ION ZUBAŞCU

GEORGE VULTURESCU
IOAN MOLDOVAN

HANDRA LIVIA ALINA

Master Literaturã Românã Modernã şi Contemporanã,
An II, Semestrul I.

PITEŞTI
2010.
 ION ZUBAŞCU
-“Complexul Casandrei”

La o primã lecturã a volumului de debut “Gesturi şi personaje”, (Editura Albatros, 1982), pare a fi vorba
de o poezie experimentalã, “o poezie tehnologicã”, însã ţinând cont de premisele de la care porneşte
autorul, date de efectele unei patologii generalizate asupra existenţei umane, poetul ilustreazã o
uimitoarea ideologie “umanistã”, în care se remarcã o serie de motive, teme şi toposuri, dintre care
probleme limbii materne (Ecologie umanã), raportul dintre existenţã şi transfigurarea ei artisticã (Omul
disponibil), conflictul cu alter ego (Omul de neanderthal şi omul de cromagnon). Aspectul tragediei
alienãrii umane este extrem de bine reprezentat de poemul “Cãldura umanã”; poem pe care Mircea
Bârsilã îl coreleazã, prin lamentaţia poetului adresatã sub forma unei “rugãciuni”, cu celebrul poem
dramatic “Sonata clarului de lună” al lui Ritsos, iar prin mesajul centrat pe ideea fuziunii ştiinţifice între
biologie şi inginerie, cu “Incomunicabilul” a lui Al. Philippide.
Ion Zubaşcu oscileazã între sacrificiu de sine, pentru poezie şi ipostaza de victimã a unei lumi ostile,
,,Între sacrificiul de sine şi devorarea de alţii”. În aceastã lume absurdã, asemeni unui labirint subteran,
în care orice urmã cãlãuzitoare este absentã, “personajul” este damnat sã trãiascã, încã de la naştere,
confruntându-se cu mizeria inumanã, cu o lume infernalã, stãpânitã de imagini coşmareşti.
Poetul plãsmuieşte o realitate a declinului, a pustiirii pe al cãrui fond expresionist, acesta presarã
elemente baroce dintre cele mai inedite. Fiind din punct de vedere programatic, un contrast al lirismului
pur, poezia este construitã pe un fundament epopeic epico-dramatic, ceea ce conferã aspectul unei
“scriituri aluvionare”, care permite inserarea elementelor baroce, prin abordarea unei perspective
complementare, alãturând teluricul concret şi cosmicul expresionist; reprezentativ în acest sens este
poemul “Ecologie umanã”, al cãrui final extrem reuneşte teme preferate, viaţa, moartea, creaţia şi
damnarea datorate hiperluciditãţii într-o lume care acceptă deopotrivã straniile beneficii progresului
tehnic, dar şi răul ei constitutiv, „iraţional” şi iminent.
Viziunea barocã a poetului asupra lumii, presupune o conştiinţã tragicã, sfâşiatã de contrarii, care par sã
interacţioneze: “Totdeauna am vrut să ţin într-o singură mână extremele” (Omul disponibil), rezultate pe
de o parte din sentimentul confuz al incertitudinii şi al revoltei, iar pe de altã parte din stimulul raportat
la sensul istoric al existenţei. Lirismul lui Zubaşcu ia aspectul unei pledoarii cu note maliţioase,
polemice, revendicative, uneori sarcastice, în încercarea de a redobândi demnitatea umanã.
Controlând “tehnica obsesiei”, revendicând de la anumiţi poeţi “poezia-povestire”, pe care o
individualizeazã, Zubaşcu îi aportã acesteia aşa numitul, “complexul Casandrei”, prin care temele
fundamentale: efemeritatea vieţii, deşertãciunea deşertãciunilor, iminenţa morţii, care oferã mesajul
poetic valenţe tragice, devin iluzorii, inutile, doar vorbe goale. Poetul baroc este similar profetei
,,veridice” Casandra, lipsit de capacitatea de cunoaştere a adevãrului, cât şi de vocaţia de altadatã.
Ion Zubaşcu este un poet “al teluricului şi vitalismului patetic”, dar şi “al recluziunii în singurătatea
meditativă”, ipostază din care se raporteazã problematic la comedia umană, ,,lumea într-o ureche”.
 GEORGE VULTURESCU

Volumul de debut “Frontiera dintre cuvinte” îi aduce lui George Vulturesc renumele de poet
distinct, matur şi originar. Volumele succedente, corelând între ele printr-o serie de constante lirice, de
sorginte metapoeticã: “Poeme din Ev-Mediul, odăii”, 1991; “Oraşul de sub varul pereţilor”, 1995;
“Tratat despre ochiul orb”, 1996; “Podul sau dictatura ochiului”, 1997; “Gheara literei”, 1998; “Nord şi
dincolo de Nord”, 2001, “Alte poeme din Nord”, 2007, au la bazã un motiv ordonator, central: cuvântul,
odaia, ochiul orb, litera tãrâmul Nordului, care polarizeazã cu motive secundare ca: mâna care scrie,
mâna care ţine şi mânuieşte cuţitul, piatra, fiara, lupul, câmpia, pădurea, iarba, satul natal, crâşma,
strada, cartea, târfa etc.
Inclus în categoria textualiştilor postmoderni, de cãtre Marin Mincu, criticul atrage atenţia asupra
autoreferenţialitãţii, al cãrui instrument de operare este “ochiul orb”. Şi cu toate acestea într-una din
artele poetice, din “Oraşul de sub varul pereţilor”, scriitorul se declarã un anti-idilic şi un anti-textualist,
oscilând între mândria de a se preocupa de cuvinte dupã legea pãrinteascã a ogorului (Poem negru cu
Ion, II), şi umilinţa dilematicã a acestei preocupãri (Cântec cu dinţii). Distingându-se de ceilalţi
textualişti prin energia liricã, prin vitalitatea şi prin sinceritatea discursului autoreferenţial, poetul
utilizeazã procedeele specifice textualismului, cu scopul realizãrii unei mitologii a cuvântului, raportatã
la paginã, scriptor şi lector, fiind extrem de interesat de autenticitatea textului poetic şi de elementele de
metalimbaj. Cuvântul apare prezentat printr-o gamã variatã şi ineditã: ”cuvintele-jivine”, unele de genul
masculin, altele feminin, cuvintele “cu miros de ienupãr”, “cuvintele cârje”, “cuvintele-reptile”.
În volumul “Poeme din Ev-Mediu odãii” este urmãritã drama cuvântului, a poeziei şi a poetului,
detestânt practica intertextualitãţii, abordã o atitudine vitalizantã care reflectã elanul şi încrederea în
poezie, deşi uneori aceasta este umbritã de îndoialã, de unde şi refularea ardorii de a scrie; de aceea
cuvintele vibrante sunt înlocuite cu meditaţia scepticã asupra sensului poeziei. Acest volum al cãrui
topos este înfãţişat de odaia ca punte de legaturã între “cloaca strãzii” şi “piscul vulturilor”, este
perechea volumului “Scrisul agonic”; întrucât de la vitalitatea versului şi de la forţa cuvântului religios
se face trecerea la poeţii damnaţi, stãpâniţi de rãzvrãtirea lucifericã, poeţii aliaţi ai diavolului şi
negativitatea extremã, cauzatã de criza spiritualã şi alienarea umanului.
Volumul “Nord şi dincolo de Nord” este compus din douã secvenţe “Mâna care scrie şi mâna de
pe cuţit” şi “Scrisori din Nord”, conţinând fiecare poeme autonome, ordonate serial, centrate pe
obsedanta temã a Nordului, pentru constituirea cãreia poetul recurge pe de o parte la revigorarea unor
reminiscenţe mitice, iar pe de altã parte la inventarea unei atmosfere mitologice de coşmar, specificã
expresionismului. Nordul este un spaţiu obscur, prezentat în ipostaze dintre cele mai diverse: “o pâclã’,
“o valvã a nopţii”, “o mlaştinã”, “o iarbã cleioasã”, imagini “iraţionale”, halucinante şi fantasmatice,
reverberate în replicile mai multor “personaje” (Ion, Timotei, Ioachim, Varlaam, Strãinul, Magul, O
voce, Row- cel care are un ochi orb). Nordul este un spaţiu ambivalent, incluzând Nordul ca tãrâm
exterior, intermediar între “realul diurn şi nocturnitatea lumii de dincolo” şi Nordul ca univers interior,
sfâşiat de frica de moarte. Aceste ipostaze contrarii ale Nordului, ajung sã interfereze, pânã la
identificare, exemplu este oferit de imaginea cãrţii aflate într-o continuã devenire, imagine constituitã
printr-un limbaj dur, corelat impresiei de scriere în regim de urgenţã, ceea ce anuleazã graniţa dintre
realitatea obiectivã şi ficţiune, îmbrãcând accentul unei meditaţii “defensive”. Nordul lui Vulturescu se
plaseazã prin imaginea infernului pe pãmânt, în acelaşi plan cu anumite texte argheziene, iar prin “ţara
pustiitã” cu T. S. Eliot. Cultivând o “poezie trãitã”, percepţia realitãţii este susţinutã de o realitatea
verbalã spontanã, agresivã, energicã, a cãrei meniri este de a reprezenta întru totul starea de spirit a
poetul caracterizatã “printr-o autenticã şi continuã insurgenţã cu acoperire existenţialã”.
 IOAN MOLDOVAN

Debuteazã în 1980, cu volumul “Viaţa fãrã nume” (Editura Dacia, prefaţã de Ion Pop),
încadrându-se, dat fiind neconformarea la canoanele vremii, în categoria poeţilor nedreptãţiţi ai
Generaţiei 80. Ioan Moldovan respinge mulajul dupã tiparele optzeciste, şi se individualizeazã, evitând
standardele, respingând “gãlãgia superficialã”, ironia artificialã şi excesivã, lipsitã de esteticã şi
dislocarea discursului, având ca obiectiv insolitarea mesajului.
Alimentatã cu o candoare infantilã, o parte trucatã, iar o parte sincerã, poezia lui Moldovan din
volumele: “Exerciţii de transparenţã” (1983), “Insomnii lângã munţi” (1989), “Arta rãbdãrii” (1990),
“Avantajele insomniei” (1997), “Tratat de obosealã” (1999), obscurizeazã elementele concrete ale
banalul, fiind ordonatã de o autenticã stare de melancolie, care îndeamnã fie la visare, fie la meditaţie
asupra timpului. În interiorul textul poetic convieţuiesc sinceritatea ludicã, observaţia lucidã şi ficţiunea,
cu toate cã poetul pretinde refuzul transfigurãrii realului, vorbind despre lucruri prozaice, “aşa cum sunt”
şi despre fiinţe anonime. Sub semnul melancoliei se plaseazã şi amintirea învechitã a profesorilor din
tinereţe, ploile, cenuşa, lemnul bãtrân, golul de dupã sãrbãtori, focul întunecat al verii, sau “tristeţea
fericitã” (Violoncel, în Tratat de obosealã, 1999). Uneori acest candid infantilism dispare, pentru a face
loc unei grimase, reflex a tulburãrii interioare, generator al revoltei, o revoltã în van, surprinsã adesea
prin imagini suprarealiste. Ascuns dupã paravanul obiectivitãţii, Moldovan ilustreazã derizoriul cuprins
de contigent.
Alteori poetul apeleazã la o atitudine polemicã, cauzã a “furiei brusce” faţã de realitate, a
absenţei idealitãţii, sau a acutizãrii sentimentului de melancolie, întins pânã la starea de angoasã şi chiar
pânã la gândul “şi mai negru”, sustragerea voluntarã din sfera morţii. Folosind citate pe care le
infiltreazã în substanţa poeticã, aluzii livreşti şi consemnãri metatextuale, latura polemicã este vitalizatã,
înglobând în substrat dorinţa de corijare a realitãţii, prezentatã în imagini şi secvenţe urâte, care
degradeazã realitatea, apelându-se în acest sens la ironia acutã şi la simbolistica rãului, specificã poeticii
expresioniste a “integrãrii infernului”.
O notã distinctã a poeziei lui Ioan Moldovan o reprezintã “prozele scurte”, care conţin, asemeni
unui jurnal intim, consemnãri din viaţa cotidianã, frânturi de conversaţii, impresii, observaţii ilare,
diverse nimicuri, etc, prin care poetul realizeazã o poezie proiectivã, însumând distrat, fie autoironic, fie
colaborând inofensiv cu derizoriul, o serie de clişee de comportament şi de limbaj, cu scopul de a le
rejeta. “Prozele”, numite şi “exerciţii de transparenţã”, datã fiind valoarea denotativã a limbajului,
transcend acest gradul zero al expresivitãţii, eşuând într-o poezie de atmosferã. În aceeaşi ţinutã marcã a
melancoliei, complementarã ironiei candide şi autoironiei, se încadreazã şi textele “dotate” cu urzelile
clasice ale rimei şi ritmului.
Cu toate acestea ignoranţa adusã scriitorului, nu a umbrit întru nimic valoarea operei sale, iar cei
care l-au citit îl plaseazã printre poeţii reprezentativi ai prezentului.