Testamentul este singurul act juridic translativ de dreptui în puterea unei voinţe unilaterale, în

înţelesul că transmiterea producăndu-se propter mortem în puterea voinţei dispunătorulu (testator)

care înlocuieşte voinţa legii, şi creînd în persoane dobănditorului (legatar) şi beneficii gratuite şi
sarcini oneroase, se operează la moartea testatorului sub rezerva ca voinţa legatarului să se unească
mai apoi prin acceptare cu voinţa testatorului. Transmiterea poate să fie universală, adică să aibă de
obiect patrimoniul ca atare în totul sau în parte; (legat universal sau cu titlu universal), în care caz ea
este propriu zis succesorală, întrucât pe de-o parte în Urnita dispoziţiilor testamentare şi în limita
cotităţii disponibile (când sunt moştenitori rezervatari) voinţa testatorului, înlocuieşte voinţa legii şi
implică excluderea moştenitorilor legali, întrucât pe de altă parte transmitere cuprinde pe lângă
bunuri şi obligaţiile mortului.
Dar transmiterea poate să fie singulară, adică să aibă de obiect bunuri individual determinate (legat
singular sau particular), în care caz, deşi testamentară adică propter mortem, transmiterea constituie
o liberalitate care poate sa fie pur gratuită, sau oneroasă în limita sarcinilor impuse legatarului prin
testament, dar care, în afară de aceste sarcini, nu operează transmiterea obligaţiilor mortului asupra
legatarului, aşa că privit din punctul de vedere a transmiterii succesorale. Legatul singular consistă
într-o sarcină impusă succesorilor universali.
Acest caracter făcea ca In limbzyul juridic mai corect al i romanilor legatarul singular era singur
poreclit legat, iar ceea ce legiuitorul modern numeşte legatar universal sau cu titlu univer- \ sal era
cuprins de romani în materia moştenirii.
Ceva mai mult (ceea ce explică această deosebire de limbaj) in dreptul roman voinţa testatorului
avea încât priveşte transmiterea moştenirii, precăderea înaintea voinţei legii, care nu intervenea
decât în cazul când decujusul murea intestat, iar testamentul era numai actul care conţinea o alegere
de moştenitor adică o transmitere universală, dispozitiunile privitoare la legate (particulare) se
numeau codicile.
Din contră dreptul nostru modem dâ precădere transmiterii succesorale prin efectul legii şi nu
priveşte ca erezi, adică moştenitori propriu zişi, decât pe succesorii ab intestat.
Deosebirea nu se mărgineşte la o chestiune de denumire; ea e mai profundă şi atinge caracterele
însăşi a transmiterii; ea se manifestă prin instituţia rezervei ereditare pe care am examinat-o; prin
principiul câ sezina ereditară aparţinând exclusiv numai unor categorii de moştenitori ab intestat;
legatarii, fără distincţie între legatarii universali şi legatarii singulari, deşi învestiţi de dreptul lor în
puterea voinţei testatorului şi de la moartea acestuia, nu au exerciţiul dreptului decât în puterea unei
investituri emanată fie de la Justiţie fie de la succesorul universal căruia incumbă obligaţia de a
preda legatul.
În fine deosebirea semnalată se mai manifestă prin regula consacrată de legea noastră, şi după
care moştenitorii legitimi ab intestat fiind singuri moştenitori propriu zişi în înţelesul de
continuatori ai persoanei decujusului şi singuri tinuti ca atare "ul- tra vires bonorum" de obligaţiile
mortului (dacă au acceptat moştenirea pur şi simplu), legatarii universali sau cu titlu universal,
asimilaţi în această privinţă cu succesorii neregulaţi, nu sunt, deşi succed la universalitatea
bunurilor, în puterea chemării lor, tinufi de obligaţiile testatorului decât „intra vires bonorum”.
Denumirea juridică de testament care răspundea la romani exclusiv numai cu actul care
cuprindea o instituţie de erede, se aplică în limbajul nostru modem la orice act conţinând o
dispoziţie de ultimă voinţă, chiar atunci când dispoziţia nu conţine o transmitere propriu-zisâ,
precum ar fi cazul unui testament care s-ar mărgini a revoca o dispoziţie anterioară, sau a exclude
pe unii din moştenitorii ab intestat. Mu e nevoie sa adaug că regula romană: "nemo partim testatus
partium netestatus decedere potest, nu mai are aplicaţie în dreptul nostru. Din principiul câ un act
de ultimă voinţă e valabil ca testament chiar când conţine dispoziţii numai în privinţa unor bunuri
ale testatorului, rezultă consecinţa că atunci când testamentul conţine mai
 multe dispoziţii, ele nu constituie un tot indivizibil, astfel că validitatea fiecărei dispoziţii poate fi
neatârnatâ de validitatea celorlalte.
Testamentul este un act solemn; el nu e susceptibil de a produce o transmitere de drepturi decât
dacă e făcut într-una din formele determinate de lege. Solemnitatea care se confundă cu
probaţiunea se justifică în materie de testament prin necesitatea de a asigura o dovadă formală unei
voinţe postume care, în momentul când ea se cercetează, nu mai poate să fie supusă singurului
control sigur a mărturisirii autorului; trebuie deci ca voinţa să fie astfel exprimată încât să nu i se
poată substitui nici sugestiunile celor interesaşi nici interpretarea arbitrară a judecătorului.
Aceasta exclude pe deoparte dovada prin orice mijloc, fie chiar prin mărturisirea moştenitorilor, a
unui testament verbal (nuncupativ), precum şi validitatea juridică a unor recomandări verbale ce s-
ar pretinde că s-ar fi făcut de testator succesorul sau legatarul, chiar şi in cazul când testamentul ar
conţine o indicaţie privitoare la existenţa unei asemenea recomandări, şi chiar şi atunci când
moştenitorul sau legatarul recunoaşte sarcina ce i s-a impus prin recomandarea verbală a
testatorului, sau când pretinsa sarcină ar fi confirmată prin un început de dovadă scrisă emanat de la
testator dar care n-ar fi îmbrăcat în una din formele legale ale testamentului. Caracterul solemn al
testamentului implică pe de altă parte nevaliditatea dispoziţiilor care ar lăsa determinarea
beneficiarului la alegerea moştenitorului sau legatarului universal, ceea ce nu exclude după cum am
arătat în altă parte validitatea dispoziţiilor făcute în favoarea unor categorii de persoane, destul ca
categoria sâ fie determinată de testator în forma cerută de lege.
De altminteri calificarea ce o dă testatorul actului prin care îşi exprimă voinţa este fără influenţă
asupra validităţii dispoziţiunii, destul ca din modul cum el se exprimă sâ reiasă în chip
neîndoielnic că dispoziţia sa exprimată sub forma chiar a unei obligaţii constituie o liberalitate
propter mortem şi că ea sâ fie făcută in forma cerută pentru testament.
În fine, caracterul solemn al testamentului impune judecătorilor grija de a nu substitui, sub cuvânt
de interpretare, voinţa lor arbitrară voinţei formal şi clar exprimate a testatorului, ceea ce implică pe
de-o parte că nu poate sâ fie loc la interpretare decât în privinţa clauzelor care, ţinându-se seama de
limbajul cu care testatorul sau incompatibile cu alte clauze din acelaşi testament sau din alt
testament, şi pe de altă parte că interpretarea trebuie în principiu să se facă pe baza elementelor
deduse din conţinutul a însuşi testamentului sau a testamentelor. De unde rezultă că atunci când
testamentul făcut în forma cerută de lege nu conţine indicaţii suficiente pentru a determina, fie
persoana (sau categoria) legatarului, fie obiectul legatului, judecătorul nu poate admite ca intenţia
testatorului să fie lămurită prin alte acte sau alte dovezi.
Totuşi spre descoperirea adevăratului inteles a unei clauze obscure sau ambiguă,
judecătorul poate cu cea mai mare prudentă recurge la dovezi rezultând din hârtie domestice
şi corespondente sau chiar la proba testimonială, spre a se lămuri, asupra felului de a trăi, de
a vorbi, de a gândi şi de a simţi a testatorului. Fe de altă parte jurisprudenta admite
posibilitatea de a se reconstitui prin orice mijloc de dovadă conţinutul şi forma unui
testament a cărui existentă şi distrugere fie din caz fortuit fie din culpa celor interesaţi ar fi în
prealabil stabilite. Pentru a se justifica această soluţie în caz de distrugere prin caz fortuit se
invocă dispoziţia din articolul 1198 al. 4, uitându-se câ această dispoziţie privitoare la
ipoteza când înscrisul e cerut numai ad probationem, nu este aplicabilă în materie de acte
solemne. Cât despre cazul când distrugerea testamentului provine dintr-un delict, este Ioc
conform art. 998 Ia reparaţia prejudiciului cauzat, şi atât existenţa delictului cât şi valoarea
daunelor se pot stabili prin orice mijloc de dovadă.
Testamentul trebuie să fie opera unei singure voinţe exprimată în aşa fel şi în aşa condiţii
încât să nu i se opună nici o piedică de orice natură care să îngreuneze libera facultate de a o
Art. 857 retracta până la sfârşit Această grijă a legiuitorului de a asigura caracterul de
 revocabilitate a dispoziţiilor testamentare explică prohibiţia din articolul 857 privitoare la
testamentul conjunctiv care era admis în dreptul roman, şi care prin caracterul reciproc a
dispoziţiilor apare ca o piedică la libera facultate de revocare pentru fiecare din testatori.
Aceeaşi prohibiţiune întemeiată pe acelaşi motiv o găsim în art. 938 cu privire la donaţiile
dintre soţi, care, prin excepţie de la principiile în materie de donaţie între vii, sunt prin esenţa
lor revocabile după liberul plac al soţului donator. E conjunctiv şi prin urmare nul numai acel
testament (fie olograf, fie mistic, fie autentic) prin care două persoane îşi contopesc
dispoziţiile lor de ultimă voinţă într-un singur context. Nimic nu împiedică însă ca două
persoane sâ-şi facă reciproc testamentul
unul în favoarea altuia sau să cuprindă în testament dispoziţii care se completează sau se explică una
prin alta, destul ca fiecare din ambele testamente, fie făcute în acelaşi moment fie chiar pe aceiaşi
hârtie, să constituie un act juridic distinct de celălalt. Aceasta vrea să zică că prohibiţia din art. 857
reglementează o chestiune de formă exterioară care dă loc la o nulitate absolută, dar care nu se
aplică nici la un testament făcut sub legea veche chiar când autorul ar fi decedat sub imperiul legii
noi, nici la un testament făcut într-o tară a cărei lege nu prohibâ testamentul conjunctiv.
Ce este moştenirea

Moştenirea este transmiterea patrimoniului (averii) unei persoane fizice decedate (cel ce a lăsat
moştenirea) către moştenitorii săi şi este o transmisiune de drepturi pentru cauză de moarte,
universală, unitară şi indivizibilă.
Moştenirea este de două feluri:
- conform testamentului (succesiune testamentară);
- în temeiul legii (succesiune legală).

moştenirea legală apare în următoarele situaţii:

- când cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;
- când a fost declarată nulitatea testamentului;
- când cel căruia i-a fost lăsat testamentul a decedat;
- sau când succesorul testamentar este declarat nedemn.

moştenirea testamentară apare atunci:

- când se constată existenţa unui act juridic (testament) prin care testatorul (decedatul) a dispus cu
titlu gratuit, pentru momentul încetării din viaţă, de toate bunurile sale sau o parte din ele.

Cine sunt succesorii (moştenitori)

Atunci când se deschide succesiunea pot fi moştenitori următoarele persoane:
a) în cazul moştenirii testamentare sunt persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului
celui ce a lăsat moştenirea, precum şi cele care au fost concepute în timpul vieţii celui ce a lăsat
moştenirea şi s-au născut vii după decesul acestuia, indiferent de faptul dacă sunt sau nu copiii lui,
precum şi persoanele juridice care au capacitate juridică civilă la momentul decesului celui ce a lăsat
moştenirea;
b) în cazul moştenirii legale, persoanele care se aflau în viaţă la momentul decesului celui ce a
lăsat moştenirea, precum şi copiii celui ce a lăsat moştenirea concepuţi în timpul vieţii lui şi născuţi
vii după decesul acestuia.
Statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate succesorală asupra
unui patrimoniu succesoral vacant.

Cine este succesorul nedemn

Conform dispoziţiilor Codului civil, nu poate fi succesor testamentar sau legal persoana care:
a) a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate în
testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sunt constatate de instanţa de
judecată;
b) a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a
contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei
succesorale ale tuturor acestora.
De asemenea nu pot fi succesori legali ai copiilor lor părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti care,
la data deschiderii succesiunii, nu sunt restabiliţi în aceste drepturi şi nici părinţii (adoptatorii) şi
copiii maturi (inclusiv cei adoptaţi) care s-au eschivat cu rea-credinţă de la executarea obligaţiei de
întreţinere a celui ce a lăsat moştenirea dacă această circumstanţă este constatată de instanţa de
judecată.

Decăderea din dreptul la succesiune

Circumstanţa care constituie temei pentru decădere din dreptul la succesiune trebuie constatată de
instanţa de judecată. Acţiunea poate fi intentată de persoana pentru care decăderea succesorului
nedemn din dreptul la succesiune are consecinţe patrimoniale.
Termenul de intentare a acţiunii privind declararea persoanei ca succesor nedemn este de un an din
data deschiderii succesiunii şi să fie intentată de persoana interesată
Persoana declarat ca succesor nedemn obligată să restituie tot ceea ce a primit ca moştenire, inclusiv
fructele obţinute.
Parte de moştenire a persoanei decăzute din dreptul la succesiune se împarte egal între ceilalţi
moştenitori.

Legislaţia prevede şi absolvirea succesorului nedemn

Astfel, persoana culpabilă de săvârşirea unor acţiuni ce atrag decăderea din dreptul la succesiune
poate fi chemată, în pofida acestui fapt, la moştenire dacă cel ce a lăsat moştenirea o iartă exprimând
acest lucru în mod expres în testament.

Când se deschide succesiunea

Succesiunea se deschide în urma decesului persoanei fizice sau declarării morţii ei de către instanţa
de judecată, iar momentul deschiderii succesiunii se consideră cel al decesului persoanei care a lăsat
moştenirea sau data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti privind declararea morţii lui.

Care este locul deschiderii succesiunii

Locul deschiderii succesiunii este ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă locul nu
este cunoscut, locul unde se află bunurile succesorale. Dacă bunurile succesorale se află în diferite
locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat locul unde se află partea cea mai valoroasă a
bunurilor imobile. Dacă nu există bunuri imobile, se consideră locul unde se află partea principală ca
valoare a bunurilor mobile.

Care este patrimoniul succesoral (averea defunctului)

În patrimoniul succesoral se includ atât drepturile patrimoniale (activul succesoral), cât şi obligaţiile
patrimoniale (pasivul succesoral), pe care cel ce a lăsat moştenirea le avea la momentul decesului.
Dacă există câţiva moştenitori, cotele lor succesorale, până la primirea certificatului de moştenitor,
aparţin tuturor acestora în calitate de patrimoniu unic.
În patrimoniul succesoral intră cota-parte a celui ce a lăsat moştenirea din proprietatea comună, iar
dacă împărţirea în natură nu este posibilă, valoarea ei.
În patrimoniul succesoral nu se includ drepturile şi obligaţiile patrimoniale care poartă caracter
personal şi care pot aparţine doar celui ce a lăsat moştenirea şi nici drepturile şi obligaţiile,
prevăzute de contract sau de lege, care sunt valabile numai în timpul vieţii celui ce a lăsat
moştenirea şi care încetează la decesul lui.

Averea viitoare
Testatorul poate prevedea în testament o anumită avere pe care încă nu o stăpânea la momentul
întocmirii testamentului, dar care, la deschiderea succesiunii, trebuie să fie în proprietatea sa.

Dreptul la revendicarea bunului din patrimoniul succesoral

Dacă testatorul a testat un bun care aparţine unei alte persoane, aceasta are dreptul la revendicarea
bunului pe principii generale.
Dacă patrimoniul defunctului conţine bunuri care aparţin unei alte persoane, determinarea acestei
părţi din patrimoniu şi transmiterea ei persoanei îndreptăţite sunt obligatorii.