Sunteți pe pagina 1din 2

LĂUTARII DIN CLEJANI

Din muzicanţi care cântau la nunţi şi botezuri, lăutarii din Clejani au ajuns, după
Revoluţie, pe marile scene din Occident, unde muzica lor s-a transformat într-un fenomen.
România a ales să-i ignore, deşi avem de-a face cu ultimii descendenţi ai lăutarilor de
odinioară.
O mână de lăutari din satul Clejani (judeţul Giurgiu) zguduie Occidentul cu muzica noastră
tradiţională fără ca în România să existe vreun interes pentru această poveste. O poveste
aproape incredibilă, în care nişte muzicanţi neştiutori de carte, mulţi dintre ei bătrâni, rămaşi
fără păr pe cap şi fără dinţi în gură, şi-au luat instrumentele şi s-au urcat cu ele pe marile
scene ale lumii. Au apărut în filme, au fost subiect de documentar, le-au cântat actorilor de la
Hollywood, au câştigat premii internaţionale şi au fost prezentaţi în publicaţiile occidentale ca
nişte intrumentişti inegalabili. Toate acestea n-au fost de ajuns pentru ca România să înţeleagă
ceea ce urmează să piardă.
A fost nevoie ca muzica lor să ajungă la urechile străinilor ca să înţeleagă cineva că
lăutarii din Clejani sunt mai mult decât nişte simpli prestatori de servicii. S-a întâmplat în
1986, când etnomuzicologul elveţian Laurent Aubert a ajuns în România şi a rămas
impresionat de virtuozitatea lor. Aubert le-a solicitat autorităţilor comuniste să-i lase pe
lăutarii din Clejani să concerteze la Geneva, cu ocazia lansării unor discuri de muzică
tradiţională românească. Speranţa Rădulescu, cercetător la Muzeul Ţăranului Român, îşi
aminteşte: „Bineînţeles că autorităţile au încercat să se pună de-a curmezişul, să-i recomande
«Rapsodia Ciocârlia», toate prostiile astea care aveau mare prestigiu şi reprezentau foarte bine
ţara socialistă. Dar Laurent Aubert a fost extrem de ferm şi a zis «dacă nu vreţi să meargă
aceşti muzicanţi, nu va mai merge nimeni».
În 2002, cei din „Taraful Haiducilor“ au fost premiaţi la „BBC World Music Awards“,
trofeul fiind înmânat chiar de Johnny Depp, autodeclarat ca un mare fan al lăutarilor din
Clejani. Ioniţă Manole, care în anii ’90 era cel mai tânăr membru din taraf şi singurul ştiutor
de carte, spune că formaţia a fost la un pas să nu se prezinte la ceremonia de la Londra: „Eu şi
cu cei doi impresari le-am explicat celorlalţi muzicanţi din taraf că vom primi un premiu
foarte important, că e ceva onorific, dar ei nu voiau să meargă pentru că nu se dădea niciun
ban. Spuneau «ce premiu e ăsta? Noi mergem să cântăm pe degeaba?». Aici a fost, de fapt,
marele secret! Faptul că erau nişte oameni naturali, pe care nu i-a interesat nicio clipă
succesul. Muzica era meseria lor şi atât. Fie că erau pe scenă la Opera din Paris, fie că erau la
nuntă, ei cântau la fel.
„În anii ’90, când aveau un succes demenţial în Occident, oamenii din România nu
ştiau de ei, nu-i interesa şi nici nu credeau că există un astfel de succes. Eu am scris nişte
articole în care am menţionat că există nişte muzicieni romi care au mare succes în lume, dar
n-au stârnit niciun interes“, îşi aminteşte Speranţa Rădulescu. Despre destinul muzicanţilor
din Clejani, celebri în toată lumea şi ignoraţi la ei în ţară, s-a făcut chiar şi un film
documentar, realizat de o echipă de cineaşti francezi şi intitulat, sugestiv, „Nimeni nu e profet
în ţara lui“.
Speranţa Rădulescu. „Românii au fost obşinuiţi din perioada comunistă ca pe scenă să
apară ansamblurile folclorice, în timp ce lăutarii cântau numai la nunţi. Ansamblurile
folclorice sunt nişte formule standardizate de tip bolşevic, cântă toţi la comanda unui dirijor,
nimeni nu are iniţiative individuale, armoniile se schimbă în acelaşi timp, echipele sunt mari
ca să sugereze măreţie şi aşa mai departe. Este o muzică de laborator care îndepărtează
publicul de muzica cu adevărat tradiţională, muzica de tradiţie orală care se produce în nunţile
şi petrecerile oamenilor şi care a ajuns să fie marginalizată din aceste cauze“.

De fapt, muzica lăutarilor din Clejani a avut succes în Occident tocmai pentru că era o muzică
liberă, care nu respecta nicio regulă. Străinii au fost fascinaţi de stilul de interpretare, de
capacitatea lor de a improviza, de felul în care se comportau pe scenă şi de faptul că nu
cunoşteau niciun fel de teorie muzicală. „Adevărul e că atunci când cânţi după note, nu mai
faci ce vrei. Cânţi obligat. Dar când cânţi după ureche, iese mai bine. Iese dulceaţa aia, pentru
că faci ce vrei tu“, spune Gheorghe Fălcaru.