Teoria dezvoltării limbajului

Noam Chomsky

Noam Chomsky s-a născut în 1928 în Philadelphia. La 16 ani s-a

înscris la Universitatea din Pennsylvania, plin de entuziasm, dar s-a
plictisit atât de tare, că a fost la un pas de-a renunţa după doi ani. Din
fericire, lingvistul Zelling Harris l-a invitat pe Chomsky să-i urmeze
cursul şi să exploreze astfel noi domenii. Chomsky şi-a dat masteratul
şi doctoratul la Pennsylvania. Noua teorie a lui Chomsky, o
combinaţie între matematică şi lingvistică era atât de diferită de ce
apăruse în domeniu până atunci, încât nu şi-a găsit locul în
departamentele tradiţionaliste ale universităţilor. Singura ofertă de
muncă a venit de la Institutul de Tehnologie Massachusetts (MIT)
(Chomsky, 1977). Chomsky nu a fost numai lingvist ci şi expert în
domeniul afacerilor externe. Mulţi dintre colegii săi academicieni n-au
fost de acord cu politicile sale radicale, dar au recunoscut aproape
unanim realizările sale ca lingvist. A fost recompensat cu numeroase
diplome onorifice şi este considerat în unanimitate una din minţile
strălucite ale timpului nostru.

Teoria învăţării limbajului în baza „depozitului memoriei” formulată

de Brown conform căreia învăţarea limbajului se face prin imitaţie,
copiii îi imită pe adulţi şi astfel achiziţionează un număr mare de
propoziţii şi pe care le stochează în memorie. Atunci când este
necesară verbalizarea unui gând, ei selectează din memorie,
propoziţia adecvată, cea mai apropiată ca sens (Brown & Herrnstein,
1975).
Chomsky a demonstrat că acest punct de vedere este greşit.
Propoziţiile nu se memorează şi reproduc în contexte adecvate ci
construim propoziţii noi adaptate contextului. De exemplu, pe măsură

1
ce scriem un articol, folosim de mai multe ori aceleaşi cuvinte, dar
creăm practic de fiecare dată noi propoziţii. Fiecare dintre noi
procedează la fel când vorbeşte sau scrie. Şi putem face acest lucru
deoarece interiorizăm regulile care dau posibilitatea deciziei asupra
unei propoziţii corecte atât ca sens, cât şi din punct de vedere
gramatical.. Dacă am folosi doar propoziţiile pe care deja le-am auzit
şi memorat, limbajul nostru ar fi foarte limitat. Argumentul lui
Chomsky este că la nivel mintal sunt interiorizate sisteme de reguli şi
cuvinte care ne permit să înţelegem propoziţii pe care nu le-am mai
auzit înainte.
Chomsky s-a orientat pe regulile care stau la baza transformărilor,
reguli similare celor care stau la baza transformării unei afirmaţii într-
o întrebare. De exemplu, putem transforma afirmaţia „Câinele a
muşcat-o pe femeie” în întrebarea „A muşcat-o câinele pe femeie?”.
Chomsky a arătat că regulile transformărilor sunt destul de complexe,
acesta fiind motivul pentru care considera remarcabil faptul că sunt
stăpânite atât de uşor de copii (Chomsky, 1959).
În urma observaţiilor desfăşurate de Chomsky dar şi de Roger
Brown (1973), unul din continuatorii cercetărilor lui Chomsky, putem
observa natura creativă a discursului copiilor. Ei par a nu folosi doar
propoziţii pe care le-au auzit, ci şi propoziţii pe care le inventează,
poate crea propoziţii corecte gramatical, care urmează regulile
sintactice. Putem constata cum copiii pot folosi simultan mai multe
operaţii şi transformări la vârste relativ mici. Copiii ajung să
stăpânească reguli şi proceduri lingvistice complexe, într-un timp

2
foarte scurt. Ei par a stăpânii majoritatea procedurilor gramaticale,
până pe la vârsta de 6 ani şi restul până la pubertate (Brown &
Herrnstein, 1975). Nu putem spune că ei devin conştienţi de regulile
gramaticale, dar dispun de o cunoaştere practică a acestora la un nivel
intuitiv. Copiii au învăţat rapid regulile limbajului lor de bază şi, la
nevoie, cele ale unui limbaj secundar. Chomsky ilustrează această
afirmaţie prin situaţia unui copil mic cu părinţi imigranţi care poate
învăţa o a doua limbă pe străzi, de la alţi copii, cu o rapiditate
uimitoare; iar copilul va vorbi noua limbă la fel de fluent ca şi ceilalţi
copii.
Desigur, vorbirea fiecăruia, inclusiv cea a adulţilor, conţine erori,
lipsuri, începuturi greşite şi fragmente întrerupte. Aceste greşeli sunt
cauzate de factori ca neatenţie, oboseală, lapsusuri de memorie.
Aceste deficituri de performanţă sunt diferenţiate de o competenţă de
bază care este cel mai bine dezvăluita de abilitatea de a face distincţii
între o propoziţie săracă, cu erori şi una bine construită.

Rolul structurilor înnăscute în învăţarea limbajului

În opinia lui Chomsky, performanţele lingvistice ale copilului sunt
prea importante pentru a fi explicate în termenii oricărui tip de
influenţă din mediul extern. Copiii aud doar anumite propoziţii, nu
întotdeauna bine formulate şi cu toate acestea dezvoltă în mod rapid şi
uniform un sistem intrinsec de reguli pentru crearea unui număr
nelimitat de propoziţii. Cunoştinţele lor se extind mult peste
experienţă, ceea ce duce la concluzia conform căreia copiii nu

3
construiesc structuri gramaticale (gramatici) din ceea aud ci în primul
rând în conformitate cu un design intern, un program genetic
(Chomsky, 1972). Problema care se pune este următoarea. Limbajele
variază considerabil de la o cultură la alta, iar limbajul pe care îl
învaţă un copil depinde de cultura în care este crescut. Cum
funcţionează în aceste condiţii un proces înnăscut de învăţare a
limbajului?
În opinia lui Chomsky când copiii stăpânesc o gramatică, sunt
ghidaţi de cunoaşterea unei gramatici universale înnăscute, ei ştiu în
mod automat forma generală a fiecărui limbaj. Dar şi gramatica
universală prezintă unele lipsuri, lasă anumiţi parametri deschişi.
Astfel, copiii au nevoie de informaţii din mediul înconjurător pentru a
stabili aceşti parametrii, pentru a determina ce reguli urmează limbajul
lor particular.
Nu este încă foarte clar faptul cum acest model de stabilire a
parametrilor explică modul în care copiii învaţă gramatica limbajului
lor particular. Deşi caută noi modele pentru a explica aceste lucruri,
Chomsky rămâne fidel teoriei generale a gramaticii universale.
Indiferent de modul în care copiii culeg informaţii privind aspectele
particulare ale gramaticii limbajului lor, ei trebuie să aibă o cunoaştere
înnăscută a formei generale pe care o adoptă toate limbajele. Pe
măsură ce face diverse asocieri de cuvinte, copiii ştiu în mod intuitiv
că anumite combinaţii sunt posibile şi altele nu. În absenţa acestor
cunoştinţe, dacă ar fi trebuit să înveţe gramatica mai întâi din

4
experienţă, copiii nu ar fi putut niciodată stăpâni un sistem gramatical
atât de complex într-un timp atât de scurt.
În opinia autorului, această capacitate a copilului de a învăţa
limbile este specifică speciei şi reprezintă o calitate înalt specializată a
minţii umane. Prin urmare nu se aseamănă cu calitatea de-a învăţa
ştiinţa, muzica, ş.a.m.d., ci are propriul său design genetic.
O altă întrebare care se pune este aceea privind care aspecte ale
limbajului sunt determinate genetic? Acest lucru nu poate fi precizat
cu siguranţă. Chomsky (1957) consideră că suntem probabil dispuşi să
construim limbaje în afara unor anumite constructe, cum ar fi
substantivele şi verbele. În primul rând Chomsky argumentează că
minţile noastre posedă constrângeri întipărite genetic care limitează
regulile pe care le luăm în considerare şi nu ne lasă să pierdem timpul
cu reguli greşite. Copiii ştiu că gramaticile trebuie să fie de un anumit
tip.
O importantă constrângere înnăscută constă în faptul că toate
regulile de transformare trebuie să fie dependente de structură cu care
lucrăm. Astfel, copiii fac economie de timppenztru că nici nu mai iau
în calcul anumite alternative de transformare, dependenţa de structură
fiind un mod înnăscut de a organiza experienţa, nu ceva derivat din
experienţă. Ar fi foarte dificil să testăm afirmaţiile lui Chomsky,
pentru că am avea nevoie de un dosar complet al experienţei
vorbitorului. Dar unele experimente au adus probe care să susţină
teoria lui Chomsky.

5
 În opinia autorului, dependenţa de structură este o constrângere
înnăscuta care restricţionează regulile transformaţionale pe care copii
trebuie să le înveţe. Copii ce cresc în culturi diferite, vor învăţa
diferite reguli transformaţionale, dar ei vor şti în mod automat că toate
regulile trebuie să fie dependente de structură. Chomsky crede că
sarcina lingviştilor este să descopere care principii, cum este
dependenţa de structură, stabilesc limitele acelor reguli pe care le
urmăm în mod automat. Aceste principii ne vor dezvălui multe lucruri
despre natura minţii umane.
Pentru a facilita înţelegerea modului în care transformăm
propoziţiile, Chomsky a introdus conceptele: structură de suprafaţă şi
structură de adâncime. Structura de adâncime este structura de bază pe
baza căreia efectuăm variate operaţii pentru a crea noi propoziţii.
Atunci când a introdus aceste concepte, Chomsky a creat confuzie,
prin urmare a încercat să folosească diferiţi termeni pentru a evita
confuzia, şi s-a gândit chiar să le abandoneze în întregime, dar mulţi
lingvişti le consideră actualmente foarte utile.

Dezvoltarea structurilor gramaticale

Chomsky (1972) nu a studiat el însuşi copiii, astfel că parerile sale
privind dezvoltarea sunt mai degrabă vagi şi inconsistente. Autorul ne
sugerează să plecăm în studiul dezvoltării de la presupunerea că
dezvoltarea este instantanee, copii dezvoltând instant structurile
gramaticale ale adultului. Chomsky realizează de asemenea că,
asemenea oricărui sistem biologic, capacităţile gramaticale se

6
maturizează şi chiar pot trece prin stadii diferite calitativ. Chomsky a
inspirat mulţi cercetători psiholingvişti în studiul detaliat al dezvoltării
limbajului la copii.
S-a constat, în experimente ulterioare că de la naştere, copiii sunt
receptivi la limbajul vorbit. Unele studii filmate au arătat cum aceştia
reacţionează la vorbire cu foarte slabe mişcări ale corpului, iar
mişcările lor variază în funcţie de modul de rostire a sunetelor şi
cuvintelor (Condon si Sander, 1974). Nou-născuţii sunt de asemenea
foarte sensibili la ritmurile şi la creşterile de tonalitate. La aproximativ
o lună de viaţă, copiii încep să gângurească iar pe la şase luni emit de
obicei sunete bolborosite ca „ba,ba,ba” şi „da,da,da” (Sachs, 1976). Le
place să folosească în joacă asemenea sunete, iar bolboroseala lor are
de obicei o calitate muzicală.
Cam pe la un an de zile, copiii încep sa pronunţe cuvinte. Unii
cercetători consideră că prin aceste cuvinte ei exprimă de fapt
propoziţii întregi. De la aproximativ un an şi jumătate, copiii încep să
combine câte două cuvinte şi limbajul lor capătă o structură definită.
Între 2 şi 3 ani, copiii încep să asocieze trei sau mai multe cuvinte,
spunând lucruri precum: „eu face cafea”. Copii vorbitori de limba
engleză urmează de obicei ordinea cuvintelor subiect-verb-obiect, care
este puternic înrădăcinată în structura limbii engleze. Odată ce
copiii încep să asocieze mai multe cuvinte, ei respectă în
transformările realizate dependenţa de structură.
În opinia majorităţii psiholingviştilor, copiii încep de fapt să
formuleze reguli. Ei descoperă de exemplu că regula de formare a

7
timpului trecut, în limba engleză constă în adăugarea sunetului „-ed”,
regulă pe care o aplică în toate cazurile. În mod asemănător, copiii
deduc că regula de creare a pluralului este de a adăuga sunetul „-s”, pe
care apoi o aplică la toată gama de cuvinte.
Adesea psiholingviştii par să caute reguli gramaticale şi sintactice
specifice vorbirii adultului în discursul copiilor. Adepţii tradiţiei
rousseauiste care studiază dezvoltarea sunt interesaţi însă de aspectele
prin care discursul copiilor diferă de cel al adulţilor.
Supraregularizarea oferă discursului copiilor o nota unică. Totuşi,
copiii de fapt suprageneralizează regulile adulţilor. Prin urmare ne
interesează dacă copiii îşi formulează uneori propriile reguli. În urma
cercetărilor, s-a constatat că, în diferite stadii, copiii structurează
formele negative, spre exemplu, în propriul mod.
Între 3 şi 6 ani, gramatica copiilor devine rapid, destul de
complexă, de notat fiind cum copiii încep să facă transformări. Copii
nu stăpânesc toate operaţiile de transformare deodată, şi par a trece
prin mai multe stadii, într-un fel asemănătoare cu cele de respectare a
negaţiilor. De exemplu ei trec printr-o perioada in care spun lucruri
precum: „unde eu pot pune?” si „ce el vrea?”. Ei mută „unde” şi „ce”
în fata propoziţiei, dar lasă restul propoziţiei neschimbat (reţinând
ordinea cuvintelor subiect – verb - obiect). Chiar şi atunci când li se
cere să imite, copiii rămân la propriul lor mod de vorbire.
Deşi copiii stăpânesc o mare parte din regulile gramaticii până la
vârsta de 5 sau 6 ani, unele dintre cele mai complexe transformări sunt
încă dincolo de puterea lor. De exemplu, ei par a avea dificultăţi în

8
ceea ce priveşte diateza pasivă a verbelor până pe la 7 ani (Turner &
Rommetveit, 1967). Între 5 şi 10 ani sunt realizate achiziţii importante
legate de cele mai subtile şi mai complexe abilităţi gramaticale
(Chomsky, 1959).
Aşa cum am indicat, mulţi psiholingvişti acceptă într-o oarecare
măsură principiul universalităţii în procesul dezvoltării. Dovezile sunt
mai puternice pentru fazele de început. Copii de pretutindeni încep
probabil de la stadiul de bebeluş să folosească un cuvânt şi apoi câte
două cuvinte. Stadiul de bebeluş şi structurile de două cuvinte par a fi
legate pretutindeni în lume (Brown & Herrnstein, 1975). Căutarea
universalităţii sintactice după faza de două cuvinte devine foarte
dificilă, şi căutarea dovezilor este o temă de actualitate. Unele dovezi
sugerează că pretutindeni copiii pot iniţial să stăpânească negaţiile în
aceeaşi manieră, şi pot generaliza unele părţi ale discursului (Slobin,
1973, 1985). Până când copii încep să stăpâneasca transformările,
folosesc reguli care diferă de la o limbă la alta. Totuşi, pot exista
constrângeri universale, cum ar fi dependenţa de structură, care
limitează regulile pe care copiii le pot forma.

Teoria învăţării din perspectiva lui Chomsky

Chomsky (1972) sugerează într-un fel că limba este structurată de
copiii înşişi. Auzind numai fragmente ale discursului, ei descoperă
totuşi care sunt regulile, fiind ghidaţi de un simţ înnăscut care priveşte
modul în care ar trebui să arate şi funcţioneze regulile. Teoreticienii
învăţării în schimb, consideră că sursa paternului lingvistic o putem

9
regăsi în mediul social. Limbajul, din punctul lor de vedere, ia naştere
în primul rând din relaţia cu ceilalţi, prin condiţionare operantă sau
prin influenţe modelatoare.

Învăţarea limbajului din perspectiva teoriilor învăţării

Din perspectiva skinneriană, învăţarea limbii începe prin aşa
numitul „noroc al bolborosirii”, teoria „bebble-luck”. Bebeluşii
bolborosesc până când, după încercări repetate, datorită norocului
găsesc un sunet care seamănă cu un cuvânt, şi care în urma întăririlor
din mediu, va fi folosit în continuare. De exemplu ei spun „ta ta” în
prezenţa tatălui iar părinţii se arată încântaţi şi aprobă descoperirea
copilului. Atât Skinner cât şi cei care l-au urmat au recunoscut că o
atât de meticuloasă formare a unui construct ar duce la un proces prea
lent care nu poate explica dezvoltarea atât de rapidă a limbajului.
Astfel ei sunt de părere că, atunci când copii învaţă un comportament
lingvistic specific, pot generaliza rapid cele învăţate la noi situaţii. De
exemplu, un copil care a fost învăţat să formeze pluralul unui cuvânt,
poate trece automat la plural şi alte cuvinte fără antrenament.
Deoarece copiii generalizează, ei construiesc uşor expresii complet
noi, comportament atât de important în opinia lui Chomsky.
Demonstraţii mai clare ale principilor învăţării operante (teoria
skinneriană asupra învăţării) au venit din cercetările de laborator, cele
mai multe realizate pe copii întârziaţi din punct de vedere al
dezvoltării mai ales al dezvoltării verbale. Aceşti copii au fost învăţaţi
pluralele, prepoziţiile, şi alte elemente de gramatică relativ simple, pe

10
care le-au generalizat rapid la situaţii noi (Lovaas, 1977). Nu a fost
însă demonstrat dacă tehnicile operante pot produce ceva asemănător
transformărilor gramaticale complexe.
Unele cercetări au arătat că dimpotrivă, copiii normali ar avea
mari dificultăţi în a învăţa limba pe baza condiţionării parentale
deoarece părinţii nu sunt cei mai buni profesori, ei corectează doar
puţin dintre greşelile gramaticale ale copiilor, încercând să-i
încurajeze pe copii în dezvoltarea lor, astfel că vor da o mai mare
atenţie celor spuse de copii, valorii de adevăr a remarcilor lor. Pe de
altă parte, poate că nu aprobarea părinţilor, ci altă formă de feed-back
constituie întărirea efectivă.
Alte cercetări au vizat învăţarea limbajului semnelor pe maimuţe,
teoreticienii învăţării dorind să demonstreze eficacitatea procedurilor
lor şi să combată astfel afirmaţia lui Chomsky privind învăţarea
limbajului ca tendinţă înnăscută, specifică oamenilor. Rezultatele, în
multe cazuri au fost chiar remarcabile, dar nu se poate afirma că
maimuţele au putut asimila limbajul uman peste capacitatea unui copil
normal de doi ani (Gleitman, 1996). Prin urmare, teoria condiţionării
operante nu a reuşit încă să aducă argumente suficiente pentru
combate poziţia lui Chomsky.
O altă teorie a învăţării care aduce o alternativă la teoria lui
Chomsky este teoria modelelor, a lui Bandura. Autorul recunoaşte că
modelarea nu se bazează întotdeauna pe un proces de imitaţie exactă,
deoarece copiii produc constructe neobişnuite, pe care nu le-au mai
auzit niciodată. Bandura susţine că modelarea funcţionează şi în aceste

11
cazuri sub forma „modelarii abstracte”. Copiii imită regulile pe care
le-au auzit şi le folosesc şi în situaţii noi. Au existat şi unele cercetări
de laborator care au susţinut poziţia lui Bandura.
Chomsky nu a comentat direct teoria lui Bandura, dar ne putem
imagina care ar putea fi răspunsul lui. În lumea reală, modelele pot
uneori exemplifica reguli cu suficientă claritate pentru a putea fi
deduse de copii. Dar, în mare parte, modelele oferă copilului o
configuraţie a discursului care, în mod frecvent este exagerată. Mare
parte din discursul adulţilor este plină de erori, lipsuri. Astfel, deşi
copiii păstrează reguli din discursurile auzite, ei îşi pot formula corect
discursul propriu numai fiind ghidaţi de o înţelegere înnăscută a
regulilor. Astfel, în loc să studiem modelele de comportament, ar
trebui să studiem mecanismele de procesare ale copilului (Crain,
2004).
Unele cercetări au indicat însă că rolul modelelor este mult mai
important decât a crezut Chomsky, astfel dacă discursul adulţilor este
simplu, clar şi corect, copiii îl pot învăţa de la ei. Nu poate fi
formulată o concluzie privind impactul influenţelor modelării. Pe baza
acestor cercetări putem şti doar cât de important este discursul matern.
Acesta poate accelera achiziţiile verbale ale copilului, dar în mod cert
copilul poate învăţa limbajul şi în absenţa acestui discurs.
Pe de altă parte trebuie să luăm în discuţie şi situaţiile în care
copiii creează structuri gramaticale complet diferite de cele ale
adulţilor. De exemplu, am notat mai devreme cum copiii pun iniţial
negaţia la începutul sau la sfârşitul propoziţiei, aspect neîntâlnit la

12
adulţi. Am văzut de asemenea că atunci când copiii încep să facă
transformări, spun lucruri precum „Unde eu pot pune?” (păstrând
ordinea subiect – verb -obiect). Copiii vorbesc astfel dar nu şi adulţii.
În mod ironic, Chomsky şi adepţii săi au minimalizat importanţa
structurilor unice ale copiilor, subliniind în schimb achiziţia timpurie a
gramaticii adulţilor. Dar, structurile unice ale copiilor sugerează de
asemenea cum copiii nu doar imită regulile adulţilor, ci îşi şi
organizează discursul într-un mod propriu.
Am discutat până acum punctele de vedere ale lui Chomsky şi ale
environmentaliştilor asupra dobândirii limbilor tradiţionale, îndeosebi
a limbii engleze. Lingvistul Derek Bickerton (1984, 1999) a cărui
poziţie teoretică este apropiată de a lui Chomsky, consideră că putem
de asemenea învăţa foarte multe despre achiziţia limbajului din studiul
“pidginilor” şi al “creolelor”.
Un „pidgin” ia naştere când adulţi cu diverse backgrounduri
lingvistice vin în contact, cum a fost cazul indivizilor de pe plantaţiile
de sclavi. Pentru a comunica, muncitorii au dezvoltat „pidgini”,
combinaţii de cuvinte prescurtate, cărora le lipseau multe calităţile
gramaticale. De exemplu, „pidginilor” le lipseau regulile
transformaţionale.
„Creole-le” apar când o populaţie transformă un pidgin nativ într-o
gramatică completă, elegantă. Dar, în opinia lui Bickerton (1999),
copiii şi nu adulţii reuşesc acest lucru. Bickerton sublinia că „creole-
le”sunt foarte similare în diverse zone ale lumii, prin urmare putem
conchide că în construirea lor, copiii se bazează pe un design, o

13
gramatică universală. Astfel, autorul recomandă lingviştilor care vor
să studieze gramatica universală, studiul „creole-lor”.
O altă consideraţie a aceluiaşi autor este aceea că, pretutindeni copiii
vorbesc ceva asemănător gramaticii creole-lor, înainte de a-şi ajusta
limbajul la cel al adulţilor. Dacă Bickerton ar avea dreptate, modelarea
nu ar putea explica într-adevăr dezvoltarea gramaticii creole.

Chomsky versus Piaget

Cu toate că teoria lui Chomsky s-a îndreptat iniţial împotriva
environmentaliştilor, autorul a discutat de asemenea şi diferenţele
dintre teoria sa şi cea a lui Piaget. În fapt, cei doi s-au întâlnit în 1975
pentru o serie de dezbateri (Piatelli – Palmarini, 1979).
Teoriile celor doi autori, Piaget si Chomsky au multe in comun. În
opinia celor doi, copiii nu sunt modelaţi de mediul extern, ci creează
spontan structuri mentale. Dar punctul de vedere al lui Chomsky este
mult mai nativist decât cel al lui Piaget. Chomsky considera că,
receptând un input minim, copiii creează automat forme gramaticale
în conformitate cu designul genetic. Piaget în schimb, acorda mai
puţin credit dezvoltării determinate genetic. Din punctul său de
vedere, structurile cognitive iau naştere pur şi simplu din propriile
eforturi ale copilului de a face faţă lumii şi de a-i da acesteia un sens.
O altă diferenţă se referă la specificitatea şi autonomia dezvoltării
structurilor gramaticale. Pentru Chomsky, limbajul este o facultate
mentală înalt specializată, care se dezvoltă independent de alte forme
de cogniţie. Piaget şi precursorii săi văd în schimb limbajul ca fiind

14
mai strâns legat de dezvoltarea cogniţiei generale. De exemplu,
Sinclair (1971) susţine ca relaţiile gramaticii de bază subiect – verb -
obiect se bazează de fapt pe realizări senzorio-motorii. La început,
bebeluşii nu fac distincţii între ei, acţiunile lor şi obiecte. La finalul
perioadei senzorio-motorii, copiii caută obiectul lipsă, implicând o
diferenţiere între ei, acţiuni şi obiecte.
Piaget sugerează de asemenea faptul că limbajul este legat de
cogniţie şi în alte perioade. El notează de exemplu că, sunt folosite
simboluri lingvistice (cuvinte) cam în acelaşi timp cu utilizarea
simbolurilor non-lingvistice, cum ar fi acţiunea de reprezentare a
obiectelor lipsă. De aceea, se pare că limbajul ia naştere ca parte a
unui proces simbolic mai general. Piagetienii susţin, în completare, că
abilitatea de a utiliza transformări lingvistice necesită dezvoltarea unor
operaţii concrete. Până la acel moment, copiii nu pot înţelege complet
transformările pasive, pentru că nu dispun de operaţii reversibile. în
viziunea lui Piaget, operaţiile concrete sunt necesare pentru a face
posibile transformările lingvistice.
Piagetienii susţin prin urmare că dezvoltarea limbajul este strâns
legată de dezvoltarea cogniţiei generale. Totuşi, Piaget (1983)
sugerează că între 2 şi 6 ani (perioada preoperaţională), gândirea este
în principal ilogică şi nesistematică, dar, pe de altă parte, aceasta este
perioada în care achiziţionarea limbajului este rapidă, chiar
impresionantă. Nu putem preciza dacă achiziţionarea limbajului se
bazează pe logică sau pe alte forme de cogniţie, dar totuşi pare

15
improbabil ca dezvoltarea limbajului să fie complet diferită de alte
activităţi cognitive, cum sugera Chomsky.

Considerente privind educaţia

În opinia lui Chomsky, copiii învaţă sistemul gramatical aproape
în întregime singuri. Au nevoie doar să audă limbajul vorbit şi îl vor
stăpâni. Din aceste considerente, Chomsky nu propune un program
educaţional special.
Munca sa are însă o mare valoare practică. Ne poate ajuta în
principal să ne schimbăm atitudinile şi să ne aprofundăm aprecierile
privind intelectul şi dezvoltarea copiilor. Profesorii care iau în
considerare realizările lingvistice ale copilului, vor realiza cât de lipsit
de importanţă este să se focalizeze asupra lipsurilor copilului. Orice i-
ar lipsi copilului, este infim comparativ cu sistemul gramatical
complex pe care îl stăpâneşte.
În ciuda celor demonstrate de Chomsky, mulţi psihologi nu pot
accepta posibilitatea că un copil poate învăţa limbajul pe cont propriu.
Ei sunt de părere că depinde de noi, ca adulţi să-i învăţam pe copii
structurile gramaticale şi de vorbire adecvate. De exemplu Bandura
(1977) era de părere că trebuie să corectăm suprageneralizările
copiilor. Chomsky sugerează cu totul altceva. Copiii nu fac decât să
caute şi să sublinieze regulile, ceea ce va duce în cele din urmă la
achiziţionarea unei gramatici corecte. Ar fi prin urmare greşit să
intervenim în acest proces. Prin corectarea greşelilor copiilor, nu

16
facem altceva decât să le creăm o stare de confuzie şi să le subminăm
încrederea. Ei îşi vor corecta singuri greşelile în timp.
Cu toate afirmaţiile lui Chomsky, mulţi psihologi şi educatori
continuă să caute noi căi de facilitare şi accelerare a învăţării vorbirii
la copii. Unele astfel de eforturi se referă la folosirea imitaţiilor
extinse. Alţi autori sunt interesaţi de extinderea vocabularului copiilor
şi în acest caz rezultatele sunt mai clare. Hart si Risley (2003) au
descoperit ca părinţii care vorbesc mult cu copiii lor, pot accelera
dezvoltarea vocabularul copiilor până pe la vârsta de trei ani. Aceste
câştiguri sunt asociate şi cu IQ-uri şi note mai bune în şcoala primară.
Pe baza acestor descoperiri multe autorităţi, inclusiv Academia
Americana de Pedriatie, încurajează părinţii să vorbească cât mai mult
cu copiii lor (Camp, 2002). Dar acest „părinte vorbareţ” poate crea şi
unele probleme. Copiii mici sunt dornici să exploreze lumea lor non-
verbal, prin propriile simţuri şi nu ar trebui întrerupţi de părinţii
dornici de a le denumi şi explica obiectele respective. Schachtel
aprecia că poeţii şi artiştii încearcă să recapete prospeţimea copilăriei,
impresiile non-verbale, prin urmare ar trebui să le dăm copiilor noştri
dam copiilor şansa de a experimenta.
În general, lecţia pe care o desprindem din operele lui Chomsky ar
fi că de vreme ce copiii stăpânesc independent un sistem dificil de
reguli gramaticale, ar trebui să le respectăm eforturile lor
independente. Nu este de dorit din partea noastră o încercare de a
structura învăţăturile copiilor, pentru că aceasta ar conduce probabil
numai la pierderea încrederii în propriile lor intuiţii. Deşi este bine să

17
vorbim cu copiii, într-un mod cât mai agreabil, nu este necesar să
facem ceva care să le submineze explorările lor non-verbale sau care
să le deprecieze imensele lor reuşite lingvistice.

Consideraţii finale
Remarcabil la Chomsky, care poate fi considerat mai mult un
lingvist sau un filosof decât un psiholog, este că a reuşit să
impulsioneze în aşa mare măsură cercetările psihologice. Amploarea
acestor cercetări este un testament al importanţei ideilor sale.
Printre principalele aspecte desprinse din opera lui Chomsky se
numără gramaticile generative, descrise în cele de mai sus. Teoria
nativistă a lui Chomsky mai cuprinde însă şi alte arii posibile de
investigare (Johnson & Newport, 1989). Unele cercetări au explorat
posibilitatea existenţei unei perioade optime pentru achiziţia
limbajului, în concordanţă cu dezvoltarea neurologică. Odată ce
creierul a ajuns la un anumit nivel de maturizare, în perioada
pubertăţii, achiziţiile verbale vor fi mai greu de realizat decât anterior
acestei vârste. În mod similar, copiilor le este mai uşor să asimileze o
a doua limbă înainte de pubertate. Sunt dovezi care confirmă că o
perioadă critică pentru învăţarea rapidă a unei a doua limbi se termină
înainte de pubertate, probabil în jurul vârstei de 7 ani.
Mai sunt multe de cercetat plecând de la aceste ipoteze, dar putem
observa cum teoria înalt biologizantă a lui Chomsky a inspirat multe
cercetări. De altfel criticile ce-i pot fi aduse lui Chomsky sunt
majoritatea din perspectiva psihologiei dezvoltării.

18
 În primul rând, Chomsky a susţinut structurile genetice,
preexistente, preformate. Aprecierile sale privind emergenţa spontană
a gramaticilor sună ca şi când copiii ar fi adulţi în miniatură din
perspectiva limbajului. De altfel, Chomsky a inspirat cercetări care
încearcă să găsească structuri lingvistice adulte în vorbirea copiilor.
Acestea pot fi utile, dar din perspectiva psihologiei dezvoltării, ar
trebui acordată mai multă atenţie ca, vorbirea copiilor, asemenea
gândirii acestora, să aibă o calitate în sine, să reprezinte ceva pe cont
propriu şi să trebuiască studiată separat de vorbirea sau gândirea
adulţilor (Crain, 2004).
O altă critică adusă din perspectiva dezvoltării este cea a lui
Werner. Chomsky consideră că structurile gramaticale şi astfel
vorbirea pot fi studiate independent de alte procese psihologice. El
chiar sugerează că aşa ar trebui procedat, de vreme ce biologii
studiază organele independent. Biologii recunosc că organele şi
sistemele se dezvoltă din configuraţii globale mai primitive, aspect
care ar putea fi valabil şi pentru limbaj. Putem să nu fim de acord cu
Piaget care susţinea că dezvoltarea limbajului se bazează pe achiziţii
senzorio-motorii şi cognitive anterioare, dar trebuie totuşi să luăm în
calcul modalităţile în care limbajul este conectat cu diverse acţiuni,
emoţii, percepţii.
Anterior lui Chomsky, alţi autori printre care şi Montessori, au
arătat dezvoltarea limbajului merită o atenţie deosebită deoarece copiii
reuşesc atât de timpuriu să stăpânească reguli atât de complexe, dar

19
odată cu Chomsky (1983) a început să devină mai explicită natura
acestor reguli care nu fuseseră studiate corespunzător până atunci.

20