1

CALITĂȚILE NUTRITIVE
ȘI FARMACEUTICE
ALE MIERII DE ALBINE
2
3
4
 5

Introducere

Mierea (din latină melem, în greacă μελιττα înseamnă „albină”) este un produs apicol
obținut prin transformarea nectarului sau manei de către albine și depozitat în celulele
fagurilor pentru a constitui hrana populației din stup. Obținerea mierii este scopul
principal al apiculturii din prezent și din trecut. Conform statisticilor, producția anuală
mondială de miere în 2005 a fost de 1,4 milioane de tone.

Mierea, acest minunat dar al naturii este folosita de milenii pentru intarirea sanatatii.
Produsa de albine din nectarul florilor, ea reprezinta un aliment constructiv, plin de
elemente de care organismul are nevoie pentru dezvoltare si refacere. Folosita la
micul dejun ea reprezinta o sursa de energie care ajuta organismul sa inceapa cu bine
activitatea zilnica.

Mierea contine toate vitaminele pe care nutritionistii le considera necesare sanatatii si

multe minerale (cupru, mangan, calciu, potasiu, sodiu, magneziu, fier, fosfor,
siliciu).Atat vitaminele cat si mineralele variaza in functie de nectarul folosit de albine
si in ultima instanta variaza in functie de resursele solului pe care cresc plantele
respective.

Exista foarte multe sorturi de miere, unele monoflore adica produse dintr-un singur fel
de flori (de salcam, de tei etc), altele produse din zonele deluroase sau submontane cu
multe flori (miere poliflora). Mierea de padure sau de mana este cea mai
remineralizanta miere.

Remarca: mierea nu se fierbe pe foc pentru a fi dezaharisita, deoarece se pierd

substantele nutritive din ea si ramane doar un simplu indulcitor. Preferati mierea
zaharisita deoarece ea contine toate substantele hranitoare. Mierea din piata de cele
mai multe ori este reincalzita pentru a nu fi zaharisita si pentru a arata limpede in
scopul unei bune vanzari.

- Proprietăți esențiale ale mierii:

Este un exceptional indulcitor natural.
Satisface repede cererea de energie a organismului.
Ajuta la echilibrarea fizica si psihica, inlaturand oboseala.
 6
Este un calmant care linisteste organismul.
Combate insomnia.
Dilata vasele sanguine si amelioreaza activitatea inimii, avand si un efect
hipotensiv.
Are proprietati bactericide si bacteriostatice.
Are actiune usor laxativa si antiseptica.
Este asimilata usor si repede.
Nu irita mucoasa aparatului digestiv, influentand benefic flora intestinala.
Inlatura starile de voma la sugari.
Contribuie la eliminarea substantelor toxice din ficat si rinichi.
Este un bun expectorant, diluand secretiile bronhicesi si combatind tusea.
Limpezeste vocea in caz de ragusala.
Ajuta in afectiunile ficatului, afectiunile digestive, afectiunile renale sau ale
sangelui (anemii, leucemii etc).
Inlatura carceii din picioare, tremurul mainilor sau al picioarelor, tremuraturi ale
coltului gurii sau ale pleoapelor.
Are efecte benefice in artrite, artroze, arterite.
Inlatura migrenele.
Combate sterilitatea.
Extern are efecte cicatrizante fiind recomandata in cazul cosurilor, arsurilor si
ranilor.

- Cui poate fi recomandată mierea

Toate aceate calitati ale mierii ne arata faptul ca mierea reprezinta un aliment ce poate
fi recomandat tuturor, cu exceptia celor care sunt bolnavi de diabet. Astfel consumul
de miere asigura femeii gravide sanatatea fizica si pshihica, atat a ei cat si a fatului, iar
sugailor si copiilor de orice varsta, o mai buna rezistenta in fata bolilor.
Deasemeni studentii si elevii pot considera mierea un pretios ajutor in perioada
examenelor, cantaretii isi pot ameliora vocea iar batranii isi pot echilibra organismul.

- Cum poate fi consumată mierea

Pentru sugari se foloseste ca indulcitor adaugat la lapte sau ceaiuri, administrandu-se
in doze sporite pornind de la un varf de lingurita. Pentru orice alta varsta consumul
este variat, dupa dorinta. Ea poate fi folosita atat ca inlocuitor al zaharului cat si
pentru ingrijirea sanatatii.

Exista foate multe retete naturale in care este inclusa mierea si in mod special se
remarca cele care ajuta in cazul afectiunilor respiratorii.
 7
- Mierea și produsele apicole
Mierea ca medicament reprezinta doar o parte a apiterapiei. Calitatile extraordinare
ale mierii - medicament si aliment pretios in acelasi timp - sint cunoscute inca din
antichitate. Tracii numeau mierea hrana vie. Mierea se asimileaza foarte usor de catre
organism si ne ofera energie si substante bioactive si nutritive. Continutul de
microelemente al mierii este similar celui al singelui uman. Vitaminele B1, B2, B6,
B12, enzime, flavoane, flavonoide, compusi aromatici, fitohormoni, acizi organici -
lactic, citric, malic, oxalic, dextrina, compusi ai azotului - in total 435 de substante.
Aceasta asigura mierii un loc aparte in reglarea functiilor organismului uman.
Orice tip de miere are proprietati specifice: mierea de levantica lecuieste tusea si
durerile de git, mierea de tei usureaza starile febrile si durerile gastrice, previne
migrena, fiind un bun mijloc profilactic si remediu in pneumonii, astm bronsic, stari
nervoase, tuberculoza; mierea de brad este utila in bolile cailor respiratorii, cea de
salcim este un bun calmant si tonic, mierea de castan salbatic creste tensiunea
arteriala, mierea de castan comestibil are actiune antimicrobiana, mai ales in bolile de
stomac, intestinale si renale; mierea de izma este buna ca leac impotriva durerilor,
antihemoragic, tonifiant, mierea de floarea-soarelui - utila in bronsite si boli de
stomac.
Mierea de flori de câmp are o puternica actiune antimicrobiana, cea de livada (de
pomi fructiferi) vindeca afectiunile renale, pulmonare si intestinale. Mierea de munte
are calitati deosebite in bolile de cai respiratorii si in alergii, fiind o insumare de
substante nutritive si curative.
Mierea este un remediu eficient in diferite boli interne si ale pielii - un excelent tonic
pentru copii, convalescenti, pentru intarirea sistemului imunitar si pentru gravide.
Luând in mod regulat miere - cite o lingurita dimineata, cu o ora inaintea micului
dejun; o lingurita la doua ore dupa masa de prinz si o lingurita dupa cina - se
normalizeaza tensiunea arteriala si digestia, se reduce cantitatea de acid gastric. In
cazul colitelor si gastritelor, mierea se asimileaza mai bine cu putina apa calda in care
se dizolva.
Produsele apicole- mierea, laptisorul de matca, polenul, propolisul, veninul de albine
si ceara - contribuie la intarirea organismului, astfel incit persoanele care le consuma
reusesc sa evite aproape in totalitate orice afectiune.
Lăptișorul de matcă se stie ca are un continut de vitamina din grupa B mai ridicat
decit drojdia de bere. Are un rol deosebit in metabolismul celular, in activitatea
creierului, reduce colesterolul din singe, este util in digestie, pentru combaterea
insomniei, a anemiei pernicioase si refacerea glandelor cu secretie interna.
 8
Polenul este un aliment proteic deosebit de bogat in elemente necesare existentei
plantelor, dar si organismelor animale. Intr-un kilogram de polen se contin atitea doze
zilnice de ritin (vitamina P), cite ar fi necesare citorva zeci de oameni pentru a
preveni un accident vascular la nivelul creierului. Un rol important pentru
functionarea normala a sistemului nervos revine unei alte substante continute in polen
- anevrina. In plus, polenul este un stimulent al poftei de mincare, inlesneste digestia,
imbunatateste tonusul, alunga oboseala, previne rahitismul, caderea parului si chiar
face sa creasca mai bine parul, hranindu-i radacinile.
Propolisul este compus din rasini vegetale, balsam de diferite compozitii, ceara,
uleiuri eterice, fier, microelemente - cupru, zinc, mangan, cobalt, la care se adauga
polen, flavonoide, secretii ale glandelor salivare ale albinelor. Propolisul este folosit
ca biostimulator, care mareste rezistenta fizica si inlatura oboseala. Datorita
proprietatilor sale antivirale, antitoxice si antiinflamatorii, propolisul isi gaseste tot
mai multe utilizari. Este un bun stimulator al refacerii tesuturilor afectate de rani,
taieturi si, mai ales arsuri, degeraturi. Este foarte util in vindecarea ranilor de la
armele de foc, precum si in cicatrizarea operatiilor. Propolisul vindeca mucoasa
bucala si este benefic in singerarile gingiilor. Balsamul de propolis protejeaza
impotriva radiatiilor Roentgen si de alta natura.
Veninul de albine se foloseste in vindecarea astmului bronsic, a discopatiilor,
artritelor, reumatismului, in tratarea hipertensiunii, a aterosclerozei, ca si pentru
atenuarea durerilor reumatice, a celor datorate arteritei si ischiemiei.
Ceara de albine a fost folosita inca in antichitate si tot de atunci i s-au recunoscut
virtutile terapeutice. Si azi se foloseste ceara de albine la prepararea unor unguente si
balsamuri. De asemenea, ceara este folosita si in cosmetica. Mierea se pastreaza in
vase bine inchise, la rece si la intuneric, in incaperi curate si uscate. Atentie, mierea
nu se va pastra in apropierea substantelor ce degaja mirosuri tari, caci absoarbe
mirosurile. Mierea este contraindicata diabeticilor si obezilor.
- Mierea ca medicament
Din vremuri stravechi, omul a descoperit mierea si produsele stupului de albine nu
numai ca aliment, ci si ca medicament. Apicultura era practicata inca din secolul al
VII-lea i.Hr., existind o serie de marturii in acest sens. Tablitele mesopotamiene, ca si
papirusurile egiptene, mentioneaza, printre altele, faptul ca mierea si ceara de albine
erau folosite ca medicament. La originea sa, mierea era rara, fiind rezervata la inceput
in serviciul religios, pentru a-i venera pe zei sau pentru a hrani animalele sacre.
Scrierile din antichitatea greco-romana abunda in mentionari despre mierea de albine
si utilizarea ei medicala, fiind creata o adevarata mitologie in jurul acesteia si
 9
subliniindu-se numeroasele sale proprietati medicinale: antiseptic, tonifiant, sedative,
febrigug, aperitiv si digestiv.
Aristotel, de exemplu, a scris sase volume despre albine si produsele lor,
recomandând propolisul drept remediu in plagi supurate. Hipocrate, cel mai de seama
medic al Antichitatii, mai tirziu Pliniu, Galien si Dioscoride vorbesc, de asemenea,
despre miere, folosita intr-o serie de boli. In lucrarea sa Despre mijloacele de
vindecare, Dioscoride considera mierea un adevarat panaceu, indicind-o in boli de
urechi, de piept sau rinichi, in vindecarea ranilor si a plagilor.
 10

Capitolul I. Mierea naturală

Mierea de albine este considerata una dintre cele sapte minuni alte stupului, fiind o
adevarata pastila de sanatate pentru organismul uman. De aceea miereanaturala.ro
prezinta si promoveaza traditia micilor producatori din zona Mehedinti, acolo unde
imaginea albinelor confirma pasiunea si daruirea pentru apicultura. Experienta
dobandita in cresterea albinelor si dorinta de a obtine produse naturale de cea mai
buna calitate este punctul de sprijin pentru www.MiereaNaturala.ro in promovarea
unei vieti sanatoase pe termen lung.

Apicultura este o indeletnicire frumoasa si placuta si poate fi practicata de oricine, de

la tineri la batrani si oriunde, de la ses, la deal, la munte sau la mare. Oricine vrea
poate avea familii de albine. Cu toate greutatile intampinate, am indragit si vom
indragi albinele cat timp vom exista. Cel mai de pret lucru pentru om este asa cum se
stie sanatatea. Si daca pretuim sanatatea trebuie sa pretuim si albinele a caror munca
este in slujba omului.

Din cele mai vechi timpuri se scrie ca stramosii nostri au folosit produsele albinelor ca
alimente si ca medicamente pentru tamaduirea bolilor. In camarile noastre, pe langa
cele trebuincioase, trebuie sa se regaseasca si un borcan cu miere. Ce poate fi mai
curat decat nectarul pe care albinutele il strang cu atata truda, pregatindu-l si
depozitandu-l cu cea mai mare pricepere acolo, in fagurii lor din stup. Mai recent, din
aceste produse ale albinelor se prepara nenumarate si cele mai cautate medicamente.
Noua, apicultorilor ne revina sarcina sa aducem oamenilor toate aceste minunatii
adunate de albine, in starea in care sunt luate din stup. Plantele au si ele foarte mare
nevoie de albine pentru polenizare.

Pentru ca orice planta ca sa traiasca in timp ea trebuie sa rodeasca an de an.Altfel

specia ar pieri, ar dispare.Si pentru ca plantele sa rodeasca e nevoie de polenizare.
Acest lucru e facut in proportie de 80% numai de catre albine. Sa ne gandim putin, ca
si renumitul Einstein, daca la un moment dat ar lipsi albinele, ce s-ar intampla cu
plantele spontane, ce s-ar alege din culturi si livezi, ce ne-am face noi, oameni?
Apicultura este si un mijloc minunat de recreere a organismului dupa stresul zilnic la
care e expus. Socotim ca orice om, indiferent de profesia pe care o practica, dupa o
saptamana de munca are nevoie de cateva ore de destindere.
 11
În mijlocul naturii, in preajma miresmelor florilor, unde poti sa privesti si sa admiri
harnicia albinelor. Marturisim ca acolo, in stupina, in ciuda greutatilor care se ivesc
uneori, ne simtim mai bine ca oriunde, mai bine chiar decat intr-o statiune de odihna
situata in cele mai renumite zone de la munte sau mare.

1.1. Tradiția apiculturii în România

Apicultura sau stuparitul reprezinta una din cele mai vechi indeletniciri de pe teritoriul
Romaniei. Istoria ne arata ca in vremurile Daciei apicultura capatase o mare
dezvoltare. Dacii obtineau astfel miere pe care o foloseau in alimentatia de baza, ceara
si fagurii de miere erau niste bunuri de seama in comertul acelor vremuri. In Tarile
Române spre sfarsitul evului mediu se gasesc scrieri ce atesta importanta apiculturii.
Astfel produsele apicole erau scutite de vami tocmai pentru stimularea acestei ramuri
importante a agriculturii. In 1763 o statistica arata prezenta a 1 milion de stupi pe
teritoriul Moldovei si Munteniei.

Vechea asezare mehedinteana, orasul Vanju Mare este situat in sud-estul judetului
Mehedinti in zona Vaii Blahnitei, la o distanta de 33 km de municipiul Drobeta
Turnu-Severin pe drumul national Turnu Severin? Calafat. Vanju Mare este in general
o regiune de campie ingemanata cu dealuri ale caror soluri fertile, propice agriculturii.

Totodata este o zona renunumita pentru cultivarea vitei de vie si apicultura. Clima este
temperat-continentala,cu ploi multe toamna si primavara si putine vara. Vanju Mare
cuprinde vechile sate: Orevita Mare (care este cunoscuta ca localitate inca din 1652 pe
timpul domniei lui Matei Basarab); Nicolae Balcescu, Bucura si Traian.

Noi ducem traditia mai departe si va oferim o portie de sanatate cu ajutorul a 150 de
stupi. Stupii au un caracter fix astfel incat se asigura un control bun al produselor
rezultate. Stupii sunt confectionati manual de catre noi din lemn de brad si salcam.
Albinele au parte de conditii de calitate si cu ajutorul procedeelor specifice
dezvoltarea stupinei se face cu rapiditate

Mierea, polenul, pastura, ceara, laptisorul de matca, propolisul, veninul de albine si

recent, apilarnilul sunt produse ale stupului. Pe baza fundamentarii lor stiintifice, in
prezent au depasit utilizarile traditionale terapeutice, intrand astfel intr-o etapa noua.
In ultimii 30 de ani a luat nastere o activitate specifica, de sine statatoare, cunoscuta
ca apiterapie, preocupata de valorificarea resurselor naturale, in scopul ocrotirii
sanatatii omului
 12
1.2. Mierea ca aliment și medicament

”Miere” poate fi numit orice sortiment de lichid dulce, cules, preparat si depozitat de
albine in faguri. In Romania, ”miere” este un nume generic folosit pentru mai multe
sortimente de acest fel.

Din punct de vedere fizic, mierea este un lichid vascos care se poate cristaliza foarte
usor, partial sau total, capatand in acest caz o consistenta solida din care poate fi
readus la cea lichida prin incalzire pana la 30 de grade Celsius, temperatura care nu
trebuie depasita pentru a nu i se altera calitatile (se stie ca temperatura in stupul
albinelor este in jur de 35 de grade Celsius).

Din punct de vedere chimic, mierea este un anumit amestec de substante organice
deosebit de complexe, in care s-au identificat pana in prezent peste 70 de componente.
Printre acestea, se numara glucoza, fructoza si alte forme de zahar invertit (70-80% in
mierea nectar si 60-70% in mierea de mana). Substantele nezaharoase (2-5% in
mierea de nectar si 4-12% in mierea de mana) reprezentate prin proteine, acizi
organici, saruri minerale, hormoni, vitamine, enzime, antibiotice si zaharoza (valoarea
maxima admisa in Romania este de 5% in mierea de nectar floral si 10% in mierea de
mana).

Starea fizica difera foarte mult dupa conditiile de pastrare (lichida, semisolida sau
solida cristalizata) si dupa conditiile de conservare. Compozitia chimica difera insa si
mai mult de la un sortiment la altul. Compozitia biologica ajunge sa difere chiar de la
o zi la alta, pentru acelasi esantion de miere, in functie de conditiile de conservare. In
afara stupului, acest lucru este foarte evident, dar chiar in interiorul stupului mierea
poate diferi in functie de diferitele ei grade de maturare.

Mierea folosita in consumul obisnuit se face intotdeauna dintr-un amestec, mai mult
sau mai putin omogen, de miere din mai multe flori, din zile diferite, din mai multi
stupi, regiuni si recolte. Asadar, in prepararea mierii se fac mai multe omogenizari: o
data in stup, de catre albine (prin recoltarea, prepararea si depozitarea nectarului in
faguri), iar a doua o fac apicultorii la extractia mierii.

1.2.1. Acțiunea terapeutică a mierii

Mierea este folosita si ca medicament. Cele peste 70 de substante active din punct de
vedere biologic confera mierii o paleta larga de efecte benefice. In continuare vom
prezenta pe scurt actiunile terapeutice globale ale mierii:
 13
1. Actiunile generale cel mai des semnalate sunt urmatoarele: intaritoare,
fortifiante, tonice, cicatrizante, conservante, antigerminative, protective, nutritive,
hemostatice (opresc hemoragia), regeneratoare.

2. Actiunile speciale medicinale ale plantei medicinale din care provine mierea,
de exemplu ale azulenului continut de florile de musetel sau de tei, care sunt transpuse
in mierea de nectar de tei sau musetel.

3. Actiunile specifice ale unor substante identificate sau doar presupuse:

vitamine, enzime, antibiotice, substante dezinfectante, calmante, antidiareice, etc.

Chiar si simpla lor enumerare arata cat este de variat spectrul actiunilor farmaco-
terapeutice ale mierii.

1.2.2. Mierea ca tratament

Ca la orice medicament, indicatiile sunt in functie de actiunile farmaco-fiziologice
generale, speciale si specifice descrise la miere. Vom face in continuare o prezentare
globala a indicatiilor terapeutice ale mierii si vom apelala o clasificare in functie de
rezultatele obtinute in diverse boli. Astfel, clasa A cuprinde indicatiile cu rezultate
sigur pozitive peste 70%, confirmate frecvent; clasa B cuindicatii ale caror rezultate
sunt inca insuficient confirmate, deci indicatii probabile si clasa C, ale carorrezultate
sunt inca in stadiu experimental.

Clasa A: rani sangerande, arsuri, degeraturi, unele afectiuni chirurgicale. Intre

afectiunile bolilor interne se inscriu: gastrita, duodenita, bolile de inima, de ficat si ale
cailor biloare. Afectiunile cailor respiratorii: corize (guturai), rinite, sinuzite, faringite,
bronsite. Afectiuni endocrine: sindroame hipoanabolice (slabire fizica), insuficienta
hipofizara, boli endocrine, insuficiente paratiroidiene (tetania cronica latenta sau
spasmofilia); afectiunile ginecologice: diferite infectii microbiene, micotice (cu
ciuperci), tricomonatice (cu tricomonas), eroziuni, plagi diferite, etc; afectiuni
psihiatrice si neurologice: anorexia mentala (slabire fizica), starile depresive, starile
cosectice (scaderi in greutate si anemie).

Clasa B: afectiunile chirurgicale ca: plagile arsurilor infectate, ulcerele

varicoase, ulceratiile tegumentare care se vindeca greu. In afectiunile dermatologice
(ale pielii), in unele eczeme, in afectiunile bolilor interne, in maladia ulceroasa,
gastrica sau duodenala, in bolile de rinichi. De asemenea, sunt indicatii probabile ale
mierii in unele bai de ochi (conjunctivite).
 14
Clasa C: intre afectiunile chirurgicale, fistulele; afectiunile dermatologice:
diferite micoze (ciuperci) ale pielii, ale cavitati bucale; din bolile interne: colecistite,
enterite, enterocolite, otraviri alimentare cu ciuperci sau substante toxice, alcoolism;
boli de plamani: bronsectazie, abces pulmonar, TBC pulmonar, astm bronșic.

1.2.3. Mierea vie

Termenul de miere-vie este utilizat atunci cand se vorbeste despre miere in starea sa
naturala ,,mierea la prima mân” asa cum este ea extrasa din stup, fara a se interveni
ulterior asupra compozitiei. Este mierea bruta care nu a fost procesata prin
pasteurizare, asa cum se gaseste ea in stup. Mierea bruta (in stare naturala) poate
contine mici particule de polen si ceara, si este una dintre cele mai pure sortimente de
hrana care pot fi consumate ca atare. Este mierea aflata in starea sa naturala,
nemodificata termic si chimic care cristalizeaza in timp, si care in zilele noastre nu se
mai gaseste decat la apicultori.

De aceea, noi ca familie de apicultori, care se ocupa cu apicultura din anul 1981,
dorim sa oferim clientilor nostri o miere naturala, direct de la apicultor, nemodificata
chimic si termic; dorim sa oferim clientilor nostri adevarata miere care poate fi
folosita cu incredere in tratamentul diferitelor afectiuni, si ,,care are proprietati de
adevarat medicament" (dupa cum spune inginerul si bioterapeutul Victor Bogdan).

Insusi inginerul si bioterapeutul Victor Bogdan spune intr-un articol din ,,Libertatea",
I se spune ,,miere-vie", pentru ca este netratata termic, cum e cea obisnuita si are
adevarate proprietati de medicament. Pentru a intari cele spuse mai sus vom expune
raspunsul Dl. Vasile Andritoiu, Lector al Asociatiei Nationale pentru Terapii
Complementare din Romania si profesor de Istorie la Targu Jiu, intrebat fiind:

Cum ne putem da seama că mierea pe care o cumpărăm este de calitate? Cel mai sigur
indiciu este greutatea. O sticlă de un litru ar trebui să aibă 1,450 kg miere. Cam asta e
densitatea mierii faţă de apă. Apoi este gustul, dar gustul mai poate înşela. Există
mieri drese cu zahăr fiert cu plante, din care lipseşte polenul. Urmele de polen din
miere sunt un indicator categoric al plantelor din care provine mierea, dar numai
specialiştii cu aparatele lor pot depista dacă mierea e falsificată. Apoi, important de
ştiut, mierea cristalizează.

Dacă sunt cristale mari, ca sarea grunjoasă, mierea e bună, dar a avut cam prea multă
apă, deci albinele n-au mutat-o de suficiente ori din celulă în celulă, prin urmare, nu i-
au adăugat suficiente enzime. Mierile bine vânturate sunt mai onctuoase, au cristale
 15
mai mici, mai finuţe. Nu ar trebui cumpărată mierea care stă pe tarabe în plin soare.
Aceea are cu 40%mai puţine calităţi.

Mierea este creată de albine la întuneric, ea nu trebuie expusă luminii solare, ci doar la
lumina încăperii şi la o temperatură constantă, ce nu depăşeşte sub nici o formă 40 de
grade. Unii stupari ştiu că oamenii se feresc de mierea zaharisită, fiindcă suspectează
că e făcută cu zahăr. Nimic mai fals. Totusi, ca să-şi vândă mai bine marfa, ei o fierb
la 90 de grade, ca să nu mai cristalizeze. Ca gust, devine un pic mai bună, dar pierde
enorm în calitate. La acea temperatură toate enzimele sunt distruse, mierea rămâne
doar un zahăr lichid. De aceea, mierea nu se pune nici în ceaiul fierbinte.

Toate mierile bune zaharisesc după câteva luni, deci dacă vreţi să fiţi sigur că luaţi o
miere naturală, cumpăraţi una zaharisită. O altă metodă de a testa mierea este
întoarcerea borcanului cu fundul în sus. Înăuntru trebuie să se creeze o bulă de aer în
formă de pară. Dacă bula urcă repede spre fundul borcanului, înseamnă că este o
miere cu multă apă în ea, deci nevânturată suficient. Bula trebuie să urce lent, ceea ce
arată că mierea este coaptă, maturată, bună de consum şi vânturată natural, de către
albine, deci culeasă când fagurii au fost căpăciţi pe trei sferturi. Uneori, stuparii,
pentru a grăbi producţia, recoltează mierea înainte să fie căpăciţi şi o scot la soare în
butoaie să mai evapore din apă, pentru a elibera fagurii mai repede, pentru o nouă
miere. Mierea obţinută astfel este mai lichidă şi foarte săracă în enzime.
 16

Capitolul II. Albina

Albina este una din cele mai extraordinare creaturi din lumea insectelor. Corpul
albinei este relativ delicat, iar durata sa de viaţă este scurtă. Albinele au un rol
deosebit de important în viaţa plantelor, contribuind la polenizarea florilor şi la
mărirea producţiei.

Albinele sunt grupate în jurul reginei, într-o populaţie numită colonie, a cărui mărime
variază în funcţie de sezon (între 10.000 şi 80.000 de indivizi) şi de bogăţia resurselor
nectaro-polenifere, care asigură vigoarea coloniei.

2.1. Evoluția albinelor

S-a stabilit de către specialişti că albinele au evoluat din viespi sălbatice prădătoare,
care au prins gustul pentru nectar şi s-au hotărât să devină până la urmă vegetariene,
cu toate că dovezile fosilice sunt prea puţine. Cu toate acestea, este clar că albinele
există pe planeta noastră cam din aceleaşi timpuri când au început să înflorească
primele plante, în perioada Cretacică, cu aproximativ 100 milioane de ani în urmă.

Cea mai veche albină fosilizată care s-a descoperit a fost o specie numită Trigona
prisca, găsită în New Jersey, USA, şi care datează de acum 74-96 milioane de ani. Nu
se distinge de Trigona Moderna în nici un fel. Este posibil, deci, ca predecesorii
albinelor să fi trăit în acea perioadă, însă fosile ale adevăratului gen Apis au fost
descoperite pentru prima dată în Germania de Vest. Această fosilă se estimează că ar
fi trăit acum acum 22-25 milioane de ani (în Miocenul târziu, cu 12 milioane de ani în
urmă). Exemplarul descoperit seamănă cu genul Apis dorsata, dar este mult mai mic,
cam de dimensiunile actualei Apis Mellifera.

Este posibil, deci, ca Apis florea şi Apis dorsata să fi existat ca specii separate cu
multe milioane de ani în urmă, în perioada Oligocenului. Nu a fost posibil să se
estimeze când au apărut primele albine din specia Mellifera/cerana. Este posibil ca
acestea să fi căpătat identiăţi separate în timpul perioadei târzii a erei terţiar.

Cele două specii au fost, se pare, separate din punct de vedere fizic, în timpul ultimei
glaciaţiuni şi nu au mai existat un contact între ele, decât acela produs de intervenţia
umană, în timpurile noastre. În perioada postglaciară, Mellifera şi Cerana (ca şi
 17
Dorsata şi Florea, dar la un nivel mai mic), au avut evoluţii geografice similare ca
subspecii sau rase.

2.2. Modul de viaţă al albinelor

Din punct de vedere biologic, albina este o insectă hymenopteră (cu aripi
membranate), care trăieşte solitar sau în colonii. Ordinul Hymenoptera cuprinde cca.
100.000 de specii care include, printre altele, viespile, furnicile şi muştele.

Albinele solitare îşi depun ouăle în tunele, pe care le escavează ele însele. În cazul
unor anumite specii de albine solitare, un număr relativ mic de femele pot împărţi un
singur sistem de tunele, iar în alte cazuri se poate crea o organizaţie semi-socială care
presupune o ordine ierarhică între femele. Aceste albine asigură aprovizionarea cu
hrană (miere şi polen) pentru larve, dar nu există o hrănire progresivă a larvelor de
către albinele adulte.

Albinele sociale se grupează în colonii conduse de o singură femelă fertilă, Regina,

care este, în general, singura care depune ouă în colonie. Alergătura după nectar şi
polen este îndeplinită de o castă de femele, numite muncitori. Mierea şi polenul sunt
depozitate în anumite celule, iar larvele în alte celule. Larvele sunt aşezate în celule
făcute din ceara secretată de albinele-lucrătoare.

O colonie obişnuită poate număra câteva zeci de mii de indivizi. Acestea construiesc
structuri verticale de celule, aşezate bilateral pe un suport plan, folosind numai ceara
secretată de albinele-lucrătoare. Celulele sunt multifuncţionale, fiind folosite în mod
repetat atât pentru creşterea cât şi pentru păstrarea mierii şi polenului. Hrănirea
progresivă a larvei este indicată pentru creşterea albinelor tinere cu hrana produsă de
glande aflate în capul albinei, din mierea produsă de albinele ajunse la maturite.

Atributul principal al albinelor, care le-a fost esenţial pentru evoluţie speciei, este
comportarea lor de grup. Genul Apis a putut astfel să colonizeze o largă varietate de
medii, variind de la cel tropical până la cel rece temperat. O altă caracteristică
importantă a albinelor este comunicarea informaţiilor despre sursele de hrană.
Răspândirea foarte exactă a informaţiei privind direcţia şi distanţa de hrană conduce la
o exploatare deosebit de eficientă a acestora.

2.3. Organizarea coloniei

Fiecare colonie de albine prezintă trei categorii diferite de albine: regina, albinele
propriu-zise şi trântorii.
 18
Regina este organul vital al coloniei, asigură ponta şi reînnoirea coloniei. Ea este
unică, exceptând unele situaţii cum ar fi cea de roire când, în cadrul coloniei, pot
exista temporar mai multe regine, vechea regină părăsind stupul împreună cu roiul
primar. Regina se distinge prin abdomenul mai lung şi mai mare decât cel al albinelor
propriu-zise, aripile fiind mai mici comparativ cu lungimea abdomenului.

Regina ouă întreaga sa viaţă, reducându-şi ponta până la încetare toamna târziu,
pentru a o relua în ianuarie sau februarie. O regină poate trăi 5-8 ani, dar de obicei
este înlocuită de albine propriu-zise atunci când devine necorespunzătoare. Pe faguri,
regina este însoţită întotdeuna de o suită care se ocupă cu hrănirea ei (cu lăptişor de
matcă) şi cu transmiterea substanţei de matcă la întreaga colonie.

Albinele propriu-zise, după naştere ocupă funcţii variabile: curăţitoare, doici, cerese,
sacagiţe, gardiene, lucrătoare etc. Ele asigură de asemenea o temperatură constantă în
stup, folosind mişcările musculare pentru încălzire sau îndepărtând aerul cald spre
exterior cu ajutorul aripilor, prin ventilare (folosită şi la evaporarea apei în exces). Ca
semn distictiv, albinele au aripile de aceeaşi mărime cu abdomenul.

Trântorii asigură reproducerea albinelor, zburând la 10-12 km pentru a se aduna în

locurile de împerechere a mătcilor.

Deşi reprezentantele majorităţii tipurilor de albine au fost indigene pe toate

continentele, albinele sunt originare din Lumea veche, mai exact din Asia, Africa şi
Europa. Cele mai importante specii sunt:
- Apis Florea, albina mică;
- Apis Dorsata, albina uriaşă;
- Apis Cerana, albina estică;
- Apis Mellifera, albina vestică.
 19

Capitolul III. Întreţinerea familiilor de albine

în perioada culesului de producție
Specific pentru perioada culesului este faptul că în condiţiile favorabile de secretie a
nectarului, albinele recolteaza cantitati mari de nectar ce depasesc necesarul lor,
ramanand cantitati de miere ce poate fi destinată consumului.

In tara noastra, principalele culesuri sunt furnizate de salcam in lunile mai si iunie, cu
o durata de 8-20 zile, de tei, in lunile iunie si iulie, timp de 15-20 de zile, de floarea-
soarelui, timp de 15-30 zile, in iunie si iulie, de flora fanetelor, in iunie si iulie, timp
de 30 de zile, de vegetatia de balta din zona inundabila a Dunarii, in lunile august si
septembrie, timp de 20-40 de zile si de la alte plante agricole.

Inceputul culesului de productie este indicat de intensificarea si prelungirea zborului

in timpul zilei, de zumzetul specific produs de albinele care ventileaza stupul seara, de
mirosul placut de miere si ceara de la urdinis si de albirea fagurilor in partea
superioara, datorita alungirii celulelor cu ceara nou produsa. Familia de pe cantarul de
control realizeaza sporuri zilnice de 0,5-1,0 kg miere.

Pentru valorificarea culesului, la stupii orizontali se completeaza spatial liber cu faguri

goi necesari depozitarii mierii, la cei verticali se ataseaza magazii sau corpuri
suplimentare pentru recolta, iar pentru a favoriza zborul si evaporarea apei din nectar,
pe toata durata culesului urdinisul se deschide in intregime.

Pentru a nu deranja albinele in timpul culesului, pe cat posibil familiile nu se vor

cerceta in timpul zilei, eventualele interventii putand fi efectuate seara dupa incetarea
zborului. Pentru valorificarea superioara a culesului si in special a celui de vara, se
practica metoda familiilor ajutatoare permanente.

Metoda consta in formarea in anul I a unui roi cu 2-3 rame cu puiet, doua rame cu
rezerva de hrana si o matca sau botca capacita, care va deveni familia ajutatoare ce se
intretine si ierneaza independent. Tot independent se intretine si in anul urmator pana
la inceputul culesului de vara (faneata sau tei), cand se unifica cu familia din care a
provenit, rezultand astfel o familie foarte puternica care realizeaza productii mari de
miere. Din familia ajutatoare se mentine un nucleu, format dintr-o rama cu puiet, doua
 20
rame cu reserve de hrana si matca, nucleu care pana in toamna devine din nou familie
ajutatoare, capabila sa ierneze independent.

3.1. Intreținerea familiilor de albine în stupi multietajați

In mod obisnuit, familia de albine ierneaza pe doua corpuri, dintre care cel superior
contine rezerve de hrana, iar cel inferior faguri goi sau cu mici cantitati de miere
(“coroane de miere”). Albinele formeaza “ghemul” de iernare in partea centrala a
ambelor corpuri. Datorita spatiului liber creat intre şipcile superioare ale ramelor din
primul corp si cele inferioare ale celui superior, albinele au posibilitatea sa treaca pe
toate ramele pentru folosirea hranei. In timpul iernii, o parte din celulele fagurilor din
corpul superior se elibereaza de hrana, astfel ca se creeaza putin spatiu liber pentru
cresterea puietului.

Primavara, intrucat in corpul superior, datorita rezervelor de hrana, nu exista spatiu

suficient pentru cresterea puietului, se procedeaza la inversarea corpurilor astfel:
corpul de jos, care contine faguri goi se ridica in partea superioara, unde conditiile
termice sunt mai favorabile, iar cel de sus se coboara pe soclul stupului.

In urma acestei inversari, corpul superior care contine miere ajunge pe soclu (fundul)
stupului, situatie anormala pentru albine. In acest caz, albinele transporta mierea in
corpul superior pentru a fi pusa la adapost fata de daunatori, creându-se astfel o
autoalimentatie stimulenta care intensifica foarte mult ritmul de dezvoltare a familiei
de albine.

In mod normal, in timpul infloritului pomilor fructiferi, cand albinele trec in perioada
de crestere a populatiei, in corpul superior exista cca. şapte rame cu puiet. In aceasta
situatie, pentru asigurarea conditiilor necesare cresterii in continuare a puietului se
executa o noua inversare a corpurilor, ridicandu-se in partea superioara corpul de jos,
care timp a fost eliberat de miere si puiet.

Avand in vedere durata ciclului de metamorfoza (21 zile), dupa trei saptamani se
procedeaza la o noua inversare, operatiune deosebit de importanta pentru prevenirea si
combaterea roiului, intrucat corpul superior unde eventual s-au construit botci, iar
matca a depus in ele oua, ajunge in partea inferioara unde este mai rece, situatie in
care albinele abandoneaza larvele din botci.

O data cu inceperea culesului de salcam, se trece la organizarea cuibului, asezandu-se

pe soclu corpul cu puiet necapacit, apoi cel cu puiet capacit, atasandu-se totodata si
cel de-al treilea corp cu faguri goi, unde albinele vor depozita mierea si nectarul
 21
recoltat. Pe masura ce puietul din corpul al doilea eclozioneaza, albinele depun in
celulele eliberate nectar si miere, transformandu-l astfel intr-un corp destinat pentru
depunerea mierei.

In cazul in care nu se valorifica culesul timpuriu de salcam, ci numai cel de vara

(zmeură, tei, fanete, floarea-soarelui), pentru prevenirea si combaterea roitului se fac
inversari periodice, din trei in trei saptamani, pana in momentul in care incepe culesul.
Daca familiile de albine ierneaza pe un singur corp, primavara, in momentul in care
spatiul devine insuficient, se ataseaza in partea superioara cel de-al doilea corp, pentru
a permite o dezvoltare corespunzatoare a familiei de albine. In continuare, familiile de
albine se intretin dupa metoda amintita anterior.

3.2. Stupăritul pastoral

Una din principalele căi pentru realizarea unor productii mari de la albine, consta in
valorificarea mai multor culesuri pe durata unui sezon. Pentru a se valorifica mai
multe culesuri, familiile de albine se transporta la oarece distanta de vatra stupinei,
adeseori la zeci si sute de kilometri departare.

Apicultura pastorala mai trebuie practicata pe scara larga in vederea polenizarii

culturilor de plante entomofile ca: rapita, floarea-soarelui, sparceta, hrisca, bumbacul,
plantele medicinale, precum si a pomilor si arbustilor fructiferi.

In functie de resursele melifere, stuparitul pastoral poate incepe primavara devreme si

se poate incheia toamna tarziu. Astfel, in lunile martie si aprilie, familiile de albine
pot fi deplasate la masivele de artar, paltin, salcie alba si căprească, pomi fructiferi si
la flora erbacee timpurie unde, pe langa dezvoltarea foarte buna a familiilor in vederea
culesului principal, destul de frecvent se obtin si productii de 4-5 kg de miere marfa.

La inceputul lunii mai, familiile se pot deplasa la culturile de rapita, coriandru, apoi la
masivele de salcam. De la aceasta din urma se pot valorifica 2-3 culesuri, pe masura
infloririi lui, incepand cu masivele din ses, apoi cele din zona colinara si de dealuri si
terminand cu cele din zona submontana.

Dupa valorificarea salcamului, stupii se pot deplasa la masivele de tei si apoi la cele
de floarea-soarelui, cultură ce ofera una din cele mai sigure si abundente si de durata
culesuri. Relativ in aceeasi perioada in zonele de dealuri si cele montane ofera cules
zmeura, sburătoarea si fanetele, iar toamna se poate face deplasarea stupilor in zona
inundabila a Dunarii si în Delta Dunarii.
 22
Deplasarea stupilor se va face de asemenea maniera incat cheltuielile de transport sa
nu fie foarte mari, iar productia de miere marfa ce se poate realiza la aceste masive sa
fie rentabila. Pentru reusita acestei actiuni, sunt necesare o serie de lucrari
premergatoare cum ar fi: identificarea resurselor melifere, obtinerea repartitiei pentru
zona respectivă, culegerea de informatii asupra bolilor din zona, obtinerea
certificatului sanitar-veterinar, stabilirea itinerarului si a drumurilor de acces, alegerea
si fixarea vetrelor, stabilirea mijloacelor de transport si a datei probabile a infloririi
plantelor melifere din zona respectivă.

Pentru a obtine productii ridicate de miere se vor evita in mod obligatoriu

supraaglomerarile de stupi, practică destul de frecventa mai ales la unele masive
melifere cu renume. Sunt dese cazurile cand la masivele de renume se
supraaglomereaza familiile de albine si se obtin productii mici, de altfel capabile sa
asigure productii mult mai mari. Astfel se recomanda urmatoarele incarcaturi pe
hectar in functie de flora:
-La salcam: 14-18 familii;
-La tei: 6-10 famililii;
-La floarea soarelui:1-2 familii;
-La bostanoase: 1-2 famililii;
-La leguminoase perene: 4-6 familii;
-La plante medicinale aromatice: 3-4 familii;
-La zmeuris: 3-5 familii.

Cu 1-2 saptamani înainte de a pleca la pastoral, apicultorul va face o recunoastere

amanuntita a regiunii unde urmeaza sa se transporte familiile, pentru a stabili definitiv
vatra, drumurile de acces, data deschiderii florilor si ultimele evaluari asupra
capacitatii nectarifere a florei.

Pentru asezarea vetrei stupinei se recomanda o poienita din marginea masivului

melifer, o raritura de padure si chiar sub arbori - cum este cazul in padurile de salcam,
tei etc. Daca nu este posibil acest lucru, este bine sa se gaseasca o modalitate de a
umbri intr-o oarecare masura stupii, pentru a nu fi expusi direct arsitei.

Pe langa inventarul destinat cercetarii familiilor de albine si a celui de valorificare a

culesurilor, apicultorul mai are nevoie si de cabana apicola, ca spatiu de lucru si de
odihna.

Cu cateva zile inainte de plecare se indeparteaza din stupi fagurii artificiali si cei nou
claditi, spatiul liber se complecteaza la stupii orizontali cu rame goale, iar la stupii
 23
verticali se ataseaza magazii sau corpuri pentru depozitarea mierii. Ramele de
magazie care nu au distanţatoare, se fixeaza cu blocuri de lemn, de 100/15/10 mm,
prevazute in partea superioara cu o placa din tabla sau cu un cui, care impiedica
caderea acestora intre rame.

In lipsa blocurilor, fixarea se poate face cu cuie de 40 mm lungime, ce se bat in peretii

din faţă si din spate, in dreptul treimii superioare a ramelor, care se aduna in una din
partile laterale ale magaziei, dupa o prealabila indepartare a albinelor de pe ele,
procedeu mai putin indicat, deoarece degradeaza stupii.

Nu se admite transportarea stupilor cu faguri avand miere necapacita, deoarece

albinele consumand o cantitate mai mare din aceasta vor creste temperatura din
interiorul stupilor, avand drept consecinta inmuierea si ruperea fagurilor sau chiar
sufocarea albinelor.

Stupii defecti se repara, pentru a se evita iesirea albinelor prin diferite crapaturi.
Neastuparea acestora duce nu numai la pierderea unui numar mare de albine pe timpul
transportului, ci contribuie si la mentinerea unei stari de agitatie in interiorul
familiilor, stare tot atat de daunatoare. Crapaturile stupilor prin care aparent nu pot
iesi albinele, se recomanda a fi chituite.

Pentru asigurarea aerisirii, podişoarele si blocurile de la orificiile de ventilatie ale

capacelor se inlatura, iar la stupul multietajat, pe corpul superior, se aseaza rama de
ventilatie.

In cazul in care in stupii orizontali se transporta si familii ajutatoare, deasupra

cuiburilor acestora se aseaza o rama cu plasa de sarma ce asigura aerisirea si
impiedica unificarea celor doua familii. Este contraindicata aplicarea la urdinis a
plasei de sarma, deoarece albinele incercand sa iasa blocheaza urdinisul si mor
asfixiate.

Tot pentru a evita cresterea temperaturii in interiorul stupilor, la impachetarea lor se

lasa un spatiu de refugiu direct proportional cu marimea familiei si cu durata
transportului, cu temperatura medie a aerului pe timpul cand se executa transportul si
invers proportionala cu marimea orificiilor de ventilatie. Astfel, la un stup orizontal in
care familia ocupa 10-12 rame, se considera suficient spatiu ramas gol adica spatiu
ocupat de 8-10 rame complet goale, la stupii verticali cu magazine, un magazin gol,
iar la cel multietajat, corpul de deasupra.
 24
Partile mobile ale stupilor se fixeaza cu dispozitive speciale, vergele sau lanturi prinse
in piulite tip fluture sau cu alte sisteme. La stupii care nu dispun de accesorii de fixare
se leaga soclul de partile laterale ale corpului cu sarma de 3 mm, prin intermediul a
cate doua suruburi. Celelalte parti ale stupului se fixeaza prin sarme duble, ce se leaga
de capac si de un cui batut oblic in scobiturile ce servesc ca mânere la manipularea
stupilor, dupa care sârmele se ancoreaza prin rasucire cu un cui.

Cand zborul albinelor a incetat, urdinisurile se inchid, iar daca albinele nu s-au retras
de pe scandura de zbor le obligam sa intre in stup folosind fumul cu atentie, pentru ca
aceasta sa nu patrunda in interior sau, la nevoie, stropindu-le cu apa. Dupa ce am
efectuat o ultima verificare a modului de inchidere, stupul se prinde cu mânere si se
transporta la vehicul.

Pentru a se evita ruperea fagurilor pe timpul transportului, stupii se aseaza diferit, in

functie de felul vehiculului si de starea drumului. In vagoane, precum si in camioanele
care se deplaseaza pe drumuri bune, tinand cont de frecventa tamponarilor, respective
a franarilor, stupii se aseaza cu ramele paralel cu sensul de inaintare, iar in camioanele
si carutele ce parcurg trasee accidentale, acestia se aseaza cu ramele perpendicular pe
directia de mers.

La incarcarea stupilor, urdinisurile se orienteaza spre inapoi, pentru a se observa

eventualele “evadari” ale albinelor. In vehiculele de capacitate mare, stupii se aseaza
suprapusi, cu conditia ca incarcatura sa fie echilibrata. Pentru a nu se misca in timpul
transportului, stupii se leaga transversal si longitudinal cu franghii, realizandu-se
astfel o legare sub forma de plasa, care nu va ceda indiferent de distanta sau de gradul
de accidentare a drumului.

Transportul se efectueaza atent, de preferinta noaptea, evitandu-se manevrele bruste,

terenurile accidentate, iar curbele se parcurg cu viteze reduse. Apicultorii care
insotesc transportul de stupi, trebuie sa aiba la indemana unul sau doua afumatoare,
masti, cuie, ciocane, cleste si in mod special un vas cu pamant moale si framantat
pentru astuparea locurilor pe unde eventual ar putea iesi albinele, ori o bucata de chit
de geam sau plastilina.

Ajunsi la destinatie se instaleaza adapatorul, stupii se descarca, se aseaza pe vatră, se

deschid dupa o jumatate de ora urdinisurile, iar seara dupa linistirea albinelor, se
aseaza podişoarele, iar in zilele urmatoare se executa “despachetarea” si organizarea
cuiburilor.
 25
In primele zile dupa transport, albinele sunt iritate, motiv pentru care apicultorul
trebuie sa fie foarte atent pentru a evita accidentele cu animalele ce pasc in apropierea
stupinei.

Dupa incetarea culesului, mierea se extrage, lasand insa in fiecare familie cel putin
5kg - rezerva de hrana pentru continuarea dezvoltarii.

La inapoierea de la pastoral, pregatirile pentru transport sunt similare cu cele descrise

anterior, cu specificarea doar a faptului ca fagurii cu miere si in special cei noi din
care nu s-a extras mierea din diferite motive se pot transporta in familiile respective,
neexistand acum pericolul ruperii lor, deoarece s-au intarit in suficienta masura ca sa
reziste transportului.

3.3. Recoltarea mierii

Fagurii cu miere se recolteaza in momentul cand treimea superioara a acestora incepe
sa fie capacita. Operatiunea de recoltare a fagurilor cu miere se executa o data sau de
mai multe ori in decursul unui cules. Este important ca ultima recoltare sa se execute
cu 1-2 zile inainte de sfarsitul culesului, in cazul celui de scurta durata si cu 5-6 zile
inainte de sfarsitul culesului, in cazul celui de lunga durata, dar de mica intensitate
(faneata, floarea-soarelui), prevenind in acest fel furtul.

Sfarsitul culesului se stabileste dupa terminarea infloririi plantelor melifere furnizoare

de nectar, dupa scaderea activitatii albinelor care devin irascibile si se preteaza la furt,
precum si dupa indicatiile cântarului de control.

Inventarul necesar pentru aceasta operatiune este format din: perna fenicată, cuţitul de
descăpăcit, furculiţa pentru descăpăcit, extractorul, sita pentru miere şi bidoanele
pentru păstrare. Inlaturarea de pe faguri se face cu ajutorul periei apicole sau cu perna
fenicata. Perna fenicata este aplicabila stupilor verticali si indeparteaza albinele
datorita acidului fenic 5%, cu care se imbibă.

Pentru a preveni furtul, fagurii se recolteaza cu atentie, evitandu-se stropirea stupilor

cu miere, dupa care acestia se introduc in lazi de transport si se duc la locul de
extractie. Inainte de a se introduce in extractor, fagurii ce descapacesc deasupra unei
tavi cu ajutorul unui cutit descapacitor, incalzit in prealabil in apa fierbinte sau cu
ajutorul furculitei de descapacit. Fagurii se introduc apoi in extractor acesta fiind fixat
pe un postament mai ridicat pentru a permite asezarea sub robinet a unui vas de
colectare a mierii. Extractorul se aseaza in pozitie perfect verticala, iar lagarele se ung
cu vaselina sau cu miere. In extractoarele radiale, ramele se aseaza cu spetezele
 26
superioare spre exterior, iar in cele tangentiale cu speteaza portfagurelui in directie
inversa sensului de miscare.

Acest mod de asezare este impus de orientarea inferosuperioară a celulelor din faguri.
La introducerea fagurilor in extractor se va tine seama si de cantitatea de miere pe
care acestia o contin pentru a se asigura o repartizare uniforma, prevenind astfel
descentrarea rotorului in timpul miscarii.

La inceput, invartirea manivelei extractorului se va face incet si uniform, viteza

marindu-se progresiv. In medie se considera ca sunt necesare 240 rotaţii pe minut,
ceea ce corespunde cu 70-80 rotiri ale manivelei. Pentru a preveni ruperea fagurilor,
mierea de pe prima fata nu se extrage complet, ci numai aproximativ jumatate, dupa
care, fagurii se intorc pe cealalta parte, iar dupa indepartarea completa a mierii se
introduc in pozitia initiala pentru extragerea mierii in intregime.

Fagurii din care s-a extras mierea se reintroduc in stupi pentru a servi la depozitarea
nectarului, in cazul in care culesul continua sau pentru a fi curatati si reparati de catre
albine, cand culesul inceteaza, situatia in care, dupa cca 24 ore, ei se scot si se
pastreaza. Pentru ca mierea obtinuta sa fie lipsita de corpi straini, la robinetul
extractorului se ataseaza o sita de strecurat.

Vasele pentru pastrarea mierii pot fi metalice sau de lemn. Cele metalice vor fi
nichelate, smaltuite, iar cele din lemn se vor parafina in mod obligatoriu pentru a
preintampina scurgerile de miere, mirosul de lemn si absorbtia apei. Este
contraindicata pastrarea mierii in vase de zinc, plumb, arama sau aliajele acestora.
Dupa terminarea extractiei, utilajul folosit se spala cu apa calda, se sterge si se usuca.

3.4. Producerea mierii in sectiuni

Producerea mierii in sectiuni ofera posibilitatea obtinerii unui produs natural de
calitate superioara. Mierea din sectiuni are culoare deschisa, nu cristalizeaza si isi
pastreaza integral aroma, lucru care nu se intampla atunci cand este extrasa si cand
pierde, in contact cu aerul, prin evaporare, cea mai mare parte din componentele sale
aromatice.

Deoarece, mierea din sectiuni trebuie sa aiba calitati descrise mai sus, in tara noastra,
pentru obtinerea acestui produs se foloseste in primul rand culesul la salcam. Nu se
recomanda obtinerea de sectiuni cu miere de la floarea-soarelui, rapita, flora de balta,
mana, deoarece este inchisa la culoare, iar cristalizarea are loc la scurt timp dupa
recoltare. Mai pot fi folosite pentru obtinerea mierii in sectiuni si culesurile de la
 27
sburatoare, zmeura si tei, dar cu conditia sa fie consummate intr-un timp scurt dupa
recoltare. Sectiunile cu miere nu trebuie sa fie murdarite de catre albine, sa nu aiba
fagurii innegriti, iar ambalarea si transportul lor sa se faca fara a le deteriora.

Conditia de baza pe care trebuie sa o indeplineasca familiile de albine destinate

producerii mierii in sectiuni este ca acestea sa fie puternice, pentru a putea fi capabile
sa cladeasca, sa umple si sa capaceasca uscat mierea, adica intre miere si capacel sa
fie un strat de aer. Familiile care capacesc umed nu se folosesc la producerea mierii in
sectiuni.

3.5. Polenizarea plantelor agricole cu ajutorul albinelor

Prin polenizare se intelege procesul prin care polenul ajunge de pe antere pe stigmatul
florilor, iar prin fecundare, procesul biologic de contopire si asimilare reciproca a
continutului de polen cu cel al ovarului. Dupa modul cum polenul ajunge pe stigmat,
polenizarea poate fi anemofila, cand polenul este transportat cu ajutorul vantului si
entomofila, cand transportul acestuia este efectuat de insecte polenizatoare, care
realizeaza polenizarea selectiv incrucisata a plantelor.

Plantele entomofile sunt adaptate pentru polenizarea incrucisata prin flori colorate,
parfum specific, dar mai ales prin secretia nectarului. Din diversitatea mare de specii,
cca 80% se polenizeaza cu ajutorul insectelor, din care: 77% de albine, 7,5% de
bondari, 3,5% de diptere, 3,5% de furnici, 3,5% de coleoptere, 2,5% de catre albine
solitare, 2,5% de alte himenoptere. Din numeroasele cercetari efectuate, s-a stabilit ca
polenizarea selectiv incrucisata a plantelor de catre insecte, asigura o descendenta cu
vitalitate si capacitate de adaptare foarte ridicate, sporind astfel productia de seminte
si fructe la hectar si imbunatatind totodata calitatea acestora.

In conditiile actuale, datorita intensivizarii agriculturii si in special ca urmare a

folosirii pesticidelor, numarul polenizatorilor naturali (bondari, albine solitare, diptere
etc.) a scazut simtitor si paralel cu acestea au crescut considerabil suprafetele ocupate
cu plante tehnice entomofile, fapt pentru care importanta polenizarii plantelor cu
ajutorul albinelor a devenit o necesitate de prim ordin pentru realizarea de productii
sporite la hectar. Importanta albinelor pentru polenizare creste si datorita faptului ca
bondarii se gasesc in numar redus in natura, familia aceastora este foarte mica (200-
300 indivizi), dar mai ales pentru ca la inceputul iernii aceasta moare, supravietuind
numai o parte din matci, care primavara singure isi construiesc cuibul si isi agonisesc
hrana pana la aparitia primei generatii, astfel ca familia reuseste sa fie refacuta abia la
inceputul verii.
 28
Tocmai datorita faptului ca familia de albine supravietuieste si in timpul iernii,
albinele reprezinta cei mai siguri polenizatori, atat primavera de timpuriu cat si in tot
cursul anului. Certitudinea unei bune polenizari a culturilor agricole cu ajutorul
albinelor rezida si din intensitatea activitatii acestora, astfel ca numai in decursul unei
zile o albina poate vizita cca 4000 flori, iar o familie intre 60 si 80 milioane,
concomitent cu existenta la albine a fenomenului de florospecializare, care determina
ca acestea sa viziteze numai o singura specie pe perioada de inflorire.

In scopul asigurarii unei polenizari eficiente a culturilor agricole cu ajutorul albinelor,

trebuie cunoscut numarul de familii necesare pentru diferitele specii. Astfel, pe baza
cercetarilor intreprinse s-a stabilit că pentru polenizarea plantelor de pe un hectar de
cultura sunt necesare: 0,1-0,5 familii pentru bostanoase, 1 familie pentru plantele
oleaginoase si medicinale, 1-2 familii pentru bumbac si floarea-soarelui, 1-4 familii
pentru coriandru, 2-3 familii pentru hrisca, pomi si arbusti fructiferi, 3-4 familii pentru
sparceta, 5-6 familii pentru lucerna si trifoi si 15 familii pentru castravetii de sera.

La stabilirea numarului de familii necesare polenizarii se va tine seama si de populatia

acestora. Pentru buna organizare si planificare a lucrarilor de polenizare a plantelor cu
ajutorul albinelor, plantele se grupeaza dupa particularitatile lor biologice si gradul de
cercetare de catre albine in: pomi si arbusti fructiferi, culturi bine cercetate de albine,
culturi slab cercetate de abline si culturi de sera si rasadnite.

3.6. Polenizarea pomilor și arbuștilor fructiferi

Polenizarea pomilor si arbustilor fructiferi prezinta unele particularitati biologice
specifice, concretizate prin inflorirea timpurie in primavara, cand numarul
polenizatorilor naturali este foarte mic, iar coronamentul pomilor impiedica in mare
parte repartizarea uniforma a albinelor.

Pentru polenizare, familiile de albine se amplaseaza direct in livada sau in vecinatatea

acesteia, in vetre de 50-60 stupi, distantate la cca 500 m la fiecare 3-4 randuri de
pomi, revenindu-i astfel fiecarei grupe de familii cca 25 ha. In conditii meteorologice
nefavorabile, distanta dintre grupele de stupi se micsoreaza la 250 m sau chiar 125 m,
concomitent cu marirea densitatii de familii la hectar (3-4), masuri ce asigura o
completa polenizare a pomilor.

La orientarea stupilor se va avea in vedere ca zborul albinelor sa fie perpendicular pe

randurile de pomi. Stupii se transporta in livada cu cateva zile inainte de inflorirea
pomilor. La polenizarea speciilor pomicole se vor lua masuri pentru prevenirea
intoxicaţiilor albinelor, in care scop nu se efectueaza tratamente la pomi in aceasta
 29
perioada sau in cazuri de forta majora albinele vor fi retrase la timp din zona, la
distante de peste 6 km.

3.7. Polenizarea culturilor de câmp bine cercetate de

albine
Din categoria acestor plante fac parte urmatoarele: hrisca, floarea-soarelui, sparceta,
rapita, coriandrul, bostanoasele, semincerii de crucifere, ceapa si altele. Intrucat aceste
culturi sunt bune melifere, polenizarea lor se realizeaza prin asezarea familiilor de
albine in imediata vecinatate a culturilor respectand normele de familii necesare
polenizarii, transportul acestora facandu-se cu cateva zile inainte de inceperea
infloritului, iar stupii se disperseaza in vetre, distantate la 0,5-2 km una de alta pentru
a realiza o buna repartizare a albinelor.

Se recomanda de asemenea ca stupii sa fie asezati in zona in care plantele infloresc

mai tarziu, situatie in care albinele zburand initial in partea opusa vor asigura o
cercetare uniforma a intregii culturi.

3.8. Polenizarea culturilor de câmp slab cercetate de

albine
Din aceasta categorie fac parte: trifoiul rosu, lucerna si sfecla de zahar. Intrucat
fiecare din plantele amintite prezinta particularitati specifice, tehnologiile de
polenizare a acestora le vom prezenta diferentiat.

3.8.1. Polenizarea culturilor de trifoi roşu

Datorita tubului floral lung al trifoiului (10 mm), in conditii mai putin favorabile de
secretie a nectarului, acesta este slab vizitat de albine. Importanta polenizarii trifoiului
cu ajutorul albinelor creste simtitor, intrucat datorita distrugerii haturilor si aplicarii
insecticidelor, fauna polenizatoare naturala a fost in mare parte distrusa.

Pentru a intensifica vizitarea florilor de trifoi de catre albine, se practica o tehnologie

cunoscuta in literature apicola sub denumirea de “dresajul albinelor”. In acest scop, se
prepara un sirop de zahar aromatizat cu corole de flori sau polen de trifoi, care se
administreaza familiilor de albine.

Pentru intensificarea cercetarii si realizarii unei bune repartitii pe suprafata de

polenizat, bune rezultate a dat alimentarea cu sirop aromatizat administrat in
alimentatoare asezate in vecinatatea stupilor in lan, si care se dispersau progresiv, de
cateva ori pe zi, in toata cultura.
 30

Vizitarea florilor de trifoi se poate intensifica suplimentar prin folosirea de familii cu

mult puiet tânar, de la care sau scos din cuiburi rezervele de pastura si polen, obligand
astfel albinele, in scopul satisfacerii cerintelor de polen, sa cerceteze florile de trifoi
pentru a colecta polenul necesar. Stupii se aseaza in vetre distantate la 500-800 m.

3.8.2. Polenizarea lucernei

In momentul vizitarii lucernei se produce deschiderea florii, iar vexuilul loveste albina
la baza proboscisului, fenomen de care aceasta este deranjata, astefel ca dupa scurt
timp se adapteaza sa viziteze florile prin partea laterala a corolelor, caz in care floarea
nu se deschide si polenizarea nu mai are loc.

Cu tot efectul negativ al acestui fenomen, chiar si in scurta perioada de vizitare a

florilor de catre albine prin partea frontala, aceasta polenizare asigura o sporire
apreciabila a productiei de seminte. Intensificarea vizitarii frunzelor de lucerna se
poate realiza ca si la trifoi, prin administrarea de sirop aromatizat.

Stupii se aseaza in vetre de 10-12 familii, din 500 in 500 m cu 3-4 zile inainte de
inflorirea plantelor.

3.8.3. Polenizarea semincerilor de sfeclă de zahăr

Sfecla se polenizeaza de obicei prin intermediul vântului, intrucat insectele nu agreaza
florile datorita mirosului neplacut, respingator. Pentru polenizarea suplimentara a
culturilor, albinele se “dreseaza” pentru formarea reflexului conditionat pozitiv fata de
mirosul florilor de sfecla, in care scop li se administreaza seara sirop aromatizat, iar
dimineata alimentatoarele cu albine se transporta in culturile de seminceri.

3.8.4. Polenizarea culturilor de seră şi răsadniţă

Una din metodele importante pentru sporirea productiei plantelor de sera o constituie
polenizarea acestora cu ajutorul albinelor, deoarece polenizarea suplimentara manuala
necesita un mare consum de forta de munca, fiind nerentabila si mai putin eficace din
punct de vedere biologic.

Albinele intruduse in sere intalnesc conditii cu totul deosebite fata de cele naturale
datorita limitarii spatiului de zbor, a rezervelor reduse de nectar si polen, precum si a
temperaturii si umiditatii foarte ridicate, cauze care determina o mortalitate foarte
ridicata si distrugerea intregii familii intr-un timp foarte scurt. Tocmai pentru aceste
cauze, polenizarea culturilor de sera este greu de realizat si reclamă o tehnologie
speciala.
 31
S-a constatat ca imediat dupa introducerea albinelor in sera acestea cauta sa se
indeparteze mult de stupi, se lovesc de geamuri, iar cand temperatura se ridica peste
35 grade Celsius se aglomereaza pe peretele sudic al serei, incercand sa iasa in mediul
ambient. Initial s-a incriminat că temperatura si umiditatea foarte ridicate sunt factorii
determinanti care produc moartea albinelor, dar observatiile intreprinse au dovedit ca
familiile de albine nu se dezvoltă normal datorita insuficientei polenului, in special a
celui proaspat.

Indata ce pe peretele sudic al serei unde se aglomerau albinele s-au efectuat deschideri
ce le permitea zborul liber, acestea s-au reintors de la camp cu polen si in consecinta
starea familiilor s-a ameliorat simtitor, astfel ca ele au supravietuit pe toata perioada
activa.

Pentru ca aceste deschideri sa fie mai vizibile pentru albine, ele se contureaza cu var,
iar peretele sudic al serei se umbreste cu o rogojină, prevenindu-se astfel si
aglomerarea albinelor pe acesta. Albinele se deprind repede pentru a folosi aceste
deschideri, nu se mai agita pe pereti si nici nu zboara prin ferestrele deschise.

S-a constatat de asemenea ca odata ce li se creeaza albinelor posibilitatea sa

paraseasca sera, se intensifica activitatea de cercetare a florilor, a plantelor de sera, iar
familiile de albine se dezvoltă normal si reusesc sa-si asigure chiar rezervele de hrana
necesare pentru iarna.

Inainte de folosirea albinelor pentru polenizarea culturilor de seră se recomanda

efectuarea unui zbor de defecatie intr-o sera libera. Pentru a intensifica activitatea
albinelor pe florile culturii de polenizat, acestora li se administreaza sirop de zahar
aromatizat cu corolele speciei respective, în tot cursul perioadei de inflorire a plantei
ce necesita a fi polenizata.

De asemenea, pentru a obliga albinele sa cerceteze mai intens cultura de seră,

dimineata deschiderile din peretele serei se inchid si astfel albinele se deprind repede
pentru a cerceta un numar mai mare de flori din sera. Dupa ce intensitatea de vizitare
a albinelor din sera incepe sa scada (orele 9-10), orificiile se deschid pentru a permite
albinelor sa plece la camp.

Pentru polenizarea culturilor din rasadnite, ramele acestora se ridica la cca 5 cm,
albinelor li se administreaza sirop de zahar aromatizat si ulterior, alimentatoarele se
transporta in imediata vecinatate a rasadnitelor.
 32

Capitolul IV. Produsele apicole

4.1. Mierea
Albinele depind in exclusivitate de lumea vegetala pentru alimentatia lor si de aceea
in intreg sezonul activ ele depun eforturi sustinute pentru asigurarea hranei, atat
pentru necesitatile imediate, cat si pentru crearea de reserve. In mod obisnuit, albinele
se alimenteaza cu nectar, miere, polen si apa, iar pentru hrana larvelor si a matcilor
utilizeaza, in plus, laptisor de matca. Cu exceptia apei, mierea si polenul sunt
depozitate ca rezerve. In mod artificial, in hrana albinelor se poate utiliza o gama larga
de alimente: sirop si serbet de zahar, zahar tos. Din nectar, mana sau sucuri dulci, care
se gasesc in diferitele parti ale plantelor si arborilor, in amestec cu unele substante
care iau nastere in glandele salivare ale albinelor, se obtine mierea, pe care albinele o
depun in celulele fagurelui.

Denumirea de miere nu se poate da nici unui produs asemanator, la fabricarea caruia

nu participa in exclusivitate albinele, sau care rezulta in urma hranirii albinelor cu
zahar sau siropuri dulci. Tot asa, nu se poate da denumirea de miere produselor care
contin mai mult de 22% apa si 5% zaharoza, sau altor categorii de miere artificiala
obtinuta prin diferite metode chimice.

Din punct de vedere comercial prin notiunea de miere se intelege acel produs asa cum
a fost el extras din faguri, oricare alta forma de prezentare va trebui sa poarte
denumirea corespunzatoare: figure cu miere, miere cu polen, miere cu laptisor de
matca etc. Pentru albine, nectarul si celelalte sucuri dulci asigura substratul energetic,
polenul asigura substratul plastic (si partial energetic), iar apa si alte alimente
completeaza necesarul de substante nutritive.

4.1.1. Obţinerea mierii

Pentru a obtine mierea ce va fi folosita ca hrana si pentru depozitare, albinele au doua
surse de materii prime: o sursa vegetala, reprezentata in cea mai mare parte din
nectarul florilor si o sursa animala, reprezentata de substantele dulci, bogate in
zaharuri, eliminate de unii paraziti ai plantelor, numita mană.

Nectarul constituie sursa cea mai importanta cantitativ si cea mai valoroasa
calitativ. El este un produs complex de secretie al glandelor nectarifere florale, sub
 33
forma unei solutii glucide de concentratii diferite. Glandele florale sunt situate la baza
florii, dar pot fi si pe petale, pe sepale sau pe carpele. La glandele nectarifere florale
secretia nectarului incepe de obicei odata cu deschiderea florilor si se termina dupa
polenizarea lor, cand rezervele situate in vecinatatea ovarului sunt mobilizate pentru
formarea semintei si a fructului. In functie de specia si varsta plantei, de umiditatea
atmosferica, de intensitatea luminii si a vantului, de precipitatii si de temperatura,
concentratia lui poate scadea sub 5% sau poate creste peste 90%, in ambele cazuri
nefiind preferata de albine, acestea preferand nectarul cu concentratie in zaharuri
situata in jurul valorii de 40-50%.

Florile mari produc mai mult nectar decat cele mici, cele situate in varful
inflorescentei secreta mai putin nectar decat cele situate la baza ei. La plantele cu sexe
separate, cum sunt salcia si curcubeata, sexul florii joaca un rol diferit, florile
barbatesti oferind mai mult nectar decat cele femeiesti, fenomen intalnit si la plantele
la care sexele sunt distincte pe aceeasi tija. Pe cand florile femeiesti ale bodbalului nu
au nectar, iar florile barbatesti au, la curcubitacee (pepene, castravete, dovleac,
bostan) fenomenul este invers.

Varsta influenteaza si ea secretia de nectar, florile de tei batrane secreta mai mult
nectar decat cele tinere, dar, cantitatea de zahar este aceeasi. La murul de camp,
secretia de nectar are loc in primele 60 ore, iar la trifoiul violet, aceasta atinge
punctual maxim in momentul in care floarea incepe sa se ofileasca.

Umiditatea relativa a aerului atmosferic influenteaza favorabil secretia de nectar

atunci cand ea este cuprinsa intre 65-75%. Umiditatea ridicata, ploile calde si de
scurta durata influenteaza favorabil secretia de nectar, in timp ce ploile abundente de
lunga durata dilueaza mult nectarul si nu este atractiv pentru albine. Temperatura este
un factor limitat al secretiei de nectar, in sensul ca pentru fiecare planta exista un nivel
optim de temperatura, dar in general ea este optima in jurul valorii de 20…30°C si
nefavorabila sub 10°C sau peste 35°C.

In anotimpurile secetoase cu calduri mari, cand aproape intreaga cantitate de apa din
nectar este evaporata, iar zaharurile se gasesc sub forma vascoasa sau cristalizata pe
suprafata nectarinelor, albinele nu mai pot folosi aparatul bucal pentru aspirare, ci
culeg zaharurile prin lingere dupa ce in prealabil le solubizeaza cu saliva, operatiunea
de recoltare fiind anevoiasa, producandu-se o uzura prematură a albinelor.

Productia de nectar nu este un fenomen continuu, ci ea urmeaza un anumit ritm diurn,

adica variaza in cursul zilei dupa un ciclu legat de alternanta zi-noapte, astfel ca in
 34
functie de planta, maxima si minima secretiei se situeaza in momente diferite ale zilei.
Daca noaptea este calda, daca dimineata cade roua, ziua este zapuseala si cerul
innorat, florile vor secreta o cantitate mare de nectar.

Solurile cu un continut mare de substante minerale, solurile cu mult cernoziom si cele

aluvionare influenteaza favorabil productia de nectar a florilor. Solurile calcaroase
sporesc cantitatea de nectar la hectar, iar o agrotehnica corespunzatoare, fara un
dezechilibru al ingrasamintelor are acelasi effect. Prea mult azot si prea putin fosfor si
potasiu scad productivitatea nectarifera, plantele producand mai multe frunze si mai
putine flori si fructe.

Principalii componenti ai nectarului sunt: zaharoza, glucoza si fructoza care se gasesc

in cantitati mari. In afara de zaharuri, in compozitia chimica a nectarului intra si alte
substante in cantitati mai mici uneori infime, cum ar fi: acizi grasi, rasini, dextrine,
diferiti compusi cu fosfor si azot, saruri minerale, proteine, vitamine, enzime, drojdii,
substante biologice active, substante aromate.

Dintre vitamine, acidul ascorbic (vitamina C) se gaseste in cantitate apreciabila in

nectar, iar unele zaharuri cum sunt: manoza, galactoza si ramnoza sunt toxice pentru
albine si le reduc longevitatea. Unele plante cum ar fi castanul salbatic secreta nectar
foarte bogat in zaharoza, iar la altele, precum majoritatea cruciferelor, predomina
glucoza si fructoza, iar zaharoza se gaseste in cantitate foarte redusa sau chiar sub
forma de urme.

Nectarul contine enzime care il transforma, chiar in momentul secretarii, in glucoza si

fructoza, fie in totalitate, fie partial, iar reactiile mai complexe conduc la formarea
unor zaharuri ca maltoza, precum si a unor zaharuri superioare. S-a constatat ca
nectarul majoritatii plantelor contine enzima numita invertaza care are proprietatea de
a scinda zaharoza in glucoza si fructoza. Cu cat nectarul are o cantitate mai mare de
invertaza cu atat el va contine mai multa glucoza si fructoza, in detrimental zaharozei.

Actiunea invertazei asupra zaharozei din nectar este direct proportionala cu timpul,
deci cu atat cu cat o floare este mai rar vizitata de albine in cursul unei zile, cu atat va
avea nectarul mai bogat in glucoza si fructoza. Greutatea specifica a nectarului variaza
in limite cuprinse intre 1,02 si 1,35, iar reactia lui poate fi acida, bazica sau neutra, in
general avand un pH acid.

Mana este acea substanta dulce, limpede si vascoasa, uneori solidificata, ce se

afla in anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinele plantelor. Ea
 35
poate fi de origine vegetala, cand este secretata direct de frunzele, mugurii sau alte
parti din planta, sau de origine animala, cand este produsa prin intermediul anumitor
insecte. Mana de origine vegetala prezinta importanta mai redusa, apare primavara pe
ramurile de artar, mesteacan, arin, tei, salcie, odata cu trecerea plantelor din starea de
repaus in cea de activitate, cand dupa infrunzire excesul de seva se elimina sub forma
de picaturi prin niste celule cu structura speciala dispuse pe varful sau marginea
frunzelor, denumite hidatode sau stomata acvifere, fenomenul in ansamblu purtand
denumirea de gutatie.

Mana de origine animala este produsul de excretie al unor insecte care consuma seva
plantelor. Aceasta utilizeaza proteinele si apa sevei si elimina partea nedigerata,
bogata in zaharuri. Aceste insecte producatoare de mana, datorita vietii sedentare pe
care o duc, consuma putine glucide si multe proteine, dar cum seva plantelor contine
90% glucide si doar 5% proteine din 100g substanta uscata, rezulta ca ele folosesc
mari cantitati de seva pentru acoperirea necesarului lor nutritive, elaborand in schimb
mari cantitati de mana.

De obicei, in stup, mana este amestecata in proportii foarte variabile cu mierea de

flori, fapt pentru care efectul acesteia asupra organismului albinelor in timpul iernii
difera foarte mult, compozitia chimica fiind puternic influentata de specia de insecte
ce o produce, de planta parazitata, de epoca recoltarii, de conditiile meteorologice etc.

Pe langa zaharurile de baza (zaharoza, glucoza si fructoza) in mana apar forme noi de
zaharuri neintalnite in sucul celular. Aceste zaharuri sunt rezultatul actiunii
fermentilor si secretiilor produse de insecte care participa nu numai la descompunerea
zaharurilor din seva ci si la formarea de zaharuri superioare (oligozaharide), unul
dintre acestea fiind melezitoza. Tot sub influenta acestor fermenti se pot forma unele
substante zaharoase ce sunt ingerate de albine si de alte insecte consumatoare de
mana. Astfel, afida rosie a mărului elimina pe frunze in loc de zahar, alcool zaharat
(sorbitol, inozitol).

Mana mai contine pentozani, gume, mucilagii si alte substante hidrocarbonate

complexe de tipul substantelor pectice, precum si o cantitate mare de saruri minerale
(pana la 4-5% din substanta uscata). Fiind un produs de dezasimilatie al insectelor,
spre deosebire de nectar, contine o cantitate mai mare de substante azotoase si este
sarac in substante aromate specifice nectarului florilor.

Prezenta in mana pe langa aminoacizii existenti in seva, a aminoacizilor noi cum este
acidul gamma aminobutiric, se presupune ca este rezultatul metabolismului insectei
 36
sau constituie un produs al activitatii simbiontilor ce traiesc in hemolimfa insectei
gazda, capabili sa fixeze si sa transforme azotul din aer. Deoarece in mana mai exista
unele substante neintalnite in seva plantei gazda, se deduce ca simbiontii joaca un rol
important si in sinteza vitaminelor, indeosebi a celor din grupa B, care sunt mai rare
sau lipsesc complet din sucul cellular.

4.1.2. Transformarea nectarului și a manei în miere

Producerea mierii este un process complex ce incepe odata cu recoltarea sucurilor
dulci de catre albinele culegatoare (aceasta se realizeaza cu ajutorul aparatului bucal)
si se incheie in momentul capacirii celulelor in care aceasta a fost depozitata.

Aparatul bucal al albinei este adaptat pentru supt si lins, el fiind format din mandibule,
maxile si labium, ultimele doua segmente formand trompa. Mandibulele sunt doua
piese articulate mobil pe obraz, sunt actionate de muschi puternici si servesc la
ingerarea granulelor de polen, la roaderea capacelelor, la moderarea solzilor de ceara,
la cladirea fagurilor, curatarea stupului si la sustinerea trompei atat in timpul
repausului cat si al activitatii.

La baza mandibulelor se deschid doua glande mandibulare ce sunt foarte mici la

trantor, bine dezvoltate la albina lucratoare si foarte mari la matca. Secretia acestor
glande impreuna cu cea a glandelor faringiene formeaza saliva. Trompa (proboscisul)
se compune din doua piese laterale (maxile) si una mediana (labium) care servesc la
recoltarea hranei lichide, prin aspiratie si lins, moment in care toate piesele
componente se alatura, formand un tub cu lumen mai mare la baza si mai redus la
varf, diametrul acestuia variind cu vascozitatea hranei.

In monentul aspiratiei solutiilor zaharoase, trompa este indreptata inainte, cu baza

ridicata in sus. Materia prima absorbita de trompa, petrunde in esofag si este
depozitata in gusa albinei. Gusa reprezinta o dilatatie a esofagului, volumul ei putand
ajunge pana la 75 mg, in medie ea transportand 35-45 mg.

Albinele culegatoare, dupa ce isi umplu gusa cu materie prima se intorc in stup, unde
sunt intampinate de albinele tinere care nu ies din stup, ci executa doar muncile din
interior. Odata cu intrarea in stup, albina culegatoare deschide larg maxilarul superior
si scoate picatura de nectar pe partea anterioara a trompei, de unde albina primitoare o
ia cu trompa ei.

Aceasta operatiune dureaza pana la patru minute, dupa care albina culegatoare zboara
din nou la cules. In conditiile unor culesuri de mare intensitate, culegatoarele
 37
depoziteaza incarcatura direct in celulele libere suspendand picaturile pe parte
superioara a celulelor libere sau chiar in celulele cu oua sau cu puiet tanar.

Transformarea nectarului si a manei in miere are la baza un proces fizic si unul

biochimic, la aceasta transformare participand intreaga familie de albine. Eliminarea
surplusului de apa din materie prima pana la limita de 17-18% se realizeaza prin
evaporare pe doua cai: prin maturarea acesteia de catre albine sau prin distribuirea ei
in cat mai multe celule ale fagurilor.

Maturarea mierii de catre albine consta in regurgitarea repetata a unei picaturi de

nectar din gusa in extremitatea cavitatii bucale sub indoitura trompei si inghitirea
repetata a picaturii. Eliminarea picaturii de nectar si inghitirea insotita de o miscare
ritmica a trompei, se desfasoara in reprize de 10-15 secunde timp de aproximativ 20
minute, apoi albina depoziteaza mierea in celule. Dupa un asemenea ciclu de maturare
urmeaza altele, desavarsind procesul de transformare a nectarului sau manei in miere.

In acest timp nectarul pierde a cantitate apreciabila din continutul sau apos, se
satureaza cu enzime produse de glandele salivare ale albinei si au loc procese
biochimice, procese ce au inceput inca din momentul recoltarii si transportarii
materiei prime.

Aceste procese biochimice constau in transformarea zaharozei sub actiunea invertazei

in glucoza si fructoza. Astfel prelucrat, materialul recoltat este depozitat sub forma de
picaturi mici pe fundul mai multor cellule, dupa care, albinele, prin miscarea aripilor,
creeaza curenti de aer care accelereaza evaporarea apei, astfel ca dupa 2-4 zile
continutul in zahar ajunge la 76-80%. Dupa ingrosarea lui este transportat in alte
celule, unde se termina procesul de maturare si se transforma in mierea propriu-zisa.

Reducerea continutului in apa duce la reducerea spatiului de stocare si la marirea

presiunii osmotice a mierii. Osmoza este fenomenul observat atunci cand doua solutii
de concentratii diferite sunt separate de o membrana organica sau de un perete
semipermeabil. Bacteriile nu pot sa traiasca si nici sa se inmulteasca in miere din
cauza presiunii osmotice.

Daca bacteriile sunt in stadiul de spori, ele nu sunt afectate de presiunea osmotica
datorita grosimii peretelui celular si slabului continut in apa. Astfel, daca o bacterie
este introdusa intentionat sau involuntar in miere este literalmente deshidratata si
omorata. Presiunea osmotica din miere este unul din factorii de protectie contra
atacului microbilor si a lungii sale perioade de conservare.
 38
Actiunea enzimelor asupra zaharurilor din miere are loc dupa ce aceasta a fost
depozitata in celulele fagurilor si mai departe, chiar si dupa extragerea ei din faguri.
Mierea se matureaza de doua ori mai repede in celulele umplute numai ¼ decat in cele
umplute ¾. In mod practic, atata timp cat in miere se gaseste invertaza, aceasta
produce scindarea lenta si continua sa zaharozei, indiferent daca ea se gaseste in
faguri sau in afara lor (tabel 4.1.).
Continuarea invertirii zaharurilor după căpăcirea mierii
Tabelul 4.1
Specificaţie La 2 zile La 10 zile
dupa capacire dupa capacire
Zahar invertit % 68,2 77,3
Zaharoza % 12,0 4,4
Apa % 19,8 18,3

In nectar si in special in mana, in afara de zaharoza, se gasesc si alte substante

hidrocarbonate mai complexe, asupra carora activitatea enzimatica a salivei albinelor
este foarte slaba, astfel ca acestea raman in produsul finit aproximativ in aceeasi
forma.

Dupa ce albinele umplu celulele cu miere, le capacesc, forma sub care, mierea poate
sa se conserve timp indelungat. Mierea recoltata din fagurii cu celule necapacite este
de o calitate inferioara, deoarece, inainte de capacire, procentul de apa este de obicei
peste 20%, iar transformarea zaharozei in glucoza si fructoza este in plin proces de
desfasurare.

O familie de albine poate sa stranga intr-un sezon melifer, practicand stuparitul

pastoral, pana la 150 kg miere. Pentru a aduna 1 kg de miere, o albina trebuie sa
efectueze 120000-150000 de zboruri de cules, iar pentru a produce aceasta cantitate
de miere, albinele unei familii parcurg aproximativ 24000 km.

4.2. Proprietățile fizice și chimice ale mierii

Indiferent de provenienta ei, mierea de albine are anumite proprietati fizice si o

anumita structura chimica, care constituie caracteristicile acestui produs.

4.2.1. Proprietati fizice

Culoarea. In raport cu substantele colorate care se gasesc in nectar si care sunt
pigmenti vegetali (caroten, clorofila, xantofila etc.), culoarea mierii difera de la
 39
incolor pana la neagra. La mierea de nectar predomina culoarea galbena, rar se
intalneste nuanta maro pana la verde.

Mierea stransa la inceputul primaverii are o culoare de un galben viu, pana la

portocaliu. Mierea stransa din nectarul de la exteriorul florilor este aproape incolora
sau are o nuanta verzuie. Mierea de culoare galben-deschis este specifica celei de
salcam, iar cea de culoare inchisa mierii de munte sau de balta. Cu timpul, mierea isi
pierde culoarea initiala, de obicei, se inchide la culoare, iar in timpul cristalizarii se
deschide. Intensitatea culorii in timpul pastrarii se datoreste combinatiilor tanatilor si a
altor polifenoli, cu fierul din vasele de pastrare si din instalatiile de prelucrare,
concomitent cu intrarea in reactie a zaharurilor reducatoare cu substante ce contin azot
aminic (aminoacizi, polipeptide, proteine).

Pastrate in vase de cupru, mierea capata culoarea gri-verzuie, iar in vase de fier,
culoarea rosie-inchis. Nu intotdeauna mierea de culoare deschisa este superioara celei
de culoare inchisa, motiv pentru care in cele mai multe “Standarde pentru miere” sunt
cuprinse la calitatea I sorturi de miere de la cele mai deschise culori pana la cele mai
inchise.
Aroma mierii este determinate de continutul in uleiuri eterice si depinde de
speciile de la care provine nectarul. Uleiurile volatile sunt secretate de celule
glandulare speciale, intercalate sau asezate in preajma tesutului nectarifer din floare, si
cunosc o specificitate pronuntata pe baza careia se poate aprecia cu multa exactitate
provenienta mierii.
Unele uleiuri se pierd in timpul incalzirii sau pastrarii indelungate, mierea
veche dobandeste in cele din urma acelasi miros ranced provenind din reactiile
enzimatice si din fermentarile care continua sa se produca.
In cazul fermentarii mierii din cauza microorganismelor care o invadeaza,
aroma specifica este inlocuita prin mirosuri neplacute. Mierea imprumuta usor
mirosuri straine, astfel ca ambalarea in vase care nu au fost bine spalate sau depozitate
in incaperi neaerisite, la un loc cu alte produse care emana mirosuri puternice (branza,
peste, varza murata, petrol etc.), duce la degradarea mierii.

Mierea provenită de la albinele hrănite cu sirop de zahăr sau cea direct falsificată,
fiind lipsită de substante organice volatile, nu va avea aroma intilnită la mierea
naturală.

In general, aroma tuturor sortimentelor de miere este placuta, dar cea mai accentuata
aroma o are mierea din faguri sau mierea proaspat extrasa. Dintre sorturile de miere,
 40
cea mai pronuntata aroma o are mierea de otetar, tei, faneata de deal, iar cea mai
discreta aroma o are cea de salcie, castan, rapita.

Gustul este dulce, placut, uneori cu nuante mai mult sau mai putin pronuntate
in functie de provenienta si compozitia ei, iar cand fermenteaza primeste un gust
acrisor. Aceasta nuanta discret acrisoara, racoritoare, sesizabila in special la mierea
provenita de la pomii fructiferi si de la salcie, se datoreaza imbinarii aromei acesteia
cu dulceata zaharurilor din compozitia ei si cu aciditatea data de acizii organici. La
sorturile de miere de salcie, castan, iarba neagra, pe langa gustul dulce, se percepe si o
nuanta amaruie destul de pronuntata.

Gustul mierii se datoreaza: zaharurilor, acidului gluconic, prolinei si taninurilor.

Gustul cel mai dulce il are mierea in care predomina fructoza. Mierea provenita de la
albinele hranite cu sirop de zahar, sau zahar invertit, mierea falsificata cu glucoza
industriala, gelatina, amidon, este mai putin dulce decat mierea din nectar. La
falsificarea cu amestecuri de zaharina si glicerina, mierea poate fi dulce, insa are
reactie alcalina.

Vâscozitatea reprezinta rezistenta la curgere a mierii si da indicatii asupra

maturitatii si densitatii ei. Vascozitatea mierii depinde in principal de continutul in apa
si de temperatura. Mierea proaspata se prezinta de obicei sub forma unei substante
dense, semilichida, semitransparenta, care incepe treptat sa se cristalizeze si sa se
intareasca. Mierea nematurata cand este luata cu lingurita si invartita in jurul acesteia,
se scurge, dar mierea maturata se infasoara in jurul ei ca o panglica si se prelinge sub
forma de fir subtire care devine discontinuu la un moment dat, rupandu-se.

Vascozitatea mierii este ridicata la temperatura de 20-30°C si scade rapid intre 30 si

40°C, iar peste aceasta temperatura ea nu mai variaza mult, fiind inutila incalzirea
mierii peste 40°C pentru a o face fluida.

Continutul in apa influenteaza mult vascozitatea mierii, cu cat o miere contine mai
multa apa, cu atat este mai fluida. Continutul optim de apa in miere este de 17-18%,
continut la care mierea este de sase ori mai vascoasa decat mierea cu 25% apa.

Mierea care contine mai mult de 20% apa are o consistenta anormala si ea se obtine
prin centrifugarea fagurilor necapaciti precum si in perioadele umede si ploioase ale
anului. Mierea care a fermentat sau este in curs de fermentare, precum si mierea
falsificata, are o consistenta mai lichida decat cea normala. Mierea cu un continut de
14-15% apa are o vascozitate mare, are o consistenta groasa chiar uleioasa. Mierea
 41
care contine mai multa fructoza este mai lichida decat mierea care contine mai multa
glucoza si alte zaharuri complexe. Mierea obtinuta din zahar invertit contine mai
multa melitoza, iar la scurgere se trage sub forma de fir subtire neintrerupt.

Vascozitatea este micsorata si de aerul sau gazele ce se pot ingloba, cum se intalneste
la mierea in stare de fermentare, cand din actiunea drojdiilor asupra zaharurilor din
miere, rezulta o cantitate insemnata de bioxid de carbon.

La unele sorturi de miere se remarca o vascozitate mare, consistenta gelatinoasa si ele

nu curg dupa o prealabila agitare a lor, ele prezentand fenomenul de tixotropie.
Aceasta vascozitate revine treptat daca mierea nu este miscata si ea se intalneste in
special la mierea de iarba neagra si in masura mai mica la cea de hrisca si de trifoi.

Higroscopicitatea este proprietatea mierii de a absorbi in anumite conditii

umiditatea din aerul atmosferic, motiv pentru care se impune pastrarea sa in spatii cu
umiditate scazuta si in vase inchise, in caz contrar mierea absoarbe o cantitate mare de
apa si este supusa proceselor de fermentatie si degradare (tabel 4.2.).

Pentru scaderea umiditatii din miere se poate utiliza in depozitul de miere un curent de
aer sec, dar daca acesta este foarte sec nu este indicat deoarece favorizeaza formarea
unei pelicule uscate la suprafata mierii, pelicula ce va incetini evaporarea. Umiditatea
atmosferei in incaperile de depozitare nu trebuie sa depaseasca 60%.

Umiditatea mierii de trifoi in functie de umiditatea aerului din

incaperea de depozitare
Tabelul 4.2
Umiditatea relativa a aerului Umiditatea mierii
[%] [%]
50 15,9
55 16,8
60 18,3
65 20,9
70 24,2
75 28,3
80 33,1

Higroscopicitatea mierii depinde in mare masura si de zaharurile pe care le contine.

Cu cât mierea va contine o cantitate mai mare de glucoza cu atat va fi mai
higroscopica si va avea o perioada de pastrare mai scurta, ca de exemplu mierea de
rapita. Mierea destinata consumului si pastrarii ingelungate trebuie sa aiba raportul
 42
glucoza-fructoza subunitar, fiind indicata in acest caz mierea de salcam sau trifoi.
Mierea cristalizata este intotdeauna mai higroscopica decat mierea fluida,
higroscopicitate ce creste invers proportional cu marimea cristalelor. Mierea lichida
este mai putin higroscopica deoarece stratul de la suprafata ei absoarbe umiditatea din
atmosfera, o retine si nu o transmite in profunzime, in timp ce mierea cristalizata fiind
lipsita de lichid protector absoarbe multa apa din atmosfera, apa care difuzeaza in
toata masa ei.

Greutatea specifică a mierii depinde de continutul ei in apa, respectiv creste si

descreste pe masura micsorarii sau sporirii procentului de apa. La un continut in apa
de 15% corespunde o greutate specifica la 20°C de 1,4350 kg/l si la 18% apa
corespunde 1,4171 kg/l. Un kilogram de miere are un volum de aproximativ 700
mililitri. La -36°C mierea ingheata, in care caz, volumul ei scade cu 10%, iar la
incalzire se dilata, la 25°C volumul ei marindu-se cu 5%. Mierea cristalizata pusa la o
temperatura de 35°C sau in baie de apa la 50°C se transforma in lichid.

Indicele de refractie da indicatii asupra procentului de apa si a greutatii

specifice a mierii si determinarea lui se face cu ajutorul refractometrului, fiind
necesara o corectie in functie de temperatura la care s-a facut examinarea.

Devierea luminii polarizate care strabate mierea la dreapta sau la stanga, da

indicatii asupra naturii zaharurilor din miere si prin aceasta posibilitatea stabilirii
provenientei mierii. Mierea de flori deviaza lumina polarizata la stanga, iar cea de
mana spre dreapta, datorita prezentei unui procent mai ridicat de zaharoza, maltoza si
alte zaharuri. Puterea de rotatie a mierii este o caracteristica putin semnificativa,
deoarece diversele zaharuri pe care le contine au toate puteri diferite de rotatie,
rezultatul care se obtine avand o mai mica valoare practica.

4.2.2. Compozitia chimică a mierii

Din punct de vedere chimic, mierea de albine reprezinta un amestec complex, a carui
compozitie depinde de originea florala, conditiile meteorologice, modul de pastrare si
metodele de extragere a acesteia. In compozitia ei intra apa, glucoza, fructoza,
zaharoza, dextrina, substante azotoase, acizi organici, substante minerale, vitamine
etc.

Apa caracterizeaza gradul de maturitate si calitatea mierii, de continutul in apa

depinzand conservarea si cristalizarea ei. Continutul in apa al mierii variaza, asa cum
am mai spus, destul de mult in functie de originea florala, de anotimp, de intensitatea
culesului, de depunerea familiilor de albine si nu in ultimul rand de modul in care
 43
apicultorul a facut recoltarea. Se stie ca nectarul sau mana adusa in stup de albinele
culegatoare are initial un continut in apa foarte ridicat, care printr-un proces complex
este micsorat treptat pe masura ce celulele fagurelui sunt umplute cu miere. Procentul
de apa din miere este invers proportional cu gradul de umplere al celulelor. Capacirea
acestora se face dupa ce ele au fost umplute, iar umiditatea a scazut pana la 20%.

Valorile cele mai scazute se situeaza la mierea de la noi din tara in jurul valorii de
13,30%, iar cele mai ridicate in jur de 22,40%, media fiind de 15,45%. Mierea din
zona de ses are o umiditate medie de 15,90%, cea din zona de deal 16,95%, iar cea din
zona de munte, unde precipitatiile atmosferice sunt mai abundente depaseste 17,40%.
Valoarea normala pentru acest parametru este de 17-18%, o miere prea “uscata” fiind
greu de extras si conditionat, iar una prea umeda risca sa fermenteze si gustul ii este
atenuat.

O miere pasteurizata cu peste 21% apa poate fi stocata mai multe luni, dar o miere
recoltata de apicultor in aceste conditii dupa cateva saptamani va fermenta. Acest
fenomen natural se accentueaza odata cu cresterea umiditatii peste 18% la o
temperatura cuprinsa intre 14 si 24°C. Uneori, apa este adaugata la mierea tulbure
pentru a-i imbunatati calitatea si a-i da o infatisare stralucitoare, alteori este adaugata
pentru a o face mai usor filtrabila, dar in ambele cazuri se produce o falsificare a
mierii.

Substanțe zaharoase. Zaharurile reprezinta 95-96% din substanta uscata a

mierii, ele fiind in principal reprezentate de glucoza si fructoza. Continutul mediu al
mierii in glucoza este de 31% iar in fructoza este de aproximativ 38%, ele
reprezentand impreuna 80-90% din zaharurile mierii (tabel 4.3.).

Continutul mediu in apa si zaharuri al mierii in diferite tari

Tabelul 4.3
Componenţii România U.S.A. Belgia
Apa 16,46 17,10 15,56
Glucoza 33,96 31,00 32,19
Fructoza 38,45 38,50 38,10
Zaharoza 3,10 1,50 2,01
Maltoza 3,79 7,20 2,54

Glucoza numita si dextroza (roteste planul luminii polarizate spre dreapta) sau
zahar de struguri (unde se gaseste in cantitate mare) este o aldohexoza usor solubila
in apa, mai putin dulce decat fructoza si de doua ori mai dulce decat zaharoza.
 44
Deoarece ea cristalizeaza foarte usor, mierea cu un continut ridicat de glucoza nu este
indicata ca hrana pentru albine in timpul iernii.

Fructoza sau levuloza (roteste planul luminii polarizate spre stanga) sau
zaharul de fructe, prezinta o mare capacitate de solubilizare in apa, cristalizeaza greu
si incomplet. Atat glucoza cat si fructoza prezinta proprietati fermentative.

Glucoza si fructoza iau nastere din invertirea zaharozei sub influenta enzimei
invertaza, iar raportul dintre ele este variabil, la diferite sorturi de miere, de regula
insa cantitatea de fructoza este superioara celei de glucoza. In mai multe tipuri de
miere polifloră aceste doua zaharuri sunt prezente in proportii egale, iar in unele tipuri
de miere monoflora continutul difera.

In mierea de salcam, pomi fructiferi, trifoi, castan comestibil si salcie, continutul in

fructoza este superior celui de glucoza, pe cand la cea de papadie, floarea-soarelui si
rapita, acesta este mai scazut.

Amestecul de glucoza si fructoza din miere ii imprima acesteia dulceata, proprietatile

higroscopice, valoarea calorica si proprietatile fizice.

Zaharoza, un alt component al mierii, numita si sucroza, zahar de trestie sau

zahar de sfecla, este un dizaharid dintr-o molecula de glucoza si una de fructoză, are o
mare capacitate de solubilizare, cristalizand insa foarte usor.

In mierea naturala, consumul maxim de zaharoza este de 5%, in mierea de mana este
de 10%, iar in cea falsificata cu sirop de zahar, zaharoza depaseste aceste valori. In
general mierea de salcam si de tei este bogata in zaharoza in timp ce mierea de rapita,
trifoi si hrisca contine mai putina zaharoza. In timpul marilor culesuri, cand
capacitatea de prelucrare enzimatica a albinelor este depasita de aportul abundant de
nectar si la sfarsitul acestora, cand glandele salivare sunt epuizate, ca urmare a
netransformarii in totalitate a zaharozei in glucoza si fructoza, in miere raman cantitati
marite din aceasta substanta, dar daca mierea este conservata in conditii
corespunzatoare, procentul acesteia scade.

Maltoza este un dizaharid, care atat in mierea florala cat si in cea de mana se
gaseste in cantitati mult mai mari decat zaharoza (7,3% si respectiv 1,3%).

Dextrinele fac parte din grupa polizaharidelor si sunt substante intermediare

intre glucoza si amidon. Se gasesc in cantitati mai mici in mierea de flori si in cantitati
 45
mai mari in cea de mana (2-3% si respectiv 5%). Prezenta dextrinelor in miere
mareste vascozitatea acesteia, imprimandu-i un aspect cleios, neplacut.

Se crede ca dextrinele din miere isi au originea in cleiul mugurilor tineri sau substante
gumoase care se formeaza prin ranirea scoartei copacilor si care in anumite
imprejurari sunt recoltate de albine.

Determinarea separata a dextrinelor ajuta la diferentierea mierii de mana, de cea de

nectar si in special pentru depistarea falsificarii cu glucoza industriala si melasa.

Pana la ora actuala s-au putut identifica in miere cincisprezece zaharuri diferite, dar
ele nu se gasesc niciodata toate impreuna. In afara celor mentionate, s-au identificat
izomaltoza, turanoza, maltuloza, nigeroza, kojibioza, leucroza, melezitoza, erloza,
kestoza, rafinoza si dextrantrioza, iar lista nu este inchisa.

Substanţe nezaharoase. Pe langa substantele zaharoase, mierea mai contine in

cantitati reduse si substante nezaharoase, reprezentate prin acizi organici, proteine,
enzime, saruri minerale, vitamine si altele. Desi se gasesc in cantitati reduse, de
aproximativ 2%, ele determina valoarea biologica si imprima specificul si
individualitatea mierii. In cazul unui raport strans de 5:1 intre substantele glucidice,
mierea cristalizeaza foarte greu.

Acizii organici continuti in miere sunt numerosi, dar cel care predomina este
acidul gluconic, provenit din glucoza si are un important rol conservant si bactericid.
Au fost pusi in evidenta acizii: acetic, lactic, malic, succinic, butiric, citric,
piroglutamic si formic. Acidul formic, desi este in cantitate infimă, este un element
conservant cu efect dezinfectant si bactericid.

Prezenta lactonelor este practic constanta. Acizii organici si sarurile acestora, provin
in miere din nectar, din mana sau corpul albinelor. Ele dau acididate mierii care
calculata in ml NaOH n/10 la 100g miere, poate fi de maximum 4 ml pentru mierea de
flori si de 5 ml pentru cea de padure. Mierea veche sau care a inceput sa se altereze, ca
si mierea falsificata cu zahar invertit artificial, are aciditate marita, iar mierea
falsificata cu zahar neinvertit are un indice de aciditate foarte scazut. La incalzirea
puternica a mierii, fructoza se descompune luand nastere acidul formic si cel levulinic,
care maresc aciditatea ei.

Proteinele din miere se gasesc in cantitati reduse de 0,15-0,70% si continutul

lor difera in functie de provenienta. Aceste proteine pot fi prezente in nectar sau mana,
 46
pot proveni din secretiile albinelor sau pot fi continute in grauncioarele de polen care
sunt constituenti normali ai mierii. Trebuie sa facem o mentiune speciala pentru
mierea de iarba neagra a carei vascozitate anormala (tixotropie) este datorata prezentei
in nectar a unei proteine speciale. Cand mierea este foarte pura, aceasta proteina poate
ajunge la 2%. Mierea obtinuta prin presarea fagurilor vechi, din faguri cu larve si
polen, are o cantitate marita de substante proteice. In mierea falsificata cu zahar,
substantele proteice sunt absente sau se gasesc numai urme.

Enzimele sau fermentii sunt substante complexe de natura proteica, care

dirijeaza si catalizeaza toate procesele metabolice la toate organismele vii. In
desfasurarea acestor procese, compozitia lor chimica ramane nemodificata,
participand la reactie numai ca mijlocitor. Ele au importanta foarte mare pentru
aprecierea calitatii, provenientei, degradarii sau falsificarii mierii.

Din punct de vedere structural, enzimele sunt formate din doua componente de baza si
anume: o parte proteica numita apoenzima, cu rol in stabilirea legaturii cu substratul
caruia actioneaza si o grupare chimica numita coenzim, cu rol in determinarea
activitatii catalitice a enzimei si a mecanismului chimic al acestei activitati.

Pana in prezent nu s-au obtinut enzime pe cale sintetica iar sinteza lor are loc numai in
interiorul organismului, dar pot exercita actiune si in afara lui. Ele nu se consuma in
timpul reactiilor, dar cu timpul datorita caracterului lor de proteine globulare se
inactiveaza prin denaturare sau transformare. Au o mare specificitate datorita
proprietatii de a actiona asupra unui singur substrat sau a unei grupe cu caractere
chimice comune. Enzimele sunt termostabile, dar activitatea lor scade la temperatura
de 50°C si dispar complet la 80°C, activitatea lor fiind optima la 35-40°C si un pH de
3,5, temperaturile joase nu le distrug, ci le conserva.

Incalzirea mierii la peste 60°C duce la distrugerea fermentilor, la evaporarea

substantelor etirice volatile si antimicrobiene, fenomene in urma carora, mierea isi
pierde aroma si se transforma intr-un amestec simplu de zaharuri. La marirea
continutului in apa peste limitele normale in conditii de temperatura ridicata, mierea
fermenteaza, formandu-se bule de dioxid de carbon, marindu-si considerabil volumul.

Mierea contine urmatoarele enzime: invertaza, amilaza, inhibina, oxidaza,

catalaza, maltaza, fosfataza, glucozidaza, lipaza si altele.

Invertaza la un pH de 6,0-6,8 scindeaza zaharoza in glucoza si fructoza, untr-un

raport de 1:1. Provenienta sa in miere este numai in mica parte din nectar, ea fiind din
 47
secretiile glandelor hipofaringiene ale albinelor mai varstnice de 21 zile. S-a constatat
ca pe timpul iernii, glandele hipofaringiene contin o cantitate mare de invertaza, iar
mierea rezultata din prelucrarea de catre albine a zaharului tos are un continut de trei
ori mai mare de invertaza fata de mierea naturala. Invertaza devine inactiva la
temperatura de 40°C.

In perioadele cu nectar din abundenta si cand acesta se gaseste in apropierea stupinei,

albinele nu au timpul necesar, nici in timpul transportului si nici in stup, sa-i adauge
saliva si respectiv fermenti, astfel ca mierea rezultata va avea un continut mai ridicat
de zaharoza.

Amilaza (diastaza), catalizeaza reactiile de degradare a amidonului si

dextrinelor pana la faza de maltoza. Ea provine din secretiile glandelor salivare ale
albinelor si degradeaza amidonul. Amilaza este enzima cu cea mai mare stabilitate,
constituind cel mai important indiciu al stabilirii calitatii mierii (naturala sau
falsificata). Activitatea ei inceteaza complet la temperatura de 90°C. Mierea provenita
din prelucrarea de catre albine a zahatului tos, contine de doua ori mai multa diastaza
comparativ cu mierea naturala.

Amilaza este sensibila fata de ionii de hidrogen. Unii cercetatori sustin ca amilaza este
un amestec de mai multi fermenti care au nevoie de prezenta ionilor de clor pentru a-
si indeplini sarcinile. Desi sunt produse de aceleasi glande faringiene si de cele din
gusa, invertaza si amilaza sunt in proportii diferite, amilaza fiind de 12 ori mai multa
decat invertaza.

Ambele enzime sunt sensibile la imbatranire. Pierderea activitatii enzimatice a

amilazei merge de la 10% la 33% intr-un an si 31-37% in doi ani. Invertaza este mai
sensibila, distrugerea ei atinge 43% in primul an si 57% in doi ani in mierea de iarba
neagra.

Inhibina este o alta enzima preţioasă in miere, care frânează inmultirea

bacteriilor. Este o glicozidaza care in prezenta oxigenului produce din fructoza apa
oxigenata cu efect sterilizator. Este insa sensibila la lumina solara care o distruge.

Oxidaza este o enzima speciala secretata de albine cu scopul de a pastra intacta

compozitia mierii, oprind fermentarea ei. Ea transforma o parte din glucoza in acid
gluconic, acid care este responsabil de pH-ul scazut al mierii. Mierea nu contine mult
acid, dar cel care este prezent are un efect puternic. Oxidaza are un rol important si in
respiratia insectei.
 48

Maltaza scindeaza maltoza in doua molecule de glucoza, iar la un pH cuprins

intre 3 si 6 descompune zaharoza. Dupa parerea unor cercetatori, proprietatile
bactericide ale mierii sunt determinate de maltoza.

Fosfataza are origine aproape exclusiv vegetala, deoarece activitatea ei in

glandele hipofaringiene ale albinelor este foarte mica.

Catalaza este produsa de glandele gusii si actioneaza optim la un pH cuprins

intre 7 si 8. Ea are doua efecte deosebite: descompune apa oxigenata ce apare initial in
procesul de formare a acidului gluconic in doua elemente, apa si oxigenul, ferind
mierea de toxocitatea perhidrolului si franeaza orice proces de fermentare a
reziduurilor din punga rectala, mai ales in perioada de iarna.

Functionarea enzimelor este reglata la nivelul celulelor, iar fragilitatea lor, precum si
usurinta cu care sunt distruse de caldura fac posibila folosirea lor ca indicatori ai
supraincalzirii mierii.

Sarurile minerale indeplinesc un rol multiplu: structural, regulator al presiunii

osmotice, in mentinerea echilibrului acido-bazic si a starii fizico-chimice normale a
substantelor coloidale din organism, fiind componente ale unor biocatalizatori
(hormoni, vitamine, enzime), avand totodata si un rol esential in activitatea
enzimatica. Mierea contine insemnate cantitati de saruri minerale a caror valoare
variaza in limite foarte largi, apreciindu-se la maximum 0,35%, pentru mierea de flori
si maximum 0,85% pentru mierea de mana. Factorii principali care conditioneaza
acest continut sunt: natura materiei prime, gradul de impurificare al acesteia,
procedeul folosit la extractia mierii, modul de prelucrare si conservare etc.

Mierea de floarea-soarelui are in medie de doua ori mai multa cenusa decat mierea de
salcam, iar cea de tei de patru ori. In general, procentul este mai mare la mierea
inchisa la culoare, la mierea poliflora decat la cea monoflora, la mierea extrasa prin
presare din fagurii in care se gasesc si celule cu pastura sau puiet decat in cea extrasa
prin centrifugare din fagurii ce contin in exclusivitate celule cu miere, iar mierea
conservata in vase metalice de cupru, fier, zinc, va avea de asemenea, un continut
mare de substante minerale.

Elementele cele mai bine reprezentate in miere, in afara potasiului care reprezinta
aproape jumatate din substantele minerale, sunt: fosforul, clorul, sulful, calciul,
magneziul, fierul, manganul si siliciul.
 49

Vitaminele sunt substante specifice ce indeplinesc rolul de biocatalizatori,

intrand in acelasi timp in stranse interrelatii cu substantele hormonale si enzimele, iar
unele din ele sunt constituienti ai enzimelor. Mierea este relativ saraca in vitamine in
comparatie cu alte alimente si in special cu fructele. Nu contine vitaminele
liposolubile A si D, contine putine vitamine din grupa B si vitamina C.

Vitaminele din miere isi au aproape intotdeauna originea in gruncioarele de polen pe

care acesta le contine in suspensie, cu exceptia vitaminei C care provine din nectar.
Vitaminele din grupul B prezente in miere sunt: tiamina, riboflavina, piridoxina,
acidul pantotenic, acidul nicotinic, biotina si acidul folic. In miere se gasesc si
biostimulatori, care stimuleaza cresterea celulei.

4.3. Cristalizarea mierii

Cristalizarea este un process specific unor sorturi de miere, in urma caruia dupa un
anumit timp de pastrare, mierea trece din starea fluida in starea mai mult sau mai putin
consistenta, in functie de marimea cristalelor.

Mierea cristalizata se mai numeste popular si miere zaharisita, insa aceasta expresie
nu este corecta, deoarece implica presupunerea ca in timpul cristalizarii se mareste
cantitatea de zahar din miere, ceea ce este gresit, deoarece in mierea cristalizata se afla
aceeasi cantitate de zaharuri ca si in mierea lichida, doar ca zaharurile in loc sa fie sub
forma de solutie, se prezinta sub forma de cristale.

Cristalizarea (granularea sau intarirea) mierii de albine este un proces fizic natural,
specific acestui produs si care nu inrautateste calitatea ei. Cauzele cristalizarii mierii
nu au fost pana in prezent pe deplin elucidate. In mod frecvent, continutul mai ridicat
de glucoza, mai mic de apa, precum si temperatura mai scazuta (13-14°C) favorizeaza
cristalizarea. In general, cantitatea de fructoza este mai mare ca cea de glucoza.

S-a constatat ca cu cat cantitatea de glucoza se apropie de cea a fructozei, cristalizarea

are loc mai repede. Astfel, cand raportul intre glucoza si fructoza este de cca 1:1,
mierea cristalizeaza intr-o luna, iar cand acest raport este de cca 1:1,5 cristalizarea are
loc abia peste 2 ani.

Cand cantitatea de glucoza depaseste de 2,1 ori cantitate de apă, mierea respectivă va
cristaliza mai rapid, iar atunci cand este de pana la 1,7 ori mai mare decat continutul
în apa, mierea nu cristalizeaza. La inceputul procesului de cristalizare, in masa apar
 50
cristale “initiale”, pe suportul carora se formeaza conglomerate de cristale, care in
final se unesc, rezultand astfel mierea cristalizata. In situatia ca exista un numar mare
de cristale initiale, ele fiind in acest caz mai apropiate unele de altele in masa mierii,
crescand se unesc intr-un timp mai scurt si ca urmare forma cristalizarii va fi fina
“untoasa”.

Daca numarul acestor cristale este mic, cristalele se vor dezvolta independent, vor
forma conglomerate mari de 0,5-5 mm, vor avea o forma grosolana. Mierea care
cristalizeaza foarte fin se numeste miere “cremoasa” si are avantajul de a fi foarte
placuta la consum. In lipsa cristalelor “initiale”, la temperatura de peste 27°C mierea
nu cristalizeaza, iar la o temperatura sub 10°C, datorita consistentei mai mari,
procesul de cristalizare nu mai are loc. Particulele de polen si praf din mierea grabesc
cristalizarea mierii. Daca aceste particule sunt adaugate in miere inainte de incalzirea
ei, cristalizarea mierii se va face mai tarziu, iar cand sunt adaugate dupa incalzire,
cristalizarea se produce in cca 2 luni.

In general mierea provenita de la salcam, salvie, zburatoare, lucerna, castan comestibil

si altele, datorita continutului ridicat in fructoza nu cristalizeaza timp indelungat, in
timp ce mierea de mustar, rapita, floarea-soarelui si altele, ce au un procent mai ridicat
de glucoza, cristalizeaza foarte repede, uneori chiar in faguri.

Cristalizarea mierii poate fi favorizata in mod artificial prin adaugarea la mierea fluida
a unei cantitati de 5-10% miere cristalizata, adica prin introducerea de cristale
“initiale”. Aceasta maia se amesteca cu mierea in vederea omogenizarii si mierea
astfel preparata se trece in vase de marime convenabila care se introduc intr-o
incapere cu temperatura de 14°C. Prin acest procedeu, mierea cristalizeaza in cca 5
zile, iar amestecarea in continuare, dupa introducerea maialei grăbeste şi mai mult
cristalizarea.

4.4. Metode de determinare a mierii falsificate

Falsificarea mierii este datorata in exclusivitate omului in dorinta de a comercializa o
cantitate mai mare si de a obtine beneficii necuvenite. Mierea poate fi amestecata cu
diverse produse: zahar comercial, făină, pastă (piure) de cartofi, cretă, glucoza etc.
(tabel 4.4.)
● Identificarea zaharului invertit artificial (reactia Fiehe).
Hidroximetilfurfurolul este un produs intermediar rezultat in urma degradarii
 51
hexozelor tratate la cald cu un acid. In urma invertirii artificiale a zaharozei, glucozei
si fructozei rezultate, se degradeaza eliberand HMF.
Unii apicultori adauga in miere sirop de zahar in care zaharoza este invertita artificial
(descompusa in glucoza si fructoza) prin adaugarea de acid in timpul fierberii
siropului de zahar. In acest caz, determinand zaharoza din miere, ea este in limite
admise, dar se formeaza HMF. Hidroximetilfurfurolul (HMF) formeaza cu rezorcina
in mediu cu acid clorhidric un complex colorat in rosu intens.
Reactivi necesari: eter etilic si rezorcina, solutie proaspata; 1g rezorcina la 100
ml acid clorhidric.
Modul de lucru. Intr-un mojar se amesteca energic in trei reprize (de cate un
minut), aproximativ 10 g miere cu eter etilic, solutia se filtreaza si se lasa sa se
evapore intr-o capsula de portelan, la o temperatura de cel mult 35°C.

In reziduu se adauga solutie de rezorcina, picatura cu picatura. Aparitia unei coloratii

intense rosie-inchisa, care persista si dupa 3 ore, indica prezenta zaharului invertit
artificial, pe cata vreme, o coloratie rosie-deschisa, care dispare in primele 5 minute
nu se ia in considerare.

Principalele căi de falsificare a mierii

Tabelul 4.4
Substante Zahăr alimentar ca atare
îndulcitoare Zahăr invertit artificial
Pentru corectarea gustului zaharate Glucoză industrială sau
melasă
Substante indulcitoare Zaharina
sintetice Dulcine
Glicerina
Pentru corectarea consistentei Aamidon
Gelatina,clei,gume
Falsificari Pentru corectarea culorii Caramel
directe Culori de anilina
Pentru impiedicarea fermentarii Acid salicilic
Acid benzoic
Pentru neutralizarea aciditatii Bicarbonat de sodium
Carbonat de sodium
Hidroxid de sodiu
Substante folosite pentru corectarea Polen pentru flori recoltat manual
sedimentului Polen recoltat de albine
Pentru corectarea echipamentului Diamalt sau alt extract din culturi de drojdii
enzimatic
Falsificari Miere de albine hranite cu zahar
indirecte

HMF se poate forma si in mierea nefalsificata daca este supusa unui tratament termic
brutal. In acest caz pentru a stabili daca mierea a fost sau nu falsificata se determina
 52
HMF cantitativ. In miere se poate introduce si sirop de zahar neinvertit. Aceasta miere
de obicei este apoasa.
In cazul cand este cristalizata, trebuie sa privim cu atentie cristalele din masa mierii.
Aceste cristale de zaharoza se deosebesc de cristalele de glucoza din mierea naturala
prin faptul ca sunt albe si cu consistenta tare, semanand cu zaharul tos.

● Identificarea glucozei industriale (reactia Fiehe). Falsificarea mierii prin

adaus de glucoza industriala duce la cresterea continutului in glucoza, corelat cu o
scadere a continutului in fructoza, ceea ce duce la abateri de la valoarea normala a
raportului glucoza/fructoza.
Reactivi necesari: tanin solutie 10%; acid clorhidric 35%; alcool etilic 95%.
Modul de lucru. In 10g apa distilata se dizolva 5 g miere, dupa care se adauga 1
ml solutie de tannin. Totul se incalzeste pe baie de apa timp de 15 minute, iar dupa
raciere se filtreaza. Se iau 2 ml din filtrat, se adauga 2 picaturi de HCl si 20 ml alcool
si se agita. In prezenta siropului de glucoza se produce o tulbureala laptoasa.

● Condiţionarea mierii
Mierea extrasa prin centrifugare nu poate fi direct imbuteliata deoarece prin
proiectarea picaturilor de miere pe peretii extractorului, incorporeaza in acesta aer,
sub forma unor bule microscopice.

In mierea proaspata extrasa ajung de asemenea particule de ceara smulse din fagure in
momentul descapacirii, fragmente de propolis, mici cantitati de polen provenit din
celulele cu polen ce se gasesc in numar mare printre celulele cu miere, larve si alte
impuritati.

Prin conditionarea mierii se intelege totalitatea procedeelor tehnice menite sa asigure

purificarea acesteia pentru pastrarea proprietatilor fizico-chimice si biologice in
perioada conservarii. Procesele prin care realizeaza aceste elemente se refera la
filtrarea mierii, limpezirea ei, reducerea continutului de apa, lichefierea mierii,
pasteurizarea si conservarea ei.

● Filtrarea mierii
Filtrarea mierii se face in momentul extragerii ei, cu ajutorul unei strecuratoare, pentru
a o separa de resturile de capacele, de eventualele larve sau impuritati. Strecuratoarea
pentru miere se prezinta sub forma unui cuplu de doua site, prima avand ochiuri mai
mari ce retine impuritatile grosiere, iar a doua mai fina, ce retine impuritatile mici.
Sita se ataseaza la robinetul extractorului sau deasupra vasului de colectare a mierii.
 53
Filtrarea se mai face si in momentul turnarii mierii in maturator, prin asezarea
deasupra gurii acestuia a unei site fine, confectionata de obicei din tesatura textila.

Cea mai buna metoda de a purifica (limpezi) mierea este sa o lasam cateva zile intr-un
vas numit maturator, pentru decantare. In timpul decantarii, bulele mari de aer se
ridica repede la suprafata datorita dimensiunilor lor si diferentei de densitate intre aer
si miere. Cu cat bulele sunt mai mici, cu atat se ridica mai incet, in schimb particulele
de ceara se ridica mai incet decat aglomerarile de polen. Daca mierea este foarte
vascoasa sau a inceput sa cristalizeze, purificarea devine practice imposibila.

Deci, in timpul limpezirii, corpurile straine se separa pe baza dimensiunilor, cele

usoare ridicandu-se la suprafata, de unde sunt eliminate cu ajutorul unei linguri, iar
cele grele se lasa la baza vasului. Evacuarea mierii curate se face prin intermediul
unui robinet situat la o anumita distanta fata de fundul maturatorului. Mierea aflata
sub robinetul maturatoarelor se colecteaza separat, urmand a se supune unui nou
proces de limpezire.

Durata de limpezire a mierii mai depinde de temperatura si de inaltimea vasului. In

cazul unui strat de 1 cm inaltime, durata de limpezire la diferite temperaturi este de
150 de zile la 10°C, de 30 de zile la 20°C, de 18 ore la 30°C, de 6 ore la 40°C si de 2
ore la 750°C. Cu cat inaltimea vasului maturatorului creste, cu atat durata de
limpezire este mai lunga.

● Deshidratarea mierii
Deshidratarea mierii se refera la eliminarea surplusului de apa din faguri sau mierea
extrasa, in scopul prevenirii fermentarii ei. Se supun acestui process de deshidratare
toate cantitatile de miere ale carui continut de apa depaseste 18%. Deshidratarea
mierii se face in timpul limpezirii ei, in aceleasi vase, iar pentru o mai rapida maturare
a ei este indicat ca maturatoarele sa fie mentinute in camere incalzite si uscate.

In lipsa acestor maturatoare speciale si cand cantitatea de miere este mica, limpezirea
si maturarea ei se poate face in insasi bidoanele in care se pastreaza.

In sistemul de crestere intensive al familiilor de albine, optimizarea continutului de

apa din miere se realizeaza in camere special destinate acestui scop. Din cercetarile
intreprinse de Stephen (1941) s-a constatat ca trecerea unui curent de aer printre
stivele de magazii cu faguri, la temperatura de 38°C, umiditate 33%, cu o viteza de
250 m/minut, timp de 12 ore, a redus cu 0,7% continutul de apa din fagurii aproape
capaciti si cu 3,1% din cei necapaciti. Rezultatele obtinute sunt remarcabile, mai ales
 54
daca tinem seama ca umiditatea relativa optima pentru uscare se situeaza intre 0 si
20%.

In practica se folosesc camere de incalzire care au ca principiu functional circularea

unui volum mare de aer cald, relativ uscat, printre stivele de magazii cu faguri de
miere.

Temperatura se optimizeaza prin termoregulatoare pentru a nu depasi 38°C. In mod

obisnuit, temperatura folosita pentru uscare este cuprinsa intre 32 si 35°C, timp de
doua zile inainte de extractie, îi dauneaza foarte putin. Dar daca timpul de incalzire se
prelungeste, calitatea mierii se depreciaza datorita cresterii continutului de
hidroximetilfurfurol.

Camerele de incalzire pot fi folosite in acelasi scop si pentru optimizarea continutului

de apa din mierea deja extrasa. Procesul este favorizat de faptul ca mierea cu cel mai
ridicat continut de apa se ridica la suprafata vaselor de pastrare. Folosind aceasta
metoda, in decurs de 30 de ore, continutul de apa al mierii de la suprafata s-a redus cu
1,2%. In tarile cu clima foarte secetoasa, pentru a favoriza extractia se impune
ridicarea continutului de apa din miere, in care scop, se instaleaza in betonul
pardoselii radiatoare de caldura si stropirea periodica a acesteia cu apa.

● Lichefierea mierii cristalizate

Se stie ca toate sortimentele de miere cristalizeaza mai mult sau mai putin, dar aceasta
cristalizare nu influenteaza negativ calitatile ei, lichefierea nefiind necesara
intotdeauna. Aceasta lichefiere se face atunci cand pe piata se cere miere fluida.

Cantitatile mici de miere se lichefiaza prin introducerea borcanelor sau bidoanelor cu

miere cristalizata in apa incalzita la temperatura de 60-70°C, fara a fi in contact direct
cu sursa de caldura. In cazul unor cantitati mai mari de miere, lichefierea se poate face
cu ajutorul aerului cald, in doua etape.

In prima etapa, vasele cu miere se introduc intr-o incapere care se incalzeste progresiv
pana la temperatura de 40°C. Aici, vasele sunt tinute inchise timp de o jumatate de zi.
Tinand seama de slaba conductibilitate termica a mierii, aceasta preincalzire duce la
lichefierea straturilor de miere mai periferice, partea centrala nu este incalzita.

In a doua etapa, vasele cu miere sunt trecute intr-o alta incapere, unde temperatura
aerului este de 60-70°C si sunt rasturnate pe un gratar deasupra unui tanc de receptie.
 55
Pe masura desfacerii cristalelor, pe seama fortei gravitatiei, mierea se scurge in acest
tanc, unde este agitata timp de cateva ore cu ajutorul unei elice.
Pentru a pastra mierea in stare lichida, este absolut necesar sa i se anihileze cristalele
de glucoza pe care inca le contine. Acest lucru se realizeaza prin pasteurizarea mierii.

● Pasteurizarea mierii
Pasteurizarea mierii se face cu scopul de a distruge toti germenii care pot provoca
fermentarea mierii si de a topi cristalele initiale existente, care fara aceasta operatie, ar
determina inceperea cristalizarii mierii. Pasteurizarea se face in instalatii
asemanatoare celor utilizate pentru pasteurizarea laptelui si consta in incalzirea si
racirea ei brusca.

Intr-un pasteurizator, mierea lichida circula in contracurent cu apa calda, intr-un strat
gros de cativa milimetri si se incalzeste intr-un timp foarte scurt la temperatura de
pasteurizare de 70-80°C. Dupa mentinerea ei timp de 5-8 minute la aceasta
temperatura, va intra in circuitul de racire in contra-curent cu apa rece si se va raci
brusc la 42°C. Ea este acum pasteurizata si isi va pastra starea lichida timp de cel
putin 6 luni, timpul necesar pentru a fi consumata.

● Ambalarea mierii
Ambalarea mierii se face imediat dupa terminarea proceselor tehnologice descries mai
sus. Alegerea ambalajului pentru miere depinde de doua categorii de motivatii: una se
refera la motivatii de ordin tehnic, cealalta la motivatii de ordin estetic. Astfel,
deoarece mierea ataca majoritatea metalelor, vasele pentru miere nu vor fi
confectionate din fier sau alte metale decat cositorite sau emailate.

Vasele ideale pentru ambalarea mierii sunt cele confectionate din aluminiu, sticla sau
alte materiale transparente. Vasele opace, spre deosebire de cele transparente, ascund
uneori defectele de prezentare pe care o tehnica mai atenta le-ar fi putut evita. Vasele
pentru ambalat mierea trebuie sa fie perfect etanse.

● Metode de păstrare a mierii

Mierea se păstrează in vrac sau imbuteliată.

Păstrarea in vrac se face in cazul mierii nepreluate. Mierea cu un continut de apa sub
17,1% se pastreaza foarte bine indiferent de continutul de levuri, cea cu continut de
apa cuprins intre 17,3% si 18% numai in cazul in care levurile nu depasesc 1000/g,
intre 18,1% si 19% apa, mierea se pastreaza numai daca nivelul levurilor nu depaseste
10/g, iar intre 19,1% si 20% numai in cazul in care acestea nu depasesc 1/g. Indiferent
 56
de continutul in levuri, mierea cu o umiditate de peste 20% fermenteaza si este supusa
procesului de degradare.
Mierea se pastreaza in containere ce se inchid ermetic, confectionate din materiale
rezistente la umiditate. Introducerea de substante conservante in miere (benzoat de
sodiu – 0,025%) desi impiedica procesele fermentative, ele nu sunt acceptate de
industria prelucratoare si in special de consumatori.

Cea mai eficienta metoda de a impiedica fermentatia este pasteurizarea mierii timp de
7 minute si jumatate la temperatura de 63°C sau timp de 1 minut la 69°C, procedeu
care distruge levurile.

Pentru pastrarea mierii fluide in borcane este necesar ca ea sa se tina timp de cinci luni
la temperatura de 0°C, iar dupa imbuteliere, cutiile cu borcane se aseaza distantate
una fata de alta, permitand astfel trecerea printre acestea a unui curent de aer rece.
Mierea se pastreaza in incaperi curate, uscate, fara mirosuri straine, la temperatura de
14°C. Pastrarea mierii la temperaturi mai mari, cuprinse intre 20°C si 25°C determina
pierderea aromei si inchiderea la culoare.

4.5. Insușirile terapeutice ale mierii de albine

In relatiile dintre planta, albina, produs apicol si om, mierea constituie unul dintre
produsele apicole ce transmit principiile active continute in nectarul florilor. Mierea
prin factorii nutritivi pe care ii contine, determina in afara de o actiune nutritivă
importantă, o actiune terapeutica eficienta asupra tulburarilor si bolilor diferitelor
aparate si organe, precum si o actiune imuno-biologica a organismului.

Mierea este folosita in terapeutica pe cale orala, sub forma de aerosoli, prin
electroforeza si prin aplicarea locala, in urmatoarele afectiuni:

● Afectiuni ale aparatului digestiv: ulcere gastro-duodenale si gastrice

hiperacide. Mierea este indicata in special, in tratamentul constipatiilor atone, prin
hipopotasemie si in constipatiile aparute in urma regimului hipercarnat sau
constipatiile putride. Mierea folosita cu doua ore inainte de masa micsoreaza
aciditatea si secretiei pepsinei, iar folosita chiar inainte de masa are un efect opus.
Doza zilnica de miere este de pana la 150 de grame si se ia in 3-4 tainuri. Se
recomanda ca dimineata si seara sa se ia cate 30 g, iar la pranz cate 40g miere. Mierea
luata in apa calda se absoarbe mai repede, diminueaza aciditatea si nu irita stomacul,
iar luata cu apa rece, excita miscarile stomacului si ale intestinelor si mareste secretia
stomacului;
 57

● Afectiuni hepato-biliare: hepatita toxica sau infectioasa, banala sau cronica,

insuficienta hepatica si ictere post-hepatice. Mierea prin aportul sau bogat in glucide,
creste rezerva de glicogen hepatic, amelioreaza functiile hepato-celulare si rezistenta
organismului. Mierea se poate administra fie ca atare, fie diluata cu lichide indicate
acestor afectiuni sau asociata cu alimente favorabile functiei hepatice;

● Afectiuni cardio-vasculare: hipertensiunea arteriala, arteroscleroza si infartul

miocardic. Prin continutul sau bogat in glucide si vitamine si nul in clorura de sodium,
mierea are o actiune favorabila asupra muschiului cardiac si asupra circulatiei
coronariene. Mierea se administreaza ca atare, sau impreuna cu alte alimente sau cu
alte produse apicole ca laptisor de matca si polen;

● Afectiuni ale aparatului respirator: laringite, traheite si bronsite. Mierea are

o actiune antimicrobiana, antiinflamatorie, antialergica, expectoranta si nutritiva,
putandu-se administra ca atare sau asociata cu lapte cald. Tratamentul cu miere se mai
face prin aerosoli, electroforeza si prin aplicatii locale;

● Afectiuni renale: nefropatii glomerulare acute si cornice, inflamatorii sau

degenerative, cistite, pielonefrite, litiaze renale. Eficacitatea miereii in aceste
imbolnaviri se explica prin absenta sau continutul foarte redus de albuminoide si prin
continutul ei mare in substantele cu actiune terapeutica pentru sistemul secretor.
Datorita glucozei si vitaminelor, mierea imbunatateste diureza si aliminarea toxinelor,
iar substantele antimicrobiene din miere au o actiune dezinfectanta asupra microflorei
patogene. Vitaminele C si P din miere sunt de mare importanta in tratamentul
inflamatiile acute si cronice ale rinichilor. Dozele zilnice recomadate sunt de 80-120
g, mierea administrandu-se ca atare sau in combinatie cu suc de lamaie, maces etc.

● Afectiuni ale sistemului nervos: necroze si neuroastenii. Mierea fortifica

celulele nervoase, iar glucoza si fructoza, favorizeaza hranirea celulelor, stimuleaza
procesele de oxidare si actiunea de neutralizare a toxinelor. Vitaminele si mineralele
ajuta la intretinerea echilibrului ionilor in organism si ca urmare nevrozitatea scade,
vederea se imbunatateste, somnul devine linistit, apare senzatia de vigoare si putere de
munca.
In neurastenie, manifestata prin: neliniste accentuata, insomnie, dureri de cap,
ameteli, tremuratul extremitatilor, transpiratie abundenta, se recomanda 100-200g
miere zilnic, timp de 1-2 luni, luandu-se dimineata si seara cate 30g si dupa masa cate
40g. Se recomanda ca seara, mierea sa fie dizolvata in apa calduta sau ceai de tei si
consumata cu o jumatate de ora inainte de culcare;
 58

● In boli infectioase: infectie gripala, febra tifoida, scarlatina, tuse convulsive,

rujeola etc. Efectul favorabil al mierii si altor factori care determina sporirea
capacitatii de aparare a organismului. Mierea se consuma in proportie de 10% in
amestec cu apa calda sau lapte cald;

● Afectiuni ale pielii: si in special in tratamentul ranilor, fie singura, fie cu

untura de peste sau de porc, unt sau smantana. Aplicarea mierii pe suprafata ranii are
o actiune antibacteriana si provoaca hipertermie locala, care duce la eliminarea unei
cantitati mari de secretie si de limfa dupa care rana se curata si epiteliul se reface.

Mierea este eficienta si in tratamentul eczemelor, furunculozelor si urticariei. Pe langa

actiunea sa antimicobiana, antimicotica si protistocida, mierea constituie o hrana
pretioasa pentru piele. Sub influenta ei pielea devine moale, elastica si turgescenta,
putandu-se aplica prin ungere cu miere curata, apa cu miere sau masti de miere
compuse din parti egale de miere si galbenus de ou, sau miere, galbenus de ou si
smantana. Pentru mainile si picioarele cu pielea ingrosata si crapata, mierea
actioneaza favorabil in amestec cu glicerina;

● Afectiuni ginecologice: flora vaginala si cervicala, vaginita tricomonazica,

eroziunea colului uterin. Metrita, parametrita, salpingita si salpingoovarita. Actiunea
mierii in aceste afectiuni se datoreaza insusirilor sale bacteriostatice, bactericide si
protistocide, ea distrugand unele protozoare;

● In pediatrie: are un rol in nutritie si terapeutica. Mierea are un efect favorabil

in ameliorarea starii generale, la cresterea ponderala si la cresterea cantitatii de
hemoglobina putand fi folosita in tratamentul diareelor toxi-infectioase si al
dizenteriilor. Mierea faciliteaza digestia proteinelor si grasimilor si adifierea cazeinei
din lapte in fulgi fini, asa fel incat alimentul evacueaza stomacul sugarului intr-un
timp scurt, constituind astfel un excelent factor antidispeptogen.

Efectele terapeutice ale miereii sunt determinate de plantele vizitate de albine,

respectiv de principiile active ale acestora. Iată câteva din acţiunile terapeutice ale
unor sorturi de miere:
·Mierea de tei: sedativ nervos, in tuse, insomnii, antispastic, in bronsite,
laringite, traheite, astm bronsic, tuberculoza pulmonara, fortifiant al cordului,
imbolnaviri ale vezicii biliare si ale rinichilor, in ranile purulente si in arsuri:
·Mierea de mentă: analgesic usor, carminativ, tonic, antiseptic in spasme
pilorice, dischinezii biliare si gastro-intestinale;
 59
·Mierea de salcâm: expectorant, calmant al tusei, antiseptic, diuretic si
antidiareic;
·Mierea de trifoi: diuretic, antidiareic, expectorant;
·Mirea de floarea-soarelui: arteroscreloza:
·Mierea de pomi fructiferi: insuiri antimicrobiene fata de bacteriile Gram
pozitive si Gram negative, in maladii gastro-intestinale si ale rinichilor;
·Mierea de mustar: afectiuni ale aparatului respirator;
·Mierea de conifere: actiune antiseptica, antiinflamatoare atat pentru caile
respiratorii cat si pentru cele urinare, actiune diuretica;
·Mierea de munte: in afectiunile inflamatorii si alergice ale cailor respiratorii si
pentru rani purulente;
·Miere polifloră: antispastic, sedativ.

Aceleasi sortimente de miere, florale sau de masa, mentionate mai sus, pot fi
consumate si ca miere in faguri. Sub aceasta forma aportul de vitamine creste si prin
cele continute in ceara, in special vitamina A. Concomitent are loc si o curatire si
dezinfectie a dintilor, deoarece, in general, fagurii cu miere se consuma prin
masticatie (se sug), iar ceara nu se inghite.

● Contraindicaţii. Consumul de miere este contraindicat pentru toti bolnavii la

care este necesara limitarea hidrocarbonatilor sau care au o hipersensibilitate fata de
miere. Nu se recomanda bolnavilor cu tulburari glicoregulatorii sau cu diabet zaharat,
precum si celor cu insuficienta pancreatica exocrina. Tratamentul cu aerosoli de miere
este contraindicat bolnavilor de astm bronsic, isuficienta cardiaca, cord pulmonar,
dereglari ale miocardului, stari febrile, screloza pulmonara, astm al cordului,
hemoragoii repetate ale cailor respiratorii etc.
 60

Capitolul V. Studiu de caz:

Indicațiile terapeutice
ale principalelor sortimente de miere

Cu mult înainte să apară zahărul și îndulcitorii artificiali, omenirea folosea mierea în

alimentație. Conform istoricilor, de cel puțin 10.000 de ani oamenii aveau acest
obicei. De ce nu am consuma miere și acum când, pentru a ne menține sănătatea,
avem nevoie de alimente de încredere? Dar nu mierea fabricată de oameni, ci mierea
naturală, mierea produsă de albine.

5.1. Mierea de tei

Mierea de tei are calitati linistitoare fiind prescrisa si in afectiunile sistemului nervos
si in insomnii, fiind un bun si natural sedativ nervos. Mierea de tei intra in categoria
celor mai bune şi celor mai apreciate sorturi de miere. Este bogata in vitamine
(vitamina B1 este in exces) si aminoacizi.

Culoarea mierii de tei este deschisa, batand usor in galben cateodata chiar cu reflexe
verzui. Exista si miere de tei de culoare portocalie spre roscat. Este destul de fluida
dar spre toamna devine vascoasa. In sedimentul ei granulele de polen ajungand pana
la 80 % , uneori conţinand si o cantitate insemnata de mana.

Cristalizarea mierii de tei se face spre toamna si are o consistenta ce aduce a unt,
cristalele mari, avand culoarea alba, mierea capatand un gust mai catifelat si parca mai
profund. Deoarece aroma proaspata a mierii de tei este foarte puternica, pentru a-i
diminua din gust, se amesteca cu alte sorturi de miere sau, in general, cu miere
poliflora.

Mierea de tei are proprietăţi anti-microbiale şi anti-inflamatorii. Are calitati

linistitoare fiind prescrisa in afectiunile sistemului nervos si in insomnii, este un bun
sedativ. Este recomandata si pentru bronsite – duce la calmarea lor. Foarte des folosita
 61
in casa la tratarea racelilor si guturaielor, a iritatiilor gatului. Popular este folosita si ca
remediu impotriva oboselii si a stresului.

Romania mai are inca cea mai mare suprafata de padure de tei din Europa. Acest lucru
duce la faptul ca ocupam primul loc la exportul cantitativ si calitativ al mieriei de tei
in Europa Vestica.

5.1.1. Conținutul mierii de tei

Mierea de tei este trecuta in categoria celor mai bune si celor mai apreciate sorturi de
miere, bogata in vitamine (mai ales vitamina B1 (thiamina) si aminoacizi, in
sedimentul ei granulele de polen ajungand pana la 70-80 %.

5.1.2. Proprietățile mierii de tei

 culoarea galbena-portocalie, roscata
 miros-gust: aroma pronuntata, dulce, caracteristica mierii de tei
 consistenta: uniforma; fluida, vascoasa sau cristalizata

5.1.3. Indicații terapeutice

Mierea de tei este recomandata pentru:
 bronsite
 insomnii
 ca sedativ nervos
Mierea de tei este și un foarte bun cicatrizant, emolient, antioxidant. De aceea se
foloseste foarte mult in cosmetica si in tratamentul unor plagi, ulcere varicoase. In
plus, este si un antibiotic natural, desi cu actiune mai slaba decat a propolisului, are
efect inhibitor atat asupra bacteriilor, cat si a fungilor.

Mierea de salcâm, desi e cea mai fina ca gust, nu e cel mai eficient sortiment de miere
din punct de vedere terapeutic. Este sedativa, antitusiva si cicatrizanta, ca orice miere
naturala, dar daca se ia in scop terapeutic, aceleasi efecte pot fi obtinute mai usor cu o
miere poliflora sau de tei.

5.2. Mierea de salcâm

 62
Mierea de salcam este asimilata foarte usor de organism, oferind energie si substante
bioactive si nutritive. Calitatile acesteia se cunosc din antichitate. Mierea de salcam a
fost numita hrana vie.
5.2.1. Conținutul mierii de salcâm
Mierea de salcam contine vitaminele B1, B2, B6, B12, enzime, compusi aromatici,
fitohormoni, acizi organici (lactic, malic, oxalic, citric), flavoane, flavonoide,
dextrina, compusi ai azotului.
Mierea de salcam are un continut in fructoza mai mare decat al celorlalte tipuri de
miere (41,7%) si contine 10% zaharoza si maltoza si 34,7% glucoza, avand pH-ul 4.
In total, mierea de salcam contine 435 substante.
Mierea de salcam este monoflora, fiind culeasa in marea majoritate de la o singura
specie de planta, din salcam.

5.2.2. Proprietățile mierii de salcâm

 culoarea: aproape incolora, galbena-aurie, galbena-deschisa
 miros-gust: placut, dulce, caracteristic mierii de salcam
 consistenta: uniforma; fluida sau vascoasa, fara semne de cristalizare

5.2.3. Indicații terapeutice

Mierea de salcam este recomandata in urmatoarele scopuri:
 infectii bronho-pulmonare
i mpotriva astmului, guturaiului, reumatismului
 ajuta somnul
 ajuta circulatia sangelui
 in scleroza, pneumonie, tuberculoza
 in tulburari de memorie
 cancer, afectiuni cardio vasculare.
5.3. Mierea de molid și brad

Mierea de molid are culoare verde inchis iar cea de brad este galben-aurie. Ambele
contin 25,68% melezitoza (datorita urmelor de rasina continute). Este apreciata de
 63
bolnavii de plamani si contine un puternic bactericid, inhibina, produs al unei enzime.
Enzima producatoare a inhibinei este o glucozooxidaza care in prezenta aerului
produce din fructoza hidrogen-hiperoxid. Inhibina este cunoscuta in medicina pentru
efectul ei sterilizator. Cand timpul este calduros mierea de brad nu ridica probleme si
se extrage cu usurinta. Insa, pe timpul iernii, mierea de brad cristalizeaza in faguri si
de aceea trebuie evitat pastrarea peste iarna in faguri (lasa si multe reziduuri cauzate
de rasina).

In general, mierea de conifere, atat cea de brad, cat si cea de molid are o puternica
actiune antiseptica si antiinflamatoare fapt pentru care utilizarea ei in bronsite sau
afectiuni urinare este benefica. Este un bun indulcitor al ceaiurilor pectorale.

Mierea de brad si mierea molid, pin, jep si larice este de fapt o miere de mana,
albinele lucratoare, adunand de fapt mana depusa pe ramurile si pe acele coniferelor.
Mierea de brad este si un bun laxativ si diuretic, fapt care o face cautata si in
tratamentul bolilor de rinichi sau a infectiilor urinare.

5.4. Mierea de mentă

Menta (Mentha Piperita)este un gen de aproximativ 25-30 specii de plante din familia
Lamiaceae, distribuite mondial, şapte în Australia, una în America de Nord şi celelalte
în Europa şi Asia; există şi hibrizi, este un remediu natural deosebit pentru
imbunatatirea digestiei, calmarea durerilor de cap.Aroma sa si callitatile medicinale au
fost apreciate de secole. Se pare ca era foarte populara la greci si romani.

Menta este una dintre cele mai vechi plante medicinale cunoscute. Mentha piperita
este o planta anuala, erbacee, considerata insa de multi autori ca fiind
perena.Radacina, este formata dintr-un numar foarte mare de radacini adventine
fibroase, care ajung in profunzime pana la 40-60 cm.Tulpina este anuala,
patrunghiulara, compusa din noduri si internoduri, mai mult sau mai putin erecta,
puternic ramificata. In functie de conditiile pedoclimatice, poate creste pana la 1 m si
chiar mai mult.

Din mugurii situati pe portiunea lignificata a tulpinii de sub nivelul solului se

formeaza stolonii. In functie de locul unde cresc, stolonii sunt de 2 feluri: aerieni si
subterani. Acestia sunt, in general, formatiuni tulpinale asemanatoare ramificatiilor.
Stolonii aerieni formeaza la noduri radacini adventine si tulpini. Stolonii subteranii
sunt de culoare albicioasa si prezinta la noduri radacini adventine. Stolonii apar la
 64
inceputul fazei de ramificare a tulpinii centrale, cresc in lungime, traiesc pana in anul
urmator cand, dupa ce dau noi tulpini si dupa acestea se inradacineaza mor.Menta
contine un nivel crescut al uleiului activ esential mentol. In multe tari ceaiul de menta
este baut dupa masa pentru imbunatirea digestiei. Planta are puterea de a reduce
contractiile musculare care provoaca gaze, umflari si balonari abdominale.Menta se
poate folosi cu succes in tulburarile gastro-intestinale, intretinand si sanatatea ficatului
si face minuni in cazul indigestiilor si starilor de voma.

Mierea de menta are aroma mentei şi gust dulce, consistenţa uniformă, vâscoasă,
cristalizează în granule mărunte, incomplet. Are culoare verzui-brun roşcată şi se
recoltează în cantităţi mari în Delta Dunării şi zonele de inundaţie ale acesteia.
Conţine o cantitate mare de vitamina C şi datorită calităţilor nutritive şi terapeutice, se
caută pentru consum si cristalizeaza în granule marunte.

Mierea de menta pasteaza aroma plantei si este folosita mai ales pentru reglarea
digestiei si combaterea balonarii,dar si in caz de probleme ale aparatului respirator
avand efect antitusiv,bronhodilatator.Are o nuanta verzui-roscata.Mierea de menta
este culeasa de albine din culturile de menta intinse pe zeci de hectare,menta are o
productie de 200 kg miere/ hectar.

Miere de mentă, atât mierea, cât şi floarea de mentă ,din cultură sau din flora spontană
conţin un ulei volatil format din: mentol, mentofuran, gama-pinen, felandren,
limonen, cadinen, cineol, aldehide, alcool amilic, timol, carvaclor etc. Acţiune şi
utilizare terapeutică:calmeaza durerile, este antihemoragica si tonifianta, analgezic
uşor, carminativ , tonic, antiseptic în spasme pilorice, dischinezii biliare şi gastro-
intestinale.

5.5. Mierea de trifoi

Produsa pe scara larga in Canada si Noua Zeelanda, mierea de trifoi este una dintre
cele mai populare in intreaga lume. Trifoiul alb este cultivat pe suprafete extinse in
diverse parti ale lumii nu doar ca planta furajera ci si ca sursa bogata de nectar. Acest
tip clasic de miere este extrem de gustos, astfel incat poate fi utilizata pentru
preparerea diverselor tipuri de prajituri sau alte produse de patiserie. In functie de
zona in care este cultivat trifoiul, culoarea acestui tip de miere variaza de la alb pana
la cea a chihlimbarului.

5.6. Mierea de floarea-soarelui

 65

România produce tot mai puţină miere de floarea-soarelui din cauza producătorilor
agricoli care folosesc sămânţă de floarea soarelui cu autopolenizare. Acest sortiment
de miere reprezintă cam 40% din totalul produs de ţara noastră. Astfel, din cauza
noilor tehnologii, care permit crearea unor hibrizi de floarea soarelui care nu mai au
nevoie de polenizare, se ajunge în situaţia ca albine să nu mai aibă de lucru şi
producţia de miere să se reducă substanţial. „Problema este legată de faptul că
agricultorii folosesc hibrizi cu autopolenizare care nu au nevoie de albine. Ei îşi
urmăresc scopul economic, dar este rău pentru noi”, a spus preşedintele Asociaţiei
Crescătorilor de Albine din România, Ioan Fetea.

În acest fel, apicultorii se plâng că nu mai rentează să încerce să producă miere de

floarea soarelui. „Mierea de floarea soarelui este tot mai puţină. Apicultorii nu se mai
duc la câmp cu stupii pentru că nu are rost. Până acum obţineau o producţie de la trei-
patru extracţii şi acum trebuie să fie mulţumiţi dacă au o extracţie, adică în loc de 50
kilograme obţin 10 kilograme. Problemele au început de acum patru ani, dar sunt tot
mai grave pentru că agricultorii au tot plantat sămânţă de floarea soarelui cu
autopolenizare şi au lăsat albinele fără obiectul muncii”, a spus preşedintele asociaţiei
Apicola Bacău, Relu Grigoraş.
Producţia de miere de floarea soarelui este, potrivit ACAR, de 40% din total. România
a produs anul trecut în jur de 17.000 tone de miere, fiind un an cu probleme din cauza
climei. În anul precedent s-au obţinut 21.500 tone. Avem 35.000 apicltori în ţară, cu
1,1 milioane familii de albine. Pentru anul 2011 ne aşteptăm la o producţie bună de
miere, de peste 20.000 de tone, faţă de anul trecut când s-a realizat circa 16.000-
17.000 de tone”, a arătat Fetea.
Culoarea acestui tip de miere variaza de la auriu la galben mustar. Are un gust fructat,
unic. Se cristalizeaza foarte repede, formand o masa compacta. In sedimentul sau
granulele de polen pot ajunge si pana la 100%. Se cristalizeaza foarte repede, chiar in
faguri si din acest motiv trebuie extrasa extrem de repede. Este utilizata in consumul
casnic dar si pentru producerea de biscuiti si nugat.

Mierea de floarea-soarelui se află oarecum la polul opus al mierii de tei prin efectul
tonic oferit celor care o consumă. Procesul de cristalizare pentru mierea de floarea-
soarelui, ca și pentru mierea de rapiță, se declanșează încă din fagure, astfel încât este
posibil să găsim în comerț miere de floarea-soarelui zaharisită (cristalizată).
 66
Mierea de floarea-soarelui este cea mai puternic energizantă miere de albine, iar pe
lângă dulceața specifică și mirosul plăcut mai are ca și proprietate unică un conținut
de lecitină pură, care ajută la dezvoltaea intelectului și întărirea memoriei.

5.6.1. Indicații
Mierea de floarea-soarelui contine vitamina p si este recomandata persoanelor care au
o activitate circulatorie proasta. Regleaza tensiunea si este indicata celor care au
probleme de circulatie sangvina si o memorie deficitara.

5.6.2. Contraindicații
Consumul de miere este contraindicat pentru toti bolnavii la care este necesara
limitarea glucidelor sau care au o hipersensibilitate fata de miere. Nu se recomanda
celor cu tulburari glicoregulatorii sau cu diabet zaharat, precum si celor cu
insuficienta pancreatica exocrina.

5.7. Mierea de pomi fructiferi

Mierea de pomi fructiferi este bună aproape pentru orice afecţiune, chiar şi în regim
profilactic, prevenind îmbolnăvirile de orice fel. Produsele stupului nu au efecte
secundare, nu creează dependenţă. În timp ce vindecă, ele şi hrănesc, energizează,
vitaminizează şi imunizează.

Dintre toate produsele apicole, cea mai apreciată şi cu beneficiile cele mai cunoscute
este mierea de albine. În magazine, găsim şi borcane cu miere falsă. Aceasta e doar
zahăr, glucoză şi alţi compuşi chimici, fără nicio calitate terapeutică. Există însă şi
producători cinstiţi care chiar menţionează pe ambalaj faptul că produsul respectiv
conţine glucoză. Citiţi cu atenţie ambalajul, şi nu cumpăraţi acest produs. Un apicultor
veritabil va menţiona pe borcan: data recoltării, data ambalării, sursa florală a mierii
precum şi temperatura la care a fost decristalizată, care nu trebuie să depăşească 40 de
grade Celsius.

De asemenea, trebuie să vă îndoiţi de autenticitatea unui produs prea ieftin. Iată cum
se poate verifica dacă mierea este sau nu contrafăcută: luaţi cîteva beţe de chibrit şi
introduceţi-le cu gămălia în miere. Lăsaţi-le aşa cîteva minute, apoi încercaţi să le
aprindeţi. Dacă ard, atunci mierea este bună. O altă metodă de a afla dacă mierea este
de calitate constă în încălzirea într-un vas de sticlă a două linguri de miere. Se adaugă
şase linguri de alcool, amestecînd bine totul. Dacă la fundul vasului apare o substanţă
albă, mierea este cu siguranţă falsificată.
 67

O miere adevărată se va dizolva complet în alcool. Putem introduce o linguriţă în

borcanul cu miere. Apoi, o ridicăm, lăsînd să curgă mierea. Dacă aceasta curge
continuu, mierea este naturală, cînd curge sub formă de picături, mierea este
contrafacută. Mierea de salcîm este mai fluidă decît cea de floarea-soarelui. Se mai
foloseşte ca metodă de identificare a mierii bune întoarcerea borcanului cu gura în jos.
Dacă face o bulă mare de aer e naturală. După un timp, mierea veritabilă se
zahariseşte, fără ca acest fenomen să-i afecteze calităţile, cea falsă, rămîne lichidă.
Mierea zaharisită îşi revine dacă introducem borcanul într-un vas cu apă fierbinte.
Cînd alegem mierea, trebuie să ţinem cont şi de culoare. Specialiştii ne sfătuiesc să
optăm pentru cea de culoare aurie sau albă, cu aromă, de consistenţa smîntînii şi cît
mai transparentă la culoare. Aroma pronunţată poate fi indiciul mierii falsificate.

5.8. Hidromelul
Hidromelul este unul din cele mai vechi remedii stimulente, reintineritoare si
afrodiziace cunoscute.
Dupa unii cercetatori, licoarea isi are originea in Babilon, fiind cunoscuta de acum
4.000 de ani. In acele vremuri se spunea ca cei care beau acest elixir preparat din
miere de albine intineresc si chiar devin... nemuritori. Se mai stia ca licoarea grabeste
vindecarea ranilor, ajuta la redobandirea poftei de mancare si a poftei de viata in
general, fiind un remediu si contra sterilitatii. Dupa alti cercetatori, hidromelul
provine din India, fiind mai vechi de 6.000 de ani. In medicina Ayurveda, este unul
din principalele remedii reintineritoare, facandu-se referiri chiar la o tinerete vesnica,
obtinuta prin consumarea de hidromel combinat cu unele ierburi care cresteau la
poalele muntilor Himalaya.
In timpurile noastre aceasta bautura pe baza de miere a cunoscut o noua celebritate,
datorata unor studii realizate de cercetatorii unui institut londonez, care au ajuns la
concluzia ca hidromelul este mult mai mult decat o bautura slab alcoolizata. Este un
adevarat cocktail de vitamine, enzime si hormoni naturali, care au ca efect relansarea
activitatii hormonale si o actiune reintineritoare certa.

5.8.1. Cum se prepară hidromelul

Intr-o sticla de un litru, se pun 6-8 linguri de miere poliflora (preferabil lichida), o
jumatate (nu mai mult!) de lingurita de polen de albine si se completeaza restul cu apa
plata sau de izvor. Se inchide sticla ermetic si se lasa la macerat timp de 2 zile, la
temperatura camerei, agitandu-se de 3-4 ori pe zi. Rezulta o licoare cu un gust placut,
acrisor si acidulat, slab alcoolizat, cu efecte stimulente nervoase, tonice si chiar
euforizante, cu totul deosebite. Se consuma 2-3 pahare pe zi, de preferinta pe stomacul
 68
gol.

5.8.2. Cateva efecte și întrebuințări terapeutice ale hidromelului

Frigiditate - se consuma 1-3 pahare de hidromel inaintea actului amoros. Ajuta
la relaxare, favorizeaza aparitia unei stari de spirit vioaie, jucause, euforice. Este
printre putinele afrodiziace feminine cu eficienta dovedita, avand in plus si un gust si
o aroma agreabile, element extrem de important.

Impotența - se aplica acelasi tratament ca la frigiditate. In cazul barbatilor,

hidromelul are efecte usor vasodilatatoare (inclusiv in zona pelviana), de stimulent
hormonal si, prin efectul sau tonic nervos, ajuta la depasirea anumitor bariere si
blocaje psihice.

Menopauza prematură - se face o cura de 60 de zile cu hidromel. Se consuma

pe stomacul gol, cate un pahar dimineata, la pranz si seara. In paralel, se tine un regim
alimentar cu multe legume si fructe crude.

Inapetența, digestie dificilă - se bea o jumatate de pahar de hidromel, cu 15-20

de minute inainte de fiecare masa. Favorizeaza secretia de sucuri digestive, stimuleaza
peristaltismul digestiv.

Carențe de minerale și oligoelemente - se face o cura de 20 de zile, timp in care

se bea jumatate de litru de hidromel pe zi. Pe langa faptul ca are in compozitia sa toate
mineralele mierii si ale polenului, ajuta la o mult mai buna asimilare a acestor
elemente si din alimentele obisnuite.

5.9. Mierea de rapiță

Mierea de rapiţă este obţinută din flori de Brassica napus var. oleifera, plantă
oleaginoasă care în ultimii ani acoperă din ce în ce mai multe suprafeţe agricole.
Această cultură se găseşte în prezent aproape peste tot, cu excepţia regiunilor de
munte.

Mierea de rapiţă se recoltează în lunile mai-iunie dacă provine din însămânţări de

toamnă. Rapiţa de primăvară, care ocupă suprafeţele mai mici, înfloreşte mai târziu şi
mierea se recoltează în iulie-august.
 69
Mierea de rapiţă este destul de uşor de descris deoarece se găseşte în cantitate mare în
stare pură sau aproape pură. Coloraţia este foarte slabă, nu depăşeşte 35 mm pe scara
Pfund (care este gradată de la 0 la 140 mm). Mirosul ei este cel al florilor de rapiţă ;
gustul este dulce, fără o caracteristică anume. Conţinutul în apă al mierii de rapiţă este
destul de ridicat şi anume în jur de 18%. Aceasta datorită faptului că este miere de
primăvară care se recoltează repede pentru a nu cristaliza în faguri; în aceste condiţii,
există tendinţa de a se recolta mierea înainte de maturare completă.

Valoarea pH-ului este relativ ridicată şi aciditatea destul de slabă (pH 4, aciditate
totală de ordinul a 15 meq./kg). Conductibilitatea electrică foarte scăzută indică un
conţinut sărac în substanţe minerale. Spectrul zaharurilor este caracterizat prin
abundenţa glucozei (48%) care domină net asupra fructozei (44%), în timp ce
zaharurile minore sunt puţin abundente (4,5%). Acest spectru arată o tendinţă foarte
netă pentru cristalizare spontană şi foarte rapidă ; când este foarte pură, mierea de
rapiţă poate să cristalizeze încă de la extracţie, mai ales dacă timpul este răcoros.
Trebuie deci să trecem mierea printr-un maturator cu termostat.

Spectrul polinic al mierii de rapiţă conţine o cantitate mare de polen de rapiţă şi

anume 95% sau chiar mai mult. în aceste condiţii, polenurile secundare sunt rare, ceea
ce complică cercetarea originii geografice. Aceste polenuri secundare aparţin unei
flore de primăvară destul de banală (pomi fructiferi, păpădie şi salcie) care nu este
caracteristică unei regiuni precise.

Cultura de rapiţă este întinsă acum în multe ţări din Europa şi America. Ea se
întâlneşte în Germania şi în Polonia precum şi în Canada, unde depăşeşte mierea de
trifoi care constituia înainte prima resursă meliferă a Canadei.

5.10. Mierea de lavandă

Mierea de lavandă este produsă de albine din nectarul diferitelor specii şi subspecii
din genul Lavandula ca şi din hibrizii lor cultivaţi sub numele de lavandină. Totuşi
trebuie să excludem specia L. Stoechas care dă o miere foarte diferită.

Caracteristicile mierii de lavandă sunt deosebite de cele ale mierii de lavandină.

Mierile de lavandă fină sunt mai colorate decât cele de lavandină ; acest lucru poate fi
datorat faptului că polenul de lavandă este foarte pigmentat. În cazul lavandinei,
hibrid steril, staminele sunt goale sau aproape goale. Deci nectarul nu este îmbogăţit
cu pigmenţii din polen şi mierea obţinută este foarte deschisă la culoare. Mierile de
lavandă cele mai închise la culoare ating 55 mm pe scara Pfund.
 70

Indiferent dacă provin de la lavandă sau de la lavandină, mierile sunt foarte parfumate
şi aromate. Mirosul nu este chiar acelaşi cu al florilor de lavandă. Înflorirea lavandei
şi lavandinei are loc în plină vară, între iulie şi septembrie. Recolta se face în general
spre sfârşitul lunii august. Contrar mierilor prezentate mai sus, mierea de lavandă şi
cea de lavandină sunt sărace în apă : adesea mai puţin de 17%. PH-ul este scăzut şi
aciditatea totală este relativ mare (pH-ul este în jur de 3,5 iar aciditatea de 34
meq./kg). Spectrul zaharurilor arată un echilibru destul de bun între levuloza (în jur de
42%) şi glucoza (în jur de 39%); dizaharidele sunt abundente (13%), în special
zaharoza. Mierea de lavandină cristalizează destul de repede şi cu granulaţie fină, în
timp ce mierea de lavandă fină cristalizează mai încet şi mai grosieră.

Conţinutul în substanţe minerale este mic şi conductibilitatea electrică joasă. Spectrul

polinic al mierii de lavandă este foarte diferit de cel al mierii de lavandină. Mierea de
lavandă este bogată în polen de lavandă, dezvoltat normal, în timp ce polenul de
lavandină foarte puţin abundent şi redus are o exină deformată. Polenurile care îl
însoţesc pe cel de lavandă sau de lavandină sunt în general caracteristice pentru flora
ţării din care se recoltează ; compozitele şi papilionaceele sunt foarte bine reprezentate
şi în special albăstrelele şi sparcetele. Adeseori se pun în evidenţă, la analiză, polenuri
care indică transhumante anterioare. Este cazul polenului de iarbă-neagră
arborescentă.

5.11. Mierea polifloră

Consumul acestui sortiment de miere este recomandat pentru stimularea poftei de
mincare si facilitarea digestiei. Mierea poliflora este un bun remediu impotriva
anemiei si a oboselii fizice sau intelectuale. Medicina populara recomanda mierea in
tratamentul bolilor de inima si pentru cresterea procentului de hemoglobina din singe,
dar nu in cantitati mari si cu ceai fierbinte. Cel mai bine este ca mierea sa fie luata in
cantitati mici (una-doua lingurite, de doua-trei ori pe zi) cu lapte sau fructe.
Mierea poliflora rezulta din nectarul florilor mai multor plante si este mai aromata si
mai bogata in saruri minerale decit alte sortimente de miere, drept pentru care este
considerata o miere completa.

5.12. Mierea de munte

Mierea de munte (Apiland) este o miere naturala, de calitate superioara, inchisa la
culoare, cu un gust ce-ti aduce aminte de aerul curat si proaspat de munte.
Este bogata in vitaminele B si C, enzime, acizi organici, multe saruri minerale si
oligoelemente, zaharuri simple, rasini, uleiuri volatile.
 71
Mierea de munte este recomandata in afectiunile cailor respiratorii si in alergii datorita
complexului de substante nutritive si curative pe care le inglobeaza. Cristalizarea
mierii este un proces cat se poate de natural. Acest proces are loc mai repede sau mai
tarziu, in functie de originea tipurilor de nectar recoltat. Aceasta miere a fost extrasa la
rece, prin centrifugare, si a fost ambalata in starea ei naturala, pastrandu-si astfel toate
proprietatile benefice.

Concluzii

Mierea este o substanţă semilichidă, bogată în zaharuri, vitamine şi enzime, rezultată

din nectarul cules şi prelucrat de albine. Una din calităţile principale ale mierii este să
fie naturală, adică produsă de albine fără intervenţia artificială a apicultorului. Unii
crescători de albine dau acestora un fel de sirop de zahăr, care e prelucrat de albine
într-o miere de proastă calitate. În mod normal, trebuie ca albinele să-şi ia singure
nectarul din flori şi apoi să transforme zaharoza din nectar în glucoză şi fructoză. O
miere naturală nu trebuie să aibă mai mult de 20% apă, deoarece albinele „căpăcesc”
celulele fagurilor şi pun mierea la păstrat numai după ce apa s-a evaporat în această
proporţie.

Un alt criteriu al recunoaşterii mierii naturale este „zaharisirea”. Procesul de zaharisire

sau cristalizare este cât se poate de firesc şi nu reprezintă o deteriorare a mierii. Mai
mult, mierea falsificată nu se zahariseşte. Pe de altă parte, mierea zaharisită poate fi
„dezlegată”, adică adusă din nou în starea fluidă prin fierberea borcanului într-o
cratiţă cu apă. Dar, din păcate, mierea astfel de-cristalizată îşi pierde unele din
proprietăţi.

Mierea a fost apreciată pentru calităţile sale deosebite de-a lungul tuturor civilizaţiilor
şi până în perioada actuală. Calităţile sale prezintă un interes foarte mare atât pentru
producătorii de miere, pentru cei ce o prelucrează, pentru cei ce o comercializează cât
şi pentru consumatori.

Mierea se foloseşte în:

 alimentaţie: 90% din producţie;
 medicină: veninul de albine, propolisul, lăptişorul de matcă etc.;
 cosmetică: polenul, ceara de albine;
 72
 agricultură: prin polenizarea de către albine a unor specii de plante, et.

Calităţile nutritive ale mierii sunt date în principal de compoziţia nectarului, tipul de
floare, prelucrarea nectarului în guşa albinelor etc. Pe lângă aportul energetic, mierea
de albine are şi însuşiri terapeutice prin conţinutul de enzime, vitamine, săruri
minerale şi acizi organici.
Mierea este indicată în afecţiuni ale aparatului digestiv, hepato-biliar, cardio-vascular,
respirator, ale sistemului nervos, afecţiuni ale pielii etc.

Ţările exportatoare de miere sunt: Argentina, Mexic, China, Australia, SUA, Canada,
Ungaria, România. Ţările importatoare sunt: Germania, Elveţia, Anglia, Franţa, Italia,
Belgia etc.

La modul general, mierea de albine este un produs natural obţinut de albine în

exclusivitate din nectarul florilor sau din sucurile dulci de pe alte părţi ale plantelor
verzi, pe care acestea le recoltează, le îmbogăţesc cu substanţe proprii, le prelucrează
într-un mod specific şi le depozitează în celulele fagurilor din stup sub formă de
miere.

Performanţele albinelor sunt deosebite. Ele consumă ½ mg miere pentru un zbor lung
de 1 km sau, altfel spus, parcurg 3 milioane de km cu un consum de 1 litru de miere.
Aşa cum se constată, albinele consumă cea mai mare parte parte din mierea produsă
de ele, recolta apicultorului provenind din surplusul de care nu au ele nevoie (la 1 kg
miere marfă se consumă 8 kg miere de către albine). Pe lângă aportul energetic,
mierea de albine are şi însuşiri terapeutice prin conţinutul de enzime, vitamine, săruri
minerale şi acizi organici.

In România, datorită condiţiilor climatice favorabile şi a bazei melifere bogate,

apicultura are o veche tradiţie. Apicultura este o ramură de bază a agriculturii, care
cere crescătorului cunoştinţe de specialitate dar şi multe calităti umane. Ea oferă
crescatorilor de albine satisfacţii materiale, constituind insă şi o sursă de bucurii
spirituale fără egal, albinele oferind celor care le ingrijesc exemple de convieţuire si
organizare, de hărnicie şi colaborare. Datorită particularităţilor specifice, albinele
furnizează omului importante produse cum sunt: mierea, ceara, polenul, pastura,
lăptisorul de marcă, propolisul, veninul si apilarnilul iar prin polenizarea suplimentară
a plantelor agricole aduce însemnate sporuri de producţie şi de calitate.

Există mai multe feluri de miere. Depinde din ce fel de flori îşi iau albinele nectarul
(ele culeg şi nectar şi polen, dar mierea rezultă doar din prelucrarea nectarului). Cea
 73
mai cunoscută miere este cea de salcâm, care este obţinută pe la sfârşitul lui aprilie
sau începutul lui mai. Această mire are culoarea albicioasă şi aroma specifică. Apoi
vine mierea de tei, prin iunie, dar şi aici totul depinde de vreme, de temperatura de
afară. Iunie-iulie este perioada în care se obţine mierea de floarea soarelui, care are
virtuţi terapeutice foarte mari, fiind bună pentru cardiaci. Mierea polifloră se face vara
şi unii spun că e cea mai bună la gust. Alţii spun că, cea mai aromată este mierea de
izmă pe care o obţin numai cei care merg cu stupii în Delta Dunării. Mai există
„mierea de mană”, provenită de la arbori ca bradul, molidul, stejarul, fagul. Aceasta
este singura miere de culoare închisă – un brun foarte întunecat. În sfârşit, orice miere
este bună, cu condiţia să fie naturală. Şi nici o miere nu poate fi judecată doar după
aspect, fiindcă gustul este cel care diferenţiază până la urmă o mire de alta.

Apicultura este o ramură de activitate cu implicaţii benefice deosebite in: sănătate,

biologie, ecologie, agricultură. Potenţialul melifer si condiţiile din Romania pot
asigura condiţii foarte bune pentru un efectiv de albine de trei ori mai mare decât
existentul la această dată, cu o producţie de miere marfă anuală de 34 mii tone.

Efectele terapeutice ale miereii sunt determinate de plantele vizitate de albine,

respectiv de principiile active ale acestora. Iată cateva din acţiunile terapeutice ale
unor sorturi de miere:

· Mierea de tei: sedativ nervos, în tuse, insomnii, antispastic, în bronsite,

laringite, traheite, astm bronşic, tuberculoză pulmonară, fortifiant al cordului,
îmbolnaviri ale vezicii biliare şi ale rinichilor, în rănile purulente şi în arsuri;
· Mierea de mentă: analgesic uşor, carminativ, tonic, antiseptic în spasme
pilorice, dischinezii biliare si gastro-intestinale;
· Mierea de salcâm: expectorant, calmant al tusei, antiseptic, diuretic si
antidiareic;
· Mierea de trifoi: diuretic, antidiareic, expectorant;
· Mirea de floarea-soarelui: arteroscreloză:
· Mierea de pomi fructiferi: însuşiri antimicrobiene faţă de bacteriile Gram
pozitive şi Gram negative, în maladii gastro-intestinale şi ale rinichilor;
· Mierea de muştar: afectiuni ale aparatului respirator;
· Mierea de conifere: acţiune antiseptică, antiinflamatoare atât pentru căile
respiratorii cât şi pentru cele urinare, acţiune diuretică;
· Mierea de munte: in afecţiunile inflamatorii şi alergice ale căilor respiratorii şi
pentru răni purulente;
· Miere polifloră: antispastic, sedativ.
 74
Aceleaşi sortimente de miere, florale sau de masă, menţionate mai sus, pot fi
consumate şi ca miere în faguri. Sub această formă aportul de vitamine creşte şi prin
cele conţinute în ceară, în special vitamina A. Concomitent are loc şi o curăţire şi
dezinfecţie a dinţilor, deoarece, in general, fagurii cu miere se consumă prin
masticaţie (se sug), iar ceara nu se inghite.
Mierea este un produs care se pretează la falsificări multiple. Ea poate fi atât de
substituită, încât a ajuns să pună probleme chiar specialiştilor avizaţi. Progresele
realizate însă în ultimii ani de către chimia analitică permit depistarea acestor
intervenţii.

Cercetarea falsificărilor presupune nu numai detectarea produselor „ajutătoare”

introduse, precum zahărul invertit, zaharoza, glucoza industrială, melasa, amidonul,
gelatina, gumele, mucilagiile etc., ci şi determinarea exactă a participării florale.
Pentru asigurarea unei certitudini că mierea ajunge la consumator în formula sa
naturală, trebuie să fie supusă la un control permanent şi complet.

In ceea ce priveşte dimensiunea stupinelor se deosebesc:

· Apicultori amatori, care ingrijesc 1-25 familii de albine si care deţin cca 65%
din efectiv;
· Apicultori semiprofesionişti, ale căror stupine au între 25-60 familii de albine
şi detin cca. 22% din efectiv;
· Apicultori profesionişti, care au 200-300 familii de albine, dar deţin numai 8%
din efectivul total.
După forma de proprietate, 94% din patrimoniul apicol este privat si numai 6% de
interes public şi mixt.
 75

Bibliografie

 Constantin Neacşu, Apiterapia în România,Bucureşti, Apimondia, 1994.

 Constantin Neacşu, Compendiu de apiterapie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002.

 Liviu Alexandru Mărghitaş, Albinele şi produsele lor, Editura Ceres,1997.

 Marian Constantin, Louis Lagrange, Marketingul produselor agroalimentare,

Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997.

 Monografia Propolisul, Bucureşti, Apimondia, 1975.

 Monografia Terapia azi, Bucureşti, Apimondia, 1989

 Nicolae Ilieşu, Apilarnilul, Bucureşti, Apimondia, 1991.

 Stănescu V., Igiena şi controlul alimentelor, Editura Fundaţiei „România de

mâine”, bucureşti, 1998.

 Şef lucrări ing. Victoria Vârgolici, Conf.univ.dr.ing. Nicolae Onac, Inspecţie şi

legislaţie pentru protecţia consumatorilor, Editura Bioterra, Bucureşti, 2001.

   HG nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor.

   OG nr. 42/1995 – privind producţia de produse alimentare destinate
comercializării, aprobată şi modificată prin Legea nr. 123/1995 şi completată prin OG
nr. 33/1999.
 76
   OG nr. 21/1992 – privind protecţia consumatorilor, republicată în temeiul Legii
nr. 11/1994.

   Legea nr. 322/2002 – privind aprobarea OG nr. 58/2000 pentru modificarea OG

nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

   OMS nr. 975/1998 – privind aprobarea Normelor igienico-sanitare pentru

alimente.

   Ordonanţa Guvernului nr. 97/2001 privind „Reglementarea producţiei,

circulaţiei şi comercializării alimentelor”, publicată în M.O. nr. 349, partea I, din 29
iunie 2001.

   Ordinul nr.522/798/317/2003, cap. 10, „norme privind denumirea, descrierea,

definirea, caracteristicile şi compoziţia mierii”.

   Norme cu privire la metoda, conținutul, originea, prezentarea, compoziția,

calitatea și etichetarea mierii.

   STAS 784/3-89 ”Miere de albine. Metode de analiză”.

 77

Cuprins

Introducere ....................................................................................................... 5
- Proprietățile esențiale ale mierii ................................................................. 5
- Cui poate fi recomandată mierea ............................................................... 6
- Cum poate fi consumată mierea ................................................................. 6
- Mierea și produsele apicole ........................................................................ 7
- Mierea ca medicament ............................................................................... 8

Capitolul I. Mierea naturală ........................................................................... 10

1.1. Tradiția apiculturii în România .................................................................. 11
1.2. Mierea ca aliment și medicament ............................................................... 12
1.2.1. Acțiunea terapeutică a mierii ................................................................... 12
1.2.2. Mierea ca tratament ................................................................................. 13
1.2.3. Mierea vie ................................................................................................ 14

Capitolul II. Albina ......................................................................................... 16

2.1. Evoluția albinelor ....................................................................................... 16
2.2. Modul de viață al albinelor ........................................................................ 17
2.3. Organizarea coloniei ................................................................................... 17
 78
Capitolul III. Întreţinerea familiilor de albine în perioada culesului de
producție ........................................................................................................... 19
3.1. Întreținerea familiilor de albine în stupi multietajaţi .................................. 20
3.2. Stupăritul pastoral ...................................................................................... 21
3.3. Recoltarea mierii ........................................................................................ 25
3.4. Producerea mierii în secțiuni ..................................................................... 26
3.5. Polenizarea plantelor agricole cu ajutorul albinelor .................................. 27
3.6. Polenizarea pomilor și arbuștilor fructiferi ................................................ 28
3.7. Polenizarea culturilor de câmp bine cercetate de albine ............................ 29
3.8. Polenizarea culturilor de câmp slab cercetate de albine ............................. 29
3.8.1. Polenizarea culturilor de trifoi roșu ......................................................... 29
3.8.2. Polenizarea lucernei ................................................................................. 30
3.8.3. Polenizarea semincerilor de sfeclă de zahăr ............................................ 30
3.8.4. Polenizarea culturilor de seră și răsadniță ............................................... 30

Capitolul IV. Produsele apicole ..................................................................... 32

4.1. Mierea ......................................................................................................... 32
4.1.1. Obținerea mierii ...................................................................................... 32
4.1.2. Transformarea nectarului și a manei în miere ......................................... 36
4.2. Proprietăți fizice și chimice ale mierii ....................................................... 38
4.2.1. Proprietăți fizice ...................................................................................... 38
4.2.2. Compoziția chimică a mierii ................................................................... 42
4.3. Cristalizarea mierii ..................................................................................... 49
4.4. Metode de detrminare a mierii falsificate ................................................... 50
4.5. Însușirile terapeutice ale mierii de albine ................................................... 56

Capitolul V. Studiu de caz: Indicațiile terapeutice ale principalelor

sortimente de miere ......................................................................................... 60
5.1. Mierea de tei ............................................................................................... 60
 79
5.1.1. Conținutul mierii de tei ........................................................................... 61
5.1.2. Proprietățile mierii de tei ......................................................................... 61
5.1.3. Indicații terapeutice ................................................................................. 61
5.2. Mierea de salcâm ........................................................................................ 61
5.2.1. Conținutul mierii de salcâm .................................................................... 62
5.2.2. Proprietățile mierii de salcâm .................................................................. 62
5.2.3. Indicații terapeutice ................................................................................. 62
5.3. Mierea de molid și brad ............................................................................. 62
5.4. Mierea de mentă ......................................................................................... 63
5.5. Mierea de trifoi ........................................................................................... 64
5.6. Mierea de floarea-soarelui .......................................................................... 64
5.6.1. Indicații .................................................................................................... 65
5.6.2. Contraindicații ......................................................................................... 66
5.7. Mierea de pomi fructiferi ........................................................................... 66
5.8. Hidromelul ................................................................................................. 67
5.8.1. Cum se prepară hidromelul ..................................................................... 67
5.8.2. Câteva efecte și întrebuințări terapeutice ale hidromelului ..................... 67
5.9. Mierea de rapiță .......................................................................................... 68
5.10. Mierea de lavandă .................................................................................... 69
5.11. Mierea polifloră ....................................................................................... 70
5.12. Mierea de munte ...................................................................................... 70

Concluzii ........................................................................................................... 71

Bibliografie ....................................................................................................... 75
80