1

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS
ACTE PROCESUALE PENALE
(Ciclul I)

AUTOR: Svetlana Prodan

doctor în drept, lector superior

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe

penale din: 20.05.2013, proces-
verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului

USEM din: 01.07.2013, proces-
verbal Nr. 9
CHIŞINĂU – 2013
 2

CUPRINS

Introducere

I. Noţiuni generale privind actele procedurale penale.

1. noţiunea, importanţa şi clasificarea actelor procedurale.
2. acte procedurale şi alte înscrisui
3. rechizitele actelor procedurale.

4. atribuţiile ofiţerului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de

instrucţie la efectuarea acţiunilor procesuale penale şi la întocmirea actelor
procedurale.

II. Sesizarea organului de urmărire penală, începerea urmăririi

penale şi punerea sub învinuire.

1. Particularităţile şi modul de înregistrare a plîngerilor, denunţurilor şi altor

informaţii privind săvîrşirea unei infracţiuni.

2. Modul de verificare şi soluţionarea sesizărilor privind săvîrşirea unei

infracţiuni.
3. Structura şi conţinutul procesului verbal de constatare a infracţiunii.

4. Structura şi conţinutul actelor de începere a urmăririi penale (ordonanţă)

precum şi a actului de neîncepere a urmăririi penale.

5. Structura şi conţinutul raportului şi ordonanţei privind punerea sub învinuire

a unei persoane.
6. Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.

III. Actele procesuale de strângere a probelor.

1. Particularităţile actelor procesuale de strîngere a probelor şi clasificarea lor.

2. Problemele teoretico-practice privind reglementarea, organizarea şi

efectuarea actelor de strîngere a probelor.
 3

3. Structura şi conţinutul privind ordonanţa de efectuare a percheziţiei,

ridicării de obiecte şi documente, interceptării comunicărilor, luării de
imagini.
4. Procesul-verbal privind efectuarea unui act de urmărire penală.

IV. Actele procesuale privind verificarea probelor

1. Particularităţile efectuării actelor procesuale de verificare a probelor
(confruntarea, prezentarea spre recunoaştere, verificarea declaraţiilor la
faţa locului, reconstituirea faptei, experimentului).
2. Problemele teoretico-practice la efectuarea actelor de verificare a probelor.

V. Actele procesuale penale cu participarea specialistului/expertului.

1. Particularităţile efectuării constatării tehnico-ştiinţifice / medico-legale şi

expertizei.

2. Ordonarea şi efectuarea constatării tehnico-ştiinţifică / medico-legală şi a

expertizei.
3. Structura şi conţinutul ordonanţei de efectuare a expertizei.
4. Raportul de expertiză.

VI. Terminarea urmăririi penale.

1. Felurile terminării urmăririi penale.

2. Ordonanţa de încetarea urmăririi penale.
3. Ordonanţa de clasare.

4. Raportul privind terminarea urmăririi penale. Rechizitoriul, structura şi

conţinutul.
5. Procesul-verbal privind prezentarea materialelor de urmărire penală.
VII. Actelele controlului procurorului şi judecătorului de instrucţie
 4

1. Particularităţile şi clasificarea actelor de control al procurorului

2. Particularităţile şi clasificarea actelor de control judiciar al procedurii

prejudiciare.

3. Cererile, plîngerile şi demersurile examinate deprocuror şi judecătorul de

instrucţie.
4. Încheierile judecătorului de instrucţie.

VIII. Modificarea în actele procedurale

1. Corectarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite.

2. Nulitatea actelor procedurale.
3. Caracteristica condiţiilor nulităţii.materialelor de urmărire penală.
 5

I.Noţiuni generale privind actele procedurale penale.

1. noţiunea, importanţa şi clasificarea actelor procedurale.
2. acte procedurale şi alte înscrisui
3. rechizitele actelor procedurale.

4. atribuţiile ofiţerului de urmărire penală, procurorului şi judecătorului de

instrucţie la efectuarea acţiunilor procesuale penale şi la întocmirea actelor
procedurale.

Acte procedurale penale sînt acte de documentare a acţiunilor procesuale

efectuate de către subiecţii procesului penal. Ele constitue materialul documentar al
procesului, în sens larg, fiind adunate în conformitate cu legea, formează dosarul
cauzei. Un loc important în totalitatea actelor procedurale penale în faza urmăririi
penale îl ocupă actele procedurale întocmite de către ofiţerul de urmărire penală şi
procuror.
Actele procedurale ca instrument probator care confirmă existenţa unor fapte
juridice şi probe sînt prezentate in instanţa de judecată formînd baza tehnico-
juridică a înfăptuirii justiţiei penale. Din aceste considerente actele procedurale
penale întocmite în faza urmăririi penale, ca acte oficiale trebuie să corespundă
unor exigenţe stricte privind legalitatea, temeinicia şi motivarea sub aspect de
formă şi conţinut, contribuind la desfăşurarea în termen rezonabil a procesului
penal, la atingerea scopului acestuia, asigurînd astfel drepturile şi libertăţile
persoanei în cadrul procesului penal.
Consemnarea în scris a diferitor acţiuni efectuate de către organele de
urmărire penală şi procuror garantează realizarea drepturilor participanţilor la
procesul penal precum şi posibilitatea controlului şi contestării acestor acţiuni.

Prin acte procesuale se inteleg acele manifestari de vointa princare

organele judiciare si partile din proces dispun, in limitele dreptuluilor,
cu privire la desfasurarea procesului penal1.

Pot fi mentionate: inceperea urmaririi penale, punerea in miscare a actiunii

penale, trimiterea in judecata, luarea masurilor preventive sau a ma-surilor
asiguratorii, dispozitia de citare a unor anumite persoane etc. Sunt considerate
acte procesuale si solutiile de netrimitere in judecata, care, practic, finalizeaza
procesul penal prin oprirea sa numai la faza de urmarire penala: clasarea,
scoaterea de sub urmarire penala, incetarea urmaririi penale etc.

Alaturi de organele judiciare, si partile pot indeplini anumite acte

procesuale, cum ar fi: introducerea plangerii prealabile de catre persoana
vatamata, declaratia de participare a persoanei vatamate ca parte civila,
 6

declararea apelului, retragerea plangerii prealabile, impacarea partilor,

propunerea administrarii de noi probe etc.

Actele procedurale sunt acele mijloace juridice prin intermediul

carora se aduc la indeplinire sarcinile ce decurg din actele si masurile
procesuale2. Ele pot fi: ascultarea unui martor, ridicarea unor obiecte sau
inscrisuri, mandatul de arestare preventiva, procesul-verbal de perchezitie.

Uneori, atat actul procesual, cat si cel procedural poarta aceeasi denumire;
astfel, actul procesual prin care instanta solutioneaza cauza penala este o
hotarare si tot hotarare se numeste si inscrisul in care este consemnata solutia
data de completul de judecata1.Dosarele penale sunt constituite din inscrisuri
judiciare in care se constata existenta actelor procesuale si procedurale, ca
manifestari de vointa a organelor judiciare si a partilor legate de rezolvarea
cauzelor penale. Astfel, in cazul unei perchezitii domiciliare, actul procesual il
constituie dispozitivul incheierii judecatoresti, iar actul procedural este chiar
procesul-verbal de efectuare a perchezitiei.

Legea indică şi dispune formele în care se manifestă şi se realizează

activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în care se desfăşoară
procesul penal sunt denumite forme procesuale. Forma procesuală (ordinea
procesuală) a procesului penal constituie totalitatea condiţiilor stabilite în legea
procesuală în baza cărora se desfăşoară procesul penal în general şi se adoptă
hotărîri în cauză sau a unei acţiuni procesuale distincte (sau a unui complex de
acţiuni) care determină raportul şi succesiunea acţiunilor efectuate cu soluţiile
propuse şi dispuse.

Forma procesual penală este drept un sistem al instituţiilor şi regulilor

procesuale, al succesiunii fazelor procesului penal al condiţiilor, metodelor şi
termenelor de efectuare a actelor procesuale şi procedurale, legate direct sau
indirect de administrarea probelor în procesul penal precum şi a ordinii de fixare a
deciziilor în cadrul cauzelor penale.
Forma procesual -penală cuprinde totalitatea condiţiilor stabilite de legea
procesual -penală pentru efectuarea acţiunilor ce intră în competenţa organelor
judiciare, (organelor de urmărire penală, procuratură, instanţei de judecată)
îndreptate spre descoperirea infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a
persoanelor care au comis infracţiuni, precum şi realizarea altor scopuri ale
procesului penal.
Lucrarea conţine un şir de modele de acte procedurale, întocmite în faza de
urmărire penală în conţinutul cărora numele ofiţerilor de urmărire penală,
procurorilor, judecătorilor de instrucţie, victimelor, părţilor vătămate, părţilor
civile, bănuiţilor, învinuiţilor, părţilor civilmente responsabile, apărătorilor,
reprezentanţilor, reprezentanţilor legali, succesorilor, martorilor, specialiştilor,
interpreţilor şi altor persoane sunt inventate de autorii lucrării şi orice asemănare
 7

nu corespunde realităţii de fapt. Aceiaşi situaţie este şi în cazul numerelor

dosarelor penale, denumirilor de oraşe, raioane, sate, întreprinderi, organizaţii,
numerelor de telefoane, numerelor de înregistrare a mijloacelor de transport.
Unele modele de documente procedurale au fost elaborate în conformitate
cu cerinţele şi exigenţele înaintate de către colaboratorii practici.
La elaborarea modelelor de documente procedurale s-a ţinut cont de
modificările legislative pînă în luna februarie 2008.
Lucrarea este recomandată studenţilor facultăţii de drept, magistrilor,
lucrătorilor practici şi altor persoane interesate de problemele dreptului procesual
penal şi are drept scop oferirea unui sprijin colaboratorilor Organelor Afacerilor
Interne în activitatea de urmărire penală deoarece de calitatea documentării
procesuale a acţiunilor de urmărire penală depinde temeinicia probelor acumulate
şi rezultatul final-pedepsirea sau nu a făptuitorilor.

SESIZAREA ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ

Prevederi legale
Urmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui
mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului penal
stipulat în art. 1 Cod procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor necesare cu
privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii
acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în
judecată.
Pentru declanşarea activităţilor procesuale şi procedurale ce caracterizează
procesul penal este necesar ca organul judiciar competent să fie înştiinţat despre
săvîrşirea unei infracţiuni.
Organele judiciare (organele de urmărire penală, instanţa de judecată) pot
afla despre săvîrşirea unei infracţiuni prin unul din modurile de sesizare prevăzute
de lege.
Sesizarea este aducerea la cunoştinţa organelor judiciare competente
despre împrejurările săvîrşirii unei infracţiuni. Prin intermediul sesizării,
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată sînt în drept de a efectua
activităţi premergătoare şi de urmărire penală.
Sesizarea nu reprezintă o simplă modalitate de informare a organului de
urmărire penală, ci constituie, în acelaşi timp, şi temeiul legal de pornire a
urmăririi penale şi desfăşurarea activităţilor procesuale specifice.
Astfel spus prin, mod de sesizare se înţelege mijlocul prin care organul
de urmărire penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvărşirea unei
infracţiuni, determinînd obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la
începerea urmăririi penale sau a refuza în pornirea urmăririi penale.
Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a
urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe şi conţine atît elementul de
informare cît şi temeiul legal de desfăşurare a activităţilor de urmărire penală.
1. Modurile generale de sesizare
Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau
pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire a
urmăririi penale.
Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea
 8

pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

- plîngere;
- denunţ;
- autodenunţ;
- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii
organului de urmărire penală).
1.1 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia
i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.
Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire
penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod
special de sesizare.
Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă:
- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;
- descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii;
- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
- indicarea mijloacelor de probă.
Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată:
- în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana oficială a
organului de urmărire penală;
- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de
persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire
penală;
1.2 Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică
despre săvîrşirea unei infracţiuni.
Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de
urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar
ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea sesizată.
Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea
infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire penală
despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei care le-au
comis.
Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală prevede că acesta
trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.
În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul poate
fi făcut:
- în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului.
Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după o
prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate sesiza
din oficiu;
- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de către
reprezentantul organului de urmărire penală;
Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz
dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în procesul-
verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă, acest fapt
este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul.
1.1. Autodenunţul
Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau
juridică despre
 9

săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care organele de urmărire

penală nu sunt la curent cu această faptă.(art.262 alin.1 pct.3 şi art.264 alin.1
C.pr.pen.)
În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi
constituie cazuri excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele
sale şi se sustrag de la răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire
penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl
pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea infracţiunii nu
întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să
ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite motive, cum ar fi de
exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să
îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el,
din diferite motive (interes material, existenţa unor promisiuni sau a unor
sentimente afective faţă de persoana dată, etc.)
În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să -i explice
persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se
autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea
adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii,
despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-verbal
de autodenunţare. (art.264 alin.3 C.pr.pen.)
Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care
autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală întocmeşte
un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de autodenunţare.
Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul
infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare nu
trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu
autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea este
calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit
 1.2. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul
organului de urmărire penală. Autosesizarea
Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.pr.pen.) pot lua la
cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul
sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi denumită şi sesizare din
oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul organului de urmărire penală
poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare cu privire la existenţa sau
inexistenţa infracţiunii.
Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care
participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale
planificate, controale economice, menţinerea ordinii publice, controlul traficului
rutier, etc.
În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de
urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului organului de
urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele depistate şi dispune
înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un proces -verbal cu privire la
constatarea infracţiunii, cu respectarea dispoziţiilor art.262 alin.1 p.4 şi alin.3
C.pr.pen.
2. Plîngerea prealabilă - mod special de sesizare
Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de celelalte
acte de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil. Plîngerea
prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul infracţiunilor,
pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza
plîngerii prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea
 10

penală, iar pe plan procesual este o circumstanţă care exclude urmărirea

penală.(art.275 alin.1 p.6 C.pr.pen.)
Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza
plîngerii victimei, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este
necesară o astfel de plîngere , art.152 alin.1, art.153, art.157 alin1, art.161,
art.170, art.177, art.179 alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.198 alin.1,
art.200, art.202, art.203, art.204 alin.1, art.274 Cod Penal, precum al furtului
avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana
care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.
La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în
cazurile menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.
Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se
conturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi:
- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată
sau victima;
- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant
legal sau procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din
cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şi
apere drepturile sale;
- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din
aceste persoane au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această
plîngere produce efecte şi asupra celorlalte victime ale infracţiunii care nu au
introdus plîngerea;
- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în
plîngerea prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde
acţiunea sa procesuală şi asupra tuturor participanţilor la infracţiune.
În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele care
este necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şi
o întreabă dacădoreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii urmăririi
penale împotriva făptuitorului.
Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.
3. Verificarea competenţei
Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262
C.pr.pen. este obligat să-şi verifice competenţa.
Dacă organul de urmărire penală constată că nu este competent a efectua
urmărirea penală, imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului
care exercită conducerea urmăririi penale pentru a o transmite organului
competent.
Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este
inadmisibil. Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de
procurorul care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de
procurorul ierarhic superior.
Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care urmărirea
penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală această urmărire
să fie efectuată de un alt organ similar.
În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe
 11

de urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de procurorul

ierarhic superior.
În cazurile în care urmărirea penală se exercită de către procuror, acesta
poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să fie efectuate de către un
organ de urmărire penală.
Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul
asigurării urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin
ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de urmărire
penală, indiferent de competenţă.
4. Efectuarea actelor de constatare (premergătoare)
În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua
acte de constatare. Conform art. 6 alin. 1 pct. 1 1 din Codul de procedură penală actul
de constatare reprezintă documentul prin care organul de constatare consemnează orice
acţiune premergătoare urmăririi penale în vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor
rezonabile că a fost săvîrşită o infracţiune.
Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le
au organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai
să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare
în legătură cu începerea urmăririi penale.
Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală
cu privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea urmăririi penale
în mod nejustificat.
Acordarea unor posibilităţi mai largi organelor de urmărire penală în ceia
ce priveşte efectuarea actelor de constatare (premergătoare) urmăririi penale, ar
constitui o garanţie în plus ca începerea urmăririi penale nu s-ar face decît în
situaţii deplin justificate.
În faza premergătoare începerii urmăririi penale pot fi realizate, uneori,
chiar sarcini legate de probaţiunea ce urmează să se administreze într-o cauză
penală.
Organul de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale, poate
efectua cercetarea la faţa locului, (art. 118 C.pr.pen.) şi percheziţia corporală sau
ridicarea, (art.130 C.pr.pen.) ca acţiuni de urmărire penală.
De asemenea, organele de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi
penale pot efectua următoarele acte de constatare:
- primirea explicaţiilor de la cetăţeni;
- culegerea de date sau informaţii legate de existenţa sau inexistenţa
infracţiunii;
- efectuarea unor verificări, controale, razii, etc.
Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de
începerea urmăririi penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor
premergătoare nu pot fi dispuse aplicarea măsurilor preventive sau asigurătorii,
deoarece potrivit legii acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit,
inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fi începută.
Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării actelor premergătoare sunt de
natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca orice
persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici
o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.
Putem menţiona, că actele premergătoare au rolul de a ajuta organe de
urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în
etapa premergătoare începerii urmăririi penale.
Efectuarea actelor premergătoare este o activitate facultativă, ele fiind
 12

utilizate numai în măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării, nu

dispun de date suficiente pentru începerea urmăririi penale.
În literatura juridică se apreciază că actele premergătoare sunt acele
activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu
privire la pregătirea sau săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea
începerii sau neînceperii urmăririi penale.
Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:
· poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa altor
organe de constatare;
· Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei -
pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
· Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
· Serviciul de Informaţii şi Securitate - pentru infracţiuni ale căror
prevenire şi contracarare îi sînt atribuite prin lege;
· comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor
militare - pentru infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum
şi de persoanele supuse serviciului militar în timpul cantonamentelor;
pentru infracţiuni săvîrşite de muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor
Armate ale Republicii Moldova, legate de îndeplinirea îndatoririlor lor
de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a unităţii, formaţiunii,
instituţiei;
· şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de
detenţie, în timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a
sentinţelor de condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de
specialitate - în cazurile referitoare la persoane cărora le sînt aplicate
măsuri de constrîngere cu caracter medical;
· comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe
acestea în timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în
afara porturilor şi aeroporturilor;
· instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie - pentru
infracţiuni de audienţă.
Organele menţionate sunt obligate la luarea de declaraţii de la martori oculari
la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre circumstanţele
concrete ale săvîrşirii acesteia.
Actele de constatare împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau, în
termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, Centrului pentru
Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei şi Serviciului Vamal - organelor de
urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul
Ministerului Afacerilor Interne, Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice
şi Corupţiei, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare -
procurorului, pentru începerea urmăririi penale.
Tot odată aceste organe au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină
făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele
necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la ele
declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte acţiuni care
nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor -verbale în care se vor consemna
acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.
Procesele -verbale întocmite de organele de constatare constituie
mijloace de probă.
 13

Actele care se întocmesc

1. Plîngerea scrisă
Este înştiinţarea făcută în scris de o persoană fizică sau juridică căreia i s -a
cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea scrisă trebuie semnată de cel ce o face.
Este indicat ca ştampila de intrare să se aplice în partea stîngă sus.
2. Procesul verbal de consemnare a plîngerii orale
Se întocmeşte de către organul de urmărire penală care a fost sesizat în
formă orală despre săvîrşirea unei infracţiuni.
Procesul-verbal de consemnare a plîngerii orale cuprinde aceleaşi date ca şi
plîngerea scrisă şi este semnat atît de organul care-l întocmeşte, cît şi de persoana care
a sesizat.
3. Denunţul scris
În ambele sale forme – scris sau oral, trebuie să cuprindă aceleaşi date, să
îmbrace aceeaşi formă ca şi plîngerea şi să fie semnat de denunţător.
4. Proces verbal de consemnare a denunţului oral
Se întocmeşte de organul de urmărire penală, este semnat de persoana care
a denunţat şi de organul care l-a întocmit.
5. Autodenunţul
Este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre
săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni. În acest caz în organele de urmărire penală nu
sunt la curent cu această faptă.
6. Proces verbal de autodenunţare
Atunci cînd autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire
penală întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de
autodenunţare.
7. Raport de autosesizare
Se întocmeşte de organul de urmărire penală care s-a autosesizat despre
săvîrşirea infracţiunii.

Citarea şi comunicarea altor acte procedurale

Citarea, noţiunea şi procedura efectuării

Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul

de urmărire penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură
prezentarea unei persoane în faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului
penal, art.235 alin.1 CPP.

Actul procedural prin care se realizează citarea se numeşte citaţie.

De regulă majoritatea absolută a participanţilor la proces sînt chemaţi prin

intermediul citaţiei. Astfel, victima, partea vătămată, martorul, partea civilă, partea
civilmente responsabilă, bănuitul, învinuitul, inculpatul, expertul, specialistul,
interpretul (traducătorul), asistentul procedural, reprezentantul şi apărătorul sînt
chemaţi la desfăşurarea acţiunilor procedurale prin intermediul citaţiei
reglementate de art.236-242 CPP.
 14

Procurorul este chemat la judecată prin intermediul înştiinţării. Persoana

citată este obligată să se prezinte conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a
se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, ea este obligată să informeze
organul respectiv despre aceasta, indicînd motivul imposibilităţii de a se prezenta,
art.235 alin.2 CPP.

În cazul în care persoana citată nu anunţă despre imposibilitatea de a se

prezenta la data, ora şi locul indicat şi nu se prezintă nemotivat la organul de
urmărire penală sau la instanţă, această persoană poate fi supusă amenzii judiciare
conform art.201 CPP sau aducerii silite conform art.199 CPP.

Citarea se face, de regulă după începerea urmăririi penale, însă poate fi

făcută şi pînă la pornirea procesului penal de către organul de urmărire penală
conform art.13 pct.3) al Legii cu privire la poliţie sau de către procuror conform
art.5 pct.c) al Legii cu privire la Procuratură.28

Modul de citare conform art.236 CPP prevede că chemarea unei persoane în

faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie
scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin mijloace
electronice. În cazul cînd citarea este făcută prin notă telefonică, ori prin mijloace
electronice urmează să fie însoţită cu măsuri ce asigură respectarea dispoziţiilor
art.239, 240 CPP.

Citarea în formă scrisă poate fi dublată prin notă telefonică.

Citarea se va face în aşa fel ca persoanei chemate să i se înmîneze citaţie cu

cel puţin 5 zile înainte de data cînd ea trebuie să se prezinte conform citaţiei în faţa
organului respectiv. Această regulă nu se aplică la citarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului şi altor participanţi pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de
urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi penale sau al judecării cauzei, art.236 alin.2
CPP.

Termenul de cel puţin 5 zile este un termen de recomandare şi nerespectarea

acestuia nu constituie un motiv întemeiat pentru persoană de a nu se prezenta la
timpul indicat în citaţie. În cazurile care nu suferă amînarea sau pentru a preveni
împiedicarea aflării adevărului, citarea bănuitului, învinuitului, părţii vătămate, sau
martorului se face în aceeaşi zi la ora respectivă fiind însoţite persoanele citate de
agenţii organelor de poliţie.

Citaţia se înmînează de către agentul împuternicit cu înmînarea citaţiei

(colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al
instanţei judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul
de urmărire penală sau de instanţa judecătorească) sau prin serviciul poştal, art.236
 15

alin.3 CPP.

Angajatul serviciului poştal înmînează citaţia făcută prin notă telegrafică sau
scrisoare recomandată.

1) Conform art.237 CPP, citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă :

denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care
emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului;

2) numele, prenumele celui citat, calitatea procesuală în care este citat şi

indicarea obiectului cauzei;

3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul

casei, apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza
adresa celui citat;

4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionîndu-se

consecinţele

legale în caz de neprezentare.

Citaţia se semnează de către persoana care o emite. Semnătura persoanei

urmează a fi certificată cu ştampila organului de urmărire penală sau a instanţei de
judecată. Reieşind din art.58, 60, 64, 66, 90 CPP citaţia victimei, părţii vătămate,
bănuitului, învinuitului şi martorului va cuprinde şi recomandarea de a se prezenta
împreună cu un avocat.

Potrivit art.238 CPP, persoana se citează la adresa unde locuieşte (citarea

directă), iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin
serviciul personal al instituţiei unde lucrează (citarea indirectă).

Dacă, printr-o declaraţie, dată anterior în cursul procesului penal, persoana a

indicat un alt loc pentru a fi citată, ea se citează la locul indicat. În caz de
schimbare a adresei indicate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa adresă
numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre
schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa determină
că s-a produs o schimbare de adresă pe baza datelor obţinute de agentul respectiv.

Bolnavii aflaţi în spital sau într-o altă instituţie medicală se citează prin
administraţia acestora.

Deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia instituţiei de

detenţie.
 16

Militarii încazarmaţi30 se citează la unitatea militară din care fac parte prin
comandantul acesteia.

Citarea persoanelor de peste hotare se efectuează în condiţiile prevederilor

tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.31

Persoanele juridice, cînd au calităţile de parte civilă sau parte civilmente

responsabilă, se citează la sediul acestora.

În acelaşi mod la sediul persoanei juridice se va cita reprezentantul legal sau

reprezentantul desemnat în cazul urmăririi penale şi judecării cauzei prin
infracţiuni săvîrşite de
p
ersoane juridice conform art.520-523 CPP şi art.239 CPP, citaţia se înmînează
personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea
să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de
primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează
pe uşa locuinţei acesteia, întocmind despre aceasta un proces verbal.

În caz în care citarea se face indirect (la locul de muncă, de tratament, de

deţinere sau locul satisfacerii serviciului militar în termen), administraţia
instituţiilor respective sînt obligate să înmîneze de îndată citaţia persoanei citate
contra semnătură, certificîndu-i semnătura în dovada de primire sau indicînd
motivul pe care nu s-a putut obţine semnătura acesteia. Dovada de primire se predă
agentului procedural, care o înmînează organului de urmărire penală sau instanţei
de judecată care emis citaţia.

Dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmînează citaţia soţului, unei
rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi
recepţionează corespondenţa,32 art.240 alin.1 CPP.

Citaţia nu poate fi înmînată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave
mintal. Dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente,
într-un cămin sau la hotel, în lipsa persoanelor menţionate în alin.1 al art.240 CPP,
citaţia se predă administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în mod
obişnuit îi înlocuiesc.

Persoana care primeşte citaţie semnează dovada de primire, iar agentul,

certificînd identitatea şi semnătura, întocmeşte proces-verbal. Dacă aceasta nu vrea
sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei,
întocmind proces verbal conform art.242 CPP.

În lipsa persoanelor căror este admisă înmînarea sau predarea citaţiei,

agentul este obligat să se intereseze cînd poate găsi persoana citată pentru a-i
 17

înmîna citaţia. Dacă nici această cale nu reuşeşte să o înmîneze, agentul afişează
citaţia pe uşa locuinţei persoanei citate, întocmind proces-verbal, conform art.242
CPP.

În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe

apartamente, într-un cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul
ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla
aceasta. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat agentul afişează citaţia pe uşa
principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei întocmind proces verbal şi
făcînd menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmînarea citaţiei.

Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa
locuinţei indicate în citaţie şi se informează pentru a afla noua adresă, menţionînd
în procesul-verbal datele obţinute, art.241 CPP. Astfel în procesul-verbal privind
imposibilitatea înmînării citaţiei se va menţiona şi datele obţinute privind noua
adresă pentru repetarea citării sau după caz imposibilitatea stabilirii locului aflării
persoanei. Cu această ocazie pot fi efectuate acţiuni de investigaţie operativă de
către organele de poliţie.

Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă numărul dosarului penal,

denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele,
prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate, precum şi data pentru care este
citată. Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmînării citaţiei,
numele, prenumele calitatea şi semnătura celui ce înmînează citaţia, certificarea de
către acesta a identităţii şi a semnăturii persoanei căreia i s-a

înmînat citaţia, precum şi indicarea calităţii acesteia, art.242 alin.1 CPP.

Ori de cîte ori, cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se întocmeşte un
proces verbal, care va cuprinde menţiunile arătate mai sus, precum şi împrejurările
arătate la art.239 aliniatul 2, 240, 241 CPP, care fac imposibilă dovada înmînării
sau dovada primirii citaţiei.

Dovada de primire a citaţiei cu semnătura destinatarului sau după caz a altei

persoane şi procesul-verbal se înaintează organului care a emis citaţia pentru
informare. Dovada de primire a citaţiei şi procesul verbal de predare sau afişare a
citaţiei se anexează la dosar şi constituie acte procedurale documentare care
confirmă respectarea procedurii citării. În caz contrar părţile care au lipsit la
judecată pot invoca în cerere de apel sau de recurs temeiul prevăzut de art.444
alin.1 pct.5) CPP.

Comunicarea altor acte procedurale

 18

Potrivi art.243 CPP comunicarea celorlalte acte de procedură se fac potrivit

dispoziţiilor capitolului II titlului VIII al Codului de procedură penală, care
reglementează citarea, fiind aplicabile în mod corespunzător. Comunicarea este
mijlocul prin intermediul căruia organele de urmărire penale sau instanţele de
judecată încunoştiinţează persoanele care participă la procesul penal despre
acţiunile procesuale efectuate, hotărîrile adoptate sau cererile, recursurile înaintate.

După cum s-a menţionat în literatura de specialitate 33 comunicarea poate fi

efectuată prin următoarele moduri:

a) transmiterea (înmînarea) unei copii sau a extrasului unui act procedural;

b) înştiinţarea despre îndeplinirea unei acţiuni procedurale.

Astfel pentru protejarea drepturilor procesuale părţile urmează a fi informate în

scris sau verbal în dependenţă de caz despre efectuarea sau refuzul desfăşurării
unor acţiuni procesuale (de exemplu, înştiinţarea părţilor despre data examinării
cererii de strămutare, art.48 CPP; comunicarea părţilor privind raportul de
expertiză sau declaraţia expertului privind imposibilitatea prezentării concluziilor,
art.151 alin.5 CPP; înştiinţarea despre reţinere, art.173

CPP; informarea persoanei reţinute, arestate sau deţinute despre luarea măsurilor
de ocrotire; anunţarea persoanei care a înaintat sesizarea despre neînceperea
urmăririi penale, art.274 alin.5

CPP; comunicarea în scris a părţilor privind semnarea sentinţei redactate, art.399

alin.2 CPP; înmînarea copiei de pe ordonanţa de încetare a urmăririi penale sau a
clasării cauzei părţilor interesate, art.285, 286 CPP; înmînarea copiei de pe sentinţă
inculpatului arestat; art.399 alin.1

CPP).

Comunicarea actelor procedurale se face din oficiu de organul de urmărire

penală sau după caz de instanţa de judecată ori la cererea părţilor şi altor persoane
interesate.

Cînd comunicarea actului procedural se face în interesul persoanei nu se

admite citarea sau aducerea silită a acesteia pentru a o informa sau a i se înmîna un
act, cu excepţia cazului cînd aceasta se află în detenţie provizorie.

Neprezentarea persoanei chemate pentru a face cunoştinţă cu anumite acte

 19

sau pentru a i se înmîna în copie hotărîrile procesuale nu este sancţionată de lege.

Dovada comunicării unui act procedural se face în actul respectiv sau după
caz prin recipisă (de exemplu, copia rechizitoriului se înmînează sub recipisă
învinuitului şi reprezentantului lui legal, art.296 alin.5 CPP).

În lipsa comunicării uneori, nu se pot produce efectele prevăzute de lege (de

exemplu inculpatul arestat termenul de apel curge de la înmînarea copiei de pe
sentinţa redactată, iar pentru părţile care au lipsit de la pronunţarea sentinţei – de la
data comunicării în scris despre redactarea sentinţei, art.402 alin.2 CPP.

II. Sesizarea organului de urmărire penală, începerea urmăririi

penale şi punerea sub învinuire.

1. Particularităţile şi modul de înregistrare a plîngerilor, denunţurilor şi altor

informaţii privind săvîrşirea unei infracţiuni.

Reglementarea privitoare la actul proceduaral al plângerii ca mod de

sesizare a organului de urmărire penală se referă, în esenţă la persoanele care pot
face plângere, forma în care se face şi conţinutul acesteia.

Plângerea este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică

căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune.

Plângerea, ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală, nu poate fi

confundată cu plângerea prealabilă.

Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare a

organelor de urmărire penală, ea trebuie să cuprindă : numele, prenumele,
calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care formează obiectul
plângerii, indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut, şi a mijloacelor de probă.

Atunci când plângerea îmbracă forma scrisă, ea trebuie să conţină şi

semnătura petiţionarului. În lipsa semnăturii, petiţionarul poate fi chemat să
completeze sesizarea.

Din lectura textului de lege, nu rezultă că plângerea trebuie să cuprindă, pe

lângă elementele arătate, şi indicarea încadrării juridice faptei.
 20

Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să

fie special iar procura rămâne ataşată plângerii.

Plângerea făcută oral se consemnează într-un proces verbal de către

organul care o primeşte.

Plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau
de către copilul major pentru părinţi.

Persoana vătămată poate însă să declare că nu-şi însuşeşte plângerea.

Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se face de

către reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă
poate face plângerea cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă.

Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de

judecată se trimite organului competent.

Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică

despre săvârşirea unei infracţiuni. Spre deosebire de plângere, poate fi făcut de
orice persoană care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală.

În anumite cazuri, denunţul devine o obligaţie a acelora care au luat

cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuniDe asemenea, constituie infracţiune,
fapta funcţionarului public care luând cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în
legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile, omite sesizarea de
îndată a procurorului sau a organului de urmărire penală.

În cazurile în care denunţătorul nu-şi dezvăluie identitatea, sesizarea sa nu

are valoarea unui denunţ, ea constituind o anumită formă de realizare a sesizării
din oficiu.

Denunţul scris trebuie să fie semnat de denunţător, iar în cazul denunţului

oral acesta se consemnează într-un proces verbal de către organul în faţa căruia a
fost făcut.

Sesizarea din oficiu

 21

În toate situaţiile în care organele de urmărire penală constată în mod

direct săvârşirea unor infracţiuni sau află despre aceasta prin intermediul
mijloacelor de informare în masă , se sesizează din oficiu.

Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu când, deşi au luat
cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, este necesară plângerea prealabilă a
persoanei vătămate sau o altă sesizare specială prevăzută anume de lege.

Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

De la regula obligativităţii procesului penal legea a prevăzut unele derogări,

potrivit cărora, declanşarea procesului penal precum şi punerea în mişcare a
acţiunii penale pot avea loc numai ca urmare a unei anume sesizări prevăzute de
lege.

Potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea

prealabilă ori la sesizarea sau cu autorizarea organului prevăzut de lege,
urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.

De asemenea, urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei

guvernului străin, în cazul infracţiunii contra reprezentantului unui stat străin.

Pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate,

acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea organelor competente ale
căilor ferate.

Sesizarea trebuie făcută în scris şi semnată de organul competent.

Plângerea prealabilă

Consideraţii generale.
 22

Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată care
a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o infracţiune, îşi exprimă
voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul în condiţiile în care legea
condiţionează răspunderea penală şi punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale de acest act.

Din punct de vedere procesual plângerea prealabilă este un act de sesizare pentru
a se pune în mişcare acţiunea penală şi nu un act de punere în mişcare a acţiuni
penale.

Persoane titulare ale plângerii prealabile.

Dreptul de a introduce plângerea prealabilă are un caracter personal,

întrucât doar partea vătămată o poate introduce, sau de un mandatar care are un
mandat special.În acest context, plângerea se poate face de unul dintre soţi
pentru celălalt sau de copilul major pentru părinţii săi.

Dacă persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se

poate face de reprezentantul legal.

Termenul de introducere a plângerii

Pentru a produce efecte juridice, plângerea prealabilă trebuie introdusă

la organul competent în termen de două luni din ziua în care persoana vătămată
a ştiut cine este făptuitorul sau de la data când făptuitorul, iniţial necunoscut, a
fost identificat ulterior de organul de cercetare penală.

În cazul minorilor, aceste prevederi se aplică după caz. Dacă persoana vătămată
este un minor fără capacitate de exerciţiu, termenul de două luni curge de la data
când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul. Când persoana
vătămată este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, întrucât
introducerea plângerii prealabile îi revine acestuia, termenul curge din ziua în care
minorul a ştiut cine este făptuitorul.

Reglementarea privind termenul de introducere a plângerii prealabile nu este

aplicabilă în cazul sesizării din oficiu.
 23

În literatura de specialitate s-a susţinut că, în cazul în care persoana

vătămată sau persoana îndreptăţită a reclama a fost împiedicată de o cauză
temeinică să introducă sesizarea în termen, se aplică, pe cale de supliment
analogic, dispoziţiile care ţin seama de astfel de împrejurări, având drept
consecinţă introducerea peste termen a plângerii.

În practica judiciară s-a reţinut că plângerea prealabilă se consideră

făcută în termen dacă persoana vătămată a expediat-o prin poştă cu scrisoare
recomandată.. Termenul trebuie respectat şi în cazul în care plângerea se face
prin mandat.

Termenul de două luni curge de la data comiterii faptei, dacă persoana vătămată
a ştiut cine este făptuitorul. Nerespectarea acestui termen procedural atrage
decăderea din exerciţiul dreptului şi incidenţa prevederilor .

Plângerea prealabilă introdusă de părinţii minorului având capacitate de

exerciţiu restrânsă, neînsuşită de minor în termeni nu îndeplineşte condiţiile
cerute de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Conţinutul plângerii prealabile.

Plângere prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea

autorului ca o condiţie necesară, arătarea mijloacelor de probă dacă sunt
cunoscute, indicarea adresei părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana
vătămată se constituie parte civilă, indicarea persoanei responsabile civilmente.

Persoana vătămată nu trebuie să menţioneze în plângere şi încadrarea

juridică, această ultimă obligaţie revenind organului de urmărire penală.
Plângerea prealabilă trebuie semnată de persoana vătămată. Dacă plângerea a
fost făcută prin mandatar, mandatul trebuie să fie special, iar procura se ataşază
la plângere.
 24

Organele cărora li se adresează plângerea prealabilă.

Dacă s-a comis o infracţiune flagrantă, care se urmăreşte sau se judecă la plângere
prealabilă, organul de urmărire penală este obligat, pentru a stabili identitatea
făptuitorului şi pentru a nu se pierde probele, să constate săvârşirea acesteia
chiar în lipsa plângerii prealabile.

Se poate întâmpla ca în cursul urmăririi penale, pentru o infracţiune pentru care

urmărirea penală se face din oficiu, să se ajungă la schimbarea încadrării juridice
într-o infracţiune care se urmăreşte la plângere prealabilă.

În acest caz, organul de cercetare penală sau procurorul cheamă partea vătămată
şi o întreabă dacă înţelege să depună plângere.Dacă aceasta depune plângere,
organul de urmărire penală continuă urmărirea.În caz contrar, organul de
cercetare penală trimite dosarul procurorului în vederea încetării urmăririi penale.

2. Modul de verificare şi soluţionarea sesizărilor privind săvîrşirea unei

infracţiuni.

Urmărirea penală, ca faza a procesului penal presupune desfăşurarea unui

mare volum de activităţi necesare realizării obiectului şi scopului procesului
penal stipulat în Cod procedură penală şi concretizat în strîngerea probelor
necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la identificarea făptuitorilor şi la
stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să
se dispună trimiterea în judecată.

Pentru declanşarea activităţilor procesuale şi procedurale ce caracterizează

procesul penal este necesar ca organul judiciar competent să fie înştiinţat
despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Organele judiciare (organele de urmărire penală, instanţa de judecată) pot afla

despre săvîrşirea unei infracţiuni prin unul din modurile de sesizare prevăzute
de lege.

In faza initiala un rol deosebit il constituie principiul operativitatii organului de

u.p.Inceperea urmaririi penale constituie temei legal,pentru aplicarea
masurilor preventive si efectuarea actelor de urmarire penala.
 25

Faza de debut al procesului penal,incepe din momentul cind este sesizat

organul de stat competent, de exemplu: inregistrarea in sectia de garda a
sectorului de politie a unei plingeri cu privire la savirsirea infractiunii, si se
incepe cu intocmirea unei rezolutii de incepere a urmarii penale.
Sarcinile principale a acestei faze:
a.stabilirea existentei sau a lipsei temeiurilor si motivarea legala pentru
pornirea procesului.
b.depistarea documentelor si fixarea actiunilor sau faptelor presupuse
infractiuni
c.revenirea infractiunilor in curs de pregatire,contracararea celor declansate si a
infractiunilor ce nu au fost consumate.
Pentru inceperea unei urmariri penale trebuie sa existe suficiente motive
(suficient motiv de incepere a u.p este constatarea a doua elemente
indespensabile : a) existenta semnelor infractiunii in cadrul faptei care a
devenit cunoscut o.u.p; b) existenta datelor suficiente in baza carora care sunt
stabilite semnele infractiunii. Ofiterul de u.p fiind sesizat prin plingere ori
denunt concomitent cu inregistrarea plingerii efectueaza actiuni de u.p in
vederea descoperirea sau combaterea infractiunii in baza actului de sesizare.
"act de sesizare" - poarta denumirea mijlocul prin intermediul caruia este
informat organul de urmarire penala despre savirsirea unei infractiuni.
Modurile de sesizare - ele se fac in raport de criterii, si anume:
a)in functie de sursa de informare existenta :
1.sesizarea interna (din oficiu) este in cazul cind depistarea sau constatarea este
facuta de catre ofiterul de u.p.
2.sesizarea externa din care fac parte: plingerile,denuntul.
b) In raport cu modul de sesizare a o.u.p, ele pot fi:
1.modul de sesizare primara (cind pentru prima data s-a adus la cunostinta
o.u.p)
2.modul se sesizare complimentar (cind un o.u.p isi declina competenta in
favoarea altui organ competent)
O.U.P poate fi sesizat de savirsirea unei infractiuni sau pregatirea pentru
savirsirea ei, prin prealambula (prevederea) legala a CPP, art.263: 1.plingerea;
2.denuntul;3.autodenuntarea; 4.depistarea infractiunii nemijlocit de catre
colaboratorii o.u.p.
Sesizarea este aducerea la cunoştinţa organelor judiciare competente despre

împrejurările săvîrşirii unei infracţiuni. Prin intermediul sesizării, organul de

urmărire penală sau instanţa de judecată sînt în drept de a efectua activităţi
premergătoare şi de urmărire penală.

Sesizarea nu reprezintă o simplă modalitate de informare a organului de

urmărire penală, ci constituie, în acelaşi timp, şi temeiul legal de pornire a
urmăririi penale şi desfăşurarea activităţilor procesuale specifice.
 26

Astfel spus prin, mod de sesizare se înţelege mijlocul prin care organul de
urmărire

penală ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvărşirea unei infracţiuni,

determinînd obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea
urmăririi penale sau a refuza în pornirea urmăririi penale.

Sesizarea organelor de urmărire penală reprezintă punctul de plecare a

urmăririi penale, fără de care acesta nu poate începe şi conţine atît elementul
de informare cît şi temeiul legal de desfăşurare a activităţilor de urmărire
penală.

1. Modurile generale de sesizare

Actul de sesizare a organului de urmărire penală despre săvîrşirea sau

pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni, constituie drept temei de pornire
a urmăririi penale.

Organul de urmărire penală poate fi sesizat despre săvîrşirea sau pregătirea

pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin:

- plîngere;

- denunţ;

- autodenunţ;

- autosesizare (depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii

organului de

urmărire penală).

1.1 Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i
s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune.

Plîngerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmărire

penală, care nu poate fi confundată cu plîngerea prealabilă, care este un mod
special de sesizare.

Referitor la conţinutul său, prevede că plîngerea trebuie să cuprindă:

- numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului;

 27

- descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii;

- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;

- indicarea mijloacelor de probă.

Din punct de vedere formal, plîngerea poate fi înaintată:

- în scris, situaţie în care ea trebuie semnată de petiţionar şi de persoana

oficială a organului de urmărire penală;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal, semnat de

persoana care declară plîngerea şi de persoana oficială a organului de urmărire
penală;

Persoana ce depune plingerea ori reprezentantul o.u.p ii explica raspunderea

ce o poarta in cazul cind denuntul este intentionat mincinoase, faptele nu
corespund realitatii si au intentii de rea credinta, si avind intentia de a duce in
eroare o.u.p.
Faptul dat se indica sub semnatura ca fost adus la cunostinta petitionarului, i s-a
adus la cunostinta raspunderea pentru fals de informatie.
Persoana oficiala a oup care a primit plingerea elibereaza emidiat persoanei care
a depus plingerea un certificat ce confirma ca plingerea data a fost primita si
inregistrata. In certificat obligatoriu i se indica data si ora cind a fost ridicata
plingerea cu indicarea familiei,functiei si gradul persoanei oficiale care a
primit-o. In caz de refuz de a primi plingerea petitionarul este in drept a se
adresa judecatorului de instructie pentru a constata legalitatea
refuzului.Plingerile anonime nu pot servi ca temei de incepere a u.p, insa
obligatoriu sunt verificate de o.u.p, in cazul cind se constata faptele, o.u.p se
sesizeaza din oficiu.

1.2 Denunţul este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre
săvîrşirea unei infracţiuni.

Comparativ cu plîngerea, prin denunţ se aduce la cunoştinţă organului de

urmărire penală săvîrşirea unei infracţiuni în dauna altor persoane, nefiind
necesar ca cel care face denunţul să fi fost prejudiciat prin infracţiunea
sesizată.

Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea

infracţiunilor, prin atragerea acestora la sesizarea organelor de urmărire
penală despre infracţiunile de a căror săvîrşire au luat cunoştinţă şi despre cei
 28

care le-au comis.Referitor la conţinutul denunţului, legea procesual penală

prevede că acesta trebuie să conţină aceleaşi date ca şi plîngerea.

În ceea ce priveşte forma sub care trebuie întocmit, prevede că denunţul

poate fi făcut:

- în scris, ca şi în cazul plîngerii, fiind necesară semnătura denunţătorului.

Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare, în baza căreia, după
o prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală se poate
sesiza din oficiu;

- oral, situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal de

către reprezentantul

organului de urmărire penală;

Persoanei care face denunţ i se explică răspunderea pe care o poartă în caz

dacă denunţul este intenţionat calomnios, fapt care se consemnează în
procesul-verbal sau după caz în conţinutul denunţului parvenit în formă scrisă,
acest fapt este confirmat prin semnătura persoanei care a făcut denunţul.

Autodenunţul

Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau

juridică despre săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care
organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie

cazuri

excepţionale, ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se

sustrag de la răspundere penală. În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire
penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele
care îl pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea
infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună credinţă. În cele mai dese cazuri,
făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din diferite
motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de
el; încearcă să îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a
fost complice cu el, din diferite motive (interes material, existenţa unor
promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată, etc.).
 29

În asemenea cazuri, ofiţerul de urmărire penală este obligat să-i explice

persoanei care se autodenunţă, dreptul de a nu spune nimic şi de a nu se
autoîncrimina, precum şi în caz de autocalomnie, care împiedică constatarea
adevărului, ea nu va avea dreptul la repararea prejudiciului în condiţiile legii,
despre aceasta se face menţiune în declaraţia de autodenunţ sau în procesul-
verbal de autodenunţare.

Declaraţia de autodenunţare se face în scris sau oral. În cazul în care

autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire penală
întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de
autodenunţare.

Ofiţerul de urmărire penală trebuie să determine care a fost motivul

infracţiunii şi motivul autodenunţării. De obicei în cazurile de autodenunţare
nu trebuie să apară situaţii neclare sau împrejurări ce sunt contradictorii cu
autodenunţul prezentat, în caz contrar o primă versiune poate fi că sesizarea
este calomnioasă şi urmează a fi verificată mai amănunţit.

1.2. Depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorul organului de

urmărire

penală. Autosesizarea Organele de urmărire penală (menţionate în art.253

C.P.P.) pot lua la cunoştinţă despre săvîrşirea unor infracţiuni şi pe alte căi
decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate
fi denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul
organului de urmărire penală poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de
verificare cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.

Organele de urmărire penală se mai pot sesiza din oficiu în cazul în care
participă la diferite activităţi specifice muncii de poliţie, cum ar fi: controale
planificate, controale economice, menţinerea ordinii publice, controlul
traficului rutier, etc.

În cazul depistării infracţiunii nemijlocit de către lucrătorul organului de

urmărire penală, acesta întocmeşte un raport pe numele conducătorului
organului de urmărire penală (comisarului) în care expune circumstanţele
depistate şi dispune înregistrarea infracţiunii, după care se întocmeşte un
proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii.

Plîngerea prealabilă - mod special de sesizare

 30

Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de celelalte acte

de sesizare obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil. Plîngerea
prealabilă este o condiţie de tragere la răspundere penală în cazul infracţiunilor,
pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii prealabile a
victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea penală, iar pe plan
procesual este o circumstanţă care exclude urmărirea penală.

Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza plîngerii
victimei, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o
astfel de plîngere , art.152 alin.1, art.153, art.157 alin1, art.161, art.170,
art.177, art.179 alin.1 şi 2, art.193, art.194, art.197 alin.1, art.198 alin.1,
art.200, art.202, art.203, art.204 alin.1, art.274 Cod Penal, precum al furtului
avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de
persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta.

La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în cazurile

menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.

Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se

conturează în următoarele trăsături specifice cum ar fi:

- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată

sau victima;

- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant legal

sau procurorul din oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din cauza
incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitată nu este în stare să-şi apere
drepturile sale;

- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din aceste
persoane au dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această plîngere
produce efecte şi asupra celorlalte

victime ale infracţiunii care nu au introdus plîngerea;

- dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în plîngerea

prealabilă figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde acţiunea
sa procesuală şi asupra tuturor participanţilor la infracţiune.

În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele care este
necesară plîngerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă victima şi o
 31

întreabă dacădoreşte să depună plîngerea prealabilă în vederea pornirii

urmăririi penale împotriva făptuitorului.

Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.

3. Verificarea competenţei

Organul de urmărire penală sesizat în modul prevăzut de art.262 C.pr.pen.

este obligat să-şi verifice competenţa. Dacă organul de urmărire penală
constată că nu este competent a efectua urmărirea penală, imediat, dar nu
mai tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea
urmăririi penale pentru a o transmite organului competent.

Conflictul de competenţă între organele de urmărire penală este inadmisibil.

Chestiunile legate de conflictul de competenţă se soluţionează de procurorul
care exercită controlul asupra urmăririi penale sau, după caz, de procurorul
ierarhic superior. Procurorul poate să dispună, motivat, ca într-o cauză în care
urmărirea penală trebuie efectuată de un anumit organ de urmărire penală
această urmărire să fie efectuată de un alt organ similar.

În cazul în care urmărirea penală ţine de competenţa mai multor organe de

urmărire penală, chestiunile legate de competenţă se soluţionează de
procurorul ierarhic superior.În cazurile în care urmărirea penală se exercită de
către procuror, acesta poate dispune ca anumite acţiuni de urmărire penală să
fie efectuate de către un organ de urmărire penală.

Procurorul General şi adjuncţii lui, în caz de necesitate, în scopul asigurării

urmăririi complete şi obiective, sub toate aspectele, pot dispune, prin
ordonanţă motivată, efectuarea urmăririi penale de către orice organ de
urmărire penală, indiferent de competenţă.

Efectuarea actelor de constatare (premergătoare)

În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate

efectua acte de constatare. Conform art. 6 alin. 1 pct. 1 din Codul de
procedură penală actul de constatare reprezintă documentul prin care organul
de constatare consemnează orice acţiune premergătoare urmăririi penale în
vederea stabilirii şi confirmării bănuielilor rezonabile că a fost săvîrşită o
infracţiune.
 32

Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le au

organele de urmărire penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie
numai să verifice aceste informaţii spre a se putea desprinde concluziile
corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale.

Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire

penală cu privire la săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea
urmăririi penale în mod nejustificat.

Acordarea unor posibilităţi mai largi organelor de urmărire penală în ceia ce

priveşte efectuarea actelor de constatare (premergătoare) urmăririi penale, ar
constitui o garanţie în plus ca începerea urmăririi penale nu s-ar face decît în
situaţii deplin justificate.

În faza premergătoare începerii urmăririi penale pot fi realizate, uneori, chiar

sarcini legate de probaţiunea ce urmează să se administreze într-o cauză
penală.

Organul de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi penale, poate efectua

cercetarea la faţa locului, (art. 118 C.pr.pen.) şi percheziţia corporală sau
ridicarea, (art.130 C.pr.pen.) ca acţiuni de urmărire penală.

De asemenea, organele de urmărire penală, pînă la începerea urmăririi

penale pot efectuarea următoarele acte de constatare:

- primirea explicaţiilor de la cetăţeni;

- culegerea de date sau informaţii legate de existenţa sau inexistenţa

infracţiunii;

- efectuarea unor verificări, controale, razii, etc.

Avînd în vedere faptul că aceste activităţi se desfăşoară înainte de începerea

urmăririi penale, se poate de menţionat, că în cazul efectuării actelor
premergătoare nu pot fi dispuse aplicarea măsurilor preventive sau asigurătorii,
deoarece potrivit legii acestea pot fi aplicate numai faţă de bănuit, învinuit,
inculpat, ceea ce presupune ca urmărirea penală să fi începută.

Informaţiile acumulate cu ocazia efectuării actelor premergătoare sunt de

natură să ajute la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei făptuitorului, astfel ca
 33

orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei

sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală.

Putem menţiona, că actele premergătoare au rolul de a ajuta organe de

urmărire penală în stabilirea adevărului cu privire la unele fapte şi persoane în
etapa premergătoare începerii urmăririi penale.

Efectuarea actelor premergătoare este o activitate facultativă, ele fiind

utilizate numai în măsura în care organele de urmărire penală în urma sesizării,
nu dispun de date suficiente pentru începerea urmăririi penale.

În literatura juridică se apreciază că actele premergătoare sunt acele activităţi

desfăşurate de organele de urmărire penală pentru culegerea de date, cu
privire la pregătirea sau săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în
vederea începerii sau neînceperii urmăririi penale.

Conform art. 273 C.pr.pen. organele de constatare sunt următoarele:

• poliţia - pentru infracţiuni ce nu sînt date prin lege în competenţa

altor organe de

constatare;

• CNA - pentru infracţiuni

date prin lege în competenţa sa;

• Serviciul Vamal - pentru infracţiuni date prin lege în competenţa sa;

• comandanţii unităţilor şi formaţiunilor militare, şefii instituţiilor militare -

pentru

infracţiuni săvîrşite de militarii din subordine, precum şi de persoanele supuse

serviciului militar în timpul cantonamentelor; pentru infracţiuni săvîrşite de

muncitorii şi angajaţii civili ai Forţelor Armate ale Republicii Moldova, legate
de îndeplinirea îndatoririlor lor de serviciu, sau săvîrşite la locul de dislocare a
unităţii, formaţiunii, instituţiei;

• şefii instituţiilor penitenciare - pentru infracţiuni comise în locurile de

detenţie, în
 34

timpul escortării sau în legătură cu punerea în executare a sentinţelor de

condamnare; de asemenea şefii instituţiilor curative de specialitate - în cazurile
referitoare la persoane

cărora le sînt aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical;

• comandanţii de nave şi aeronave - pentru infracţiuni săvîrşite pe acestea în

timp ce navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor şi
aeroporturilor;

• instanţele de judecată sau, după caz, judecătorii de instrucţie -

pentru infracţiuni de audienţă.

Organele menţionate sunt obligate la luarea de declaraţii de la martori oculari

la săvîrşirea unei infracţiuni şi să întocmească proces-verbal despre
circumstanţele concrete ale săvîrşirii acesteia.

Actele de constatare împreună cu mijloacele materiale de probă, se predau,

în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, CNA
şi Serviciului Vamal - organelor de urmărire penală corespunzătoare
constituite conform legii în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, CNA şi
Corupţiei, Serviciului Vamal, iar de către celelalte organe de constatare -

procurorului, pentru începerea urmăririi penale.

Tot odată aceste organe au dreptul, în condiţiile prezentului cod, să reţină

făptuitorul, să ridice corpurile delicte, să solicite informaţiile şi documentele
necesare pentru constatarea infracţiunii, să citeze persoane şi să obţină de la
ele declaraţii, să procedeze la evaluarea pagubei şi să efectueze orice alte
acţiuni care nu suferă amînare, cu întocmirea proceselor-verbale în care se vor
consemna acţiunile efectuate şi circumstanţele constatate.

Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de

probă.

Actele care se întocmesc

1. Plîngerea scrisă

Este înştiinţarea făcută în scris de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a
cauzat un prejudiciu prin infracţiune. Plîngerea scrisă trebuie semnată de
cel ce o face.
 35

Este indicat ca ştampila de intrare să se aplice în partea stîngă sus.

2. Procesul verbal de consemnare a plîngerii orale.

Se întocmeşte de către organul de urmărire penală care a fost sesizat în formă

orală despre săvîrşirea unei infracţiuni.

Procesul-verbal de consemnare a plîngerii orale cuprinde aceleaşi date ca şi

plîngerea scrisă şi este semnat atît de organul care-l întocmeşte, cît şi de
persoana care a sesizat.

3. Denunţul scris

În ambele sale forme – scris sau oral, trebuie să cuprindă aceleaşi date, să
îmbrace aceeaşi formă ca şi plîngerea şi să fie semnat de denunţător.

4. Proces verbal de consemnare a denunţului oral

Se întocmeşte de organul de urmărire penală, este semnat de persoana care a

denunţat şi de organul care l-a întocmit.

5. Autodenunţul

Este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre

săvîrşirea de către ea a unei infracţiuni. În acest caz în organele de
urmărire penală nu sunt la curent cu această faptă.

6. Proces verbal de autodenunţare

Atunci cînd autodenunţarea se face oral, despre aceasta organul de urmărire

penală

întocmeşte un proces-verbal, cu înregistrarea audio sau video a declaraţiei de

autodenunţare.

7. Raport de autosesizare

Se întocmeşte de organul de urmărire penală care s-a autosesizat despre

săvîrşirea

Infracţiunii.

3.Structura şi conţinutul procesului verbal de constatare a infracţiunii.

 36

Organul de urmărire penală sesizat întocmeşte un proces-verbal, în care

consemnează cele constatate cu privire la fapta săvârşită. În procesul-verbal se
consemnează de asemenea declaraţiile învinuitului şi ale celorlalte persoane
ascultate.
Dacă este cazul, organul de urmărire penală strânge şi alte probe.
Procesul-verbal se citeşte învinuitului, precum şi persoanelor care au fost ascultate,
cărora li se atrage atenţia că pot completa declaraţiile sau că pot face obiecţii cu
privire la acestea.
Procesul-verbal se semnează de organul de urmărire penală, de învinuit şi de
persoanele ascultate.

4.Structura şi conţinutul actelor de începere a urmăririi penale

(ordonanţă) precum şi a actului de neîncepere a urmăririi penale.
Inceperea urmăririi penale constituie o parte importantă a fazei de urmărire penală.
Începerea urmăririi penale marchează declanşarea procesului penal, proces în care
îşi dau aportul organele de urmărire penală, procurorul, judecătorul de instrucţie şi
sunt implicate părţile procesului penal (partea acuzării şi partea apărării) şi alte
persoane participante la procesul penal. Fiecare fază a procesului penal are în
1
desfăşurarea sa o limită iniţială şi o limită finală . Aceste limite sunt determinate de
actele ce marchează momentul declanşării şi epuizării fazei respective. În această
primă fază a procesului penal un rol deosebit îl constituie principiul operativităţii
activităţii organului de urmărire penală. Acest principiu nu îşi găseşte o
reglementare expresă în legislaţia procesual-penală, însă el urmăreşte „constatarea
la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, precum şi educarea
cetăţenilor în spiritul respectării legilor şi a reglementărilor de convieţuire
socială”. Obligativitatea primirii şi examinării plîngerilor sau adenunţurilo r cu
privire la infracţiuni, de către organele de urmărire penală, caracterizează nemijlocit
rolul activ şi operativitatea acestor organe. Practica judiciară a demonstrat că
prezentarea întîrziată la locul comiterii infracţiunii deseori duce la imposibilitatea
stabilirii elementelor de fapt (probele) care servesc la constatarea existenţei sau
inexistenţei infracţiunii, la imposibilitatea identificării făptuitorilor şi constatarea
vinovăţiei lui, precum şi
 37

la stabilirea altor împrejurări importante pentru justa soluţionare a cauzelor

penale.

Acţiunile de urmărire penală pentru efectuarea cărora este necesară

autorizarea judecătorului de instrucţie, precum şi măsurile procesuale de
constrîngere pot fi realizare doar după pornirea urmăririi penale, dacă legea nu
prevede altfel.
Organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut în art.
262 şi 273 dispune în termen de 30 de zile, prin ordonanţă, începerea urmăririi
penale în cazul în care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de
constatare, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost săvîrşită o infracţiune şi nu există
vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informînd despre aceasta
persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv. În cazul în care organul de
urmărire penală sau procurorul se autosesizează în privinţa începerii urmăririi
penale, el întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor
la infracţiunea depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale.
Ordonanţa de începere a urmăririi penale, emise de organul de urmărire penală, în
termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale, se aduce la cunoştinţă în
scris procurorului care efectuează conducerea activităţii de urmărire penală,
prezentîndu-i-se totodată şi dosarul respectiv. La momentul cînd a luat cunoştinţă
de ordonanţa de începere a urmăririi penale, procurorul fixează termenul de
urmărire în cauza respectivă. În cazul în care procurorul refuză pornirea urmăririi
penale, el confirmă faptul prin ordonanţă motivată şi anunţă despre aceasta, într-un
termen cît mai scurt posibil, dar nu mai mare de 15 zile, persoana care a înaintat
sesizarea. În cazul în care consideră că lipsesc temeiurile pentru a începe urmărirea
penală, procurorul, prin ordonanţă, abrogă ordonanţa de începere a urmăririi penale
şi dispune refuzul în pornirea urmăririi penale şi clasarea procesului penal.
Ordonanţa de a refuza începerea urmăririi penale poate fi atacată, prin plîngere, în
instanţa judecătorească, în condiţiile art.313.
Organul de urmărire penală este obligat să explice participanţilor la
urmărirea penală drepturile şi obligaţiile lor şi despre aceasta se consemnează în
procesul-verbal al acţiunii procesuale respective.
Organul de urmărire penală este obligat să înmîneze bănuitului, învinuitului,
victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi
 38

reprezentanţilor lor legali în scris, contra semnătură, informaţia despre drepturile

de care dispun şi obligaţiile pe care le au în conformitate cu prevederile prezentului
cod şi să dea explicaţii asupra tuturor acestor drepturi şi obligaţii.
Ofiţerul de urmărire penală după înregistrarea sesizării despre comiterea
infracţiunii şi verificarea informaţiei, în cazul prezenţei indicilor infracţiunii,
trebuie să pornească urmărirea penală şi călăuzindu-se de dispoziţiile Codului de
procedură penală, să efectueze acţiuni de urmărire penală în vederea descoperirii ei
şi depistări, examinării şi fixării probelor care confirmă sau infirmă săvîrşirea
infracţiunii, să ia măsuri în vederea asigurării acţiunii civile sau a unei eventuale
confiscăria bunurilor dobîndite ilicit. De aici rezultă, că ofiţerul de urmărire penală
fiind sesizat despre comiterea unei infracţiuni prin plîngere sau denunţ,
concomitent cu înregistrarea sesizării sau a denunţului, efectuează acţiuni de
urmărire penală în vederea descoperirii şi fixării probelor care confirmă sau infirmă
săvîrşirea infracţiunii. Urmărirea penală are ca obiect strîngerea probelor necesare
cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să dispună
trimiterea cauzei în judecată. Efectuarea urmăririi penale constituie o parte
importantă a fazei de urmărire penală, întrucît presupune efectuarea tuturor actelor
procesuale şi procedurale necesare realizării obiectului urmăririi penale.
Din textul de lege, care reglementează obiectul urmăririi penale, rezultă
implicit sarcinile acesteia, după cum urmează:
-stabilirea adevărului;
-stabilirea şi identificarea făptuitorului şi a tuturor participanţi la comiterea infracţiunii;
-identificarea victimii infracţiunii în vederea soluţionării laturii penale şi laturii civile;
-analiza completă a întregii cauze penale pentru a se stabili dacă făptuitorul răspunde
sau nu penal, dacă este sau nu cazul să dispună trimiterea în judecată a acestuia;
-luarea în condiţiile expres prevăzute de lege a unor măsuri procesuale de constrîngere
2
de natură să conducă în continuare la desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal .

Ordonanţa privind începerea urmăririi penale

 39

Ordonanţă - act procedural emis de organul de urmărire penală, prin care

acesta dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul efectuării
urmăririi penale.
Structura ordonanţei:
Ordonanţa este compusă din trei părţi, trebuie să fie motivată şi să cuprindă:-
1. în partea introductivă
- data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea persoanei care o
întocmeşte, cauza la care se referă;
2. în partea descriptivă
– obiectul acţiunii sau măsurii procesuale;
1. în partea rezolutivă
– temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o.

Ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are putere juridică şi

se consideră nulă.
Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate anumite
măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă. În cazul în care legea prevede că o
acţiune sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau
confirmată de procuror ori, după caz de judecătorul de instrucţie, un exemplar al
ordonanţei sau al actului procesual rămîne la procuror ori la judecătorul de
instrucţie. Despre efectuarea unei acţiuni de urmărire penală se întocmeşte un
proces-verbal, în timpul efectuării acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de
către persoana care efectuează urmărirea penală
Ordonanţa este folosită acolo unde legea prevede aceasta, atît de către
procuror, cît şi de organul de urmărire penală.
Organele de urmărire penală dispun prin ordonanţă, de exemplu, în cazul
măsurilor preventive, în cazul suspendării urmăririi penale.
În desfăşurarea procesului penal, organul de urmărire penală, prin ordonanţă,
dispune asupra acţiunilor sau măsurilor procesuale în condiţiile prezentului cod.
Ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă: data şi locul întocmirii, numele,
prenumele şi calitatea persoanei care o întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul
acţiunii sau măsurii procesuale, temeiul legal al acesteia şi semnătura celui care a
întocmit-o. Dacă organul de urmărire penală consideră că este cazul să fie luate
anumite măsuri, face propuneri motivate în ordonanţă3. În cazurile prevăzute de
 40

prezentul cod, organul de urmărire penală dispune efectuarea acţiunilor procesuale

prin ordonanţă motivată.

Tipuri de ordonanţe în cadrul urmăririi penale în Republica Moldova:

1. Ordonanţa de începere a urmăririi penale
2. Ordonanţă de efectuare cercetare la faţa locului
3. Ordonanţă de examinare corporală
4. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de parte vătămată
5. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de parte civilă
6. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de reprezentant legal al părţii
vătămate
7. Ordonanţă de recunoaştere în calitate de reprezentant al părţii vătămate
8. Ordonanţă de recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit
9. Ordonanţă de ridicare
10. Ordonanţă privind interceptarea convorbirilor telefonice
11. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei dactiloscopice
12. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei traseologice
13. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei biologice
14. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei medico-legale (cauzei morţii)
15. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei medico-legale (gradului
leziunilor corporale)
16. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei balistice (arma)
17. Ordonanţă privind dispunerea efectuării expertizei psihiatrice de ambulator 18.
Ordonanţă de recunoaştere a obiectelor în calitate de corpuri delicte şi de anexare la
cauza penală
19. Ordonanţă de restituire a corpurilor delicte către proprietar
20. Ordonanţă de aplicare a măsurii procesuale de constrîngere – obligarea
de a se prezenta
21. Ordonanţă de aplicare a măsurii procesuale de constrîngere –
aducerea silită 22. Ordonanţă privind prelungirea termenului de urmărire
penală 23. Ordonanţă de fixare a termenului de urmărire penală
24. Ordonanţa de percheziţie
25. Ordonanţă de conexare a cauzelor penale
26. Ordonanţă privind disjungerea materialelor cauzei penale într-o
procedură separată.
 41

27. Ordonanţă de suspendare a urmăririi penale

(în legătură cu nestabilirea locului aflării învinuitului)
28. Ordonanţă de reluare a urmăririi penale
29. Ordonanţă privind dispunerea căutării învinuitului
30. Ordonanţă privind scoaterea persoanei de sub urmărirea penală
31. Ordonanţă de încetare a urmăririi penale
32. Ordonanţă de punere sub învinuire

6.Structura şi conţinutul raportului şi ordonanţei privind punerea sub

învinuire a unei persoane.
ordonanţă - act procedural emis de organul de urmărire penală, prin care acesta
dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul efectuării urmăririi
penale. Dispoziţia se ia pe cale de o. numai cînd legea prevede expres această
modalitate; În celelalte cazuri se dispune prin rezoluţie. O. trebuie să fie motivată
şi să cuprindă data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o
întocmeşte, cauza la care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul
legal al acesteia şi semnătura celui care a întocmit-o (art. 203, C.p.p.). În afara
acestui conţinut general, unele ordonanţe mai cuprind anumite menţiuni speciale
prevăzute de lege numai pentru actul sau măsura respectivă.
Art. 280 CPP RM spune: când există suficiente probe că infracţiunea a fost săvârşită de
о anumita persoană organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de
punere persoana respectivă sub învinuire. Raportul cu dosarul se înaintează
procurorului. Atragerea în calitate de învinuit sau înaintarea învinuirii - este un din cel
mai important act în faza de urmărire penală. Aceasta noţiune nu trebuie de confundat
nici de cum cu atragerea la răspunderea penală, sunt doua noţiuni diferite. Atragerea
persoanei în calitate de învinuit nu înseamnă ca aceasta persoana este declarata
vinovata, numai judecata poate sa declare acest lucru cercetând minuţios sub toate
aspectele cauza. Conform art. 21 al Constituţiei şi 8 CPP RM, care spune: ca orice
persoana acuzata de un delict este prezumată nevinovata până când vinovăţia nu va fi
dovedită în mod legal în cursul unui proces judiciar public în cadrul căruia i s-a asigurat
toate garanţiile necesare apărării sale.
Dacă, după examinarea raportului procurorul consideră că probele acumulate sunt
suficiente, el emite o ordonanţă, în partea descriptivă a ordonanţei se descriu probele
ce adeveresc circumstanţele săvârşirii infracţiunii.
Atragere în calitate de învinuit consta din 5 acţiuni procesuale:
1. Întocmirea raportului cu propunerea de punere sub învinuire – art. 280 CPP;
2. emiterea ordonanţei - art. 281 CPP;
3. înaintarea acuzării - art. 282 CPP;
4. lămurirea drepturilor şi obligaţiilor – art. 282 al. 3;
5. interogarea învinuitului – art. 282 al. 4 CPP în condiţiile art. 104.
Aceste acţiuni au mare însemnătate pentru asigurarea funcţionării legale a procesului
 42

penal în întregime. Din momentul semnării ordonanţei de atragere în calitate de învinuit

de către procuror, ea capătă putere juridica.
Înaintarea acuzării învinuitului se face de către procuror în prezenţa avocatului în
decurs de 48 ore di momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, dar nu mai
târziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit. Procurorul
după stabilirea identităţii învinuitului, îi aduce la cunoştinţă ordonanţa de punere sub
învinuire şi îi explică conţinutul ei. Aceste acţiuni se atestă prin semnăturile
procurorului, învinuitului, avocatului şi a altor persoane care participă la această
acţiune, indicându-se data şi ora punerii sub învinuire.
Urmărirea greşită a persoanei şi atragerea în calitate de învinuit, poate duce la о
tragedie pentru învinuit şi rudele apropiate şi din aceste considerente se înaintează
cerinţe înalte faţă de această acţiune procesuală. Ordonanţa de punere sub învinuire
trebuie să fie emisa numai în baza probelor destule şi certe. LPP nu desfăşoară
paranteza câte probe anume sunt considerate destule, pentru atragerea în calitate de
învinuit. După sensul legii, este clar una, că nici о dovadă unică şi chiar
recunoaşterea vinei de către învinuit nu pot fi destule pentru acest scop. Deajuns pot
fi numai un cuplu, ori un ansamblu de dovezi, care trebuie să fie convingătoare şi
verificate multilateral.
-2-

Ordonanţa de punere sub învinuire trebuie sa fie pusa la cunoştinţă învinuitului în

decurs de 48 ore din momentul întocmirii ei sau în ziua aducerii silite a învinuitului.
Despre faptul că ordonanţa de punere sub învinuire a fost adusa la cunoştinţă
învinuitului, ultimul о semnează. După ce învinuitul a luat cunoştinţă de ordonanţa de
punere sub învinuire, urmează interogarea lui, dacă el acceptă să fie audiat, care începe
cu întrebarea despre atitudinea lui faţă de învinuire, daca el recunoaşte sau nu
învinuirea. La aceste întrebări învinuitul poate da unul din următoarele 3 răspunsuri
motivate: - recunosc pe deplin (motivează); - nu recunosc învinuirea complet; -
recunosc învinuirea parţial.
Interogarea de mai departe a învinuitului se petrece în modul stabilit de lege ţinând
cont şi despre faptul că la dorinţa lui depoziţiile pot fi înscrise de el personal. Daca
pentru precizarea unor momente e necesar de a-i pune învinuitului întrebări, aceste
întrebări şi răspunsuri trebuie sa fie evidenţiate (întrebare - răspuns) şi fiecare răspuns
este semnat de învinuit. Învinuitul interogat semnează fiecare pagină a procesului-
verbal, iar la sfârşitul procesului-verbal se menţionează daca a citit sau i-a fost citit sau
ca depoziţiile au fost citite de el personal sau sunt careva obiecţii, precizări, adăugirii şi
dacă nu are se semnează. Procesul-verbal de interogare a învinuitului e semnat de
toate persoanele ce au participat la interogare: - apărătorul; - interpretul; - pedagogul;
- reprezentatul legal etc.
Punerea in vedere a învinuirii constă din 2 etape:
- aducerea la cunoştinţă învinuitului a ordonanţei de punere sub învinuire;
- interogarea învinuitului.
Cu punerea în vedere a învinuirii urmărirea penală nu se termina, dar ea continua datorită
cărui fapt pot fi acumulate probe noi, în baza cărora învinuirea iniţiala poate fi completata
şi modificata. Dacă a apărut temeiuri pentru schimbarea sau completarea acuzării înaintate
învinuitului, procurorul este obligat să înainteze învinuitului o nouă acuzare sau să o
completeze pe cea anterioară. Despre completarea sau modificarea învinuirii iniţiale se
întocmeşte о ordonanţă noua păstrând în materialele dosarului penal şi ordonanţele
precedente. Daca în privinţa persoanei sa luat o măsură preventivă
 43

atunci, trebuie să i se pună în vedere învinuirea cel mult în termen de zece zile, din
momentul în care s-a dispus măsura preventivă. Dacă în acest termen nu i s-a pus în
vedere învinuirea, măsura preventiva se anulează şi persoana urmează a fi scoasă
de sub urmărire penală.
În caz de nu se cunoaşte locul unde se află persoana pusă sub învinuire, precum şi
cazul în care învinuitul, după înaintarea învinuirii, se ascunde de organul de urmărire
penală, procurorul dispune organului de urmărire de a efectua investigaţii în vederea
găsirii învinuitului, întocmind o ordonanţă. În ordonanţă se va indica toată informaţia
cunoscută privitor la persoana învinuitului care urmează a fi căutat. Investigaţiile în
vederea găsirii învinuitului se efectuează de către organele abilitate prin lege cu
asemenea atribuţii, procurorul controlând această activitate periodic.

7.Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală.

Consideratii generale

Efectuarea activitatilor de urmarire penala au un rol deosebit de important in

realizarea scopului procesului penal inscris in art 1 a codului de procedura penala.
Atingerea acestui scop nu se realizeaza intotdeauna prin trimiterea invinuitului in
judecata.Organul de urmarire penala,pe baza probatoriului poate ajunge si la alte
concluzii ,care demonstreaza fie lipsa de vinovatie a celui in cauza,fie existenta
unor imprejurari de natura a impiedica tragerea la raspunderea penala,situatii in
care stingerea procesului penal are loc in faza de urmarire penala.

Incetarea procesului penal la etapa urmaririi penale se intilneste mult mai des
,decit la etapa judecatii.Aceasta se explica prin faptul,ca instanta de judecata
inceteaza cauza ,de regula ,numai in acele cazuri,cind organelle de urmarire penala
au comis o greseala neincetind la timp procesul.

Numai in putine cazuri temeiurile de incetare procesului penal apar deja dupa
transmiterea dosarului in instanta de judecata (acte de amnistie,de
gratiere,expirarea termenului de prescriptie,decesul invinuitului,etc).Pe parcursul
desfasurarii urmaririi penale sau la terminarea acesteia se poate constata existent
situatiilor in care procurorul la propunerea orgaanului de urmarire penala ,sau din
oficiu ,dispune dupa caz scoaterea de sub urmarire penala,incetarea urmaririi
penale sau clasarea cauzei penale.

Scoaterea de sub urmarire penala poate fi data atit pe parcursul urmaririi

penale cit si la terminarea acesteia.

Subliniez si faptul ca scoaterea de sub urmarire penala este o solutie care nu are
caracter definitiv,fiind aplicabil numai hotaririlor judecatoresti nu si ordonantelor
procurorului.Caracterul nedefinitiv al solutiilor ce pot fi date in cursul urmaririi
 44

penale este relevant si de posibilitatea ca urmarirea penala sa fie reluata in caz de

redeschidere.

Ordonanta si structura sa

Prin ordonanţă –se intelege acel act procedural emis de organul de urmărire
penală, prin care acesta dispune asupra unor acte sau măsuri procesuale, în timpul
efectuării urmăririi penale.

Ordonanta este compusa din 3 parti,trebuie sa fie motivata si sa cuprinda :

-in partea introductiva :data si locul ,numele,prenumele si calitatea persoanei care o

intocmeste ,cauza la care se refera ;

-in partea descriptiva:obiectul actiunii sau masurii procesuale;

-in partea rezolutiva :temeiul legal al acesteia si semnatura celui care a intocmit-o ;

Ordonanta nesemnata de persoana care a intocmit-o nu are forta juridica si este

considerate nula.Daca organul de urmarire penala considera ca este cazul sa fie
luate anumite masuri,face propuneri motivate in ordonanta.In cazul in care legea
prevede ca o actiune sau o masura procesuala trebuie sa fie incuviintata,autorizata
sau confirmata de procuror,dupa caz de judecatorul de instructive,un exemplar al
ordonantei sau al acului procesual ramine la procuror ori la judecatorul de
instructie.

Spre deosebire de ordonanta,pentru rezolutie caracterizata prin lipsa de

formalism –legea nu stipuleaza continutul.Oricum credem ca nu pot lipsi:data
intocmirii,numele si prenumele persoanei care a intocmit-o,dispozitia,motivele de
fapt si de drept si de semnatura celui care a intocmit-o.4

Ordonanta se emite de catre procuror sau judecatorul de instructie,dupa caz.In

ordonanta se include acele actiuni procesuale pe care trebuie sa le indeplineasca
organul de urmarire penala ,laboratorul de expertiza,procurorul in dependenta de
infractiunea comisa.Practic,orice actiune ce trebuie efectuata in cadrul urmaririi
penale necesita a fi pornite prin ordonante cu exceptia infractiunilor in flagrant ,insa
care este obligatoriu ca in timp de 24 de ore sa fie intocmita ordonanta fie de
perchezitie ,fie de ridicare de obiecte ,etc. emisa de catre judecatorul de instructie.
 45

Scoaterea persoanei de sub urmarire penala

Scoaterea persoanei banuite sau invinuite de sub urmarire penala constituie o

hotarire prin care se reabiliteaza aceasta persoana,daca solutia se refera la toate
capetele de acuzare .Solutia data se aplica numai in faza urmaririi penale,in faza
judecarii cauzei pentru asemenea temeiuri se dispune achitarea persoanei.

Persoana reabilitata prin actul de scoatere de sub urmarire penala este in drept
sa inaiteze o actiune privind repararea prejudiciului moral si material in
conformitate cu art.524,525 din CPP si in conditiile prevazute de Legea privind
modul de reparare prejudiciului cauzat prin actiunile ilicite ale organului de
cercetare penala,ale procuraturii și ale instanțelor judecatorești din 25 februarie
1998.5

Persoana poate fi scoasa de sub urmarirea penala integral sau numai cu privire
la un cap de acuzare daca se constata:
1) fapta nu a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit;
2) există vreuna din circumstanţele prevăzute la art. 275 pct. 1)–3), inclusiv dacă
fapta constituie o contravenţie,si anume:

a) nu există faptul infracţiunii;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune;
c) fapta nu întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor cînd
infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană juridică;

3) există cel puţin una din cauzele prevăzute la art. 35 din Codul penal..

Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei:

a) legitima apărare;
b) reţinerea infractorului;
c) starea de extremă necesitate;
d) constrîngerea fizică sau psihică;
e) riscul întemeiat;
f) executarea ordinului sau dispoziţiei superiorului.

Articolul 36. Legitima apărare

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare
de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare persoana care săvîrşeşte fapta pentru a

5
Monitorul Oficial al Republicii Moldova,nr.50-51 din 04.06.1998
 46

respinge un atac direct, imediat, material şi real, îndreptat împotriva sa, a altei
persoane sau împotriva unui interes public şi care pune în pericol grav
persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public.
(3) Este în legitimă apărare şi persoana care săvîrşeşte fapta, prevăzută la
alin.(2), pentru a împiedica pătrunderea, însoţită de violenţă periculoasă pentru
viaţa sau sănătatea persoanei ori de ameninţarea cu aplicarea unei asemenea
violenţe, într-un spaţiu de locuit sau într-o altă încăpere.
Articolul 37. Reţinerea infractorului
Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în scopul
reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept.

Articolul 38. Starea de extremă necesitate

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită în stare
de extremă necesitate.
(2) Este în stare de extremă necesitate persoana care săvîrşeşte fapta pentru a
salva viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un
interes public de la un pericol iminent care nu poate fi înlăturat altfel.
(3) Nu este în stare de extremă necesitate persoana care, în momentul săvîrşirii
faptei, îşi dă seama că provoacă urmări vădit mai grave decît cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat.

Articolul 39. Constrîngerea fizică sau psihică

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat
daune intereselor ocrotite de lege ca rezultat al constrîngerii fizice sau psihice, dacă
în urma acestei constrîngeri persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.
(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea
penală prin constrîngere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine
posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile art.38.

Articolul 40. Riscul întemeiat

(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a
cauzat daune intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru
realizarea scopurilor socialmente utile.
(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a
putut fi realizat fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile
necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor ocrotite de lege.
(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu
 47

pericolul pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru

ecologic ori social.

Articolul 401. Executarea ordinului sau

dispoziţiei superiorului
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, săvîrşită de o
persoană în vederea executării unui ordin sau dispoziţii a superiorului, care sînt
obligatorii pentru aceasta, dacă ordinul sau dispoziţia nu sînt vădit ilegale şi dacă
persoana care le-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia sînt ilegale.
Răspunderii penale pentru fapta săvîrşită este supusă persoana care a emis ordinul
sau dispoziţia ilegală.
(2) Persoana care a comis intenţionat infracţiune în vederea executării ordinului
sau dispoziţiei vădit ilegale ale superiorului răspunde penal în temeiuri generale.
Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei vădit ilegale exclude răspunderea penală.
(3) În scopurile prezentului articol, ordinul sau dispoziţia superiorului de a
comite genocid sau o infracţiune împotriva umanităţii sînt vădit ilegale.

In practica judiciara mai exista o posibilitate de a scoate persoana de sub

urmarire penala in cazul cind banuitul a fost arestat timp de 30 de zile dupa care la
scurgerea acestui timp nu I s-a schimbat calitatea de banuit ,nu I s-au gasit probe
concludente si pertinente si nu s-a dispus prelungirea arestului preventive.

La stabilirea unui temei din cele menţionate mai sus se dispune scoaterea de
sub urmărire penală. Nu se admite scoaterea de sub urmărire penală pentru alte
temeiuri, de cît pentru cele menţionate de acest articol.

“Fapta n-a fost săvîrşită de bănuit sau învinuit” include două situaţii: prima –
cînd se stabileşte că infracţiunea este săvîrşită de o altă persoană şi se exclude
faptul participării bănuitului sau învinuitului la această infracţiune; şi a doua – cînd
nu sînt probe suficiente pentru a pune sub învinuire persoana bănuită şi a expirat
toate termenele prevăzute la articolul 63 aliniatul 2 sau în privinţa învinuitului nu
sînt suficiente probe ca să se întocmească rechizitoriu şi a expirat termenul de
prescripţie prevăzut de art.60 Cod penal. A doua situaţie este similară cu
reglementările vechiului cod de procedură penală al Republicii Moldova care în
articolul 185 aliniatul 1 punctul 2) prevedea un temei de reabilitare a învinuitului
privind încetarea procesului – “dacă nu s-a dovedit participarea învinuitului la
săvîrşirea infracţiunii şi au fost epuizate toate posibilităţile de a acumula probe
suplimentare”.
 48

Prin scoaterea se sub urmărire penală integral încetează calitatea de bănuit sau
învinuit. Scoaterea de sub urmărire penală parţial (numai la un anumit capăt de
învinuire) constituie o schimbare a învinuirii potrivit articolului 283 aliniatul 2.

Ofiţerul de urmărire penală are obligaţia să înainteze fără întîrziere propunerea

procurorului privind scoaterea de sub urmărire penală a unei persoane bănuite sau
învinuite, dacă din probele acumulate rezultă această soluţie.

Procurorul care conduce cu urmărirea penală din oficiu dispune scoaterea de

sub urmărire penală a bănuitului cînd expiră toate termenele prevăzute la
articolul 63 aliniatul 2 sau după caz a învinuitului la expirarea termenelor
urmăririi penale stabilite sau a termenului de prescripţie.

Procurorul care exercită nemijlocit urmărirea penală conform articolului 270,

dispune scoaterea de sub urmărire penală a persoanei bănuit sau învinuite cînd
din probele acumulate rezultă soluţia respectivă.

Scoaterea de sub urmărire penală este o soluţie ce se referă la o anumită

persoană (bănuit sau învinuit) şi la anumite fapte penale (capete de acuzare) care în
dependenţă de caz influenţează asupra cauzei penale fie prin încetarea urmăririi
penale, fie prin continuarea urmăririi penale. Astfel pentru temeiurile indicate în
articolul 275 pct 1-3 şi articolul 35 Codul penal se dispune scoaterea de sub
urmărire penală şi încetarea urmăririi penale, dacă soluţia reabilitării se referă la
toate persoanele învinuite (bănuite) în cauza dată. Aceste două soluţii se adoptă
printr-o ordonanţă unică unde prima este soluţia ce constată din faptul reabilitării
persoanei, iar a doua menţionează faptul încetării oricăror activităţi procesuale.

În cazul cînd scoaterea de sub urmărire penală este dispusă numai pentru un
învinuit (bănuit), numai pentru un capăt de acuzare sau pentru temeiul “fapta n-a
fost săvîrşită de acest bănuit sau învinuit” urmărirea penală continuă fie pentru alte
persoane, fie pentru alte fapte penale, fie pentru fapta respectivă dar în privinţa
altei persoanei. În asemenea cazuri se adoptă prin ordonanţă numai soluţia
scoaterii de sub urmărire penală.

Prin urmare potrivit aliniatului 4 al articolului comentat în cazul scoaterii de

sub urmărire sînt aplicabile dispoziţiile articolului 285 aliniatele 5-8 în cazul cînd
s-a dispus şi încetarea urmăririi penale sau în cazul cînd scoaterea de sub urmărire
penală este integrală dar se referă numai la unul din învinuiţi sau bănuiţi.

În cazul în care procurorul nu acceptă propunerea organului de urmărire penală

privind scoaterea de sub urmărire penală; el restituie dosarul organului respectiv cu
 49

rezoluţia de a continua urmărirea penală, sau după caz dispune încetarea urmăririi
penale.

Ordonanța de scoatere de sub urmarire penală

În conformitate cu prevederile art.255 CPP,ordonanța de scoatere a persoanei de

sub UP trebuie să cuprindă urmatoarele mențiuni:

-data și locul întocmirii

-numele,prenumele și calitatea celui care o întocmește

-cauza la care se referă

-obiectul actului sau măsurii procesuale

-temeiul legal al acestuia

-semnatura celui care a întocmit-o

-mențiunile speciale,constînd în datele privind persoana ,fapta la care se

refereă scoaterea de sub UP si temeiul de fapt si de dreptpe baza carora se
dispune scoaterea persoanei de sub UP.

Dacă încetarea urmăririi penale presupune existenţa unei infracţiuni şi

intervenţia unei cauze legale de înlăturare a răspunderii penale, cazurile de
scoatere de sub urmărire penală se referă la inexistenţa infracţiunii.

Când pe parcursul desfăşurării urmăririi penale se constată existenţa

vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 lit.a – e C.p.p -Acţiunea penală nu
poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată
dacă:
a) fapta nu există;
b) fapta nu este prevăzută de legea penală;
b^1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni;
c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
d) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii;
e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
Organul de cercetare penală, care constată existenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute în art. 10 lit. a – e, înaintează procurorului dosarul cu propunerea de a se
da soluţia de scoatere de sub urmărire penală.
 50

Procurorul, atunci când constată că nu este cazul să dispună scoaterea de sub

urmărire penală sau când a dispus scoaterea de sub urmărire penală parţial, restituie
dosarul organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea.
Procurorul se pronunţă asupra scoaterii prin ordonanţă, în cazul în care
acţiunea penală a fost pusă în mişcare.
În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, procurorul dispune
scoaterea de sub urmărire penală prin rezoluţie.
Ordonanţa trebuie să cuprindă aceleaşi date ca şi în cazul încetării urmăririi
penale.Daca scoaterea de sub urmarire penala a fost determinata de
iresponsabilitatea invinuitului sau inculpatului ,iar aceasta s-a mentinut si in cursul
urmaririi penale,procurorul este obligat mentina prin ordonanta masura internarii
medicale si sa ceara instantei confirmarea acestei masuri.6

Procedura

In ceea ce priveste procedura de scoatere de sub urmarire penala se aplica

aceleasi reguli ca in cazul incetarii urmaririi penale.

Astfel,constatind existenta unuia din cazurile prevazute in art 10 lit a-e

CPP,organul de cercetare penala inainteaza procurorului dosarul cu referatul cu
propunerea de a se dispune scoaterea de sub urmarire penala .Primind dosarul de la
organul de cercetare penala procurorul va proceda in felul urmator:

-restituie dosarul organului de cercetare penala cu dispozitia de a continua

cercetarile,daca considera ca nu este cazul sa dispuna scoaterea de sub
urmarire penala sau cind a dispus scoaterea partial;

-dispune scoaterea de sub urmarirea penala ,daca este de acord cu propunerea

organului de cercetare penala;

Atunci cind scoaterea de sub urmarire penala priveste un invinuit sau inculpat
arestat,procurorul este obligat sa se pronunte asupra scoaterii de sub urmarire
penala in termen de 24 ore de la primirea dosarului.

Comunicarea solutiei

Procurorul are datoria sa instiinteze persoanele interesate despre scoaterea de

sub urmarire penala.Daca invinuitul sau inculpatul este arestat preventiv,procurorul
instiinteaza prin adresa administratia locului de detinere cu dispozitia de a pune in
libertate de indata pe invinuit sau inculpat.