Metode şi procedee de educaţie morală

Metodele şi procedeele de educaţie morală pot fi structurate astfel :

1. explicaţia morală - indemnul şi sugestia - interdicţia
2. prelegerea morală - lămurirea b) exersarea propriu-zisă
3. convorbirea morală - rugămintea 11. aprobarea
4. conferinţa şi referatul cu - increderea - acordul
tematică morală - incurajarea - lauda
5. povestirea morală - entuziasmul - exprimarea recunoştinţei
6. povaţa - stimularea activităţii prin - recompensa
7. dezbaterea morală promiterea unei 12.dezaprobarea
8. exemplul recompense - dezacordul
9. analiza de caz şi decizia - iniţierea de intreceri intre - observaţia
in grup elevi - reproşul
10. exerciţiul moral - utilizarea perspectivelor - neincrederea
a).cerinţe : - apelul - avertismentul
- ordinul - aluzia - ironia
- dispoziţia - avertismentul - pedeapsa
Explicaţia morală vizează conţinutul, sensul şi necesitatea respectării unei valori,
norme sau reguli morale. Cand experienţa cognitivă a elevului este mai redusă, explicaţia morală
ajută la recunoaşterea şi inţelegerea adevărului moral prin conştientizarea unei cerinţe morale
externe. Această metodă indeplineşte şi o funcţie stimulativă, care constă in formarea interesului
afectiv al elevului datorită argumentării şi persuasiunii limbajului.
Prelegerea morală presupune transmiterea unui volum mai mare de informaţii,
concentrate in jurul unei teme. Se foloseşte la clasele mari; pentru captarea atenţiei se potutiliza
intrebări retorice, exemplificări, demonstraţii, alte mijloace expresive (pledoarii
morale prin care profesorul susţine o cauză morală).
Convorbirea morală foloseşte conversaţia dintre profesori şi elevi pentru
clarificarea ideilor ce fac obiectul dialogului. Convorbirea se poate desfăşura pe baza
unui plan sau ocazional, sub formă individuală sau colectivă. Succesul convorbirii moraleeste
condiţionat de asigurarea unui climat adecvat astfel incat toţi elevii să-şi poată exprima sincer
opiniile.

Conferinţele şi referatele cu tematică morală oferă acazia unei analize mai largi şi
documentate a unor aspecte ale educaţiei morale. Conferinţele sunt susţinute de profesor sau alţi
specialişti, iar referatele de către elevi, ambele fiind concentrate asupra unor teme cu rezonanţă
mai puternică.
Povestirea morală se foloseşte indeosebi la clasele mici. Ea constă in nararea
unor intamplări şi fapte reale sau imaginare, cu semnificaţii morale care oferă elevilor
ocazia de a desprinde anumite concluzii şi de a face legătura cu comportamentul lor.
Povaţa se bazează pe valorificarea experienţei morale a omenirii aflată in
proverbe, cugetări, maxime etc., mesajul educativ fiind codificat intr-o expresie
lingvistică cu puternică incărcătură morală („Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”, „Ai
carte, ai parte”, „Meseria e brăţară de aur”, „Cine se scoală de dimineaţă, departe
ajunge”, „Cine sapă groapa altuia, cade singur in ea”). Se observă gama largă de domenii
acoperite de aceste expresii (relaţii interumane, trăsături ale personalităţii, domenii de activitate
etc.), care se răsfrang sub formă de indemnuri asupra componentelor cognitive şi afective ale
conştiinţei morale. Sarcina profesorului este aceea de a selecta şi folosi la momentul potrivit
asemenea forme de experienţă morală a omenirii.
Dezbaterile morale oferă posibilitatea de a asista sau participa la discutarea unor
fapte şi intamplări morale. Desfăşurate intre un număr mai mic de persoane, pe fondul
unei diversităţi de opinii, dezbaterile morale impun treptat adevărul şi ajung in final la o
concluzie unanim recunoscută.
Exemplul are la bază anumite „modele” ce intruchipează fapte şi acţiuni morale.
Am văzut că in perioada eteronomiei, modelul este imitat şi preluat in totalitate, copiii
străduindu-se să se comporte identic acestuia. Mai tarziu, in perioada autonomiei morale,apar
anumite mecanisme de apreciere, cand copilul incepe să analizeze şi să treacă prinfiltrul propriei
personalităţi ceea ce ii oferă modelul, reţinand acele aspecte care se află in concordanţă cu
cerinţele externe, dar şi cu condiţiile interne. Exemplele directe sunt cele oferite de persoanele
din anturajul copilului: părinţi, profesori, colegi, adulţi. Deoarece părinţii şi profesorii sunt cei
care se ocupă şi de educaţia copilului, ei trebuie să fie foarte atenţi asupra propriei lor atitudini şi
comportări, dar fără a se autodeclara exemplu. In cadrul acestei metode, pot apărea şi modele
negative ale căror implicaţii pe plan educative devin eficiente numai in măsura in care copilul se
detaşează de acestea, adoptand o conduită opusă. Deci, ele devin operante numai dacă il ajută pe
elev să diferenţieze mai uşor binele de rău, moralul de imoral, cinstitul de necinstit, dreptul de
nedrept, corectul
de incorect etc.
Analiza de caz şi decizia in grup este metoda prin care elevii analizează un caz
care intruchipează un comportament moral. Discutarea comportamentului propus prin
studiul de caz presupune şi raportarea la sine; prin comparaţie, pe baza acceptării sau
respingerii se consolidează unele elemente ale propriei moralităţi.
Exerciţiul moral presupune executarea sistematică şi organizată a unor fapte şi
acţiuni, in condiţii relativ identice, cu scopul formării deprinderilor şi obişnuinţelor de
comportare morală. Metoda are două momente : formularea cerinţelor de către o
autoritate externă (profesor, părinţi, colectiv) şi exersarea propriu-zisă care constă in
indeplinirea sistematică şi consecventă a cerinţelor formulate pentru dezvoltarea
conştiinţei şi conduitei morale a elevilor.
După consumarea actului educativ, se folosesc două forme de acceptare sau
neacceptare a rezultatelor. Acestea sunt aprobarea cu formele ei (acordul, ce se exprimă printr-
un zambet, o privire, un gest apreciativ etc, lauda, exprimarea recunoştiinţei sau recompensa) şi
dezaprobarea, forma negativă prin care manifestările morale nu sunt acceptate; ea poate
declanşa un proces de inhibare, care la randul lui poate duce la inlăturarea lor totală.
Dintre formele dezaprobării : dezacordul, observaţia, reproşul, neincrederea,
avertismentul, ironia şi pedeapsa, ne vom referi doar la ultimele două.
- ironia este una dintre cele mai controversate forme ale dezaprobării. Opiniile
privind folosirea ei in relaţiile cu elevii sunt impărţite. Unii pedagogi inclină spre
recunoaşterea valenţelor sale educative cu condiţia folosirii ei cu mult tact. Ea nu trebuie să
vizeze personalitatea elevului in ansamblu, ci doar unele trăsături izolate de caracter, cum ar fi
ingamfarea, trufia, vanitatea etc, astfel incat ironia să „urmărească” intotdeauna o manifestare
concretă, particulară.
- pedeapsa, este cea mai inaltă formă a dezaprobării, ce se aplică atunci cand
elevul refuză indeplinirea sarcinii, impotrivindu-se cerinţelor adresate. Indiferent de
formele pedepsei, se recomandă ca aceasta să nu apară in faţa elevului ca o expresie de răzbunare
sau de ură din partea profesorului; acesta trebuie să aibă certitudinea că cel pedepsit inţelege şi
este conştient de gravitatea faptei sale. De asemenea este absolut necesar ca fapta care reprezintă
obiectul pedepsei să merite o asemenea dezaprobare, căci aplicarea pedepselor fără discernămant
riscă să amplifice conflictul.
Tot astfel, dezaprobarea nu trebuie să fie folosită ca mijloc de ameninţare permanentă
pentru că prelungirea ei poate duce la apariţia unor stări negative de instrăinare şi
anxietate