2.3.2.

Strategii de mentenanţă

Strategia de mentenanţă este o componentă importantă a sistemului de

AM. În această etapă a AM trebuie clasificate activele în funcţie de importanţa
acestora în lanţul producerii, transportului şi distribuţiei energiei electrice pentru
a putea implementa o strategie de mentenanţă adecvată, cu scopul minimizării
costurilor de mentenanţă, a echipamentelor.
Strategiile de mentenanţă au evoluat de-a lungul timpului, de la
mentenanţa corectivă, bazată pe intervenţia post-defect, la mentenanţa
preventivă, bazată pe timp, la mentenanţa bazată pe stare, pe fiabilitate,
respectiv pe risc, [11], [17], [34], [36], [41], [63].
O evoluţie în timp a strategiilor de mentenanţă este prezentată în
Fig.2.4,

Mentenanţă bazată Mentenanţă

Mentenanţă Mentenanţă Mentenanţă
pe criterii centrată pe
corectivă bazată pe stare bazată pe risc
predeterminate fiabilitate

Timp

Fig.2.4. Evoluția strategiilor de mentenanță în timp

Mentenanţa se defineşte ca fiind „ansamblul tuturor acţiunilor tehnice

și organizatorice care se execută asupra instalaţiilor şi componentelor acestora
pentru menţinerea sau restabilirea capacităţii de a-şi îndeplini funcţia pentru
care au fost proiectate”, [96].
Scopul mentenanţei este deci menţinerea stării tehnice a echipamentelor
la un nivel care să le permită îndeplinirea funcţiilor pentru care au fost
proiectate, pentru un timp cât mai îndelungat. Totodată se urmăreşte reducerea
numărului de avarii care conduc la scoaterea din funcţiune a echipamentelor.
Necesitatea reducerii costurilor pe întreaga durată de viață a activului a
determinat gruparea conceptelor de mentenanţă în funcție de momentul
producerii defectelor. Astfel, aceste concepte de mentenanță pot fi grupate
înainte și după momentul producerii defectului, Fig.2.5.
16 Managementul echipamentelor electrice

Strategii de mentenanţă
Înaintea producerii defectului După producerea defectului

Mentenanță bazată pe risc

Mentenanţă bazată pe fiabilitate

Mentenanţă preventivă Mentenanţă

corectivă
Mentenanţă Mentenanţă bazată pe
bazată pe stare criterii predeterminate

Fig.2.5. Strategii de mentenanţă

Mentenanţa corectivă reprezintă ansamblul lucrărilor de mentenanţă

care se efectuează în scopul readucerii activului (staţie de putere, instalaţie
echipament electric) în stare de a-şi putea îndeplini funcţiile pentru care a fost
proiectat după producerea unui defect sau după o întrerupere voită a misiunii
activului atunci când este iminentă producerea unui defect, [96].
Mentenanţa preventivă reprezintă ansamblul lucrărilor de mentenanţă
care se efectuează la intervale de timp periodice sau corespunzătoare unor
criterii predeterminate, respectiv în funcție de starea tehnică reală a
echipamentelor electrice. După cum se poate observa acest tip de mentenanţă
poate fi de două tipuri: mentenanţă bazată pe criterii predeterminate sau
mentenanţă bazată pe stare și urmăreşte să garanteze durată de viaţă a activului.
Mentenanţa bazată pe criterii predeterminate (MBCP) reprezintă
ansamblul lucrărilor periodice executate indiferent de starea tehnică constatată a
echipamentelor electrice, prin care se menţin/restabilesc performanţele acestora.
Acest tip de mentenanţă se efectuează, de obicei, după criteriul interval de timp.
În cazul echipamentelor de comutaţie (întrerupător, separator) pe lângă criteriul
interval de timp, mentenanţa preventivă este efectuată și după anumite criterii
cum ar fi: numărul de manevre, frecvenţa comutaţiilor la scurtcircuit, numărul
de comutaţii la scurtcircuit.
Bazat pe aceste criterii este prevăzut un plan de inspecţii şi revizii al
întrerupătorului care cuprinde: inspecţia vizuală (lunară şi anuală); inspecţia
extinsă (după 1000 de manevre sau după 3 ani); revizia (după 2000 manevre sau
6 ani în serviciu), [88].
MBCP este strategia de mentenanţă curentă folosită în companiile de
electricitate.
MBCP poate preveni multe defecţiuni, dar totodată poate provoca
întreruperi inutile, cheltuieli cu operatorii, risipă de bani şi timp, în cazul în care
intervalul de mentenanţă este prea mic. Dacă intervalul de mentenanţă este prea
mare pot să apară defecte neaşteptate pe durata acestuia.
 2. Sistem de management al echipamentelor electrice 17
Mentenanța bazată pe stare (MBS) reprezintă ansamblul activităţilor
de determinare/prognozare a stării tehnice a echipamentelor electrice şi a
lucrărilor de menţinere/restabilire a performanţelor, care rezultă ca necesare în
urma desfăşurării acestor activităţi.
MBS este mentenanţa care are drept scop de a elimina activităţile de
mentenanţă inutile şi de a acţiona asupra echipamentelor atunci când un
parametru monitorizat nu se află în limitele prevăzute de producător. Strategia
mentenanţei bazată pe cunoaşterea stării trebuie să fie bine stabilită şi
implementată pentru a reduce semnificativ costul mentenanţei prin reducerea
activităţilor de mentenanţă care nu sunt necesare. Folosirea acestui tip de
mentenanţă reduce riscul defectării totale a echipamentului, deoarece se va şti
momentul în care operatorul trebuie să intervină asupra unei componente a
acestuia.
Un program de MBS constă în trei etape, [17], [48], [80]:
➢ achiziţia de date (colectarea de informaţii), pentru a obţine datele
relevante despre sănătatea sistemului;
➢ prelucrarea datelor (informaţiilor), pentru a filtra şi analiza datele în
vederea unei mai bune înţelegeri şi interpretări a acestora;
➢ luarea deciziei în legătură cu activitățile de mentenanţă.
Mentenanţa centrată pe fiabilitate (MCF) reprezintă ansamblul de
acţiuni şi măsuri realizate cu scopul de a stabili programul şi conţinutul
lucrărilor de mentenanţă preventivă ce trebuiesc executate pentru a menţine şi
eventual restabili, atunci când este necesar, starea tehnică a unui echipament,
instalaţie, utilizând analize ale modurilor de defectare, analize de siguranţă,
analize funcţionale etc.
Scopul fundamental al MCF este de a păstra funcţia sau funcţionarea
unui sistem cu un cost rezonabil. MCF poate fi definită ca o combinaţie optimă
de strategii de mentenanţă ce urmărește reducerea riscului defectării sistemului.
Mentenanţa centrată pe fiabilitate nu ia în considerare numai starea
componentelor sistemului, ci ia în considerare inclusiv impactul asupra
performanţei sistemului. MCF permite pe lângă evaluarea priorităţilor
activităților de mentenanţă și o ierarhizare a activităţilor de înlocuire şi
retehnologizare, deoarece în cazul echipamentelor defecte se pune întrebarea
dacă este mai economic realizarea mentenanţei sau ar trebui înlocuit
echipamentul.
Mentenanţa bazată pe risc reprezintă ansamblul lucrărilor de
mentenanţă preventivă, în vederea minimizării riscului de defectare, stabilite pe
baza unui volum mare de monitorizări și presupune cunoaşterea evoluţiei
parametrilor echipamentelor importante, a caracteristicilor şi performanţelor
elementelor componente ale echipamentelor, a costurilor de înlocuire a
echipamentului propriu-zis şi a elementelor componente, precum şi a costurilor
asociate.
18 Managementul echipamentelor electrice

Aplicarea acestui tip de mentenanţă presupune existenţa unei baze de

date privind :
➢ performanţele echipamentelor;
➢ evoluţia parametrilor în exploatare;
➢ monitorizările şi diagnosticările echipamentelor;
➢ evidenţa evenimentelor la fiecare echipament important (transformator,
întrerupător, linie, bobină de compensare etc.);
➢ costul întreruperilor în alimentarea cu energie electrică în funcţie de
natura consumatorilor.

2.3.3. Managementul riscului

Riscul este definit ca fiind probabilitatea de apariţie a evenimentelor cu

consecinţe nefavorabile. Riscul este o noţiune ataşată nonfiabilităţii sau
nonsecurităţii și reprezintă o măsură/consecinţă a efectelor acesteia. Riscul are
deci două componente, [29], [30]:
➢ probabilitate de a se realiza;
➢ consecinţă economică, evaluabilă sau nu.
Managementul riscului este o componentă importantă în cadrul
sistemului de asset management făcând parte din procesul de luare a deciziei cu
privire la echipamentele electrice.
În vederea participării la procesul de luare a deciziilor, în cadrul
managementului riscului se parcurg următoarele etape, [35]:
➢ identificarea riscurilor şi analiza expunerii la pierderi;
➢ dezvoltarea strategiilor de management al riscului;
➢ dezvoltarea şi implementarea tehnicii (lor) de management al riscului;
➢ măsurarea şi monitorizarea performanţei;
➢ îmbunătăţirea procesului de management al riscului.
Managementul riscului identifică şi analizează riscul potenţial asupra
unui activ pe întreaga durată a vieţii acestuia. Aceste riscuri pot fi sub forma de,
[29], [61], [70]:
➢ riscuri economice;
➢ riscuri de siguranţă în alimentare;
➢ riscuri de mediu;
➢ riscuri cu privire la calitatea furnizării energiei electrice;
➢ risc reputaţional;
➢ risc de vulnerabilitate.
Diferitele categorii de consecinţe ale riscului diferă în ceea ce priveşte
impactul lor asupra luării deciziei. Astfel, impactul riscului poate fi clasificat
în:
➢ impactul local - reprezentând impactul datorat componentelor care
determină defecte sau incidente la nivelul echipamentului;
 2. Sistem de management al echipamentelor electrice 19
➢ impactul asupra sistemului - reprezentând impactul la apariţia defectelor
în componente sau subsisteme care afectează părţi extinse ale sistemului de
producere, transport şi distribuţie al energiei electrice;
➢ impactul asupra companiei - reprezintă riscurile care au impact asupra
performanţelor companiei. Astfel, impactul asupra performanțelor companiei
poate fi ca o consecinţă a unui impact local sau asupra sistemului, respectiv din
cauza unui incident independent de companie.

2.4. Ciclul de viață al unui activ

Într-o companie de electricitate există numeroase resurse,aceste tipuri

de resurse sunt: materiale, financiare, umane şi informaţionale.
Resursa materială (activul) este considerată a fi nucleul (motorul)
funcţionării în condiţii de eficienţă, calitate şi siguranţă a serviciilor oferite de
către o companie de electricitate şi poate fi privită ca element de valoare şi ca
element fizic și anume:
➢ ca element de valoare activul reprezintă beneficiile economice, tehnice
şi sociale pe care ar putea să le aducă acesta (prin gestionarea şi funcţionarea
corectă) asupra activităţilor companiei şi asupra veniturilor dobândite;
➢ ca element fizic al unei companii electrice, activul este definit ca fiind
orice echipament electric (de exemplu: transformator, întrerupător, separator,
cablu etc.) care aparţin acesteia.

2.4.1. Etape ale ciclului de viață al unui echipament electric

Activele companiilor de electricitate, luate ca elemente fizice, ar trebui

să poată funcţiona în condiţii normale o perioadă îndelungată de timp, astfel
încât trebuie să se acorde o atenţie deosebită tuturor activităţilor care au ca scop
menţinerea în funcţionare a acestora.
Este important de a analiza activul în toate etapele ciclului de viață,
pentru a lua o decizie în legătură cu acesta. În Fig.2.6 sunt prezentate etape ale
ciclului de viață ale unui activ și anume, [19], [49]:
➢ etapa de planificare care reprezintă identificarea nevoii unui activ nou;

Planificare

Scoatere din Achiziţionare

funcţiune
Exploatare şi
mentenanţa
20 Managementul echipamentelor electrice

Fig.2.6 Ciclul de viaţă al unui activ

➢ etapa de achiziţie, atunci când necesitatea introducerii activului a fost

stabilită în etapa de planificare, iar acesta este achiziţionat;
➢ etapa funcţionării şi mentenanţei, atunci când activul este în
funcţionare. Aceasta etapă implică monitorizarea activului pentru cunoaşterea
stării tehnice şi implementarea activităţii de mentenanţă corespunzătoare
menţinerii în funcţionare a acestuia;
➢ etapa scoaterii din funcţiune, atunci când activul nu mai poate
funcţiona corect, fiind depășit fizic și moral, acest lucru implicând găsirea unor
soluţii noi pentru înlocuirea acestuia.

2.4.2. Stări ale activului pe durata ciclului de viață

Putem avea cinci situaţii diferite în legătură cu starea tehnică a

echipamentului electric la un moment dat, astfel:
➢ funcţionare, reprezentând starea normală de funcţionare pentru care un
activ este achiziţionat;
➢ reparare, constă în intervenţii minore asupra echipamentului, după
apariţia unui defect;
➢ modernizare, reprezentând situaţia în care compania electrică trebuie să
ia o decizie de îmbunătăţire majoră asupra echipamentelor pentru a îmbunătăţi
performanţele afacerii;
➢ relocarea reprezintă mutarea unui echipament electric dintr-o locaţie în
alta;
➢ înlocuire, reprezentând incapacitatea realizării funcţiilor pentru care
echipamentul a fost pus în funcţiune şi necesitatea înlocuirii cu un echipament
nou, performant pentru îndeplinirea aceloraşi funcţii.
Într-o companie de electricitate se va cuantifica starea tehnică a
echipamentelor pe baza datelor istorice şi în timp real pentru a se putea lua
decizia de mentenanţă, respectiv pentru ierarhizarea activităţilor de mentenanţă.

2.4.3. Costul ciclului de viață

Metodele de control şi încercările realizate de constructor la fabricarea

echipamentelor electrice şi cele realizate de beneficiar la punerea lor în
funcţiune sunt bine definite şi aplicate în mod curent.
Se pune însă problema că odată ce echipamentele electrice au fost
montate în exploatare să se cunoască cum să se realizeze o mentenanţă cu un
preţ de cost cât mai scăzut, cu un risc minim de defectare şi cu o durată de
întrerupere redusă. Răspunsul la o asemenea întrebare se obţine prin apelarea la
 2. Sistem de management al echipamentelor electrice 21
monitorizarea şi diagnosticarea stării tehnice a echipamentelor, cu ajutorul
sistemelor de monitorizare şi tehnicilor de diagnosticare.
În cazul monitorizării sunt de urmărit următoarele obiective, mai
importante, [6], [56] :
➢ asigurarea informaţiilor privind starea şi exploatarea echipamentului;
➢ trimiterea de semnale de atenţionare pentru prevenirea defectărilor
echipamentului;
➢ suport în realizarea mentenanţei şi managementul ciclului de viaţă;
➢ realizarea unei exploatări optime a echipamentului;
➢ reducerea timpilor şi a costurilor testelor de validare - certificare.
În Tab.2.2 sunt prezentate relaţiile dintre componentele principale ale
ciclului de viaţă şi obiectivele mai importante ale monitorizării.
Dorinţa utilizatorilor, din punct de vedere economic, este reducerea la
minimum posibil a costului duratei ciclului de viaţă (CDV) al activului, cost de
obicei reprezentat prin ecuaţia:

CDV = CI + CM + CN + CE , (2.1)

unde: CI este costul de instalare în care este cuprins şi costul sistemului de

supraveghere şi diagnosticare, CM - costul intervalelor de mentenanţă
programate (preventivă), CN - costul mentenanţei neprogramate (corective), CE
- costul datorat exploatării în serviciu.

Tab.2.2 Relaţiile dintre componentele ciclului de viaţă şi obiectivele monitorizării

Ciclul de viaţă
Scoaterea
Obiectivele Mentenanţă
Instalare Exploatare din Reparare
monitorizării preventivă
exploatare
Starea echipamentului *
Prevenirea defectării * *
Suport în mentenanţă * *
Exploatarea optimă *
Teste de certificare *

Pentru un echipament de comutaţie (întrerupător) mentenanţa

programată este efectuată după anumite criterii cum ar fi: frecvenţa comutaţiilor
la scurtcircuit, numărul de comutaţii la scurtcircuit şi durata serviciului.
În cadrul acestor activităţi de mentenanţă, în cele mai multe cazuri se
constată că starea tehnică a echipamentului este în general bună şi că operaţiile
de repunere în funcţionare sunt în general limitate. Folosirea sistemului de
monitorizare şi diagnosticare va da o informaţie mai precisă asupra gradului de
uzură a echipamentului, ceea ce va permite reducerea frecvenţei intervenţiilor şi
deci diminuarea costului mentenanţei programate, [11].
22 Managementul echipamentelor electrice

Sistemul de monitorizare şi diagnosticare poate, de asemenea, influenţa

costul mentenanţei corective necesară după apariţia unui defect. Acest lucru
poate fi obţinut prin diferite căi şi anume:
- dacă sistemul semnalizează o anomalie care nu reprezintă un pericol imediat,
se pot lua măsurile necesare pentru scoaterea de sub tensiune a elementului
defectabil asigurând continuitatea în alimentarea cu energie a consumatorilor,
iar intervenţia asupra elementului se va face când costul este minim;
- dacă un defect survine în timpul serviciului, sistemul de monitorizare şi
diagnosticare permite modificarea condiţiilor de exploatare pentru a limita
consecinţele defectării şi pentru a reduce timpul necesar localizării defectului.
De asemenea, sistemul de monitorizare şi diagnosticare poate avea o
influenţă directă şi asupra costului de exploatare în serviciu. Un exemplu îl
constituie trecerea de la supravegherea instalaţiilor cu personal la modul de
supraveghere fără personal, caz în care rezultă economii datorate cheltuielilor
cu personalul de exploatare.

2.5. Concluzii

Companiile de producere, transport şi distribuţie a energiei electrice au

o bază însemnată de echipamente (întrerupătoare, transformatoare, cabluri etc.)
care trebuie să fie administrată. Astfel, se accentuează nevoia de a introduce noi
concepte care să reducă riscul de defectare a echipamentelor din cadrul
companiilor de electricitate, prin implementarea unor strategii bazate pe analize
multicriteriale, tot mai complexe, care în final sa conducă la:
➢ creşterea siguranţei în funcţionare;
➢ asigurarea continuităţii în alimentarea cu energie;
➢ minimizarea pierderilor din sistem;
➢ satisfacerea calitativă a consumatorilor.
Se ajunge astfel la necesitatea realizării unei singure structuri de analiză
şi decizie pentru managementul echipamentelor electrice. Această structură,
sistem de asset management, se poate realiza datorită progreselor înregistrate în
domeniul tehnologiilor informaţiei şi va cuprinde ca activităţi principale pe cele
de monitorizare a stării tehnice, de alegere a strategiei de mentenanţă, respectiv
managementul riscului.
Managementul echipamentelor electrice trebuie să fie astfel realizat
încât beneficiile de natură economică obţinute să fie maxime. Acest lucru
implică ca la baza luării deciziilor să se ţină seama de criterii de natură tehnică,
socială, respectiv economică.
În cadrul managementului echipamentelor electrice se poate obţine o
îmbunătăţire a eficienţei activităţilor prin:
➢ procurarea echipamentelor cu mentenanţă redusă;
➢ elaborarea de strategii pe ciclul de viaţă pentru a optimiza costurile pe
întreaga durată de viață;
 2. Sistem de management al echipamentelor electrice 23
➢ utilizarea instrumentelor de management al riscului pentru a stabili
prioritățile în ceea ce privește investiţiile destinate reducerii riscurilor legate de
securitate, fiabilitate şi mediu, cu micșorarea costurilor;
➢ utilizarea strategiei de mentenanţă centrată pe fiabilitate;
➢ efectuarea de lucrări eficiente şi optimizarea lanţului de aprovizionare;
➢ utilizarea tehnologiilor noi;
➢ informarea asupra celor mai bune practici în managementul activelor şi
implementarea acestora.