Compararea a două poezii ce aparțin artei poetice - „Numai poetul...

” de
Mihai Eminescu și „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga
Arta poetică e conceptul care definește ansamblul de trăsături care exprimă concepția
despre lume și viața a unui poet, viziunea lui asupra menirii poetului și a artei sale, definitorii
pentru creația lui. Conceptul se poate folosi și pentru a defini mentalitatea specifică unei epoci.
Poezia „Numai poetul” a fost publicată postum, percepută ca făcând parte dintre
compunerile juvenile. Tema este condiția poetului ca și creator de frumos, slujitor al esteticii
literare. Raportul dintre creație și creator pune problema menirii artistului în societate, a
năzuinței sale de a atinge condiția absolută prin capodopera sa. Astfel, putem afirma că „Numai
poetul…” este o „ars poetica” întrucât reflectă principii și percepții legate de semnificația artei
în definitiv. Titlul face referire la demiurgul valorilor. Adverbul restrictiv ”numai” și articolul
hotărât ”l” singularizează ființa desemnată ”poetul”, o izolează plasând-o undeva în emisfera
metafizicii, conferindu-i identitatea unei forțe supranaturale. Eul liric adoptă ipostaza
contemplatorului aducând un elogiu poetului. Subiectivitatea este transpusă în admirația pentru
harul artistului „Numai poetul trece peste nemărginirea timpurilor”. "Numai poetul" trasează
în câteva linii, aparent neprelucrate suficient, rolul poetului în lume, în viziune evident
romantică, bazată pe antiteză. Primul termen al acesteia figurează ideea lumii trecătoare,
oamenii fiind muritori. Ei continuă ciclurile eterne ale naturii, respectând succesiunea lineară
a timpului, trecut - prezent - viitor. Poetul e, în schimb, o apariție singulară în formele de
manifestare a realului, definită prin metafora zborului peste valurile lumii, el poate călători cu
gândul în nemărginirea timpului, stăpânind profunzimea rețelei „spatio-temporale” a lumii.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, alături de „Testament” de
Tudor Arghezi și „Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este o artă poetică deoarece autorul își
exprimă în mod direct concepția despre poezie (principiile de creație: elemente de laborator
poetic, surse de inspirație, teme, modalități de creație şi de expresie, rolul social al poeziei) și
despre rolul poetului (relaţia poet - creație/inspiraţie, raportul poetului cu lumea sau cu
divinitatea, rolul său social). Tema poeziei o reprezintă cunoașterea, raportul dintre eul liric și
cunoaștere. Lucian Blaga a fost filozof, ideile sistemului său filozofic regăsindu-se și în această
poezie. Potrivit acestui sistem lumea poate fi cunoscută decât până la un punct și Blaga afirma
că există două tipuri de a cunoaște lumea: o cale prin rațiune, logică, autorul numind-o
cunoaștere paradisiacă, iar pentru partea ascunsă a lumii Blaga propune altă cale și anume
cunoașterea pe calea intuiției. Titlul poeziei este o metaforă simbol, reluată în incipit și final,
ce esențializează ideile textului. ”Corola” simbolizează armonia cosmică, frumusețea și
perfecțiunea lumii, iar „minunile” sunt tainele pe care vrea să le descopere poetul. Frumusețea
lumii constă tocmai în existența acestor secrete, iar Blaga nu propune descifrarea lor, ci
adâncirea lor. Prin creație, prin poezie se ajunge la amplificarea misterului, iar misterul este
substanța poeziei. Lucian Blaga își exprimă în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
propria viziune asupra lumii, pentru că textul liric devine expresia conştiinței sale: „calea mea”,
care presupune contopirea cu misterele universului, rolul poetului fiind acela de a intensifica
aceste taine prin creaţie. Poetul se situează în ipostaza contemplatorului fascinat de întregul
absolut, ale cărui elemente sunt enumerate în versurile poeziei: flori, ochi, buze, morminte.
Cunoaşterea poetică este de tip luciferic.
În concluzie vreau să menționez că aceste două arte poetice evidențiază rolul poetului
în spațiu și în timp, prin relaționarea poetului cu creația și cu lumea divină. Temele poeziilor
pot fi rezumate într-un singur cuvânt: creație, miracol, talent, adică poetul definește creația
artistică sau opera literară în general.