Plan:

1. Generalitati

2. Istoric

3. Epidimiologie

4. Patogenie

5. Clinica

6. Pronostic

7. Tratament

8. Profilaxie
Oreionul (denumit si parotidita epidemica sau infectia urliana ) este o boală
virală transmisibilă, determinată de virusul urlian (Paramyxovirus
parotidis), caracterizată clinic prin afectarea glandelor salivare, precum şi a
altor glande şi ţesuturi: pancreas, sistem nervos, testicul (infecţie sistemică).
Afectarea frecventă a glandelor parotide a făcut ca boala sa capete denumirea
generica de parotidită epidemică, denumire care însă nu corespunde cadrului
mult mai larg al infecţiei urliene. A fost propus, pentru o mai corecta denumire
de neurocrinită epidemică.

Istoric.
Boala a fost descrisă si de Hipocrate. In 1916, Wollstein a obţinut inoculări
pozitive la pisică cu salivă filtrată de la bolnavi de oreion, iar în 1934-1935,
Johnson şi Goodpasture au reprodus boala la maimuţe (inoculări în canalul
Stenon cu salivă filtrată).
In 1945, Habel a reuşit să cultive virusul pe oul embrionat, ceea ce a permis
ulterior obţinerea vaccinului antiurlian viu, cu o tulpină atenuată.
Oreionul este produs de virusul urlian (Paramyxovirus parotidis) care face
parte din familia Paramyxoviridae, genulParamyxovirus.

Epidemiologie.
Răspîndit pe întregul glob, oreionul apare endemic sau în epidemii (în
colectivităţi şcolare şi militare).

Receptivitatea este generală. Ca vîrstă, oreionul apare în a doua copilărie, la

adolescenţi şi la adulţi tineri. Epidemiile izbucnite în insule, unde nu a mai
apărut oreion de mult timp, au îmbolnăvit şi adulţii în vîrstă de peste 50 de ani,
afectînd 85-88% din populaţie.Incidenţa maximă a oreionului
survine iarna şi primăvara.
Nou-născuţii din mame imune prezintă o imunitate pasivă, care dispare după
cîteva luni. Oreionul apare doar in mod excepţional sub vîrstă de 1 an.
Sursele de infecţie sunt bolnavii şi persoanele cu infecţii inaparente.
Transmiterea se face direct prin picături Flugge şi, mai rar, indirect prin obiecte
proaspăt contaminate.
Perioada de contagiere începe cu circa 6 zile înainte de apariţia simptomelor
clinice.Experimental, s-a dovedit că virusul începe să fie excretat prin salivă
între a 11-a şi a 15-a zi de la expunere şi continuă apoi în cursul perioadei de
stare, timp de9-10zile.
Transmiterea bolii necesită un contact prelungit (familii, internate, locuinţe
comune).

Patogenie
Poarta de intrare a oreionului este mucoasa faringiană şi respiratorie; virusul
trece apoi în sînge (viremie de scurtă durată). Infecţia urliană este generală
(altădată se credea că virusul ajunge în parotidă prin canalul Stenon).Prezenţa
virusului în salivă arata numai o cale de eliminare a acestuia.
Virusul urlian se localizează, preferenţial, în anumite organe: glande salivare,
testicul, pancreas, ţesut nervos (poate fi izolat din aceste organe, din L.C.R. şi
din sistemul nervos).
Anticorpii faţă de virusul urlian încep să apară după a 10-a zi de boală.
Imunitatea dobandita durează toată viaţa.
Reîmbolnă virile sunt excepţionale. Parotiditele „recidivante" au de obicei
alte cauze, ca, de exemplu, virusul coriomeningitic, virusul Coxsackie sau
infecţii bacteriene cu germeni cu patogenitate redusă.
Anatomopatologic, s-au descris leziuni difuze în diferite ţesuturi glandulare şi
în sistemul nervos central (congestie, edem interstiţial, infiltraţie celulară cu
mononu-cleare: limfocite şi plasmocite). Glandele salivare şi pancreasul
prezintă aspecte de infecţie eatarală. Biopsia testiculară în
orhită arată inflamaţia celulelor germinale cu infiltraţie şi edem puternic în
ţesutul mterstiţial, eu exsudat serofibrinos, ceea ce poate crea, prin
compresiunea celulelor tubilor seminiferi, o necroză a acestora, cu atrofie
ulterioară a straturilor celulare.
In sistemul nervos, se constată infiltraţii celulare predominant perivasculare şi
un proces de demielinizare perivascuiară. Meningita urliană prezintă modificări
de tipul meningitei aseptice acute (limfocitare). în mielita şi în encefalita
urliană, se constată şi leziuni neuronale.

Clinica:

Cele mai frecvente simptome ale oreionului sunt:

-Dureri şi umflături locale, mai ales in timpul mestecatului fie pe o parte
fie bilateral in functie de evolutia bolii.
-Febră.
-Cefalee.
-Alte simptome: gura uscata, dureri de urechi şi, uneori, în cazuri mai grave,
pierderea vocii.
În plus, până la 20% din persoanele infectate cu virusul oreionului nu prezintă
simptome, deci este posibil să fie infectate şi sa răspândeasca virusul.
-Stare generală de rău şi anorexie
Incubaţia este de 14-18 (12- 23) zile. Forma comună a infecţiei urliene.
Debutul este relativ brusc, cu febră, fiori, cefalee, mialgii şi senzaţie de
tensiune dureroasă a lojii parotidiene, de obicei bilateral (adesea, la început
unilateral).
Tumefacţia parotidei (se recunoaşte după modul cum aceasta îmbracă unghiul
mandibulei şi ramura ascendentă a acesteia, care nu se mai pot palpa)
provoacă o deformaţie caracteristică a regiunii şi în general a feţei, care, dacă
procesul este bilateral, prezintă un aspect de „pară". Pielea este destinsă, luci-
toare şi de culoare normală. La palpare, parotida tumefiată dă o senzaţie de
consistenţă păstoasă şi cu o sensibilitate uşor dureroasă la presiune, fără a
prezenta însă durerea acută şi consistenţa lemnoasă a parotiditelor septice.
Se constată o laringită catarală, iar orificiul canalului Stenon este inflamat,
apărînd proeminent, roşu şi cu puncte echimotice. Limba este intens saburală.
Tumefacţia parotidiană provoacă dureri de masticaţie şi, cînd este intensă,
chiar trismus. Secreţia salivară parotidiană este redusă, mucoasa bucală este
uscată, iar bolnavul exală un miros fetid.
Febra (38-39°) durează cîteva zile. Frecvent, se prinde întîi o glandă parotida,
apoi după 2-4 zile şi cealaltă, parotidita urliană fiind de
regulă bilaterală. Tumefacţia cedează în 7-10 zile, fără să supureze niciodată.
Adesea, se prind concomitent sau succesiv şi celelalte glande salivare: glanda
submaxilară (apare ca o boltire net proeminentă sub bărbie, fiind uneori dificil
de deosebit de o adenopatie submaxilară), glanda sublinguală (este rar
afectată; tumefacţie a planşeului sublingual, lîngă frenulum linguae, însoţită de
edem pronunţat şi jenă la alimentaţie). Fenomenele inflamatorii citate se
însoţesc de febră (37,5-39°), care poate prezenta recrudescenţa cu fiecare
nouă localizare glandulară.
Evoluţia este mai uşoară la copil. După pubertate şi la adult, evoluţia este de
obicei mai severă, cu febră înaltă, stare generală alterată (amintind uneori,
starea tifică) şi, eventual, cu afectarea altor glande (pancreas, testicul), cu
recrudescenţe febrile bruşte.

Alte localizări ale infecţiei urliene si complicatii ale oreionului:

acestea apar uneori, la 5-12 zile de la afectarea parotidelor. Considerate de
unii drept „complicaţii", ele sunt localizări extrasalivare şi apar uneori
concomitent cu parotidita, iar alteori ca manifestări singulare şi unice ale
infecţiei urliene.
Orhita urliană (uni- sau bilaterală)
Simptome: dureri în testicul şi creşterea bruscă a temperaturii (febris
testicularis), însoţită de cefalee, greaţă, vărsături, agitaţie, uneori lipotimie.
Testiculul este tumefiat şi dureros, iar scrotul este edemaţiat şi roşiatic; este
afectat testiculul şi vaginala, în timp ce epididimul este mai rar şi mai puţin
afectat. Orhita provoaca un grad variat de atrofie testiculară, azoospermia
survenind mult mai rar (1-2%) iar sterilitatea numai în caz de orhită bilaterală,
cu azoospermie. Orhita urliană, deci, nu are un efect atît de important asupra
spermatogenezei. Se recomandă spermograma.
Ooforita se manifestă prin dureri în hipogastru la fete cu oreion. Uneori, ovarul
inflamat se poate simţi prin palpare. Localizarea ovariană nu este severă şi
survine mai rar decît orhita la bărbaţi (circa 5%).
Mastita se observă, de regulă, la sexul feminin, uneori însă apare şi la bărbaţi.
Dacrioadenita (inflamaţia glandei lacrimale) apare foarte rar, manifestîndu-se
prin durere suborbitară, lăcrimare şi edem în partea externă a cavităţii
orbitare.
Pancreatita constituie o localizare comună a infecţiei urliene. De obicei, se
manifestă cu vărsături, dureri în abdomenul superior şi sensibilitate la
presiune.
Pancreasul endocrin poate fi afectat, apărînd o toleranţă scăzută la glucide
(curbă hiperglicemică prelungită la proba hiperglicemiei provocate) şi uneori,
glicozurie. Aceste modificări sunt însă trecătoare.
Miocardita urliană este uşoară şi tranzitorie, exprimată, de obicei, numai prin
modificări pe ECG.
Artrita urliană este foarte rară şi apare mai ales la adulţi, după 30 de ani.
purpura trombocitopenică şi tiroidita urliană sunt, de asemenea, foarte rare.

Afectarea sistemului nervos. In oreion, sistemul nervos este afectat extrem de

frecvent (25%.), dar deseori fără manifestări clinice. In general,prognosticul
este favorabil.
Meningita urliană este de tipul meningitei limfocitare seroase, cu L.C.R. clar,
hipertensiv, cu hipercitoză. Meningita urliană are o evoluţie favorabilă. Trebuie
sesizat dacă nu există o componentă encefalitică subiacentă, deoarece, ca şi
meningoencefalita, poate lăsa uneori sechele.
Encefalita urliană apare cu o frecvenţă de 0,2-0,5% din cazurile de oreion şi se
manifestă cu convulsii, delir., comă. Evoluţia spre vindecare este însă regula,
letalitatea fiind numai de 1-2% (din cazurile de encefalită). Sechelele
postencefalitice sunt posibile
Mielita urliană (paralizii simulînd poliomielita), poliradiculonevrita
urliană şi nevritele urliene (nevrită acustică cu surditate; tulburări labirintice
nevrită optică, cu atrofie optică; nevrită de facial etc.) apar foarte rar.
Oreionul la gravide.
Infecţia trans-placentară a fătului cu virus urlian este controversată.
Riscuri pentru copil (ipoteze):
- fibroelastoză endocardică primară
-avort şi moarte fetală.
-risc de 20% de malformaţii congenitale (daca apare in primele 3 luni de
sarcina).

Prognosticul oreionului
Prognosticul este foarte bun, cazurile mortale (prin encefalită) fiind
excepţionale (0,3%); Evoluţia este mai severă la adult. Prognosticul poate fi
întunecat de unele sechele, ca cele neuropsihice, consecutive encefalitei sau
nevritelor de nervi cranieni (surditate) sau ca sterilitatea, care poate urma unei
orhite bilaterale.

Tratament :
Nu există nici un tratament specific pentru oreion!
Simptomele pot fi ameliorate prin aplicarea de gheata sau caldura pe zonele
afectate şi de paracetamol pentru ameliorarea durerii.
Bolnavul este izolat (14 zile) la domiciliu sau la spital (forme severe,
complicaţii).
Repausul la pat se menţine 10-14 zile (chiar în formele fruste).
Dieta va fi largă, nutritivă şi fără restricţii deosebite. Totuşi, în "faza iniţială de
tumefacţie intensă parotidiană, se prescrie o dietă lichidă şi semisolidă, iar în
caz de pancreatită se recomandă un regim de menajare a acestuia (fără multe
dulciuri şi făinoase, fără grăsimi).
Igiena cavităţii bucale se asigură printr-o toaletă repetată a gurii cu apă de
gură şi cu gargară de ceai de muşeţel.
 Parotidita necomplicată se tratează cu antialgice şi antipiretice pentru a
combate febra şi cefaleea.
 Meningita urliană se tratează cu puncţie rahidiană, antinevralgice şi
antiinflamatorii, în caz de hipercitoză persistentă.
Corticosteroizii (cură de 7-14 zile) se utilizează în: encefalită, meningo-
encefalită, mielită, nevrite şi polira-diculonevrită(urliene).
 Orhita urliană se tratează cu: repaus complet la pat, prişniţe local
şi corticoterapie pe cale orală .

Profilaxia oreionului:
Măsura cea mai comună de prevenire a oreionului este imunizarea cu
vaccin oreion , inventat de Maurice Hilleman la Merck .Vaccinul poate fi
administrat separat sau ca parte din imunizarea MMR vaccinul care, de
asemenea, protejează împotriva rujeolei şi rubeolei .