întreruperea vieţii, 2. exponenţii comunităţii
medicale, pacienţii şi familiile pot avea ocazional opinii radical diferite, 3. complexitatea
îngrijirilor moderne de sănătate cere adeseori acord, cooperare şi de preferinţă
consens asupra opţiunii terapeutice.
Dacă atunci când comentăm valorile relaţiei medic pacient le percepem ca nişte
atribute ce direcţionează vectorul relaţiei de la medic la pacient, caracterizând de
obicei dorinţele pacientului, respectul conştiinţei se referă şi se aplică şi medicului în
egală măsură. Dreptul la conştiinţă reprezintă supremaţia drepturilor medicului
pentru că protejează conştiinţa morală profesională, fără a constitui un instrument
de utilitate socială. Exercitarea dreptului la conştiinţă se limitează la tipul unei
activităţi, fără alte specificităţi (nu se evaluează efectul său benefic). De exemplu,
neacordarea sau înlăturarea măsurilor excepţionale de salvare/menţinere a vieţii ar
putea fi acceptabilă moral când conştiinţa medicului nu permite această acţiune,
percepută drept un atac la demnitatea umană, o încercare imorală de prelungire sau
forţare a vieţii peste limitele naturii umane. Nu ar fi însă permisibil neacordarea unor
astfel de măsuri în baza faptului că pacientul este de pildă sever retardat mental, iar
utilitatea prelungirii vieţii ar fi îndoielnică.
Deşi cu valori egale, respectul conştiinţei pacientului necesită o atenţie şi
înţelegere superioară respectului conştiinţei medicului, ceea ce s-ar explica parţial
prin faptul că rolul de expert medical este ales voluntar, în timp ce rolul de pacient
nu este dobândit în acelaşi mod. Această discrepanţă de putere trebuie să confere
un atu poziţiei de pacient. De exemplu, considerăm în prezent relativ acceptabil
refuzul conştiinţei unui pacient din „Martorii lui Iehova”, dar inacceptabil moral să
respectăm refuzul conştiinţei unui medic din „Martorii lui Iehova” cu privire la
administrarea unei transfuzii de sânge pentru pacienţii dinafara acestui cult.
Apelul la conştiinţă este aşadar o formă de autoreflecţie critică în aprecierea
unei acţiuni drept acceptabilă sau interzisă, bună sau rea, corectă sau incorectă
(Beauchamp TL, 2001). De multe ori implicarea conştiinţei apare ca o mustrare de
conştiinţă, în forma unor sentimente de vinovăţie, regret, ruşine, prin care un individ
recunoaşte că acţiunea sa a fost greşită. Dezvoltarea acestui sentiment nu semnifică
obligator un atentat la moralitate, din contra, apare de obicei la persoanele cu un
caracter moral puternic.
În concluzie, a respecta o altă persoană înseamnă a preţui exprimarea şi
exercitarea celor mai profunde convingeri personale. Respectul societăţii faţă de
conştiinţa individului începe de la acceptarea sau toleranţa religioasă şi până la cele
- 154 -
mai minore preferinţe particulare. Avantajul utilizării acestei valori rezidă în faptul că
ea poate fi aplicată deopotrivă medicului şi pacientului.
2. Integritatea
Strâns legat de respectul persoanei şi esenţial în relaţia medic-pacient este
principiul integrităţii, care se referă la inviolabilitatea şi inatacabilitatea individului,
atât din punct de vedere fizic cât şi moral2. Integritatea este fundamentul încrederii,
esenţială în orice tip de relaţie, pentru dezvoltarea personală şi interpersonală.
Integritatea semnifică acea calitate a fiinţei umane care îi conferă plenitudine,
întregire. Condiţiile subsidiare ei sunt onestitatea, transparenţa, verticalitatea. Covey
o eplică într-un mod foarte simplu, dar extrem de elocvent: a fi integru înseamnă a-i
trata pe fiecare după acelaşi set de principii. Pe măsură ce o faci, oamenii vor începe
să aibă încredere în tine (Covey S, 1994).
Definirea integrităţii în mare măsură depinde de personalitatea individului, aşa
cum se formează prin educaţia proprie şi construcţia socială. Dworkin (Kornhauser,
Lewis A., 2015) consideră că interesul maxim al unei persoane în menţinerea
integrităţii sale rezidă din respectul faţă de valoarea intrinsecă a vieţii. De exemplu,
unii consideră o formă de respect a valorii intrinseci a vieţii umane atunci când NU
permite continuarea ei dacă şi-a pierdut caracterul de bază prin alterarea semnelor
biologice vitale. Când o persoană a ţintit mereu să fie cât se poate de independentă
şi autonomă, apare o incompatibilitate în viaţa sa dacă va fi condamnată să trăiască
în ultimul stadiu de boală Alzeimer, chiar dacă nu presupune durere sau suferinţă. În
acest caz este vorba mai curând de afectarea integrităţii morale decât de cea fizică.
Să luăm un alt exemplu, acela al legalizării avorturilor pe scară tot mai largă, la nivel
mondial, fapt ce ridică tot mai multe obiecţii ale conştiinţei contra infanticidului.
Împotrivirea conştiinţei este şi ea un drept: pot şi au voie medicii să limiteze
acest drept, măcar în anumite circumstanţe? Dacă răspunsul este afirmativ, apare o
compromitere a drepturilor şi a integrităţii unei alte persoane (McLeod C., 2011).
În viziunea lui Beauchamp şi Childress, integritatea morală semnifică fidelitate
faţă de anumite norme morale. Virtutea integrităţii se referă la două aspecte de bază
ale caracterului unei persoane: 1. o integrare coerentă a caracteristicilor identităţii
personale (emoţii, aspiraţii, cunoştinţe etc), care pot fi complementare, completându-se
unele pe altele, formând un întreg (atenţie, aceste caracteristici nu trebuie să fie în
disonanţă), 2. credinţa susţinută în valorile morale şi apărarea lor constantă
(Beauchamp TL., 2001).
Integritatea morală poate fi pierdută sau alterată în diferite moduri: ipocrizia,
minciuna, rea-credinţa, (auto)decepţia etc sunt defecte care împiedică transpunerea
convingerilor morale în acţiuni.
2
în acest subcapitol ne referim strict la integritatea morală
- 155 -
Problemele invocate de menţinerea integrităţii morale derivă uneori nu dintr-un

conflict moral evident, ci din faptul că o persoană este forţată să-şi abandoneze
scopurile şi idealurile sale pentru a le împlini pe ale altora. Când cineva îşi
organizează viaţa în jurul unor idealuri specifice care sunt însă perturbate de
„agenda” altora apare evident o alterare a integrităţii personale, considerentele sale
morale fiind „deşirate” de acţiunile coercitive ale altora. De exemplu, diverşi
practicieni cu convingeri religioase puternice asupra sanctităţii vieţii vor simţi
evident o apăsare morală când vor participa la decizia de întrerupere a vieţii. Pentru
aceştia, îndepărtarea de pe ventilaţie asistată sau nutriţie parenterală chiar la
pacienţii cu directive legale în avans, le-ar viola integritatea morală proprie. Ei vor fi
nevoiţi fie să intre într-un fel de compromis medico-moral sau să se retragă din
îngrijirile pacientului respectiv. Dar compromisul este prin definiţie ceea ce o
persoană integră nu va face niciodată (Rushton CH., 2013).
3. Încrederea
Încrederea este o altă valenţă extrem de importantă în cadrul oricărei relaţii. „A
sădi încrederea celorlalţi în tine valoarează cu mult mai mult decât a fi iubit. Iar pe
termen lung, dacă ai obţinut încrederea, vei dobândi şi dragostea”. Când interiorul
unei persoane se suprapune peste exteriorul ei, atunci vom putea avea încredere în
ea (Covey S, 1994). Încrederea este rezultanta unui comportament onest şi
cooperant în mod susţinut, bazat pe norme împărtăşite reciproc între doi membri ai
unei comunităţi (Twenge JM., 2014). Această definiţie însă lasă deoparte
vulnerabilitatea şi asimetria de putere tipice în relaţia medic-pacient, care pun
pacientul într-o poziţie de inferioritate.
Fie că se face simţită în viaţa economică şi socială de zi cu zi, sau în
circumstanţele medicale, încrederea odată dobândită reduce fricţiunile sociale
precum şi necesitatea unei vigilenţe constante şi sporite. În domeniul medical, dintr-
un punct de vedere strict pragmatic, încrederea este un concept bidimensional care
rezidă în îndeplinirea simultănă a două roluri ale medicului: demonstrarea
competenţei profesionale şi îndeplinirea unei obligaţii legale (Hawley, K, 2015).
Robert Veatch priveşte cu multă neîncredere acordarea acestui atribut relaţiilor
medicale terapeutice: „în măsura în care este imposibil ca profesioniştii din medicină
să cunoască interesele pacienţilor lor, să lucreze într-un mod detaşat şi distant, fără
valori, şi să determine definitiv şi cu precizie un set de virtuţi pentru profesia lor,
este greu să le acorzi încredere acestor oameni” (Veatch RM., 1991). Este o
explicaţie oarecum logică, care nu provine din rea-voinţa sau din speculaţia de
neîncredere a priori. Se bazează însă pe o devalorizare treptată a relaţiei medic-
pacient într-o societate surpatehnologizată şi dominată de procese de malpraxis. În
cultura americană există evidenţe potrivit cărora în ultimul sfert de secol încrederea
în medici a scăzut (Twenge JM., 2014), proporţional cu dezvoltarea unei medicini
defensive dominată de „frica” de încălcare a autonomiei pacientului, şi consolidarea
- 156 -
poziţiei avocaţilor, a modelului contractual de relaţie medic-pacient sau a altor

forme de control în societatea medicală.
Încrederea, în conjunctura medicală, se referă în mod special la acţiunea şi
atitudinea pacienţilor. Disponilibilitatea pacienţilor de a conferi încredere poate fi
explicată parţial în măsura în care simt că atât ei înşişi cât şi valorile în care cred sunt
luate în consideraţie şi preţuite de către medici (Truog RD, 2012). Cercetările asupra
determinanţilor demografici ai încrederii în medici au documentat importanţa etniei
pacientului, a calităţii îngrijirilor medicale şi chiar a metodei de rambursare a
serviciilor medicale. De asemeni, magnitudinea încrederii este proporţională cu
competenţa profesională, abilităţile tehnice şi capacitatea de reprezentare a
intereselor pacienţilor (Dwyer D, 2012,). Printre cauzele care contribuie la erodarea
încrederii sunt: alterarea relaţiilor medic-pacient, creşterea numărului de
supraspecializări medicale şi extinderea largă a unui sistem impersonal şi birocratic
de administrare a profesiei medicale (Hillen MA, 2012).
La fel ca şi în cazul respectului, şi încrederii i se poate atribui o conotaţie
bilaterală, în sensul în care şi furnizorul de servicii medicale (medic, asistentă sau
terapist) trebuie să aibă încredere în pacient. La un nivel minimal de exemplu, un
chirurg depinde de pacient pentru a obţine de la acesta toate informaţiile personale
relevante pentru caz, spre a minimiza riscul unor evenimente neaşteptate în timpul
operaţiei.
De asemeni, încrederea între membrii familiei are o importanţă la fel de mare ca
şi încrederea dintre medic şi pacient. Pentru medic, competenţa membrilor familiei
de a continua în diferite forme îngrijirile de sănătate sau de a lua decizii de ordin
tehnic este la fel de importantă. Acest aspect este adesea complicat de fenomenul
psihologic de negare sau inacceptare a bolii care interferă cu decizia asupra stării de
sănătate a celui drag din familie. Astfel încrederea în membrii familiei ar fi garantată
nu numai de abilitatea lor de a decide în interesul stării de sănătate dar şi în
capacitatea lor de a asigura un suport psihologic constant (indispensabil reuşitei
terapeutice) (Cruess RL., 2014).
4. Compasiunea
Pe lângă valori sau atribute acordate medicului, sentimentele asociate
confruntării cu suferinţa pacientului sunt inevitabil intricate cu gândirea medicală,
constituind determinante ale deciziei terapeutice. Ce fel de medic îşi poate ascunde
sau bloca emoţiile? Doar unul pe care majoritatea dintre noi ar prefera să-l evite.
Compasiunea medicului reprezintă aşadar trăsătura cea mai apreciată şi dorită de
pacienţi.
Diversele coduri şi jurăminte medicale s-au centrat mult timp pe sentimentele
de compasiune şi empatie. Compasiunea îşi are echivalentul în ceea ce Hipocrate
numea „mila” iar Aristotel ....”frica” (McKeon R., 1941). Există două argumente
pentru dezvoltarea acestor sentimente: unul care provine din atitudinea faţă de
- 157 -
ceilalţi (de exemplu tristeţe faţă de un pacient bolnav) iar altul care priveşte sinele
(„frica” de a nu ajunge sau sfârşi în aceleaşi condiţii).
Pornind de la prezumţia potrivit căreia cei suferinzi doresc şi au nevoie de
ajutor, în mod natural ei nutresc speranţă în actul medical. O societate investită cu
puterea unei gândiri pozitive „produce” pacienţi care nu concep ideea că medicul i-
ar putea dezamăgi (Bruning P., 2013). Aş spune că acesta pare mai curând un
concept european, având în vedere că în America, deşi se cultivă educaţional un
spirit pozitiv, de stimă de sine, de autorespect şi respect faţă de alţii, cu toate
acestea este în prezent ţara cu cea mai mare rată de procese de malpraxis din lume
şi cu cea mai mare doză de neîncredere faţă de medici.
În prezent performanţa crescută a tehnologiilor medicale creează speranţă chiar
şi acolo unde nu mai există speranţă. Ne întrebăm firesc în această situaţie – oare
compasiunea va fi lăsată deoparte, în favoarea promisiunilor virtuale de longevitate,
perfecţiune fizică şi învingerea oricărei boli? Sau invers: doar compasiunea şi grija
vor rămâne ultima modalitate de „înălţare” a relaţiei medic-pacient? Oricum, un
sistem medical liberal, care contractă la maxim confruntarea medic-pacient
compromite noţiunile de compasiune şi empatie din relaţia cu pacientul.
5. Confidenţialitatea
Confidenţialitatea îşi are rădăcinile în tradiţia umană de împărtăşire şi păstrare a
unui secret. Dorinţa de ţinere a unui secret este prima manifestare a identităţii unui
copil şi o practică socială complexă şi frecventă a adulţilor. Preferinţa de a dezvălui
un secret provine din nevoia de a stabili sau întări o relaţie cu ceilalţi, relatarea
presupunând o încredere implicită şi o promisiune explicită de respectare. Oamenii
obţin cunoştinţe, îşi formează opinii şi îi apreciază pe alţii tocmai în baza unui schimb
informaţional. Astfel, cu cât restricţionăm ceea ce alţii ştiu despre noi, cu atât vom fi
mai capabili să controlăm, chiar să dirijăm imaginea pe care o au despre noi, deşi în
acest mod nu va fi niciodată completă, ci doar o rezultatntă a ceea ce noi dăm de
înţeles. Cei cărora le furnizăm mai multe informaţii vor avea o înţelegerea mai bună
asupra a ceea suntem.
În domeniul medical confidenţialitatea a fost articulată încă din Jurământul lui
Hippocrate: „Orice voi vedea sau auzi în timpul activităţii profesionale sau înafara ei
în legătură cu viaţa oamenilor, lucruri care nu trebuie discutate înafară, nu le voi
divulga, acceptând că toate acestea trebuie ţinute secret!”. Codul Internaţional de
etică medicală a Asociaţiei Medicale Mondiale apreciază drept cea mai stringentă
cerinţă: „Un doctor va păstra secretul absolut asupra a tot ceea ce cunoaşte despre
pacient datorită încrederii ce i s-a acordat”. În România există un articol integral din
legea drepturilor pacientului (Legea nr.46 din 21 ianuarie 2003) referitor la acest
aspect: „Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor,
- 158 -
diagnosticul, prognosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi

după decesul acestuia”.
În ce măsură aceste recomandări sunt şi în realitate un fundament al practicii
medicale, a fost subiectul a multiple critici asupra profesiei medicale. În literatura
bioetică americană reglementările oficiale descrise mai sus au fost apreciate drept
„formule ritualistice”, „ficţiune formalistă”, acceptate public de către profesionişti
dar larg ignorate şi încălcate în practică. Mark Siegler (1982) apreciază
confidenţialitatea drept un „concept decrepit”, fiind compromisă sistematic în rutina
îngrijirilor medicale. În viaţa de zi cu zi este greu de echilibrat balanţa între graba şi
anxietatea medicilor de a face cât mai mult şi cât mai bine pe de o parte şi
sentimentele de incertitudine, nelinişte şi speranţă ale pacientului dornic de a fi
vindecat, apărat şi protejat odată ce a intrat în spital pe de altă parte. Aici rolul eticii
este de a reda faţa morală a ştiinţei medicale şi de a (re)aprinde principii pe care
societatea le crede uitate.
Deşi respectul confidenţialităţii şi al autonomiei în prezent constituie baza
relaţiei medic - pacient, există şi situaţii în care acestea sunt neglijate pe
considerente morale. Dacă ar fi să ne transpunem în viaţa reală substituindu-ne
medicului, uneori vom avea dubii asupra menţinerii deciziei de păstrare secretă a
informaţiei. Dacă alegerea implică un risc public, o potenţială vătămare pentru
ceilalţi, sau necesită resurse speciale, care nu pot fi alocate, este justificabil
restricţionată menţinerea confidenţialităţii. Confidenţialitatea nu este absolută.
Limita ei şi imposibilitatea de absolutizare şi de universalitate au fost intens
disputate în cazul Tarasoff (Foellmi M., et al, 2014)
Cazul Tarasoff. Încălcarea confidenţialităţii

Prosenjit Poddar a ucis-o pe Tatiana Tarasoff, colega sa de la
Universitatea Berkely din California. Cei doi s-au întâlnit în urmă cu un an la
o serată dansantă. După doar un sărut cu ocazia Anului Nou, Podar a
devenit convins că între ei exista o relaţie serioasă. Dar Tarasoff i-a
mărturisit că ea era deja implicată într-o relaţie, şi deci nu mai era
interesată de un alt bărbat. Poddar a devenit deprimat, neglijându-şi
studiile şi sănătatea, vorbind adesea incoerent şi văitător. I-a relatat unui
prieten că ar dori să-i zboare în aer camera Tatianei, şi ca urmare a fost
convins să consulte un medic din campusul universitar. A început psihoterapia
cu Dr. Lawrence Moore. După nouă şedinţe i-a declarat medicului că
intenţiona să o omoare pe Tatiana când ea se va fi întors din vacanţa de
vară. Acesta din urmă a anunţat poliţia campusului că Poddar este periculos
şi ar trebui spitalizat într-o secşie psihiatrică. Într-o scurtă detenţie, poliţia l-
a investigat pe Poddar, dar în urma interogatoriului nu s-a remarca nimic
îngrijorător, şi ca urmare, a fost eliberat, după ce a promis că va sta
departe de Tatiana. Directorul centrului psihiatric, Dr. Harvey Powelson a
- 159 -
aflat întreaga poveste şi a instruit staff-ul spre a nu-l mai interna pe Poddar.
Poddar nu l-a mai vizitat pe Dr. Moore, în schimb l-a convins pe fratele
Tatianei să închirieze împreună un apartament lângă locuinţa acesteia.
Două luni mai târziu a intrat la Tatiana în casa şi a omorăt-o cu un cuţit de
bucătărie, după care s-a predat poliţiei.
Părinţii Tatianei au acuzat psihoterapeutul, psihiatrul, Universitatea
Berkely şi Poliţia, de incapacitatea de a preveni o astfel de crimă şi de
asemeni că l-au eliberat prematur pe Poddar din detenţie şi nu au avertizat
părinţii asupra pericolului în care se afla fiica lor.
Instanţa a considerat că dacă un terapeut determină că un pacient
reprezintă un pericol violent pentru altcineva, atunci are datoria de a pune
în practică măsurile necesare de protecţie a presupusei victime. Îndeplinirea
acestei datorii ar putea însemna însăşi să avertizeze presupusa victimă, sau
pe cei din jurul ei.
Reprezentanţii organizaţiilor psihoterapeute au declarat la proces că medicii

sunt imprecişi în prezicerea pericolelor fatale. În acest sens a fost menţionat un
studiu pe 989 subiecţi periculoşi, la care psihiatrii au apreciat că aceştia ar trebui
spitalizaţi în secţii de maximă securitate; cu toate acestea au fost transferaţi în
spitale civile, din diverse motive întemeiate, iar 20% dintre ei s-au reintegrat în
comunitate un an mai târziu. În decursul unui an, doar 7 din 989 au fost
ameninţători sau au comis n act care să necesite spitalizare cu securitate maximă.
Cazul Tarasoff pune în balanţă interesul public de tratare corectă a bolilor
mentale cu păstrarea caracterului confidenţial al comunicării cu pacientul. Revelarea
informaţiilor vitale în circumstanţele prezentate, deşi cu potenţial de alterare a
încrederii în relaţia cu pacientul nu ignoră în totalitate principiile etice. Există un
interes cert pentru ca reprezentanţii comunităţii medicale să păstreze confidenţialitatea
pacienţilor, aceştia fiind astfel încurajaţi să împărtăşească toate informaţiile
importante pentru ca medicul să facă o evaluare cât mai obiectivă a situaţiei clinice.
Pe de altă parte dacă situaţia în care menţinerea confidenţialităţii este depăşită de
interesul public de prevenţie a unei crime etc, se justifică dezvăluirea informaţiilor
fără consimţământ. Chiar şi legea românească a drepturilor pacientului acceptă
“excepţii - cazurile în care pacientul reprezintă pericol pentru sine sau pentru
sănătatea publică”. Dreptul său la confidenţialitate este contrabalansat de beneficiul
pentru comunitate.
Există în prezent un acord între profesioniştii din medicină, legiuitori şi eticieni
potrivit căruia binele individual al unui pacient poate fi amendat în favoarea binelui
comunităţii, ceea ce permite o încălcare a confidenţialităţii cu condiţia prevenirii
unui rău semnificativ. De exemplu în cazul bolii SIDA, comunicarea stării de purtător
HIV este reglementată individual de fiecare ţară în parte, dar un consens din ce în ce
mai larg se dezvoltă în prezent cu privire la comunicarea riscului de infecţie HIV la
- 160 -
partenerii unui pacient infectat care refuză să facă el însuşi acest lucru. Când însă
cazul nu se supune unui risc epidemiologic ameninţător sănătăţii publice,
confidenţialitatea îşi va exprima supremaţia.
O ipostază clinică care implică ca şi aspecte etice atât confidenţialitatea cât şi
consimţământul informat este aceea în care se pune în discuţie (ne)dezvăluirea unei
informaţii la o a treia parte implicată în procesul decizional. Medicii pot întâmpina
conflicte de ordin moral când decizia lor trebuie să se împartă între obligaţia de a
spune adevărul şi cea de a menţine confidenţialitatea. Să luăm exemplul descoperirii
non-paternităţii considerând un caz în care ...după naşterea unui copil cu o afecţiune
genetică, un cuplu căsătorit solicită un sfat genetic pentru a fi consiliaţi dacă mai pot
avea un copil sănătos, ocazie cu care testele sangvine indică faptul că soţul nu este
tatăl biologic. Într-un studiu cross-cultural din 19 ţări asupra atitudinilor
geneticienilor asupra cazului descris, 96% din responderi au indicat că nu ar divulga
soţului non-paternitatea, 81% au afirmat că i-ar spune mamei în particular, înafara
prezenţei soţului, lăsând-o pe ea să decidă ce să-i spună, 13% ar minţi în faţa cuplului
(de exemplu, spunându-le că amândoi sunt responsabili), iar 2% ar indica faptul că
boala copilului este rezultatul unei noi mutaţii. Doar 4% ar dezvălui informaţia la
ambii soţi. Motivele păstrării confidenţialităţii faţă de soţ au fost: păstrarea unităţii
familiei (58%), respectarea dreptului mamei de a decide (30%), respectarea
dreptului mamei la intimitate (13%) (Wertz DC.,1989).
Rămânând tot în domeniul eticii în genetică, un caz şi mai controversat redă
situaţia în care un cuplu se prezintă la medic pentru investigarea infertilităţii, iar
geneticianul determină faptul că soţia are un cariotip XY, ceea ce semnifică faptul că
este genotipic bărbat dar fenotipic, femeie. Una din întrebări este dacă să i se
prezinte pacientei şi soţului ei o explicaţie biologică validă asupra acestui sindrom de
virilizare testiculară. Majoritatea consilierilor au menţionat nedezvăluirea, în baza
faptului că nu ar fi dorit să producă o afectare psihologică. Cei care nu au agreat
această opţiune au menţionat trei motive care ar argumenta comunicarea
adevărului: 1. infertilitatea pacientei necesită o explicaţie, iar explicaţia genetică
poate înlătura un sentiment de vinovăţie, 2. se recomandă îndepărtarea chirurgicală
a testicolilor (abdominali sau inghinali) pentru prevenirea cancerizării iar chirurgia
necesită consimţământ informat pe baza informaţiei adecvate, 3. relaţia medic-
pacient impune dezvăluirea informaţiilor relevante pacienţilor (Wertz DC.,1989). În
ceea ce priveşte comunicarea către tată, aceasta nu este o situaţie în care să existe
riscul unui pericol iminent, astfel încât să se justifice încălcarea confidenţialităţii
împotriva dorinţelor soţiei. Totuşi este evidentă importanţa informaţiei pentru soţ şi
încurajarea soţiei spre a-i mărturisi situaţia reală.
În concluzie am pledat până acum pentru faptul că în medicină confidenţialitatea
rămâne un principiu de bază dar care trebuie individualizat de la ca la caz. Dacă ar fi
să onorăm obligaţia de respect a autonomiei, instituţia medicală prin reprezentanţii
- 161 -
ei ar trebui să instruiască pacienţii în „teoria şi practica confidenţialităţii” incluzând

limitele ei. Pacienţii ar trebui să fie capabili să consimtă asupra includerii
informaţiilor în dosarul medical, la care să aibă acces într-o anumită măsură, şi să
intervină în controlul asupra accesului altora la dosarul medical propriu.
IV. CONSIMŢĂMÂNTUL INFORMAT
1. Valoarea istorică a consimţământului informat
Desi problema consimţământului informat s-a dezvoltat puternic în ultimii ani,

rămâne totuşi un subiect pe care şi medicii şi filosofii din vremuri străvechi l-au
abordat fie din respect pentru pacienţii lor, fie datorită consecinţelor asupra propriei
persoane. Textele talmudice arată că medicul nu putea executa o operaţie fără
consimţâmîntul pacientului, fiind responsabil faţă de el şi familia sa. Dacă printr-un
tratament imprudent se producea moartea unui pacient, medicul era condamnat la
recluziune într-o localitate periferică. Pentru elucidarea unor probleme judiciare, era
indispensabilă interogarea medicilor în calitate de experţi, după cum se poate
constata din expresiile "fără medic nu există justiţie" şi "cereţi lucrul acesta
medicilor" (Gavrilovici et al 2007).
În cursul dialogurilor din “Legile” lui Platon, acesta se referă la noţiunea de
“consimţământ” ca la o modalitate de a demonstra corectitudinea unei conduite,
întreaga lucrare exprimând dorinţa lui Platon de a îmbunătăţi viaţa şi a găsi
adevărata fericire pentru om. Platon face distinţia între două categorii de doctori:
“doctorii adevăraţi” şi ...ceilalţi doctori, în fapt “asistenţii doctorilor” (deşi numiţi tot
doctori). Aceştia din urmă pot fi născuţi liberi sau sclavi, dobândindu-şi cunoştinţele
prin experienţă, sub îndrumarea maeştrilor lor, şi nu prin studiul naturii, după cum
au făcut-o iniţial doctorii liberi, înainte de a-şi învăţa copiii sau discipolii arta
medicală. Pacienţii fiind la rândul lor liberi sau sclavi, sclavii erau trataţi de către
doctori sclavi, de la care nu primeau nici o informaţie, şi care nu discutau nimic cu ei
despre boală. Doctorii liberi tratau în special pacienţi liberi, de la care cereau
informaţii despre debutul şi evoluţia bolii, şi numai după strângerea tuturor acestor
date, îşi informau pacienţii asupra naturii bolii şi nu dădeau nici un sfat fără
obţinerea consimţământului. Abia după aceea începeau recomandările şi persuasiunea
terapeutice. Merită să remarcăm faptul că Platon accentuează obţinerea
consimţământului de la oamenii liberi şi nu de la sclavi. Informaţia oferită pacienţilor
precum şi capacitatea lor de a consimţi sau refuza este strâns legată de ceea ce
înseamnă a fi liber.
În dialogurile din „Gorgias” se foloseşte conceptul persuasiunii pacientului de
către doctor, accentuând idea că rezultatele cele mai bune sunt obţinute de la un
- 162 -
orator, ceea ce semnifică faptul că o persoană educată specific în acest sens ar putea
îndeplini această sarcină cu mai mult succes (Gavrilovici et al 2007).
Un principiu fundamental în filosofia lui Platon este cunoştinţa asupra “binelui”,
obligatorie pentru orice fiinţă umană. Încă de la Platon, se stipulează ideea că
pacientul ştie ce este bine pentru el, rolul doctorului fiind de a-l ajuta să scoată la
suprafaţă acele informaţii “ascunse” în sufletul pacientului, folosindu-şi propriile
argumente. În această filosofie există diferenţe între “a convinge” şi “a forţa” Totuşi,
dacă un medic NU îşi convinge pacientul ci îl forţează să facă ceea ce este correct,
această poziţie nu ar fi etichetată drept o “eroare demnă de blamat” ci doar o
practică paternalistă din vechea Eladă (Kumar NK, 2013). Chiar înainte de Platon,
Hipocrate stipula faptul că pacientul trebuie să coopereze cu medicul în tratamentul
bolii. Aceasta înseamnă că pacientul ascultă şi urmează recomandările medicale, dar
şi faptul că medicul trebuie să-l informeze înainte de a-şi da consimţământul
(Gavrilovici et al 2007).
Accentuarea conceptului de consimţământ informat a deschis calea către ceea
ce azi numim “medicină defensivă”, o teorie considerată modernă, dar în fapt cu
rădăcini antice, încă înainte de Hristos. Putem oferi două exemple în acest sens.
Primul se referă la Alexandru cel mare, suferind de o boală gravă în timpul campaniei
sale din Asia. La acel moment medicii se fereau să-l trateze, atât din cauza gravităţii
bolii, cât şi din cauza durităţii împăratului şi a intrigilor din acea epocă. În final, un
eminent medic militar din Arcarnania, Filip, a recomandat o schemă de tratament, la
presiunea împăratului, şi numai după ce acesta şi-a declarat public încrederea în el
(Lascaratos J et al, 1998). Tot Alexandru cel Mare, în timpul unui asediu din India a
fost foarte grav rănit, astfel încât a trebuit operat de urgenţă. Critobulus, un faimos
medic la acea vreme l-a operat într-un final, dar terifiat fiind de gândul eşecului a
amânat cât s-a putut intervenţia chirurgicală. Alexandru i-a înţeles ezitarea şi l-a
încurajat, autointitulându-şi afecţiunea drept “letală”: “Ce anume aştepţi, şi de ce nu
mă eliberezi din această durere cât mai repede, şi cel puţin să mă laşi să mor apoi?
Ţi-e frică poate că vei fi acuzat pentru că EU am o rană incurabilă?”.
Ceva mai târziu, în anul 578 înainte de Christos, istoria ne oferă un alt exemplu
de „medicină defensivă”: Iustin al doilea, împăratul Bizanţului, suferea de o boală
psihică, şi spre finalul vieţii, de gută. Această tulburare metabolică a produs calculi
renali, retenţie de urină şi dureri insuportabile (Lascaratos J. et al, 1996). Medicii nu
erau dornici de a-l opera de frica pedepsei ce ar fi urmat în caz de eşec, şi ca urmare,
pe lângă asigurarea că nu vor suferi consecinţe în cazul evoluţiei nefavorabile, au
cerut ca însuşi împăratul să le înmâneze bisturiul în momentul operator. Acesta era
un gest care la acea vreme sugera „acordul liber pentru operaţie”.
Aşadar consimţămîntul informat nu este un aspect modern al bioeticii actuale, ci
un concept ce s-a născut înaintea lui Hristos, şi a dăinuit până azi prin puterea
deosebită pe care o ataşează oricărui act medical. Rămâne forma de respect a
pacientului cea mai puternică şi cea mai frecvent utilizată de puterea legislativă.
- 163 -
2. Definire, elementele componente ale consimţământului, standarde de

consimţământ
Din punct de vedere juridic, consimţământul este un acord de voinţă expres sau
tacit dat de o persoană cu discernământ. El nu terbuie să fie viciat prin înşelăciune,
reprezentând o concordanţă între voinţa internă şi cea declarată a pacientului.
În prezent se acceptă două sensuri ale consimţământului informat. În primul
sens, este analizat prin prisma unei alegeri autonome: o autorizare autonomă a unui
individ pentru o intervenţie medicală sau pentru participarea sa la o cercetare. Adică
unei persoane i se cere mai mult decât să-şi exprime acordul şi complianţa la o
anumită procedură, persoana respectivă trebuie să autorizeze ceva printr-un act de
consimţire, informată şi voluntară. Orice atingere a pacientului (exceptând urgenţa)
este ilegală dacă este realizată fără consimţământ, reprezentând o neglijenţă în
realizarea actului medical (Beauchamp & Childres, 2002).
În cel de-al doilea sens, consimţământul este examinat în termenii reglementării
legale în instituţii care trebuie să obţină legal un consimţământ valid de la pacienţi
sau subiecţi înainte de procedurile diagnostice, terapeutice sau de cercetare. Din
această perspectivă, el nu este necesar autonom, şi nici nu implică o autorizare
adevărată. Se referă la o autorizare efectivă instituţională, după cum prevede codul
unităţii respective. De exemplu, dacă un minor matur nu îşi poate da consimţământul
din punct de vedere legal, totuşi el poate permite efectuarea unei anumite
proceduri. Astfel, un pacient sau subiect de cercetare ar putea să accepte o
intervenţie, în virtutea autonomiei sale, şi deci să dea un consimţământ informat în
primul sens, fără să poată autoriza efectiv intervenţia (fără un consimţământ valid în
al doilea sens).
Iniţial consimţământul era perceput univalent, ca un act de încunoştiinţare.
Ulterior, s-a încercat definirea sa prin specificarea elementelor acestui concept,
adică prin identificarea componentelor de informaţie şi a celor de consimţire.
Componenta informaţională se referă la relatarea informaţiilor şi la înţelegerea a
ceea ce s-a comunicat. Componenta de consimţire cuprinde atât decizia voluntară
cât şi acceptarea procedurală. Combinând viziunea medicală, legală, filozofică sau
psihologică se pot recunoaşte cinci segmente ale consimţământului: (1) competenţă
mentală (discernământ), (2) informare, (3) înţelegere, (4) voluntarism, (5) consimţire.
Astfel sintetizând toate aceste elemente, scheletul unui consimţământ ar fi
următorul:
I. Elemente de bază (precondiţii)
1. Competenţa mentală (de a înţelege şi decide)
2. Caracterul voluntar (în procesul de decizie)
II. Elemente informaţionale
3. Comunicarea (informaţiilor relevante)
- 164 -
4. Recomandarea (unui plan)

5. Înţelegerea (punctelor 3 şi 4)
III. Elemente de consimţire
6. Decizia (planului)
7. Autorizarea (planului/opţiunii alese)
În prezent marea majoritate a proceselor de malpraxis în SUA implică şi o
plângere legată de consimţământul informat (sau mai exact acordarea unui
consimţământ neinformat). Se pune însă şi întrebarea: „înafară de diagnosticul bolii
ce ar trebui să mai dezvăluie un medic pacientului său?”. De exemplu, pentru unii
pacienţi ar fi critic să ştie cât de mult mai au de trăit: nu descrierea detaliată a bolii,
nici cauza sau modelul de producere şi transmitere ar avea semnificaţie în viziunea
lor, ci poate o simplă precizare legată de speranţa de viaţă. Din păcate nu trăim ca şi
când am muri mâine şi uneori doar iminenţa unui accident letal face ordine în viaţă,
în afaceri, în relaţiile cu familia şi societatea. Fără a atribui excesiv circumstanţe
atenuante medicilor putem spune că neglijarea menţionării aspectelor dorite
provine tocmai din dorinţa de protejare a pacientului şi nu din refuzul de a răspunde
doleanţelor lui.
Discrepanţa însă între aprecierile medicului asupra cantităţii şi calităţii
informaţiei produse şi aşteptările pacienţilor apăsaţi de nesiguranţă poate fi
înţeleasă dacă se acceptă că oamenii au valori diferite şi principii de viaţă distincte.
Că fiecare privim aceeaşi problemă din unghiuri diferite şi o înţelegem diferit. Că
este greu să ne substituim unui anumit caz chiar dacă experienţa ne-a readus în
filmul carierei aceeaşi situaţie clinică de nenumărate ori. Cât de importantă poate fi
dezvăluirea unor date statistice legate de speranţa de viaţă sau riscurile inerente
unei proceduri chirurgicale? Este cu siguranţă greu de afirmat un răspuns cantitativ.
Doar recunoaşterea că intenţia şi responsabilitatea medicului trebuie să fie orientate
spre vindecare, spre prelungirea vieţii dar şi spre asigurarea unei calităţi
corespunzătoare, iar pentru împlinirea aşteptărilor pacienţilor este nevoie de
comunicare deschisă, timp, compasiune şi înţelegere.
Diverse sisteme legale acceptă abordări diferite în comunicarea informaţiilor. În
Marea Britanie se preferă „standardul profesionistului” în timp ce în SUA şi Australia
s-a adoptat „standardul pacientului”. În baza standardului pacientului calitatea
informaţiei va fi judecată din punctul de vedere al unui pacient prudent, iar în
standardul profesional, din punctul de vedere al unui medic prudent. Standardul
profesional impune divulgarea informaţiei pe care un „doctor rezonabil” (sau alt
exponent al sistemului medical) o consideră relevantă sau folositoare. În acest fel se
protejează privilegiul terapeutic iar medicului i se permite să se abţină în a releva
aspectele pe care le apreciază drept stresante sau confuzionale pentru pacient.
Problema unei astfel de abordări este că plasează balanţa de putere de partea
reprezentanţilor sistemului medical care vor decide care informaţii merită a fi
prezentate şi care trebuie evitate. Este tot o atitudine paternalistă menită să
- 165 -
protejeze pacientul de suferinţă, şi care îi limitează autonomia, bazându-se pe

presupunerea că medicul ştie mai bine decât pacientul care este interesul maxim al
acestuia din urmă. De aceea în unele ţări s-a adoptat „standardul pacientului” care
se justifică în baza faptului că oamenii pot lua decizii motivate de valori care
depăşesc sfera sănătăţii şi a bolii. Adesea o decizie derivă din relaţia noastră socială
cu cei din jur, din responsabilitatea profesională sau chiar din preferinţele şi
experienţele individuale. De exemplu adepţii „martorilor lui Jehova” vor lua hotărâri
în virtutea răspunderii în faţa cultului lor religios şi nu obligator ca rezultat al stării
clinice. Este evident că medicii oricât de experimentaţi ar fi vor avea o înţelegere
limitată a individualităţii acestor pacienţi.
Combinând cele două standarde, recomandarea general admisă este ca
pacientului să i se prezinte un set de informaţii care să includă:
(1) aspecte pe care pacientul le consideră importante pentru decizia de
acceptare sau refuz a unei intervenţii,
(2) informaţii pe care medicul le consideră importante,
(3) scopul, natura şi limitele consimţământului ca formă de autorizare legală
(4) recomandări profesioniste.
Informaţia relevantă este acea informaţie pe care medicul o consideră a fi

semnificativă pentru o persoană rezonabilă aflată în poziţia pacientului, în momentul
acceptării sau refuzului unei anumite proceduri. La fel, nu este uşor să ne dăm
seama cât de insistenţi ar trebui să fim, cât de mult timp ar trebui să investim cu un
pacient şi familia sa pentru a ne asigura că mesajul a fost clar înţeles. Un caz clasic de
consimţământ informat neadecvat vă prezentăm în continuare (Arato v. Avedon (858
P.2d 598) 1993, Supreme Court of California):
Cazul Arato vs. Avedon. Malpraxis. Consimţământ informat neadecvat

Miklos Arato era o persoană cu o viaţă profesională de succes, şi care la
vârsta de 42 de ani a fost diagnosticat cu insuficienţă renală de cauză
chirurgicală. În timpul operaţiei de îndepărtare a rinichiului medicul chirurg
detectează o tumoră a porţiunii distale a pancreasului. După ce Dna Arato
şi-a dat consimţământul, porţiunea de pancreas afectată a fost îndepărtată.
Examenul anatomo-patologic a fragmentului examinat a confirmat natura
malignă a tumorii şi ca urmare Dnul Arato a fost transferat în grija medicilor
oncologi. În timpul primei vizite la oncolog, Dnului Arato i s-a cerut să
completeze un chestionar de rutină, cu 150 întrebări. Una dintre ele era
„doriţi să vi se spună adevărul asupra situaţiei clinice sau preferaţi ca
medicul să reţină pentru el aceste informaţii?”. Dnul Arato şi-a exprimat în
scris dorinţa de a i se spune adevărul.
Oncologul a discutat cu Dnul şi Dna Arato recomandarea de urmare a
unui tratament chimioterapic asociat cu radioterapie, schemă care a arătat
- 166 -
rezultate promiţătoare pe studiile experimentale, şi pe care pacientul a

acceptat-o. Nici chirurgul nici medicul oncolog NU au precizat pacientului
sau soţiei acestuia mortalitatea mare a cancerului de pancreas. Explicaţia
lor s-a bazat pe mai multe argumente. După părerea chirurgului Dnul Arato
era extrem de anxios în ceea ce priveşte boala sa, astfel încât oncologul, Dr.
Avedon, a considerat că relatarea specifică a datelor despre mortalitate ar fi
inadecvată din punct de vedere medical şi că o precizare exactă asupra
mortalităţii ridicate ar depriva pacientul de orice speranţă de ameliorare,
stare psihică de nedorit. După mărturiile medicilor, Dnului şi Dnei Arato i s-
au precizat la începutul tratamentului că majoritatea pacienţilor cu cancer
pancreatic decedează din cauza acestei boli, că Dnul Arato prezenta un risc
mare de recurenţă a bolii. Aceste informaţii au fost furnizate verbal în cadrul
unor serii de întâlniri, concepute astfel încât pacientul şi familia să poată
pune întrebări directe şi dificile. După părerea Drului Avedon, Dnul Arato,
deşi evident interesat de semnificaţia clinică a simptomelor sale nu a
abordat niciodată subiectul „cât mai am de trăit?”, în nici una din cele 70 de
consultaţii într-un an de zile şi ca urmare Dr. Avedon a considerat că a
prezentat suficiente informaţii care să să-l facă pe pacientul său să ia o
decizie informată. De asemeni Dr. Avedon a adăugat că eficienţa schemei
terapeutice propuse nu a fost dovedită în situaţia de faţă, că efectele
secundare au fost bine descrise şi că Dnului Arato i s-a prezentat şi opţiunea
de a refuza tratamentul. După un an de tratament, s-a produs şi recidiva
tumorală, în urma căreia pacientul a decedat. La scurt timp de la deces Dna
Arato a deschis un litigiu împotriva medicului oncolog, acuzându-l de
realizarea unui consimţământ informat neadecvat. Informaţiile legate de
şansele de supravieţuire au fost considerate atât de relevante de către Dna
Arato, încât, dacă le-ar fi deţinut, nu ar fi acceptat tratamentul oncologic,
care i-a alterat semnificativ calitatea vieţii. Ar fi putut să îşi petreacă restul
vieţii alături de familie, aranjându-şi viaţa profesională şi echilibrându-şi
balanţa financiară.
Pentru Dnul Arato ar fi fost critic să ştie cât de mult mai are de trăit. Nu
descrierea detaliată a bolii, nici cauza sau modelul de producere şi transmitere ar fi
avut semnificaţie în viziunea lor, ci o simplă precizare legată de speranţa de viaţă. În
acest caz percepţia duratei vieţii va fi factor determinant pentru calitatea vieţii.
Calitatea nici nu intră în discuţie dacă nu se reface arhitectura vieţii în limita de timp
impusă de boală. Din păcate nu trăim ca şi când am muri mâine şi uneori doar
iminenţa unui accident letal face ordine în viaţă, în afaceri, în relaţile cu familia şi
societatea. Rudele Dnului Arato blamează medicii pentru ignorarea accentuării
elementului în jurul căruia gravitează toate evenimentele de zi cu zi ale unei familii
- 167 -
întregi: timpul. Fără a atribui excesiv circumstanţe atenuante medicilor putem spune
că neglajarea menţionaării aspectelor dorite provine tocmani din dorinţa de
protecţie a pacientului şi nu din refuzul de a răspunde la doleanţele lor. În cazul de
faţă medicul nu a fost confruntat direct cu întrebarea referitoare la speranţa de
viaţă, deci nu a ascuns adevărul şi nu a minţit. Nu a refuzat nici o discuţie cu
pacientul dar în pofida multiplelor întâlniri pentru controalele periodice nu a reuşit
să înţeleagă valorile pacientului spre a preîntâmpina nemulţumirea acestuia. Eşecul
actului medical în cazul prezentat nu este decesul Dnului Arato ci absenţa
comunicării efective şi eficiente.
3. Consimţământul informat la persoane fără competenţă mentală. Acordul

informat
Ce se întâmplă când deciziile medicale implică persoane vulnerabile, cum ar fi

minorii? Deşi tradiţional medicii şi părinţii iau majoritatea deciziilor în numele
copiilor, dezvoltarea autonomiei copilului influenţează marcant hotărârea
terapeutică. Aceasta reprezintă o provocare pentru medici care trebuie să lucreze
cu familia copilului şi cu alte persoane din echipă, pentru a determina care este rolul
şi poziţia copilului în procesul decizional. O abordare orientată pe familie respectă
natura complexă a relaţiei părinte – copil: pe de o parte dependenţa şi
vulnerabilitatea copilului, pe de altă parte dezvoltarea şi stimularea capacităţii
copilului de a lua hotărâri competente.
Refuzul tratamentului oncologic de către minori
Samanta este o fetiţă în vârstă de 11 ani, isteaţă şi cuminte, tratată

pentru osteosarcom la mâna stângă. Braţul stâng a fost amputat, după care
a urmat o secvenţă de chimioterapie. Timp de 18 luni tumora a fost în
remisiune, iar fetiţa şi-a continuat şcoala cu succes.. Ultimele analize însă
atesta recurenţa cancerului şi metastazarea în plămâni. Familia este
devastată de aceste veşti dar nu renunţă la speranţă. Totuşi, chiar şi cu
tratament agresiv, şansele de vindecare sunt sub 20%.
Samanta refuză cu fermitate tratamentul, pe care şi până în prezent l-a
acceptat cu mare greutate. Nu are încredere în echipa medicală, pe care
este supărată, la fel ca şi pe părinţii ei. „Deja m-aţi făcut să renunţ la Snowy
şi la braţul meu, ce doriţi mai mult?” – a afirmat în repetate rânduri. La
cererea medicului, un psiholog şi un psihiatru au făcut o evaluare a
capacităţii de consimţământ, şi au conchis că Samanta nu poate lua decizii
- 168 -
legate de tratament. Înţelegerea sa asupra morţii este incompletă, iar

nivelul anxietăţii foarte ridicat. Asistentele sunt şi ele ezitante cu privire la
impunerea tratamentului. Lupta Samantei din trecut şi forţarea ei pentru
primirea perfuziei le-a marcat semnificativ (43).
Pentru Samanta întreruperea tratamentului agresiv ar avea un efect serios
asupra calităţii vieţii sale. Şansele de remisiune sunt mici, astfel încât decizia de
terminare terapeutică îi va produce foarte probabil moartea. Având în vedere că
decesul este o vătămare ireversibilă şi că hotărârile cu consecinţe serioase cer un
nivel înalt de competenţă decizională, discernământul ar trebui să fie foarte ridicate.
Dar Samanta nu prezintă discernământ legal. Totuşi ea a fost inclusă în conversaţiile
legate de opţiunile terapeutice şi s-au analizat motivele sale de refuz. Membrii
echipei medicale au făcut eforturi de restabilire a încrederii, asigurând copilul şi
familia că nu o abandonează ci îşi direcţionează eforturile asupra confortului fizic,
spiritual şi necesităţilor psihologice. Şi ei la fel ca şi părinţii Samantei au fost de acord
că refuzul tratamentului nu este iraţional; o decizie luată de un pacient adult în astfel
de circumstanţe ar fi poate respectată. Discuţiile au abordat speranţele şi temerile
Samantei şi ale părinţilor, înţelegerea lor asupra posibilităţii de vindecare,
interpretarea datelor statistice oferite de medic, rolul fetiţei în decizia finală şi chiar
accesul ei la informaţii. În final s-a hotărât întreruperea tratamentului chimioterapic
iar scopul tratamentului a fost translat de la vindecare la îngrijire. În cele din urmă
Samanta s-a întors acasă, beneficiind şi de sprijinul unui program de îngrijire
paliativă comunitară şi permiţându-şi să îşi ia o nouă pisicuţă. A murit în pace
(Gavrilovici et al 2007).
Din punct de vedere al caracterului autonomiei, în practica medicală de rutină
se impune diferenţierea (iniţial semantică) între consimţământ informat şi acord (în
engleză „consent” vs „assent”). Strict semantic, consimţământul este rezultatul
actului de a consimţi, adică a aproba, a accepta, a vrea, în timp ce acordul reprezintă
doar un asentiment, o învoială. În prezent, deşi într-o alegere terapeutică laborioasă
au loc ample discuţii, majoritatea deciziilor implică de fapt mai mult acordul decât un
consimţământ real.
Acordul este un concept distinct folosit în principal în pediatrie. Standardul
moral în îngrijirile pediatrice este ca minorii să îşi exprime acordul, deci nu un
consimţământ valid, dacă vârsta şi maturitatea înțelegctuală le permite (să înţeleagă
natura bolii şi scopul tratamentului). Deşi copiii nu au nici libertatea (legală), nici
capacitatea totală de înţelegere, nici o personalitate suficient de dezvoltate pentru a
asigura o capacitate de raţionament autentică, ei îşi pot exprima părerea cu privire la
o anumită decizie care le afectează starea de bine, sănătatea, viaţa.
În practica medicală curentă, mulţi clinicieni consideră acest standard al
„acordului” suficient pentru a înlocui un consimţământ informat autonom. De cele
- 169 -
mai multe ori se consideră că dacă un pacient şi-a exprimat „disponibilitatea” de a

accepta o propunere terapeutică, aceasta coincide cu o alegere autonomă. Nimic
mai fals. „Acordul” cere doar ca pacientul să agreeze recomandările primite, în timp
ce consimţământul autonom implică o evaluare bogată a informaţiei, a diverselor
opţiuni şi a potenţialelor consecinţe, în concordanţă sau nu cu planurile de viaţă
(viziunile asupra vieţii) şi cu preferinţele pacientului. Prin acord, pacientul permite
medicului să îndeplinească o anumită decizie, prin consimţământ pacientul alege.
Dacă un pacient adult este incompetent mental, jocul de roluri este preluat în
totalitate de medic şi familie/tutore legal, situaţie care evident împiedică accesul
pacienţilor la informaţiile necesare exercitării autonomiei. Deşi disputată vehement,
o poziţie de acest gen este cert contrabalansată de principiul beneficiului. Chiar şi cei
care apăra valoarea autonomiei în etica medicală consideră justificată translarea
deciziei pe umerii familiei, dacă pacienţii nu pot fi consideraţi autonomi pentru
cazuri specifice. Probabil că o hotărâre bazată pe o dorinţă exprimată ferm anterior
ar fi mai acceptabilă etic. Uneori însă considerentele şi alegerile se schimbă în timp.
Şi poate cea mai bună explicaţie a faptului că nici un consimţământ nu poate fi pe
deplin informat este însăşi evidenţa că nu întotdeauna ştim ce vrem, şi din păcate un
eveniment nefericit din viaţa este uneori prima ocazie de a ne confrunta cu noi
înşine.
4. Valoarea şi validitatea consimţământului
Cerinţa de bază a unui sistem în care consimţământul informat este un concept

viabil, realist şi respectat, nu doar un formular, este ca pacienţii să dorească să
primească informaţii, să le înţeleagă şi să le ţină minte, să analizeze adecvat
aspectele medicale, să dorească şi evident să fie capabili să ia decizii, iar medicii să
poată şi să dorească să ofere informaţiile necesare. Adevăratul consimţământ este
un exerciţiu informat asupra unei alegeri implicând oportunitatea de a evalua în
deplină cunoştinţă de cauză opţiunile disponibile şi riscurile aferente.
Pentru o perioadă lungă de timp (chiar şi azi în unele ţări în care atitudinea
medicală paternalistă domină) medicii luau decizii în virtutea presupunerii că
pacienţilor nu ar trebui întotdeauna să li se spună adevărul. Medicii „buni” ştiau că
pacienţii necesită informaţii plecând de la premiza că o doză mare de incertitudine
are efecte nefavorabile asupra evoluţiei bolii. Totuşi diagnosticele fatale erau
nedezvăluite ba chiar prezentate într-o lumină plină de optimism. Dacă primele
chestionare realizate în anul 1961 arată că 90% din medici nu ar dezvălui un
diagnostic de cancer pacienţilor lor, în 1977 un alt chestionar pe aceeaşi problemă
arată că 97% din medici ar dezvălui unui pacient oncopat diagnosticul de cancer
(Meisel A et al, 1981).
- 170 -
Cu toate acestea, a spune sau a nu spune, a respecta principiul Kantian potrivit

căruia adevărul este întotdeauna universal valabil rămâne o dilemă şi în medicina
contemporană, amprentată puternic de pluralismul societăţii în care trăim şi de
tendinţa de liberalizare şi contractualism a actului medical (May T., 2002). Un
răspuns la întrebările retorice de mai sus l-ar putea teoretic da oricine, atât timp cât
boala şi suferinţa nu pot ocoli fiinţa umană. Dar dacă decizia aparţine medicului,
pacientului, familiei sau statului este cu mult mai dificil de stabilit. Scenariul ideal şi
simplu ar fi o unitate şi o suprapunere perfectă a aspiraţiilor medicului şi pacientului.
Interesant este faptul că există pacienţi, cum ar fi cei deprimaţi sau cei
dependenţi de droguri potenţial vătămătoare care sunt evident incapabili de a lua
decizii raţionale, dar există şi pacienţi pe deplin competenţi şi care în pofida angajării
într-un proces deliberativ cu medicul, nu cumpănesc adecvat beneficiile şi riscurile,
refuzând sau nerespectând recomandarea acestuia. Când ambele categorii aleg o
acţiune nefavorabilă lor, unii medici respectă autonomia neimplicându-se peste
efortul uzual de persuasiune, în timp ce alţii acţionează în virtutea principiului
beneficiului, încercând să protejeze pacientul de efectele negative ale propriei sale
alegeri. Este aceasta o atitudine paternalistă? Paternalism înseamnă forţă de acţiune
şi uz de autoritate. Dacă însă este perceput drept o încălcare stringentă a drepturilor
pacientului sau o valenţă de preţ a comunităţii medicale rămâne încă de disecat prin
perspectiva valorilor individuale. Henderson JL (1935) aprecia în 1935 că arta
medicului este de a trata deopotrivă cu medicamente dar şi cu vorbe, dar
plecăciunea exagerată faţă de autonomia pacientului este periculoasă, compromite
judecata clinică şi reprezintă astfel un hazard pentru starea de sănătate.
O soluţie de compromis într-o situaţie dilematică (în care autonomia pacientului
este în disonanţă cu beneficiul) cu privire la alegerea celei mai bune atitudini
terapeutice este cea de „intervenţie temporară”, pe baza căreia o anumită acţiune
este justificată a fi impusă pe o perioadă limitată, la finalul căreia persoana ar putea
acţiona autonom, şi judicios. În acest sens, Glanville Wiliams (1973) foloseşte
exemplul persoanei sinucigaşe. Dacă din întâmplare ne lovim de cineva aflat în cursul
unui act suicidal, reflexul uman şi moral este de a-l opri, act îndreptăţit în primul
rând de dorinţa de a-i salva viaţa, dar şi de a determina şi eventual remedia cauza
supărării, a descurajării morale, a desconsiderării de sine sau a celor din jur şi poate
pentru a-l convinge să urmeze un tratament psihiatric, dacă este cazul. Dar nimic
mai mult decât o constrângere temporară nu poate fi justificată.
CONCLUZII
În concluziie, în acest capitol am descris modelele bioetice și clinice de relație
medic-pacient. în prima parte a capitolului am descris modele bioetice de relație
medic pacient. Am arătat ca toate modelele bioetice reprezintă incercari teoretice
de a promova fie binele pacientului, fie autonomia pacientului sau ambele. Am
- 171 -
argumentat ca modelele esențialist, contractual și modelul convenției descriu o

relație medic-pacient bazată pe reguli externe relațiilor individuale dintre medici și
pacienți. Aceste reguli externe - care decurg fie din scopurile interne profesiei
medicale, ca în modelul essentialist al lui Pellegrino, fie din normele societale, ca în
modelele contractuale, sau din regula reciprocității, ca în modelul convenției - au ca
scop crearea premizelor încrederii în relația medic-pacient. Totuși, în aceste modele,
încrederea pacienților are semnificatii diferite. în modelul esențialist, încrederea
pacienților este inclusa în datoria medicului de a face bine pacienților și are
semnificația de speranta sau decurge din protejarea autonomiei pacientului prin
reguli externe în modelul contractual. în contrast cu acestea, modelele relaționale
ale relației medic-pacient care nu pun accent pe lipsa premizelor încrederii și se
axeaza pe rolul relației medic-pacient individuale în promovarea atat a bunăstarii,
cat și a autonomiei pacienților. Deasemenea am descris procesele de comunicare în
toate aceste modele și am arătat ca aceastea decurg din viziunile filozofice și
sociologice ale autorilor lor și nu din studii empirice asupra comportamentelor
pacienților în practica clinica. Prin urmare, aceste modele ne oferă informații cu
privire la eficienta acestor procese în promovarea binelui sau autonomiei pacienților,
în cazul în care ar fi implementate în cadrul sistemului de ingrijiri de sănătate.
Ulterior, am descris modelele clinice de ingrijiri medicale. în prima parte a
acestei secțiuni am descries componentele și dimensiunile PCC arătînd că deși
această metodă adoptă un limbaj sociologic și psihologic, aceasta are o natură
morală, fiind consistent atât cu principiile utilitariste cât și deontologice.
Deasemenea am arătat ca în special cea de a treia dimensiune a PCC “distribuția
puterii și responsabilității” are elemente contradictorii ceea ce are semnificație
asupra întregului concept deorece dimensiunile PCC se interconditioneaza. în cea de a
doua parte a acestei sectiuni am arătat ca RCC a clarificat sensul distribuției puterii și
a responsabilității în relația medic pacient. în RCC, doctorii și pacienții isi unesc
puterile pentru a-și atinge obiectivele terapeutice. Astfel, acest model permite
adaptarea mai multor grade de autonomie a pacientului. Am prezentat, de
asemenea, și faptul că procesul de comunicare din cadrul RCC este modelat de cinci
tipuri de comunicare: oferirea de informații, căutarea de informații, construirea de
parteneriate, construirea de rapoarte și comunicarea socio-emoțională. Am subliniat
și dovezile care sprijină eficiența acestor tipuri de comunicare în promovarea
beneficiilor. Am argumentat că, spre deosebire de modelele bioetice de RMP,
procesul din cadrul RCC a fost identificat prin studii empirice, care au dovedit
eficiența acestuia.
În partea a doua a capitolului, am prezentat diverse valori ale relației medic-
pacient, tocmai cu scopul de a argumenta că forța morală derivă din identificarea și
implementarea valorilor morale în deciziile medicale. Cea mai mare deficienţă
umană este lipsa deţinerii sincere a unor convingeri morale fundamentale şi/sau
incapacitatea de a acţiona în virtutea opiniilor morale proprii. O societate
- 172 -
eminamente liberală tinde să privească persoana în mod izolat, fără nici o obligaţie
faţă de cei din jur, alta decât respectul drepturilor omului. O societate care respectă
doar autonomia, nu este „completă” moral (Callahan D., 1984). O societate etic
adecvată recunoaşte obligaţia morală de a-i ajuta pe alţii, membrii ei posedând
virtuţi de compasiune, grijă, empatie, chiar asumându-şi un angajament de
menţinere a instituţiilor şi practicilor sociale care stabilesc şi promovează aceste
virtuţi.
BIBLIOGRAFIE
ALEXANDER, G. C. & LANTOS, J. D. 2006. The Doctor-Patient Relationship în the Post-

Managed Care Era. American Journal of Bioethics, 6, 29-32.
ANDERSON, R. M. & FUNNELL, M. M. 2005. Patient empowerment: reflections on
the challenge of fostering the adoption of a new paradigm. Patient Educ Couns,
57, 153-7.
BALINT, M. 1968. The doctor, his patient and the illness, London :, Pitman
Paperbacks.
BALLANGRUD, R., BOGSTI, W. B. & JOHANSSON, I. S. 2009. Clients' experiences of
living at home with a mechanical ventilator. J Adv Nurs, 65, 425-34.
BASHETI, I. A., ARMOUR, C. L., BOSNIC-ANTICEVICH, S. Z. & REDDEL, H. K. 2008.
Evaluation of a novel educational strategy, including inhaler-based reminder
labels, to improve asthma inhaler technique. Patient Educ Couns, 72, 26-33.
BEACH, M. C. & INUI, T. 2006. Relationship-centered care. A constructive reframing. J
Gen Intern Med, 21 Suppl 1, S3-8.
Beauchamp TL, Childres JF., Cases în biomedical ethics” în „Principles of biomedical
ethics”, Oxford University Press, 418-419, 2002
Beauchamp TL., Childress JF., Moral character, în Principles of biomedical ethics, 26-
56, Oxford University Press, 2001
BEAUCHAMP, T. L. & CHILDRESS, J. F. 2001. Principles of biomedical ethics. Principles
of biomedical ethics. 5th Translator: Childress, James F. ed.: New York N.Y. :
Oxford University Press 2001.
Bird C., Political Theory and Ordinary Language: A Road Not Taken, Polity (2011) 43,
106–127
BONDS, D. E., CAMACHO, F., BELL, R. A., DUREN-WINFIELD, V. T., ANDERSON, R. T. &
GOFF, D. C. 2004. The association of patient trust and self-care among patients
with diabetes mellitus. BMC Fam Pract, 5, 26.
- 173 -
BRODY, H. 1987. The physician-patient relationship: models and criticisms. Theor

Med, 8, 205-20.
BRODY, H. 1999. The biopsychosocial model, patient-centered care, and culturally
sensitive practice. J Fam Pract, 48, 585-7.
BRODY, H. 2003. Stories of sickness, Oxford ; New York :, Oxford University Press.
BRODY, H. 2006. Family medicine, the physician-patient relationship, and patient-
centered care. Am J Bioeth, 6, 38-9.
Bruning P, Baghurst T., Improving Ethical Decision Making în Health Care Leadership,
Business and Economics Journal, 2013, 4:2, available at
http://astonjournals.com/manuscripts/Vol2013/BEJ_Vol4_improving-ethical-
decision-making-in-health-care-leadership-2151-6219-4-e101.pdf
BUBLITZ, J. C. & MERKEL, R. 2009. Autonomy and authenticity of enhanced
personality traits. Bioethics, 23, 360-74.
Callahan D., Autonomy: A Moral Good, Not a Moral Obsession, Hastings Center
Report 14(5): 40–42, 1984
CALLAHAN, D. 1996. The goals of medicine. Hastings Center Report, 26, S27.
CALNAN, M. & ROWE, R. 2006. Researching trust relations în health care: conceptual
and methodological challenges--introduction. J Health Organ Manag, 20, 349-58.
CALNAN, M., ROWE, R. & ENTWISTLE, V. 2006. Trust relations în health care: an
agenda for future research. J Health Organ Manag, 20, 477-84.
CHATTERJEE, J. S. 2006. From compliance to concordance în diabetes. J Med Ethics,
32, 507-10.
CHOBANIAN, A. V., BAKRIS, G. L., BLACK, H. R., CUSHMAN, W. C., GREEN, L. A., IZZO,
J. L., JR., JONES, D. W., MATERSON, B. J., OPARIL, S., WRIGHT, J. T., JR. &
ROCCELLA, E. J. 2003. The Seventh Report of the Joint National Committee on
Prevention, Detection, Evaluation, and Treatment of High Blood Pressure: the
JNC 7 report. Jama, 289, 2560-72.
Covey S, First Things First, Simon & Schuster, New York, 1994.
Cruess RL., Cruess SR.,Professional Trust,The Wiley Blackwell Encyclopedia of Health,
Illness, Behavior, and Society, 2014
DAVIS, K., SCHOENBAUM, S. C. & AUDET, A. M. 2005. A 2020 vision of patient-
centered primary care. J Gen Intern Med, 20, 953-7.
DEVERELL, A. S. 2001. The patient-physician relationship--a return to paternalism? S
Afr Med J, 91, 42-4.
Dwyer D , Liu H, Rizzo JA., Does patient trust promote better care?, Applied
Economics, 2012, 44 (18)
EMANUEL, E. J. & EMANUEL, L. L. 1992. Four models of the physician-patient
relationship. JAMA, 267, 2221-2226.
ENGEL, G. L. 1977. The Need for a New Medical Model: A Challenge for Biomedicine.
Science, 196, 129-136.
- 174 -
ENGEL, G. L. 1978. The biopsychosocial model and the education of health

professionals. Ann N Y Acad Sci, 310, 169-87.
ENGEL, G. L. 1979. The biopsychosocial model and the education of health
professionals. Gen Hosp Psychiatry, 1, 156-65.
ENGEL, G. L. 1980. The clinical application of the biopsychosocial model. Am J
Psychiatry, 137, 535-544.
ENGEL, G. L. 1981. The clinical application of the biopsychosocial model. J Med
Philos, 6, 101-23.
ENGEL, G. L. 1992. How much longer must medicine's science be bound by a
seventeenth century world view? Psychother Psychosom, 57, 3-16.
ENGEL, G. L. 1997a. From biomedical to biopsychosocial. 1. Being scientific în the
human domain. Psychother Psychosom, 66, 57-62.
ENGEL, G. L. 1997b. From biomedical to biopsychosocial. Being scientific în the
human domain. Psychosomatics, 38, 521-8.
EPSTEIN, R. M., ALPER, B. S. & QUILL, T. E. 2004. Communicating evidence for
participatory decision making. Jama, 291, 2359-66.
EPSTEIN, R. M., CAMPBELL, T. L., COHEN-COLE, S. A., MCWHINNEY, I. R. &
SMILKSTEIN, G. 1993. Perspectives on patient-doctor communication. J Fam
Pract, 37, 377-88.
FALKUM, E. & FORDE, R. 2001. Paternalism, patient autonomy, and moral
deliberation în the physician-patient relationship. Attitudes among Norwegian
physicians. Soc Sci Med, 52, 239-48.
Foellmi M, Rosenfeld B ., Tarasoff and the Duty to Warn, 2014, The Encyclopedia of
Clinical Psychology
FRIED, C. 1974. Medical experimentation : personal integrity and social policy,
Amsterdam :, North-Holland Pub. Co.
FRIED, C. 1976. The Lawyer as Friend: The Moral Foundations of the Lawyer-Client
Relation. The Yale Law Journal, 85, 1060-1089.
Gavrilovici C., Astărăstoae V., Relația medic – pacient În Introducere în Bioetică,
Cristina Gavrilovici, Ed Junimea, 2007, 37-77
GREENHALGH, T., WOOD, G. W., BRATAN, T., STRAMER, K. & HINDER, S. 2008.
Patients' attitudes to the summary care record and HealthSpace: qualitative
study. BMJ, 336, 1290-5.
Hawley, K. Trust and distrust between patient and doctor. Journal of Evaluation în
Clinical Practice, 2015, 21: 798–801
Henderson JL., Physician and patient as a social system, New England Journal of
Medicine, 212, 819-23, 1935
Hillen MA., Onderwater AT, Van Zwieten MCB, De Haes HCJM, Smets EMA.,
Disentangling cancer patients' trust în their oncologist: a qualitative study,
Psycho-Oncology (2012), 21: 392 – 399
- 175 -
HUDSON, B. 2005. Sea change or quick fix? Policy on long-term conditions în

England. Health Soc Care Community, 13, 378-85.
JOTKOWITZ, A. 2006. Medical Education, Managed Care and the Doctor-Patient
Relationship. American Journal of Bioethics, 6, 46-47.
KABA, R. & SOORIAKUMARAN, P. 2007. The evolution of the doctor-patient
relationship. Int J Surg, 5, 57-65.
Kornhauser, Lewis A., "Doing Without the Concept of Law" (2015). New York
University Public Law and Legal Theory Working Papers. Paper 527. available at
http://lsr.nellco.org/nyu_plltwp/527
Kumar NK., Informed consent: Past and present, Perspect Clin Res. 2013 Jan-Mar;
4(1): 21–25.
KUSHNER, T. 1981. Doctor-patient relationships în general practice--a different
model. J Med Ethics, 7, 128-31.
LAIDLAW, T. S., KAUFMAN, D. M., SARGEANT, J., MACLEOD, H., BLAKE, K. &
SIMPSON, D. 2007. What makes a physician an exemplary communicator with
patients? Patient Educ Couns, 68, 153-60.
Lascaratos J, Dalla-Vorgia P. The disease of Alexander the Great în Cilicia (333 BC).
International Journal of Risk & Safety în Medicine 1998;11: 65-8
Lascaratos J, Dalla-Vorgia P. Defensive medicine: two historical cases. International
Journal of Risk & Safety în Medicine 1996;8: 231-5.McKeon R. The basic works of
Aristotle. New York: Random House, Rhetoric: 11.5, 1941
LAWLOR, A. & BRAUNACK-MAYER, A. 2004. Doctors' views about the importance of
shared values în HIV positive patient care: a qualitative study. J Med Ethics, 30,
539-43.
LOGAN, K., SHAW, C., WEBBER, I., SAMUEL, S. & BROOME, L. 2008. Patients'
experiences of learning clean intermittent self-catheterization: a qualitative
study. J Adv Nurs, 62, 32-40.
LORIG, K. R., SOBEL, D. S., RITTER, P. L., LAURENT, D. & HOBBS, M. 2001. Effect of a
self-management program on patients with chronic disease. Eff Clin Pract, 4,
256-62.
MARGALIT, A. P., GLICK, S. M., BENBASSAT, J. & COHEN, A. 2004. Effect of a
biopsychosocial approach on patient satisfaction and patterns of care. J Gen
Intern Med, 19, 485-91.
MARGALIT, A. P., GLICK, S. M., BENBASSAT, J., COHEN, A. & KATZ, M. 2005.
Promoting a biopsychosocial orientation în family practice: effect of two
teaching programs on the knowledge and attitudes of practising primary care
physicians. Med Teach, 27, 613-8.
MARQUEZ-CONTRERAS, E., MARTELL-CLAROS, N., GIL-GUILLEN, V., DE LA FIGUERA-
VON WICHMANN, M., CASADO-MARTINEZ, J. J., MARTIN-DE PABLOS, J. L.,
FIGUERAS, M., GALERA, J. & SERRA, A. 2006. Efficacy of a home blood pressure
- 176 -
monitoring programme on therapeutic compliance în hypertension: the

EAPACUM-HTA study. J Hypertens, 24, 169-75.
MAY, W. F. 1975. Code, Covenant, Contract, or Philanthropy. The Hastings Center
Report, 5, 29-38.
May T., „The liberal framework”, în Bioethics în a liberal society, Johns Hopkins
University Press, 1-12, 2002
Meisel A., Roth L., What we do and do not know about informed consent, Journal of
the american medical association, 246: 2473-77, 1981
MCCARTHY, A., COOK, P. S., FAIRWEATHER, C., SHABAN, R. & MARTIN-MCDONALD,
K. 2009. Compliance în peritoneal dialysis: a qualitative study of renal nurses. Int
J Nurs Pract, 15, 219-26.
MCCARTHY, A., SHABAN, R., BOYS, J. & WINCH, S. 2010. Compliance, normality, and
the patient on peritoneal dialysis. Nephrol Nurs J, 37, 243-50; quiz 251.
McLeod C, Taking a Feminist Relational Perspective on Conscience. în Jocelyn
Downie & Jennifer Lewellyn (eds.), Being Relational: Reflections on Relational
Theory and Health Law and Policy _. University of British Columbia Press 2011
MCWHINNEY, I. R. 1997. A textbook of family medicine, Oxford University Press.
MEAD, N. & BOWER, P. 2000. Patient-centredness: a conceptual framework and
review of the empirical literature. Soc Sci Med, 51, 1087-110.
MEAD, N. & BOWER, P. 2002. Patient-centred consultations and outcomes în
primary care: a review of the literature. Patient Educ Couns, 48, 51-61.
MEAD, N., BOWER, P. & HANN, M. 2002. The impact of general practitioners'
patient-centredness on patients' post-consultation satisfaction and enablement.
Soc Sci Med, 55, 283-99.
MEREDITH, L., STEWART, M. & BROWN, J. B. 2001. Patient-centered communication
scoring method report on nine coded interviews. Health Commun, 13, 19-31.
MILLER, F. G. & BRODY, H. 2001. The internal morality of medicine: an evolutionary
perspective. J Med Philos, 26, 581-99.
NICOLETTI, T. A. 2006. Quality of Care în Evaluating the Doctor-Patient Relationship.
American Journal of Bioethics, 6, 44-45.
NYS, H. & SCHOTSMANS, P. 2000. Professional autonomy în Belgium. Theor Med
Bioeth, 21, 425-39.
PARSONS, T. 1939. The professions and social structure. Social forces, 17, 457-467.
PELLEGRINO, E. D. 2001a. The internal morality of clinical medicine: a paradigm for
the ethics of the helping and healing professions. J Med Philos, 26, 559-79.
PELLEGRINO, E. D. 2001b. Philosophy of medicine: should it be teleologically or
socially construed? Kennedy Inst Ethics J, 11, 169-80.
PELLEGRINO, E. D. 2006. Toward a Reconstruction of Medical Morality*. American
Journal of Bioethics, 6, 65-71.
PELLEGRINO, E. D. & HARVEY, J. C. 2001. Whom Should the Patient Trust? America,
185, 19.
- 177 -
PINCUS, T., ESTHER, R., DEWALT, D. A. & CALLAHAN, L. F. 1998. Social Conditions and
Self-Management Are More Powerful Determinants of Health Than Access to
Care. Ann Intern Med, 129, 406-411.
QUILL, T. E. 1983. Partnerships în patient care: a contractual approach. Ann Intern
Med, 98, 228-34.
QUILL, T. E. & BRODY, H. 1996. Physician Recommendations and Patient Autonomy:
Finding a Balance between Physician Power and Patient Choice. Ann Intern Med,
125, 763-769.
Rawls J., Kantian constructivism în moral theory, The journal of philosophy, 77 (9):
515-572, 1980
ROGERS, W. & BRAUNACK-MAYER, A. 2009. Trust and the doctor-patient
relationship. Practical ethics for general practice. Oxford: Oxford University
Press.
ROTER, D. 2000. The enduring and evolving nature of the patient-physician
relationship. Patient Educ Couns, 39, 5-15.
ROTER, D. L., FRANKEL, R. M., HALL, J. A. & SLUYTER, D. 2006. The expression of
emotion through nonverbal behavior în medical visits. Mechanisms and
outcomes. J Gen Intern Med, 21 Suppl 1, S28-34.
Rushton CH, Principled Moral Outrage An Antidote to Moral Distress? AACN
Advanced Critical Care 24: 1, 82–89, 2013
RUZEK, S. 2007. Transforming doctor-patient relationships. J Health Serv Res Policy,
12, 181-182.
SAFRAN, D. G., MILLER, W. & BECKMAN, H. 2006. Organizational dimensions of
relationship-centered care. Theory, evidence, and practice. J Gen Intern Med, 21
Suppl 1, S9-15.
SANDMAN, L. & MUNTHE, C. 2009. Shared decision-making and patient autonomy.
Theor Med Bioeth, 30, 289-310.
SAVULESCU, J. 1997. Liberal Rationalism And Medical Decision-making. Bioethics, 11,
115-129.
Siegler M., „Confidentiality în medicine - a decrepit concept”, New England Journal
of Medicine, 307, 1518-21, 1982
Stevenson, AC. Compassion and patient centred care [online]. Australian Family
Physician, Vol. 31, No. 12, 2002 Dec: 1103-6. Availability:
<http://search.informit.com.au/documentSummary;dn=379523026391172;res=
IELHEA>
STEWART, M. 2005a. Can a healthcare system be transformed? Lessons from the
past decade at the Veterans Health Administration. Healthc Pap, 5, 56-9.
STEWART, M. 2005b. Reflections on the doctor-patient relationship: from evidence
and experience. Br J Gen Pract, 55, 793-801.
- 178 -
STEWART, M., BROWN, J. B., DONNER, A., MCWHINNEY, I. R., OATES, J., WESTON,
W. W. & JORDAN, J. 2000. The impact of patient-centered care on outcomes. J
Fam Pract, 49, 796-804.
STEWART, M., RYAN, B. L. & BODEA, C. 2011. Is patient-centred care associated with
lower diagnostic costs? Healthc Policy, 6, 27-31.
STEWART, M. G., NEELY, J. G., PANIELLO, R. C., FRALEY, P. L., KARNI, R. J. &
NUSSENBAUM, B. 2007. A practical guide to understanding outcomes research.
Otolaryngol Head Neck Surg, 137, 700-6.
SUCHMAN, A. L. 2006. A new theoretical foundation for relationship-centered care.
Complex responsive processes of relating. J Gen Intern Med, 21 Suppl 1, S40-4.
SZASZ, T. S. & HOLLENDER, M. H. 1956. A contribution to the philosophy of
medicine; the basic models of the doctor-patient relationship. AMA Arch Intern
Med, 97, 585-92.
SZASZ, T. S., KNOFF, W. F. & HOLLENDER, M. H. 1958. THE DOCTOR-PATIENT
RELATIONSHIP AND ITS HISTORICAL CONTEXT. Am J Psychiatry, 115, 522-528.
TASK, P.-F. 1994. Relationship-centered care. San Francisco: Pew Health Professions
Commission.
Truog RD., Patients and Doctors — The Evolution of a Relationship, N Engl J Med
2012, 366:581-585
Twenge JM., Campbell WK., Carte N., Declines în Trust în Others and Confidence în
Institutions Among American Adults and Late Adolescents, 1972–2012,
Psychological Science, 1-12, 2014, available at
https://psyc.franklin.uga.edu/sites/default/files/CVs/Twenge%20et%20al._2014
_Psychological%20Science.pdfWicclair, M. R. 2013. Conscience. The
International Encyclopedia of Ethics.
VAN DER SCHEE, E., GROENEWEGEN, P. P. & FRIELE, R. D. 2006. Public trust în health
care: a performance indicator? J Health Organ Manag, 20, 468-76.
Veatch RM., Is trust of professionals a coherent concept? in: Pellegrino ED, Veatch
RM, Langan JP, Ethics, trust and the professions: philosophical and cultural
aspects. Washington, DC: Georgetown University Press, 159-73, 1991
VEATCH, R. M. 1972. Models for Ethical Medicine în a Revolutionary Age. The
Hastings Center Report, 2, 5-7.
VEATCH, R. M. 1980. Professional Ethics: New Principles for Physicians? The Hastings
Center Report, 10, 16-19.
VEATCH, R. M. 1981. A theory of medical ethics, New York :, Basic Books.
VEATCH, R. M. 1996. Modern vs. contemporary medicine: the patient-provider
relation în the twenty-first century. Kennedy Inst Ethics J, 6, 366-70.
VEATCH, R. M. 2000. Doctor does not know best: why în the new century physicians
must stop trying to benefit patients. J Med Philos, 25, 701-21.
VEATCH, R. M. 2001. The impossibility of a morality internal to medicine. J Med
Philos, 26, 621-42.
- 179 -
VEATCH, R. M. 2006a. Assessing Pellegrino's reconstruction of medical morality. Am

J Bioeth, 6, 72-5.
VEATCH, R. M. 2006b. Assessing Pellegrino's Reconstruction of Medical Morality.
American Journal of Bioethics.
VEATCH, R. M. & STEMPSEY, W. E. 1995. Incommensurability: its implications for the
patient/physician relation. J Med Philos, 20, 253-69.
VINTER-REPALUST, N., PETRICEK, G. & KATIC, M. 2004. Obstacles which patients with
type 2 diabetes meet while adhering to the therapeutic regimen în everyday
life: qualitative study. Croat Med J, 45, 630-6.
VOLANDES, A. E. & ABBO, E. D. 2006. Toward a Reconstruction of a Professional
Medical Morality. American Journal of Bioethics.
WASSON, K. & COOK, E. D. 2006. Pellegrino and Medicine: A Critical Revision.
American Journal of Bioethics.
WEINER, M. & BIONDICH, P. 2006. The influence of information technology on
patient-physician relationships. J Gen Intern Med, 21 Suppl 1, S35-9.
Wertz DC., The 19 nations survey: genetics and ethics around the world în Ethics and
human genetics: a cross cultural perspective, 1989, ed Wertz and Fletcher, New
York: Springler – Verlag, pp13-17
WHO 2000. The world health report 2000: health systems: improving performance,
World Health Organization.
WILLIAMS, G. C., FRANKEL, R. M., CAMPBELL, T. L. & DECI, E. L. 2000. Research on
Relationship-centered care and Healthcare Outcomes from the Rochester.
Families, Systems and Health: The Journal of Collaborative Family HealthCare,
18, 79.
Williams G., Euthanasia, Medico-legal journal, 41: 27, 1973
WONG, J., EAKIN, J., MIGRAM, P., CAFAZZO, J. A., HALIFAX, N. V. & CHAN, C. T. 2009.
Patients' experiences with learning a complex medical device for the self-
administration of nocturnal home hemodialysis. Nephrol Nurs J, 36, 27-32.
- 180 -
COMUNICAREA ÎN SĂNĂTATE
Teodora MANEA
INTRODUCERE
Comunicarea în domeniul sănătății, este, ca în orice alt domeniu al interacțiunilor

sociale un element important de care depinde felul în care relațiile interumane se
clădesc, consolidează și mențin. În contextul îngrijirilor de sănătate, comunicarea
poate fi analzată luând în cosiderare mai multe axe, și anume: comunicarea internă a
instituțiilor de sănătate (dintre colegi, subalterni, sau diferite departamente),
comunicarea generală a mesajelor insituțiilor de sănătate către public (campanii de
vaccinare, avertizări epidemiologice, directive privind menținerea unui stil de viață
sănătos), și în final, partea de care ne vom ocupa în cele ce urmează, comunicarea
dintre medic și pacient. Ascultarea activă în relația medic-pacient va fi urmată de o
reflecție a felului în care actul medical se conturează în punerea întrebărilor.
Comunicarea prognosticului infaust, ca moment foarte complex și dificil pentru
ambele părți implicate, va constitui o altă temă căreia îi vom dedica o atenție
deosebită. Globalizarea interacțiunilor noastre sociale, și confruntarea dintre diferite
culturi medicale, în special datorită migrației, ne-a determinat să analizăm în cele ce
urmează anumite coduri culturale care apar în comunicarea medicală.
1. ASCULTAREA ACTIVĂ ÎN RELAȚIA MEDIC-PACIENT.

PUNEREA ÎNTREBĂRILOR
Relaţia medic-pacient este poate cea mai importantă și cea mai discutată din
punct de vedere etic. Ceea ce atrage atenția asupra acestui gen de interacțiune este
faptul că avem de-a face cu două persoane aflate în poziţii de putere diferite. La un
pol se află medicul, persoana care deţine cunoştinţele și tehnicile medicale, are
autoritatea profesiei, şi poate controla capacităţile şi resursele medicale de care
pacientul are nevoie. La celălalt pol se situează pacientul, persoana care necesită
îngrijire sau expertiză medicală, şi care intră prin urmare în această relaţie de pe o
poziție inegală şi potențial vulnerabilă. Gradul de vulnerabilitate creşte proporțional
cu severitatea bolii sau a dizabilităţii, dar poate fi condiţionat şi de alţi factori
precum apartenenţa la anumite grupuri sociale vulnerabile.
Teodora Manea
În acest context, actul medical poate fi considerat din două perspective

distincte: cea a medicului şi cea a pacientului. Acţiunea morală a medicului este
guvernată de competenţa profesională și această competență va fi aplicată pentru
binele pacientului. Pacientul, chiar dacă este văzut de obicei ca un actor pasiv, el
acţionează descrierea mai mult sau mai puțin acurată a simptomelor, prin
respectarea sau nerespectarea prescripţiilor, recomandărilor medicale şi a
tratamentului.
Una dintre cele mai importante părți ale conversației medicale privește felul în
care medicul obține informația medicală relevantă, atât sub raport calitativ, cât și
cantitativ. Pentru aceasta pacientul trebuie să se simtă ascultat și respectat.
Obiectivele conversației medicale sunt după Silverman et al. (2013, p. 61):
• Explorarea problemelor pacientului pentru a descoperi perspectiva biomedicală,
perspectiva pacientului și informații generale despre mediul în care acesta
trăiește.
• Medicul trebuie să asigure o platformă de înțelegere comună, reciprocă,
astfel încât datele obținute să fie corecte și conforme realității.
• Pacientul trebuie să simtă că este ascultat și respectat, și ceea ce spune sau
ceea ce crede este binevenit și apreciat.
• Medicul trebuie să asigure formarea unei relație durabile de colaborare și
susținere.
• Pacientul va trebui să înțeleagă scopurile conversației, structura ei și
importanța acesteia pentru adunarea de date semnificative din punct de
vedere medical.
Toate aceste aspecte sunt foarte importante pentru a stabili motivele pentru
care pacientul a venit la medic, și pentru a cimenta o relație de încredere necesară
tratamentului acelei persoane.
Sociologia medicală de limbă engleză (Frank 2013, Silverman et al. 2013)
diferențiază între disease (boala din perspectivă biomedicală) și illness (boala așa
cum este resimțită, trăită de pacient, suferința pacientului). Ceea ce va interesa
medicul din perspectivă biomedicală sunt simptomele, semnele și succesiunea lor.
Pentru medici este important contextul bolii, alergiile posibile, probleme similare din
istoria pacientului sau a familiei. Dar perspectiva pacientului include idei, credințe,
așteptări, felul în care boala îi afectează viața cotidiană, munca, relațiile de familie, și
o întreagă gamă de emoții și sentimente.
Revenind la rolul medicului în investigarea simptomelor, pentru stabilirea
relevanței biomedicale, Silverman et al. (2013, p. 70) propune un algoritm în șapte
pași:
1. Unde? (locația și zona de iradiere a unui simptom)
2. Când? (când a început, cât a durat și cum a fluctuat în timp)
3. Calitate (cum anume se resimte durerea sau simptomul respectiv)
- 182 -
Comunicarea în sănătate
4. Cantitate (intensitate, extindere, grad de dizabilitare)

5. Factori agravanți
6. Manifestări asociate
7. Credințe (ce crede pacientul despre simptome)
Tehnicile de interogație necesare pentru stabilirea cantității și calității

informației evidențiază rolul a două tipuri de întrebări: întrebări închise și întrebări
deschise. Prin aceasta medicul controlează conversația. Întrebările închise sunt cele
care așteaptă un răspuns gen da/nu, sau oricum în puține cuvinte. Un exemplu ar fi:
Te doare stomacul după ce mănânci? Simți durerea aici? Întrebările deschise includ
formulări de genul: Spune-mi mai multe despre...Povestește-mi ce s-a întâmplat...,
Cum te-ai simțit după operație... La aceste întrebări pacientul va răspunde amplu și
detaliat, iar medicul va trebui să se concentreze asupra narațiunii pacientului. Cumva
între cele două tipuri de întrebări există un al treilea tip, anume întrebările directe
dar deschise, care așteaptă un răspuns foarte exact, concis dar oferă mai mult spațiu
pacientului decât întrebările închise. Un exemplu ar fi: Ce îți acentuază durerea de
stomac, sau ce o calmează?
Abilitatea medicul este aceea de a combina aceste tipuri de întrebări și de a le
pune la momentele potrivite. Literatura de specialitate (Goldberg et al. 1983,
Siverman et al. 2013) prezintă modelul convergent, în care medicul începe cu
întrebările deschise, restrângându-se apoi către întrebări din ce în ce mai exacte și
către final întrebări închise. Dar acest fapt nu înseamnă că în timpul unei consultații
avem de aplicat doar o structură convergentă. De cele mai multe ori sunt necesare
mai multe abordări convergente, depinzând de ariile de investigație care apar în
discuție. De câte ori se va deschide o nouă arie de investigație, medicul va trebui să
încurajeze pacientul să ofere mai multă informație prin intermediul întrebărilor
deschise. Autorii menționați consideră că este greșit ca medicul să folosească
întrebări închise prea devreme, pentru că astfel va omite aspecte importante care
pot reieși din narațiunea pacientului.
2. COMUNICAREA PROGNOSTICULUI INFAUST
Comunicarea prognosticului infaust este formularea medicală, profesională,

deghizată și rece a unuia dintre cele mai dificile acte medicale: aducerea veștilor
proaste. Nimeni nu vrea să facă acest lucru, pentru că este într-un fel similar rostirii
unei sentințe definitive, fără ca persoana în cauză să aibă vreo vină. Cum îi poți
spune unei alte ființe uname, care vine să-ți ceară ajutorul că va muri curând și că nu
poți împiedica acest lucru? Reacția cea mai obișnuită este cea de evitare, și este de
înțeles atâta vreme cât suferința persoanei din fața ta va provoca propria suferință.
- 183 -
Teodora Manea
Cele mai frecvente greșeli în comunicarea veștilor proaste sunt următoarele

(Tate 2007). Mai întâi, aceea de a nu le comunica personal, și a aștepta ca un alt
coleg, asistentele sau medicul de familie să o facă. Unii medici evită din această
cauză să rămână singuri cu pacientul, sau îl evită invocând că sunt mereu foarte
ocupați. Alte erori sunt amânarea veștilor, sau chiar minciuna, cu diferite nuanțe,
cum ar fi dezvăluirea doar parțială a situației. Alte ori, medicii evită să adreseze
îngrijorările pacientului, sau le minimalizează intenționat pentru a nu ajunge în
punctul critic. La fel de greșită este și atitudinea excesiv de solemnă a medicului,
când situația este prezentată într-un mod forțat obiectiv, cu un ton nefast, fără o
pregătire prealabilă a pacientului. Această abordare va destabiliza în mod extrem
emoționalitatea pacientului. Este important ca medicii să recunoască partea emoțională
care blochează pacientul și îl fac inapt de a cere alte informații lămuritoare.
Ce strategii pot ajuta medicii în această situație? Cea mai bună este onestitatea
profesională, astfel încât pacientului nu i se va comunica nimic neadevărat, trunchiat
sau fals. Cu toate acestea pacientului nu trebuie să i se spună mai mult decât acesta
vrea să știe. Aici dorința și autonomie trebuie respectate. Manualele de comunicare
medicală (Tate 2007, Pendleton et al. 2003, Silverman et al. 2013) sugerează ca
medicii să fie foarte atenți cu prognosticurile pe care le dau, mai ales să nu dea
niciodată o perioadă de timp exactă. De cele mai multe ori, perioadele de timp
exacte sunt greșite, ele vor provoca pacientului depresii inutile. Este foarte dificil de
găsit aici măsura exactă, pentru că pacienții întreabă mereu: Cât timp mai am? Un
răspuns orientativ poate fi formulat, dar pacientul trebuie să înțeleagă că fiecare
situație sau corp pot reacționa diferit la medicamente, sau boala poate progresa mai
lent sau mai rapid.
Este de asemenea important ca medicul să nu distrugă orice speranță a
pacientului. Cumva el va trebui să găsească un motiv de optimism, chiar și pentru
situațiile terminale. De exemplu, pacientul poate fi încurajat să se gândească la un
eveniment viitor fericit cum ar fi o aniversare, sau nașterea cuiva în familie, o
posibilă perioadă de remisie, sau o moarte liniștită fără dureri. Este necesar ca după
comunicarea prognosticului infaust medicul să stabilească consultații ulterioare cu
pacientul.
O altă problemă o constituie confidențialitatea. Datoria medicului este față de
pacient, iar comunicarea cu familia acestuia trebuie făcută respectând confidențialitatea
și dorințele pacientului. În această situație delicată de comunicare, medicul ar trebui
mai întâi să se întrebe pe sine despre felul în care vestea va afecta pacientul
respectiv, și să plaseze pacientul în contextul său social sau familial, pentru a vedea
care sunt punctele cele mai importante de discutat, deoarece unii pacienți sunt mai
afectați de efectele acestor vești asupra celorlați, decât asupra lor. Pacientul trebuie
întrebat cât vrea să știe, iar informația trebuie accordată cu această dorință, mai ales
având în vedere faptul că emoțiile momentului vor bloca asimilarea unor aspecte ale
informației primite. Medicul trebuie să demonstreze un grad onest și adecvat de
- 184 -
sensibilitate, evitând să fie prea brutal sau prea moale, dar având mereu în centru
sentimentele și situația pacientului. Acesta va avea nevoie de timp pentru a înțelege
ce se petrece, iar un mediu confortabil este important. De asemenea, medicul
trebuie să nu lase pacientul singur după comunicarea veștilor, astfel încât pacientul
ar trebui să vină însoțit de un prieten sau o rudă pe care el dorește să o aibă alături.
Un alt element important este abilitatea medicului de a recunoaște și de a face
față pacienților care vor nega veștile proaste. Pentru a face față emoțional situației,
mulți pacienți vor bloca sau nega prognosticul infaust, ca un mecanism instinctiv de
apărare. Acest mecanism nu trebuie distrus brutal, ci discuția cu pacientul trebuie să
progreseze cu respect dar descurajând așteptări nerealiste.
În culturi în care rolul familiei este foarte puternic, fie emoțional, fie datorită
alocării responsabilităților de îngrijire, medicul poate fi confruntat cu situații în care
familia îi cere medicului să nu spună adevărul pacientului, cu motivația că adevărul îl
va ucide mai repede ca boala. Ce va trebui să facă medicul în acest caz? Unii autori
(Tate 2007) cred că datoria primară a medicului este față de pacient în primul rând și
abia apoi față de familie. Nespunerea adevărului poate crea o situație ciudată, în
care pacientul simte că starea sa se deteriorează, dar nu spune nimic familiei, nu-și
împărtășește temerile sau suferința pentru a o proteja. La fel, familia evită discuțiile
legate de sănătate pentru a nu provoca suferință, dar această dublă tăcere și
ignorare a situației nu ajută în final pe nimeni. Familia și pacientul ar trebui să fie
instruiți să vorbească deschis despre situația viitoare.
Limbajul trebuie să fie de asemenea atent controlat, ajustat cu posibilitățile de
înțelegere ale pacientului, cu cultura sa, și cu sensibilitatea specifică mai ales cu
privire la cuvinte cu mare încărcătură emoțională, precum: cancer, malign, tumori,
metastaze etc.
3. CODURI CULTURALE ÎN COMUNICARE
Deși comunicarea pare a fi cel mai simplu și cel mai firesc lucru, ea este dirijată
și cenzurată de multiple coduri culturale. Unele culturi preferă o abordare directă,
deschisă, transparentă. Alte culturi plasează central sensibilitatea interlocutorului și
încearcă modalități indirecte de formulare pentru a o proteja. Dacă luăm ca exemplu
modul german de comunicare și pe cel englez avem doi poli diferiți, în care
practicarea medicinei este similară, dar comunicarea medicală diferă. Pentru germani
este o regulă a onestității să spui interlocutorului ceea ce gândești în față și cu voce
tare. Pentru englezi, acest fapt este dovadă de proastă creștere și de impolitețe. Ei
pun accent pe formulările cât mai subtile, care să nu rănească sentimentele cuiva.
Un dentist român lucrând în Marea Britanie ilustrează perfect această situație a
diferențelor culturale (Manea 2015). Dentistul era foarte nemulțumit de pacienții
care vin la medic fără să se fi spălat pe dinți, și comentează: „În România i-aș fi arătat
- 185 -
Teodora Manea
ușa și i-aș fi spus: vii înapoi după ce te-ai spălat pe dinți! În Anglia trebuie să-i spui că
totul este minunat, doar că un pic ar mai trebui să-și îmbunătățească igiena bucală”.
Dentistul interpreta nespălarea dinților ca pe o lipsă de respect față de medic, dar
codurile engleze de comunicare nu îi permit să-i spună pacientului ce gândește.
Un alt medic român în Marea Britanie povestește despre o situație în care a
trebuit să se scuze față de pacient. Formula pe care i s-a sugerat să o folosească a
fost: „I’m sorry you feel this way!” (Îmi pare rău că te simți așa.) Pentru medicul
român, scuza nu avea nici o relevanță, pentru că nu admitea sau asuma nici un fel de
vină din partea medicului. Dar acest gen de scuze a fost inventat având în vedere
particularitățile unui sistem juridic în care pacienții pot face foarte ușor plângeri
împotriva medicilor. Rolul scuzei nu este acela de a recunoaște vina, ci de a difuza
sau preveni un potențial conflict. Alți medici români care au ales să lucreze în Marea
Britanie povestesc că au fost atenționați să folosească procedee foarte detaliate și
ample de documentare a acțiunilor lor medicale (adică să se acopere cu hârtii!) pentru a
evita orice problemă juridică posibilă, și nu fie prea direcți sau abrupți cu pacienții.
Pe lângă aspectele generate din cultura instituțională specifică, și care
structurează comunicarea interpresonală, vectorii culturali acționează și asupra
felului în care diferite culturi înțeleg și reprezintă corpul uman, boala, durerea sau
alte simptome. De exemplu, imaginea corpului este rezultatul unor procese
complicate de reprezentare și de integrare a ceea ce simțim, experimentăm sau ne
imaginăm în legătură cu propriul corp (Helman 2003, Fisher 1968). Un anumit mediu
cultural ne învață să distingem între corpuri tinere și îmbătrânite, între corpuri
sănătoase și suferinde. Helman clasifică cele mai importante concepte legate de
imaginea sau reprezentarea1 corpului în patru grupe (Helman 2003, pp. 12-13):
1. Reprezentări asupra formei și mărimii ideale a corpului, incluzând aici felul în
care îmbrăcăm și decorăm suprafața corpului. În anumite zone culturale, sau epoci
istorice, o femeie care acum ar fi clasificată drept supra ponderală ar putea fi
considerată o imagine a femeii sănătoase. Idealul de frumusețe feminină promovat
de mass-media în a doua jumătate a secolului 20 a creat o imagine a femeii foarte
slabe, cu sâni mari etc. Intervenții medicale precum implantul, sau boli precum
anorexia au fost cauzate de această construcție socială a perfecțiunii feminine.
2. Reprezentările limitelor corpului se referă la felul în care concepem spațiul
interpersonal. Helman enumeră ceea ce Hall (1969) a considerat a fi patru cercuri
concentrice ale distanței și spațialității care înconjoară fiecare individ. Astfel avem
un spațiu intim (0-45cm) în care nu acceptăm decât pe cei cu care avem relații
intime. De asemenea, intervențiile medicale vor cere uneori pătrunderea în acest
spațiu intim al individului. Al doilea cerc este delimitat ca distanță personală (45-
120cm) în care lăsăm să se apropie pe cei cu care avem relații apropiate. Al treilea
1
Prefer termenul de reprezentare celul de imagine, care ar traduce literal ideea de body image. De
asemenea pentru belives (engl.) în acest caz prefer echivalarea cu reprezentări.
- 186 -
cerc este cel al distanței sociale (1.2-3.6 m) delimitează zona interacțiunilor noastre
cu ceilalți membri ai societății cu care suntem angajați în tranzacții impersonale, de
exemplu o recepționistă a unui cabinet medical căreia îi comunicăm anumite
informații. În fine, distanța publică (3.6-7.5m) este cea în care nu au loc nici un fel de
interacțiuni personale sau sociale. Apropierea unei alte persoane presupune
transgresarea acestor cercuri sau granițe invizibile. În mod normal acceptăm
apropierea dacă putem indentifica și acceptăm interacțiuni publice, sociale,
personale sau intime. Altfel apropierea celuilalt oscilează între disconfort până la
amenințare. Limitele exacte ale acestor cercuri sunt și ele determinate cultural și
individual, distanțele propuse de Hall fiind orientative. Este important pentru medici
să fie conștienți de aceste limite, pentru că ei sunt în situația excepțională ca într-un
timp foarte scurt (cum ar fi o consultație medicală sau o intrevenție de urgență) să
fie nevoiți să transceandă dinspre spațiul public spre cel intim.
3. Reprezentări ale structurii interne a corpului. În mod ideal, pacientul ar trebui
să-și amintească structura internă a propriului corp din lecțiile de anatomie pe care
le-a avut la școală. Dar este această supoziție certă? Medicii se vor confrunta mereu
cu pacienți care nu au o reprezentare realistă a locului organelor interne în corp.
Pacientul va asocia o durere internă cu un organ bazat pe credința sa că un anumit
organ este situat în acea regiune. O durere în zona toracică va fi adesea asociată cu
inima etc.
4. Reprezentări asupra felului în care corpul funcționează intervin atunci când
pacienții se referă la modul în care diferite organe interne lucrează sau nu. Cineva
poate crede că are o fiere leneșă, sau un stomac hiperactiv. De asemenea, pacientul
va prezenta și interpreta efecte ale mediului înconjurător, sau ale dietei alimentare
asupra propriului corp. Accesul la informația online a creat anumite tendințe sau
chiar mode alimentare, cum ar fi diverse tipuri de intoleranțe, cele mai recente fiind
cea la lactoză sau la gluten. Idei despre cantitățile de toxine prezente în corp, diete
magice, sau despre proceduri de ardere sau eliminare a grăsimilor sunt de asemenea
rezultatele preluării unor informații cel mai adesea neverificate, parțial înțelese sau
chiar eronate. Medicul va avea de-a face cu aceste aspecte încorporate în narațiunile
pacientului, în prezența sa, sau în interpretarea felului în care apartenența
pacientului la un anumit grup cultural determină starea sa de sănătate.
CONCLUZIE
În concluzie, scopul acestei secțiuni a fost să ilustrăm aspecte cheie ale

comunicării medicale și să insităm asupra aspectelor culturale și sociale care intervin
și formează discursul medical. Reflecția asupra echilibrului relațiilor de putere, și a
vulnerabilității pacientului a produs anumite tehnici care pot încuraja și îmbunătăți
- 187 -
Teodora Manea
comunicarea. În linii generale, punctele cheie ale comunicării medicale ar fi:

respectul reciproc dintre pacient și profesioniștii din domeniul sănătății, toleranța,
acceptarea diversității culturale și ajustarea discursului medical, astfel încât
pacientul să se simtă înțeles și respectat.
BIBLIOGRAFIE
Fisher, S., Body image, în International Encyclopedia of the Social Sciences (D.Sills
ed.), Free Press/Macmillan, 1968, pp.113-116.
Frank, A.W., The wonded Storyteller. Body, Illness and Ethics ed.2., University of
Chicago Press, Chicago, 2013.
Hall, E.T., The Hidden Dimension, Anchor Books, 1969, pp. 113-129.
Helman, C.G., Culture, Health and Illness, ed.4, Butterworth-Heinemann, Oxford,
2000.
Goldberg, D., Steele J.J., Smith, C., Spivey, L. Training Family Practice Residents to
Recognise Psychiatric Disturbances, National Insititute for Health, Rockville,
1983.
Manea, T., Care for Carers. Care Issues în the Context of Medical Migration, (Cap.17),
în Ethics of Care: critical international perspectives, Marian Barnes, Tula
Brannelly, Lizzie Ward, Nicki Ward (ed.), Policy Press, Bristol, 2015.
Pendelton, D., Schofield, T., Tate, P., Havelock, P., The New Consultation: developing
doctor-patient communication, Oxford University Press, Oxford, 2003.
Silverman, J., Kurz, S., Draper, J., Skills for Communicating with Patients, ed.3,
Radcliffe Publishing, London 2013.
Tate, P. The Doctor’s Communication Handbook, ed.5, Radcliffe Publishing, Oxon,
2007.
- 188 -
INTERVIUL MOTIVAȚIONAL
ÎN PRACTICA ÎNGRIJIRILOR DE SĂNĂTATE
Ovidiu GAVRILOVICI, Tudor-Ștefan ROTARU, Liviu OPREA, Cristina GAVRILOVICI
Interviul Motivațional (Motivational Interviewing, eng.) a fost promovat din

1983 ca metodă de intervenție în adicții, dar a ajuns să fie generalizat ca atitudine,
ca stil de comunicare, ca modalitate relațională.
În perspectiva consilierii intenționale bazată pe experiențele promovate de Carl

Rogers în anii 50-70 ai secolului trecut se descrie un grup central de deprinderi de
comunicare necesare oricărui interviu clinic:
• Concentrarea atenţiei şi urmărirea
• Punerea întrebărilor
• Reflectarea emoţiilor
• Reflectarea conţinutului – parafrazări și sumarizări
• Comunicarea emoţiilor trăite de clinician
• Confruntarea terapeutică
• Auto-destăinuirea sau auto-dezvăluirea
• Oferirea informaţiilor – abilitate de a oferi informaţii diverse, de la cele
orientative, instrucţiuni, de feedback, sau de recadraj (Gavrilovici, Oprea și
Astarastoae, 2014; Gavrilovici, 2007; Ivey și Simek-Downing, 1980; Ivey, 1988).
La această listă de abilități antrenabile ale unui comunicator profesionist în

temei clinic, medical, de consiliere psihologică sau psihoterapeutică se pot adăuga și
altele (deprinderea de interpretare, empatia terapeutică, etc.).
Limitele unei perspective tranzacționale axate pe principiul antrenării unor

competențe profesionale de comunicare rezidă din separarea aparentă de platforma
axiologică de pe care performează practicianul: atitudinea terapeutică cu rădăcini în
filosofia sau perspectiva teoretică care descrie natura problemei, relația terapeutică,
strategii, obiective și metode de promovare a schimbării, etc.
Ovidiu Gavrilovici, Tudor-Ștefan Rotaru, Liviu Oprea, Cristina Gavrilovici
Într-un studiu anterior (Gavrilovici, Oprea și Astarastoae, 2014) am prezentat

perspectiva stadială a lui Klykylo și Kay (2005) care descrie etapele interacțiunii
uzuale dintre medic și pacient:
Stadiul 1: negocierea și formarea contractului inițial cu pacientul cu stilurile:
1.1 terapeutul – „asistent manipulat” („Ce câștigi dacă urmezi terapia”?)
1.2 medicul – „asistent nemanipulat” („Cum pot să te ajut sau cum pot să te
îngrijesc mai bine?”)
1.3 terapeut „participant empatic” („Cum este oare să fii în condiția ta?”).
În cele trei stiluri interacționale se trece treptat de la o poziție de expert a

clinicianului la una în care se împarte responsabilitatea schimbării între cei din
relație și în care accentul se mută spre creșterea angajamentului persoanei în
suferință și a membrilor săi de familie în direcția schimbării dezirabile într-o manieră
împărtășită.
American Board of Internal Medicine (ABIM) face distincția în ce privește
abilitățile clinice și de comunicare între diagnosticare, comunicare, relația medic-
pacient și calitatea îngrijirii pacientului. „Această distincție între poziționarea
comunicării ca fiind o abilitate clinică și relația medic-pacient, ca un aspect al
profesionalismului, relevă complexitatea practicii medicale. Comunicarea – ca aspect
acțional interactiv – iar relația medic-pacient ca proces, atitudine și rezultat, totodată.
Dacă aspectele comunicațional-interacționale sunt mai degrabă influențate direct de
caracteristicile individuale ale actorilor medic și pacient, relația medic-pacient este
un construct mai fluid, care este imersat în variabile exogene culturale, normative”
(Gavrilovici, Oprea și Astărăstoae, 2014; Smelser și Baltes, 2001).
Dată fiind importanța calității relației între profesionist și persoana care solicită
sprijinul (medical, psihologic, etc.) s-au dezvoltat practici variate care pot intensifica
și rafina capacitatea de a dezvolta și susține schimbarea terapeutică. Una din aceste
modalități de relaționare care pune accent pe creșterea angajamentului persoanelor
în propria terapie, în special în situațiile deliberative, dilematice, ambivalente, este
interviul motivațional.
INTERVIUL MOTIVAȚIONAL
Interviul motivațional (IM) a apărut inițial ca aplicație din domeniul

dependențelor de alcool și droguri. Metoda a avut un succes global fiind un demers
intens evaluat și validat empiric. Părinții fondatori ai interviului motivațional
(motivational interviewing, MI, în limba engleză) sunt americanul William R. Miller
(profesor de psihologie și psihiatrie) și britanicul Stephen Rollnick (profesor de
medicină, generalist).
Autorii au reflectat asupra practicii IM identificând tranziția dinspre metodele
directive ale anilor 1970 către metode treptat participative pentru schimbarea
- 190 -
Interviul motivațional în practica îngrijirilor de sănătate
pacienților din domeniul adicțiilor. De asemenea, IM a fost aplicat din ce în ce mai

mult înafara domeniului inițial, axându-se în prezent tot mai mult spre schimbarea
comportamentelor, în general, nu doar a comportamentelor adictive. Practicile
recente pun un accent pe aspectele discursive introducând elemente precum
„afirmații orientate spre schimbare” (change talk) și „rezistență” (resistence), ca
aspecte complementare ale trăirii ambivalente a pacienților față de schimbare
(Miller și Rollnick, 2002). Dezvoltările recente ale IM susțin elementele colaborative
de creștere a încrederii în succesul terapeutic din partea persoanei care intră în
terapie.
Interviul motivațional are în vedere o teorie motivațională a schimbării, o
explicație bazată pe următoarele presupoziții:
• Schimbarea se petrece natural.
• Ce se petrece după intervențiile formale terapeutice urmărește schimbarea
naturală.
• Schimbarea este dependentă puternic de interacțiunile interpersonale.
• Schimbarea comportamentală tinde să se producă în primele sesiuni
terapeutice și nu are legătură directă cu doza sau intensitatea intervenției.
• Clinicianul implicat este parte din efectul tratamentului în ce privește
renunțarea la terapie, perseverarea în continuarea terapiei, aderența la
tratament și rezultatul terapiei.
• Un stil empatic de tratament tinde să se asocieze cu facilitarea schimbării,
absența acestui stil pare să împiedice schimbarea.
• Persoanele care au credința că au posibilitatea schimbării o fac, cel mai
adesea – este valabil atât pentru pacient, cât și pentru consilierul acestuia.
Persoanele cărora li se indică lipsa schimbării tind să nu se schimbe.
• Afirmațiile despre schimbare sunt influente. Enunțurile care reflectă
motivația și angajamentul pentru schimbare prezic comportamente
orientate spre schimbare. Afirmațiile care susțin rezistența la schimbare
împiedică schimbarea. Aceste tipuri de afirmații sunt profund influențabile de
stilul de consiliere adoptat (Miller și Rollnick, 2002, p. 9-10).
Fundamentele schimbării în abordarea IM sunt sintetizate în afirmația: „gata,

doritor, capabil” („ready, willing and able”) descrisă de fondatorii metodei. Dorința –
este în directă relație cu gradul în care persoana consideră, dorește, sau aspiră la
modificarea statutului existent și depinde de gradul discrepanței între statutul
prezent și obiectivele dezirabile. Persoanele sunt cu atât mai „doritoare” (pentru
schimbare) cu cât dau mai mare importanță schimbării. Cu cât importanța este
percepută ca fiind mai mare, cu atât discrepanța dintre statutul sau situația actuală
și obiectivul dezirabil este mai mare. De aici apare ideea unei intervenții către
creșterea discrepanței (dintre statutul actual și obiectivul dezirabil). Capacitatea este
- 191 -
legată de încrederea în posibilitatea schimbării și a efectelor acesteia. Deși unii ajung

să-și imagineze obiective și să își dorească atingerea lor, concomitent au o imagine
legată de incapacitatea de a se angaja în schimbare sau legată de imposibilitatea
atingerii rezultatelor promise de schimbare. Aceasta atitudine pesimistă (în raport cu
posibilitatea schimbării) poate fi sintetizată de expresia „aș vrea să fi putut”. Când nu
sunt percepute căi probabile ale schimbării persoanele ajung să fie frustrate de
imposibilitatea percepută a schimbării și tind să se „protejeze” de această trăire
inconfortabilă adăugată la trăirea statutului suferinței inițiale prin ceea ce Miller și
Rollnick numesc, din perspective psihodinamice, negarea, raționalizarea, și proiecția
(așa-numitele mecanisme de apărare) (2002, p. 11). În fine, a fi „gata” presupune
posibilitatea prioritizării înalte a acțiunilor orientate în direcția schimbării. Cineva
poate fi doritor să se orienteze către schimbare, să se simtă capabil să o inițieze și să
o susțină, însă sa nu considere ca fiind cu adevărat important pentru el sau ea, în
acel context al vieții. Miller și Rollnick descriu sintetic această situație prin „aș vrea
eu, dar nu acum!”. Astfel, nivelul de pregătire pentru schimbare poate fi atât de
scăzut, încât persoana în cauză poate descrie orientarea către schimbare prin
afirmația „poate de mâine, nu chiar de azi!”.
Tripticul dorința de schimbare/capacitate pentru schimbare/prioritate și
determinare pentru schimbare devine grila de lectură centrală pentru consilierul
motivațional pentru că poate permite identificarea imediată a creării unei adevărate
dileme tip „da, dar…” în viața unei persoane asistate, reflectând astfel verbal
fenomenul ambivalenței față de potențiala schimbare din viața lor.
Ambivalența, poziționarea concomitentă a două atitudini față de schimbare – de
susținere și de respingere a schimbării – devine placa turnantă a asistenței tip
interviu motivațional. De asemenea, ambivalența – apropierea/respingerea – este
văzută de practicienii IM drept o trăire umană obișnuită, naturală. Între diferitele
acțiuni sau inițiative avem oricând un proces deliberativ intern explicit sau implicit cu
privire la riscuri și beneficii consecutive. Problema ar apărea doar în situația
persistenței dilemei sau a ambivalenței, în incapacitatea de a o rezolva. Așadar, din
perspectiva IM accentul cade pe identificarea expresiilor și comportamentelor care
indică trăirea ambivalenței care nu poate fi depășită și pe rezolvarea acestei
„blocări” sau situări nedorite în starea prelungită de ambivalență.
Procesul prin care cineva ajunge să trăiască nedorit stări ambivalente poate fi
iluminat prin descrierea trăirilor de conflict psihologic. Miller și Rollnick descriu
tipologia conflict apropiere-apropiere, evitare-evitare și apropiere-evitare sau dubla
apropiere-evitare pentru a ilustra cum toate acestea pot conduce la trăiri
ambivalente. Conflictul apropiere-apropiere (AA) s-ar manifesta între două alternative
simultăn dezirabile, cel evitare-evitare (EE) între „două rele” la fel de indezirabile, în
vreme ce conflictul apropiere-evitare (AE) descrie rațiuni opuse pentru care același
obiect sau persoană poate să producă dorința AE care se manifestă în cicluri
apropiere-evitare-apropiere… etc. Situația dublei AE este descrisă de alternative care
- 192 -
au și beneficii și aspecte indezirabile, fiecare și apropierea de una din alternative

este urmată de trăirea aspectelor neplăcute provocate de aceasta și de dorința
pentru beneficiile celeilalte alternative, urmând ca la alegerea celei de a doua, să se
inverseze preferințele, producându-se un efect de pendulare între opțiuni.
Sumarizând, am putea descrie următoarele situații:
AA – bivalență pozitivă (două sau mai multe alegeri)
EE – bivalență negativă (două sau mai multe alegeri)
AE – ambivalență propriu-zisă (o singură alegere cu două valențe opuse)
2AE – bivalență reciprocă (două sau mai multe alegeri cu valențe opuse fiecare).
În cartea apărută în 2002 Miller și Rollnick utilizează metafora vizuală a unui
cântar cu două brațe – pe unul din talger se pot vizualiza costurile status quo-ului și
beneficiile schimbării, în vreme ce pe celălalt talger se pot vedea costurile schimbării
și beneficiile status quo-ului.
După cum indicam, perspectiva tranzacțională a IM caută explicații asociate
corelaționale și factoriale; astfel, contextul este invocat în descrierea importanței
contextului social și cultural; după cum vom indica în partea a doua a acestui excurs
teoretic al abordării motivaționale, alte demersuri precum cel narativ descriu și
explică fenomenele schimbării în situația dependențelor și dincolo de acestea prin
semnificațiile generate în interacțiunile persoanei. Demersul motivațional permite
asumarea unei perspective eliberatorii, non-evaluative, din partea terapeutului
pentru că ia în considerare efectul ambivalenței trăite de persoană ca fiind de fapt
un conflict motivațional; de regulă, o persoană care refuză sau nu pare să poată să
opereze schimbări deși situația în care se află este nedorită, este judecată a fi
„nemotivată”. În realitate, spun Miller și Rollnick, orice persoană este motivată de
ceva, iar două persoane pot fi motivate de aspecte diferite, chiar aparent opuse; cea
care reprezintă vocea statistică a „normalității” va judeca pe cealaltă persoană mai
degrabă ca „rezistentă” la schimbare și „nemotivată” decât altfel. Așadar, acesta
este efectul sanogen al preluării abordării motivaționale, oprirea unui circuit al
„blamării” persoanei captive în ambivalență ca fiind „nemotivată”.
Identificarea problemei ca fiind captivitatea în propria „ambivalență” – care are
un istoric și o devenire anume, care are factori care o permanentizează și chiar
agravează, precum și factori sau influențe care o diminuă și îi atenuează efectul se
apropie de procesele abordării narative ale externalizării problemelor care afectează
o persoană, focalizând atenția de pe persoană (de la discursul persoană-problematică) la
relația problemei cu persoana sau la relația sistemelor din context cu problema și
persoana (la discursul „persoana este persoana, problema este problema” (White,
2007). În IM, accentul se schimbă, de la „de ce nu este motivată această persoană?”
la „ce o motivează, de fapt, pe această persoană?” (Miller and Rollnick, 2002, p. 18).
Autorii susțin astfel că descoperirea și înțelegerea motivațiilor unei persoane devine
un pas important în direcția schimbării; în limbaj narativ, poveștile care ajung să fie
dominante descriu ceea ce în IM se prezintă ca „motivația” sau „motivațiile”
- 193 -
persoanei. Raportând din nou IM la abordarea narativă, rezolvarea ambivalenței, ca

obiectiv al IM se practică în esență prin conversații onorante cu persoana în cauză:
onorante pentru că poziția de pe care se realizează conversația este una de căutare
pentru înțelegerea situației persoanei și de acceptare a acestor descrieri din partea
persoanei blocate în drumul către posibila schimbare.
Cea mai interesantă apropiere între IM și abordarea narativă în psihologie apare
în prezentarea motivației diferită de accepțiunea intrapersonală. Astfel, după Miller
și Rollnick motivația poate fi înțeleasă ca un proces interacțional. Explorarea și
întărirea motivației – înțeleasă ca efect al interacțiunilor - devin astfel elementele
centrale ale sarcinii inițiale în IM. Mai mult, schimbarea raporturilor de putere între
profesionist și persoana în terapie este nuanțată în acest context: persoana este cea
care va induce orientarea către schimbare, nu profesionistul și relația dintre cei doi
este descrisă prin metafora „dansului” terapeutic. Terapeutul și persoana din terapie
colaborează, terapeutul urmărește și susține inițiativele către schimbare ale
persoanei. Mai mult, la p. 23, Miller și Rollnick susțin importanța identificării
discrepanței dintre statutul prezent și obiectivul dezirabil – ambele fiind de fapt
două percepții, conform autorilor. În abordarea narativă am prelua în obiectiv două
narațiuni, dintre care una legată de aspectele problematice și cealaltă, dezirabilă,
alternativă. Locul schimbării în acest context introdus de promotorii IM se schimbă,
de asemenea, nu mai este comportamentul (indezirabil) care ar urma să fie înlocuit
de un altul (dezirabil) ci, mai degrabă, este o nouă semnificație acordată
comportamentului inițial (indezirabil, problematic) și construirea unei semnificații
alternative, dezirabile, preferate a unui comportament urmărit, ce devine obiectiv.
Astfel, în procesualitatea schimbării, Miller și Rollnick statuează importanța
discrepanțelor resimțite ca fiind precursorii trăirii ambivalențelor. Fără discrepanță
nu există ambivalență și, în perspectiva devenirii schimbării, fără ambivalență trăită,
nu te orientezi spre schimbare. Autorii IM promovează, treptat, în demersul lor
maieutic, ambivalența ca o etapă logică, necesară, prin urmare deprivează
ambivalența de aspectul problematic: „ambivalența nu este cu adevărat un obstacol
pentru schimbare. Mai degrabă, tocmai ambivalența face schimbarea posibilă”
(2002, p. 23).
IM are așadar în centru perspectiva motivației în termenii unui proces
interpersonal. Misiunea practicianului ghidat de principiile IM se pune în practică
printr-o strategie care presupune:
• Dezvoltarea discrepanțelor (între argumentele și semnificația status-quo-ului
și cele îndreptate în direcția schimbării); după cum indicam mai sus, acest
lucru se realizează prin utilizarea, stimularea sau amplificarea ambivalenței
față de schimbare.
• Discursul schimbării (stimularea exprimării de către persoană a argumentelor
pentru schimbare: dezavantajele situației prezente, avantajele schimbării,
- 194 -
optimismul față de rezultatul schimbării și, în cele din urmă, intenția

schimbării).
Miller și Rollnick (2002) definesc IM ca fiind o metodă centrată pe persoana (din
terapie), directivă (condusă și dirijată de către terapeut) cu obiectivul de a întări
motivația internă pentru schimbare prin explorarea și rezolvarea ambivalenței (față
de schimbare). Directivitatea metodei rezidă în opțiunea către argumentele
schimbării pe care o adoptă strategic și tactic terapeutul care practică IM. Astfel,
„implică răspunsurile selective în așa fel încât să se rezolve ambivalența și să miște
persoana în direcția schimbării” (p. 25). Pe de altă parte, directivitatea metodei este
orientată diferit față de alte abordări terapeutice considerate „directive” datorită
atitudinii terapeutului IM care pune accent pe colaborare, evocare și autonomie (în
contrast cu confruntarea, educarea și atitudinea autoritară). Schimbarea nu se
impune, terapeutul creează contexte colaborative în care opțiunea către schimbare
să se dezvolte, sistematic. De asemenea, se urmărește mai degrabă implicarea
persoanei în propria schimbare, evocarea experiențelor, a argumentelor pro și
contra, a obiectivelor personale și a valorilor și nu inculcarea unor informații,
cunoștințe sau anumite abilități care s-ar presupune că ar lipsi persoanei. În fine,
terapeutul motivațional are în vedere susținerea dreptului și capacității persoanei
pentru a-și găsi propria direcție în viață.
Abordarea IM se bazează pe modelul transteoretic al schimbării promovat de

către James Prochaska şi Carlo DiClemente. Astfel, schimbarea este descrisă ca
având loc într-o serie de etape, fiecare stadiu având un set de sarcini sau obiective
de atins, fără de care procesul schimbării nu continuă. Stadiile modelului
transteoretic sunt: 1. Precontemplarea; 2. Contemplarea (conștientizarea problemei
și consecințele acesteia); 3. Determinarea, luarea deciziei; 4. Acțiunea; 5. Menținerea
schimbării; (eventual) 6. Recăderea. Ca multe modele ale „dezvoltării”, procesuale,
în realitate se pot întâlni situații în care procesul nu respectă ad-literam etapele
prezentate, se pot identifica treceri directe peste o etapă sau reveniri în aceste serii.
Un astfel de model de angajament în direcția schimbării este pentru profesionist un
ghid sau o „hartă” care poate ghida acțiunea de promovare și susținere a schimbării.
Se poate face o paralelă între poziția terapeutului IM și poziția propusă de
Amartya Sen (Premiul Nobel pentru Economie în 1998) prin modelul „capabilităților”:
persoanele pot fi descrise prin „funcționalități”- tot ceea ce poate face, efectiv,
cineva -, iar prin „capabilități” – arealul acelor funcționalități preferate și alese, puse
în act de către cineva (Ng, 2001; Sen, 2004). „A facilita „libertatea de a alege” între
mai multe comportamente alternative, toate în arealul posibilităţilor persoanei
asistate, contribuie la dezvoltarea acesteia, la trăirea plenară a libertăţii şi a sensului.
Această trăire pe plan valoric conduce la o modificare a motivaţiei interne şi o
schimbare a orientării faţă de schimbare, iniţial ambivalentă” (Gavrilovici, Oprea și
Astărăstoae, 2014).
- 195 -
Tehnicile utilizate în consilierea IM sunt generice, utilizate în multe profesii de

ajutor: întrebări deschise (preferate celor închise), afirmații, ascultarea atentă,
sumarizări și parafrazări ale celor spuse de persoana asistată. Strategii specifice de
consiliere motivaţională s-au dezvoltat în timp, între 1980 și 2000, în practica de
asistență în situațiile de dependență de alcool dar nu numai:
• trecerea în revistă a unei zile obişnuite (de muncă),
• povestiri ale unor istorii personale,
• scoaterea în evidenţă a aspectelor meritorii şi a celor mai puţin meritorii,
• discutarea etapelor schimbării (stadiile pre-contemplării, contemplării,
pregătirii, acţiunii şi menţinerii – propuse de Prochaska),
• explorarea valorilor,
• progresia – vizualizarea consecinţelor în viitor, analiza echilibrului decizional,
planificarea schimbării, monitorizarea eficienţei utilizării strategiilor IM
("MINT ") (Gavrilovici, Oprea și Astărăstoae, 2014).
În cei 35 de ani de practică a IM s-au publicat rezultatele a peste 200 de trialuri
clinice indicând utilitatea practicii. Nu întotdeauna obiectivele medicale sunt cele
țintă ale intervențiilor IM. De exemplu, IM prin telefon în sprijinul unor campanii de
promovare a informării șoferilor care suferă de diabet tip I a condus la scurtarea
perioadei în care participanții au completat programul online, deși nu a avut un efect
în creșterea aderenței sau finalizării programului (Ingersoll, K.S. et al., 2015).
Studii aplicative ale IM asociate îngrijirilor de sănătate acumulează noi evidențe
cu privire la eficacitatea acestui stil de comunicare. În arealul persoanelor suferind
de boli cronice IM a fost utilizat țintind variate domenii: aderența (creșterea
monitorizării nivelului glicemiei în anumite contexte, realizarea jurnalului glicemiei,
administrarea insulinei cu 30 de minute înaintea meselor, calculul carbohidraților
pentru dozarea corectă a insulinei); schimbarea regimului tratamentului (utilizarea
pompei de insulină sau monitorizarea continuă a glicemiei); nutriție (realizarea unor
alegeri adecvate alimentare, creșterea proporției de fructe și de legume în coșul
zilnic, planificarea atentă a sărbătorilor); activitatea fizică (disponibilitatea unor
carbohidrați în situațiile de activitate fizică, informarea antrenorilor cu privire la
condiția de sănătate, creșterea nivelului activității fizice zilnice); responsabilitatea cu
privire la condiția de sănătate (schimbarea pompelor de insulină, comandarea
consumabilelor, etc.) (Powell, P. W., Hilliard, M. E., și Anderson, B. J., 2014, p. 14).
Alte arii aplicative ale IM menționate în literatură sunt reducerea
comportamentelor maladaptive (consumul problematic de alcool, dependența de
jocuri de noroc, comportamentele cu risc pentru HIV) și promovarea schimbărilor de
comportament pentru sănătate (exerciții fizice, dietă, aderența la medicație) (Miller,
W. R. și Rose, G. S, 2009, p. 10).
Anumite comportamente influențiale – persuasiunea, argumentarea, direcționarea

– nu își găsesc locul în cadrul IM. Mai mult, spun Bogue și Nandi (2012), IM nu
- 196 -
presupune doar învățarea și exersarea unor noi abilități de comunicare ci și

schimbarea (sau eliminarea) unora contraproductive. Stilul de comunicare
colaborativ, evocativ și plin de respect al IM pentru autonomia persoanei devine
astfel fundamental. Ceea ce contează mai mult, susțin Apodacă și Longabaugh
(2009) într-un studiu metaanalitic a 152 de cercetări care au analizat IM în situațiile
dependențelor de substanțe, sunt prezența intenției de schimbare în discursul
persoanei, trăirea discrepanței de către aceasta, și păstrarea atitudinii IM din partea
terapeutului.
Într-un studiu recent McMaster și Griva (2015) identifică în urma unui sondaj
realizat cu peste 50 de grupuri multi-profesionale din domeniul îngrijirilor de
sănătate principalele aspecte ale „bunei practici” cuprinzând 1. Abilitățile de
ascultare, 2. Cunoașterea competențelor și a limitelor acestora, 3. Respectul pentru
pacient și pentru experiența acestuia, 4. Recunoașterea rolului pacientului în
managementul condiției sale de sănătate, și 5. Comportamentul profesional etic (p.
123). Aceste aspecte sunt congruente cu stilul de comunicare promovat de IM.
CONCLUZII
În concluzie, fără a avea pretenția de exhaustivitate, IM are la nivel global toate
șansele să fie promovată ca atitudine, strategie, și set de abilități sau tehnici de
comunicare în varii grupuri profesionale în arealul îngrijirilor de sănătate. Testat deja
pe alocuri în România, introdus în câteva programe de formare inițială academică
(de exemplu, la Departamentul de Psihologie al Facultății de Psihologie și Științele
Educației, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași), IM va fi cu siguranță
prezent și în programele de formare continuă în viitorul apropiat precum și pe
agenda de cercetare asociată serviciilor psiho-sociale și medicale din România.
BIBLIOGRAFIE
Apodacă T. R. și Longabaugh, R. (2009). Mechanisms of change în Motivational

Interviewing: A review
and preliminary evaluation of the evidence. Addiction 104(5), 705–715.
Bogue, B. și Nandi, A. (2012). Motivational interviewing în corrections.
A comprehensive guide to implementing MI în corrections. Washington, D.C.:
U.S. Department of Justice, National Institute of Corrections.
Ingersoll, K.S. et al. (2015). Motivational Interviewing support for a behavioral health
internet intervention for drivers with type 1 diabetes. Internet Interventions 2,
103-109.
Miller, W. R. și Rose, G. S. (2009). Toward a theory of Motivational Interviewing. Am
Psychol. 64(6): 527–537.
McMaster, F. și Griva, K. (2015). Motivational interviewing across cultures: Training
notes. The European Health Psychologist 17(3), 122-128.
- 197 -
Powell, P. W., Hilliard, M. E., și Anderson, B. J. (2014). Motivational Interviewing to

promote adherence behaviors în pediatric type 1 diabetes. Curr. Diab. Rep.
14(10), 1-14.
Aungst, J., Haas, A., Ommaya, A., Green, L. W. (Eds.). (2003). Steps to Improve the
Translation and Dissemination of the Results of Clinical Research. Washington,
D.C.: The National Academies Press.
Arkowitz, H. şi Miller, W. R. (2008). Learning, applying, and extending motivational
interviewing. În Hal Arkowitz, Henny A. Westra, William R. Miller, şi Stephen
Rollnick (Eds.). Motivational interviewing în treatment of psychological
problems. (pp. 1- 25). NY: Guilford Publications.
Evans, D. R., Hearn, M. T., Uhlemann, M. R., Ivey, A. E. (1989). Essential interviewing.
A programmed approach to effective communication. (Third ed.). Pacific Grove,
CA: Brooks/Cole Publishing Company
Gavrilovici, O. (2007). Consiliere psihopedagogică. În Universitatea ”Alexandru Ioan
Cuza” din Iași, Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației. Psihologie.
Învățământ la distanță. Anul IV. Semestrul II. (pp. 308-350). Iași: Editura
Universității ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Gavrilovici, O. (2004). European perspectives on the Chronically Ill. Frankfurt am
Main, Germany: Peter Lang.
Gavrilovici, O. (2009). Consilierea motivațională în mediul organizațional. În Ticu
Constantin, Determinanţi ai motivaţiei în muncă – de la teorie la analiza
realităţii organizaţionale. Iași: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
Gavrilovici, O. (2010). Stagii de practică pentru studenţi. Un model de integrare a
experienţelor profesionale în Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
(prezentare la Școala de Vară internațională ”Universitatea în Societate, UNISO,
7-11 iulie 2010, Timișoara, Universitatea de Vest).
Greiner, A. C. și Knebel, E. (2003). Health Professions Education: A Bridge to Quality.
Washington, DC: National Academies Press.
Hargie, O. (2006). Handbook of communication skills. NY: Routledge.
Highley, J. C. şi Cooper, C. L. (1996). Counselling în the workplace. În R. Bayne (Ed.).
New directions în counselling. (pp. 109-122). London: Routledge.
Klykylo, W.M. și Kay, J.L. (2005). Clinical Child Psychiatry. (Second Edition).
Chichester, England: John Wiley & Sons.
Levinson, W., Roter, D. L., Mullooly, j. P., Dull, V. T., & Frankel, R. M. (1997).
Physician-patient communication. The relationship with malpractice claims
among primary care physicians and surgeons. Journal of American Medical
Association, 277(7), 7.
Miller, W. R. et. al. (1989). Motivational enhancement therapy manual. A clinical
research guide for therapists treating individuals with alcohol abuse and
dependence. (Project MATCH Monograph Series, Volume 2). Washington, D.C.:
NIAAA.
- 198 -
Miller, W. R. şi Rollnick, S. (2002). Motivational interviewing. Lessons preparing

people for change. (Second edition). New York: The Guilford Press.
MINT website. http://www.motivationalinterview.org/ (16 februarie 2009)
Ng, Y-K. (2001). Fairness and welfare: An introduction. Pacific Economic Review 6 (2),
pp. 169-177.
NIH (1996). NIAAA Reports Project MATCH Main Findings. http://www.niaaa.nih.gov/
NewsEvents/NewsReleases/match.htm (16 noiembrie 2012)
Rollnick, S., Miller, W. R., Butler, C. C. (2008). Motivational interview în health care:
Helping patients change behavior. NY: The Guilford Press.
Roman, P. M. şi Blum, T. C. (1989). Alcohol problem intervention în the workplace.
Data on present status and future implications. în Alcohol Health & Research
World 13 (4), pp. 375-380.
Sen, A. (2004). Dezvoltarea ca libertate. Bucureşti: Editura Economică.
Shearer, H. M. și Evans, D. R. (2001). Adherence to health care. în S. Kazarian and D.
R. Evans (Eds.). Handbook of cultural health psychology. (pp. 113-138). San
Diego, CA: Academic Press.
Smelser, N. J. și Baltes, P. B. (Eds.) (2001). International encyclopedia on the Social
and behavioral sciences. (Volume 26). Oxford: Elsevier.
Stewart, M. A. (1995). Effective physician-patient communication and health
outcomes: A review. Canadian Medical Association Journal, 152(9), 1423-1433.
White, M. (2007). Maps of narrative practice. New York, NY: W. W. Norton.
- 199 -
MASS-MEDIA ȘI COMUNICAREA ÎN SĂNĂTATE
Nicolae LUPAȘCU, Diana BULGARU ILIESCU
INTRODUCERE
Proces practic prin definiţie, comunicarea este puţin abordată sub raport
teoretic. În studiul comunicării, accentul cade pe semnificaţia sa practică şi îşi pierde
din vigoare, îşi diminuează din forţă, în demersul teoretic. Iar când acesta se
manifestă, într-o formă sau alta, rezervele nu întârzie să apară.
Studiul comunicării s-a declanşat sub două presiuni: ascensiunea opiniei publice şi
afirmarea presei, procese îngemănate, legate prin multiple conexiuni, de care nu suntem
neapărat, sau intotdeauna, conştienţi. În momentul când se discută deschis despre
opinie publică, problemele comunicării figurează deja pe agenda cercetării sociale.
Odată cu dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de comunicare în masă,
comunicarea s-a autonomizat ca proces şi domeniu de sine stătător de studiu şi
cercetare.
Dinamica schimbărilor comportamentelor sociale în raport cu noile mijloace de
comunicare în cadrul campaniilor publice determină nevoia evaluării permanente a
tendinţelor și a evoluţiei acestor schimbări, care au loc în rândul publicului sau a
opiniei publice.
În evoluția comunicării publice s-a trecut prin diferite stadii ale raportului dintre
canal, emițător și receptor, sau presă, comunicator și audiență. Dacă într-o primă
fază s-a beneficiat de un acces relativ larg și facil la instituţiile și organizaţiile media,
s-a trecut apoi la faza de recunoaştere a puterii pe care o au organizaţiile și
instituţiile media în raport cu instituţiile statului, mass-media căpătându-și titlul de
“a patra putere în stat”.
Vom discuta așadar în cele ce urmează despre mass-media, comunicare,
oprindu-ne și asupra câtorva particularități ale comunicării în sănătate.
1.MASS-MEDIA
1.1. Considerații generale

Mass-media poate fi definită într-un sens mai larg ca reprezentând ansamblul
mijloacelor de informare în masă sau chiar drept comunicarea de masă, în totalitatea
Mass-media și comunicarea în sănătate
sa. Termenul de mass-media a fost obținut prin alăturarea cuvântulului englez mass
(masă de oameni) şi a cuvântului latin media, pluralul substantivului medium (mijloc,
mediu), realizându-se astfel o expresie consacrată ulterior în toată lumea.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române, ediția a II-a, termenul de
mass-media desemnează “ansamblul mijloacelor și modalităților tehnice moderne
de informare și influențare a opiniei publice, cuprinzând radioul, televiziunea, presa,
internetul etc.; mijloace de comunicare în masă” (Dicționarul explicativ al limbii
române, 2009).
Ioan Drăgan (2009), în „Paradigme ale comunicării de masă”, spune că mass-
media “se referă la suporturile și mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor
(instrumentele comunicării), pe când noțiunea de comunicare de masă se referă la
ansamblul procesului de comunicare” (Drăgan, 2009, p.40).
Mihai Coman (2007), afirmă că termenul de mass-media s-a format “prin sinteza
dintre un cuvânt englez (mass), care trimite la masa de consumatori ai acestor forme
culturale, și un cuvânt latin (media), în forma sa de plural, care se referă la
suporturile pe care sunt fixate mesajele respective” (Coman, 2007, p.23). Autorul îl
citează pe Yves Lavoine (1997), care urmărind diversele accepții ale conceptului de
media, vorbește de:
O tehnică sau un ansamblu de tehnici de producere a mesajelor și de
fabricare a suporturilor, respectiv transmiterea instantanee a mesajelor
printr-un canal anume, către un terminal;
Ansamblul mesajelor create cu ajutorul acestei tehnici;
Ansamblul organizațiilor care produc sau tratează aceste mesaje.
Chiar dacă la o primă vedere comunicarea de masă este de cele mai multe ori
identificată cu mass-media, la o aprofundare mai atentă din punctul de vedere al
teoriilor comunicării putem constata că cele două concepte nu sunt identice.
Încercând să identifice semnificațiile fiecărei componente a sintagmei de mass-
media, Simona Ștefănescu vorbește de amplitudinea mijloacelor de comunicare și de
accesibilitatea acestora unei mase mari de oameni (mass), dar și de un public (sau
mai multe publicuri), pe care le au mass-media.
Ținând cont de precizările terminologice de mai sus, autoarea definește
sintagma mass-media prin “totalitatea mijloacelor de comunicare pentru un mare
public, un public de masă” (Ștefanescu, 2009, p.175).
Spre deosebire de acesta, cel puțin din punctul de vedere al publicului, Jean-
Claude Bertrand (2001), definește mass-media ca “suporturile tehnice care servesc
la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separați” (Bertrand, 2001,
p.19), arătând totodată că sintagma de mass-media e tot mai puțin acoperitoare
pentru pleiada de suporturi existente, deoarece “prin acestă expresie se înțeleg
instrumentele tehnice care servesc la transmiterea mesajelor între o serie de
profesioniști ai comunicării și o audiență largă” (Bertrand, 2001, p.20).
- 201 -
Nicolae Lupașcu, Diana Bulgaru Iliescu
Autorul împarte astfel mass-media în trei mari categorii:

Mijloace tipărite (cărți, reviste, ziare etc.);
Mijloace bazate pe film (fotografia și cinematografia);
Mijloace electronice (radio, televiziune, telefon, videocasetofon, calculator etc.).
O ultimă definiție, poate și cea mai cuprinzătoare, referindu-se la noțiunile de

mass și media, împreună, le definește ca „suporturile/mijloacele prin care se
transmit mesaje unui public numeros, dar ele împreună semnifică și amplitudinea
socială a mesajului, simultaneitatea receptării lui pe o arie largă și chiar,
standardizarea consumului de produse culturale, concomitent cu un nivel scăzut de
receptivitate” (Ștefanescu, 2009, p.176).
1.2. Comunicarea de masă
De cele mai multe ori „comunicarea de masă” reprezintă o denumire

acoperitoare pentru tot ceea ce înţelegem prin mass-media, adică mai exact presa
tipărită, televiziunea, radioul, publicitatea, internetul şi aşa mai departe.
O analiză mai în detaliu din punctul de vedere al comunicării ne arată însă
diferenţele dintre cele două noţiuni menţionate mai sus.
Termenul de masă nu trebuie însă privit stricto senso, ca cel de masă din teoria
societăţii de masă, sau ca având semnificaţia dată de R. Park, adică însemnând o stare
socială eterogenă, lipsită de reguli ori tradiţii. Semnificația corectă în acest caz este
cea de diversitate a mijloacelor de comunicare, de accesibilitate de către un număr
semnificativ de oameni, care alcătuiesc un public și care este definit prin
dinamismul, prin participarea sa.
Să definim însă și noţiunea de public, în accepțiunea noastră. In extenso,
termenul definește orice populație preocupată de o anumită problemă, afectată de o
anumită acțiune sau care aderă la o idee. Așadar termenul de public este perceput ca
fiind activ, în opoziție cu cel de masă în accepția sa pasivă.
Gabriel Tarde (2007), în cartea sa Opinia și mulțimea, definea publicul, încă de la
începutul secolului XX, ca fiind „o mulțime dispersată, în care influența indivizilor unii
asupra celorlalți a devenit o acțiune la distanță, unde distanțele sunt din ce în ce mai
mari” (p.18). Tarde face însă o clară deosebire între noțiunile de public și mulțime,
spunând că „formarea unui public presupune, deci, o evoluție mentală și socială
mult mai avansată decât formarea unei mulțimi” (Tarde, 2007, p.22).
Revenind la diferența dintre masă și public, aceasta a fost evidențiată și de C.
Mills, care în lucrarea The Power Elite vorbea de patru variabile care le deosebesc:
• Raportul emițători / receptori;
• Sistemul de comunicare;
• Relația opinie – acțiune;
- 202 -
• Relația putere – indivizi.
Astfel, în funcție de comunicarea din interiorul societății, putem avea fie o

comunitate de publicuri, alcătuită pe baza liberei circulații a opiniilor, fie o societate
de masă, la care oamenii sunt vulnerabili la diferite forme de influență.
Ajungând în sfârşit la conceptul în discuţie, acela de „comunicare de masă”, vom
întâlni şi în acest caz o multitudine de puncte de vedere, deoarece majoritatea
autorilor se feresc de a da o definiţie in stricto senso.
O definire mai largă a conceptului ar putea fi aceea care „vede” în comunicarea
de masă întregul proces al transmiterii mesajelor comunicaţionale prin intermediul
mijloacelor, instrumentelor sau suporturilor tehnice.
W. Severin şi J. Tankard (2004) văd comunicarea de masă ca fiind definită prin trei
caracteristici:
o comunicarea de masă este direcţionată către o audienţă mare, anonimă şi
eterogenă;
o mesajele acesteia sunt transmise public şi sunt astfel construite încât să
penetreze simultan majoritatea membrilor audienței;
o comunicarea operează într-un sistem organizat complex şi care presupune
resurse semnificative.
Ioan Drăgan (1996), atrage atenţia asupra problemelor apărute în urma folosirii
inadecvate, ca sinonime, a termenilor precum mass-media, mijloace de comunicare
ori comunicare de masă. Acesta precizează că termenul comunicarea de masă este
„un proces social specific în care sunt folosite mass-media sau medium-urile de masă
de către profesioniștii comunicării, acest proces implicând o practică
comunicațională particulară și adresându-se unei audiențe de masă” (Drăgan, 1996,
p.40).
În viziunea lui John B. Thompson (1999), comunicarea de masă poate fi înțeleasă
drept „procesul de producere instituționalizată și de răspândire generalizată a
bunurilor simbolice prin fixarea și transmiterea informației sau a conținutului
simbolic” (Thompson, 1999, p.30). Simbolul are inclus în el atât informația, cât și o
serie de înțelesuri codate, asupra cărora s-a convenit, el reunește o serie de trăsături
generale care fixează un eveniment, o emoție, o stare de spirit. Simbolul asigură
transmiterea unor informații care au incorporate dimensiuni afective și atitudinale.
Și Jean-Claude Bertrand (2001), dă o definiție comunicării de masă, acesta
caracterizând-o drept „un proces prin care profesioniștii comunicării folosesc un
suport tehnic pentru a difuza mesaje, într-o manieră amplă, rapidă și continuă cu
scopul de a atinge o audiență largă (…). Comunicarea de masă este deci, o
comunicare mediatizată” (Bertrand, 2001, p.19).
Harold Lasswell, pornind de la propriul model al comunicării, bazat pe cele cinci
întrebări fundamentale, cine spune?, ce spune?, prin ce canal?, cui? și cu ce efect?,
- 203 -
definește comunicarea de masă printr-un proces social, în care cel care spune e
reprezentat de o organizație în care lucrează profesioniști ai comunicării, canalul de
transmitere este reprezentat de o tehnologie de difuzare, iar cel căruia i se
adresează comunicarea este reprezentat de o audiență largă, formată din indivizi
numeroși, anonimi și dispersați într-un areal semnificativ.
Marshall McLuhan simplifică modelul comunicării de masă propus de Lasswell,
reducând acestă paradigmă la doar doi termeni: ce se spune?, altfel spus mesajul și
mijlocul de comunicare și cine spune?, adică emițător și receptor. În sprijinul acestei
idei, autorul menționează faptul că: „societățile se deosebesc între ele mai mult prin
natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conținutul comunicării”
(Tran și Stănciugelu, 2003, p.120).
Nu în ultimul rând, vine abordarea lui Denis McQuail (1999), care vede în
comunicarea de masă un model unde adesea „nu există o relație distinctă,
analizabilă, între transmițător și receptor, iar cadrul de referință și conceptele
utilizate anterior nu ne prea mai sunt de folos” (McQuail, 1999, p. 172).
1.3. Efectele comunicării de masă
O parte dintre cercetările întreprinse până acum au căutat să dovedească că

efectele directe ale comunicării de masă asupra atitudinilor și comportamentelor
sunt fie inexistente, fie reduse și foarte greu de măsurat.
Paul Attallah conchidea chiar că cercetările din anii ’50 introduceau o teorie
funcționalistă a comunicării de masă, care scotea în evidență următoarele aspecte:
- Mass-media este slabă, în timp ce influențele interpersonale sunt puternice;
- Ascultarea mass-media este selectivă;
- Mediile nu produc totdeauna efectele așteptate;
- Mesajele nu ajung direct, ci mediat, la public;
- Mesajele circulă „în trepte” - la liderii de opinie și abia apoi în rețeaua
grupurilor de apartenență.
Considerăm că această abordare este una simplistă și neadecvată, deoarece

efectele comunicării de masă nu trebuie căutate „la suprafață” ca în cazul, spre
exemplu, comunicării interpersonale. Studiile întreprinse de Blumber și McQuail,
referitoare la comunicare, au demonstrat indubitabil faptul că publicul așteaptă de la
mijloacele de informare (mass-media) știrile și informațiile necesare pentru a-şi
îndeplini rolul în procesul comunicării sociale, iar acestea de cele mai multe ori
reușesc.
Criticii efectelor procesului comunicării de masă sunt cei care iau în considerare
doar efectele pe termen scurt și le ignoră pe cele pe termen lung, cum ar fi, de
exemplu, faptul că în societățile democratice oamenii sunt în cunoștință de cauză și
- 204 -
au opinii despre multe subiecte care le depășesc nivelul de competență, tocmai

datorită accesului la mijloacele media.
Ținând cont de aceste aspecte, nu putem să nu vorbim despre efectele clare ale
mass-media asupra publicurilor. Mai mult chiar, mass-media sunt cele responsabile de
crearea „imaginilor din mintea noastră”, așa cum Walter Lippman denumea opinia
publică.
Extrem de importante sunt și consecințele comunicării de masă în alte zone de
interes, cum ar fi cele ale cunoașterii, opiniilor sau ale credințelor, întrucât aceasta se
adresează nu numai indivizilor, ci și instituțiilor, grupurilor, societăților în ansamblul
lor. Avem de-a face practic cu un act colectiv de comunicare care nu poate fi tratat
simplist, doar din perspectiva emițătorilor și receptorilor individuali.
Un alt aspect important legat de comunicarea de masă este cel legat de accesul
la procesul de comunicare și controlul acestuia, în sensul că acestea pot crește odată
cu creșterea puterii sociale, a statutului social.
În comunicarea de masă, procesul comunicării se desfășoară aproape în
întregime pe verticală, transmițând mesajul celor mai puternici către cei mai slabi,
adică de sus în jos. Din acest motiv, comunicarea de masă este considerată o resursă
de putere aflată în slujba grupurilor de interese care patronează media. Piața media
este însă controlată printr-un sistem de criterii și reguli unanim acceptate, dar și prin
mecanisme de control care limitează sau protejează după caz, atât pe emițători, cât
mai ales pe receptori. Avem deci de-a face cu o relație de putere, însă aceasta este
una moderată, întrucât influența se exercită doar prin mijloace persuasive și nu prin
cele de forță. De aici și opinia unor autori despre puterea uneori limitată a
comunicării de masă, datorată caracterului voluntar al receptării mesajelor de către
public.
În ultima perioadă au fost modificate mult ipotezele modelului comunicațional
al consumatorului, ajungându-se la următoarele concluzii privitoare la efectele
media (Drăgan și Beciu, 1998):
- Comportamentul comunicațional al oamenilor este motivat de un scop
anume; oamenii sunt capabili să aleagă singuri media și conținutul acesteia;
- Oamenii selectează și folosesc mijloacele de comunicare în masă în scopul
satisfacerii propriilor nevoi de cunoaștere; în loc de a fi folosiți de către
media, oamenii selectează și folosesc ei media;
- Comportamentul comunicațional al oamenilor este influențat de o
multitudine de factori sociali și psihologici; așteptările față de media sunt
modelate de predispoziții, mediu și interacțiune;
- Mijloacele media concurează cu alte forme de comunicare (numite și
alternative funcționale), pentru selecția și utilizarea în scopul satisfacerii
nevoilor și așteptărilor publicului;
- Oamenii sunt mai influențabili decât media în această relație, însă nu
întotdeauna; o anume inițiativă poate media modelele și consecințele
utilizării media.
- 205 -
1.4. Mass-media – canale de comunicare publică
În evoluția comunicării publice s-a trecut prin diferite stadii ale raportului dintre
canal, emițător și receptor, sau presă, comunicator și audiență. Dacă într-o primă
fază s-a beneficiat de un acces relativ larg și facil la instituţiile și organizaţiile media,
s-a trecut apoi la faza de recunoaştere a puterii pe care o au organizaţiile și
instituţiile media în raport cu instituţiile publice, apoi apare ideea de mass-media și
mai apoi, bineînțeles, s-au diversificat foarte rapid canalele de comunicare ale mass-
media, atât în sensul apariţiei unor canale noi (internet și comunicare mediată de
calculator), cât și în sensul proliferării posturilor de radio, TV, număr de publicaţii în
presa scrisă.
Fazele calitativ distincte din evoluția acestei comunicări sunt determinate de
schimbările majore din plan social, cultural și tehnologic al omenirii. Aceste
schimbări au determinat la rândul lor alte schimbări, în cascadă, în planul instituţiilor
și bineînțeles, a comunicării publice. Cultura de masă, asociată comunicării de masă,
este în opinia lui Denis McQuail (1994), un produs popular, nonelitar, comercial,
omogen și nontradițional.
Istoriile succesive ale principalelor canale de comunicare au înregistrat, de-a
lungul timpului, prefaceri similare, dacă nu identice. Adică au urmat o schemă clasic-
evolutivă: au debutat, uneori timid, au evoluat spectaculos, strălucind pe cerul
comunicării, după care s-au aşezat în rând, facând loc pe firmament de fiecare dată
unei noi apariţii. Aşa s-a întâmplat cu toate, începând cu cartea, presa scrisă,
fotografia, filmul, radioul, televiziunea – care a trecut tăcut în front – şi deja
strălucitorul internet cu toate artificiile sale.
Putem admite în zilele noastre o nouă perspectivă asupra mass-media bazată pe
următoarele concepte:
- Publicul consumator de media este format din membri activi care folosesc
media pentru satisfacerea unor nevoi legate de: informare, supraveghere a
mediului, divertisment şi contact social şi evitare a plictiselii.
- Publicul consumator de media este conştient de nevoile pe care le are şi de
foloasele pe care le aşteaptă de la media.
- Efecte diferite ale mass-media în rândul publicului consumator apar în urma
utilizării diferite a media pentru satisfacerea unor nevoi diferite.
- Publicul consumator de media îşi autoevaluează nivelul de satisfacţie.
- Mass-media intră în competiţie cu alte surse de satisfacere a diverselor
nevoi.
Toate aceste idei conduc la conluzia că receptorul media are anumite scopuri,
este raţional, iar utilizarea media este un proces de căutare a acelei informaţii
capabile să satisfacă nevoile articulate în mod limpede. Individul dialoghează într-un
- 206 -
anumit fel cu mijloacele de comunicare în masă, în funcţie de nevoile sale

considerate ca preexistente (Miege, 1998, p.36).
Canalele de comunicare vin cu o ofertă bogată în ceea ce priveşte formele de
manifestare. Ne referim aici la mass-media în sensul lărgit al termenului, la o
abordare actualizată a tipologiei acesteia. Nu mai putem, în 2015, când vorbim
despre mass-media, să avem în vedere doar afișul, ziarul, radioul și televiziunea.
Odată cu boom-ul declanșat de noua tehnică de calcul, aşa cum spuneam, este
timpul pentru IT să strălucească. Şi aşa face. Acesta a preluat inițiativa și dictează
tendințele, chiar și în comunicarea publică, așa cum o face și în multe alte domenii. Nu
putem să negăm sau să neglijăm rolul noii tehnologii în fluidizarea comunicării în
general, sau al vitezei, al accesibilității, pentru că evidența e strivitoare.
Vom încerca în cele ce urmează să realizăm o clasificare a canalelor de
comunicare publică, încercând mai multe abordări.
În funcție de forma de apariție, putem avea:
- tipărite, aici intrând tot ce înseamnă presa scrisă: ziare, reviste etc., alte
tipuri de tipărituri care apar în campanile publicitare ori electorale, adică
flyere, afișe, bannere etc.;
- audio-video clasice, acestea fiind radioul, cinema și televiziunea;
- internet-new media, cuprinzând tot arsenalul multimedia facilitat de acest
mediu al mediilor.
În funcție de tipul de comunicare, canalele media pot fi:
- directe, atunci când între emițător și receptor nu se interpune nimic, iar aici
putem vorbi despre mitinguri, conferințe, prelegeri, tot ceea ce ţine de
sistemul de mailing, fie el clasic sau electronic, precum și blog-uri, site-uri de
socializare etc.;
- indirecte sau mediate - aici avem afișe, ziare, reviste, radio, televiziune,
cinema, internet-ca mediu de retransmisie a canalelor clasice mai înainte
enumerate.
În funcțe de mediul de transmisie pe care-l folosesc, media pot fi:
- fizic palpabile: ziare, cărți, reviste, afișe etc.;
- eterice: a) analogice: radio, televiziune, stații de radio amplificare, cinema
etc.;
b) digitale, satelit: internet, podcast, T DAB, DRM, HD Radio, TV-HD etc.
Marshall McLuhan (2011), împarte media în calde și reci descriind principiul care
le diferențiază: „Un mediu fierbinte este un mediu care amplifică un singur simț în
înalta definiție. Înalta definiție este starea în care ești complet saturat cu date. O
fotografie este, din punct de vedere vizual, de înaltă definiție. Desenele animate sunt
de joasă definiție, deoarece este furnizată foarte puțină informație vizuală. (…) Pe de
altă parte, media fierbinți nu se lasă completate prea mult de audiență. Media
fierbinți determina o participare redusă, iar media reci, o participare crescută”.
- 207 -
(McLuhan, 2011, p.51). Din acest motiv, crede autorul, mediile diferite au efecte
foarte diferite asupra utilizatorului. O clasificare a mediei, conform principiului
amintit, ar putea fi:
- Media reci: telefonul, televiziunea, desenul animat, vorbirea, hieroglifele,
ideogramele, piatra, cuvântul scris, seminar, dialog;
- Media fierbinți: radioul, filmul, fotografia, alfabetul fonetic, hârtia, tiparul,
lectura, cartea.
Vom prezenta pe scurt, în cele ce urmează, cele mai importante (influente)

canale de comunicare:
1. Presa scrisă - Deși primele gazete au fost consemnate în Europa abia un
secol mai târziu de la apariția tiparului, adică la Strasbourg, Stuttgart și Praga
(1610), la Amsterdam (1620), Paris, La Gazette (1631), iar la Londra (1665) -
The Oxford Gazette (viitorul The London Gazette), dobândirea caracterului de
masă al presei scrise se va face abia odată cu dezvoltarea transportului
public, a trenului mai ales, și cu ieftinirea ziarului care va da posibilitatea
oricui să-și permită să-l cumpere, iar faptul divers – din conținutul lui – va
satisface gusturile și curiozitatea unui public lărgit, cu un nivel de cultură mai
scăzut.
Presa scrisă, și mai ales ziarul, a dominat prima jumătate a secolului XX, cedând în
două rânduri supremația, odată în fața radioului și a doua oară în fața televiziunii
pentru ca, mai apoi, aceasta să cedeze locul internetului. Desigur, vorbim aici despre
tendinţe de ansamblu pentru care identificăm şi evoluţii inegale, care îndeamnă la o
abordare nuanţată şi prudentă.
Presa scrisă îşi stabilizează raza de influenţare undeva între 6-7% din populaţie,
cu specificități de la ţară la ţară, de la regiune la regiune, aceasta cunoscând în
ultimile decenii reaşezări interne semnificative, în sensul creşterii audienţei şi a
tirajului publicaţiilor săptămânale, concomitent cu afirmarea presei locale în peisajul
publicistic. Impactul real al presei scrise se situează deasupra cifrelor menţionate. În
cazul presei scrise, însă, tirajul nu este egal niciodată cu numărul cititorilor,
întotdeauna este mai mare. Specialiștii dau ca factor de multiplicare cifre din
intervalul 4-8. Argumentarea este că un ziar este citit, de obicei, de membrii unei
familii, vecini, prieteni sau colegi de serviciu. Cu tot bombardamentul actual de
informații venit pe filiera radioului, televiziunii sau internetului care facilitează
ajungerea informației în timpi mici la destinatar, audiența presei scrise nu va scădea
sub cifra menţionată.
2. Radioul – Marconi, în anii ‘90 ai secolului XIX, concepe primul telegraf fără
fir prin care transmite mesaje codate. Din acest motiv este recunoscut drept
unul dintre părinții radioului a cărui paternitate este larg disputată de Hertz,
Popov, Lodge sau James Maxwell.
- 208 -
Radioul, începând cu anii ’30 ai secolului trecut, cunoaşte ascensiunea despre

care, știm cu toții, joacă un rol foarte important în cel de-al Doilea Război Mondial.
Astfel, presa scrisă face un pas în urmă, înregistrând un anumit declin în faţa radioului.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial radioul devine lider al comunicării, iar în
perioada postbelică, declinul presei tipărite se accentuează în contextul afirmării
televiziunii ca „regina mijloacelor de comunicare”.
Odată cu evoluţia tehnologiei, cu modernitatea, radioul, se pare, începuse să devină
învechit, acesta fiind un exponent al culturii patriarhale care strângea familia în jurul
lui pentru a-și produce efectele pe tărâmul comunicării. Apariția tranzistorului
rezolva problema de independență și de mișcare. Tranzistorul nu era „doar portabil,
ci şi individual” (Flichy, 1999, p.203). O prezenţă discretă, elibera persoana, îi lăsa
dreptul de a-şi organiza cum doreşte timpul, putea fi folosit oricând. Aparatul a
influențat inclusiv dinamica socială, activitatea și legătura familială chiar
„dezagregarea grupului familial: fiecare îşi duce tranzistorul în colţişorul său […]. El nu
te împiedică nici să lucrezi, nici să vorbeşti, nici să te mişti, el ritmează cotidianul […].
Te însoţeşte precum o haină sau un vis” (Flichy, 1999, p.203).
Tranzistorul a marcat multe puncte în bătălia dintre radio și televiziune în
favoarea celui dintâi, salvând practic radioul de la retrogradare, tocmai datorită
accesibilității, mobilității, costului și a răspunsului, mult mai rapid, la nevoia de
informare a individului.
3. Televiziunea – Odată ce mirajul sunetului transmis la distanță a intrat în
cotidian, devenind obișnuință, o altă așteptare se ivea la orizont: a vedea
despre ce se vorbește, a vedea la distanță, a vedea informația era
următoarea provocare. În doar câteva decenii a fost posibilă trecerea de la
spectacolul sonor la spectacolul vizual.
John Logie Baird, un englez cu origine scoțiană, înființează prima societate de
televiziune din lume, Television Limited, iar Post Office-ul britanic îi repartizează o
frecvență pentru experimentarea noului sistem de emisie. În 1929 are loc prima
emisie cu imagine din 30 de linii, urmând ca în 1930 să sincronizeze sunetul cu
imaginea.
Ideea de bază de la care a pornit televiziunea în realizarea grilei sale de
programe a fost viața ca un spectacol menit să impresioneze. Din acest motiv s-a
pornit cu transmisia unor piese de teatru, concerte, parade de modă, curse de cai și
deasemenea, imagini și informații despre calamități naturale, accidente, în general
lucruri menite să impresioneze, să atragă atenția atât în sens pozitiv, cât și negativ.
Din acest motiv televiziunea captează şi supune audienţa. Cele mai atractive şi mai
urmărite sunt emisiunile sportive, divertismentul, muzica, știrile etc.
4. New media – internetul - Extinzând raționamentele lui Marshall McLuhan
(2011), putem spune că internetul, sau cultura internetului, creează
unifomitate la nivel global, adică este factor favorizant al satului global, al
globalizării, așa cum fiecare canal media a fost la rândul său, doar ponderea
- 209 -
diferențiindu-le în rolul jucat în acest proces. Considerăm că, datorită

internetului, putem spune că de-acum omenirea a intrat în era gutenberg
digitală.
În România, data oficială la care se consideră că a intrat internetul este
26 februarie 1993, atunci fiind înregistrat domeniul „ro” în IANA (Internet Assigned
Numbers Authority), organismul internațional care se ocupă de administrarea
domeniilor de internet.
Rețeaua de internet a fost pornită în urmă cu 40 de ani ca unealtă servind unui
scop militar (așa cum au pornit multe alte descoperiri ale lumii) și a ajuns în prezent să
fie una globală, practic infinită, dominând indubitabil lumea comunicării. Rolul
formator al noului mediu, poate că n-a mai fost atât de important din vremea
apariţiei tiparului, care a permis devenirea modernă a Europei.
Trăim, fie că ne place sau nu, în epoca Facebook. La sfârșitul anului 2009 numărul
conturilor de Facebook nu depășea 900 de mii. Din datele pe care le anunţau în
ianuarie 2012, la Bucureşti, Facebrands.ro şi Facebrands PRO reieșea faptul că la
acea dată erau 4.4 milioane utilizatori de Facebook în România (4.406.580). Numărul
de utilizatori ai acestei reţele sociale a crescut apoi intr-un ritm galopant, astfel încât
în 2014 erau 7 milioane, iar în martie 2015 se înregistrau nu mai puțin de 8 milioane
de utilizatori cu conturi de Facebook.
În România, internetul, şi acest lucru este cert, nu mai poate fi neglijat atunci
când se iau în calcul canalele de comunicare publică. Aici nu trebuie să facem
abstracţie de cifre. Adică trebuie luată în calcul rata de penetrare a internetului, care
în 2012 era undeva pe la 40% din populația țării, pentru ca în 2013 să fie de 49%, iar
în prezent să treacă de 52%.
Fără să vorbim aici despre efectele mass-media, ne vom apleca doar asupra
implicațiilor new media asupra restului media. Implicații care nu sunt foarte multe,
dar sunt foarte grave. Grave pentru că le va înghiții total, așa cum anunța într-un
articol din octombrie 2011 AFP (Agenția France Press). Francis Garry, șeful Organizației
Mondiale a Proprietății Intelectuale, declara pentru La Tribune de Geneve, că în
câțiva ani nu vor mai exista edițiile ziarelor tipărite în forma pe care noi o cunoaștem
astăzi. Mai mult, el spunea că există studii care arată că ziarele tipărite vor dispărea
până în 2017 în Statele Unite, iar în restul lumii vom mai avea ediții tipărite până în
2040.
1.5. Efectele și influența mass-media
Efectele comunicării media reprezintă un subiect extrem de vast, tratat în

numeroase studii de pe tărâmul științelor comunicării. Dacă este să analizăm doar
opera „titanilor” americani ai comunicării, începând cu Harold Lasswell și Carl
- 210 -
Hovland, și continuând cu Paul Lazarsfeld sau Elihu Katz, ne dăm seama că opera lor
s-a aplecat cu predilecție asupra cercetării efectelor media.
Din momentul în care a devenit o necesitate a lumii de astăzi, sistemul
comunicării mediatice s-a impus drept un actor primordial al socialului, influențând
toate componentele importante ale societății: politicul, economicul, socialul, cultura
ori viața cotidiană a fiecăruia dintre noi.
Una dintre principalele cercetări asupra mijloacelor mass-media o constituie cu
siguranță analiza modului în care acestea influenţează indivizii și societatea în
ansamblul ei. Modul în care acestea acționează asupra oamenilor poartă în cărțile de
specialitate nume precum „efectele” sau „influențele” media asupra publicurilor
(Petcu, 2002, p.52)
Termenul de efecte este cel care dă o greutate mai mare în comunicare, acesta
fiind folosit pentru a descrie posibile consecințe directe sau un impact major al
mesajelor media asupra publicului (O’Sullivan și Hartley, 1997)
Primele studii referitoare la efectele media au fost legate de conceptele de
„societate de masă” și de „cultură de masă”, în care de regulă indivizii trăiau izolați,
lipsiți de o concepție cultural-integratoare, și unde mijloacele de comunicare în masă
erau atotputernice (capabile să impună fără probleme deosebite modelele de
comportament sau ideile și informațiile conținute în mesajele lor).
După anii ’50, cercetările asupra fenomenelor comunicării de masă au contrazis
modelul anterior și au scos în evidență atitudinea activă și critică a publicului. Acesta
a fost, considerăm noi, momentul în care greutatea comunicării s-a transferat asupra
legăturii dintre public și mesajele primite, asupra modului în care aceştia
interpretează conținutul mesajelor din presă. Această schimbare de paradigmă a fost
surprinsă perfect de către sociologul Elihu Katz, care vorbea de „trecerea de la
preocupările privind ceea ce mass-media face cu publicul la cele privind ceea ce
publicul face cu mass-media” (Cazeneuve, 1976, p.221).
Despre diferitele zone ale societății în care se pot resimți efectele comunicării
de masă vorbeşte și Denis McQuail (1997), care apreciază că mass-media poate
acționa preponderent asupra: indivizilor, grupurilor de indivizi, instituțiilor și
societății în ansamblul său. Autorul consideră totodată că sistemul media poate
influența personalitatea umană în următoarele dimensiuni: cognitivă (schimbarea
imaginilor despre lume – sau altfel spus „imaginile din mintea noastră”), afectivă
(constând în crearea sau modificarea atitudinilor sau sentimentelor) și
comportamentală (presupunând schimbări ale modului de acțiune al indivizilor, dar
și fenomene de mobilizare la nivelul societății).
Primele studii referitoare la efectele mass-media, efectuate de Carl Hovland și
echipa sa, au concluzionat că demersurile de comunicare planificată au efectele cele
mai puternice în ceea ce privește cantitatea de informații, efecte medii în ceea ce
- 211 -
privește atitudinile și efecte mici și obținute după o perioadă mai lungă de timp în
ceea ce privește comportamentele.
În cercetările clasice referitoare la efectele comunicării media, atitudinile joacă
un rol extrem de important. Acestea pot fi determinante în realizarea de conținuturi
media, în selectarea și multiplicarea informației, dar cel mai important, pot fi
influențate de mass-media. Atitudinile sunt esențiale întrucât pot semnaliza variația
sau constanța comportamentală a indivizilor.
Pe lângă atitudini, extrem de importante în conturarea teoriilor despre efectele
comunicării de masă sunt și opiniile, valorile și stereotipurile.
În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre cele mai importante teorii
(modele) cu privire la amploarea efectelor comunicării media, sintetizate în funcție
de efectele asupra indivizilor, grupurilor sau societății, în funcție de tipul de model
(liniar sau ciclic) și în funcție de tipul de efecte (directe sau indirecte), conform lui
Klaus Merten (apud. Balaban, 2009, p.97-98):
Fig. 1. Elementele principalelor teorii (modele) cu privire la efectele comunicării media

Elementele teoriei Tipul de efect
Denumire Accentul Receptor Context Perso- Soci- liniare Circu- Direc- Indi-
cade pe social nale ale lare te recte
Stimul - stimul Indivizi Societate x x x
răspuns atomizaţi de masă
Agenda tema individ Societate x x x
setting urbană
Uses-and- mesaj Receptor public x x x
gratification activ
Two-step- Informaţie individ grup x x x x x
flow / opinie
Spirala opinie individ Opinie x x x x x
tăcerii publică
2. COMUNICAREA
2.1. Comunicarea, domeniu de intersecţie interdisciplinar
Proces practic prin definiţie, comunicarea este puţin abordată sub raport
teoretic. Ea este prea mult absorbită de semnificaţia sa practică pentru a mai găsi
energie şi pentru demersul teoretic. Iar când acesta apare, într-o formă sau alta,
rezervele nu întârzie să se manifeste.
Comunicarea ca fenomen a devenit un proces care nu mai ascunde multe
mistere, putând fi văzută ca „purtătoarea valorilor unitare ale întâlnirilor între
- 212 -
indivizi sau ale schimbului precum şi a valorii comunitare a împărtăşirii” (Zemor,

2003, p.25).
Studiul comunicării s-a declanşat sub două presiuni: ascensiunea opiniei publice
şi afirmarea presei, procese îngemănate, legate prin mii de fire, de care nu suntem
neapărat conştienţi.
Putem vorbi despre comunicare ca proces social de sine stătător? Este un factor
structurant, sau, dimpotrivă, este topită în mulţimea proceselor şi activităţilor sociale, în
gesturi şi ritualuri simple sau cu valoare de simbol, în toată materia vieţii cotidiene?
Dacă abordăm această ultimă variantă, atunci acceptăm că marii întemeietori ai
studiului comunicării nu puteau veni decât din domenii conexe studiului comunicării
propriu-zise. Adâncind analiza fenomenelor psihologice, sociologice, lingvistice, ei au
dat peste „stratul” comunicaţional, peste semnificaţia comunicaţională a proceselor
investigate. Wilbur Schramm remarca interpătrunderea lucrurilor astfel încât
comunicarea pare să nu aibă un domeniu exclusiv al său, ea fiind îngemănată cu
procesul social în mişcare.
Odată cu dezvoltarea spectaculoasă a mijloacelor de comunicare în masă,
comunicarea s-a autonomizat ca proces şi domeniu de sine stătător de studiu şi
cercetare.
Cu toate acestea, comunicarea continuă să rămână în zona de graniţă a
ştiinţelor socio-umane, să împrumute teme, abordări, dezlegări, răspunsuri sau
fragmente de răspunsuri din aceste domenii. Comunicarea apare ca interfaţă socială
a unui întreg mănunchi de discipline socio-umane, valorificând multe din cuceririle
care apar în domeniul sociologiei, psihologiei, politologiei, lingvisticii etc.
Comunicarea reprezintă un „loc geometric” al multor procese sociale; oricâtă
amploare are – şi are – comunicarea de masă, majoritatea proceselor comunica-
ţionale sunt „topite” în masa problemelor sociale, trăiesc laolaltă cu acestea. Dacă
aceasta este realitatea ontologică, atunci va trebui să recunoaştem că studiul
comunicării este o disciplină de intersecţie, viitorul ei depinzând de înţelepciunea cu
care va şti să se conecteze şi să valorifice în beneficiul propriu şuvoiul de întrebări,
de dezlegări care circulă într-o intersecţie multidiciplinară.
Debutul anevoios al studiului comunicării nu este întâmplător; mai mult, el
fixează o realitate: comunicarea este o disciplină de intersecţie. În zilele noastre,
orice disciplină socială este, într-o anumită măsură, o disciplină de intersecţie;
comunicarea este prin excelenţă aşa ceva. Ea nu poate trăi decât absorbind şi utilizând
rezultate, dezlegări, uneori câmpuri problematice din disciplinele învecinate. Domenii ale
comunicării, cum sunt comunicarea interpersonală, comunicarea de grup, pur şi simplu
nu pot fi studiate în afara achiziţiilor din psihologie şi sociologie. Caracterul de
disciplină de intersecţie este accentuat şi de faptul că nu şi-a construit încă o
identitate bine conturată, cum este cazul celorlalte specializări socio-umane.
- 213 -
2.2. Definiții și modele ale comunicării
Definiţiile care insistă pe procesul de transmitere sau pe efectul pe care îl

produce comunicarea sunt numeroase. Pentru G.A. Miller, profesor de psihologie la
Universitatea din Princeton, „comunicarea este transmiterea unei informaţii de la un
punct la altul”(apud Gerstle, 2002, p. 33). „Comunicăm pentru a influenţa, pentru a
produce un efect în concordanţă cu intenţiile noastre”(apud Gerstle, 2002, p.33),
este de părere David K. Berlo, autorul celebrului model de comunicare intitulat
SMRC (sursă, mesaj, canal, receptor).
Conform lui I. Drăgan (2007), cea mai simplă definiție a comunicării este
“procesul de transmitere a informațiilor, ideilor și opiniilor de la un individ la altul,
de la un grup social la altul” (Drăgan, 2007, p.11). Osgood spunea că ”se vorbește de
comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă influențează un alt
sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi
transmise prin canalul care le leagă“ (apud Drăgan, 2007, p.18)
Shannon și Weaver, în încercarea de a da o definiție cât mai cuprinzătoare
comunicării, spuneau: ”cuvântul comunicare are un sens foarte larg; el cuprinde
toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident acesta include
nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în
fapt, toate comportamentele umane“ (apud Drăgan, 2007, p.18).
Limitându-ne doar la aceste definiții, vom prezenta pe scurt și două modele ale
comunicării, considerate și cele mai cunoscute. Primul, apărut în 1948, și publicat de
Harold Lasswell, este poate cel mai celebru model de reprezentare a comunicării.
Numit și modelul comunicării în pași, modelul lui Lasswell spune că un act de
comunicare poate fi descris corect dacă răspunde la următoarele întrebări: cine (sursa)
spune ce (conţinutul), prin ce canal (media), către cine (auditoriu), cu ce efect (impactul):
Fig.2. Modelul Lasswell
Shanon şi Weaver propun, în 1949, un al doilea model, numit și logica teoriei

matematice a comunicării. Comunicarea este înţeleasă mai întâi ca o sumă de factori
din care fac parte emiţătorul, mesajul, receptorul, codul, canalul şi situaţia. Apoi,
comunicarea este concepută asemenea procesului liniar, care este transmiterea
informaţiei conţinute în mesaj de la emiţător la receptor. Rezultă astfel că efectul pe
care îl produce comunicarea asupra destinatarului este ceea ce o caracterizează.
Sau, altfel spus, în acest model, un episod de comunicare se derulează astfel: sursa
- 214 -
codifică şi transmite mesaje pe un canal, destinatarul primeşte mesajul, îl decodifică

şi răspunde într-un anumit mod. Feedback-ul este răspunsul, reacţia inversă, a
Receptorului la mesajul trimis de Emiţător:
Fig.3. Modelul Shannon și Weaver
2.3. Comunicarea organizațională
Comunicarea organizațională nu este un proces spontan și natural, fapt pentru

care ea trebuie gândită astfel încât să poată permite în paralel atât coordonarea
(activitate având ca scop atingerea unui obiectiv dinainte stabilit), cât și armonizarea
(activitate cu scopul definirii unui țel comun).
Comunicarea trebuie să fie planificată conform unui plan strategic de ansamblu
al activității proprii fiecărei organizații. În absența acestuia, avem de-a face cu o
comunicare aleatorie, cu efecte finale negative asupra organizației.
Din punct de vedere al tipologiei comunicării într-o organizație, putem avea:
I. Comunicarea internă sau intraorganizațională – reprezintă schimbul de
informații (mesaje) care se realizează în interiorul unei organizații, atât pe
verticală cât și pe orizontală. Ținând cont de canalul de comunicare, putem avea
două tipuri de comunicare:
- Comunicarea formală – atunci când mesajele sunt transmise pe canale
prestabilite; este utilizată pentru transmiterea de informații necesare
desfășurării activității în organizație (regulamente de funcționare, acte
normative, adrese și circulare interne).
În cadrul acestui tip de comunicare, după direcția de desfășurare, putem avea
comunicarea de sus în jos (vertical descendentă), de jos în sus (verticală ascendentă)
sau pe orizontală.
Comunicarea de sus în jos este acel tip de comunicare inițiată de către conducerea
organizației și orientată spre nivelurile subordonate, prin care sunt transmise directive,
dispoziții, necesare aplicării regulamentelor și practicilor specifice organizației precum și
pentru stabilirea responsabilităților salariaților din subordine. Acest tip de comunicare
trebuie folosit preponderent pentru influențarea opiniilor, pentru modificarea
atitudinilor referitoare la politica organizației și în special pentru a pregăti salariații
pentru schimbările organizaționale. În lipsa unui feed-back adecvat, acest tip de
- 215 -
comunicare riscă să ducă la crearea unei falii între conducere și eșaloanele inferioare
ale organizației.
Comunicarea de jos în sus este acel tip de comunicare în care subordonații sunt
emițătorii mesajelor iar conducerea este pe post de receptor. Este o comunicare
necesară pentru luarea unor decizii manageriale, dar este totodată importantă
pentru subordonați, pentru că astfel își pot exprima opinii sau nevoi și pot duce la
sentimentul de valoare personală. Riscul asumat al acestui tip de comunicare este
uneori, apariția dezinformării intenționate a eșaloanelor superioare.
Comunicarea orizontală are loc între departamente situate pe același nivel
ierarhic într-o organizație și are ca obiectiv colaborarea pentru rezolvarea unor
probleme complexe (proiecte interdisciplinare, comisii de specialitate etc.). De multe
ori, acest tip de comunicare este mediată formal de către manageri.
- Comunicarea informală – este acel tip de comunicare în care schimbul de
informații are loc în afara canalelor oficiale, altfel spus prin canale create
spontan. Aceste canale apar și apoi se mențin în mod necontrolat, sunt într-
o permanentă modificare și sunt active la toate nivelurile operaționale. O
particularitate a acestor canale este aceea că apar în special în organizațiile
în care comunicarea formală lipsește, sau este foarte scăzută.
Atunci când comunicarea formală nu funcționează foarte bine, și în condițiile în
care informația trebuie să circule indiferent de situație, există pericolul să apară pe
canalele informale zvonurile, bârfele, care nu sunt deloc benefice organizației.
II. Comunicarea externă sau interorganizațională – de cele mai multe ori acest tip
de comunicare este confundat cu comunicarea managerială, deoarece managerul
este considerat responsabil de comunicarea organizației cu exteriorul. În realitate
nu doar managerul se ocupă cu acest tip de comunicare, existând la tot mai
multe organizații, în ultima vreme, departamente de comunicare și imagine,
putători de cuvânt etc.
Annie Bartoli, în “Managementul în instituții publice”, vorbește de diverse forme
ale comunicării externe, cum ar fi:
- Comunicarea externă operațională – constând în comunicarea unei părți
semnificative din angajați cu persoane din mediul extern al organizației
(clienți, furnizori, contractanți, autoritați locale etc.). Aceste schimburi de
informații cu mediul extern sunt deosebit de importante pentru organizație,
în special în proiectarea pe termen scurt a activității.
- Comunicarea externă strategică – se referă la două forme de comunicare,
mai exact la dezvoltarea de relații de comunicare cu mediul exterior
organizației, precum și la estimarea evoluțiilor și schimbărilor care se pot
produce în mediul extern și cu posibile implicații în funcționarea organizației
(în special mediul concurențial).
- Comunicarea externă cu rol de promovare – face parte tot din comunicarea
externă, dar se desfășoară într-un singur sens: dinspre organizație către
- 216 -
exterior. Acest tip de comunicare implică organizația în ansamblul ei, oferind

informații despre serviciile sau produsele pe care le oferă. Formele prin care
se manifestă acest tip de comunicare externă sunt publicitatea (prin
instituțiile mass-media sau prin propriile materiale publicitare), sponsorizările
(finanțarea unor activități externe), promovarea vanzărilor, organizarea de
standuri de prezentare la conferințe, forumuri etc.
2.4. Comunicarea publică
Comunicarea publică poate fi definită drept “un concept care desemnează

activitatea de elaborare, analiză și difuzare a unor informații de interes public și a
unor informații care vizează aplicarea regulilor, a procedurilor și luarea unor hotărâri
cu caracter juridic și/sau normativ” (Ștefănescu, 2009, p. 241).
Bernard Miege (2000) spunea că prin comunicarea publică se înțelege
“recurgerea din ce în ce mai clară și mai organizată din partea administrațiilor de stat
la mijloacele publicitare și la relațiile publice” (Miege, 2000, p.74).
Conform autorului Pierre Zemor (2003), comunicarea publică este “comunicarea
formală, care tinde către schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică și
spre menținerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituțiilor publice”
(Zemor, 2003, p.27).
Comunicarea publică nu trebuie confundată cu alte forme de comunicare,
oarecum apropiate, cum ar fi comunicarea politică, comunicarea instituțională ori
cea publicitară, în acest sens trebuind făcute câteva delimitări conceptuale.
În primul rând, comunicarea publică nu trebuie confundată cu cea politică
deoarece aceasta „nu se limitează doar la campaniile ministeriale, iar interesul de a
nu o transforma într-un apendice al comunicării politice este din ce în ce mai evident,
dată fiind diverisificarea metodelor și răspândirea acestora la toate eșaloanele
administrative” (Miège, 2000, p.74).
În al doilea rând, nu trebuie confundată cu comunicarea instituțională, întrucât
este mult mai complexă și nu presupune doar considerente de natură organizațională
sau instituțională, fiind indisolubil legată de modernizările ori transformările
petrecute în interiorul aparatului de stat, precum și în relațiile cu administrațiile
locale sau centrale. În fine, în al treilea rând, comunicarea publică nu trebuie
confundată cu cea publicitară, deoarece dacă prima face reclamă la anumite
produse pentru a fi cumpărate, cea de-a doua “încearcă să-i facă pe cetățeni
responsabili pentru alegerile lor în diverse domenii (sănătate, securitate, participare
la viața publică ș.a.)” (Ștefănescu, 2009, p. 242).
- 217 -
Mesajele publice sunt de cele mai multe ori complexe, având scopul de a
contribui la activitățile și misiunile de reglementare, de protecție sau de anticipare,
specifice comunicării publice:
De reglementare, pentru asigurarea funcționării și a menținerii unui echilibru
la nivelul statului modern; este absolut necesară informarea cu privire la
aplicarea regulilor care trebuie respectate;
De protecție, fie că vorbim de securitatea bunurilor și a persoanelor, fie că e
vorba de recomandări privind prevenția sau reprimarea, sănătatea sau
socialul, repartiția bugetelor ș.a.;
De anticipare, de pregătire a viitorului, deoarece serviciilor publice le revine
misiunea cercetării fundamentale a educației, sănătății, protecției mediului
etc.
Relația instituție publică – cetățean nu are nici pe departe simplitatea unei

relații comerciale ori claritatea unei relații contractuale, deoarece „comunicarea
realizată de către instituția publică presupune un schimb cu receptorul, care este,
mai mult sau mai puțin, și emițător. Tocmai caracterul activ al receptorului stabilește
comunicarea” (Zemor, 2003, p. 38).
În comunicarea publică se întâlnesc trei tipuri specifice de comunicare, după
cum urmează:
- Comunicarea de informare și de explicare – strict legată de legitimitatea
mesajului public; este prezentă în cazul informațiilor privind funcționarea
instituțiilor publice, a informațiilor furnizate cetățenilor și care intră în
obligativitatea acestor instituții.
- Comunicarea de promovare sau de valorizare – a serviciilor cât și a instituțiilor
publice, precum și a temelor sau recomandărilor considerate a fi de interes
public.
- Comunicarea de dezbatere publică – a proiectelor de modificări instituționale,
de alegere de societăți și oferte de lucrări în interes public etc.
2.5. Comunicarea în sănătate - particularități
Toate tipurile de comunicare și clasificările descrise până aici sunt valabile și

aplicabile și în cazul comunicării în sănătate. Toate legile comunicării, principiile,
motivațiile și schemele de comunicare sunt valabile și se aplică și în sănătate, ca și în
orice alt domeniu. Numai că, sistemele de sănătate joacă un rol esențial în societățile
noastre: ele ne ajută să ne păstrăm și să ne îmbunătățim starea de sănătate,
contribuind decisiv la binele nostru, al tuturor. Din acest motiv ele trebuie să fie
eficace - să dea rezultate, adică să îmbunătățească efectiv sănătatea populației,
accesibile, deci persoanele cu venituri reduse au dreptul să beneficieze de servicii
medicale atunci când au nevoie, flexibile, adică să se poată adapta la schimbări
- 218 -
rapide, răspunzând numeroaselor nevoi cu resurse limitate și nu în ultimul rând,

deschise, adică să comunice cu societatea, în ambele sensuri, adică să facă schimb de
informații cu cetățeanul într-un mod cât mai avantajos și eficient pentru ambele
părți.
În subcapitolul de față, evaluând principalele tipuri de comunicare, ne vom
referi cu precădere la această din urma calitate a sistemului de sănătate și anume
acela de a fi deschis, de a comunica.
a) Comunicarea medic-pacient. Este primul tip de comunicare la care ne
gândim atunci când discutăm despre comunicarea în sănătate. Comunicarea
interpersonală influenţează constant conştiinţa de sine, după cum identitatea şi
poziţiile interlocutorilor influenţează comunicarea.
“Il suffit qu’autrui me regarde, pour que je sois ce que je suis” – “E suficient ca
celălat să mă privească, pentru ca eu să fiu ceea ce sunt”, spunea Sartre. Cu toții
suntem de acord că, relaţia de încredere pacient-medic este ea însăşi un factor care
contribuie la vindecare.
b) Comunicarea interactivă mediată pentru sănătate - este interacţiunea unui
individ (pacient, cadru medical) prin intermediul unei tehnologii sau a unui
mijloc electronic pentru a accesa sau transmite informaţie legată de
sănătate sau pentru a primi sfaturi şi sprijin într-o problemă de sănătate.
c) Comunicare persuasivă sau comportamentală - include eforturile de a
persuada un pacient sau un grup țintă să adopte o idee sau o practică. Această
comunicare presupune și abordarea unor tehnici de marketing social.
d) Comunicarea riscului - se referă la ajutarea indivizilor să înţeleagă natura şi
seriozitatea unor riscuri la care se supun sau sunt supuși în viața cotidiană,
astfel încât să ia decizii în cunoștință de cauză despre cum să trateze acele
riscuri.
e) Comunicarea instituției medicale cu societatea - în afara crizei este una
normală, în cadrul căreia se aplică absolut toate normele comunicării
organizaționale modulate pe specificul instituției medicale.
f) Comunicare proactivă – care se face prin politici de sănătate, prin educație
sanitară a publicului în școală sau prin programe de educare a publicului în
afara școlii, prin promovarea sistemului de sănătate, advocacy prin media,
care presupune folosirea strategică a media pentru a promova o iniţiativă de
politică publică, prin campanii de comunicare, campanii de informare,
campanii de imagine, campanii de schimbare a mentalității și a obiceiurilor.
În acest scop vizăm:
- optimizarea comunicării manageriale în vederea elaborării de strategii
de comunicare în sănătate;
- perfecţionarea comunicării departamentelor de comunicare în vederea
implementării celor mai adecvate tehnici, strategii şi tactici de
comunicare internă şi externă;
- 219 -
- introducerea şi dezvoltarea activităţii de coaching (formarea persoanelor şi

a echipelor pentru un domeniu precis de activitate, altfel spus,
asigurarea ştafetei, a schimbului de mâine);
- formarea grupurilor de sarcină dintr-un domeniu pentru activitatea în
grup (luarea deciziilor, consultarea, rezolvarea de probleme care se
realizează doar printr-o participare, comunicare şi dinamică de grup
adecvată, altfel spus contextualizată şi contextualizantă).
g) Comunicare reactivă – Aceasta apare în situații de urgență, de criză
mediatică, de șoc al pacientului, al aparținătorului, și trebuie tratată cu
foarte multă atenție, empatie, pentru că gradul de reactivitate emoțională
poate atinge cote înalte și poate face ca individual/pacientul, familia,
societatea să reactioneze exagerat, în lipsa unei comunicări eficiente.
Desigur, ca în orice alt domeniu, și în sănătate trebuie constituite așa-
numitele celule de criză, mai precis celule de gestionare a crizei, care se
activează ori de câte ori apare o criză mediatică, de imagine, a instituției
medicale care, gestionată neprofesionist, comunicând la întâmplare, se
poate extinde la nivel de ramură, minister, țară. Celula de criză va fi
constituită din specialiști în comunicare, specialiști ai domeniului în care
apare criza, echipă de intervenție, purtator de cuvânt. În orice instituție
serioasă, care știe că se poate confrunta cu o criză, ar trebui să existe un
algoritm de abordare a crizei. În practica Relațiilor Publice există o zicală care
sună cam așa: ”orice criză apărută undeva în lume ne afectează și pe noi”
deci, pentru a limita efectele negative ale unei crize, aceasta trebuie
abordată în mod profesionist și cu profesioniști.
h) Comunicarea cu media - poate fi proactivă sau reactivă. Ar fi de preferat să
fie proactivă, adică să o solicităm ca partener în advocacy, să încercam să
schimbăm imaginea negativă care planează asupra sistemului de sănătate cu
ajutorul mediei, să comunicăm schimbările, să obținem feedback la măsurile
propuse, să schimbăm mentalități și să obținem modificări atitudinale și de
comportament în favoarea îmbunătățirii stării de sănătate a populației.
Printr-o gestionare profesională a relației cu mass-media urmărim să crească
conştientizarea şi înţelegerea publică în privinţa sistemului public de
sănătate, a activităţii şi programelor desfăşurate în cadrul acestui sistem.
Pentru înbunătățirea relației cu media și maximizarea efectelor pozitive, ar trebui

concepute programe de relații publice la nivel de minister. Aceste programe pot fi:
programe active: acestea au un caracter ofensiv, pun în valoare iniţiativa şi
creativitatea specialiştilor şi permit acestora elaborarea şi transpunerea
în practică a unor strategii de acţiune bine fundamentate. În cazul
acestor programe, putem beneficia de un public prietenos, favorabil
sau măcar neutru, pentru că cetățeanul înțelege că societatea este
- 220 -
interesată de soarta sănătății sale. Astfel de programe sunt

recomandate pentru îndeplinirea obiectivelor de comunicare stabilite
pe termen mediu şi lung;
programe reactive: implică aplanarea conflictului când ceva merge rău. Ele
tind să restabilească bunele relaţii, atunci când neînţelegerile cresc sau
când antagonismul a crescut. Aceste programe au un caracter defensiv
şi constau în pregătirea specialiştilor cu informarea şi relaţiile publice
pentru a face faţă cu succes situaţiilor neprevăzute şi cererilor de
informaţii primite de la media și de la diferite categorii de public,
pentru a remedia situaţiile care tind să ia o turnură negativă. Putem
aborda tehnici şi proiecte asemănătoare cu cele din programul
preventiv, dar vom întâlni o audienţă mult mai ostilă şi sceptică.
Bariere de comunicare în sănătate

Atunci când comunicarea se desfășoară în condiții de ”zgomot”, mesajul este
distorsionat și apare bariera în comunicare. Orice interferență care apare pe canalul
de comunicare în procesul de transmitere a mesajului poartă denumirea de zgomot
în limbajul de specialitate. Zgomotul poate fi de natură fizică, adică: perturbaţii
sonore în timpul consultației, fascicule luminoase, mirosuri străine, căldură sau frig
în exces, alte perturbaţii venite din mediul înconjurător, oboseală, foame, handicapuri
fiziologice care afectează capacitatea de transmitere sau de receptare, complexe
fizice, amplificate în timpul consultației sau de faptul că, inevitabil pacientul va fi
dezbrăcat, atins de cadrele medicale, lucru care poate fi considerat un atac la
intimitate, o violare a acesteia și capătă dimensiuni diferite de la pacient la pacient.
De asemenea, zgomotul poate fi de natură psiho-sociologică datorat diferențelor și
particularităților culturale, sociale şi individuale care “filtrează” mesajul.
În sănătate, mai mult decât în orice alt domeniu, putem discuta despre natura
emoțională a zgomotului, adică starea care se activează la simpla prezență a unui
halat alb.
Barierele de comunicare provocate de zgomotul despre care vorbeam în
rândurile de mai sus se pot concretiza în diferenţe de reprezentare funcție de
experienţele noastre anterioare, de vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie și
pot fi doar sursa unor bariere de comunicare.
Stereotipiile, concluziile pripite, la care se ajunge de cele mai multe ori în lipsa
cunoașterii, generate de interesul față de sănătate al fiecărui individ, sunt o altă
formă de barieră în comunicare. Ne confruntăm cu un nivel de cultură enciclopedică
a publicului, în ceea ce privește sănătatea, favorizată, mai nou, de accesul facil și de
avalanșa informațiilor de pe internet, din surse de multe ori dubioase, a căror
valoare și veridicitate științifică nu o verifică nimeni. Se pot întâmpla, și chiar se
intâmplă, adevărate tragedii datorate forumurilor de discuții pe teme medicale, în
urma cărora unii dintre forumiști se tratează după cele scrise acolo de niște pacienți,
- 221 -
fără nici o pregătire medicală, dispuși oricând să împărtășească din experiențele lor
în ale tratamentelor. Și mai ales tinerele mămici cad în această plasă și, din păcate,
uneori plătesc foarte scump aceste experiențe. Este dificil să comunicăm cu cineva
care are o educaţie diferită de a noastră, ale cărei cunoştinţe asupra unui subiect de
discuţie sunt mult mai reduse. Aceste persoane sunt victime sigure ale acestor
forumuri, unde nivelul cunostințelor e cam același (”vorbesc aceeași limbă”), deci nu
intervine bariera de comunicare.
Desigur, cadrul medical sau sistemul medical poate comunica la nivel individual
sau în masă, dar necesită îndemânare din partea celui ce comunică, trebuie să fie
conştient de discrepanţa între nivelurile de cunoaştere şi să se adapteze nivelului de
înțelegere al colocutorului. Trebuie să trezească și să capteze interesul publicului cu
care comunică pentru că aceasta poate fi o altă barieră comunicațională. Se poate
apela, din acest motiv, la diverse tehnici cum ar fi: pilda, povestea, filmul, desenul etc.
Emoțiile, lipsa de încredere în sine a comunicatorului sau dificultățile acestuia de
exprimare sunt alte bariere de comunicare ce pot fi eliminate prin educație și exercițiu.
Pentru comunicarea de masă trebuie aleși comunicatori profesioniști sau specialiști
din domeniul sanitar, care sunt recunoscuți a fi buni oratori, charismatici și cu o bună
imagine în fața publicului vizat de actul de comunicare.
CONCLUZII
Mutațiile petrecute în peisajul media actual, diversificarea canalelor de

distribuție media, intensificarea prezenței media în spațiile publice și private,
modificarea comportamentului de consumator media al individului ori tendința de
diversificare și personalizare a ofertei mediatice, vor duce toate la apariția unor noi
modele de analiză a efectelor media.
Cercetătorii aplecați asupra efectelor media susțin că trebuie să renunțăm cât
mai curând la gândirea liniară a comunicării, de tip emițător-receptor, viitorul fiind
atribuit modelelor pluridimensionale, care iau în discuție o multitudine de factori ce
contribuie la procesul de comunicare mediatică.
Mass-media lucrează cu imaginea publică a indivizilor și a organizațiilor. Mass-
media poate crea, în funcție de situație și/sau interes, o imagine publică pozitivă sau
negativă unei persoane, organizații sau unei întregi comunități.
Imaginea despre o organizație apare ca un rezultat al procesului de comunicare
ce se desfășoară atât în interiorul cât și în exteriorul acesteia. Imaginile care se
crează pot amplifica, dar și complica procesul de comunicare, deoarece în jurul lor
se formează opinii, atitudini, credințe, care duc de cele mai multe ori la acțiuni.
- 222 -
Imaginea unităților medicale beneficiază, ab initio, de o mediatizare peste

medie datorită impactului sporit asupra cititorilor, prin elementele de senzațional pe
care le poate oferi (accidente, decese în condiții suspecte, operații reușite sau nu,
acuzații de malpraxis, mită etc.).
Articolele de presă care reflectă activitatea din domeniul sănătății sunt în marea
lor majoritate influențate de percepția jurnalistului asupra fenomenului, dar și de
dorința de a crește ratingul ziarului respectiv. Din acest punct de vedere, se
manifestă tot mai pregnant fenomentul de „influențare” a cititorilor, prin încercări
de manipulare sau de persuadare în sensul dorit de autor.
Comunicarea eficientă în situații de criză (în special cea mediatică) poate
atenua de multe ori șocul provocat de evenimente negative la nivelul unității
medicale; sunt indicate chiar reacții prin comunicate de presă sau declarații ale
personalului abilitat, personalități ale domeniului cu notorietate publică pozitivă,
care să împiedice amplificarea unor știri false sau parțial adevărate.
Pentru a putea beneficia de o imagine media cât mai bună, unitățile medicale
românești trebuie să se alinieze tendințelor mondiale în organizarea activității de
relații publice, cu toate componentele sale importante, dar în special comunicarea
organizațională și gestionarea crizelor de imagine. Din acest punct de vedere,
organizarea cursurilor universitare de comunicare în sănătate ar fi de un real folos
organizațiilor care își desfășoară activitatea în domeniul medical.
BIBLIOGRAFIE:
1. BALABAN, D. (2009). Comunicare mediatică. Bucureşti: Editura Tritonic.

2. BERTRAND, J.C. (2001). O introducere în presa scrisă și vorbită. Iaşi: Editura Polirom.
3. CAZENEUVE, J. (1976). Les communications de masse. Paris: Ed. Denoel.
4. COMAN, M. (2007). Introducere în sistemul mass-media. Iaşi: Editura Polirom.
5. DRĂGAN, I. (1996). Paradigme ale comunicării de masă. Bucureşti: Editura Şansa.
6. DRĂGAN, I. (2007). Comunicarea. Paradigme și teorii. București: Editura Rao.
7. DRĂGAN, I., BECIU, C. (1998). Construcţia simbolică a câmpului electoral. Iaşi:
Editura Institutul European.
8. FLICHY, P. (1999). O istorie a comunicării moderne. Spaţiu public şi viaţă privată.
Iaşi: Editura Polirom.
9. GERSTLE, J. (2002). Comunicarea politică. Iaşi: Editura Institutul European.
10. LAVOINE, Y. (1997). Le langage des medias. Grenoble: Presses Universitaires de
Grenoble.
11. MCQUAIL, D. (1994). Mass Comunication Theory. London: Ed. Sage Publications.
12. Mc QUAIL, D. (1999). Comunicarea. Iaşi: Editura Institutul European.
- 223 -
13. McLUHAN, M. (2011). Să înțelegem media. București: Editura Curtea Veche.

14. MIEGE, B. (1998). Gândirea comunicațională. București: Editura Cartea românească.
15. MIEGE, B. (2000). Societatea cucerită de comunicare. Iași: Editura Polirom.
16. O’SULLIVAN, T., HARTLEY, J. (1997). Key Concepts in Communication and
Cultural Studies. London: Routledge.
17. PETCU, M. (2002). Sociologia mass media. Cluj Napoca: Editura Dacia.
18. SEVERIN, W., TANKARD, J. (2004). Perspective asupra teoriilor comunicării de
masă. Iași: Editura Polirom
19. ȘTEFANESCU, S. (2009). Sociologia comunicării. Târgoviște: Editura Cetatea de
Scaun.
20. TARDE, G. (2007). Opinia și mulțimea. București : Editura Comunicare.ro.
21. THOMPSON, J. B. (1999). Media și modernitatea. O teorie socială a mass media.
București: Editura Antet.
22. TRAN,V., STĂNCIUGELU, I. (2003). Teoria comunicării. București: Editura
Comunicare.ro.
23. ZEMOR, P. (2003). Comunicarea publică. Iaşi: Editura Institutul European.
- 224 -

Liviu Oprea - Bazele Comportamentuluisocial in Sanatate Vol 2 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Liviu Oprea - Bazele Comportamentuluisocial in Sanatate Vol 2 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Liviu OPREA Daniela COJOCARU

BAZELE COMPORTAMENTULUI SOCIAL

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Oprea, Liviu (ed.)

SĂNĂTATEA ȘI BOALA: REPERE DE PSIHOLOGIE CLINICĂ

Cristina GAVRILOVICI este conferențiar universitar la Universitatea de Medicină și

Ovidiu GAVRILOVICI este conferenţiar doctor la Departamentul de Psihologie,

Ion I. IONESCU este profesor doctor în Departamentul de Sociologie și Asistență

Adina KARNER-HUȚULEAC este conferențiar universitar doctor la Facultatea de

Liviu OPREA este conferențiar la Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T.

aspectelor etice și de sănătate publică ale îngrijirii pacienților cu boli cronice în

Mihaela RĂDOI este cercetător postdoctoral în cadrul Universității de Medicină și

Tudor-Ștefan ROTARU este doctor în psihologie și lector al Universității de Medicină

funcționale necesare autonomiei etc. Pe de altă parte, este important să subliniem

2. MODELUL BIO-MEDICAL ȘI MODELUL BIO-PSIHO-SOCIAL

Modelul biomedical tradițional s-a orientat cu preponderență asupra diagnosticării

Pornind de la aceste principii de bază, s-au dezvoltat multiple modele explicative

o Controlul (autoperceput) al pacientului (Auerbach, 2000; Wallston, 2001)

Deși aceste principii și concepte bio-psiho-sociale sunt din ce în ce mai

Din păcate și din partea psihologilor clinicieni se manifestă câteva dificultăți:

c. unii psihologi sunt realmente descalificați ca specialiști, medicii neînțelegând

Psihologia clinică se ocupă cu preponderență de următoarele probleme (Belar,

Conceptul de stres este amorf și utilizat în atât de multe discipline, încât

O rezoluţie nesatisfăcătoare (rezoluţie nefavorabilă sau lipsa rezoluţiei), ca în

Figura 1. Modelul revizuit al teoriei coping-ului, Lazarus & Folkman (1984)

Coping-ul este definit ca ansamblul cogniţiilor şi comportamentelor pe care le

schimbare (dificilă) care ar putea să fie un obstacol în realizarea scopurilor sale

4. MODELE DE INTERACȚIUNE ÎNTRE PERSONALITATE ȘI BOALĂ

Deși există cu siguranță o implicare importantă a trăsăturilor de personalitate în

4) A patra variantă ia în discuție ideea că boala afectează de fapt

a. Deschiderea către experiență

Cercetările au pus în evidență o relație semnificativ negativă între acest factor și

5. DUREREA ȘI PSIHOLOGIA SĂNĂTĂȚII

5.1. Modele ale durerii

Teoria porților de control a fost dezvoltată de Ronald Melzack și Patrick Wall

acestora la nivelul măduvei spinării, pe baza unor impulsuri/informații descendente

De altfel, există o literatură de specialitate consistentă cu privire la relația dintre

5.2. Factorii psihosociali implicați în percepția durerii și managementul durerii

Durerea cronică nu afectează numai o anumită zonă a corpului pacientului, ci

Este deosebit de util ca la realizarea evaluărilor psihologice și conceptualizarea

lecții de viață cu privire la relația dintre spirit și materie (Whitbourne &

• învățarea unor tehnici de respirație diafragmatică, relaxare musculară

Din anii ’40 asistăm la trecerea de la o viziune a sănătății bazată pe identificarea

Millon, T. (1982). On the Nature of Clinical Health Psychology. în T. Millon, C. Green,

Ion IONESCU, Mihaela RĂDOI

La venirea pe lume, în societăţile europene, copilul îşi află locul, în general, în

Sociologia studiază faptele sociale. Acestea sunt modalităţi de a simţi, vedea,

gândire, în atitudini şi organizarea personalităţii. În timpul existenţei sale lumeşti,

1. SĂNĂTATEA ȘI SOCIOLOGIA SĂNĂTĂȚII

Sănătatea este percepută ca absenţă a bolii, ca stare de bine fizică, psihică şi

-1 = insatisfacţie ; -2 = conştientizare ; -3 = stres ; -4 = disfuncţii ; -5 = boala ; +1 =

Sociologia sănătăţii vizează identificarea determinanților sociali ai menţinerii

psihosociologică (interacţiunea dintre somatic, psihic şi social în menţinerea sănătăţii

O concluzie ce poate fi desprinsă până acum este aceea că definiţia sănătăţii,

Cei ce au îndoieli asupra autoeficacităţii devin preocupaţi de inabilitatea lor de a

Teoriile din domeniul sociologiei sănătăţii s-au construit pe baza axelor

Medicina a ajuns pe poziţie dominantă fiindcă a fost ocultată o parte a etiologiei

teoretic. Interacţiunea dintre oameni prilejuită de îngrijirea sănătăţii este o întâlnire

2. AMENINŢĂRI LA ADRESA VIEŢII SĂNĂTOASE ÎN MILENIUL III

Urbanizarea a scăpat de sub control în numeroase zone ale lumii. Pericolele

Plumbul (sub formă de vapori) pătrunde în organism pe cale respiratorie şi pe

poluare a aerului, apelor de suprafaţă şi subterane, focare de infecţie publică

3. CONSTRUIREA DECALAJELOR DE DEZVOLTARE ŞI SĂNĂTATEA