GENETICA UMANĂ Curs

 GENETICA UMANĂ
ŞI
IMPORTANŢA EI
ÎN
MEDICINA MODERNĂ
 A. CONŢINUTUL GENETICII UMANE
 1. GENETICA  ŞTIINŢA EREDITĂŢII ŞI VARIABILITĂŢII
 2. GENETICA UMANĂ - DISCIPLINĂ FUNDAMENTALĂ, CLINICĂ

ŞI MEDICO-SOCIALĂ.
• CONŢINUTUL GENETICII UMANE
GENETICA  ŞTIINŢA EREDITĂŢII ŞI VARIABILITĂŢII
EREDITATEA
 proprietatea unui individ de a transmite la urmaşi caracterele personale
precum şi cele ale speciei sale.
 Se transmit informaţiile pentru realizarea caracterelor.
 Ereditatea = proces informaţional care presupune stocarea, expresia şi
transmiterea informaţiei necesare pentru realizarea caracterelor unui individ.
 Ereditatea este o FUNCŢIE.
Substratul molecular al eredităţii:
acidul deoxi-ribonucleic (ADN)
3 funcţii majore.
 deţine informaţia ereditară .

 exprimă informaţia ereditară .
 transmite informaţia ereditară .
ADN deţine informaţia ereditară
 macropolimer de nucleotide
 codificată - unitate de cod:
CODON (3 nucleotide învecinate) ↔ AMINOACID
 GENOM = totalitatea informaţiei din ADN.
 GENA = unitatea de informaţie ereditară
"o genă  un caracter "
 MUTAŢIE (modificare a structurii genice)  variantă genică normală sau
anormală.
 Mutaţiile = cauze majore de boală sau predispoziţie la boală
ADN deţine informaţia ereditară
 ADN + proteine → cromosomi (= fibre de cromatină)
 cromosomi – substratul morfologic al eredităţii;
 în celulele somatice → 46 de cromosomi (2n= număr diploid);
 în celulele sexuale → 23 de cromosomi (n= număr haploid).
 cromosom = succesiune caracteristică de gene
ADN exprimă informaţia ereditară
Transcripţie + Translaţie
 Transcripţie - copierea informaţiei genetice corespunzătoare

unei gene → moleculă de ARNm (mesager):
 Translaţie – decodificarea informaţiei genetice dintr-o moleculă

de ARNm → secvenţă peptidică
VARIABILITATEA
 fenomenele care produc diferenţele genetice dintre indivizii unei
populaţii, precum şi între populaţii diferite .
 3 surse de variabilitate:
 Recombinările genetice – fenomene normale în meioză şi fecundare.
 Mutaţiile genetice – fenomene anormale în cursul diviziunilor celulare;
 Migraţiile populaţionale
VARIABILITATEA
fiecare individ are o structură genetică unică şi

specifică.
 B. CONŢINUTUL GENETICII UMANE
GENETICA UMANĂ – DISCIPLINĂ FUNDAMENTALĂ, CLINICĂ ŞI MEDICO-SOCIALĂ
DISCIPLINĂ FUNDAMENTALĂ
 Genetica umană – disciplină fundamentală → studiul structurilor,
mecanismele şi legile de bază ale eredităţii.
 Ereditatea controlează toate procesele vieţii → genetica umană
baza medicinii moderne.
DISCIPLINĂ CLINICĂ
 Genetica umană → genetica medicală
 relaţia ereditate ↔boală - importanţa mutaţiilor în producerea bolilor sau
predispoziţiei la boli.
 Genetica medicală - specialitate distinctă:
 diagnosticul şi îngrijirea pacienţilor cu boli genetice;
 îngrijirea familiilor bolnavilor prin:
 sfat genetic,
 diagnostic prenatal,
 screening neonatal
 diagnostic presimptomatic.
 Importanţă în asistenţa medicală a populaţiei → păstrarea stării de sănătate a
generaţiilor viitoare.
DISCIPLINĂ MEDICO-SOCIALĂ
 bolile genetice = problemă majoră de sănătate publică:

 afectează peste 5% din nou-născuţi,
 interesează orice ORGAN si orice VÂRSTA
 boli cronice şi invalidante,
 cheltuieli importante de asistenţă medicală şi socială
 pot fi prevenite → genetica comunitară.
 B. OMUL, EREDITATEA ŞI MEDIUL
 1. INDIVIDUALITATEA GENETICĂ ŞI BIOLOGICĂ.
 2. DETERMINISMUL CARACTERELOR FENOTIPICE .

INDIVIDUALITATEA GENETICĂ ŞI BIOLOGICĂ
INDIVIDUALITATEA GENETICĂ
 totalitatea informaţiei genetice a unui individ = GENOTIP = 2n cromosomi.
 genotipul se formează în timpul fecundării:
 n crs (ovul) + n crs (spermatozoid) = 2n crs (zigot) → COMBINAŢIE
GENETICĂ NOUĂ, UNICĂ, CONSTANTĂ ŞI IREPETABILĂ
 genotipul → programul ontogenetic:
 succesiune de etape de dezvoltare prestabilite exact, diferite calitativ şi precis delimitate
temporal
INDIVIDUALITATEA GENETICĂ ŞI BIOLOGICĂ
INDIVIDUALITATEA BIOLOGICĂ
 FENOTIP
 ansamblul unic de caractere specifice, produse prin interacţiunea
permanentă şi în proporţii diferite dintre genotip şi mediu
DETERMINISMUL CARACTERELOR FENOTIPICE
 Caractere fenotipice:
 ereditare (factori genetici);
 multifactoriale (factori genetici + de mediu);

 ecologice (factori de mediu).
CARACTERE EREDITARE NORMALE
 determinate monogenic,
 transmise mendelian;
 >30 sisteme grupale:
 grupe sanguine (ABO, Rh, MN, etc.),
 grupe serice (haptoglobine, transferine, ş.a.),
 grupe enzimtice (fosfatază acidă, etc.),
 grupe tisulare (antigenele HLA);
 majoritatea polimorfe → > variante în populaţie:
 pentru sistemul de grup sanguin ABO → grupe A, B, AB şi O;
 fiecare individ posedă

 numai o anumită variantă dintr-un sistem;
 o combinaţie specifică de variante → unicat biologic

CARACTERE EREDITARE ANORMALE
 determinate de mutaţii,
 prezente la unii indivizi → BOLI GENETICE:
 boli cromosomice (sindrom Down = trisomia 21 etc.),
 boli monogenice (hemofilia ş.a.),
 boli mitocondriale (atrofia optică Leber),
 NB nu toate bolile genetice sunt ereditare
 unele boli genetice pot fi influenţate de mediu → posibilităţi de profilaxie şi terapie

 ex. fenilcetonuria (deficit de fenilalanil-hidroxilază) → retard mental sever;
 eliminarea din alimentaţie a fenilalaninei → dezvoltare intelectuală normală

CARACTERE MULTIFACTORIALE
 determinate de interacţiunea ereditate mediu
 pot fi:
 normale;
 anormale.
CARACTERE MULTIFACTORIALE NORMALE
 numeroase caractere normale:

 talia;
 greutatea;
 inteligenţa;
 tensiunea arterială;
 contribuţia ereditară este poligenică;
 genotipul determină:
 un procent din caracter = HERITABILITATE;
 limita maximă de dezvoltare a caracterului;
 norme de reacţii la factorii de mediu.
CARACTERE MULTIFACTORIALE ANORMALE
 boli multifactoriale (B)

 tipuri:
 anomaliile congenitale izolate – anencefalia, DSV;
 bolile comune ale adultului – HTA, DZ;
 boli prin mutaţii somatice – cancere, boli autoimune;
 contribuţia ereditară este poligenică → au caracter familial, fără transmitere mendeliană;
 genotipul → PREDISPOZIŢIE LA BOALĂ (PG);
 B = PG + M → măsuri de profilaxie:
 identificare persoanelor cu predispoziţie genetică;
 evitarea factorilor nocivi de mediu

CARACTERE ECOLOGICE
 agenţi fizici, chimici sau biologici → agresiuni → boli aparent negenetice.
 efectele agresiunilor exogene influenţate de GENOTIP

 mod specific de răspuns la agresiuni → ECOGENETICA
 studiază variaţiile individuale determinate genetic la acţiunea factorilor externi;
 alergenii, alcoolul, fumatul, infecţiile → efecte diferite la persoane diferite
 manifestarea şi gravitatea îmbolnăvirilor → FARMACOGENETICA
 studiază diferenţele genetice individuale în răspunsul organismelor la acţiunea medicamentelor;
 medicamente oxidante → la persoane cu deficienţa în G6PD (asimptomatice) → anemie hemolitică
 factorii de mediu → Fenocopii:

 manifestări de boală similare cu boli genetice
 importante în sfat genetic → riscuri de recurenţă diferite (ex., microcefalia).
 DOGMA FUNDAMENTALĂ A GENETICII

GENOTIP FENOTIP
MEDIU
ADN ARNm PROTEINĂ

transmitere transcripţie translaţie
ereditară
ADN
Descifrarea structurii ADN

= singura cale pentru înţelegerea naturii şi funcţiei GENEI: stocarea, expresia şi transmiterea
informaţiei genetice
 STRUCTURA ADN
 În anul 1962, James Watson şi Francis Crick au primit premiul Nobel
 Modelul structurii ADN → universal valabil în lumea vie.
 ADN devine nu numai esenţa geneticii ci şi un veritabil simbol

 al vieţii *
 şi al medicinii moleculare*
• STRUCTURA PRIMARĂ ŞI SECUNDARĂ A ADN

1.1. STRUCTURA PRIMARĂ
 ADN este un macro-polimer de dezoxiribonucleotide;
[P – 5dR1 - N]n
 Polimerizarea nucleotidelor: legături covalente (puternice) 3’- 5’ fosfodiester*
 Se formează o catenă (lanţ):

- continuă,
- lineară (neramificată!)
• o parte "constantă" (ax) → fosfo-glucidică şi
• o parte “variabilă” → bazele azotate *,
• polaritate 5’ →3’
 Această catenă = structura PRIMARĂ a ADN - ce deţine informaţia ereditară codificată
Informaţia genetică codificată = secvenţa (ordinea) nucleotidelor → determină ordinea

aminoacizilor în proteine.
5'- ATGCCTAGATCA - 3'
aa1- aa2-aa3- aa4
 “alfabet nucleic” = patru "litere": A, T, G, C
 "cuvinte"de trei litere = triplet sau codon → aminoacid

ATG → Met
 asamblate într-o "frază" = o genă = unitatea de informaţie genetică; secvenţa nucleotide
→ secvenţa AA în proteină.
ATG TGT AAA CCA

Met cis lys pro
 Sensul de "citire" al informaţiei genetice este determinat de polaritatea 5'  3' a catenei de ADN
5'- ATGCCTAGATCA - 3'
aa1- aa2 -aa3-aa4
 Informaţia genetică
 Mutaţia genei → substituţia unui nucleotid → modificarea unui codon * →

înlocuirea unui aminoacid → modificarea structurii şi funcţiei proteinei sintetizate.
ATG TGT AAA CCA ATG AGT AAA CCA
Met cis lys pro Met ser lys pro
 1.2. STRUCTURA SECUNDARĂ a ADN

 două catene polinucleotidice,
 legate între ele prin bazele azotate,
 în mod complementar :
• b. purin. – b. pirimid.
• A − T şi G − C *
 cele două catene sunt strict codeterminate.
De exemplu:
5'-ACGTCAG-3‘
3'-TGCAGTC-5‘ *
 Legea complementarităţii bazelor explică mecanismele prin care se realizează funcţiile
genetice ale ADN:
• transcripţia,
• replicarea,
• repararea leziunilor,
• recombinarea
Pentru aceste funcţii catenele se pot desface parţial → “matriţe” → pt sinteza unor noi molecule complementare (ARNm
sau ADN).
 catenele ADN sunt antiparalele (↓↑)
 catenele ADN se înfăşoară plectonemic → dublă spirală elicoidală coaxială - dextrogiră.
 Structura ADN este perfect regulată ! (Ø 2 nm; pas=3,4nm)
 Două şanţuri laterale: mic (←histone) şi mare (← proteine reglatoare)
 În condiţii fiziologice - molecula ADN are o mare stabilitate metabolică.
 1.3. Denaturarea şi hibridizarea ADN
 În condiţii experimentale (tratare termică sau chimică) → ruperea (desfacerea) legăturilor de
hidrogen = denaturare→ monocatene *.
• monocatenele de ADN răcite lent se pot reasocia pe baza complementarităţii = renaturare sau hibridizare.
• răcire bruscă – monocatene separate
 DENATURAREA ŞI HIBRIDIZAREA ADN

 Monocatenele ADN separate se pot uni, pe bază de complementaritate, cu alte monocatene de
ADN sau ARN – formând hibrizi moleculari;
 HM folosiţi în diagnostic şi tratament:
• hibridizare între o monocatenă de ADN nativ şi o "sondă“ de ADN (secvenţă de ADN obţinută artificial) ce
corespunde unei gene, marcată fluorescent:
- hibridizarea sondei → prezenţa semnalului → prezenţa genei;
- absenţa semnal = deleţia genei
 B. STRUCTURA GENOMULUI UMAN
 Genomul uman (GU) =
– conţinutul ADN celular sau
– ansamblul integrat al celor 25 de molecule diferite de ADN (24 în nucleu: 22 autosomi+X+Y şi 1 în mitocondrii), = 3,2
miliarde de pb
 GU = un genom nuclear (complex, 99,5% ADN) + un genom mitocondrial (simplu şi mic, 0,5%).
 1. PROIECTUL GENOM UMAN
(1990 – 2005)
 Obiectivele majore ale PGU:
• descifrarea secvenţei nucleotidice şi structurii GU (“harta genetică” a omului),

• identificarea genelor umane →(„cartea vieţii”).
 PROIECTUL GENOM UMAN
(1900 – 2005)
 februarie 2001:
schiţa iniţială a GU,
 octombrie 2004:
versiunea finisată,
de înaltă precizie, a secvenţei nucleotidice aproape complete a GU
(2,85 miliarde de pb sau ~ 99% din eucromatină).
 GENOMICĂ STRUCTURALĂ
( patru comentarii majore)
 Numărul genelor umane este surprinzător de mic (~25.000).
 Reprezintă mai puţin de ... 5 % din GU

 Genele sunt distribuite inegal între şi în interiorul cromozomilor
Cine face diferenţa dintre OM şi alte specii * ?

 Poziţia genelor în genom
 Structura mai complexă (modulară) a genelor şi proteinelor.
 Modul în care “lucrează” genele (mai intens, mai complex);
 GENOMICĂ STRUCTURALĂ
 Genomul a două persoane neînrudite, din populaţii diferite, are în comun 99,9% din
secvenţele nu-cleotidice din ADN.
Ce deosebeşte atunci un om de altul, făcându-ne pe fiecare dintre noi UNIC?
diferenţa de 0,1% (3 mil pb) = POLIMORFISM INDIVIDUAL →

POLIMORFISMUL INDIVIDUAL al ADN

O,1 % din genom = 3 milioane pb.
Această mică parte din genom este alcătuită din diferite secvenţe polimorfice de ADN:
 CNP: “copy number repeats” = secvenţe mari de ADN

 MINISATELIŢII HIPERVARIABILI: secvenţe foarte scurte (14-65 pb),
 SNPs ( single nucleotid polymorphism) 1 pb la fiecare 1000 pb (în total 1,4 miliarde)
Numărul, secvenţa şi poziţia acestor markeri polimorfici sunt caracteristice fiecărui

individ
 POLIMORFISMUL INDIVIDUAL al ADN
O,1 % din genom = 3 milioane pb.
 Markerii genetici individuali determină
(dar încă nu ştim cum):
 răspunsul la agresiuni (boală), predispoziţia / vulnerabilitatea la boală;
 efectele medicamentelor (farmacogenomica)
 coordonarea fizică, abilităţile, memoria, creativitatea
 GENOMICĂ STRUCTURALĂ (1900-2005)
 Descifrarea secvenţei GU şi identificarea genelor – nu explică:
 cum este structurată şi funcţionează o fiinţă umană;
 rolul genelor în starea de sănătate şi boală.
Ce se va întâmpla în epoca postgenomică (2006→?) ?
 se va stabili funcţia precisă a fiecărei gene (“adnotare funcţională”)
 Se vor descifra relaţiile funcţionale dintre gene:
 la nivelul trasnscripţiei (“transcriptom”)
 la nivelul proteinelor (“proteom”)
 4. Care vor fi consecinţele descifrării GU
asupra medicinii clinice ?
“...publicarea schiţei GU va schimba cu siguranţă practica medicală în următoarele decenii;
medicina genomică va transforma profund medicina clinică”
(“Getting Ready for Gene-based Medecine” –

H. Varmus, N.Engl.J.Med, 2002)
 Medicina genomică (moleculară)
 PRECIZĂRI:
1. Transformările potenţiale ale practicii clinice se vor face TREPTAT, vor fi lente dar profunde.
2. Vom traversa o perioadă de TRANZIŢIE ce implică două categorii de acţiuni:
 îmbunătăţirea “trainingului” medical → să fim pregătiţi să înţelegem şi aplicăm medicina
genomică.
“... În stadiul actual avem nevoie de cunoştinţe, vocabular şi, mai ales, de un concept larg despre rolul
genomicii pentru a evita RISCUL DE A NU ÎNŢELEGE MEDICINA VIITOARE”
(Dumont-Driscoll - 2002)
 PRECIZĂRI:
 Schimbarea treptată a gândirii clinice şi îngrijirii medicale
(3 concepte fundamentale):
 în medicina clasică pe primul plan este BOALA,
în medicina genomică important este BOLNAVUL
(medicina personalizată)
 Se va trece de la diagnostic şi tratament → la predicţie şi profilaxie personalizată
– bazate pe susceptibilităţile genetice individuale;
 “...păstrarea sănătăţii va deveni mai importantă decât tratarea bolii”.
C2

GENETICA
UMANĂ
 B. STRUCTURA GENOMULUI UMAN
 Genomul uman (GU) =
– conţinutul ADN celular sau
– ansamblul integrat al celor 25 de molecule diferite de ADN (24 în nucleu: 22 autosomi+X+Y şi 1 în
mitocondrii), = 3,2 miliarde de pb
 GU = un genom nuclear (complex, 99,5% ADN) + un genom mitocondrial (simplu şi
mic, 0,5%).
 2. STRUCTURA GENOMULUI UMAN
 2.1. GENOMUL NUCLEAR
 Enorm (3,2 miliarde pb),
 Fragmentat: (22A+X+Y) molecule de ADN + proteine → cromozomi
 Complex, heterogen:
• ADN nerepetitiv
• ADN moderat repetitiv
• ADN înalt repetitiv
 ADN genic (25%) + ADN extragenic (75%)
 2.1. Genomul nuclear
a) ADN GENIC (25%)
 Gena = unitatea de informaţie genetică →
codifică un produs primar specific (proteine sau ARN)
 Structura genelor este foarte complexă - ADN genic:

 ADN codant = exoni (10%)
 ADN necodant (90%) = introni, secvenţe reglare, gene nefuncţionale (pseudogene) sau fragmente de
gene
 b) ADN EXTRAGENIC (75%)

 Secvenţe netrasncrise (necodante);
 Funcţii puţin cunoscute:

- rol “tampon” a mutaţiilor;
- împerecherea corectă a cromozomilor omologi în meioză şi schimbul egal (CO) de segmente cromozomiale → recombinare genică
– sursă de variabilitate !!!.
 Alcătuit din:
 ADN nerepetitiv = secvenţe unice sau un nr mic de copii (60%)
 ADN repetitiv (40%).
 (1) ADN EXTRAGENIC NEREPETITIV (60%)

 SECVENŢELE UNICE sau
SECVENŢE ÎNTR-UN NR MIC DE COPII
 DUPLICAŢII SEGMENTALE (5% GU) – blocuri (~10Kb) ce flanchează genele (pe acelaşi cromozom) ;
rol în sinapsa corectă a omologilor in meioză * .
 Importanţă:
fiind identice - pot genera erori de împerechere a cromozomilor omologi → CO inegal → mutaţii: duplicaţii /deleţii genice →
BOLI GENOMICE
 (2) ADN EXTRAGENIC REPETITIV (40%)

 ADN moderat repetitiv (~30%): secvenţe scurte repetate de sute de mii de ori, dispersate în genom
 (ex SINEs şi LINEs)
 ADN înalt repetitiv (~10%): secvenţe foarte scurte, repetate în tandem →→→, de milioane de ori; 3 tipuri:
 ADN satelit
(blocuri HCRT la centromer, telomere, CS) = rol structural;
 ADN minisatelit
(minisateliţi hipervariabili), dispersat în toţi cromozomii = markeri genetici individuali = folosiţi în “amprenta
genetică”
 ADN microsatelit
 3. GENOMUL MITOCONDRIAL
 ADNmt – câteva mii de copii per celulă = 0,5%
 Genomul mitocondrial diferă de genomul nuclear:
• mic (16.569 pb);
• circular;
• neasociat cu proteine;
• fără ADN repetitiv;
• compact: 97%=secvenţe codante
• 37 de gene:
• contigue,
• fără introni.
• Codul genetic mitocondrial diferă puţin de cel nuclear
 GENOMUL MITOCONDRIAL
 Genomul mitocondrial al zigotului provine, prin ovul, exclusiv de la mamă.
 ADNmt poate suferi mutaţii germinale sau somatice
 Mutaţiile germinale produc o serie de boli degenerative în SNC, SNP, muşchi, etc,
care se transmit maternal:
• de la mamă la toţi descendenţii;
• bărbaţii bolnavi nu transmit boala
 ADNmt poate suferi mutaţii somatice, după naştere:
 produse de radicalii liberi de O2
(generaţi în mitocondrii);
 favorizate de structura ADNmit
(absenţa histonelor; densitate mare de gene; etc)
 Mutaţiile se acumulează rapid datorită absenţei mecanismelor de reparare
 Determină scăderea producţiei de energie → boli degenerative, cancer şi
senescenţă
 1. APARATUL GENETIC AL CELULEI
(v. LP 1)
APARATUL GENETIC:
structurile celulare care conţin ADN:
nucleul + mitocondriile
(1). NUCLEUL → 99,5% ADN
ADN + proteine → (fibre) CROMATINĂ ↓↑

CROMOZOMI.
Cromatina şi cromozomii = două modalităţi diferite de organizare morfo - funcţionlă a materialului genetic în inetrfază şi diviziune.
(2). MITOCONDRIILE → 0.5% ADN,

origine exclusiv maternă.
 2. CROMATINA (v. LP )
2.1. EUCROMATINA ŞI HETEROCROMATINA
 EUCROMATINA ŞI HETEROCROMATINA (v. LP )
 HETEROCROMATINA:
 constitutivă – constantă în structura cromozomilor:

benzi G, benzi C (cen, Yq, p A, CS)
 facultativă – diferită în celule / organisme diferite

(hetrocromatinizarea o formă de reglaj genic)
ex., cromatina sexuală
 2.2. CROMATINA SEXUALĂ (v. LP )
 CROMATINA SEXUALĂ - definiţie:
un corpuscul de HCRT,
cu particularităţi morfologice bine definite,
care permite identificare NR cromozomilor sexuali→
- determinarea sexului genetic (XX sau XY);
- anomaliile cromozomilor sexuali (XO, XXX, XXY).
 La femeie: cromatina X (corpusculul Barr)
 La bărbat: cromatina Y (corpusculul F)
 ORIGINEA CROMATINEI SEXUALE
 CROMATINA X:
rezultă prin inactivarea unui cromozom X (la femeile XX) → va forma (prin heterocromatinizare) corpusculul
Barr
Ipoteza Lyon (1961):
(1) inactivarea cromozomului X este totală; ambele sexe
→ un singur X activ.
(corect = parţială* →regiuni/gene active în ambii cromozomi X)
(2) se produce precoce (i.u) şi este definitivă;
(posibil = uneori reversibilă)
(3) are loc la întâmplare (XM sau XP) şi independent în fiecare celulă
(posibil = uneori ne întâmplătoare)
 Numărul c. Barr = suma cromozomilor X inactivi
(numărul cromozomilor X = nr. c. Barr + 1)
 CROMATINA SEXUALĂ
 CROMATINA Y:
reprezintă heterocromatina de pe 2/3 distale braţ lung
cromozom Y
(colorată cu flurocromi – ex., quinacrină – şi vizibilă
la microscop UV ca un corpuscul fluorescent )
corpuscul F)
exclusiv la barbati
Nr. corpusculi F = nr. cromozomi Y
ex., bărbaţii XYY au 2 corpusculi F
 2.3. STRUCTURA SUPRAMOLECULARĂ A CROMATINEI
 Analiza cromatinei la microscopul electronic evidenţiază un sistem ierarhizat de
compactare a moleculei de ADN → fibre de cromatină,
 de dimensiuni diferite,
 alcătuite din ADN, histone şi proteine nehistonice.
 1) Filamentul cu nucleozomi (10nm)

 Un segment de ADN (146 pb)
- se înfăşoară (1 tur şi 3/4)
- în jurul unui "miez" histonic, cilindric (8 mol.) → un NUCLEOZOM.
 Nucleosomii → legaţi printr-un segment de ADN liniar (60 p.b.) → FILAMENTUL CU
NUCLEOZOMI
(~ "şirag de mărgele").
 FN - menţinut împachetat de către histona H1, ce leagă doi nucleozomi vecini.
 Rată de "compactare" a ADN nativ este de circa 10:1

2) Fibra de cromatină (30nm)
 Filamentul cu nucleozomi se spiralizează în solenoid → fibra de
cromatină (FC) (30 nm)
Rată de "compactare" a filamentului cu nucleozomi este de circa 5:1
 3) Fibra pliată în bucle laterale (300 nm)

 FC (30 nm) se pliază în bucle laterale ataşate la un “schelet” de proteine nonhistoince
→ FPBL = 300nm
 O buclă (domeniu crs) – de ~75Kb – câteva gene = unitate funcţională (de transcripţie şi
replicare).
 Rată de "compactare" este de circa 10:1
 4) Cromozomul metafazic (300 nm)
 În profază fibra de cromatină se condensează (20:1) → cromatida

(700 nm) unui cromozom
 Cromozomii – grad maxim de condensare în metafaza diviziunii
 STRUCTURA SUPRAMOLECULARĂ A CROMATINEI

sinteză
ADN  FILAMENT  F I B R A  FIBRA  CROMATIDA

CU DE PLIATĂ ← UNUI
NUCLEOSOMI CROMATINĂ ÎN BUCLE CROMOZOM
INTERFAZA DIVIZIUNE
 Fiecare cromatidă are o singură moleculă de ADN

 organizată în mai multe structuri succesive şi ierarhizate,
 compactată de ~ 10.000 ori, pentru a face posibilă:
• localizarea în nucleu
• distribuţia corectă a materialului genetic în diviziune
STRUCTURA SUPRAMOLECULARĂ A CROMATINEI

Sinteză
 Buclele fibrei de 300 nm se fixează neregulat de scheletul proteic:
 zone cu mici aglomerări = cromomere
 zone mai laxe
 Prin condensarea cromatidei în profază,

cromomerele se unesc şi formează benzi intens condensate şi colorate (benzi G + = heterocromatină)
care alternează cu benzi mai puţin condensate şi mai clare
(benzi R + = eucromatină).
 STRUCTURA SUPRAMOLECULARĂ A CROMATINEI
Sinteză
 Fiecare cromozom are o structură internă

eterogenă
caracteristică
(permite identificarea lui
precisă)
 3. CROMOZOMII UMANI
 CROMOZOMI = organite nucleare care fixează intens coloranţi bazici
(“chroma” + “soma”)
 Funcţii:
 Transportă + distribuie materialul genetic în cursul diviziunii → stabilitatea proceselor ereditare.
 Asigură recombinarea genetică în meioză
 3.1. MORFOLOGIA CROMOZOMILOR UMANI
a). Elemente comune tuturor cromozomilor:
(1) COMATIDELE
- Crz = bicromatidian← după replicare;
- Cromatidele surori ≡ 1 moleculă de ADN + Pr
 a). Elemente comune tuturor cromozomilor

(2) CENTROMERUL
 locul de ataşare a cromatidele surori (prin proteina ISS)

 unic → constricţie primară
 împarte cromatidele în braţele “p” şi “q”
 poziţie fixă – determinată de o secvenţă ADN repetitiv (ADN satelit) identică la toţi cromozomii) + ADN
specific fiecărui cromozom;
 cromozomi M, SM, A

(2) CENTROMERUL
 Rol esenţial pentru SEGREGAREA cromozomilor din cursul diviziunii celulare:
 La ADN cen se fixează proteine CENP = kinetocorii → locul de fixare a filamentelor fus de diviziune → ce vor tracta cromatidele la
poli (în anafază)
(3) TELOMERELE = structuri specializate, formate din ADN repetitiv + proteine asociate, care “acoperă” şi
protejează capetele cromozomilor.
Funcţii:
 menţinerea integrităţii structurale;
 asigurarea replicării complete;
 poziţionare cromozomilor omologi în nucleu
 b). Elemente caracteristice unor cromozomi
 SATELIŢII = mase mici de heterocromatină ataşate pe braţele scurte ale cromozomilor acrocentrici (exceptând Y) = variante
normale
(2) CONSTRICŢIILE SECUNDARE= blocuri de heterocromatină situate pe 1q, 9q, 16q – lângă centromer = variante normale
(3) SITUSURILE FRAGILE = lacune necolorate pe cromatidele unor cromozomi. Majoritatea = variante normale; excepţie fra Xq27 asociat cu
retard mintal
= Sdr. X fragil (RMLX-1:4000 nn)
 c). Elemente specifice fiecărui cromozom: BENZILE
 Prin diferite tratament – se observă pe cromozomii metafazici o serie continuă de benzi longitudinale,
- unele intens colorate (benzi G)
- ce alternează cu benzi slab colorate (benzi R)
 c). Elemente specifice fiecărui cromozom: BENZILE
 Benzile reflectă structura internă, heterogenă, a cromozomilor.
 Fiecare cromozom – are un model caracteristic de benzi → identificarea sa precisă.
 3.2. TEHNICI DE ANALIZĂ CROMOZOMIALĂ
(v LP)
a). Principiile metodelor (!!!)
 Obţinerea de celule în diviziune:
 Culturi celulare: limfocite, fibroblaste, celule fetale (← amniocenteză);
- 0,5 ml sânge periferic (recoltat steril, pe heparină) → mediu cultură cu PHA (stimulează
diviziunile) → 72 ore
 Ţesuturi care se divid activ: măduvă osoasă (← punvţie medulară), trofoblast (← placentocenteză);
 Obţinerea de celule în metafază: blocare cu colchicină
 Obţinerea preparatelor: hipotonizare, fixare, etalare pe lame, colorare, ± tehici de
marcaj în benzi.
 Analiza preparatelor* → cariotip
 EVOLUŢIA
TEHNICILOR DE ANALIZĂ CROMOZOMIALĂ
(v LP)
(1) TEHNICI DE GENERAŢIA I (1956)
- cromozomi uniform coloraţi;
- identificare imprecisă*
(2) TEHNICI DE GENERAŢIA II

(1970)
- marcaj în benzi G sau R cromozomi metafazici
(400 benzi);
- identificare precisă
 TEHNICI DE ANALIZĂ CROMOZOMIALĂ (v LP)

(3) TEHNICI DE
GENERAŢIA III (1977)
- Înaltă rezoluţie: cromozomi
pro-matafazici
(550 benzi) sau
profazici
(850 benzi)
- o bandă = 3-5 Mb
 TEHNICI DE ANALIZĂ CROMOZOMIALĂ

(v LP)
(4) TEHNICI DE GENERAŢIA IV (1991)
- citogenetică moleculară
- FISH metafazic
- se pot identifica f. precis remanierile cromozomiale şi microdeleţiile
- FISH interfazic
 Ce este FISH ?
tehnică de analiză cromosomică
F fluorescence
I in
S situ
H hybridization
 AVANTAJELE TEHNICII FISH
 SENSIBILITATE ŞI SPECIFICITATE CRESCUTE
 TIMPUL SCURT DE OBŢINERE A REZULTATELOR DEFINITIVE;
 POSIBILITATEA ANALIZEI DE CELULE ÎN DIVIZIUNE SAU INTERFAZĂ
 REZOLUŢIE MARE (sonde de până la 40 kb)
C3
 STRUCTURA GENELOR
 1. GENA - UNITATE DE STRUCTURĂ A
MATERIALULUI GENETIC
 GENA = un segment de cromozom,
precis delimitat,
continuu (indivizibil),
ocupă o poziţie fixă,
numită locus*
determină un anumit caracter
---------------------------
* Plural = loci
 GENE ALELE. POLIALELIE
 Un caracter (fenotip) va fi determinat de o pereche de gene
alele (genotip*) situate în aceeaşi poziţie (locus) pe
cromozomii omologi.
 Genele alele segregă în meioză:
 gameţii (haploizi) sunt “puri genetic” (posedă o singur alelă);
 Genele alele situte pe o pereche de crz. omologi (ex., Dd) segeregă (în
meioză) independent de genele alele situate pe altă pereche (ex., Mm)
formându-se gameţi cu combinaţii genice diferite.
 HOMOZIGOT. HETEROZIGOT. HEMIZIGOT
 Genele alele (N sau A), ce ocupă loci omologi,
pot fi :
 identice (NN sau AA) → HOMOZIGOT
 diferite (Na sau An) → HETEROZIGOT
( A1A2 ) → HETEROZIGOŢI COMPUŞI
 La bărbaţii XY o genă “autozomală” de pe X nu are
a
echivalent pe Y → genotip HEMIZIGOT (X Y)
 DOMINANT. RECESIV. CODOMINANT
 La heterozigoţi, genele alele diferite se pot manifesta
fenotipic diferit, în funcţie de "forţa" lor de expresie.
 Gena şi caracterul care se manifestă la heterozigoţi
sunt numite dominante.
Na → caracter N
An → caracter A
 Gena (a sau n) care NU se manifestă la heterozigoţi
se numeşte recesivă;
ea se exprimă numai la homozigoţi (aa sau nn).
 Dacă ambele gene alele se manifestă fenotipic la
heterozigoţi → codominante
Genotip→Fenotip
A1A1 → A1
A1A2 → A1
A1 o → A1
B B →B
B o → B
A1B → A1B
A2B → A2B
 2. FENOMENELE DE ÎNLĂNŢUIRE GENICĂ
(LINKAGE) ŞI
ÎNCRUCIŞARE CROMOZOMIALĂ (CROSSING-OVER)
 Un cromozom = mai multe gene nealele
- situate în loci distincţi
- dispuse liniar ("în monom")
- determină caractere ≠
 Prezenţa a două sau mai multe gene distincte
pe acelaşi cromozom se numeşte SINTENIE.
 a). ÎNLĂNŢUIREA GENICĂ (LINKAGE)
* Genele nealele,
- situate foarte aproape una de alta pe acelaşi
cromozom,
- nu segregă (nu se separă) în meioză şi
- se transmit împreună (“în bloc”) de la părinţi la
descendenţi.
Acest fenomen se numeşte ÎNLĂNŢUIRE GENICĂ

("linkage")
* Fenomenul de înlănţuire se referă la LOCI şi nu la

alele.
* Ex., locusul D (pentru o boală genetică) este înlănţuit cu
un locus marker (ce are variantele alelice M şi m);
în unele familii alela D este înlănţuită cu alela M iar în
altele D cu m.
 ÎNLĂNŢUIREA GENICĂ (LINKAGE)
Genele dintr-o regiune cromozomială care se
transmit împreună formează un grup de
înlănţuire sau un HAPLOTIP.

DEZECHILIBRUL DE ÎNLĂNŢUIRE
* Uneori o genă boală (B) se asociază mai frecvent cu o
anumită alelă a locusului marker = asociere alelică
preferenţială sau dezechilibru de înlănţuire
* Ex.: 85% dintre bolnavii cu hemocromatoză ereditară (HE)

din Europa au o mutaţie unică (în codonul 282 din gena
HFE) care se asociază cu alela HLA A3
Explicaţie: cei mai mulţi bolnavi cu HE provin dintr-un

strămoş comun (“efect de fondator”) care a avut gena
mutantă asociată cu HLA A3
Hemocromatoza ereditară
 Boală ereditară (AR) frecventă, 1:400
 Absorbţie crescută de fier ce produce acumulare excesivă de fier în ficat
(ciroză), cord (insuficienţă cardiacă), pancreas (diabet), piele (pigmentaţie
bronzată), glande endocrine.
 Gena HFE pe cromozomul 6p lângă gena HLA A
 APLICAŢII PRACTICE A FENOMENULUI DE ÎNLĂNŢUIRE GENICĂ
Diagnosticul (prenatal sau
presimptomatic) al unor boli genetice
prin studiul transmiterii unei gene marker ,
uşor de identificat, înlănţuită cu gena mutantă
(gena boală)
Diagnosticul prenatal al unor boli
genetice:
 identificarea mutaţiei (aa) la făt → posibil dar
presupune cunoaşterea prealabilă a mutaţiei la
copilul bolnav; laborioasă şi scumpă
 studiul transmiterii unei gene marker , uşor
de identificat, înlănţuită cu gena mutantă (gena
boală)
 gena pentru enzima 21 hidroxilază (CYP21B) este

localizată pe cromozomul 6p şi se transmite strâns înlănţuită cu
gena B a complexului HLA (genă marker cu mai multe alele)
 Transmiterea genei mutante pentru 21-
hidroxilază într-o familie şi diagnosticul
molecular al bolii (transmisă AR) se pot stabili
prin analiza genei marker HLA-B, cu care gena
mutantă este strâns înlănţuită.
 Valoarea diagnostică a înlănţuirilor genice dintre

un locus boală şi un locus marker a început să fie
larg utilizată după 1980 prin folosirea markerilor
ADN polimorfici .
 b). ÎNCRUCIŞARE CROMOZOMIALĂ (CROSSING-
OVER)
 Înlănţuirea genică NU este un fenomen absolut
→ numai genele situate foarte aproape una de
alta se transmit totdeauna împreună, înlănţuite.
 Genele situate la distanţă una de alta, pe
acelaşi cromozom pot fi separate prin fenomenul
de încrucişare cromozomială sau crossing-
over (în profaza meiozei primare).
 ÎNCRUCIŞARE CROMOZOMIALĂ (CROSSING-OVER)

 MECANISM CO:
- sinapsa (“genă la genă”) a cromozomilor
omologi (în zigoten);
- încrucişarea cromatidelor (“chiasmă”);
- ruperea lor la locul de contact + schimb
EGAL de gene
- rezultă o nouă dispoziţie a genelor parentale =
RECOMBINARE GENICĂ OMOLOAGĂ.
 Recombinarea genică omoloagă – SURSĂ IMPORTANTĂ
DE VARIABILITATE.
 CARACTERISTICILE CO:
 Recombinările genice omologe, produse în
meioză prin CO, sunt fenomene aleatorii şi
imprevizibile;
 frecvenţa de producere a CO între două gene/

loci este direct proporţională cu distanţa fizică
dintre ele; aplicaţii – în cartografierea genică.
 CO INEGAL:
împerechere greşită a unor secvenţe
asemănătoare dar neomolage, situate pe
cromosomii omologi → prin CO → schimbul
inegal de segmente → deleţii şi duplicaţii
genice.
 RECOMBINARE OMOLOAGĂ NEALELICĂ → BOLI
GENOMICE.
 B. CONCEPŢIA ACTUALĂ DESPRE

STRUCTURA GENEI
 GENA = un ansamblu liniar de secvenţe
nucleotidice de ADN necesar pentru a
produce un produs funcţional: un
polipeptid sau o moleculă de ARN
 Gena este o unitate de transcripţie.
 Genele :
 segmente de ADN,
 imprecis delimitate
 divizibile = structură discontinuă
 ocupă un locus distinct
 1. ANATOMIA UNEI GENE CARE CODIFICĂ
PROTEINE
 prezintă o regiune centrală, transcrisă integral
în ARN mesager precursor, numită "cadrul de
lectură" al informaţiei genetice → necesară
pentru sinteza proteinei;
 flancată de două părţi laterale, ne transcrise,
cu rolul de a regla expresia genei
 ANATOMIA UNEI GENE CARE CODIFICĂ PROTEINE
 REGIUNEA CENTRALĂ A GENEI
EXONII
 secvenţe transcrise în pre ARNm şi
păstrate în ARNm matur.
 Regiuni codante pt anumite pătţi din
proteină = domenii.

INTRONII
(secvenţe intercalante=IVS)
 Secvenţe necodante
 Transcrise iniţial în preARNm şi apoi decupate precis şi
îndepărtate din ARNm matur, alcătuit numai din asamblarea
exonilor (“matisare”)
 încep cu 5’ GT şi sfârşesc cu AG 3’ – semnale pentru
decuparea precisă*.
 Rol puţin cunoscut → probabil în matisarea alternativă
(selecţia anumitor exoni)

 Regiunea centrală se termină cu o secvenţă
3’UTR necodantă ce conţine:
 Unul din codonii stop (TAA; TAG, TGA)
 Situsul de terminare al transcripţiei (AATAAA)
 Situsul de poliadenilare – locul de desprindere a
moleculei de ARNm sintetizată şi adăugare unui segment
poliadenilic (rol în stabilitatea şi transportul ei din nucleu)
1.2. REGIUNILE LATERALE
 Flanchează regiunea centrală (ORF)
 Netranscrise
 Rol de reglare a transcripţiei

a). Regiunea laterală 5'
(în amonte de ORF)
 3 situsuri:
 PROMOTOR
 Situs de specificitate tisulară
 Situs de modulare a activităţii genice
 Serveşte la:
 iniţierea transcripţiei
(fixarea ARN polimerazei)
 reglarea anumitor gene în anumite ţesuturi (specificitate
tisulară), în anumite stadii de dezvoltare (specificitate temporală)
sau la anumite semnale / stimuli din mediu
(ex. hormoni)
 Reglarea intensităţii transcripţiei
 REGIUNEA LATERALĂ 5’
 PROMOTORUL conţine mai multe elemente sau module
pe care se ataşează proteine reglatoare (trans-activatoare)
numite factori de transcripţie (TF II);
 TF se fixează la miezul promotorului (TATA; CAAT; GC) şi
are rolul să fixeze, să poziţioneze şi să activeze ARN
polimeraza II, astfel ca transcripţia să înceapă exact la SIT, cu
primul nucleotid (+1)
 Alţi TF reglează specificitatea tisulară, răspunsul la
semnale şi intensitatea transcripţiei
 b. REGIUNEA LATERALĂ 3’
 Regiunea laterală 3' - situată în aval de cadrul
de lectură al genei.
 o secvenţă netranscrisă, imprecis delimitată şi
cunoscută,
 rol structural şi funcţional.
 În această regiune se găsesc secvenţe semnal care
afectează procesarea, stabilitatea şi durata de viaţă a
ARNm.
 2. TIPURI DE GENE
2.1. Gene comune şi gene specifice
 Gene comune - ubicuitare
(“housekeeping genes”)
 Se exprimă în toate celulele.
 Codifică proteine indispensabile funcţiilor celulare
fundamentale.
 Trasncripţie continuă, la nivel scăzut.
 Gene specifice:
 Expresie limitată spaţial (anumite ţesuturi / celule) sau temporal
(anumite stadii)
 Codifică proteine specifice
2.2. Gene unice şi familii de gene
 Majoritatea genelor sunt unice, puţine sunt duplicate
 Unele copii ale genelor unice sunt nefuncţionale (gene
trunchiate; fragmente de gene; pseudogene)
 Familii de gene:
 Au o structură identică
 Produc proteine asemănătoare
 Au o origine comună (prin duplicaţia unei gene ancestrale
 C. METODE DE CLONARE ŞI ANALIZĂ A

GENELOR
(TEHNOLOGIA ADN)
 Până în 1970 genele erau entităţi materiale inaccesibile
analizei directe :
 dimensiuni foarte mici
 imposibilitatea obţinerii unei cantităţi suficiente de material
pentru studiu.
 După 1970 s-au descoperit:
 enzimele de restricţie, veritabile "bisturie" genetice, cu ajutorul
cărora a devenit posibilă secţionarea ADN şi izolarea genelor*.
 tehnici de amplificare unui fragment specific de ADN =
clonarea genelor (celulară sau acelulară – PCR)**.
 tehnici de analiză şi secvenţiere*
 1. CLONAREA ADN
 Clonarea ADN este amplificarea selectivă a
unei gene sau fragment de ADN – prin multiple
runde de replicare – care vor produce un număr
mare de copii a fragmentului respectiv, ce vor
permit analiza structurii şi funcţiei sale.
 2 tipuri majore de clonare:
 Celulară, in vivo, utilizează mecanismul natural de
replicare a unor fragmente de ADN – obţinute prin diferite
metode şi introduse cu ajutorul unor vectori (plasmide,
bacteriofagi, cromozomi artificiali) în celule gazdă (bacterii,
levuri)
 Acelulară, in vitro, folosind o reacţie de plomerizare în
lanţ (PCR)
 1.1. OBŢINEREA UNOR GENE SAU
FRAGMENTE DE ADN
Trei metode:
(1). Secţionarea ADN genomic, cu ajutorul

enzimelor de restricţie;
Enzimele de restricţie (Pr. Nobel, 1978) – recunosc şi taie
ADN la nivelul unor secvenţe nucleotidice specifice
(“situsuri de restricţie”) producând fragmente de ADN cu
capete adezive.
 OBŢINEREA UNOR GENE SAU FRAGMENTE DE ADN

(2). Obţinerea de ADN complementar unei
molecule de ARNm, cu ajutorul transcriptazei
inverse
Transcriptaza inversă (Pr. Nobel, 1975) – sintetizează o
catenă de ADNc pe baza unei molecule de ARNm extrasă din
celule.
 OBŢINEREA UNOR GENE SAU FRAGMENTE DE ADN
(3). Sinteza artificială (chimică) a unor fragmente
de ADN prin polmerizarea dezoxiribo-
nucleotidelor într-o ordine determinată anterior
(de ex., pe baza secvenţei de aminoacizi şi
codului genetic).
Fragmentele de ADN vor fi utilizate ca sonde sau amorse
în alte tehnici.
 1.2. CLONAREA ADN ÎN CELULE
Clonarea ADN in vivo utilizează mecanismul natural de replicare al
ADN în celule a unor segmente de ADN introduse în celule cu ajutorul
unor vectori
 formarea ADN recombinant, prin ataşarea in vitro a fragmentelor
de ADN uman la "un vector sau replicon " capabil de replicare
independentă;
 transferarea moleculelor de ADN recombinant în celule gazdă, în
care vectorul recombinant se replică independent de cromosomul
celulei gazdă;
 amplificarea sau producerea de clone celulare multiple.
 izolarea clonelor de ADN recombinant.
 1.3. CLONAREA ACELULARĂ A ADN (metoda PCR)

 Foloseşte tehnica "polymerase chain reaction" (PCR)
(Mullis şi Smith; Premiul Nobel, 1993)
 se poate amplifica selectiv o secvenţă scurtă de ADN sau
ARN.
 Amplificarea se realizează pe baza principiului extensiei
unei amorse ("primer").
 PCR este o reacţie în lanţ deoarece catenele de ADN nou
sintetizate vor acţiona ca matriţe pentru sinteza ADN în ciclurile
următoare.
 Amplificarea este considerabilă (de miliarde de ori) şi
rapidă (în câteva ore), fiind integral automatizată.
 2. METODE DE ANALIZĂ A ACIZILOR

NUCLEICI
În medicina practică analiza directă a genei sau
produselor sale este folosită pentru:
 studiul patologiei moleculare;

 diagnosticul genotipic prenatal sau
presimptomatic al unor boli, chiar şi atunci când
gena şi efectele ei nu sunt cunoscute sau nu sunt
evidente;
 recunoaşterea unei infecţii virale.
 METODE DE ANALIZĂ A ACIZILOR NUCLEICI:
PRINCIPII
 Pentru a identifica o genă este necesară
o sondă genotipică adecvată care să
permită:
 fie recunoaşterea genei (sonde directe)
 fie recunoaşterea unor markeri genotipici
(secvenţe necodante) situaţi în vecinătatea genei
(sonde indirecte).
 Această recunoaştere se realizează pe

principiul hibridizării moleculare a acizilor
nucleici.
PRINCIPII
 Hibridizarea moleculară se bazează pe
capacitatea unor sonde monocatenare de acid
nucleic de a forma, pe bază de complementaritate,
molecule bicatenare cu o secvenţă de acid nucleic
“ţintă” (monocatenar).
Fragment ADN:
...T T A T A C G G T C A T C G T C G C A T G C T A G
        
A T* G C C A*G T A
Sondă oligonucleotidică marcată
 Pentru a identifica şi izola hibridul molecular

sonda este marcată cu un trasor radioactiv (32P)
sau cu un compus fluorescent.
TEHNICI
a).Analiza ADN genomic uman prin metoda de transfer
Southern
b). Analiza cu sonde oligo-nucleotidice specifice unei alele
(ASO) (dot blot).
c). Analiza ARNm prin Northern blot.
d). Analiza proteinelor prin Western blot.
e) Secvenţierea unor gene
C4

FUNCŢIA
GENEI
 A. CONCEPŢIA CLASICĂ REFERITOARE LA
FUNCŢIA GENEI .
 B. CONCEPŢIA ACTUALĂ REFERITOARE LA

FUNCŢIA GENEI .
 A. CONCEPTIA CLASICĂ REFERITOARE LA FUNCTIA GENEI
 1. Generalităţi
 2. Poligenia
 3. Pleiotropia
 4. Interacţiunile genice
 5. Eterogenitatea genetică
 A.1. GENERALITATI
 Relaţia "o genă → un caracter“
 Excepţii de la regula "o genă → un caracter“:

 Poligenie;
 Pleiotropie;
 Interacţiuni genice;
 Eterogenitatea genetică
 A.2. POLIGENIA
 unele caractere sunt determinate prin acţiunea
conjugată a mai multor perechi de gene alele, care ocupă
loci diferiţi;
 fiecare pereche de gene are efecte cantitative mici şi
aditive
 abaterea de la regula "o genă → un caracter" este

aparentă, deoarece fiecare genă determină o parte din
caracter
 A.2. POLIGENIA
 distribuţia caracterului în populaţie corespunde

unei curbe de tip Gaussian (distribuţie continuă);
 genele implicate acţionează independent, iar

expresia lor este influenţată de factori de mediu →
caractere multifactoriale
 Caractere poligenice normale:

 talia,
 tensiunea arterială,
 culoarea pielii,
 inteligenţa,
 dermatoglifele
 Caractere poligenice anormale:
 bolile comune ale adultului – ulcerele gastrice şi duodenale,
astmul bronşic, schizofrenia, diabetul zaharat
 malformaţiile congenitale izolate – piciorul strâmb congenital,
luxaţia congenitală de şold, anomaliile congenitale cardiace
izolate
 unele forme de cancer
 efecte fenotipice multiple determinate de o singură
genă mutantă (dominantă) sau o pereche de gene
mutante (recesive);
 două tipuri de pleiotropie:

 pleiotropie relaţională
 pleiotropie nerelaţională
Pleiotropie relaţională
 corelaţie patogenică mutaţia genică ↔ efectele
fenotipice;
 exemple:
 sindromul Marfan,
 osteogenesis imperfecta,
 fibroza chistică
 albinismul
Pleiotropie nerelaţională
 Nu există corelaţie patogenică mutaţia genică ↔
efectele fenotipice;
 exemplu:
 sindromul Moon - Bardet – Biedl:
 polidactilie
 obezitate,
 surditate,
 hipogonadism,
 retinită pigmentară
 retard mintal
 Interacţiuni alelice;
 Interacţiuni non-alelice;
 Interacţiuni cu mediul.
Interacţiuni alelice;
 Dominanţă-recesivitate.
 A1>0 sau B > 0
 Codominanţă.
 A1 = B
 Semidominanţă.
 G>g
Interacţiuni non-alelice;
 epistazie.
 Expresia fenotipică a unei perechi de gene alele poate fi influenţată de acţiunea
altor perechi de gene alele, care ocupă loci diferiţi de pe acelaşi cromosom sau de pe
cromosomi diferiţi;
 lanţuri metabolice → > enzime (gene diferite) → caracter fenotipic:
 mutaţia oricărei gene → caracter anormal
Interacţiuni cu mediul
 Modificarea acţiunii unor gene de către factori de mediu.

 Expresivitate variabilă
 Penetranţă incompletă
Interacţiuni cu mediul
 manifestarea variabilă a aceleiaşi boli la indivizi afectaţi din aceeaşi familie sau
din familii diferite;
 expresivitatea variabilă poate interesa:

 spectrul de semne manifeste,
 severitatea afecţiunii,
 vârsta de debut a bolii
 fenotipuri identice (asemănătore) ← mutaţii genice diferite
 Tipuri:
 eterogenitate de locus sau nonalelică,
 eterogenitate alelică
 eterogenitate clinică ;
Eterogenitatea de locus
 fenotipuri identice (asemănătore) ← mutaţii diferite în gene

diferite
Eterogenitatea alelică
 mutaţii genice diferite în aceeaşi genă → boli diferite
 exemplu → mutaţii în gena distrofinei:

 Distrofia musculară Duchenne;
 Distrofia musculară Becker

Eterogenitatea clinică
 mutaţii genice diferite în aceeaşi genă → manifestări clinice

de severitate diferită
 exemplu → mutaţii în gena α-L-iduronidazei:

 Sindrom Hurler;
 Sindrom Scheie
Importanţa fenomenului de eterogenitate
 Tratament → de ex. hemofilia A şi B (eterogenitate de locus) → diagnostic →
terapie corectă:
 Hemofilie A - tratament substitutiv cu factor de coagulare VIII;
 Hemofilie B – tratament substitutiv cu factor de coagulare IX.
 Prognostic → boli cu eterogenitate alelică sau clinică → diagnostic corect →
estimare evoluţie:
 distrofie musculară Duchenne → deces la 20-25 ani;
 distrofie musculară Becker → deces după 50-60 ani.
 Sfat genetic → boli cu eterogenitate de locus → diagnostic corect → calculare
risc de recurenţă:
 forme dominant autosomale - risc 50%;
 forme recesiv autosomal – risc 25%
 forme recesive legate de X – risc 25% (50% din băieţi bolnavi)
 B. CONCEPTIA ACTUALĂ REFERITOARE LA FUNCTIA GENEI
 1. Genele controlează sinteza proteinelor

 2. Relaţia “o genă → proteină”
 3. Complexitatea relaţiei “o genă →o proteină”
 4. Interacţiunile genice în concepţia actuală
 B.1. GENELE CONTROLEAZĂ SINTEZA PROTEINELOR

 Genetica clasică:
 O genă → un caracter fenotipic
 Descifrarea erorilor înăscute de metabolism:
 O genă → o proteină
 O genă → un polipeptid
 Introducerea tehnicilor de genetică moleculară:
 O genă → un produs funcţional
 B.1. GENELE CONTROLEAZĂ SINTEZA PROTEINELOR
GENA ESTE SEGMENTUL DE ADN CARE
CONŢINE INFORMAŢIA GENETICĂ NECESARĂ
SINTEZEI UNUI PRODUS FUNCŢIONAL.
 Genele care codifică proteine sunt considerate

gene structurale
 B.2. RELAŢIA O GENĂ → PROTEINĂ
 A fost descifrată pe baza studiului efectelor

mutaţiilor
 Exemplu: drepanocitoza (sicklemia, anemia cu

hematii în formă de “seceră”)
DREPANOCITOZA
 Transmitere recesiv autosomală.
 Incidenţa bolii - 1/400 – 1/600 de nou-născuţi la
populaţiile originare din Africa, bazinul mediteranean,
Orientul mijlociu şi India.
 Incidenţa crescută ← avantaj selectiv al heterozigoţilor
Na = imunitate naturală la malarie.
DREPANOCITOZA
 se manifestă la homozigoţiii aa
 anemie hemolitică severă.
 dureri la diverse niveluri (mâini, picioare, abdomen –
splină, mezenter, ficat, pancreas) ← microinfarcte ←
obstrucţia capilarelor.
 hemoliza cronică → splenomegalie → pierderea funcţiei
imune a splinei → susceptibilitate ↑ la infecţii bacteriene →
cauza principală de deces.
DREPANOCITOZA
 Mecanism patogenic:
 1949 - Pauling – în sicklemie hemoglobina S (migrare electroforetică diferită de
HbA).
 1956 - Ingram - HbS - catena β a globinei (poziţia 6) valină ≠ acid glutamic
 HbS afinitate N pt. O2 în condiţii normale de oxigenare
 În hipoxie (microcirculaţia capilară) →↓ 50% afinitate O2 → ↓ solubilitate Hb →
precipitare → bastonaşe →“hematii în seceră”
DREPANOCITOZA
 Mecanism patogenic:
 Hematii în “seceră” → lezarea membranei eritrocitare (capilare) + blocarea
microcirculaţiei (microtrombusuri).
 Lezarea membranei → distrugerea hematiilor → anemie hemolitică
 microtrombozele → dureri cronice în diverse organe
 1975 - secvenţierea genei β-globinei.
 sicklemie - mutaţie punctiformă = substituţia adeninei cu timina codon 6 lanţ β-globină →
GAG→GTG ↔ acid glutamic → valină
DREPANOCITOZA
 concluzii:
 genele = secvenţe de nucleotide → informaţia genetică pentru asamblarea
specifică a aminoacizilor.
 Mutaţiile genice → schimbarea secvenţei de nucleotide → sinteza de proteine
anormale → boală moleculară
 gena are trei categorii de efecte:
 efectul primar la nivel molecular – în sicklemie substituţia acidului glutamic cu valina în poziţia 6 a
β-globinei, cu apariţia HbS;
 efectul secundar la nivel celular – în sicklemie modificarea formei hematiei (din disc biconcav în
seceră)
 efectul terţiar la nivel de organ sau organism (semne şi simptome) – în sicklemie: anemie
hemolitică cronică, dureri de tip infarctic, infecţii recurente.
 B.3. COMPLEXITATEA RELAŢIEI “O GENĂ →O POLIPEPTIDĂ”

Relaţia “o genă → mai multe polipeptide”
 structura discontinuă a genei (exoni + introni) →
preARNm → matisare diferenţiată → peptide diferite.
 exemplu: matisarea diferenţiată a preARNm genei
calcitoninei:
 tiroidă – matisare exoni 2 + 3 + 4 → calcitonină;
 hipotalamus – matisare exoni 2 + 3 + 5 → CGRP (calcitonin gene-related
peptide)
 rearanjarea exonilor unei gene → proteine cu funcţii noi
 B.3. COMPLEXITATEA RELAŢIEI “O GENĂ →O POLIPEPTIDĂ”
Relaţia “> gene → o proteină”
 proteine policatenare = fiecare lanţ peptidic ← informaţa
genetică > gene diferite.
 exemplu: hemoglobina = 2 lanţuri α + 2 lanţuri β + 4 grupări hem:
 Lanţ α ← gena α – cromosom 16;
 Lanţ β ← gena α – cromosom 11.
 exemplu: imunoglobuline = 2 lanţuri H + 2 lanţuri L:
 Lanţ H ← familia genelor lanţului H – cromosom 14q32 – 237 de alele pt. 4 domenii proteice;
 Lanţ L ←2 familii de gene L:
 Cromosomul 2p13 – 106 alele pentru 3 domenii ale lanţului Lκ;
 Cromosomul 22q11 – 106 alele pentru 3 domenii ale lanţului Lλ
 B.4. INTERACTIUNILE GENICE ÎN CONCEPTIA ACTUALA

Interacţiuni alelice
 la nivel molecular toate genele sunt manifeste
fenotipic.
 mutaţiile genice pot genera mai multe categorii de
acţiuni:
 gene amorfe;
 gene hipomorfe;
 gene izomorfe
 B.4. INTERACTIUNILE GENICE ÎN CONCEPTIA ACTUALA
Interacţiuni nealelice
 epistazia este rezultatul acţiunii seriate a mai multor
enzime, codificate de gene diferite, la nivelul unui lanţ
metabolic.
 exemplu: sinteza antigenelor AB0 este condiţionată de
intervenţia a 3 enzime:
 H-secretaza transformă substanţa precursoare în antigen H;
 În absenţa H-secretazei substanţa precursoare rămâne nemodificată → absenţa
antigenelor
 A-transferaza transformă antigenul H în antigen A;
 B-transferaza transformă antigenul H în antigen B;
 În absenţa A-transferazei sau B-transferazei antigenul H rămâne nemodificat;
C5
 EXPRESIA GENICĂ
 Date generale
 două procese corelate funcţional: transcripţia şi
translaţia;
 necesită:
 un sistem de transfer al informaţiei genetice din nucleul
celulei în citoplasmă;
 un cod genetic.
 Date generale
 Date generale
 Transfer general:
 ADN → ADN = replicare;
 ADN → ARNm = transcripţie
 ARNm → proteine = translaţie;
 Transfer special:
 ARN → ARN - replicarea unor virusuri;
 ARN → ADN (transcripţia inversă) celule infectate cu
retrovirusuri.
 Date generale
 Transferul informaţiei ADN → proteine :
 transcripţia – formare ARN mesager precursor;

 formarea ARNm matur;
 transportul ARNm din nucleu la ribosomi;
 translaţia –sinteza proteine;
 procesarea post-translaţională;
 Transcripţia
 Diferenţe ADN – ARN
 Formarea ARNm precursor
 Maturarea ARNm
 Transcripţia
 Diferenţe ADN – ARN
 componenta glucidică – pentoza - este riboza, în loc de
deoxiriboză;
 în ARN, timina din ADN este înlocuită de uracil, astfel
cele patru baze azotate ale unei molecule de ARN sunt:
adenina, guanina, citozina şi uracilul;
 moleculele de ARN sunt monocatenare.
 Transcripţia
 Mecanismul transcripţiei
 copierea unui segment limitat din molecula de ADN.
 transcripţia se face pe o singură catenă a moleculei de ADN..
 catena transcrisă are întotdeauna o polaritate 3' → 5'.
 catena transcrisă = matriţă pentru ARNm (T→A, G→C, C→G, A→U).
 molecula de ARNm → polaritate şi secvenţă nucleotidică identică cu catena
de ADN netranscrisă.
 catena netranscrisă = catenă sens,
 catena transcrisă = catenă antisens.
 FORMAREA ARNm PRECURSOR

Expresia genică presupune mai întâi decondensarea regiunii din ADN care conţine
gena / genele ce vor fi transcrise prin:
 acetilarea histonelor din nucleozomi – ce reduce condensarea filamentului cu nucleozomi;
 repoziţionarea nucleozomilor.
Ambele mecanisme sunt implicate în REGLAREA expresiei genelor
 Transcripţia
 Formarea preARNm
 Iniţierea transcripţiei - regiunea promotor a genei, prin
fixarea factorilor proteici de transcripţie.
 gene cu exprimare specific tisulară → fixare TBP (TATA-
binding protein) în regiunea TATA a promotorului →
atragerea altor factori proteici → complex ADN-proteine →
fixare ARN-polimerază II la aproximativ 25 pb în aval de
situsul TATA
 Transcripţia
 Formarea preARNm
 fixarea ARN-polimerazei II → fixare ADN-helicază → scindare legături de
hidrogen.
 creşterea catenei de ARNm în direcţia 5’ → 3’ → formare de legături
esterice între riboza şi acidul fosforic.
 copiere exoni + introni → transcript primar sau preARNm.
 În momentul în care ARNpol întâlneşte situsul de terminare a transcripţiei
AATAAA (aval de ultimul exon) se semnalează clivarea 3’ a transcriptului primar;
 ARNm precursor va fi secţionat (de nişte nucleaze) în dreptul situsului de
poliadenilare la 18-20 pb în aval (zonă bogată în pb GC)
 Transcripţia
 Maturarea preARNm
 în regiunea 5’ a moleculei este adăugat un rest de 7-
metilguanină → rezistenţă la acţiunea ribonucleazelor din
citoplasmă;
 o ribonuclează secţionează preARNm la 11-30 de
nucleotide în aval de situsul AAUAAA → fixare poliA-
polimeraza → ataşarea mai multor nucleotide cu adenină (50-
250) → "coadă poliadenilică“ → stabilizare preARNm în
timpul transportului din nucleu în citoplasmă
 Transcripţia
 Maturarea preARNm
 Matisare
 secţionarea capetelor intronilor + eliminarea intronilor → racordarea exonilor;
 la nivelul spliceosomilor (organite citoplasmatice) - ribonucleoproteine mici de
tipul snRNA → fixare pe balizele dinucleotidice ale intronilor: GU şi AG;
 Secţionare enzimatică;
 Excludere introni;
 Racordare exoni.
 TRANSCRIPŢIA INVERSĂ
 ADN ARN
transcripţie inversă
 T. Inversă = transcrierea unei molecule de ARN monocatenar într-o catenă
de ADNc, care va deveni apoi bicatenar (prin sinteza unei catene complementare).
 Realizată de către transcriptaza inversă / revers transcriptază (H. Temin şi D.
Baltimore, Pr. Nobel, 1975).
 Utilizată de: virusurile ARN; retrotransposoni, telomerază – precum şi în
tehnologiile ADN, pentru obţinerea de gene
 Translaţia
 Aparatul de translaţie
 Codul genetic
 Etapele translaţiei
 Aparatul de translaţie
 ARNm matur
 Ribosomii
 ARN transfer
 Proteine
 Surse energetice
 ARNm matur
 2 zone netranslate laterale
 1 regiune centrală translată
 Ribosomi
 (Palade, Pr. Nobel, 1974) = platformele de asamblare a AA în Pr;

 complexe macromoleculare (ARNr + proteine)
 asamblare la debutul translaţiei
 subunitate mică (30S) + subunitate mare (50S) → ribosom activ (70S):
 situs de fixare ARNm;
 situs aminoacil
 situs peptidil
 situs de ieşire
 ARNt
 40 de tipuri,
 80 de nucleotide,
 două funcţii:
 fixare specifică aminoacid
 recunoaşte codonul corespunzător aminoacidului
 două situsuri funcţionale: aminoacil şi anticodon
 proteine
 Factori reglatori:
 factori de iniţiere specifici (IF – initiation factor),
 factori de elongaţie (EF – elongation factor)
 factori de eliberare (RF – release factor).
 Enzime:
 aminoacil-ARNt-sintetaze,
 peptidil transferaza
 translocaza ,
 Surse energetice
 acidul adenozin-trifosforic (ATP)
 acidul guanozin-trifosforic (GTP)

 Codul genetic
 sistem de corespondenţă între o anumită

succesiune de nucleotide din structura unei molecule
de ARNm şi un anumit aminoacid din structura
peptidei sintetizată pe baza informaţiei genetice a
moleculei de ARNm
 Codul genetic
 Proprietăţi:
 triplet;
 fără echivoc
 degenerat
 are o serie de codoni speciali:
 AUG;
 UAA, UAG, UGA
 lipsit de “semne de punctuaţie”
 nesuperpozabil
 universal
 Cunoaşterea codului genetic
→ înţelegerea mecanismelor mutaţiilor
 Mecanismul translaţiei
 Iniţiere
 aminoacil-ARNt-sintetaza + ATP → activarea
complexelor aminoacid-ARNt;
 fixarea complex metionil-ARNt la subunitatea mică a
ribosomului (40S);
 deplasare spre capătul 3’ al ARNm → codonul iniţiator
AUG
 ataşare subunitate mare ribosom (60S) → situsuri
funcţionale: aminoacil, peptidil şi de ieşire
 Elongaţie
 fixarea în situsul peptidil, a complexului aminoacid2-
ARNt;
 Peptidiltransferaza → transfer metionină pe aminoacid2 →
formare dipeptid ataşat la situsul peptidil;
 Translocaza → deplasare ribosom activ trei nucleotide, în
direcţia 5’→3’→:
 Dipeptid → situs aminoacil;
 Situs peptidil liber → fixare aminoacid3
 Repetare ciclu de elongaţie
 Încheiere
 situs peptidil → codon stop → fixare factor de eliberare ;
 desprindere complexul peptidil-ARNt → trecere în
citoplasmă → dezasamblare → eliberare peptid;
 Dezasamblare ribosom → 40S + 60S
 Distrugere ARNm
 AMPLIFICAREA SINTEZEI DE PROTEINE
 O celulă poate produce cantităţi mari dintr-o anumită proteină pe baza informaţiei unei singure
gene.
 Un plasmocit → 2000 molecule identice de anticorpi pe secundă
 Explicaţiile amplificării:
 Prin transcripţie se pot produce copii multiple a unui ARNm;
 Fiecare ARNm poate fixa zeci de ribozomi → copii multiple proteină
 Aceste procese presupun o reciclare rapidă a ”materialelor” folosite: ARN, ribozomi, enzime etc
 Reglare expresie genică
 Proces complex → > niveluri de reglare:
 Reglare globală:
 semnalizarea localizată dependentă de poziţia celulei,
 amprentarea genetică,
 recombinările somatice
 competiţia pentru activator/inhibitor
 Reglare transcripţională;
 Reglare posttranscripţională:
 Unităţi transcripţionale multigenice;
 Matisarea şi poliadenilarea alternativă;
 Modificarea secvenţei nucleotidice a ARNm;
 Reglare translaţională
 Reglare posttranslaţională:
 Modificări chimice posttranslaţionale;
 Clivarea posttranslaţională a peptidelor
 REGLAREA EXPRESIEI GENELOR
 Toate celulele corpului posedă aceeaşi informaţie genetică (rezultă prin mitoze
succesive din zigot).
 Expresia genelor este însă diferită, datorită unor mecanisme complexe de
reglare a expresiei genice.
 Unele gene (“constitutive”) – exprimate continuu, în toate tipurile celulare → produc proteine
permanent necesare metabolismului celular.
 Alte gene (“autorizate”) au o expresie limitată la anumite ţesuturi specifice → diferenţiere
celulară.
 Expresia genelor autorizate să se exprime poate fi limitată temporal (stadii diferite ale dezvoltării) şi
adaptată la stimulii extracelulari (ex).
 Multe alte gene sunt complet şi permanent inactivate.
REGLAREA PRE-TRASNCRIPŢIONALĂ

(EPIGENETICĂ)
A EXPRESIEI GENELOR
 Vizează expresia spaţială a anumitor gene în anumite ţesuturi şi tipuri celulare:
 selecţia unor gene în celulele embrionare nediferenţiate şi
 menţinerea expresiei lor la celulele descendente (diferenţiate).
 Se realizează prin modificarea configuraţiei cromatinei (despiralizare) care

permite accesul ARN pol + factorilor de transcripţie la promotorul genelor →
transcripţie.
 Modificările conformaţiei cromatinei NU interesează secvenţa de nucleotide
(informaţia genetică) şi se numesc modificări epigenetice:
 Acetilarea histonelor → decondensarea cromatinei → expresie genică;
 Dezacetilarea histonelor → condensarea cromatinei → represie genică;
 Metilarea ADN → condensarea cromatinei → represie genică; ex.
 Amprentarea genomică – una din genele alele de pe o pereche de cromozomi omologi este
represată
 Inactivarea unui cromozom X
REGLAREA TRASNCRIPŢIONALĂ
A EXPRESIEI GENELOR
 Vizează reglarea activităţii ARN polimerazei II (transcriptaza).
 Se realizează prin interacţiunea

 unor FACTORI DE TRANSCRIPŢIE
 cu anumite SECVENŢE ALE PROMOTORULUI
→ determină transcripţia anumitor gene în anumite ţesuturi, într-un anumit
moment şi cu o anumită intensitate.
 REGLAREA POST-TRASNCRIPŢIONALĂ
A EXPRESIEI GENELOR
 Vizează moleculele de ARN sintetizate prin transcripţie.
 Mai multe mecanisme din care importante sunt:
 Matisarea alternativă → o genă produce mai multe molecule de ARNm diferite (prin
selecţia exonilor) → mai multe proteine diferite; de ex, calcitonina şi neuropeptidul înrudit cu
calcitonina (v. cursul precedent);
 Interferenţa ARN (RNAi) – A. Fire şi C.Mello – Pr. Nobel 2006
 INTERFERENŢA ARN
 ARNi – mecanismul prin care se inhibă expresia genică cu ajutorul unor
molecule mici de ARN complementar ţintei:
 Genomul ARN al unor virusuri (HIV, polio, hepatita C etc) sau ARNm produs de genele
virale
 Gene din genomul ADN al celulei.
 Rolul cheie în acest proces îl au:
 ARNsi (“small interfering RNA”) – acţionează în citoplasmă unde recunosc şi clivează
enzimatic moleculele de ARN ţintă (virale);
 ARNmi (“microRNAs”) – produs prin transcripţia unor gene ADN reglatorii – acţionează în
nucleu şi prin metilare blochează transcripţia altor gene (în special în procesul de diferenţiere
celulară)
 MODIFICĂRILE POST-TRANSLAŢIONALE ALE PROTEINELOR
 Determină funcţia proteinelor
 După sinteză se produc:
 Configuraţia spaţială, tridimensională specifică;
 Modificări reversibile: fosforilarea serinei sau acetilarea lyzinei;
 Modificări permanente:
 Structurale: punţi disulfidice; clivare enzimatică a unui precursor inactiv (pro-hormon; pro-ferment);
 Adiţia unor grupări funcţionale; ex., glicozilare, adăugare de lipide etc
 Adăugarea altor proteine
 REGLAREA EXPRESIEI GENICE: CONCLUZII
 Proces foarte complex care se realizeaza in fiecare etapa a fluxului
informational:
ADN→ARNm→PROTEINA
 Regleaza expresia anumitor gene in anumite tesuturi;
 Genele “autorizate” se exprima in anumite momente ale dezvoltarii si in anumite
etape ale ciclului celular , cu o anumita intensitate, determinata de stimulii
extracelulari
C6

TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE
 TRANSMITEREA INFORMAŢIEI EREDITARE
 Ambele procese:
 riguros controlate → se desfăşoară de obicei cu
mare exactitate → stabilitatea proceselor
ereditare;
 Se pot produce însă erori de replicare sau erori

de distribuţie → BOLI
• REPLICAREA ADN.
1. Date generale
Mecanismul de copiere şi transmitere a informaţiei genetice a fost
intuit de Watson şi Crick :
 Fiecare catenă a ADN serveşte drept matriţă sau tipar pentru

formarea unei noi catene:
 Dezoxiribonucleotidele activate se aranjează complementar (A-T, G-C), în

direcţia 5’→3’, şi sunt polimerizate, sub acţiunea ADN polimerazei.
 Date generale despre replicarea ADN

 Sinteza a două molecule de ADN identice prin copierea unei
molecule de ADN iniţiale (parentale) = re(du)plicare.
 Pentru că cele două catene ale ADN parental se separă şi fiecare

moleculă sintetizată are o catenă parentală şi o catenă neoformată –
replicarea este semiconservativă.

 Replicarea – proces fundamental pentru toate
organismele vii = esenţa eredităţii.
 S Ochoa şi A. Kornberg – Premiul Nobel (1959).
 Descifrarea mecanismului replicării → obţinerea

celor mai puternice antibiotice şi antivirale –
prin blocarea replicării genomului procariotelor
 Procesul de replicare la eucariote:

 foarte complex – datorită structurii genomului:
 enorm (+ fragmentat în cromozomi)
 asociat cu proteine,
 compactat în fibre de cromatină
 se desfăşoară în condiţii stricte:

 în fază S a ciclului celular, înaintea diviziunii,
 rapid (faza S = 8 ore),
 impecabil, cu foarte mare fidelitate – deoarece erorile =
mutaţii.
 Pentru realizarea replicării există un APARAT DE REPLICARE (REPLIZOM)
– implică un număr mare de proteine şi enzime.
 Cele mai importante sunt ADN polimerazele:
 ADN polimerazele:
 Familie de enzime pentru toate formele de replicare.
 Sintetizează o catenă nouă de ADN, în direcţia 5’→3’.
 ADN polimerazele NU POT însă să înceapă sinteza unei catene, ci numai să o
alungească, adăugând fiecare nou nucleotid (complementar c. matriţă) la
gruparea 3’OH a nucleotidului deja încorporat;
 Sinteza unei catene noi de ADN începe cu sinteza unei amorse (“primer”)
ARN (de către o primază) pe care ADN polimeraza o va extinde; în final amorsele
vor fi îndepărtate şi înlocuite cu ADN
 2. MECANISMUL MOLECULAR AL REPLICĂRII
 Iniţierea replicării.
 Elongaţia.
 Terminarea replicării.
 (1). Iniţierea replicării
 Replicarea începe în mai multe puncte, bine definite, ale genomului = origini ale
replicării (“ori”),
 Ele sunt recunoscute de proteinele ce iniţiază replicarea (complexul pre-RC) care
facilitează:
 despiralizarea ADN ← topoizomeraze;
 desfacerea catenelor ← helicaze → “furci” de replicare;
 menţinerea separată a catenelor ← proteinele SSB (sau RPA) → prevenirea
respiralizării
 De la “origini” replicarea progresează în ambele direcţii
(bidirecţional) pe anumite segmente = repliconi
 ADN polimeraza NU poate începe sinteza ci numai extinde

catena de acid nucleic – adăugând dezoxiribonucleotide
complementare catenei matriţă
 sinteza unei amorse ARN (“primer”) de către primază facilitează

acţiunea ADN-polimerazei
 Ambele catene matriţă sunt copiate
 prin aranjarea secvenţială şi complementară de dezoxiribonucleotide activate,
 în direcţia 5’→3’
 şi polimerizarea lor
 Deoarece catenele matriţă sunt antiparalele, sinteza catenelor noi (în

direcţia 5’→3’) se va face diferit pe fiecare catenă:
 Pe o catenă (3’→5’, “directă” sau “precoce”) sinteza este continuă şi rapidă
(pe măsură ce se formează furca de replicare);
 Pe cealaltă catenă (5’ →3’, “indirectă” sau “întârziată”) sinteza este
discontinuă (în fragmente scurte = piese Okazaki) şi lentă;
amorsele ARN vor fi hidrolizate de ARNaza H si înlocuite cu secvenţe de ADN ce vor fi unite
de către ADN ligază
 Replicarea se opreşte atunci când furcile de replicare (a doi repliconi

vecini) se întâlnesc sau când o furcă de replicare întâlneşte un
semnal de terminare (“ter”).
 Replicarea capetelor ADN (ce formează telomerele cromozomilor)
este incompletă (!!!):
 Eliminarea ultimei amorse lasă la capătul 5’ al catenei noi sintetizate o mică
regiune ne replicată
 Telomerele = regiuni de ADN repetitiv – (TTAGGG)n –care asigură

protecţia şi stabilitatea cromozomilor.
 Replicarea ADN la nivelul capetelor cromozomilor este incompletă:
 la capătul 5’ al catenei noi sintetizate există o mică regiune ne replicată;
 prelungirea monocatenară (25-200 pb) a catenei 3’→5’ se pierde (!!!).
 “telomerele sunt călcâiul lui Achile al ADN ”
 La fiecare ciclul replicare / diviziune → scurtarea progresivă a

telomerelor → la un anumit moment se produce oprirea diviziunii:
 previne instabilitatea genomică şi rearanjarile cromozomilor → prevenire cancer;
 începe bătrâneţea.
 Lungimea telomerelor = posibil biomarker al senescenţei (“ceas

molecular”)
 În sindroamele cu îmbătrînire accelerată (progerie) – telomerele bolnavilor < ca la
persoanele normale de aceeaşi vârstă;
 Radicalii liberi de oxigen accelerează pierderea telomerelor → îmbătrânire
precoce.
 Clonele de mamifere (realizate pe baza celulelor somatice adulte) îmbătrânesc şi
mor mai repede decât persoanele născute natural
 Totuşi NU este sigur dacă relaţia dintre scurtarea telomerelor şi îmbătrânire este o
relaţie cauzală.
 Pierderea telomerelor este compensată de telomerază – enzima ce
asigură replicarea ADN telomeric şi “repară” telomerele.
 Activă în celulele germinale şi la embrion; inactivată postnatal (excepţie celulele
stem) → senescenţă.
 Prevenirea senescenţei şi … prelungirea vieţii ?!
 încetinirea ratei de scurtare a telomerelor (vitamina D; antioxidanţi)
 activarea telomerazei (ipoteză neverificată; risc creştere a vulnerabilităţii la
cancer)
 În 90% din cancere se produce o activare a telomerazei →
imortalizare → proliferare celulară necontrolată.
 Aplicaţii practice:
 Determinarea telomerazei = test de diagnostic precoce;
 Inhibitorii de telomerază – terapie performantă.
 4. REGLAREA REPLICĂRII ADN
 Replicarea ADN → în faza S
 În punctul de control G1/S se stabileşte dacă celula poate începe
replicarea.
 În caz contrar proteina p53 induce sinteza p21 care blochează replicarea şi
celula este oprită în faza Go.
 Intrarea în faza S este determinată de complexul CDK2-ciclina E.
 Progresia prin faza S şi replicarea ADN sunt reglate de CDK2-ciclina
A.
 Reglarea replicării ADN

 Deoarece replicarea este asincronă există riscul ca anumite regiuni
să fie replicate repetat.
 Anumiţi factori inhibitori se fixează pe cromatina replicată şi nu

permit replicarea ei repetată până ce celula nu trece prin
mitoză (ei sunt îndepărtaţi după diviziune)
 5. FIDELITATEA REPLICĂRII ADN
 Acurateţea replicării este critică pentru transmiterea
informaţiei genetice.
 În cursul replicării se produc frecvent erori de împerechere
(“mismatch”) →1:10.000 nucleotide = 10-4 → mutaţii. DEZASTRU
!??
 Organismul uman are posibilitatea corecţiei lor.
(1) ADN polimerazele recunosc erorile de împerechere (prin variaţia
diametrului moleculei de de ADN) şi le corectează → nr. erorilor scade
de la 10-4 la 10-6
 FIDELITATEA REPLICĂRII ADN

(2). Mecanismul de reparare prin excizie-resinteză – ce implică:
 recunoaşterea erorii,
 excizia şi îndepărtarea
fragmentului de ADN.
 resinteza catenei ce
corespunde breşei,
 legătura dintre fragemente
Mecanism multienzimatic (enzime de reparare)
În final:
 o eroare la 109- 1010 nucleotide, deci o eroare per genom/ciclu de replicare;
 erorile se acumulează cu vîrsta→cancer
 FIDELITATEA REPLICĂRII ADN
 Enzimele de reparare sunt codificate de anumite gene (MSH, MLH,
PMS) numite şi gene “mutator”
 Mutaţiile acestor gene → predispoziţie la cancer
 Ex. Cancerul de colon nonpolipozic ereditar (HNPCC) – 5%

din toate cancerele colorectale
 Apare sub 45-50 de ani
 Pe flexura splenică a colonului (70%)
 Cancer mucinos
 Marker genetic = instabilitatea microsateliţilor
 Determinat de mutaţii ale genelor MLH1, MSH2 în 70% cazuri
 B. TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE
DE LA O CELULĂ LA CELULE FIICE
 În celulele somatice, materialul genetic dublat în
interfază, se distribuie în mod egal şi total celulelor
fiice, prin MITOZĂ.
 Rezultă două celule noi („fiice”), identice din punct de vedere
genetic, atât între ele, cât şi cu celula („mamă”) din care provin.
 1. CICLUL CELULAR
 Procesele prin care o celulă îşi replică materialul genetic, şi îl
transferă celulelor fiice se desfăşoară într-o ordine progresivă,
precis reglată, ce formează ciclul celular.
 CC → interfaza (faza G1, S, G2) şi mitoza (faza M) → vezi LP.
 Evoluţia celulelor după diviziune:
 proliferare: începerea unui nou ciclu;
 diferenţiere celulară;
 stare de repaus proliferativ GO
 CONTROLUL CICLULUI CELULAR

 Realizat de multiple kinaze ciclin-dependente (CDK)(1-7) activate prin
fixarea unor cicline (A-H).
 Fiecare fază a CC este controlată de un anumit complex
CDK-ciclina care fosofrilează proteinele specifice necesare fazei
CC.
 Controlul ciclului celular
 Trecerea de la o fază la alta a CC se face prin anumite puncte de
control unde se verifică:
 dacă anumite procese sunt terminate înaintea începerii altora;
 nu există alterări ale componentelor sau “maşinăriilor” de replicare sau diviziune.
 Identificarea unor defecte:
 blocarea progresiei (prin CKI) şi repararea (dacă este posibilă);
 apoptoză
 Controlul ciclului celular
 Perturbarea controlului ciclului celular va genera:
 O creştere celulară anormală →
 anomalii congenitale,
 cancer;
 Apoptoză;
 Erori de segregare mitotică → anomalii cromozomiale
 2. MITOZA
 Mitoza asigură:
 creşterea organismului (1014)
 reînoirea celulară
 repararea leziunilor.
 Mitoza→ transmiterea cu mare fidelitate a informaţiei genetice în

succesiunea generaţiilor de celule → toate celulele somatice sunt
identice genetic.
(1). Fazele mitozei:

P, PM, M, A, T → vezi LP
(3). Erori de distribuţie a materialului genetic în mitoză:
 Nedisjuncţia cromatidiană
 Întârzierea anafazică anomalii
 Clivarea transversală a centromerului cromozomiale
 Absenţa citokinezei (vezi LP)
Consecinţe: celulele viabile cu anomalii cromozomiale produc o clonă anormală →

MOZAIC CROMOZOMIAL
Efectele depind de:

 momentul ontogentic – în care s-a produs eroarea,
 distribuţia lor în diferite ţesuturi.
 C. TRANSMITEREA INFORMAŢIEI GENETICE

DE LA PĂRINŢI LA DESCENDENŢI
 Două etape: formarea gameţilor + fecundarea lor
1. GAMETOGENEZA
 Formarea gameţilor prin meioză.

 Meioza = două diviziuni succesive, neseparate de interfază (ADN se
replică o singură dată), care generează 4 celule haploide (!) şi
diferite genetic*
 Meioza I – primară; reducţională;
 Meioza II – secundară; ecuaţională
 Funcţii:
 reduce la jumătate (n=23) numărul de cromozomi;
 generează diversitatea / variabilitatea genetică
 Meioza primară (vezi LP)
 PROFAZA I
 Leptoten
 Zigoten: sinapsa “genă la genă” a cromozomilor omologi;
 Pahiten
 Diploten
 Diakineză
 METAFAZA I
încrucişarea cromozomilor omologi (CO) → schimb reciproc de
fragmente egale = recombinare genică omologă sau
recombinare intracromozo-mială → sursă majoră de variabilitate
 ANAFAZA I:
 Disjuncţia cromosomică + migrarea (simultană şi cu aceeaşi
viteză) → reducerea nr cromozomilor: 2n →n.
 Segregarea aleatorie a fiecărei perechi de omologi →

asortarea independentă a cromozomilor (recombinare
intercromosomică) → sursă majoră de variabilitate
(223 combinaţii)
 TELOFAZA I
 2. ERORI ÎN DESFĂŞURAREA MEIOZEI

 Erori de recombinare genică ← CO inegal
 Erori de segregare (distribuţie) anafazică ale
cromozomilor
 CO INEGAL:
împerechere greşită a unor secvenţe asemănătoare dar
neomolage, situate pe cromosomii omologi (RECOMBINARE OMOLOAGĂ
NEALELICĂ)
prin CO → schimbul inegal de segmente → deleţii şi duplicaţii
genice → BOLI GENOMICE.
 Erori de segregare (distribuţie) anafazică ale

cromozomilor → gameţi cu anomalii cromozomiale
 Nedisjuncţia:
 cromozomială (în meioza I) → toţi gameţii anormali
 cromatidiană (în meioza II) → jumătate din gameţi anormali, cu
disomie uniparentală.
 Întârzierea anafazică
 Nesepararea citelor de ordinul II → gameţi diplozi (diandrie
/ diginie) → zigoţi cu tripoidie (3n)
 NEDISJUNCŢIA
 ND este frecventă, mai ales în meioza maternă → 8% zigoţi au anomalii
cromozomiale, majoritatea neviabile → 0,7-1% nn
 Originea maternă sau paternă a ND se poate stabili cu markeri ADN polimorfici:
 ND este frecventă în ovogeneză, mai ales în MI (92% copii cu S. Down)
 Riscul ND creşte odată cu creşterea vîrstei materne (peste 35 de ani)
 ND paternă este regulă în trisomia XYY şi 70% în sdr. Turner
 Cauzele ND ???
 Efectul vârstei materne este cert (“ovulele au vîrsta femeii) dar NU se ştie de ce
 Factorii externi (radiaţii, infecţii, medicamente, cafea, alcool etc) NU au un rol în ND
 NU s-au identificat factori genetici care să crească riscul de ND
 3. PARTICULARITĂŢILE GAMETOGENEZEI
LA BĂRBAT ŞI LA FEMEIE
BĂRBAT
 Începe la pubertate
 Este continuă toată viaţa adultă.
 O spermatogonie → 4 spermatozoizi cu X şi Y
 Proces rapid – 64 zile.
 Proces intens (70mil S/ml)
 Autoreglabil dar sensibil la factori externi
 VP ↑ → erori de copiere→ ↑ gameţi cu mutaţii genice noi (AD)
FEMEIE
 Începe prenatal.
 Este discontinuă – se opreşte luna VII (“capital” ovocite limitat)
 O ovogonie → 1 ovul cu X
 Proces lent – (“ovulele au vârsta femeii”).
 Proces redus (1 ovul / ciclu)
 Condiţionat de: factori hormonali, ovulaţie, fecundare
 VM ↑→ erori de distribuţie → ↑ gameţi cu an.cromozomiale
 4. FECUNDAREA
 Monospermică
 Evenimente genetice:
(1) La Zigot:
- se reface numărul diploid (2n=46)
- se stabileşte identitatea genetică a organismului
(2) Se determină sexul genetic: XX sau XY
(raportul sexelor la naştere este ~ 1:1)
 FECUNDAREA
 ERORI:
(1). Dubla fecundare:
- zigoţi:
(2) Dispermia : n + n + n → triploidie

 CLONAREA REPRODUCTIVĂ şi EMBRIONARĂ
 În 1997 s-a reuşit clonarea primului mamifer adult: oiţa DOLLY
 Tehnică: transferul unui nucleu al unei celule somatice într-un
ovul nefecundat, enuclea.
 Tehnica a fost aplicată cu succes la clonarea altor mamifere
 CLONAREA REPRODUCTIVĂ şi EMBRIONARĂ
 O clonă NU este însă o copie identică a individului şi va fi afectată
precoce de multiple boli:
 Multe caractere sunt determinate prin fenomene genetice care NU mai au loc
în cazul clonării; de ex., reglarea epigenetică, inactivarea unui X, amprentarea
genomică.
 ADN mitocondrial provine de la primitor
 Individualitatea biologică este şi rezultatul acţiunii mediului, NU poate fi
redusă la gene
 Telomerele cromozomilor din nucleul donor sunt mai scurte → îmbătrânire
precoce
 ADN donor a suferit mutaţii somatice → risc crescut de cancer
 Probleme etice majore: clonarea umană interzisă prin lege.
 Clonarea embrionară – utilă pentru a obţine celule stem
embrionare → se pot transforma în orice tip de celulă
diferenţiată; acceptată în mai multe ţări.
C7
• VARIABILITATEA EREDITARĂ
• VARIABILITATEA GENETICĂ
probleme:
 Variabilitatea: definiţie şi surse
 Mutaţiile genice:
2.1. Substituţiile nucleotidice
2.2. Deleţiile si inserţiile nucleotidice mici
2.3. Recombinări omoloage nealelice
2.4. Expansiunea instabilă a repetiţiilor
trinucleotidice
2.5. Corelaţii dintre genotip şi fenotip
 Mutaţiile cromosomice şi genomice
• Variabilitatea genetică = ansamblul de fenomene care produc
diferenţele genetice
- între indivizii unei populaţii,
- între populaţii diferite
Sursele de variabilitate:
1.1. Recombinările genetice,
1.2. Mutaţiile,
1.3. Migraţiile.
• 1.1. Recombinările genetice (RG)
• RG = producereaunor combinaţii genetice noi (recombinanţi), prin
rearanjarea materialului genetic cuprins în două unităţi genetice
diferite.
 RG presupune: asociere intimă + interacţiune / schimb egal
 RG = proces natural (normal) * →cea mai mare sursă de variabilitate.
 RG: genomice, cromozomice, genice

 R. genomică:
- în fecundare → unirea genomuri gameţi
 R. cromozomială
- în gametogeneză
- R. intercromozomială (anafaza I) = asortarea independentă a crz.omologi → 223
combinaţii posibile → gamet cu structură genetică unică.
- R. intracromozomială (profază I) = CO egal
 R. intragenică →
CO egal între două gene → genă hibridă (fuziune genică)
• 1. 2. Mutaţiile
Mutaţiile:
modificări
în secvenţa
sau aranjarea
nucleotidelor (secvenţelor) din ADN
• Nenaturale, permanente (±), ereditare
• Consecinţe:
• fără efect,
• variaţii fenotipice normale,
• boală.
• Clasificarea mutaţiilor
criterii:
• Mărimea materialului genetic:
• M. genice
(10-6/locus)
• M. cromozomiale
(anom. structură)
(10-6/diviz. cel)
• M. genomice
(anom. număr)
(10-2/diviz. cel)
• Tipul de celulă afectată:

• M. germinale → ereditare
• M. somatice → clone an. → ne-ereditare
• Cauză:
• M. Spontane (majoritatea)
→ erori de replicare a
ADN
→ erori de recombinare
(CO inegal)
→ erori de distribuţie
(nedisjuncţie)
• M. induse ← de ag.mutageni
• Consecinţe fenotipice
– M. germinale:
• M. patogene
• M. neutre
• M. benefice
– M. somatice → clone → cancer, îmbătrânire
• COMENTARII:
(1). Mutaţiile – în special cele genomice – sunt frecvente.
M. germinale = 3% nn
Mutaţiile sunt o cauză majoră de boală sau de predispoziţie la

îmbolnăvire
• COMENTARII:
(2). M. somatice, produse prin erori de replicare, se acumulează cu

vârsta →efecte la vârsta a III-a
(50.000/genom/zi → corecţie erori → una la fiecare replicare
genom x 1015 diviziuni → câteva mii)
(3). Mutaţiile spontane = mai frecvente ca cele induse.
• COMENTARII:
(4). Mutaţiile induse:
– agenţi mutageni exogeni:
- fizici (radiaţiile UV, ionizante) – efecte relativ mici;
- chimici (ag. alchilanţi / metilanţi etc., ce poluează
atmosfera / alimente → efecte relativ grave !!!);
fumul de ţigară cel mai important agent
mutagen exogen
- biologici (virusuri)
– agenţi mutageni endogeni:
produşi oxidanţi (10.000 leziuni /genom /zi) ← sisteme antioxidante + mecanisme de
reparare + antioxidanţi exogeni.
• 1.3. Migraţiile
 Migraţii = transferul de gene prin deplasarea şi încrucişarea unui
grup de indivizi dintr-o populaţie în altă populaţie genetic
diferită.
Sursă importantă de variabilitate şi vigoare hibridă (heterozis)

• 2. MUTAŢIILE GENICE
MUTAŢIILE GENICE: definiţie şi clasificare
 MG = modificări ale secvenţei nucleotidice sau aranjării ADN unei gene → variante
alelice
m1
gena N m2
m3
• Clasificarea mutaţiilor genice
 după mecanism:
 modificarea secvenţei N:
• substituţii = înlocuirea unei perechi de baze (pb).
• deleţii = pierderea unei/unor pb
• inserţii= introducerea unei/unor pb
 modificarea aranjării N:
• recombinări omoloage nealelice → deleţie / duplicaţie segmente ADN
• amplificarea repetiţiilor trinucleotidice
• Clasificarea mutaţiilor genice

 după dinamica:
• M. stabile / fixe
• M. instabile / dinamice!
 după secvenţele genice implicate:
• exoni,
• introni
• secvenţe reglatoare
•
2.1. SUBSTITUŢIA NUCLEOTIDICĂ
 Substituţie = înlocuirea unui singur nucleotid (şi deci a unei pb)
= “mutaţie punctiformă”.
 S = cel mai frecvent tip de mutaţie întâlnit la om.

• a).Substituţia nucleotidică:
localizare intragenică
 În EXONI:
a). Codon sens →
(1) codon sens sinonim
→ proteină N (silent m.)
(2) alt codon sens AA1→ AA2
→ proteină An (missens m.)
(3) codon nonsens prematur → proteină An scurtată (instabilă)
(non-sens m.)
b). Codon nonsens →
→ codon sens → proteină An alungită
→ alt codon nonsens → proteină N
ADN N (1) (2) (3)
TTT TTC CTT ATT
ARNm
AAA AAG GAA UAA
Pr
..liz... ...liz... ..glu.. ..STOP..
• Substituţia nucleotidică: localizare intragenică
 În INTRONI:
Anulare situsuri de decupare:
(splice site mutations)
5’GT---------AG3’
absenţa matisării → includerea intron în ARNm → instabil

ADN
X
GA-----------AG
ARNm
Pr ---------------------
• Substituţia nucleotidică: localizare intragenică

 În SECVENŢELE DE REGLARE
→ reg 5’ - promotor → modificări cantitative ale sintezei proteinelor
→ reg 3’ – anomalii de poliadenilare → ARNm instabil
• b). Mecanismele posibile de producere a substituţiilor

(1). erori de replicare a ADN, datorită împerecherii
greşite (“mismatch”) a nucleotidelor în catena nou
sintetizată.
• Mecanismele posibile de producere a substituţiilor
(2). leziuni provocate în ADN de factori mutageni, exogeni sau endogeni,
(fizici sau chimici )
- dezaminare,
- depurinare,
- demetilare
• c). Mecanismele reparare a leziunilor ADN
 Erorile de împerechere au o frecvenţă mare, de ~1:10.000 (10-4).
• Rata mutaţiilor este menţinută la un nivel scăzut (10-10) prin intervenţia unor mecanisme
de recunoaştere şi reparare a leziunilor (“controlul calităţii ADN”).
• Acţiunea lor este cuplată cu mecanismele de control a progresiei prin ciclul celular şi cu
apoptoza.
G1 → Go → ± reparare → G1 sau apoptoză
• NU au o eficienţă absolută; în final, se produce o mutaţie nouă la fiecare replicare /

diviziune celulară.
• Mecanismele reparare a leziunilor ADN
• Tipuri mecanisme reparare (R):
 R. erorilor de împerechere a nucleotidelor din cursul replicării
(“mismatch repair” = MMR)
 R. bazelor /nucleotidelor modificate după replicare:
» excizie a bazelor (BER)
» excizia nucleotidelor (NER)
 R. rupturilor ADN (sistemul HR)
• Mecanismele de reparare (MMR, BER, NER) diferă prin ţinta lor dar modul de acţiune este asemănător
(implicând multiple gene şi enzime “mutator”);
• Etape:
– recunoaşterea leziunii ADN,
– excizia fragmentului de ADNmodificat (←endonuclează)
– îndepărtarea şi degradarea fragmentului (←exonuclează)
– refacerea secvenţei normale (←ADNpolimeraza)=reparare
– legarea ei la catenă (←ligaza)
• Mutaţiile genelor ce codifică enzime de reparare → acumulare rapidă
mutaţii → creşterea susceptibilităţii la cancer
 Ex.1, mutaţiile genelor implicate în calea MMR → cancerul colorectal non-polipozic ereditar
(HNPCC) = 5% din cancere de colon
• Caracteristici: apar sub 45-50 ani; loclizare proximală de unghiul splenic; cancere
mucinoase; instabilitatea microsateliţilor
 Ex.2., mutaţiile genelor implicat în calea HR → cancerul de sân ereditar (genele BRCA1, BRCA2);
Ataxia telangiectazia
• 2.2. DELEŢII ŞI INSERŢII MICI
 Del /Ins - care NU sunt multiplu de 3 nucleotide → decalarea (defazarea) cadrului de
lectură al genei (m. frameshift) → schimbarea secvenţei AA în aval de del/ins
 Del /Ins a 3 nucleotide / multiplu de 3→ ± 1-n aminoacizi

 Mecanismul de producere a deleţii /inserţii:
glisare / derapare replicativă
determinată de împerecherea decalată a unor secvenţe repetate

• 2.3. RECOMBINAREA GENICĂ ABERANTĂ
(recombinare omoloagă nealelică)
 Are loc în profaza meiozei I:
- împerecherea (sinapsa) greşită între regiuni omoloage (secvenţe de ADN identice sau
cvasiidentice;
ex., R1 ~ R2) dar nealelice;
- CO → schimb inegal între crz. omologi → deleţii, duplicaţii, inversii a unor segmente
mari
• Recombinarea omoloagă nealelică (RON)
• RON se produce datorită “arhitecturii” genomului uman
 Conţine numeroase regiunile omoloage (~identice):
• duplicaţii segmentare (5-10% din genom);
• secvenţe repetitive mici (număr mic de repetiţii identice)
situate în anumite segmente ale cromozomilor
(la/lângă centromer sau telomere);
• RON → determină deleţii, duplicaţii, inversii ADN → BOLI GENOMICE

(deosebite de bolile cauzate de alterarea secvenţei genice)
• Bolile genomice
• Descrise recent (Lupski, 2002)
• Frecvente (10-4)
• În funcţie de mărimea segmentului implicat
(si deci nr de gene) :
• boli mendeliene (NF1)
• sdr. cu microdeleţii (sdr. VCF)
• rearanjamente cromozomiale mari (inversii, izocromozomi).
• 2.4. EXPANSIUNEA INSTABILĂ
A REPETIŢIILOR TRINUCLEOTIDICE
• Tip nou de mutaţii – instabile sau dinamice – diferit de mutaţiile “clasice”= permanente şi
stabile
• Se produc în genomul uman în regiuni cu repetiţii trinucleotidice:
 dispuse în tandem: CGG CGG CGG…→→→→→
 polimorfice (într-un număr diferit la persoanele normale); ex CGG = 6-50 repetiţii.
 situate în diferite segmente ale genei (promotor; exoni; introni); ex. CGG – în regiune promotor a
genei FMR1 (Xq27.3 în situsul fragil FRAXA)
 “inerte” funcţional (CGG=6-50 →fenotip normal)
 instabilitate intergeneraţională (“meiotică”)
• Expansiunea instabilă a repetiţiilor trinucleotidice
• instabilitatea intergeneraţională (“meiotică”):
 Pe măsură ce gena trece – prin meioză – de la o generaţie la alta → nr. repetiţiilor trinucleotidice
creşte progresiv dar moderat;
• se produce o premutaţie (pt CGG = 60-200 repetiţii) →normal
• mecanism: glisare sau derapare replicativă
 Când se ajunge la un prag critic (ex. pt CGG = 230 repetiţii) → blocarea expresiei genei →
mutaţie →boală
 boli prin mutaţii dinamice (expansiunea trinucleotidelor):
• Sdr. X fragil (prin expansiunea CGG) – retard mintal legat de X
• Boala Huntington (prin expansiunea CAG) – boală neurologică degenetaivă
• Distrofia miotonică (prin expansiunea CTG) – afecţiune neuromusculară
• Boli prin mutaţii dinamice -
caracteristici:
• Expansiunea creşte în succesiunea generaţiilor → boala apare mai precoce şi este mai
gravă (“anticipaţie”)
• Intensitatea /gravitatea manifestării bolii depinde uneori de sexul părintelui; mama –

în sdr. X fragil; tatăl – în boala Huntington
• 2.6. EFECTELE FENOTIPICE ALE MUTAŢIILOR GENICE
PATOGENE
 Pierderea (totală/parţială) a funcţiei(activităţii) genei
- în majoritatea bolilor recesive (bolnavii = homozigoţi)
 Câştigul de funcţie
- creşterea nivelului de expresie a proteinei
- ex., activarea permanentă a unui receptor în absenţa ligandului
 Achiziţia unor proprietăţi noi a proteinei mutante
- ex., deficit în alfa-1 antitripsină – varianta α1 AT Pittsburg – nu mai acţionează ca o anti-
elastază ci ca un inhibitor al coagulării.
 Expresia inadecvată a genei ca timp şi loc
- ex., persistenţa ereditară a Hb fetale
- oncogenele
• Corelaţii dintre genotip şi fenotip
 “o genă → o boală”
• În unele boli (ex., sicklemia) mutaţia este unică la toţi bolnavii → manifestare identică a bolii;
• În alte boli → bolnavii au mutaţii diferite în aceeaşi genă – gravităţi dfierite.
 “o genă → mai multe boli”
• Mutaţii diferite în gena RET → b. Hirschprung (megacolon congenital); cancer ereditar tiroidă +
suprarenale (sdr. MEN)
• Mutaţii diferite a genei beta-globină → sicklemia (AR); beta-talasmia (AR);
methemoglobinopatia (AD)
 “mai multe gene → o boală”
• B. Hirschprung ← mutaţii gene RET sau ECE1 sau EDN3
C8
• BOLILE GENETICE
• 1. BOLILE GENETICE: definiţie şi clasificare
a) Definiţia bolilor genetice
 Boală = orice alterare majoră a structurii şi/sau funcţiei normale a organismului.
 Cauze : factori de mediu (f.m.) ± factori genetici (f.g.) (mutaţii);
 Clasificare etiologică:
 boli genetice ← f.g.
 boli multifactoriale ← f.g + f.m.
 boli ecologice (negenetice) ← f.m.
• BOLI:
- genetice
- multifactoriale
- ecologice
 Mutaţiile reprezintă o cauză majoră de boală sau predispoziţie la boală.
 În bolile ecologice - efectele agresiunilor exogene sunt influenţate de GENOTIP, ce determină:
→ un mod specific de răspuns la agresiuni (vulnerabilitate / rezistenţă)
→ manifestarea şi gravitatea ≠ a îmbolnăvirilor.
 Aproape toate bolile umane au o componentă genetică, mai mare sau mai mică.
BOLILE GENETICE =
boli determinate sau condiţionate de mutaţii
• b). Importanţa bolilor genetice
în practica medicală
 Argumente:
 BG sunt numeroase:
- peste 10.000;
- unele frecvente (1:500 – 1:10.000), altele mai rare;
 BG sunt diverse pot afecta orice organ, la orice vârstă:
- se regăsesc în toate specialităţile !!!.
 BG sunt, în ansamblul lor, frecvente: ≥ 5-8% nn !
În Iaşi: în fiecare zi se naşte un copil afectat;
în Romania: 7200 nn/ an;
• Importanţa bolilor genetice în practica medicală

 Argumente:
 BG sunt boli cronice → produc frecvent un handicap fizic, mental, senzorial, motor →
cheltuieli importante
 BG sunt o cauză majoră de morbiditate şi mortalitate (infantilă)
 30-50% din internările în spitalele de pediatrie;
 10% din internările în spitalele de adulţi;
 10-30% din tulburările de reproducere;
 ~50% din mortalitatea infantilă (în ţările dezvoltate).
• Bolile genetice reprezintă
o problemă majoră de
sănătate publică şi în ROMÂNIA
 Specialitate medicală distinctă = “GENETICĂ MEDICALĂ” (1996)
 CENTRE DE GENETICĂ MEDICALĂ
doar pe hârtie → lipsă de finanţare
 Programe naţionale de profilaxie a bolilor genetice (2003)
CENTRUL DE GENETICĂ MEDICALĂ
IAŞI
• c). Clasificarea bolilor genetice
În funcţie de tipul de mutaţii, de localizarea şi acţiunea lor → cinci categorii :
 boli cromozomiale,
 boli monogenice (mendeliene sau moleculare),
 boli mitocondriale,
 boli multifactoriale,
 boli prin mutaţii somatice.
• (1). Bolile cromozomiale (B.crz.)
 B. crz. - produse de anomalii în numărul sau structura cromozomilor:
 vizibile (!) la microscop (inclusiv prin FISH), deci ≥ 4 Mb.
 Ex. sdr. Down (trisomia 21); sdr. Turner (monosomia X);
sdr. Velo-Cardio-Facial (del 22q11).
 NU sunt ereditare (rare excepţii).
 Frecvenţa anomaliilor cromozomiale:
 gameţi (bărbaţi/femei normale şi fertile): → 10 % (spermatozoizi)
25 % (ovule)
 embrioni (std. preimplantator) → 25 %
 embrioni 5-8 spt (avorturi spontane) → 50 – 60 %
 nou-născuţi morţi → 10%
 nou-născuţi vii → 0,7 – 1 % (>1:140)
• Anomaliile cromozomiale – consecinţe fenotipice
 48 % = anomalii crz. neechilibrate (~1:300 nn)
→ trisomii / monosomii complete sau parţiale →
“anomalii de dozaj genic” (± segm.crz./gene N)
→ fenotip anormal: ACM ± RM (~600 entităţi)
 52 % = anomalii crz. echilibrate

(t; ins; inv;)
→ fenotip normal;
→ tulburări de reproducere: sterilitate, avorturi spontane,
nn morţi, nn vii plurimalformaţi.
• (2). Bolile monogenice (B. MG)
 B. MG - produse de mutaţia unei alele (A/n) sau ambelor alele (a/a) ale unei gene nucleare cu efect
major → proteină anormală.
 B. MG - se pot transmite ereditar, în succesiunea generaţiilor : AD, AR, LX → boli mendeliene.
- ex., AD (An) : hipercolesterolemia familială, ADPKD;
- ex., AR (aa) : fibroza chistică (mucoviscidoza); sicklemia;
a
- ex., LX (X Y): hemofilia.
Indexate şi descrise îm catalogul « Mendelian Inheritance of Man » edt. Victor McKusick (ed.12, 1998; versiunea online = OMIM, actualizată
permanent)
• www.ncbi.nlm.nih.gov/omim
• Bolile monogenice (B. MG)

 în ~ 40% b. MG. – gena a fost localizată ± clonată şi se cunoaşte defectul primar = proteina anormală → BOLI MOLECULARE.
 Numeroase (~ 10.000 dar nr. va creşte) şi diverse
 Frecvenţă globală: 2%
• unele sunt frecvente:
 HF (2‰),
 ADPKD (1‰)
 sdr. cancer de sân ereditar (0,5‰),
 HNPCC (0,5‰),
 mucoviscidoza (0,2‰)
• (3). Bolile mitocondriale (B. Mit)

 Produse prin mutaţii germinale în genomul mitocondrial
 Afectează producerea de energie, în muşchi şi nervi.
 60 de boli neuro-musculare
 Transmisie maternală *:
 mamă B → toţi copiii B
 tată B → toţi copiii S
• Mutaţiile mitocondriale
 Mutaţiile dobândite ale genomului mitocondrial → frecvente
Explicaţie: rata mutaţiilor în ADNmit de 10-20 ori mai mare ca în ADN nuclear:
 în mitocondrii se produc cantităţi mari de radicali liberi de oxigen → mutaţii;
 ADN mit nu are histone şi nici mecanisme de reparare.
 Mutaţiile mitocondriale dobândite sunt implicate în:
 senescenţă,
 boli degenerative ale vârstei a treia: b. Parkinson, b. Alzheimer, diabetul zaharat tip II
 cancer.
• (4). Bolile multifactoriale (B. MF)
 B. MF (complexe) – produse de interacţiunea complexă, în proporţii diferite, dintre factorii genetici (→
predispoziţie genetică) şi factorii de mediu
• PG + M = BOALĂ
 PREDISPOZIŢIA GENETICĂ:
 determinată poligenic sau oligogenic (1-2 gene majore+gene modificatoare);
 se distribuie în populaţie sub forma curbei Gauss. Când se depăşeşte un prag → boală (Modelul distribuţiei continue
cu PRAG)
• Bolile multifactoriale (B. MF)
 B. MF – pot avea o distribuţie familială,
dar NU se transmit mendelian
 B. MF – sunt relativ frecvente (3-5%):
 la copil – malformaţiile congenitale izolate +

boli psihice
 la adult – “boli comune ale adultului”:
 boala coronariană,
 hipertensiunea arterială,
 diabetul zaharat,
 boala ulceroasă
 schizofrenia
 boala canceroasă
 etc
• Bolile multifactoriale (B. MF)
 PROFILAXIA BOLILOR MULTIFACTORIALE (PG+ M = B.MF):
• Identificarea genelor de predispoziţie;
• Depistarea indivizilor cu PG;
• Evitarea agenţilor de mediu.
• (5). Bolile prin mutaţii somatice (B.MS)
 Se produc postnatal prin mutaţii somatice:
 multiple , în gene diferite,
 succesive,
 efect cumulativ.
 Mutaţiile sunt produse prin:
 erori de replicare ADN,
 factori mutageni:
 exogeni (→ ADN nuclear )
 endogeni (→ ADN nuclear + ADNmt, absenţa mecanismelor de reparare)
• Bolile prin mutaţii somatice (B. MS.)
 B. MS - caracteristici:
 apar după naştere,
 limitate la celulele somatice,
 NU se transmit la descendenţi,
 Uneori, probandul poate moşteni (de la unul dintre părinţi) o mutaţie iniţială (importantă dar nu suficientă pt producerea bolii) →
PG boală; ulterior, alte mutaţii somatice → boala (ex., mutaţia genei BRCA1 în cancerul de sân).
 B. MS :
 procesul de senescenţă,
 majoritatea cancerelor,
 multe boli autoimune,
 unele boli degenerative
 Frecvenţă: ≥ 25% din populaţia peste 25 ani
• 2. CARACTERELE GENERALE ŞI METODELE DE STUDIU ALE BOLILOR

GENETICE
Permit medicului practician să-şi orienteze diagnosticul etiologic, să răspundă la întrebarea:
“boala pacientului este determinată genetic ?”

• CARACTERELE GENERALE ALE BOLILOR GENETICE
a). BG sunt determinate de mutaţii germinale sau somatice
Metode de identificare a mutaţiilor :

 directe (DIAGNOSTIC GENOTIPIC)
 prin analiza ADN,
 prin analiza cromozomilor;
 indirecte
 prin studiul efectelor primare (proteină anormală)
 sau efectelor secundare (la nivel celular)
 BG – sunt congenitale = determinate prenatal şi prezente / existente la naştere dar manifeste clinic în
diferite perioade de viaţă.
 Congenital nu înseamnă obligatoriu genetic (ex. malformaţii congenitale produse de agenţi externi);
 Bolile prin mutaţii somatice nu sunt congenitale
 BG – sunt deseori familiale dar:

 există şi forme sporadice (b. recesive sau b. dominante-prin mutaţii noi);
 există boli ne-genetice familiale (infecţioase – ex., tuberculoza; nutriţionale – ex., hipotiroidia, prin carenţă de iod).
 BG pot fi ereditare, în sensul de transmitere în succesiunea generaţiilor.

 Genetic ≠ ereditar (există BG care NU se transmit la descendenţi, fiind letale sau afectând reproducerea)
 Există boli negenetice prezente la bolnavi din generaţii diferite (ex., tuberculoza sau sifilisul “ereditar”- greşit numite în
acest caz “ereditare”).
 BG au o concordanţă mare la gemenii monozigoţi (genotip identic)

• ANAMNEZA FAMILIALĂ
 AF = informaţii despre:
 relaţiile biologice şi social/legale,
 starea fizică şi mentală
sau funcţia reproductivă a
indivizilor unei familii
 Informaţiile se înregistrează într-o formă standardizată = arbore genealogic

(v. LP !!!)
• ANAMNEZA FAMILIALĂ
 AF – poate furniza date utile pentru:
 diagnosticul medical,
 strategiile de testare,
 modul de transmitere a bolii,
 riscul de recurenţă,
 identificarea persoanelor sănătoase cu risc crescut de a moşteni / transmite gena mutantă.
3. ABORDAREA GENETICĂ ÎN MEDICINA ACTUALĂ

• RELAŢIA modernă MEDIC – PACIENT
capătă o nouă dimensiune
ABORDAREA GENETICĂ
• Pe primul plan nu este boala ci BOLNAVUL, unic prin ereditatea sa şi mediul în care a trăit → “…el este
un om vulnerabil!” care face boala “în stilul lui” caracteristic
(“NU există boli ci numai BOLNAVI”)
• Tratamentul este adaptat la bolnav (medicina personalizată)
• Se dezvoltă predicţia şi prevenţia personalizată; “...păstrarea sănătăţii va fi mai importantă decât
tratarea bolii” → medicina omului sănătos.
• la binomul medic – bolnav se adaugă o a treia dimensiune: familia bolnavului
• ABORDAREA GENETICĂ
se bazează pe 3 principii majore
(ce determină acţiuni distincte):
 pacientul are o anumită individualitate biologică, determinată de ereditate + mediu
 în marea majoritate a bolilor intervin factori genetici, determinanţi sau favorizanţi,
 genele mutante se transmit la alte persoane din familie → risc de boală.
• (1). INDIVIDUALITATEA BIOLOGICĂ
 răspunsul specific la agresiunile mediului: rezistenţă / vulnerabilitate (PG) → „suntem inegali în
faţa bolii”;
 manifestările variabile şi gravitatea diferită a bolii → „nu există boli ci numai bolnavi”;
 răspunsul particular la tratament al fiecărui bolnav → capacitate ≠ de metabolizare şi eliminare a
compuşilor chimici (farmacogenetica)
• (2). NATURA GENETICĂ A BOLII
 Stabilirea naturii bolii este decisivă pentru:
- determinarea evoluţiei şi prognosticului,
- îngrijirea bolnavului,
- stabilirea riscului genetic de recurenţă în familia lui.
• (3). FAMILIA CA UNITATE DE ACŢIUNE.
 Acţiunea derivă din esenţa eredităţii ce implică transmiterea genelor mutante la alţi membri ai familiei.
• “Nu există boli ci numai ... familii de bolnavi”
 Medicul practician (de familie sau specialist) – trebuie să se implice, direct sau indirect, în familia bolnavului;
 să informeze bolnavul / familia sa;
 să evalueze cel puţin rudele de gradul I
 să identifice alte cazuri nediagnosticate
(deseori oligo-simptomatice),
 să identifice persoanele sănătoase dar cu risc de a fi moştenit gena mutantă;
 să le acorde sprijinul necesar.
 sfat genetic,
 diagnostic prenatal sau presimptomatic
• 4. ECOGENETICA, FARMACOGENETICA ŞI FARMACOGENOMICA

ECOGENETICA studiază:
Variaţiile – la acţiunea unor factori de mediu → diferenţe
individuale de răspuns
determinate la agresiuni
genetic
↓
Variante alelice
normale /anormale
↓
Proteine/enzime
cu activitate
diferită
FARMACOGENETICA studiază:
Variaţiile – la acţiunea unor MEDICAMENTE → diferenţe
individuale de răspuns
determinate TRATAMENT
genetic
↓
Variante alelice
normale /anormale
↓
Proteine/enzime
cu activitate
metabolică
diferită
• FARMACOGENETICA ŞI FARMACOGENOMICA
 Studiază variaţiile alelice ale unor gene
 implicate în farmacocinetica unor medicamente:
 absorbţie, distribuţie, metabolism, excreţie → relaţia doză – concentraţie plasmatică / tisualră →
 produc diferenţe de răspuns
 la un anumit medicament şi
 la un grup de persoane.
 “medicamentul potrivit pentru o anumită boală”
 Studiază variaţiile genomului
(polimorfisme ADN)
 implicate în farmacodinamia unor medicamente
 transport, mecanism acţiune, ţinte (enzime/receptori) → relaţia doză – efect
 produc diferenţe de răspuns
 la un anumit medicament şi
 la o anumită persoană
 “medicamentul potrivit pentru pacientul potrivit la timpul potrivit ”
(terapie personalizată)
• FARMACOGENOMICA
 Ex., Consecinţele funcţionale ale polimorfismului (SNPs) genei adrenoreceptorului ß2=
ţinta agoniştilor ß2-adrenergici → vasodilataţie (antiHTA), bronhodilataţie (antiastmatice), inhibă ACE (enzima de
conversia a angiotensinei)
• FARMACOGENOMICA
 Va subdiviza bolnavii cu acelaşi fenotip (boală) în mai multe categorii definite genetic.
 Problema esenţială este identificarea markerilor ce indică legătura dintre structura genetică şi răspunsul la
medicamente
 NU este simplu → terapia personalizată este “în faza copilăriei” dar este certă pentru viitorul apropiat
 Ex., Dv aveţi cancer de sân → Dv aveţi CS cu profilul molecular:
 A – sensibil la herceptin
 B – sensibil la tamixifen
• CONCLUZII
• Bolile genetice = problemă majoră de sănătate publică
• Abordarea genetică = componentă de rutină a îngrijiriii bolnavilor
• Terapia personalizată – o certitudine pentru viitorul apropiat
C9
 BOLILE CROMOSOMICE
 1. DEFINIŢIA, FRECVENŢA, ETIO-PATOGENIA
BOLILOR CROMOZOMIALE
a). Definiţie:
Bolile cromozomiale (B.crz.) sunt produse de anomalii
cromozomiale – de număr sau structură – vizibile (!) la microscop
(inclusiv prin FISH), deci ≥ 4 Mb.
 Ex. sdr. Down (trisomia 21);
 sdr. Turner (monosomia X);
 sdr. Velo-Cardio-Facial (del 22q11).
 Bolile cromozomiale sunt boli genetice dar (cu rare excepţii) NU sunt
ereditare.
b). Frecvenţa anomaliilor cromozomiale:
 nou-născuţi vii → 0,7 – 1 % (>1:120)
(Hook et al, 1992= 0,83% + sdr cu microdeleţii)
 gameţi (bărbaţi/femei normale şi fertile): →

10 % (spermatozoizi) 25 % (ovule)
 embrioni (std. preimplantator) → 25 %
 embrioni 5-8 spt. (avorturi spontane) → 50 – 60 %
 nou-născuţi morţi → 10%
c). Tipuri de anomalii cromozomiale (v.LP):
 Anomaliile cromozomiale:
 constituţionale sau dobândite;
 numerice (aneuploidii şi poliploidii) sau
structurale:
 del, r, dup, i, dic, der
 inv, t (TRE; rob), ins.
 omogene sau în mozaic
 autozomale sau gonozomale.
 După consecinţele fenotipice, an. crz. :
 neechilibrate (± crz) = toate an. număr + struct. neechilibrate
→ fenotip ANORMAL echilibrate (fără modif. crz. cantitative) = TRE, INV, INS → fenotip NORMAL
d). Cauzele anomaliilor cromozomiale
Anomaliile cromozomiale de număr.
 Produse prin erori de distribuţie (nedisjuncţie şi întârziere anafazică – pt aneuploidii);
 Cauzele erorilor = necunoscute
 vârsta maternă creşte riscul de ND (meioza I) :
 1:1000 – sub 25 de ani,
 1:100 – la 37 ani,
 1:10 – la 45 ani.
Explicaţie : particularităţile meiozei la femeie(“ovulele au vârsta femeii”);
 alte cauze: doar 25% din copiii cu trisomie 21 au mame peste 35 ani;
 NU intervin factori externi (!);
 gene de nedisjuncţie (?);
 “accidente” meiotice !?!
Boli cromosomice - date generale


 Anomaliile de număr sau structură neechilibrate → fenotip
anormal → cel mai frecvent letal → avort spontan sau nou
născut mort.
 Incidenţa anomaliilor cromosomice neechilibrate la n.n. =
1/250 → sindroame cromosomice
 Trisomii complete
 Monosomie X
 Trisomii parţiale
 Monosomii parţiale.
Boli cromosomice - date generale

 Indiferent de cromosomul afectat, toate anomaliile
cromosomice neechilibrate viabile prezintă o serie de
trăsături comune:
 tulburări de creştere şi dezvoltare pre- şi postnatală;
 retard psiho-motor;
 tulburări de reproducere, manifestate prin: sterilitate
şi/sau infertilitate (avorturi repetate sau naştere de copii
plurimalformaţi morţi sau vii);
 sindrom plurimalformativ specific fiecărei anomalii în
parte.
 Boli cromosomice - date generale
 Consecinţele anomaliilor cromosomice neechilibrate numerice
şi structurale depind de mai mulţi factori:
 tipul anomaliei,
 cantitatea de material genetic activ prezent pe
cromosomul implicat
 mărimea dezechilibrului genic;
 tipul cromosomului afectat (autosom sau gonosom)
 numărul de celule afectate;
 Trisomii autosomale
 Sindromul Down
 Sindromul Down poate fi depistat prin screening şi disgnostic
prenatal,
 testul triplu în sângele matern + ecografia fetală:
 α-fetoproteina [valoare scăzută],
 gonadotrofina corionică umană [valoare crescută]
 estriol neconjugat [valoare scăzută]
 Confirmarea diagnosticului necesită examen citogenetic pe
amniocite sau vilozităţi coriale.
 Sindromul Down
 Riscul de recurenţă al sdr. Down la următoarele sarcini a unei femei
care are un copil cu sdr. Down este dependent de tipul de trisomie 21:
 fiind nesemnificativ în trisomii prin mozaic (<0,1%)
 redus în trisomia 21 liberă omogenă (aproximativ 1%)
 dacă unul din părinţi are o translocaţie Robertsoniană echilibrată:
 moderat în trisomia 21 prin translocaţie Robertsoniană între cromosomi neomologi (10%)
 total în trisomia 21 prin translocaţie Robertsoniană între cromosomi omologi (100%)
 dacă copilul are translocaţie Robertsoniană, iar părinţii au formulă cromosomică
normală – risc redus ~1%
 Monosomii autosomale parţiale

 Sindroame produse prin deleţii submicroscopice
 Sindromul Velo-cardio-facial
 Microdeleţie 22q11.2
 clinic:
 Dismorfie facială caracteristică (nas bulbos cu filtru lung, faţă alungită,
gură mică, urechi mici)
 Despicătură palatină sau insuficienţă velo-faringiană → dificultăţi de fonaţie
 Malformaţii cardiace (defecte septale, tetralogie Fallot)
 Dificultăţi de învăţare
 Hipocalcemie
 Sindromul Velo-cardio-facial
Etiologie
 Clasic
 Deleţie microscopică 22q11 - 15-20%
 FISH
 Deleţie submicroscopică 22q11.2 - 63%
 Absenţa deleţiei - 17%
 Regiune critică minimă - 480 kb
 5 gene candidat
 În 10-15% din cazuri, deleţia este moştenită de la unul din părinţi după
un model DA → risc de recurenţă 50%
 SINDROM PRADER-WILLI
 1/10.000-1/20.000 n.n.
 microdeleţie/deleţie 15q11-q13
 Hipotonie severă în perioada de nou-născut
 Dificultăţi de alimentaţie la sugar → gavaj
 Hiperfagie după 1 an → Creştere rapidă în greutate → Obezitate hipotalamică
 Dismorfie craniofacială: Îngustarea diametrului bifrontal; Ochi cu formă de migdală;Gură cu colţuri căzute
 Hipostatură;
 Hipogonadism:
 Hipoplazie genitală
 Pubertate întârziată
 Infertilitate
 Dezvoltare psihocomportamentală deficitară→ retard mental + anomalii de învăţare
 Acromicrie;
 modificări genetice:
 deleţie 15q11-q13 de novo - prezente în 75% din cazuri (întotdeauna de origine
paternă), fiind caracterizate prin absenţa unui segment cromosomic de aproximativ
3-4 Mb;
 disomia uniparentală maternă a cromosomului 15 prezentă în 20% din cazuri, fiind
consecinţa “salvării” a unei trisomii 15, anomalie corelată cu vârsta maternă
înaintată;
 deleţia interstiţială 15q11-q13 moştenită pe linie paternă în cazul malsegregării
meiotice a cromosomilor derivativi în inserţii echilibrate, prezentă în 2-4% din cazuri;
 mutaţia centrului de amprentare, care controlează modificările epigenetice ale
genelor amprentate din regiunea 15q11-q13, a fost identificată în 1% din cazuri.
 Aneuploidii gonosomale
 TULBURĂRI DE REPRODUCERE DE CAUZĂ
CROMOSOMICĂ
 Sterilitatea - imposibilitatea unui individ de a forma gameţi
fecundanţi
 Infertilitatea - terminarea unei sarcini prin avort sau naşterea

unui copil anormal.
 avorturi spontane repetate,
 naşterea de copii morţi plurimalformaţi,
 naşterea de copii vii plurimalformaţi
 asociearea acestor particularităţi
 STERILITATEA DE CAUZĂ CROMOSOMICĂ
 10-15% din cupluri sunt sterile → sterilitate:
 masculină (20%)
 feminină (38%)
 de cuplu (27%)
 idiopatică (15%).
 factorii implicaţi în sterilitate sunt:
 genetici,
 endocrini,
 anatomici,
 imunologici
 de mediu.
 factori emoţionali sau psihologici.
 STERILITATEA DE CAUZĂ CROMOSOMICĂ
 sterilitatea poate fi:
 hipotalamică
 hipofizară
 Gonadică → hipogonadism hipergonadotrop,
 Postgonadică – fără hipogonadism.
 Sterilitatea gonadică:
 definitivă
 determinată de mutaţii:
 cromosomice
 genice.
 STERILITATEA CROMOSOMICĂ FEMININĂ

Sindromul Turner
 monosomia X → insuficienţă ovariană → ↑ FSH şi LH + ↓ estrogeni şi progesteron → sterilitate primară şi
definitivă.
 absenţa dezvoltării pubertare şi menarhei → 90% din cazuri
 deleţiile Xp11:
 → insuficienţă ovariană în jumătate din cazuri.
 50% cazuri cicluri menstruale prezente + fertilitatea rareori prezentă.
 deleţiile Xp21 → amenoree secundară şi sterilitate.
 deleţiile Xq13-q26 → absenţa telarhei + amenoree primară + hipogonadism hipergonadotrop.
 Mecanismele insuficienţei ovariene - pierderea unei (unor) gene esenţiale pentru dezvoltarea normală a
ovarelor → absenţa genei modifică meioza → atrezia foliculară.
 STERILITATEA CROMOSOMICĂ FEMININĂ

Sindromul triplo X
 de obicei fenotip necaracteristic şi fertiltate prezentă.
 Uneori amenoree secundară precoce.
Translocaţiile X-autosom
 Translocaţiile X-autosom (15, 21, 22) sunt anomalii cromosomice rare.
 În translocaţiile echilibrate, inactivarea se face preferenţial pe cromosomul X normal (Xn) în timp ce
cromosomul X cu translocaţie (Xt) rămâne activ.
 În translocaţii X-autosom neechilibrate → inactivare preferenţială a cromosomului Xt.
 1/2 din femeile purtătoare sterile.
 Sterilitatea poate fi consecinţa: unui efect de poziţie, a deleţiei unei gene esenţiale pentru funcţia ovariană sau
a afectării activităţii cromosomului X în cursul mitozei şi meiozei celulelor germinale.
 STERILITATEA CROMOSOMICĂ MASCULINĂ

Sindromul Klinefelter
 trisomia XXY → principala cauză de sterilitate masculină.
 Prezenţa suplimentară a unui cromosom X → disgenezie testiculară → dispariţia
progresivă a celulelor germinale → deficit de sinteză a testosteronului.
 azoospermie.
 uneori la cazurile cu mozaic 46,XY/47,XXY (la vârste tinere) → oligospermie.
 Distrugerea tubilor seminiferi şi atrezia celulelor germinale consecinţa unui efect de dozaj
genic, indus de prezenţa a doi cromosomi X.

Bărbaţii XYY
 În trisomia XYY există o afectare a fertilităţii cu hipofertilitate
 Consecinţa unei vezicule sexuale anormale, prin asocierea cromosomilor Y şi a cromosomului X → dificultăţi
de spermatogeneză → ↓ nr. spermatozoizi.
Trisomiile autosomale
 trisomia 21 + trisomia 8 în mozaic → sterilitate masculină.
Bărbaţii XX
 1/10000 – 1/20000 de bărbaţi
 anomalie a determinismului sexual
 80% dintre cazuri ← translocaţia genei SRY (Sex-determing Region of chromosome Y) de pe cromosomul Y
pe cromosomul X în cursul meiozei paterne.
 fenotip de sindrom Klinefelter + talie normală.
 Atrofie testiculară postpubertar
 Diagnostic prin tehnica FISH - sonde specifice regiunii SRY

Anomalii structurale ale cromosomului Y
 15% dintre subiecţii cu azoospermie
 6% dintre subiecţii cu oligospermie severă.
 afectare testiculară ← absenţa unor Yq
 Cele mai frecvente anomalii - microdeleţiile Yq.
 Majoritatea sunt de novo
 identificate la 3-18% dintre bărbaţii cu azoospermie nonobstructivă şi la 5-10%
dintre bărbaţii cu oligospermie severă.
 Evidenţierea microdeleţiilor cromosomului Y poate fi realizată prin
tehnica PCR.
Anomalii structurale ale cromosomului Y
 microdeleţiile Y → modificări anatomopatologice testiculare (absenţa completă a celulelor
germinale ↔ blocarea spermatogenezei).
 regiunea critică în microdeleţiile Y - Yq11.23 denumită AZF (AZoospermia Factor).
 Regiunea AZF a fost împărţită în trei domenii notate: AZFa, AZFb şi AZFc.
 Deleţiile subregiunii AZFa sunt rare (1-5%) dar severe, fiind asociate cu absenţa celulelor germinale -
gene implicate USP9Y şi DBY .
 Deleţiile AZFb (16%) şi AZFc (60%)
 mai frecvente,
 blocarea spermatogenezei.
 la nivelul regiunii AZFb a fost identificată gena RBMY.
 la nivelul regiunii AZFc a fost identificată gena DAZ care codifică o proteină ce se fixează pe ARN şi este
exprimată doar în celulele germinale testiculare.

Anomalii structurale echilibrate
 inversii şi translocaţii (inserţii, reciproce şi Robertsoniene) cauzează sterilitate masculină prin afectarea
formării veziculei sexuale datorită prezenţei cromosomului(ilor) derivativ(i).
 Inversiile cromosomilor 1, 2, 3, 5, 6, 7 şi 9 au fost asociate cu sterilitatea masculină, incidenţa lor fiind de 8 ori
mai mare decât la persoanele normale.
 Translocaţiile reciproce şi inserţiile reprezintă cauza sterilităţii masculine în aproximativ 1% din cazuri,
incidenţa fiind mai mare în azoospermii.
 Azoospermia este consecinţa unei blocări a spermatogenezei, indusă de modificarea configuraţiei meiotice
normale.
 Translocaţiile Robertsoniene sunt implicate în circa 0,7% dintre cazurile cu sterilitate masculină, cea mai
frecventă fiind translocaţia rob(13;14).
 Afectarea fertilităţii variază de la o spermatogeneză cvasinormală până la blocarea aproape completă a
spermatogenezei.
 INFERTILITATEA CROMOSOMICĂ
Avorturile spontane
 pierderea inexplicabilă a unei sarcini, înainte ca fătul să fie
capabil să supravieţuiască extrauterin (< săptămâna 20)
 Frecvenţa avorturilor spontane variază între 12 şi 50%,
dependent de modul de evaluare a sarcinii.
 În sarcinile depistate clinic, rata avorturilor spontane este de
12-15%, majoritatea pierderilor de sarcină producându-se
între săptămânile 7 şi 11 de gestaţie.
Avorturile spontane
 toate tipurile de anomalii cromosomice neechilibrate.
 5% din produşii de concepţie umani prezintă aneuploidie, dar este posibil ca această valoare să fie
subestimată, deoarece mulţi embrioni aneuploidie îşi întrerup evoluţia înainte ca sarcina să devină evidentă
clinic.
 au fost identificate toate tipurile de trisomie. Trisomia 16 este cea mai frecventă trisomie (26,9% dintre trisomii)
dar cea mai frecventă aneuploidie este monosomia X (1/4 din totalul aneuploidiilor).
 Trisomiile gonosomale au o frecvenţă redusă în produşii de avort (0,2%) ceea ce atestă severitatea mică a
acestora.
 Triploidia reprezintă aproximativ 15% din totalul anomaliilor citogenetice identificate la produşii de avort.
 Tetraploidia induce 5% din avorturile spontane, majoritatea acestora producându-se în săptămânile 10-14 de
gestaţie.
 Anomaliile cromosomice structurale neechilibrate determină 2% dintre avorturile spontane, jumătate dintre
aceste anomalii fiind de novo.
Avorturile recurente
 existenţa a mai mult de 2 avorturi spontane consecutive la acelaşi cuplu.
 0,8-1% din cupluri au mai mult de 3 avorturi spontane consecutive.
 Riscul de recurenţă:
 12% după un prim avort spontan,
 24% după două avorturi spontane consecutive
 36% după mai mult de 3 avorturi spontane consecutive.
 Principalele cauze de avorturi recurente sunt:
 malformaţiile uterine (15-30% din cazuri)
 bolile endocrine (defecte ale fazei luteale, sindromul ovarelor polichistice – 23-40% din cazuri)
 cauzele genetice (anomalii cromosomice şi boli monogenice)
 tulburările imunologice (bolile autoimune caracterizate prin formarea de autoanticorpi).
Avorturile recurente
 anomalii cromosomice structurale neechilibrate
 translocaţii neechilibrate
 5% din avorturile recurente.
 unul dintre membrii cuplului purtător al unei translocaţii echilibrate (reciprocă sau Robertsoniană).
 80% dintre sarcinile unei femei purtătoare de translocaţie echilibrată se încheie prin avort spontan,
 16% se finalizează prin naşterea unui copil sănătos,
 4% se termină prin naşterea unui copil cu un sindrom plurimalformativ,.
 Inversiile cromosomice
 0,3% dintre avorturile recurente,
 riscul de naştere a unui copil anormal este de 4-8%.
 Inversiile paracentrice au un risc mult mai mic decât cele pericentrice.
 INDICATIILE PRACTICE ALE STUDIULUI
CROMOSOMILOR UMANI
 La indivizii cu stări intersexuale, analiza cromosomilor permite stabilirea concordanţei
între sexul genetic şi cel civil precum şi decelarea unor eventuale anomalii cromosomice.
 La indivizii cu sindroame plurimalformative (trei sau mai multe malformaţii) cu sau fără
retard mental, este utilă efectuarea analizei cromosomice, deoarece poate fi identificată
prezenţa unei anomalii cromosomice numerice sau structurale neechilibrate mici; analiza
cromosomică este importantă chiar şi când diagnosticul clinic este cert, ca în sindromul
Down, deoarece permite depistarea tipului de dezechilibru cromosomic, aspect important
pentru acordarea sfatului genetic.
 În debilităţile mentale de cauză necunoscută, cu sau fără tulburări de comportament,
efectuarea cariotipului poate indica prezenţa unei anomalii cromosomice structurale
neechilibrată.
CROMOSOMILOR UMANI
 La persoane cu dezvoltare anormală a caracterelor sexuale secundare (de exemplu
băieţi cu pilozitate sexuală redusă şi voce înaltă) sau întârzierea apariţiei pubertăţii (în
special la fete cu talie mică sau la băieţi longilini) efectuarea cariotipului permite
identificarea unei anomalii gonosomice (monosomie X sau trisomie XXY).
 La cuplurile cu sterilitate primară de origine nedeterminată efectuarea cariotipului
poate releva o anomalie gonosomică sau o anomalie structurală echilibrată.
 La cuplurile cu avorturi spontane repetate sau copii născuţi morţi, efectuarea
cariotipului poate indica prezenţa unei anomalii cromosomice echilibrate, răspunzătoare
de accidentele reproductive. Efectuarea cariotipului la produşii de avort poate indica
existenţa unei anomalii numerice sau a unei anomalii cromosomice structurale
neechilibrată letale.
CROMOSOMILOR UMANI
 La părinţii copiilor cu anomalii structurale neechilibrate (cu boli cromosomice),
efectuarea cariotipului este necesară, deoarece poate releva prezenţa unei anomalii
cromosomice structurale echilibrate, La rudele apropiate ale indivizilor cu anomalii
cromosomice echilibrate efectuarea cariotipului poate releva aceeaşi anomalie, aspect
important pentru stabilirea riscului de recurenţă al anomaliei.
 La persoanele expuse la acţiunea unor agenţi mutageni (radiaţii ionizante, agenţi
alchilanţi) efectuarea analizei cromosomice permite, uneori, identificarea unor anomalii
cromosomice structurale neechilibrate dobândite, de tipul cromosomilor inelari sau
cromosomilor dicentrici.
CROMOSOMILOR UMANI
 În unele forme de cancer, efectuarea cariotipului poate releva o anomalie cromosomică structurală
dobândită. Astfel, în leucemia mieloidă cronică poate fi identificat cromosomul Philadelphia 1 (translocaţie
între cromosomii 9 şi 22) în retinoblastom există o deleţie 13q−, iar în tumora Wilms (nefroblastom) poate fi
identificată o deleţie 11p−. Detecţia anomaliei cromosomice specifice este utilă pentru identificarea recidivelor
şi, în unele cazuri, pentru stabilirea prognosticului pacienţilor.
 Diagnosticul prenatal este indicat pentru cuplurile cu risc crescut (un părinte purtător al unei anomalii
cromosomice echilibrate, cupluri care au avut copii cu anomalii cromosomice neechilibrate, vârstă maternă
avansată – peste 35 de ani - în momentul concepţiei). Realizarea analizei cromosomilor din celulele fetale
(din lichidul amniotic sau vilozităţile coriale) permite evidenţierea unor anomalii cromosomice numerice sau
structurale neechilibrate. În cazul identificării unor anomalii cromosomice cuplul parental poate opta pentru
întreruperea sarcinei.
C 10
 BOLILE MONOGENICE
 Boli monogenice - date generale
 Bolile monogenice sunt produse prin mutaţii care afectează o singură pereche de gene
alele.
 Bolile monogenice sunt caracterizate prin fenotipuri anormale, determinate exclusiv de
factorii ereditari.
 Ele reprezintă o parte importantă a patologiei genetice, deoarece sunt numeroase - peste
9.500 de entităţi clinice distincte,
 Per ansamblu sunt relativ frecvente – afectând 1-2% dintre nou-născuţii vii
 Bolile monogenice se transmit ereditar conform legilor lui Mendel.
 Investigaţia genetică presupune în primul rând efectuarea anamnezei familiale şi a arborelui
genealogic.
 Boli monogenice - date generale
 Pe baza arborelui genealogic se poate stabili modul de
transmitere monogenic al afecţiunii (vezi LP):
 dominant autosomal sau legat de cromosomul X.
 recesiv autosomal sau legat de cromosomul X.
 Boli monogenice - noţiuni generale

 transmiterea monogenică = cel mai simplu mod de transmitere → recunoaştere
uşoară
 numeroase dificultăţi de diagnostic şi evaluare a riscului de recurenţă ←
variabilitatea expresiei fenotipică a mutaţiilor (interrelaţii genice şi influenţa factori
de mediu):
 penetranţa incompletă,
 expresivitatea variabilă,
 pleiotropia,
 eterogenitatea genetică
 specificitatea de organ,
 consanguinitatea.

SPECIFICITATEA DE ORGAN
 noţiune calitativă → tipul şi localizarea efectelor fenotipice ale genei

mutante.
 boli dominante care afectează mai multe organe sau ţesuturi.
 boala Rendu-Osler (angiomatoza hemoragică ereditară) → hemoragii în

diferite organe prin ruperea unor hemangioame.

CONSANGUINITATEA
 ↑ probabilitatea ca descendenţii să moştenească aceeaşi mutaţie genică recesivă şi să fie
homozigoţi afectaţi.
 fiecare individ are 3-4 gene recesive → cuplu consanguin RISC pentru o boală recesivă
gravă.
 coeficient de consanguinitate (F) - probabilitatea copilului provenit dintr-un cuplu
consanguin de a fi homozigot (afectat) pentru o genă la nivelul unui locus specific,
moştenită de la genitorul comun al cuplului parental
 coeficientul de înrudire (R) - proporţia medie de gene comune a membrilor unui cuplu
consanguin
 BOLILE MOLECULARE
 Studiul bolilor moleculare a relevat existenţa mai multor tipuri de efecte
ale mutaţiilor genice asupra fenotipului:
 mutaţii cu pierderea funcţiei;
 mutaţii cu câştig de funcţie;
 mutaţii cu dobândirea de funcţii noi;
 mutaţii cu expresie genică ectopică sau heterocronică.
 Pentru unele maladii monogenice se cunoaşte întregul mecanism
patogenic:
 Gena mutantă
 Mutaţia care determină afecţiunea
 Modificările proteice
 Modificările celulare
 Modificările la nivelul unor organe sau a întregului organism.
 Aceste boli → boli moleculare.
 > 2000 de afecţiuni moleculare.
 În raport, cu tipul de deficit funcţional, bolile moleculare pot fi împărţite în:
 defecte enzimatice,
 defecte de transport şi de stocaj, defecte ale proteinelor structurale,
 defecte ale proteinelor implicate în homeostazia organismului;
 defecte ale proteinelor implicate în expresia genică,
 defecte ale proteinelor implicate în dezvoltare,
 defecte ale proteinelor implicate în metabolismul şi comunicarea intercelulară
 DEFICITE ENZIMATICE
 Erori înnăscute de metabolism
 Interesează toate metabolismele.
 350 de deficite enzimatice (posibil > 3000).
 De obicei transmitere recesivă (autosomală sau legată de cromosomul
X).
 majoritatea enzimelor normale au activitate catalitică > necesităţile fiziologice ale
organismului.
 la heterozigoţi (Na sau XNXa) → activitate enzimatică 50% → proces metabolic
normal.
 la homozigoţi (aa) + heterozigoţii compuşi (a1a2) + hemizigoţi (XaY) → activitatea
insuficientă → bloc metabolic.
 Efectele blocului metabolic pot fi diferite:
 acumularea substratului;
 absenţa produsului final de metabolism;
 metabolizarea secundară a produsului primar al reacţiei;
 activarea unui mecanism de feed-back negativ

Acumularea substratului
 absenţa enzimei → blocarea metabolizării produsului primar al reacţiei →
acumulare;
 când substratul este o moleculă mică (difuzibilă) → sânge → efecte negative în
majoritatea ţesuturilor
 de exemplu, acumularea de galactoză în deficitul de galactozo-1-fosfat uridil transferază);
 când substratul este o macromoleculă → acumulare locală → efecte nocive în ţesutul

unde se formează
 (de exemplu acumularea de glicozaminoglicani în mucopolizaharidoze);
 GALACTOZEMIA
 cea mai frecventă enzimopatie ce afectează metabolismul zaharidelor.
 1/55.000 de nou-născuţi
 transmitere de tip recesiv autosomal.
 forma clasică de boală ← mutaţie în gena galactozo-1-fosfat uridil transferazei
(GALT):
 > 150 de mutaţii,
 trei frecvente:
 Gln188Arg,
 Lys258Asn
 Ser135Leu
 GALACTOZEMIA
Diagnostic.
 Manifestările clinice → sugar ← alimentaţia lactată.
 simptome iniţiale: vărsături şi dificultăţi de hrănire.
 Ulterior:
 deficit de creştere,
 deficit de dezvoltare neuro-psihică,
 retard mental,
 cataractă
 semnele de ciroză hepatică (hepatomegalie, icter prelungit).
 Diagnosticul de certitudine → teste biochimice:
 ↑ galactozurie
 ↑ galactozemiei
 activitate ↓GALT.
 GALACTOZEMIA
 Tratament.
 îndepărtarea galactozei şi lactozei din alimentaţie
 folosirea de formule speciale de lapte praf,
 evitarea produselor lactate.
 Profilaxie.
 screening-ul neonatal al galactozemiei → determinarea activităţii GALT într-o picătură
uscată de sânge, recoltat prin puncţie capilară.
 Prognosticul.
 La pacienţii netrataţi → insuficienţă hepatică, retard mental şi cataractă.
 Aplicarea precoce a tratamentului → viaţă cvasinormală,
absenţa produsului final de metabolism
 efectele negative ale blocului metabolic ← absenţa substanţei

metabolizate de enzima implicată
 de exemplu, deficitul de tirozinază determină absenţa

transformării tirozinei în melanină cu apariţia albinismului oculo-
cutanat;
 metabolizarea secundară a produsului primar al reacţiei
 în absenţa enzimei → activare căi secundare de metabolism →

formare de produşi metabolici toxici;
 de exemplu, în absenţa fenilalanil-hidroxilazei → activare cale

secundară metabolică → acid fenilpiruvic + acid fenillactic →
efecte toxice nervoase;
 FENILCETONURIA
 boală recesiv autosomală ← mutaţii ale genei care codifică fenilalanin hidroxilaza,
 enzima catalizează transformarea fenilalaninei în tirozină.
 1/10.000 de nou-născuti în populaţia caucaziană.
 Gena PAH:
 localizată 12q24.1.
 eterogenitate alelică → > 400 de mutaţii.
 6 mutaţii frecvente → 2⁄3 din cazurile de fenilcetonurie.
 majoritatea bolnavilor heterozigoţi compuşi → variabilitate a nivelurilor reziduale ale
activităţii enzimatice.
 FENILCETONURIA
 Mecanism patogenic.
 blocarea transformării fenilalaninei (un aminoacid esenţial) în tirozină
 acumulare de substrat → hiperfenilalaninemie
 activare cale secundară de metabolizare → acid fenilpiruvic (fenillactic) +
acid fenilacetic → efecte toxice SNC.
 efecte secundare:
 ↓ melaninei → hipopigmentaţia
 ↓ producerii de dopamină → convulsii.
 FENILCETONURIA
 manifestări clinice după primul trimestru de viaţă ← aportul de fenilalanină din
laptele matern.
 indicii posibile la nou-născut: hipopigmentaţie cutanată, păr blond şi culoarea
albastră a ochilor.
 forme netratate →
 tulburările neurologice (anomalii de mers, postură şi şedere),
 retard somatic
 retard mintal (de obicei sever).
 miros anormal al urinei (“de şoarece“)
 crize comiţiale
 dermatită eczematiformă.
 FENILCETONURIA
 Diagnosticul de certitudine → paraclinic:
 dozarea plasmatică a fenilalaninei (peste 20 mg/dl)
 nivelul urinar ↑ al acizilor fenil-piruvic şi orto-hidroxi-fenil acetic.

 FENILCETONURIA
 fenilcetonuria maternă:
 forme grave de fenilcetonurie (manifeste din momentul naşterii) la
copiii femeilor cu fenilcetonurie
 În absenţa restricţiei severe de fenilalanină în timpul gestaţiei.
 Simptome asociate:
 microcefalie
 anomalii congenitale cardiace.
 FENILCETONURIA
 Tratament.
 dieta restricţionată pentru fenialalnină → nivel seric de fenilalanină < 6
mg/dl.
 tratament din prima lună de viaţă şi menţinut pentru toată viaţa.
 după adolescenţă relaxarea restricţiei ↔ fenilalaninemie < 10-12 mg/dl.
 restricţie severă preconcepţional şi gestaţional la paciente gravide →
preîntâmpină boala la copiii bolnavelor.
 FENILCETONURIA
 Profilaxie → screening-ul neonatal al afecţiunii:
 Screening generalizat → depistare > 99% din cazuri
 Aplicare zilele 3-7 după naştere.
 Două metode de screening:
 metoda Güthrie - inhibiţia creşterii coloniilor de bacil subtilis de către
fenilalanina din sânge → numeroase rezultate fals pozitive sau fals negative.
 teste fluorimetrice - mai exacte → stabilirea diagnosticului în 99,9% din cazuri.
activarea unui mecanism de feed-back negativ
 absenţa produsului funcţional → activarea unui mecanism de feed-back negativ →

accentuarea efectelor negative ale blocului metabolic;
 de exemplu în deficitul de 21-hidroxilază → absenţa formării de cortizol →, stimularea

secreţiei de ACTH-RH (în hipotalamus) → stimularea secreţiei de ACTH (în hipofiză) →
activare în exces a corticosuprarenalei → hipertrofie glandulară + transformarea
colesterolului în hormoni androgeni
 SINDROMUL ADRENO-GENITAL
 transmitere recesiv autosomală
 incidenţa bolii este 1/8.000 – 1/20.000 de nou-născuţi.
 mutaţii ale genei CYP21A2, care codifică 21-hidroxilaza:
 mutaţii punctiforme la nivelul exonilor sau intronilor,
 deleţii complete sau parţiale,
 înlocuirea genei cu pseudogena CYP21A1P.
 Absenţa enzimei perturbă metabolismul colesterolului în
corticosuprarenală →
 deficit de glucocorticoizi (cortizol)
 deficit de mineralocorticoizi (aldosteron)
 hipersecreţie de androgeni (testosteron)
 Hipocortizolemia → feed-back negativ → hipersecreţie de ACTH →
hiperplazie suprarenaliană.
Diagnostic.
 Manifestările clinice:
 vărsături,
 şoc
 virilizare şi organe genitale externe ambigue (stare intersexuală) la fetiţe
 pubertate precoce şi hipostatură la băieţii afectaţi
 deces în formele complete, cu pierdere de sare şi hipocorticism;
 Diagnosticul paraclinic:
 nivel ↑ cetosteroizi urinari,
 nivel ↑ pregnantriolului urinar,
 nivel ↑ 17α-hidroxiprogesteron seric
 nivel ↑ ACTH-ului seric.
 Tratament.
 hidrocortizon şi fludrocortizon în doze adaptate vârstei, per kilogram corp,
dependent de condiţiile vieţii
 Corecţia chirurgicală a stării intersexuale
 Prognosticul.
 Speranţă de viaţă şi fertilitate normală în tratament corect şi aplicat imediat
după naştere.
 DEFICITE ALE PROTEINELOR

IMPLICATE ÎN TRANSPORT ŞI
STOCAJ
Hemoglobinopatii
 grup de afecţiuni, caracterizate printr-un deficit de transport
intraeritrocitar al oxigenului.
 Incidenţa globală 1/20 de persoane
 certificată de depistarea unei anomalii de migrare electroforetică a
hemoglobinei

STOCAJ
Hemoglobinopatii
 > 700 de mutaţii → 500 cauzează hemoglobinopatii.
 mutaţiile pot afecta:
 gena β-globinei (localizată 11p)
 gena α-globinei (localizată 16p)
 mutaţiile pot avea transmitere recesivă sau dominantă.
 mutaţiile pot cauza modificări :
 calitative - hemoglobina este constituită din două lanţuri α şi două β, dar unul din aceste lanţuri au funcţie
modificată → substituţii, deleţii, inserţii, mutaţii cu afectarea cadrului de lectură, mutaţii la nivelul codonului terminal
 cantitative → afectează producerea de lanţuri α (α-talasemie) sau lanţuri β (β-talasemie) → cantitate ↓ sau absenţa
de HbA .
STOCAJ
Hemoglobinopatii – efecte patogenice
 Mutaţiile în situsuri de fixare ale hemului sau de interconectare a
lanţurilor → hemoglobine instabile → precipitare intraeritrocitară →
anemie hemolitică.
 Exemple de astfel de hemoglobine anormale sunt: Hb S, Hb C, Hb E, Hb
Gun Hill etc.

STOCAJ
Hemoglobinopatii – efecte patogenice
 Mutaţiile în situsurile de fixare a oxigenului →

 methemoglobinemii (hemoglobina este stabilă în forma redusă) - Hb Boston sau Hyde Park;
 hemoglobine cu afinitate scăzută pentru oxigen - Hb Kansas;
 hemoglobine cu afinitate crescută pentru oxigen - Hb Chesapeake sau Heathrow.

STOCAJ
Fibroza chistică
 Mucoviscidoza/ fibroza chistică = transmitere recesiv autosomală
 mutaţia genei CFTR (cystic fibrosis transmembrane conductance
regulator) → canal transmembranar pentru clor.
 1/2000-2500 de nou-născuţi bolnavi în populaţia caucaziană,
 heterozigoţi Na - 1/25.
STOCAJ
Fibroza chistică
 Gena CFTR (7q31) = 27 de exoni.
 Gena → proteină cu funcţie de canal transmembranar de clor.
 Proteina = 5 domenii:
 două domenii de legare a ATP
 două domenii transmembranare (cu funcţie de canal de clor)
 un domeniu reglator
 > 1000 de mutaţii (majoritatea rare) - deleţii, mutaţii missense, mutaţii nonsense, mutaţii cu
decalarea cadrului de lectură, mutaţii ce afectează situsurile de matisare.
 Cea mai frecventă mutaţie - 70% dintre pacienţi - mutaţia ΔF508, → absenţa fenilalaninei în poziţia
508 a proteinei.

STOCAJ
Fibroza chistică – mecanism patogenic
 proteina anormală → deficit de excreţie a clorului din celulă → acumulare intracelulară de clorură
de sodiu → îngreunarea secreţiei celulare de mucus → efecte negative respiratorii (infecţii bronşice
cronice) şi digestive (insuficienţă exocrină digestivă).
 Corelaţii mutaţie – funcţie:
 o activitate proteică < 3% N → formă severă completă de boală
 funcţie proteică 3-8% → forme de boală limitate la pancreas
 conservare a funcţiei proteice de 8-12% → forme uşoare de boală → infertilitate masculină.

STOCAJ
Fibroza chistică – diagnostic
 Forme severe - debut neonatal sau în copilărie.
 forme uşoare - perioada adultă → sterilitate ← absenţa congenitală bilaterale a vaselor deferente.
 Simptomatologia clinică clasică:
 pulmonar - infecţii recurente cronice ← staza secreţiilor la nivel bronşic.
 digestiv:
 maldigestia → deficit de absorbţie alimentară → deficit de creştere.
 tulburări de tranzit intestinal,
 ileus meconial neonatal
 crize biliare.
 Paraclinic:
 testul sudorii - ↑ Na + Cl în secreţii sudorale (peste 60mEq/L)
 analiza moleculară care atestă prezenţa mutaţiei.
STOCAJ Fibroza chistică
 Tratament.
 combaterea infecţiilor pulmonare - antibioticoterapie agresivă şi adecvată,
 creşterea fluidităţii secreţiilor bronşice
 administrarea de enzime digestive pentru stimularea digestiei.
 Prognosticul.
 ameliorat în ultimele decenii → speranţa de viaţă 25-50 ani, dependent de ţară.
 Profilaxie.
 Screeningul neonatal
 - testare moleculară a nou-născuţilor pentru 10-30 dintre mutaţiile cele mai frecvente.
 rezultate fals negative - eterogenitatea alelică este importantă ~ 5% din bolnavi heterozigoţi compuşi, având o alelă mutantă rară.
 diagnosticul prenatal molecular - părinţii heterozigoţi + mutaţie cunoscută

STRUCTURALE
 Proteinele structurale constituie elementele de bază ale oricărei celule.
 Exemple de boli produse prin defecte ale proteinelor strcuturale sunt:
 sindromul Marfan - defect al fibrilinei, componentă a ţesutului conjunctiv,
 distrofiile musculare Duchenne şi Becker - defect al distrofinei, componentă a fibrei
musculare)
 osteogenesis imperfecta - defect al fibrelor de colagen
 sferocitoza ereditară - defect al ankyrinei, componentă a membranei eritrocitare
C 11
 BOLILE
MULTIFACTORIALE
 1. DEFINIŢIA, FRECVENŢA ŞI
ETIOLOGIA BMF
 BMF = afecţiuni determinate de factori multipli, genetici şi ecologici.
 BMF sunt:
 numeroase,
 variate :
 afectează orice vârstă:
 copil → majoritatea anomaliilor congenitale izolate (frecvenţă individuală ~ 1:1000
nn vii),
 adult → bolile comune (frecvenţă individuală ~1:100 );
 afectează orice sistem / organ
 3 - 5 % nn
 ↑ morbiditatea şi mortalitatea generală
 ETIOLOGIA BMF: FACTORII GENETICI + FACTORI DE MEDIU

a. Metode de studiu a factorilor genetici
(1) Agregarea familială:

 incidenţa ↑ a BMF printre rudele de gradul I şi II comparativ cu populaţia
generală;
 NU are distribuţie mendeliană;
 variabilă în familii diferite.
(2) Studiul gemenilor
(gemeni MZ = ereditate identică; gemenii DZ = eredităţi diferite):
 concordanţă ↑ la gemenii MZ comparativ cu gemenii DZ
(3) Studiile de adopţie:
 incidenţa ↑ la părinţii biologici comparativ cu părinţii adoptivi
(4) Asocierea cu anumiţi markeri genetici :
 incidenţa ↑ a anumitor alele la bolnavi comparativ cu populaţia generală.
 FACTORII GENETICI ÎN BMF

c. Rolul factorilor genetici
IPOTEZA CLASICĂ: genele de susceptibilitate (GS) →
predispoziţie genetică la boală (PG):
PG + Mediu = Boală
 GS sunt multiple (poligenie) şi diferite ← nr ???

 au efecte cantitative, mici şi aditive;
 acţionează concomitent.
 Numărul GS – diferă de la o persoană la alta şi
are o distribuţie gaussiană în populaţie;
 când se depăşeşte un anumit PRAG indivizii pot fi bolnavi.
 Factorii de mediu determină „când” şi „cât de grav” vor fi afectaţi indivizii
predispuşi la boală.
 3. RISCUL GENETIC ÎN BMF
 Evaluarea riscului genetic de recurenţă a BMF este solicitată
în practica medicală în special după naşterea unui copil cu o
anomalie congenitală izolată:
MC cord, defecte tub neural (spina bifida, anencefalie), despicături labiale
/palatine, picior strâmb congenital, luxaţie congenizală de şold, stenoza pilorică,
etc
 Riscul genetic nu poate fi calculat matematic, ca şi în bolile
monogenice.
 Se determină un risc empiric, prin analiza unui număr mare de
familii în care apare boala.
 RISCUL GENETIC ÎN BMF
 Riscul empiric de recurenţă (RR) pentru rudele gr I
depinde de frecvenţa bolii în populaţie şi este egal cu radical din
frecvenţa bolii :
 anomalii congenitale izolate f=1:1000 → RR = 1:32 sau 3%
 bolile comune ale adultului f=1:100 → RR = 1:10 sau 10%
 RR scade semnificativ la rudele de gr II iar la cele de gr. III
devine ~ ca în populaţia generală.
 În concluzie, riscul de recurenţă al unei anomalii
congenitale izolate la rudele de gr. I este foarte mic: 3-5% dar
totdeauna trebuie să stabilim cu precizie că anomalia
congenitală este cu adevărat izolată
 RISCUL GENETIC ÎN BMF
 RR poate creşte însă peste 5% în patru situaţii:
 În familie sunt mai multe persoane afectate

Ex. în despicăturile labio-maxilo-palatine
– un copil afectat = RR 4%
– doi copii afectaţi = RR 10% (familia are o PG >)
 Bolnavul are o formă mai gravă de boală
Ex. în despicătura labială unilaterală = RR 2,5 %
în despicătura labială bilaterală = RR 6%
(bolnavul are mai multe gene risc)
 Bolnavul aparţine sexului mai rar afectat
(pentru ca să fie bolnav este nevoie de un număr mai mare gene
de risc)
Ex. 1: stenoza pilorică – (femeile fac mai rar boala)

bărbat bolnav → risc 5,5% pt băieţi; 2,4% pt fete
femeie bolnavă → risc 19,4% băieţi; 7,3% fete
Ex. 2: boală coronariană (femeile fac mai rar - datorită efectului protectiv al
estrogenilor);
copii unei femei bolnave au RR mai mare decât cei ai unui
bărbat bolnav.
 Părinţii sunt înrudiţi

(au mai multe gene de risc în comun)
 ANOMALIILE CONGENITALE
 1. Anomaliile congenitale: definiţie, frecvenţă
şi importanţă
a). Definiţia anomaliilor congenitale.
 Anomaliile congenitale (AC):
 modificări (defecte) morfologice (structurale) ale unui organ
sau regiuni anatomice,
 produse de tulburări de dezvoltare prenatală
(erori de morfogeneză),
 prezente la naştere, evidente (depistate) sau nu în această
perioadă.
 b). Frecvenţa şi importanţa AC
 frecvenţă mare: 3-5% nou-născuţi,
 consecinţe deseori grave,
 25% AC → handicap fizic, senzorial sau mental major.
 cauză frecventă de morbiditate şi mortalitate
infantilă:
 25% AC → decese în primul an de viaţă;
 20% AC → decese la 1-9 ani
 cheltuieli importante
 2. Clasificarea AC
2.1. Clasificarea patogenică a AC – după natura erorii de
morfogeneză (Spanger et al., 1982):
- malformaţii congenitale *,
- disrupţii (“distrugeri” ) congenitale ,
- deformaţii congenitale,
- displazii congenitale.
Importanţa clasificării : evaluarea corectă a
prognosticului şi riscului genetic de recurenţă.
 a. Malformaţiile congenitale (MC)
- MC = AC produse printr-un proces primar, intrinsec şi precoce de
morfogeneză anormală.
- Primordiul de organ NU se formează normal

(ţesuturile sunt însă normale)
datorită unei:
diferenţieri incomplete
(ex., sindactilie, DSV );
diferenţieri anormale
(ex., polidactilia).
 Malformaţiile congenitale (MC)

 MC se produc precoce:
15-60 de zile de dezvoltare
i.u = perioada de organogeneză (“embriopatii”)
MC pot fi:
 izolate → un singur organ: → cauze multifactoriale → RR mic (2-
3%)
 multiple → ≥ două organe → cauze variate: cromozo-milale, monogenice;

teratogene
→ RR ≠ 2-50%.
 b. Disrupţiile congenitale (Dr.C)
 Dr.C = AC produse prin distrugerea secundară, extrinsecă şi
tardivă (“fetopatii”) a unei structuri fetale formată normal (!).
 ex., amputaţiile digitale
prin bride amniotice → tulburări circulatorii → necroză → rezorbţie → distrugerea
structurilor normale.
 Cauze negenetice:
agenţi extrinseci (ischemie, infecţii, bride amniotice)
 RR ~ nul
 c. Deformaţiile congenitale (Df.C)
 Df. C = AC de formă sau poziţie a unei părţi / regiuni a corpului
produse tardiv (“fetopatii”) prin compresia şi deformarea unei
structuri fetale formată normal (!).
 ex., piciorul strâmb congenital;

 c. Deformaţiile congenitale (DfC)
 Cauze multifactoriale:
 extrinseci (frecvente): limitarea spaţiului uterin (uter mic/ malformat, gemeni,
oligohidramnios) → compresie → deformaţie;
 intrinseci (rare): inabilitatea de mişcare (făt mare, anomalii /boli SNC sau
musculare) → compresie → deformaţii + artrogripoză.
 Prognostic – bun (pot fi reversibile la încetarea compresiei ± tratm.

ortopedic)
 RR – de obicei mic
 d. Displaziile congenitale (Dp. C)
 Dp. C = AC determinate de organizarea anormală a celulelor în
ţesuturi (dishistogeneză).
 Efecte în toate structurile în care se găseşte ţesutul respectiv.

 displazii ectodermale
 displazii scheletice (ex., acondroplazia)
 Cauze: mutaţii monogenice
 RR →mare (25 – 50%)
 2.2. CLASIFICAREA CLINICĂ A AN.CONG.
 Funcţie de numărul şi tipul erorilor de morfogeneză:
 AC izolate: eroare unică şi localizată;
 AC multiple: erori multiple
 Problemă esenţială pentru medic: AC unică sau multiplă?

 diagnostic complet şi corect,
 pronostic,
 sfat genetic corect
 a). ANOMALII CONGENITALE IZOLATE:
 unice = o singură anomalie; ex., DSA
 complexe = mai multe anomalii, în acelaşi organ:
ex., DSA+DSV
 secvenţe = o anomalie primară care determină
secundar alte anomalii;
ex., S. PIERRE - ROBIN = hipoplazia mandibulei →
desp.palatină + glosoptoză
 b). ANOMALII CONGENITALE MULTIPLE
 Sindroame pluri-malformative
= combinaţie specifică de ACM corelate etio-patogenic
 sdr. Cromozomiale (sdr. Down)
 sdr. Monogenice (sdr. Marfan)
 sdr. Teratogene (sdr. Alcoolismului fetal)
 Asociaţii pluri-malformative
= asocierea frecventă a unor ACM dar ne-corelate etiopatogenic
 asociaţia VATER reuneşte: anomalii Vertebrale, Anale, Traheo-Esofagiene, Renale
 Anomalii congenitale multiple
= combinaţii întâmplătoare a unor AC care individual sunt frecvente
 Malformaţie cong. cord + picior strâmb sau testicul necoborât cong.
 Hipotrofie staturo-ponderală,
 Microcefalie severă,
 Hipertelorism, exoftalmie,
 colobom irian,
 Nas mic,
 Micrognatie,
 Malf. cong. cord; despicătură palatină; agenezie renală dr.
 Sdr. Alcoolismului fetal
 3. CAUZELE ANOMALIILOR CONGENITALE

 Cauze:
 ne - genetice (teratogeni) ~ 5%
 genetice (mutaţii) ~ 45%
 necunoscute ~ 50%
(factori genetici neidentificaţi încă !!)
 Importante pentru profilaxie şi sfat genetic
 3.1. Cauzele NEGENETICE ale AC
 Agenţi teratogeni din mediu (~ 4%)
[biologici, chimici, fizici] +
 starea fiziologică / patologică a mamei (~ 1%).
 Total ~ 5% !!!
 Orice femeie / gravidă trebuie:
 să-i cunoască şi
 să-i evite.
 Cauzele negenetice ale AC
Efectele unui agent teratogen depind de:
- perioada gestaţională,
- natura şi doza,
- expuneri concomitente,
- susceptibilitatea genetică a mamei şi fătului.

 Agenţii biologici (2%):
- Toxoplasmoza
- Others: Treponema
- Rubeola
- Citomegalic v.
- Herpes simplex
Identificarea infecţiilor prin testul TORCH

 Agenţii chimici (2%):
 ALCOOLUL
 anticonvulsivantele
(tratm. epilepsie)
 inhibitotii ECA (tratm. HTA)
 retinoizi ± antimicotice
(tratm. dermatologice)
 androgeni/progestine sintetice
(tratm. iminenţe avort)
 unele anticoagulante (cumarinice)
 litiu (tratm. unor psihoze)
 citostaticele
 streptomicina, tetracicline
 FUMATUL
 Agenţii fizici:
- Radiaţiile ionizante
- Hipertemia prelungită
- Conformaţia uterului
 Starea mamei (1%):
 Fiziologică:
- VM > 35 de ani
- Starea de nutriţie:
- deficitul în folaţi !!!,
- deficitul proteic.
(2) Starea patologică:
- diabetul zaharat (hiperglicemia),
- epilepsia (anticonvulsivantele)
- lupusul eritematos diseminat,
- fenilcetonuria.
 3.2. Cauzele GENETICE ale AC
 ~ 45%
 Anomalii cromozomiale neechilibrate
 Mutaţii monogenice (RR – mare)
 Ereditatea multifactorilaă (RR – mic)
La orice copil cu AC
trebuie să se facă
consult genetic + explorări genetice
+ sfat genetic
 4. PROFILAXIA ANOMALIILOR CONGENITALE
 Profilaxia primară → se adresează cauzelor
(1). Sfatul genetic: preconcepţional, prenatal, postnatal
(2). Planificarea sarcinii:
- de preferat până la 35 de ani;
- în deplină stare de sănătate,
- suplimentare acid folic (800μg/zi) – o lună pre-concepţional
şi 2 luni post-concepţional.
(3). Cunoaşterea şi evitarea factori teratogeni.
 Profilaxia anomaliilor congenitale
(3). Cunoaşterea şi evitarea factori teratogeni:

- Vaccinarea antirubeolică a tinerelor fete;
- Controlul atent al diabetului zaharat sau epilepsiei;
- Evitarea băutorilor alcoolice;
- Renunţarea la fumat;
- Evitarea administrării neautorizate a oricărui medicament;
- Evitarea iradierii diagnostice.
• Profilaxia secundară:
- Diagnostic prenatal / depistare postnatală precoce
C 12
• SEXUALIZAREA
NORMALĂ ŞI PATOLOGICĂ
• 1. SEXUALIZAREA NORMALĂ
 Mai multe etape - precis coordonate, reglate genetic şi umoral.
 Pot fi grupate în două procese distincte şi succesive:

 determinismul sexual = formarea gonadelor;
 diferenţierea sexuală = formarea căilor genitale interne (CGI) şi organelor genitale externe
(OGE) →SEXUL FENOTIPIC.
• SEXUALIZAREA NORMALĂ
 Organele genitale se dezvoltă, la ambele sexe, din structuri iniţiale
ambivalente, bipotenţiale*
(gonada primitivă; canalele Wolf şi Müller; sinusul uro-genital)
 la embrionul XX, sexualizarea este un proces SPONTAN şi PASIV, fără intervenţii hormonale
majore;
 la embrionul XY, sexualizarea este un proces ACTIV,

ce implică numeroase molecule care ”comută” programul standard feminin al sexualizării pe
direcţie masculină.
 Planul embrionar de bază al sexualizării la mamifere şi om este
ÎNNĂSCUT ŞI SPONTAN FEMININ
• 1.1. DETERMINISMUL SEXUAL
 În momentul fecundării se formează SEXUL GENETIC: XX sau XY.
 Genele de sexualizare situate pe crz. sexuali (dar şi pe autosomi) → SEXUL GONADIC: testicule
sau ovare.
 În prima fază→ din crestele genitale ale mezonefrosului se formează (spt. 3-6) gonadelor primitive
(progonade) = structuri nediferenţiate, bipotenţiale, identice la ambele sexe;
• DETERMINISMUL SEXUAL
 Formarea gonadelor primitive este controlată de genele autosomale SF1, WT1, ş.a.
 Apoi, din gonadele primitive se formează gonadele;

sub acţiunea unor gene (situate pe X şi Y dar şi pe autosomi) : SRY+SOX9 →testicule şi
WNT4+DAX1 →ovare.
 Testiculule se formează rapid (spt.7-8) şi încep să producă hormoni: testosteron şi

hormonul antimulerian;
 rolul major îl are cromosomul Y: prezenţă Y→ testicule;
absenţa Y→ ovare;
 efectul dominant al cromosomului Y ← gena SRY (de la Sex-determining Region on the Y
chromosome) – de pe Yp11.3 → formarea testiculelor.
 Gena SRY inhibă DAX-1 (situată pe X) → şi activează SOX9 (autosomală) → va determina
formarea tubilor seminiferi.
 Spermatogeneza este controlată de genele AZF - situate Yq (mutaţia lor produce azoospermie)
• Ovarelor se formează mai tardiv (spt.10-18) şi NU produc hormoni !.
 La embrionul XX, gena autosomală WNT 4 stimulează gena DAX-1 (de pe X) care va represa gena autozomală SOX9
(implicată în formarea testiculelor) şi va determina formarea OVARELOR.
 Dezvoltarea normală a ovarelor → funcţionarea ambelor alele ale genei DAX1 (în sdr. 45,X→ovare disgenetice).
• 1.2. DIFERENŢIEREA SEXUALĂ: formarea sexului fenotipic →CGI şi OGE
 Sexul gonadic → sexul fenotipic:
a). Formarea căilor genitale interne (CGI) luna III,
- din canalele Wolff şi Müller

(prezente atît la embrionii XX cât şi la cei XY).
• Formarea căilor genitale interne
- CGI feminine se formează din c. Muller, în mod spontan şi PASIV:

c.Wolff → regresează,
c.Müller→ Tr, Ut, 1/3 sup. vagin
- CGI masculine se formează din c. Wolf, în mod ACTIV prin acţiunea locală a hormonilor TF :
 c. Wolff ← testosteron → epididim, vase deferente şi vezicule seminale;
 c. Müller ← hormonul anti - müllerian → regresează
• DIFERENŢIEREA SEXUALĂ
b) Formarea organelor genitale externe (OGE) lunile IV-V
 din sinusul uro-genital (SUG) (structură ambivalentă, prezentă la ambele sexe) alcătuit din
tuberculul genital (TG) + pliurile urogenitale (pUG) + pliurile labioscrotale (pLS).
• Formarea organelor genitale externe (lunile IV-V)
OGE feminine – se formează din SUG în mod SPONTAN, fără hormoni:
 TG → clitorisul;
 SUG rămâne deschis;
 pUG → labiile mici;
 pLS → labiile mari.
• Formarea organelor genitale externe (lunile IV-V)
 OGE masculine – se formează ACTIV, prin acţiunea dihidro-testosteronului (sintetizat din
testosteron sub acţiunea 5-alfa-reductazei) şi receptroului androgenic (codificat de o genă de pe Xq)
 TG se alungeşte → penisul,
 pUG fuzionează → uretra peniană,
 pLS se unesc → scrotul.
• DIFERENŢIEREA SEXUALĂ
c). Formarea identităţii şi comportamentului sexual.
 pe baza configuraţiei OGE la naştere se declară sexul civil.
 La 2-3 ani (prin acţiunea hormonilor sexuali asupra SNC) se stabileşte identitatea sexuală -
conştientizarea apartenenţei la un anumit sex.
 La pubertate, hormonii sexuali → C.Sx.S (sexul pubertar) şi comportamentul sexual specific

fiecărui sex (expresia publică / socială a identităţii sexuale).
 SEXUL PSIHOLOGIC (Id.Sx + Comp. Sx) – prin acţiunea hormomilor sexuali asupra unor structuri
specifice SNC (hipotalamusul anterior şi sistemul limbic) → organizare neuronală caracteristică fiecărui
sex.
• 2. STĂRILE INTERSEXUALE
2.1. Anomaliile determinismului sexual (1%)
 Produse de anomalii ale cromozolior sexuali sau mutaţii ale genelor implicte
în formarea gonadelor.
 Forme clinice:
 disgeneziile gonadice XXY sau XO
 disgenezia gonadică mixtă (45,X/46,XY)
 disgenezia gonadică pură (XX sau XY) – absenţa gonadelor, datorită mutaţiilor
genelor implicate în acest proces
 hermafroditismul adevărat = prezenţa T + Ov sau ovotestis la acelaşi individ;
produs frecvent prin dublă fecundare → zigot XX / XY
• 2.2 ANOMALII ALE DIFERENŢIERII SEXUALE
(pseudohermafroditisme).
 Pseudohermafroditisme (PH) = discordanţa între sexul genetic şi
gonadic (normale şi concordante) şi OGE ambigue.
 PH feminine (XX, ovare şi diferite grade de virilizare a OGE) – 85% (!!!)
din stările intersexuale,
 PH masculine (XY, testicule şi OGE incomplet masculinizate) – 14% dintre

stările intersexuale
• 2.2.1. PSEUDOHERMAFRODITISMELE FEMININE (PHF)-85%
Femei (46,XX) , cu ovare bilaterale, grade variabile de virilizare OGE – datorită excesului de androgeni în
cursul vieţii fetale
(1). Hiperplazia congenitală de suprarenală
 cauza cea mai frecventă de PH feminin;
 consecinţa unor anomalii în sinteza h. steroidieni CSR, cel mai adesea deficitul de 21
hidroxilază, care produc un exces de androgeni
• HIPERPLAZIA CONGENITALĂ DE SUPRARENALĂ

 HCS = boli recesive produse de mutaţii ale genelor pentru enzimele implicate în producerea de
cortizol în suprarenale
 95% din HCS ← deficienţă de 21-hidroxilază (mutaţii diferite în genă CYP21 -6p21.3 → alele
cu grade diferite de deficienţă enzimatică):
 forma severă – HCS cu pierdere de sare (reducere cortizol + aldosteron): intersex la nn + deshidratare
severă;
 forma moderată – HCS cu virilizare simplă (reducere cortizol): virilizare nn sau prepubertară
(pubertate precoce) a copiilor;
 forma uşoară – HCS non-clasică (cortizol+aldosteron ≈ normale) (1:100) produce efecte androgenice
(hirsutism, acnee, menstre neregulate, PCOS) la adolescentă şi infertilitate (prin anovulaţie) la femeia adultă.
 5% din HCS: alte deficienţe enzimatice (11β-OH; 17α-OH; 3β-OH)

• PSEUDOHERMAFRODITISMELE FEMININE (PHF)
Femei (46,XX) , cu ovare bilaterale, grade variabile de virilizare OGE
– datorită excesului de androgeni în cursul vieţii fetale
(2). PF nonadrenalian
 deficite în aromataza placentară (→ conversia androgenilor în estrogeni) → exces
androgeni → virilizarea embrionilor feminini;
 tumori ovariene virilizante;
 tumori suprarenaliene virilizante;
 administrarea de compuşi androgenici (precum 17-alfa-19-nortestosteronul)
pentru prevenirea avorturilor.
• 2.2.2. PSEUDOHERMAFRODITISMELE MASCULINE (PHM)-14%
Bărbaţi (46,XY) , cu testicule bilaterale,
OGE incomplet masculinizate
– datorită deficitului de sinteză sau recepţie a androgenilor
(1) Anomaliile în SINTEZA hormonilor androgeni (1/5)
• Masculinizarea incompletă: de la aspect masculin cu hipospadias până la aspect feminin.
• Regresia c. Müller este normală
• PSEUDOHERMAFRODITISMELE MASCULINE (PHM)-14%
Bărbaţi (46,XY) , cu testicule bilaterale, OGE incomplet masculinizate
– datorită deficitului de sinteză sau recepţie a androgenilor
(2) Anomaliile în ACŢIUNEA şi RECEPŢIA androgenilor (4/5)
sinteza testosteron şi AMH= normale
a). Deficienţa 5 alpha reductazei 2
(T → DHT)
 hipospadias perineoscrotal sever (“sac vaginal”),
b). Anomalii ale receptorului androgenic (AR) – receptor nuclear, codificat de o genă pe Xq11
 Sindroame de insensibilitate la androgeni
c) Anomalii ale receptorului AMH:
 sindromul persistenţei ductelor Müller→ “bărbaţi cu uter”
• Sindromul de insensibilitate completă la androgeni = CAIS* (testiculul feminizant sau
sindromul Morris)
 Fenotip feminin normal (caractere sexuale secundare feminine normale),
 reducerea /absenţa pilozităţii axilare şi pubiene
(“femeile manechin”)
 amenoree primară
 vaginul în “deget de mănuşă, adesea rudimentar
 46,XY → Testiculi
localizaţi intraabdominal sau inghinal.
 Trompele, uterul sunt absente (←AMH)
 Mutaţiile genei AR (Xq11)
• 2.3. CONDUITA PRACTICĂ
ÎN TULBURĂRILE DE SEXUALIZARE
 Depistarea la naştere este o urgenţă psihosocială .
 Medicul neonatolog trebuie să recunoască orice anomalie a OGE

 Se recomandă părinţilor să nu stabilească numele copilului, până la elucidarea sexului
genetic
 Esenţial → diagnostic corect, cât mai rapid posibil.
• CONDUITA PRACTICĂ ÎN TULBURĂRILE DE SEXUALIZARE
 Stabilirea sexului genetic: analiză cromozomială (urgenţă)
 Etapele următoare :
• studii imagistice (US, CT, RMN) – pentru a decela sau nu prezenţa gonadelor şi structurilor
mulleriene;
• biochimice (electroliţii serici).
• hormonale (17-hidroxiprogesteronul şi steroizii gonadali);
 Diagnostic de etapă
 Se va lua o decizie (informată şi fermă) privind sexul în care va fi declarat şi crescut
copilul (rolul sexual).
Opţiunea va depinde de posibilităţile de a realiza structuri
genitale neambigue şi funcţionale sexual.
• CONDUITA PRACTICĂ ÎN TULBURĂRILE DE SEXUALIZARE

 Alte explorări pentru un diagnostic etiologic corect.
 Îngrijire continuă corespunzătoare:
• reparare chirurgicală precoce,
• tratamente hormonale sunstitutive,
• susţinere psihologică.
Diagnosticul şi tratamentul implică o echipă completă

(pediatru, endocrinopediatru, genetican, chirurg piholog),
antrenată în diagnosticul şi managementul stărilor intersexuale.
Din păcate există erori de diagnostic sau diagnostice tardive.

În aceste cazuri nefericite, ideal ar fi ca să se facă „o corecţie”
până la vârsta de 18 de luni (maximum 30 de luni).
C 13
• GENETICA
BOLII CANCEROASE
• GENETICA BOLII CANCEROASE
 CANCERUL = grup de boli (carcinoame; sarcoame; leucemii şi limfoame) caracterizate prin
proliferarea celulară necontrolată → TUMORĂ (neoplasm):
 benignă → limitată la ţesutul de origine;
 malignă → invadează ţesuturile vecine şi la distanţă (metastaze)
 CAUZE:
 Factori de mediu (75%) → alterări aparat genetic;
 Predispoziţie genetică → mutaţii genice;
 Vârsta → erori de replicare şi de reparare a ADN
 Cancerul este o boală genetică a celulelor somatice → producerea de MUTAŢII MULTIPLE, în

gene care controlează: proliferarea celulară, ciclul mitotic,
repararea ADN, apoptoza.
• Genetica bolii canceroase

 Formarea tumorii : începe cu mutaţii ale unor gene ce controlează proliferarea celulară → o
celulă anormală → hiperproliferare + instabilitate genomică → CLONĂ anormală, →
TUMORĂ benignă
 După iniţiere, tumora evoluează multistadial prin acumularea unor noi modificări genetice şi
epigenetice → “imortalizare” + invazia ţesuturilor vecine + angiogeneză şi metastazare →
TUMORĂ MALIGNĂ (CANCER)
• 1. GENE IMPLICATE ÎN CANCER.

1.1. ONCOGENELE
 Identificate iniţial la retrovirusurile ce produc tumori la animale: oncogene virale (v-onc); ex.:
 gena src (Rous sarcoma virus);
 gena ras (Rat virus sarcoma).
 Ulterior, descoperite în tumorile umane: oncogene celulare: (c-onc);
 Structura v-onc ~ c-onc; virusurile = vectori c-onc
 Oncogenele – secvenţă asemănătoare cu a unor gene normale ce controlează creşterea şi
diferenţierea celulare = gene proliferative sau proto-oncogene;
 Funcţionează în anumite etape ale dezvoltării → apoi sunt represate.
• Oncogenele
FUNCŢIA PROTOONCOGENELE:
codifică diferite componente ale
căilor de semnalizare pentru
proliferarea celulară:
 factori de creştere (ex.,PDGFB);
 receptori factori de creştere (ex., EGFR, RET);
 componente intracelulare (ex.,RAS, ABL);
 proteine nucleare (factori transcripţie) (ex., MYC);
 proteine de control a ciclului celular (ex., MDM2).
• Oncogenele
ACTIVAREA PROTOONCOGENELOR în celulele somatice:
 mutaţii punctiforme (← ≠ cancerigeni → ex., gena RAS);
 translocaţii cromozomiale (plasarea proto-onc în proximitatea altei gene active) (ex., t(9q;22q) în Leucemia mieloidă
cronică;
 inserţii virale;
 amplificare genică.
Activarea oncogenelor = câştig de funcţie → ONCOGENELE AU

EFECT DOMINANT LA NIVEL CELULAR → o singură alelă mutantă (An)
modifică fenotipul celular
• 1.2. GENELE SUPRESOARE ALE CREŞTERII TUMORALE (GSCT)
 GSCT (→ receptori; proteine citoplasmatice / nucleare) → inhibă proliferarea celulară (“tumor-suppressor genes”).
 Mutaţiile GSCT → “pierderea funcţiei” de supresie → proliferare celulară necontrolată.
 Au efecte RECESIVE (aa) la nivel celular

 Transformarea unei celule normale într-o celulă tumorală → necesită două mutaţii ale GSCT
(ipoteza "two hits", Knudson, 1971):
 prima mutaţie poate fi moştenită (în cancerele erditare) sau dobândită postnatal → (Na) stare heterozigotă.
 a două mutaţie → pierderea heterozigozităţii (“loss of heterozygosity” - LOH) → (aa).
• Genele supresoare ale creşterii tumorale:
1). gene “gatekeeper,
2). gene “caretaker”.
1). Genele gatekeeper („portar”):
 controlează creşterea celulară
(regleză proto-oncogenele inhibă mitoză sau activează apoptoza);
 mutaţiile lor → hiper-proliferare
 ex.:
 gena TP53 (50% din toate cancerele);
 genele BRCA1 şi BRCA2 - cancerele de sân;
 gena APC (~70% dintre cancerele colorectale),
2). Genele caretaker
(„îngrijitor”):
 menţin stabilitatea genomului;
 mutaţiile lor → instabilitatea genomică (IG):
 anomalii genice
 anomalii cromozomiale →
 IG determină alte mutaţii → exacerbează capacitatea de proliferare celulară.
• 2. ANOMALII CITOGENETICE ÎN CANCERE
a) Anomaliile numerice (aneuploidii):
 sunt frecvente dar nespecifice;
 pierderea sau câştigul unor cromozomi,
 datorită instabilităţii genomice;
 produc noi dezechilibre ale genelor (de pe aceşti cromozomi) implicate în proliferarea celulară;
b) Anomalii structurale
 translocaţii reciproce (în leucemii şi limfoame)→ produc rearanjări genice ce determină activarea unor oncogene;
 sunt SPECIFICE pentru anumite neoplazii → diagnostic; ex.:
 t(9q;22q) pt leucemia mieloidă cronică;
 t(1q;19q) pt leucemia acută limfoblastică.
 anomalii complexe → “cromzomi marker” (în tumori solide)
• Exemplu: Leucemia mieloidă cronică ← t(9q;22q)
 Translocaţia produce activarea protooncogenei ABL prin fuziunea cu gena BCR
 Gena hibridă BCR-ABL produce o proteină anormală → LMC
 Identificarea ei → sinteza unui inhibitor specific (“Gleevec”) → moartea celulelor tumorale !!!
• 3. EVOLUŢIA MULTISTADIALĂ A CANCERELOR
 Cancerul se dezvoltă dintr-o singură celulă somatică → mutaţii succesive (hiperproliferare + instabilitate genomică) →
CLONĂ.
 Reactivarea telomerazei (oncogena MYC) ± mutaţii gene reparare erori replicare (MMR) + aneuploidii →
IMORTALIZAREA CELULELOR TUMORALE.
 Noi mutaţii în ADN nuclear şi mitocondrial + modificări epigenetice (metilarea regiunilor promotor a GSCT →
inactivare) → angiogeneză + invazie şi metastazare → TUMORĂ MALIGNĂ
• 4. CANCERELE EREDITARE ŞI FAMILIALE
 CANCERELE EREDITARE
 Peste 50 de boli mendeliene se asociază cu forme specifice de cancer.
 Majoritatea se transmit AD (risc recurenţă 50%).
 Produse de mutaţii ale unor gene GSCT prin două mutaţii succesive
 Caracteristici:
 Asociază şi alte modificări fenotipice non-neoplazice → diagnostic precoce.
 Debut precoce
 Specificitate tisulară
 Este posibilă testarea genetică a rudelor gr I cu risc crescut de cancer
• Cancerele ereditare
 Forme mai frecvente:
 cancerul de sân şi ovar ereditar
- circa 2-3% din CS; transmitere AD;
- mutaţii (1:500) în gena BRCA1 (17q21) sau BRCA2;
 polipoza adenomatoasă familială (FAP)
- 1% din cancerele colorectale
- mutaţii gena APC (5q21)
 cancerul colorectal nonpolipozic ereditar (HNPCC) (sdr.Lynch)
- 3-6% din cancerele colorectale;
- mutaţii ale genelor MMR → erori de replicare a ADN;
 sindromul Li-Fraumeni
- sarcoame, cancer sân, ş.a în aceeaşi familie.
- mutaţii în genele P53 (85%) sau CHEK2.
• CANCERELE FAMILIALE
 Frecvent sunt cancerele ginecologice sau digestive
 Se caracterizează prin agregarea familială, dar fără transmitere mendeliană → importanţa
anamnezei familiale corecte !!!.
 DEBUT RELATIV PRECOCE
 Produse de variante alelice ale aceloraşi gene (caretakers) implicate şi în cancerele ereditare
 Risc de recurenţă: moderat
• 5. NOI PERSPECTIVE ÎN DIAGNOSTICUL ŞI TRATAMENTUL CANCERELOR
 Descifrarea substratului molecular al unor cancere → noi metode de:
 depistare precoce a neoplaziilor maligne
 ex., dozarea unor markeri moleculari cu specificitate de organ (antigenul prostatic specific – psa, în cancerul de prostată sau antigene
carbohidrat în cancere digestive sau genitale.
 evaluarea prognosticului şi răspunsului la tratament
 elaborarea unor metode de terapie specifică bazate pe anticorpi monoclonali contra proteinelor oncogene (ex.,
Gleevek; Herceptin; Avastin)
 terapia genică: inactivarea oncogenelor (prin nucleotide antisens) sau inserţia unor gene supresoare a creşterii tumorale
CANCERUL VA FI ÎNVINS !!!
C 14
• PROFILAXIA şi TRATAMENTUL
BOLILE GENETICE
• PROFILAXIA BOLILOR GENETICE
= ansamblu de măsuri pentru:
 cunoaşterea şi EVITAREA CAUZELOR bolilor genetice
 DEPISTAREA familiilor şi persoanelor cu RISC GENETIC CRESCUT
 DIAGNOSTICUL PRECOCE al persoanelor afectate.

• A). PRINCIPALELE DIRECŢII
DE PROFILAXIE A BOLILOR GENETICE
1. PROFILAXIA PRIMARĂ = evitarea APARIŢIEI bolilor genetice.
(a). Prevenirea PRODUCERII şi/sau TRANSMITERII MUTAŢIILOR.
(b) Prevenirea APARIŢIEI BOLII la persoanele sănătoase dar cu PREDISPOZIŢIE GENETICĂ la
boală.
2. PROFILAXIA SECUNDARĂ = DEPISTAREA PRECOCE a bolii
(c) Prevenirea NAŞTERII unui copil cu genotip anormal – la cuplurile cu risc genetic crescut.
(d) Prevenirea MANIFESTĂRILOR bolilor genetice sau ale COMPLICAŢIILOR lor la un copil născut cu o
boală genetică.
• 1. PROFILAXIA PRIMARĂ:
a). Prevenirea PRODUCERII şi/sau TRANSMITERII MUTAŢIILOR.
Prevenirea PRODUCERII MUTAŢIILOR:
 Cunoaşterea şi evitarea agenţilor mutageni*.
Majoritatea mutaţiilor sunt spontane,
prin erori de replicare / distribuţie – frecvenţa lor creşte cu vârsta
 Reducerea vârstei reproductive:
 femei → sub 35 - 38 ani → risc ↑ copii cu s. Down;
 bărbaţi → sub 45 ani → risc ↑ copii mutaţii genice (ex. neurofibromatoza 1; acondroplazia).
• Prevenirea PRODUCERII şi/sau TRANSMITERII MUTAŢIILOR.
Prevenirea TRANSMITERII* MUTAŢIILOR la descendenţi, prin:
 sfat genetic → determinarea riscului genetic;
 diagnostic pre-simptomatic (înaintea reproducerii) la purtătorii sănătoşi de mutaţii dominante care se
manifestă clinic tardiv (ex. ADPKD= boala polichistică renală a adultului cu transmitere AD);
 depistarea heterozigoţilor sănătoşi (purtători de mutaţii recesive) → Na + Na = 25% copii bolnavi;
 evitarea căsătoriilor consanguine → cresc frecvenţa întâlnirii heterozigoţilor.
• 1.b). Prevenirea APARIŢIEI BOLILOR
la persoane sănătoase dar cu PREDISPOZIŢIE GENETICĂ la boli multifactoriale (PG + M
= B).
 cunoaşterea factorilor genetici (genelor) care determină PG → cercetări*;
 identificarea persoanelor sănătoase cu PG; ex.:
 determinarea mutaţiilor în genele BRCA1 şi BRCA2 → PG la cancerul de sân;
 proba hiperglicemiei provocate în DZ.
 evitarea factorilor de mediu care transformă PG → BOALĂ.
• 2. PROFILAXIA SECUNDARĂ:
DEPISTAREA PRECOCE* A BOLII
c). Prevenirea NAŞTERII unui copil cu genotip anormal – la cuplurile cu risc genetic
crescut, prin adoptarea unei “opţiuni reproductive”:
 contracepţia voluntară (temporară/definitivă) ± adopţie
 fecundare in vitro (FIV) ← donatori de gameţi,
 diagnostic preimplantator,
 screening şi diagnostic prenatal.
• PROFILAXIA SECUNDARĂ: DEPISTAREA PRECOCE A BOLII
d). Prevenirea MANIFESTĂRILOR sau ale COMPLICAŢIILOR bolii la un copil născut cu o boală genetică, prin:
 screening neonatal → depistarea precoce a nou-născuţilor cu genotip anormal dar fără semne clinice de
boală în perioada neonatală (ex., fenilcetonurie);
 diagnostic postnatal precoce;
 diagnostic pre-simptomatic.
• B). SFATUL GENETIC
SG = proces de comunicare – prin
care pacienţii şi/ sau rudele lor cu
risc pentru o boală genetică sunt
informaţi şi sfătuiţi asupra:
- bolii şi consecinţelor sale,
- căilor prin care boala poate fi
ameliorată sau prevenită ,
- probabilităţii (RISCULUI) apariţiei
sau transmiterii ei în familie.
Pacientul / familia vor fi ajutaţi

 să înţeleagă:
 boala: diagnosticul, evoluţia, posibilităţile de îngrijire;
 natura genetică, modul de transmitere, gravitatea bolii şi riscul de recurenţă;
 opţiunile şi alternativele reproductive determinate de risc;
 să ia o decizie informată;
 să beneficieze de cea mai bună corecţie a bolii / riscului genetic
• SFATUL GENETIC (v. LP):
1. OBIECTIVE ŞI CIRCUMSTANŢE DE ACORDARE.
2. PRINCIPII ŞI METODE (ETAPE) DE REALIZARE.
3. CATEGORII DE RISC GENETIC (cu explicaţii şi exemple).
4. RISCUL GENETIC ÎN BOLILE CROMOZOMIALE.
5. RISCUL GENETIC ÎN BOLILE MONOGENICE
6. RISCUL GENETIC ÎN BOLILE MULTIFACTORIALE.
7. PROBLEME ETICE:
• Informaţii clare, complete, corecte şi nepărtinitoare
• Hotărârea finală va aparţine NUMAI individului / cuplului = SG nondirectiv
• C). SCREENINGUL BOLILOR GENETICE

1. DEFINIŢIE, PRINCIPII, CLASIFICARE.
Screeningul genetic:
 identificarea PREZUMTIVĂ într-o populaţie a unei boli sau a unui genotip anormal – ne manifest clinic,
 prin aplicarea unor proceduri simple, rapide, ieftine şi cu acurateţe ridicată,
 în scopul SORTĂRII persoanelor aparent sănătoase care probabil AU boala de cele care probabil NU au
boala.
• SCREENINGUL BOLILOR GENETICE PRINCIPII:
 Testele de screening :
 NU PUN DIAGNOSTICUL de boală
 ci IDENTIFICĂ un grup populaţional, la care vor trebui făcute ALTE TESTE DIAGNOSTICE.
 OBIECTIVE - printr-o intervenţie precoce adecvată:

 procesele patologice să fie prevenite (dgn+trtm);
 sau persoanele implicate să ia o decizie reproductivă informată.
• 2. TIPURI DE SCREENING GENETIC
în funcţie de populaţia ţintă:
screening populaţional şi screening familial
(1). Screeningul populaţional:
 prenatal : DTN, sdr. Down ş.a;
 neonatal : fenilcetonurie; hipotiroidie congenitală, ş.a.
 postnatal : purtători sănătoşi de mutaţii:
- heterozigoţi (Na sau X NX a) pentru o boală recesivă frecventă (talasemie, fibroză
chistică; distrofie musculară Duchenne, etc);
- în viitorul apropiat → determinarea susceptibilităţii individuală la boli comune (medicină
predictivă).
• SCREENINGUL BOLILOR GENETICE: CLASIFICARE
(2). Screening familial:
depistarea precoce a bolii la rudelor gr.I – II sănătoase ale bolnavului, pentru a preveni boala sau
pentru a lua o decizie reproductivă informată.
4 tipuri:
 presimptomatic (ADPKD; hipercolesterolemie familială, boală Huntington; cancer sân sau colon);
 purtătorii sănătoşi de an. cromozomiale echilibrate;
 heterozigoţii în boli recesive (fibroza chistică; distrofia musculară Duchenne);
 premutaţii (în sdr. X fragil şi alte boli prin mutaţii dinamice).
• 3. SCREENINGUL PRENATAL
DEFINIŢIE:
 identificarea GRAVIDELOR CU RISC genetic / malformativ suficient de mare,
 pentru a justifica aplicarea unor proceduri de diagnostic INVAZIV,
 care NU POT fi folosite la TOATE gravidele
(riscuri de avort, cost ridicat).
• SCREENINGUL PRENATAL
PRINCIPIU:
determinarea concentraţiei unor markeri biochimici fetali* în serul matern + ecografie fetală →
pentru depistarea fetuşilor cu:
 defecte de tub neural (DTN) deschise (şi alte MCg),
 sindrom Down (şi alte aneuplodii).
---------------------
* proteine produse de făt în cursul perioadei gestaţionale sau hormoni
produşi de unitatea feto-placentară.
• 2.1. SCREENINGUL PRENATAL AL DTN DESCHISE
 Se face la 16 săptămâni de vârstă gestaţională;
 alfa fetoproteina în serul matern (AFP-SM) are valori semnificativ mai mari la gravidele cu fetuşi cu DTN
deschise.
•
SCREENINGUL PRENATAL AL DTN DESCHISE
 Circa 1-2% gravide au valori crescute ale AFP în serul matern (peste pragul 2,5 MoM) → se vor face
TESTE DIAGNOSTICE:
 ecografie fetală;
 amniocenteză + determinarea AFP şi acetilcolinesterazei în lichidul amniotic
 Valori crescute ale AFP în LA se întâlnesc însă numai la 1 din 15 gravide cu AFP - crescute în serul matern
 explicaţie: există şi alte cauze ce produc creşterea AFP-SM: alte anomalii fetale, sindrom nefrotic,
sângerări fetale.
 Totuşi sensibilitatea AFP-SM este înaltă

(depistează 80-90% DTN)
• 2.2. SCREENINGUL PRENATAL AL SDR. DOWN (SD)
 INDICAŢIE: la gravidele peste 35 de ani (risc ~ 3‰).
 dar:
 numai 5 % din gravide au peste 35 ani;
 doar 25-30 % copii SD au mame peste 35 ani;
 se preconizează extinderea SPN la toate gravidele !!!.
• a). Screeningul seric al Sdr. Down
la 16 spt. (± 2) de sarcină.
 TRIPLU TEST (TT):
 AFP ↓ - scade cu aproximativ 25%,
 E3u ↓ - scade cu aproximativ 25%,
 HCG ↑ - creşte, se dublează.
 TT este pozitiv la ~ 5 % din testări
• Screeningul seric al Sdr. Down la 16 spt.

 La gravidele cu test pozitiv → obligatoriu AMNIOCENTEZĂ de diagnostic → FISH
interfazic şi/sau cariotip.
 Test fals pozitiv la 5% din gravide cu TT pozitiv → făt normal;
valorile markerilor pot fi influenţate de alţi factori : vârsta sarcinii; greutatea gravidei;
gemeni; fumat etc
 Test fals negativ la 5% din gravide cu TT negativ → făt SD (!!!).
Părinţilor trebuie SĂ LI SE EXPLICE înainte de test că:
 triplul test este numai un test de screening si NU unul de diagnostic;
 valorile normale REDUC probabilitatea ca fetusul să fie trisomic, dar NU exclud total SD (!!!).
 diagnosticul de CERTITUDINE se stabileşte exclusiv prin amniocenteză şi analiză citogenetică.
 triplul test identifică numai circa 60% din fetuşii cu SD
 Performanţele triplului test (60% SD) pot fi sporite la 70% dacă se cercetează un al patrulea marker:
inhibina A (↓) sau beta-HCG (↑) = quadruplul test (QT)
 Efectuarea testelor (TT sau QT) la 16 spt VG ± 2-3 spt pentru amniocenteză şi cariotip →
DEZAVANTAJ: perioadă lungă de aşteptare şi anxietate !!!.
• b). Screeningul seric al Sdr. Down
la 12 spt. de sarcină (trim. I).
 Detecţie precoce prin testul dublu:
 PAPP-A (proteina plasmatica A asociată cu sarcina) → scade
 iar beta-HCG (subunitatea beta liberă a HCG) → creşte ;
se detectează circa 60% din sarcinile cu SD.
 Rezultatele pot fi însă ameliorate prin cercetarea:
 altor markeri serici: inhibina A; AFP; E3u şi
 a unui marker ecografic: translucenţa (edem) nucală ≥ 3 mm:
TEST INTEGRAT = {PAPP-A + βHCG + inhibina A+ AFP + uE3} + transl.nucală = → rata de detecţie de
80% , cu 3% fals pozitivi
• Screeningul seric al Sdr. Down la 12 spt. de sarcină (trim. I).
 Detecţia precoce (trim. I) are
 avantaje psihologice şi
 dezavantaje: nu depistează DTN; costuri mai ridicate.
 Faptul că:
 ¾ din cazurile de SD se nasc din gravide tinere (!)
 testul integrat are o rată de detecţie de 80 %
sunt argumente puternice pentru generalizarea testului la toate gravidele.
• 3. SCREENINGUL NEONATAL
Pentru BOLI MONOGENICE:
 relativ frecvente,
 care nu pot fi diagnosticate clinic la naştere,
 au consecinţe severe,
 costisitor de tratat după apariţia manifestărilor clinice
 fenilcetonuria
 hipotiroidia congenitală,
 galactozemia,
 hiperplazia congenitală suprarenaliană.
 fibroza chistică, hemoglobinopatiile, distrofia musculară Duchenne (la băieţi), deficienţa în alfa -1-antitripsină –
boli care NU pot fi tratate ci numai ameliorate + sfat genetic şi DPN .
• 3.1. SCREENINGUL NEONATAL PENTRU FENILCETONURIE (PKU)
 PKU - boală AR,
 relativ frecventă (1:13.000 naşteri),
 produsă de o deficienţă a fenilalanin-hidroxilazei →
 creşterea concentraţiei plasmatice a fenilalaninei şi metabolitului său fenilpiruvatul („fenilcetona”),
 scăderea tirozinei.
 Boala NU poate fi identificată clinic în primul an de viaţă.
 Netratată, evoluează >95% cazuri → RM profund
 RM poate fi prevenit cu o dietă săracă în fenilalanină, din primele săptămâni de viaţă
→ menţinerea fenilalaninei plasmatice la un nivel aproape normal.
• SCREENINGUL NEONATAL PENTRU FENILCETONURIE
 SCREENINGUL neonatal al PKU → măsurarea fenilalaninei într-o picătură de sânge
(cromatografie sau testul de inhibiţie bacteriană Guthrie)
 Teste pozitive → DIAGNOSTIC: dozarea cantitativă a fenilalaninei şi tirozinei în

plasmă.
 Sensibilitatea testului = 95%; specificitatea = 100%

• 3.2. SCREENINGUL NEONATAL PENTRU
HIPOTIROIDISMUL CONGENITAL
 Hipotiroidismul congenital (CH):
 boală frecventă (circa 1:4000 de naşteri);
 produsă de:
 agenezia tiroidiană non-genetică,
 defecte genetice în sinteza tiroxinei;
 Hipopituitarism;
 netratată la timp → retard mental (RM) + dismorfii;
 tratamentul cu tiroxină previne RM.
 Screeningul neonatal al CH → măsurarea TSH în probe de sânge recoltate a treia zi
de viaţă.
• D). DIAGNOSTICUL PRENATAL
 DPN – act medical complex, înalt informativ, permite depistarea la făt a numeroase anomalii
congenitale şi boli genetice.
 DPN se face exclusiv în scopuri medicale pentru a evita naşterea unui copil cu o afecţiune genetică sau
malformativă gravă / serioasă”..
 Tehnicile de DPN sunt relativ scumpe, invazive (risc avort) dar beneficiile sunt mari.
• 1. TEHNICI DE DIAGNOSTIC PRENATAL
• TEHNICI DE DIAGNOSTIC PRENATAL
• 2. INDICAŢIILE DIAGNOSTICULUI PRENATAL

INDICAŢIILE MAJORE:
(1) Vârsta maternă peste 35 ani
(2) Triplu test pozitiv ± semne ecografice „de alarmă”.
(3) Anomlie cromozomială structurală la unul dintre părinţi.
(4) Istoric familial de boală monogenică (AR, AD sau LX) care poate fi diagnosticată la fetus prin analize
biochimice sau ADN
(5) Istoric familial sugestiv pentru o boală legată de X pentru care NU există un test specific de DPN (→ selecţie
sex).
(6) Copil cu o boală cromozomială (SD) de novo.
(7) Copil cu suspiciune de defect de tub neural.
(8) Rude de gradul I cu o malformaţie unică (în special malformaţie de cord) sau un sindrom plurimalformativ (posibil
mendelian)
(9) Agresiuni teratogene în cursul sarcinii.
(10) Istoricul obstetrical pozitiv (av.sp. repetate; nn morţi)
• COMENTARII DPN
 DPN – o nouă şi valoroasă opţiune reproductivă* .
 DPN – normal în ≥ 95% din cazuri → sprijin psihologic dar NU exclude posibilitatea unei anomalii fetale !!!.
 Depistare unei anomalii fetale (5%) → cuplul parental va decide evoluţia ulterioară a sarcinii, în funcţie de:
• manifestările şi severitatea bolii,
• posibilitatea penetranţei şi expresivităţii variabile,
• posibilităţilor de corecţie prenatală/ neonatală
 Decizia informată a cuplului cu privire la făt va trebui respectată şi protejată (“principiul autonomiei”).
------------------------------------------
* Până la introducerea DPN cuplurile cu risc genetic crescut aveau doar posibilitatea asumării riscului sau evitării oricărei sarcini (prin contracepţie sau
sterilizare voluntară).
Dileme şi controverse etice
privind diagnosticul prenatal
(1). Întreruperea sarcinii cu un făt afectat:
- pentru:
întreruperea sarcinii este un „rău mai mic” decât o viaţă de suferinţă;
- contra:
dreptul fătului la viaţă („to kill or not to kill);
alterarea semnificativă a statutului persoanelor handicapate.
(2). Autonomia cuplului versus beneficiul fătului.

Decizia cuplului de a întrerupe sarcina în cazul unor afectări fetale medii sau uşoare, eventual tratabile:
- pentru:
se va respecta, pe baza principiului autonomiei.
- contra :
„DPN se face exclusiv în scopuri medicale, pentru a evita naşterea unui copil cu o afecţiune genetică sau malformativă
gravă/serioasă”.
• E). STRATEGII DE TERAPIE* A BOLILOR GENETICE

 Tratament simptomatic;
 tratament patogenic;
 terapie de substituţie;
 terapie celulară;
 terapie genică:
 de înlocuire a genei mutante,
 de blocare a expresiei genei mutante.
• STRATEGII DE TERAPIE A BOLILOR GENETICE
 Tratamentul simptomatic = metode de tratament care acţionează la nivelul
fenotipului:
 metode educaţionale → prevenirea unor factori declanşatori ai bolii,

 metode farmacologice → combaterea unor manifestări / complicaţii,
 intervenţii chirurgicale → corecţia malformaţiilor congenitale.
2. Tratamentul patogenic = tratamentul tulburărilor metabolice sau biochimice asociate
bolilor genetice
Metode farmacologice sau nutriţionale ce urmăresc:

 restricţia substratului (ex., fenilalanină în PKU),
 utilizarea unor căi metabolice alternative pentru îndepărtarea metaboliţilor toxici (ex., allopurinolul
în gută),
 utilizarea unor inhibitori metabolici (ex., statinele în hipercolesterolemia familială),
 înlocuirea produsului deficitar (ex., tiroxina în hipotiroidie).
3. Metode de tratament care acţionează la nivelul proteinei deficitare
Terapia de substituţie: ex, factorul VIII în hemofilia A; enzime în boli lizozomale.
4. Terapia celulară:
- transplante de organe,
- implantarea unor celule diferenţiate sau celule stem.
5. Terapia genică
Terapia genică constă în MODIFICAREA GENETICĂ a celulelor bolnavului

prin transferul ADN (gene, fragmente de gene, oligonucleotide) sau ARN (oligonucleotide anisens),
cu ajutorul unui vector.
Terapia genică somatică:
Introducerea unei gene în celulele somatice prin:

 manipularea celulelor proprii ale pacientului în afara organismului (terapie ex vivo),
 tratarea celulelelor fără îndepărtarea lor din organism (terapie in vivo).
Terapia genică somatică:
Din punct de vedere al scopului urmărit, se pot deosebi:
 terapia genică de ÎNLOCUIRE (numită şi terapia genică “clasică”) -
transferul în celulele somatice a unei gene normale
corespunzătoare genei mutante
cu ajutorul unui vector viral sau non-viral;
 terapia genică de BLOCARE a expresiei genei cu ajutorul uno

 oligonucleotide anti-sens,
 ribozime
 ARN interferent
Boli ereditare candidate pentru terapia genică
 Deficienţa adenozin dezaminazei.

 Hemofilia B.
 Distrofia musculară Duchenne
 Fibroza chistică.
 Hipercolesterolemia familială
Terapia genică pentru bolile neereditare
 Forme neereditare de cancere
• Uciderea ţintită a celulelor canceroase
• Inactivarea oncogenelor sau a proteinei codificată de oncogena activată (ex, Herceptin, anticorp monoclonal pt proteina ERBB2 în
cancer de sân).
• Inserţia unor gene supresoare a creşterii tumorale (precum gena TP53 în cancerele ovariene).
 unele boli cardiovasculare.
 unele boli infecţioase (SIDA)

GENETICA UMANĂ Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GENETICA UMANĂ Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

 GENETICA UMANĂ

 2. GENETICA UMANĂ - DISCIPLINĂ FUNDAMENTALĂ, CLINICĂ

 deţine informaţia ereditară .

 Transcripţie - copierea informaţiei genetice corespunzătoare

 Translaţie – decodificarea informaţiei genetice dintr-o moleculă

fiecare individ are o structură genetică unică şi

 bolile genetice = problemă majoră de sănătate publică:

 2. DETERMINISMUL CARACTERELOR FENOTIPICE .

 ereditare (factori genetici);

 multifactoriale (factori genetici + de mediu);

 fiecare individ posedă

 B. OMUL, EREDITATEA ŞI MEDIUL

 NB nu toate bolile genetice sunt ereditare

 unele boli genetice pot fi influenţate de mediu → posibilităţi de profilaxie şi terapie

 B. OMUL, EREDITATEA ŞI MEDIUL

 determinate de interacţiunea ereditate mediu

 numeroase caractere normale:

 boli multifactoriale (B)

 B. OMUL, EREDITATEA ŞI MEDIUL

 efectele agresiunilor exogene influenţate de GENOTIP

 factorii de mediu → Fenocopii:

 DOGMA FUNDAMENTALĂ A GENETICII

ADN ARNm PROTEINĂ

Descifrarea structurii ADN

 Modelul structurii ADN → universal valabil în lumea vie.

 ADN devine nu numai esenţa geneticii ci şi un veritabil simbol

• STRUCTURA PRIMARĂ ŞI SECUNDARĂ A ADN

 Se formează o catenă (lanţ):

 Această catenă = structura PRIMARĂ a ADN - ce deţine informaţia ereditară codificată

Informaţia genetică codificată = secvenţa (ordinea) nucleotidelor → determină ordinea

 “alfabet nucleic” = patru "litere": A, T, G, C

 "cuvinte"de trei litere = triplet sau codon → aminoacid

ATG TGT AAA CCA

 Mutaţia genei → substituţia unui nucleotid → modificarea unui codon * →

 1.2. STRUCTURA SECUNDARĂ a ADN

• răcire bruscă – monocatene separate

 DENATURAREA ŞI HIBRIDIZAREA ADN

 HM folosiţi în diagnostic şi tratament:

• descifrarea secvenţei nucleotidice şi structurii GU (“harta genetică” a omului),

 Reprezintă mai puţin de ... 5 % din GU

Cine face diferenţa dintre OM şi alte specii * ?

diferenţa de 0,1% (3 mil pb) = POLIMORFISM INDIVIDUAL →

 CNP: “copy number repeats” = secvenţe mari de ADN

Numărul, secvenţa şi poziţia acestor markeri polimorfici sunt caracteristice fiecărui

(“Getting Ready for Gene-based Medecine” –

 Structura genelor este foarte complexă - ADN genic:

 b) ADN EXTRAGENIC (75%)

 Funcţii puţin cunoscute:

 (1) ADN EXTRAGENIC NEREPETITIV (60%)

 (2) ADN EXTRAGENIC REPETITIV (40%)

ADN + proteine → (fibre) CROMATINĂ ↓↑

(2). MITOCONDRIILE → 0.5% ADN,

 constitutivă – constantă în structura cromozomilor:

 facultativă – diferită în celule / organisme diferite

 1) Filamentul cu nucleozomi (10nm)

 3) Fibra pliată în bucle laterale (300 nm)

 În profază fibra de cromatină se condensează (20:1) → cromatida

 STRUCTURA SUPRAMOLECULARĂ A CROMATINEI

ADN  FILAMENT  F I B R A  FIBRA  CROMATIDA

 Fiecare cromatidă are o singură moleculă de ADN

 Prin condensarea cromatidei în profază,

 STRUCTURA SUPRAMOLECULARĂ A CROMATINEI

 Fiecare cromozom are o structură internă