ZONELE DE ACŢIUNE ALE SISTEMELOR DE AUTODIRIJARE (SAD)

DIN RACHETE. PROBABILITATEA LOVIRII ŢINTEI

PE PORŢIUNEA DE AUTODIRIJARE

3.1. Dependenţa lovirii ţintei de caracteristicile împrăştieirii

pe porţiunea de autodirijare a rachetei

Porţiunea traiectoriei de zbor a rachetei pe care ea execută autodirijarea la ţinta

interceptată se numeşte porţiunea de autodirijare. Capacitatea rachetei navale de a ajunge la
ţinta interceptată de către capul de autodirijare se numeşte precizie.
Deoarece asupra mişcării rachetei pe porţiunea de autodirijare influenţează diferiţi
factori aleatorii, atunci însuşi faptul lovirii ţintei este un eveniment aleatoriu. De aceea,
capacitatea rachetei de a ajunge la ţinta interceptată poate fi analizată în sens probabilistic. În
acest sens, măsura preciziei este reprezentată prin probabilitatea de lovire a ţintei de către
rachetă pe porţiunea de autodirijare, Pad .
Pentru calculul Pad trebuie cunoscută de legea de împrăştiere a rachetei pe porţiunea
de autodirijare. Presupunând că această lege este legea normală de distribuţie de forma:

 y  y 2   z  z 2 
 2  2 2
2  E
 ad y Ead z 

f  y, z   e
 Ead y Ead z

atunci, Pad se poate determina cu formula:

 2 2
2  y y  zz  
  
 2  2
 Ead 2
Ead 
Pad  PH  PV   f  y, z  dy dz   e  y z  dydz (3.1)
  Ead y Ead z 
 Sad  
 Sad 
unde: PH , PV - probabilităţile de lovire pe orizontală şi pe verticală;
Ead y , Ead z - abaterile medii ale rachetei de la traiectoria medie pe porţiunea de
autodirijare în momentul apropierii de ţintă;
y , z - aşteptarea matematică a coordonatelor punctului de pe ţintă, urmărit de capul
de autodirijare;
S ad - suprafaţa spaţiului expus al ţintei în momentul apropierii rachetei de ţintă.
Spaţiul expus al ţintei  S ad  este format de proiecţia ţintei pe planul perpendicular pe
traiectoria de zbor al rachetei în momentul întâlnirii ei cu ţinta.
De regulă, spaţiul expus are o configuraţie complexă şi, de obicei, pentru simplificarea
calculelor, se aproximează cu unul sau mai multe dreptunghiuri.
Mărimea probabilităţii de lovire într-un dreptunghi se calculează, de regulă, cu
ajutorul tabelului funcţiei reduse Laplace, conform formulei:
 
1  ˆ  0,5 L  y  ˆ  0,5L  y    ˆ  0,5 H  z  
ˆ  0, 5H  z

Pad        (3.2)
4   Ead y   Ead     Ead   Ead 
    y   z   z 
 Dacă ţinta se aproximează cu câteva dreptunghiuri, atunci Pad se calculează prin
suma probabilităţilor de lovire în fiecare al i-lea dreptunghi, aşa cum se prezintă în fig. 3.1.
k
Pad   Padi  P1  P2    Pi    Pk .
i 1

Fig. 3.1. Aproximarea ţintei prin dreptunghiuri, pentru calcul Pad

După cum se observă în fig. 3.1, probabilitatea de lovire în cazul autodirijării depinde
de erorile medii, poziţia centrului de împrăştiere în raport cu ţinta şi mărimea suprafeţei
expuse de ţintă. Suplimentar, asupra Pad influenţează şi caracterul dependenţei parametrilor
împrăştierii rachetelor pe porţiunea de autodirijare la ţintă. O asemenea dependenţă apare
numai în cazul autodirijării, când racheta are un contact energetic cu ţinta.
La tragerea cu proiectile de artilerie sau cu proiectile reactive nedirijate nu există o
asemenea dependenţă, deoarece erorile medii nu depind de ţintă şi sunt determinate de
condiţiile de tragere şi de influenţa mediului în care se mişcă proiectilul reactiv nedirijat.
Evident, suprafaţa expusă a ţintei depinde de înclinarea ţintei şi în acest caz se exercită
influenţă asupra mărimii probabilităţii de lovire. În tabelul nr. 3.1 este prezentată mărimea
probabilităţii de lovire a ţintei de tip crucişător şi, respectiv, de tip distrugător, în funcţie de
înclinarea ţintei, pentru erorile medii E y  10 m şi Ez  1 m la o tragere de artilerie.
Tabelul nr. 3.1
Probabilitatea de lovire a ţintei cu artileria
pentru diferite înclinări ale ţintei
Plov
qt
Crucişător Distrugător
0° 0,47 0,29
30° 0,76 0,67
60° 0,93 0,78
90° 0,85 0,71
După cum se observă în tabel, probabilitatea de lovire depinde substanţial în acest caz
de înclinarea ţintei.
La tragerea cu rachete navale, dependenţa parametrilor împrăştierii la ţintă are un alt
caracter. Existenţa contactului energetic al rachetei cu ţinta pe porţiunea de autodirijare,
dirijarea zborului rachetei pe această porţiune, forma ţintei şi legea de mişcare a acesteia pe
timpul autodirijării rachetei influenţează major erorile medii de autodirijare ( Ead y şi Ead z ),
care sunt mărimi variabile dependente de ţintă. Această situaţie conduce la faptul că
probabilitatea de lovire pe porţiunea de autodirijare Pad depinde slab de înclinarea ţintei şi în
practică se ia ca o mărime constantă, dependentă de forma şi dimensiunile ţintei. Această
situaţie va fi prezentată amănunţit începând cu perturbaţiile care acţionează asupra rachetei
navale în zbor pe porţiunea de autodirijare.
Perturbaţiile care acţionează asupra rachetei pe porţiunea de autodirijare se împart în
două tipuri.
Primul tip de perturbaţii se referă la perturbaţiile iniţiale, datorate trecerii de la un
procedeu de dirijare la alt procedeu de dirijare (de la dirijare autonomă la autodirijare) şi
abaterile parametrilor rachetei faţă de parametrii standard la fabricaţia ei (asimetria tracţiunii
motorului, asimetria aerodinamică, excentricitatea tracţiunii etc.).
Al doilea tip de perturbaţii se referă la perturbaţiile descrise de funcţiile aleatorii.
Acestea sunt perturbaţii aerodinamice (vânt, curenţi verticali etc.) şi erorile coordonatorului
din capul de autodirijare.
Totodată, dacă distanţa la ţintă în momentul interceptării ţintei de către capul de
autodirijare este mai mare de 10 km, atunci erorile produse de perturbaţiile de primul tip,
practic, nu influenţează asupra împrăştierii rachetelor. De aceea, împrăştierea rachetelor
(mărimile Ead y şi Ead z ) este determinată în principal de perturbaţiile de al doilea tip. În
acelaşi timp, influenţa rafalelor aleatorii de vânt asupra mişcării centrului de masă al rachetei
este mică şi se neglijează.
Rămân erorile coordonatorului capului de autodirijare, produse ca urmare a fluctuaţiei
semnalului de intrare şi a distribuţiei centrului reflexiei de radiolocaţie al ţintei. Centrul
reflexiei de radiolocaţie este un punct de pe ţintă care este urmărit de capul de autodirijare,
adică este punctul de ochire pe timpul autodirijării rachetei la ţintă.
La apropierea rachetei de ţintă, influenţa fluctuaţiei semnalului de intrare se
micşorează de regulă, iar influenţa distribuţiei centrului de reflexie se măreşte. De aceea, este
normal să se considere că distribuţia centrului de reflexie este cauza principală a împrăştierii
rachetelor.
Această distribuţie exercită o influenţă şi mai mare asupra împrăştierii dacă ţinta are
două centre de reflexie de radiolocaţie. În acest caz, este posibil saltul capului de autodirijare
din rachetă de la un centrul la altul, fapt ce poate duce la pierderea rachetei (ratarea ţintei).
Aflarea centrelor de reflexie (a punctelor de ochire) este legată de mari dificultăţi.
S-a stabilit experimental că navele din clasa crucişătoare şi distrugătoare au, de regulă,
două centre de reflexie (fig. 3.2). Unul din ele este format de grupul prova al suprastructurii şi
celălalt de grupul pupa al suprastructurii.

Fig. 3.2. Centrele de reflexie ale unei nave

Poziţia acestor centre nu este constantă, ele se deplasează continuu între anumite
limite. Aceste deplasări sunt cu atât mai mari cu cât este mai mare balansul navei pe valuri.
Prezenţa a două centre de reflexie începe să fie distinsă de către capul de autodirijare
de la distanţa de 800-1000 m. Din acest moment, devine posibil saltul punctului de ochire de
la un centru la altul, dar numai des de odată la 10-15 secunde, iar viteza de deplasare a
punctului de ochire pe ţintă reprezintă de regulă 10-12 °/s.
 Raportul amplitudinilor semnalelor reflectate de suprastructurile prova şi pupa, de
asemenea, nu este constant. De obicei, amplitudinea semnalelor de la structurile prova este
mai mare. De exemplu, pentru distrugătoare, raportul amplitudinilor este 1,2-1,5. Independent
de raportul amplitudinilor semnalelor reflectate de suprastructurile prova şi pupa, dispunerea
punctului de ochire pe unul sau altul din centrele de reflexie este egal probabilă.
Se acceptă faptul că la nava cu un singur grup de suprastructuri, centrul de reflexie se
află la nivelul punţii în zona suprastructurii. La navele cu două grupuri de suprastructuri sunt
două centre de reflexie situate, de asemenea, la nivelul punţii.
În acest fel, factorul principal care exercită influenţă asupra mărimii probabilităţii de
lovire a ţintei de către rachetă pe porţiunea de autodirijare este distribuţia centrului de reflexie.

3.2. Influenţa centrului de reflexie asupra mărimii probabilităţii de autodirijare

Studiul influenţei centrului de reflexie se începe cu cazul când la ţintă există un singur
centru de reflexie.
În acest caz, ca urmare a deplasării continue a centrului de reflexie pe nava ţintă,
apare un unghi variabil suplimentar de abatere între direcţia la acest centru şi axa rachetei,
unghi descris de o funcţie aleatorie standard.
Efectuând o serie de transformări şi eliminând caracterul nestandard, se poate înlocui
cu o oarecare aproximare funcţia nestandard cu o funcţie standard. Atunci, procesul aleatoriu
produs de distribuţia centrului de reflexie va fi caracterizat de abaterile medii pătratice ale
rachetei pe porţiunea de autodirijare. Mărimea abaterii în direcţie se determină cu formula:
 qt  Lqt  G , (3.3)

unde: Lqt - lăţimea de lucru a ţintei, dependentă de înclinarea ţintei;

G - coeficient care ia în considerare caracteristicile aerodinamice ale rachetei,
rapoartele de transmisie ale pilotului automat şi legea de dirijare pe porţiunea de
autodirijare. Pentru rachetele actuale, acest coeficient este egal cu 0,20-0,22.
Pentru trecerea la abaterea medie se foloseşte formula de trecere a abaterii medii
pătratice în abatere medie:
E   2 .
Se obţine:
Eqt   2  G  Lqt (3.4)

La rândul ei, lăţimea de lucru a ţintei depinde de înclinarea ţintei şi se determină cu

formula:
Lqt  L  sin qt (3.5)

Înlocuind valoarea Lqt în formula (3.4), obţinem:

Eqt   2  G  L  sin qt . (3.6)

Notând cu Ead y   2GL , formula finală capătă forma:

Eqt  Ead y  sin qt (3.7)

În acest caz, se poate desprinde concluzia că abaterea medie a rachetei pe porţiunea de

autodirijare în lungul lăţimii de lucru a ţintei depinde liniar de mărimea lăţimii de lucru a
ţintei. Similar, în plan vertical, abaterea medie a rachetei se determină cu formula:
EH   2  G  H qt (3.8)
unde: H qt - înclinarea de lucru a bordajului.
În cazul când unghiul de planare a rachetei este mai mare de 5°, înălţimea de lucru a
bordajului se determină cu formula:
H qt  H  ctg   B  cosec qt , (3.9)
unde: H - înălţimea redusă a bordajului ţintei;
B - lăţimea navei ţintă la cuplul-maestru;
λ - unghiul de planare a rachetei la ţintă.
Pentru rachetele actuale, unghiul de planare la apropierea de ţintă este foarte mic
(aproximativ 2°), de aceea ţinta se consideră de formă dreptunghiulară, cu dimensiunile Lqt şi
H, adică, H qt  H . Atunci, abaterea medie a rachetei pe înălţime, în cazul respectiv, se va
considera ca EH  Ead z .
În acest mod, distribuţia centrului de reflexie pe nava-ţintă produce abaterea rachetei
pe porţiunea de autodirijare, exprimată prin erorile medii Eqt şi EH (erorile medii de
autodirijare), care depind de înclinarea ţintei.
Pentru calculul probabilităţii de lovire a ţintei pe porţiunea de autodirijare, Pad , cu
formula (3.1), admitem că traiectoria medie trece prin centrul lăţimii de lucru a ţintei, iar
împrăştierea pe înălţime se neglijează. Atunci, Pad se calculează cu formula:

1  0,5 L sin qt  1 ˆ  0,5L sin qt  1 ˆ  L 

Pad          (3.10)
2  Eqt  2  E sin qt  2  2 Ead y 
 ad y 
Observăm că, în formula (3.10), mărimea Pad nu depinde practic de înclinarea ţintei.
În final, se poate concluziona că, dacă împrăştierea este determinată în principal de
distribuţia centrului de reflexie de radiolocaţie, atunci probabilitatea de lovire pe porţiunea de
autodirijare, Pad , nu depinde practic de înclinarea ţintei.
În aceasta constă deosebirea probabilităţii de lovire pe porţiunea de autodirijare, Pad ,
la tragerea cu rachete navale, faţă de probabilitatea de lovire cu proiectile de artilerie.

3.3. Influenţa a două centre de reflexie asupra probabilităţii de lovire a ţintei

de către rachetă pe porţiunea de autodirijare

Fie o ţintă navală cu două centre de reflexie şi distanţa între ele 2aqt . Împrăştierea
rachetelor în direcţie în raport cu fiecare centru de reflexie, O 1 şi O 2 , se supune legii
normale de distribuţie şi este caracterizată de mărimea abaterii medii Eqt . În fig. 3.3, curba
 1 y  corespunde distribuţiei abaterilor rachetelor care au interceptat primul centru de
reflexie O 1 , iar curba  2 y  - celui de-al doilea centru de reflexie O 2 .
Admitem ipoteza că amplitudinile semnalelor reflectate de ambele centre sunt
identice, fapt ce duce la egalitatea Eqt1  Eqt 2  Eqt .
Trecem la legea însumată de distribuţie, deoarece pentru mărimea Pad este necesară o
singură lege însumată de distribuţie. Dar, întrucât interceptarea oricăruia dintre centrele de
reflexie este egal probabilă, legea însumată de distribuţie  0  y  va avea forma:

1
 0  y    1  y    2  y   , (3.11)
2
 1
unde coeficientul arată probabilitatea egală de interceptare a oricărui centru de reflexie.
2
În fig. 3.3, curba  0  y  corespunde legii însumate de distribuţie.
(y)
2(y) 1(y)

(y)

2aq

O2 O1
-dq O +dq y
Fig. 3.3. Distribuţia abaterilor rachetelor la ţinta cu două centre de reflexie
În forma desfăşurată, formula (3.11) arată astfel:
2 2
 y  aqt  
2
y  aqt  2
   
1  Eq2t  Eq2t 
 0  y   e  e
 (3.12)
2  Eq  Eqt
 t 
Dacă legea însumată  0  y  este de asemenea o lege de normală distribuţie, atunci
mărimea Pad se calculează cu formula prezentată anterior ca pentru un singur centru de
reflexie.
Din teoria probabilităţilor se cunoaşte că dacă 2aqt  0 , atunci legea de distribuţie va
fi de asemenea o lege normală de distribuţie.
Dacă 2aqt  0 , atunci în cazul general, legea însumată de distribuţie  0  y  nu se
prezintă ca o lege de distribuţie normală şi, în acest caz, trebuie determinate limitele în care
legea însumată de distribuţie încă este apropiată de legea normală de distribuţie şi folosirea
formulelor prezentate mai este încă posibilă.
Pentru aceasta, trebuie determinate condiţiile în care curba legii însumate de distribuţie
 0  y  are un singur maxim (vârf) şi poate fi luată ca o curbă a legii de distribuţie normală.
Aceasta se poate face prin analiza comparativă a mărimii distanţei între centrele de reflexie şi
mărimii abaterii medii pătratice a rachetei, produsă de distribuţia centrului de reflexie.
Compararea între aqt şi  qt se poate face fără calculul numeric al mărimii acestora.
Aceasta se face cu ajutorul determinării dispersiei legii însumate sau prin studierea funcţiei
 0  y  la maxim sau la minim.
Dispersia legii însumate respective  0  y  este egală cu semisuma dispersiilor
termenilor legilor, adică,
1
D 0  y   D 1  y   D 2  y   (3.13)
2
 Dar  0  y  şi  0  y  se pot analiza ca legi normale de distribuţie ale căror centre
sunt decelate cu mărimea aqt .
Din teoria probabilităţilor se cunoaşte că, în asemenea cazuri, dispersia este egală cu
suma dispersiei acestei legi, calculată în raport cu centrul ei de dispersie şi pătratul mărimii cu
care este deplasat acest centru, adică,
D 1  y   D 2  y    q2  aq2 (3.14)
t t

Atunci, formula (3.13) va avea forma:

1 2
D 0  y  
2  qt t t t 
  
  aq2   q2  aq2    q2  aq2
t t
 (3.15)

Exprimând prin erori medii pătratice,  qt devine:

 q2   q2  aq2 (3.16)
t0 t t

 qt   q2  aq2 (3.17)
0 t t

Efectuând transformarea, se obţine în final:

 qt   qt 1  aq2  q2
0
 t t
 (3.18)

În formula (3.18), mărimea radicalului arată cum se măreşte împrăştierea cu mărirea

distanţei între centrele de reflexie în cazul existenţei a două centre de reflexie.
În acelaşi timp, formula permite determinarea condiţiilor (limitelor) de folosire a legii
însumate de distribuţie în calitate de lege de distribuţie normală.
Evident că, legea însumată de distribuţie este posibilă de folosit ca lege normală dacă
 qt 0 va diferi foarte puţin de  qt , adică,  qt 0   qt . O asemenea situaţie este posibilă numai
cu condiţia ca mărimea

aq2
t
 1. (3.19)
 q2
t

Pentru ilustrare, construim graficul 1  L2 în funcţie de L, unde L  aq2  q2 (fig. 3.4).

t t

Din grafic, observăm că mărimea 1  L2 începe să difere vizibil de unitate, pentru L > 1,
şi în continuare creşterea este proporţională cu creşterea lui L.
În acest mod, putem concluziona că în cazul existenţei a două centre de reflexie
împrăştierea rachetelor antinavă nu se va mări considerabil şi în calitate însumată de
distribuţie se poate folosi legea normală de distribuţie dacă se îndeplineşte condiţia ca
aq2  q2  1 sa, altfel, aq2   q2 .
t t t t
 1  L2

L
0 1 2 3
Fig. 3.4. Graficul funcţiei L
La aceeaşi concluzie se poate ajunge şi pe altă cale, analizând caracterul curbei legii
însumate de distribuţie.
Dacă această curbă a legii însumate de distribuţie are un singur maxim, atunci legea
însumată de distribuţie se poate folosi ca lege normală de distribuţie.
Să analizăm acum funcţia  0  y  pentru maxim. Pentru aceasta, calculăm derivata de
ordinul II a relaţiei (3.12):
2
  y  a 
2 q
 2   2 t
d 2  0  y  



2 2 
 2  y  aqt  
 1 e
Eq2t


dy 2 Eqt  Eq2  Eq2 
t t


(3.20)
2
 y  aqt  
 2 2   2 


 2  y  aqt  
 1 e
Eq2t 

 Eq2  
t


şi calculând valoarea derivatei de ordinul II pentru y  0 , se obţine:
2
2 aq
2  4  2a 2    2t
d  0  y   2 2 2  q Eqt
  t
 1 e (3.21)
dy 2 Eqt  Eq2  E

2
qt


y 0 t

Curba de distribuţie  0  y  va avea un singur maxim dacă derivata de ordinul II va fi

mai mică decât zero. După cum se vede în formula (3.21), aceasta are loc dacă expresia

2  2 aq2
t t

Eq2  1 sau, trecându-se la abaterea medie pătratică, a
2
qt 
Eq2  1 , adică s-a
t
ajuns din nou la condiţia prezentată anterior.
În acest mod, putem încă o dată confirma faptul că dacă această curbă a legii însumate
de distribuţie are un singur maxim, fapt posibil în cazul îndeplinirii condiţiei aq2   q2 , atunci
t t
împrăştierea rachetelor nu se va mări considerabil şi în calcule se admite considerarea legii
însumate ca lege normală de distribuţie.
În cazul îndeplinirii acestei condiţii, curba de distribuţie va avea un maxim întrerupt
sau două maxime. În acest caz, se măreşte împrăştierea rachetelor pe porţiunea de autodirijare
şi apare posibilitatea saltului punctului de ochire de la un centru de reflexie la altul (adică o
împrăştiere şi mai mare). Totodată, probabilitatea de lovire se determină separat pentru fiecare
punct de ochire.
Trebuie reţinut că mărimea aqt se modifică în funcţie de înclinarea ţintei.
Concomitent, însă, se modifică şi lăţimea de lucru a ţintei. Astfel, pentru înclinări travers ale
ţintei, mărimea aqt va fi maximă, fapt ce înseamnă că împrăştierea va fi maximă, dar şi
lăţimea de lucru a ţintei va fi de asemenea maximă. Pentru înclinări ascuţite ale ţintei,
împrăştierea va fi minimă (pentru qt  0 , aqt  0 ), dar şi lăţimea de lucru a ţintei este
minimă. Atunci, împrăştierea rachetelor şi lăţimea de lucru a ţintei depind de înclinarea ţintei.
Interacţiunea acestor doi factori, între ei, conduce la faptul că probabilitatea de lovire a
ţintei de către rachetă pe porţiunea de autodirijare este practic o mărime constantă, adică nu
depinde de înclinarea ţintei.
De aceea, în calcule, mărimea probabilităţii de lovire a rachetei, Pad , se consideră ca
fiind constantă pentru nave de tipuri diferite. De regulă, se consideră că:
- portavion: Pad = 0,90-0,95;
- crucişător: Pad = 0,80-0,85;
- distrugător: Pad = 0,70-0,75.
După cum se vede, mărimea Pad pentru rachetele actuale este suficient de mare şi nu
depinde de înclinarea ţintei.
De aceea, navele asupra cărora se execută trageri cu rachete trebuie să manevreze într-
un asemenea mod încât să asigure respingerea maximă a rachetelor navale cu mijloacele de
apărare antiaeriană şi nu să caute să micşoreze probabilitatea de lovire prin modificarea
înclinării. Acelaşi principiu trebuie luat în considerare şi în cazul determinării contraacţiunii
posibile asupra rachetelor antinavă, adică trebuie să se considere că asupra rachetelor antinavă
se va executa întotdeauna o contraacţiune maxim posibilă din partea ţintei, indiferent de
înclinarea ei.

3.4. Distanţa minimă de autodirijare a rachetei la ţintă

În calcule şi în analize ale probabilităţii de autodirijare, trebuie să se ţină seama de

posibilitatea autodirijării rachetei la ţintă, deoarece poate avea loc cazul când racheta datorită
calităţilor proprii limitate nu reuşeşte să se îndrepte spre ţinta interceptată de capul de
autodirijare. De regulă, acest spaţiu (zonă) legat de rachetă, în care racheta nu se poate
îndrepta spre ţinta interceptată de capul de autodirijare, se numeşte „zona moartă”. Zona
moartă este caracterizată de distanţa minimă de autodirijare ( Dmin ). Astfel, în fig. 3.5,
mărimea Dmin este distanţa minimă de autodirijare, care caracterizează zona moartă. Lovirea
oricărei ţinte interceptate de capul de autodirijare din rachetă sub Dmin este imposibilă
deoarece racheta nu poate executa manevra de autodirijare pe această ţintă, datorită calităţilor
manevriere proprii limitate.
Mărimea Dmin este o proprietate tactică a rachetei deoarece influenţează mult asupra:
- distanţa minimă posibilă de tragere;
- alegerea punctului de cuplare a capului de autodirijare pentru asigurarea selectivităţii
lovirii ţintei dintr-un dispozitiv (formaţie) de nave;
 - folosirea eficace (instalarea corectă) a bruiajului pasiv împotriva capului de
autodirijare etc.

Fig. 3.5. Distanţa minimă de autodirijare şi zona moartă a rachetei

Această zonă moartă nu trebuie confundată cu zona moartă apărută în funcţionarea
capului de autodirijare în regim de însoţire automată. Ultima zonă moartă apare în apropierea
ţintei, când capul de autodirijare nu mai poate deja deosebi impulsul reflectat de ţintă de
impulsul de sondaj, adică, capul de autodirijare nu poate determina coordonatele curente ale
ţintei pentru elaborarea semnalelor de comandă pentru dirijarea zborului rachetei. În acest caz,
este de asemenea posibilă pierderea (ratarea) ţintei de către rachetă.
Pentru eliminarea confuziei, această zonă este denumită „zona de orbire”. Zona de
orbire este caracterizată de „distanţa de orbire”, care are de regulă mărimea de 250-400 m. În
continuare, zona de orbire va fi studiată amănunţit.
Capul de autodirijare al rachetei este realizat astfel încât semnalele reflectate de către
ţintele aflate sub Dmin să nu treacă la receptor şi de aceea se exclude însăşi posibilitatea
autodirijării rachetei pe ţinta aflată în zona moartă.
Distanţa minimă de autodirijare propriu-zisă este determinată de caracteristicile
aerodinamice ale rachetei, de parametrii capului de autodirijare şi practic nu depinde de tipul
ţintei şi de parametrii ei de mişcare. Evident că, viteza rachetei pe porţiunea de autodirijare nu
se modifică, durata autodirijării este mică (pentru rachetele actuale este de 7-42 secunde) şi
ţinta nu poate practic să-şi modifice parametri de mişcare în acest timp datorită posibilităţilor
manevriere foarte limitate, lucru confirmat în tabelele nr. 3.2 şi 3.3.
De aceea, în calculele distanţei minime de autodirijare se admite ipoteza constanţei
vitezei şi direcţiei mişcării ţintei pe timpul zborului rachetei pe porţiunea de autodirijare.
Tabelul nr. 3.2
Parametrii de giraţie ai unei nave tip crucişător/distrugător
Giraţie
Vt [Nd] Cârma 20° Cârma 35°
Dg T180 Dg T180
18,5 7,5 cab 4,6 min 4,8 cab 3,8 min
23,0 7,6 cab 3,6 min 5,0 cab 3,0 min
32,0 7,8 cab 2,8 min 5,1 cab 2,1 cab
Dg - diametrul de giraţie;
T180 - durata giraţiei cu 180°.
Tabelul nr. 3.3
Inerţia unei nave tip crucişător/distrugător
 Regimul până la Inerţia
Noul regim
schimbarea vitezei În distanţă În timp
18,6 Nd „Stop” 15,3 cab 16 min 26 sec
18,6 Nd „Pe drum înapoi” 5,1 cab 3 min 06 sec
29,5 Nd „Stop” 20,5 cab 26 min 00 sec
23,5 Nd „Pe drum înapoi” 6,1 cab 3 min 23 sec
32,7 Nd „Stop” 23,8 cab 29 min 00 sec
32,7 Nd „Pe drum înapoi” 8,0 cab 3 min 45 sec
Pe drum înapoi (17,4 Nd) „Pe drum înainte” 3,5 cab 2 min 28 sec
Pentru calcule, trebuie cunoscută şi metoda de dirijare a rachetei la ţintă, care se
foloseşte pe porţiunea de autodirijare. Pentru rachetele actuale este folosită, de obicei, metoda
apropierii paralele. La această metodă, mişcarea rachetei are loc astfel încât direcţia curentă
rachetă-ţintă rămâne constantă, deplasându-se în spaţiu paralel cu ea însăşi. Aceasta este
posibilă la îndeplinirea condiţiei
1
sin   sin qt , (3.22)

VRc
unde:   ,  - unghiul de devansare, qt - înclinarea ţintei (fig. 3.6).
Vt
T1
2 XT
3
4
5
6
qt 7
Tv
6 7
5
4
Rc
X

Rc1

Fig. 3.6. Metoda apropierii paralele

În cursul calculării mărimii Dmin , trebuie rezolvat un sistem de ecuaţii diferenţiale,
care descriu mişcarea rachetei pe porţiunea de autodirijare. Totodată, nu se ţine seama de
influenţa momentelor de inerţie şi de amortizare şi de deplasarea repetitiv periodică a rachetei
(giraţie, tangaj, ruliu), deoarece în acest caz este importantă mişcarea centrului de greutate al
rachetei, asupra căreia momentele enumerate exercită o influenţă mică şi de aceea pot fi
neglijate.
Se studiază însă mişcarea laterală a rachetei pe porţiunea de autodirijare, deoarece la
această mişcare racheta nu are suficientă manevrabilitate. Totodată, se acceptă situaţia cea
mai nefavorabilă pentru rachetă. O asemenea situaţie nefavorabilă apare atunci când vectorul
viteza rachetei nu coincide cu direcţia la ţintă (sau direcţia la punctul viitor) şi face cu aceasta
un unghi oarecare  diferit de unghiul necesar de devansare  0 cu mărimea    0   .
Această situaţie se vede în fig. 3.7.
 T0 D1 P Tk T2 T Manevra faţă de R0
Manevra faţă de R2
q0 qk qn
P
r k
T0 D1 Tk
R2
qk
R1
90.0°

VRc

0 O
R0
Fig. 3.7. Mişcarea laterală a rachetei la ţintă
În figura 3.7 au fost adoptate următoarele notaţii:
qt0 - înclinarea iniţială a ţintei (în momentul interceptării ei);
r - distanţa de autodirijare;
 0 - unghiul de devansare necesar la care este posibilă executarea metodei adoptate
de dirijare;
 - unghiul de devansare real;
1 2
 0 - raza minimă de giraţie a rachetei. Se calculează cu formula:  0  VRc , unde:
ng
n - coeficientul de suprasarcină admisibil, g - acceleraţia gravitaţională (g = 9,81 m/s2).
În acest caz, distanţa minimă de autodirijare depinde de mărimea erorii  . Pe durata
autodirijării, racheta trebuie să elimine eroarea  , altfel va trece pe lângă ţintă. Racheta are
însă propria rază minimă de giraţie, determinată de caracteristicile aerodinamice admise de
suprasarcină şi de alţi factori.
Această rază minimă de giraţie îi permite, la distanţa determinată de interceptare a
ţintei, să elimine eroarea produsă în unghiul de devansare. Distanţa la care racheta mai poate
încă elimina eroarea în unghiul de devansare este distanţa minimă de autodirijare.
Să analizăm mişcarea rachetei în fig. 3.7. Pentru simplificare, presupunem că în
momentul interceptării ţintei, în cazul producerii unghiului suplimentare de devansare,
cârmele rachetei sunt bracate pe unghiul maxim de giraţie. Adică, din acest moment, racheta
se deplasează pe un cerc cu raza minimă de giraţie  0 . În punctul P, racheta elimină eroarea
în unghiul de devansare şi vectorul viteza rachetei VRc va fi orientat pe punctul viitor, adică
se vor îndeplini condiţiile pentru întrebuinţarea în acest caz a metodei de dirijare (metoda
apropierii paralele). În acest mod, distanţa minimă de autodirijare depinde de eroarea în
unghiul de devansare. Pentru calculul mărimii Dmin , trebuie rezolvat sistemul de ecuaţii care
descriu mişcarea laterală a rachetei pe porţiunea de autodirijare. Fără a prezenta sistemul de
ecuaţii, analizăm în continuare formula pentru calculul Dmin . Relaţia de calcul are forma:

 2 1 
 cos    cos  cos qt0  3  sin  
Dmin  2  0   , (3.23)
 cos2   2  sin  
unde:    sin  0  sin  .
Formula obţinută este destul de complexă şi incomodă pentru calcule. De aceea, se
folosesc de regulă relaţii simplificate. Totodată, se disting două cazuri.
1. Cazul erorilor mici în unghiul de devansare, când   10 .
În acest caz, mărimea    0, 2 şi  0   . Prin urmare, se pot adopta următoarele
ipoteze: sin   sin  0  0 ;
cos   cos  0  1 . (3.24)
Atunci, în formula (3.23) se pot înlocui expresiile cos 2   1 şi cos2   cos2  0 . În
urma efectuării acestor înlocuiri, Dmin calculat se măreşte faţă de Dmin real, iar formula
(3.23) se va scrie sub forma:
 cos qt0 
Dmin  2  0    1   (3.25)
  cos  0 
2. Cazul erorilor mari în unghiul de devansare, când    10 .
În acest caz, admitem că pentru   0 , considerăm    0 şi
1
   sin  0  sin   sin  0  sin qt0 .

Formula (3.23) se va scrie sub forma:
 1 
Dmin  2  0  1  cos qt0  (3.26)
  
Folosirea acestor formule dă posibilitatea obţinerii mărimii Dmin cu o anumită
precizie satisfăcătoare. Concomitent, însă, am admis că ţinta nu manevrează şi sistemul de
dirijare este neinerţial (fără inerţie). Considerarea aproximativă a acestor factori se realizează
prin mărirea Dmin cu 30-50 %.
Exemplu. Să se determine Dmin la tragerea unei rachete cu viteza VRc  300 m/s, dacă
aceasta se execută asupra unui distrugător care are viteza Vt  30 Nd (15 m/s) şi q0  qt  90°.
Racheta are următorii parametri: n = 5g,  0  1,0°,   7,0°.
Rezolvare. Determinarea lui Dmin se va face pe baza formulei principale (3.23),
pentru care se vor determina unele mărimi:
1. Determinăm raza de giraţie cu formula:
1 2 1
0  VRc  3002 1835 m .
n g 5  9,81
2. Determinăm mărimea 1  :
1 Vt 15
  0, 05 .
 VRc 300
3. Determinăm    sin   sin  0 :
   sin 7  sin1  0,12187  0, 01745 
 0,10442
4. Determinăm cos 2  :
cos 2   cos 2 7  0,992552 0, 98515
5. Determinăm cos2 qt0 :
cos2 qt0  cos 2 90  0 .
 6. Valorile obţinute se introduc în (3.23) şi obţinem:
 2 1 
 cos    cos  cos qt0  3  sin  
Dmin  2  0   
2 
 cos   2   sin  
 0,98515  0, 05  0,99255  0  3  0,10442  0,12187 
 1835  2  0,10442   
 0,98515  2  0,10442  0,12187 
1, 0233 392,1505
 383, 2214    408, 62 409 m
0, 9597 0, 9597
În cazul prezentat, mărimea      0  6 , adică ne situăm în cazul erorilor mic
în unghiul de devansare. De aceea, se poate folosi formula aproximativă (3.25). Prin urmare,
pentru qt0  90 şi cos qt0  0 , formula se simplifică şi înlocuind valorile cunoscute, obţinem:
Dmin  2  0   2 1835  0,10442 
 383, 2 383 m
Aceasta este o valoare aproximativă a Dmin pentru qt0  90 . Raportul celor două
Dmin obţinute anterior, cu formula precisă şi cu formula aproximativă, este:
Dmin aprx 383
Dmin rel   0,94 ,
Dmin prec 409
adică, pentru qt0  90 , eroarea obţinută cu formula aproximativă este de 6%.
Rezultate calculelor arată că pentru rachetă, caracteristicile aerodinamice ale acesteia îi
permit să execute autodirijarea la distanţe destul de mici. Calculele efectuate suplimentar cu
datele de mai sus arată că o rachetă actuală este capabilă, teoretic, să execute autodirijarea
pentru unghiuri de devansare de 45° şi Dmin în acest caz va fi 1040 m.
În realitate, rachetele actuale au unghiul maxim de căutare de ±5°, ±10° sau ±15° şi
distanţa minimă de interceptare de aproximativ 3000 m. O asemenea deosebire semnificativă
a parametrilor reali ai capurilor de autodirijare ai rachetelor actuale faţă de cei posibili este
datorată mai multor factori. În general, factorii principali sunt:
- unghiul iniţial de devansare în momentul interceptării ţintei de către capul de
autodirijare;
- distanţa „de orbire” a capului de autodirijare („zona moartă” la însoţirea automată a
ţintei);
- unghiul de ratare admis (la sfârşitul porţiunii de autodirijare) la care racheta încă
poate ajunge la ţintă;
- influenţa reflexiilor datorate suprafeţei mării;
- asigurarea unei rezistenţe suficiente la bruiaj pentru capul de autodirijare din rachetă.
Aceşti factori vor fi studiaţi mai amănunţit în continuare.
Unghiul iniţial de devansare,  0 , este o mărime aleatorie şi valoarea lui depinde de
metoda de tragere şi distanţa de cuplare a capului de autodirijare. El se află în limitele
jumătăţii unghiului de căutare al capului de autodirijare. Prin urmare, unghiul iniţial maxim de
devansare pentru o rachetă actuală are valori fixe de 5°, 10° sau 15° sau foloseşte o valoare
variabilă situată într-un domeniu de 5°-15°.
Distanţa „de orbire” a capului de autodirijare din rachetă este determinată de eroarea
unghiulară de devansare. Erorii unghiulare de devansare îi corespunde eroarea liniară egală cu
 y  r   , (3.27)
unde: r - distanţa de la rachetă la ţintă.
 Dacă sistemul de dirijare al rachetei ar fi ideal, atunci pentru r  0 , mărimea  y va
tinde, de asemenea, către 0, adică  y  0 . Totuşi, la o distanţă oarecare de ţintă,  ymin ,
sistemul de dirijare al rachetei încetează să funcţioneze şi eroarea  ymin existentă în acest
moment nu este corectată şi poate chiar creşte, de aceea racheta trece pe lângă ţintă la distanţa
 ymin  rmin   .
Această distanţă minimă, la care încetează corectarea erorii se numeşte distanţa „de
orbire” a rachetei sau „zona moartă” şi se notează cu d ymin .
Cauzele apariţiei d ymin sunt:
1. La o distanţă minimă determinată faţă de ţintă, capul de autodirijare din rachetă nu
mai este capabil să deosebească impulsul de sondaj de impulsul reflectat de ţintă, datorită
intervalului de timp deosebit de mic între ele.
Mărimea acestei distanţe minime la ţintă se determină cu formula:
t  c
r1  (3.28)
2
unde: t - intervalul minim de timp între impulsul de sondaj şi impulsul reflectat, separat de
capul de autodirijare din rachetă. De regulă, el se află în limitele 0,3  0,5 s .
c - viteza luminii c 3  108 m/s;
Înlocuind valorile t şi c în formula (3.28) se obţine

r1 
 0,3  0,5  106  3 108   0,9 1,5  102  45  75 m .
3 2
2. Datorită caracterului neinerţial, sistemul de dirijare al rachetei întârzie în prelucrarea
unghiului de abatere (direcţia la ţintă - axa rachetei), un timp oarecare τ (de ordinul 0,5-1 s),
cu urmarea că apare de asemenea o „zonă moartă”, r 2 , egală cu:

r 2  Vrel  (3.29)

unde: Vrel - viteza relativă a rachetei şi ţintei. Se determină cu formula:

Vrel  Vt cos qt  VRc cos  (3.30)

Evident, Vrel atinge valoarea maximă pentru qt  0 şi   0 . În aceste condiţii,

pentru Vt  30 Nd şi VRc  300 , „zona moartă” va fi: r 2   300  15  1  315 m.
3. La distanţe mici de ţintă, dimensiunile liniare ale ţintei devin comensurabile cu
aceste distanţe şi ies din limitele unghiului de observare al capului de autodirijare din rachetă.
Drept urmare, se înrăutăţeşte brusc funcţionarea capului de autodirijare.
Acest fenomen apare la distanţa r 3 , care se determină cu formula:

l
r3  max , (3.31)

unde: lmax - dimensiunea liniară a ţintei;
φ - unghiul de observare al capului de autodirijare.
Pentru un distrugător cu lmax  120 m şi pentru   16, 2  0, 2827 s 1 , rezultă
l 120
r3  max   424, 5 m .
 0, 2827
În afară de factorii prezentaţi, asupra distanţei „de orbire” influenţează şi alte cauze,
dar influenţa lor este nesemnificativă şi de aceea nu vor fi studiaţi. Pe baza cauzelor şi
factorilor studiaţi se poate desprinde concluzia că distanţa „de orbire” pentru o rachetă este de
ordinul a 425 m, adică d ymin  425 m.
După cum se observă, distanţa „de orbire” este suficient de mică şi nu influenţează
asupra distanţei minime de căutare, Dmin . Această distanţă „de orbire” se poate micşora prin
îmbunătăţirea parametrilor sistemului de autodirijare al rachetei şi folosirea unei legi de
dirijare (comandă) mult mai raţionale.
Semnalul reflectat de suprafaţa mării exercită influenţa principală în Dmin . Începând
cu unghiuri de poziţie mai mari de 30°, nivelul semnalului reflectat de suprafaţa mării (iar în
cazul mării agitate şi la unghiuri de poziţie mai mici) este destul de mare ca separarea
semnalului de la ţintă pe fondul mării să fie dificilă. Această distanţă faţă de rachetă în
limitele căreia este dificilă separarea semnalului reflectat de ţintă reprezintă de asemenea o
„zonă moartă”.
Pentru micşorarea influenţei acestui fenomen asupra mărimii zonei, în capul de
autodirijare sunt incluse scheme de reglare a sensibilităţii şi scheme de selecţie a ţintelor, dar
posibilităţile tehnice în această direcţie sunt limitate. În acelaşi timp cu micşorarea înălţimii
de zbor, se micşorează şi mărimea unghiului de poziţie şi se micşorează corespunzător şi
mărimea „zonei moarte”. Pentru rachetele antinavă cu evoluţie joasă, această „zonă moartă”
nu este principală.
Însă, pentru rachetele actuale, care au unghiul de poziţie de aproximativ 3,2°, această
zonă este de 3000 m şi depăşeşte mărimea distanţei minime de autodirijare determinată
anterior. De aceea, pentru aceste rachete este adoptată Dmin egală cu 3000 m.
Unghiul de căutare al capului de autodirijare din rachetele actuale reprezintă
aproximativ ±10°, chiar dacă parametrii rachetei permit ca acest unghi să fie mărit cu mult.
Mărimea aleasă pentru unghiul de căutare este determinată de cerinţele privind
rezistenţa la bruiaj a capului de autodirijare al rachetei, deoarece micşorarea unghiului de
observare îngreunează semnificativ instalarea bruiajului şi chiar la situarea sursei de bruiaj
într-o parte faţă de axa optică a antenei capului de autodirijare al rachetei la 15°, influenţa
bruiajului se micşorează brusc.
În acest mod, cauzele prezentate au condiţionat pentru rachete mărimea lui Dmin egală
cu cel mult 3000 m şi unghiul de căutare al capului de autodirijare din rachetă egal cu ±10°.
Pentru micşorarea influenţei contraacţiunii radioelectronice se tinde nu numai spre
micşorarea unghiului de observare, ci şi spre micşorarea distanţei de cuplare a capului de
dirijare faţă de ţintă, fără însă a micşora probabilitatea cerută de interceptare a ţintei şi
posibilităţile de dirijare a rachetei la ţintă. Totodată, după limitele în care se pot modifica
parametrii indicaţi, se stabilesc unghiurile limită de căutare, distanţa minimă de autodirijare şi
distanţa maximă de acţiune a capului de autodirijare din rachetă. Din considerente tactice, este
oportun ca aceşti parametri să fie variabili.
Astfel, pentru rachetele actuale, distanţa de strobare se reglează în limitele 27-60 cab,
cu frecvenţa de căutare de 4-5 Hz. În plus, în regulile de tragere sunt date recomandări pentru
alegerea distanţei de cuplare a capului de autodirijare în funcţie de condiţiile de tragere.
Pe de altă parte, dacă este cunoscută distanţa minimă de autodirijare a rachetelor şi
aceasta nu este reglabilă, atunci se poate întrebuinţa mult mai eficace bruiajul pasiv (ţintele
false etc.), fapt deosebit de important în organizarea apărării antirachetă şi în lupta cu
mijloacele radioelectronice inamice.