GENUL DRAMATIC

Genul dramatic cuprinde operele literare destinate pentru a fi reprezentate pe scenă, de

aceea, creația dramatică impune anumite limite în ceea ce privește amploarea în timp și spațiu a
acțiunii prezentate.

Etimologie: termenul gen < lat. genus = neam, fel și gr. drama = acțiune

Acest gen presupune:

 Spectacol de teatru
 Scenă
 Actori
 Public
 Regizor
 Viziune regizorală

Trăsăturile genului dramatic:

 Împărțirea textului în acte, scene, tablouri, părți;

Act – formă de subdiviziune a unei piese de teatru cuprinzând mai multe scene;
Scenă – subdiviziune a unui act, delimitată în general prin plecarea/ intrarea unui
personaj sau modificarea locului / timpului acțiunii;
 Existența în text a indicațiilor scenice (didascaliilor);
Didascaliile arată că intervenția autorului este indirectă. Ele conțin indicații scenice
privind decorurile, costumele, gestica și mimica personajelor.
 Textul dramatic este precedat de o listă de personaje, unde se oferă lectorului informații
esențiale despre acestea;
 Conflictul dramatic este axa în jurul căreia se dezvoltă acțiunea bazată pe împrejurări,
pasiuni și caractere care se ciocnesc;
1
  Modurile de expunere folosite sunt dialogul și monologolul;
Dialogul - ca schimb de replici între două sau mai multe personaje - este principala
modalitate de comunicare în textul dramatic.
Replica reprezintă fiecare intervenție a unui personaj.
Monologul este o intervenție amplă a unui personaj în prezența sau în absența altui
personaj, de care face abstracție sau cu care stabilește o relație de comunicare (adresare)
unilaterală.
 Textul este jucat de către actori pe o scenă de teatru, în fața spectatorilor;
 Procedeele retorice folosite pentru a da relief personajelor și pentru conferi vioiciune
dialogului sunt – interogația retorică și exclamația retorică.
Interogația retorică reprezintă o întrebare sau un șir de întrebări. Întrebarea nu este reală
și nu presupune un răspuns, constituind doar o formă de persuasiune prin care se
confirmă cu tărie ceva. Intonația interogativă însoțitoare are exclusiv rolul de a accentua
ideea exprimată.
Exclamația retorică pune în evidență diverse stări emoționale ale vorbitorului.
Exclamația retorică include adesea o interjecție la care uneori se poate reduce întreaga
frază.
Specii ale genului dramatic:
 Comedia
 Tragedia
 Drama

COMEDIA

Comedia este o specie a genului dramatic care provoacă râsul prin surprinderea
moravurilor, a unor tipuri umane sau a unor situații neașteptate.

Trasăturile comediei:
2
 opera este concepută pentru a fi reprezentată pe scenă;
 are un final fericit;
 modul de expunere – dialogul (consituit din schimb de replici);
 vocea naratorului din opera epică este înlocuită de didascaliile dramaturgului;
 textul este structurat în acte, scene, tablori, părți;
 textul prezintă la început lista personajelor;
 timpul – dramatic, al ficțiunii;
 spațiul – scenic / scenografic;
 prezintă diverse forme de comic, precum umorul și ironia;
Umorul presupune bunăvoință, simpatie și ințelegere superioară față de mici defecte
omenești de care se râde.
Ironia se realizează prin contrastul dintre ceea ce se spune aparent într-un enunț și
intenția care se ascunde dincolo de cuvinte.
 moravurile sunt satirizate fără milă;

Elemente specifice:
 conflictul derizoriu, amplificat treptat, pare de nerezolvat;
 deznodământul vesel; final fericit, desori moralizator;
 protagoniștii sunt oameni mediocri ale căror defecte sunt stairizate;
 stilul este parodic, exagerând ridicolul din vorbirea personajelor;

Sursele comicului:  de nume

 de situație
Comedia poate fi :
 de caracter
 de sitație
 de moravuri
 de moravuri
 de limbaj
 de caracter etc.

3
Reprezentanți în litertura universală : Moliere (Bolnavul închipuit, Avarul), W. Shakespeare
(Comedia erorilor), Baumarchais, Oscar Wilde, Gogol etc.

Reprezentanți în literatura română: V. Alecsandri (Chirița în provincie), I. L. Caragiale, Th.

Mazilu, A. Baranga etc.

COMICUL

Comicul este o categorie estetică ce implică un conflict comic, situații și personaje

comice, totul provocând râsul.

Tipuri de comic:

 de caracter – felul de a fi al personajelor, fiecare întruchipează un caracter;

 de situație – întâmplări pline de haz, încurcături etc.;
 de limbaj – modul de a vorbi al personajelor:
 pronunțarea greșită a cuvintelor
 încălcarea regulilor gramaticale
 lipsa de proprietate a termenilor
 ticuri verbale
 jargon etc.
 de moravuri – surprinderea defectelor personajelor;
 de nume – nume relevante pentru anumite trasaturi ale personajelor;
 de intenție – atitudinea autorului;

Comicul stârnește râsul prin contrastul dintre aparență și esență.

DRAMA

Drama este o specie a genului dramatic, caracterizată prin ilustrarea vieții reale

prin intermediul unui conflict complex și puternic al personajelor, cu întâmplări și situații
tragice, în care eroii au un destin nefericit. Dramele acoperă o mare varietate tematică: socială,

4
istorică, mitologică, psihologică etc. Drama are tendința de a reflecta întreaga complexitate a
vieții reale, fiind o specie supusă convențiilor, altfel decât tragedia, folosind atât personajele
individualizate, cât și personaje tipice, din care de altfel a evoluat. Drama apelează la un limbaj
solemn, ce alternează cu cel familiar, dar poate să recurgă și la resurse lexicale comice.
Componenta esențială a acestei specii literare rămâne însă conflictul prin care se conturează
personalitatea eroilor dramatici.

Definiție: Drama este o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză,

caracterizată prin ilustrarea vieții reale printr-un conflict complex și puternic al
personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări și situații tragice, în care eroii au un
destin nefericit. Drama are o mare varietate tematică: socială, istorică, mitologică,
psihologică. Limbajul solemn alternează cu cel familiar, fiind deseori presărat cu elemente
comice.

Cuvântul „drama” vine de la grecescul „drama” sau franțuzescul „drame” și

înseamnă „acțiune”. Drama este cea mai răspândită specie a genului, fiind mult mai puțin
supusă convențiilor și normelor decât tragedia și alternând personajele bine individualizate cu
cele tipice. Îmbinarea elementelor tragice cu cele comice a făcut posibilă o altă specie literară,
cunoscută sub numele de tragicomedie, în secolul al XVII-lea. Drama s-a manifestat ca specie
modernă în secolul al XVIII-lea, prin scriitorii germani Lessing, Schiller și Goethe. În secolul
romanticilor, specia a evoluat ca manifestare, deoarece oferea scriitorilor o mai mare libertate
de acțiune, de construire a personajelor-model din toate mediile sociale, în care amestecul dintre
tragic și comic permite reliefarea autentică a caracterului uman. Victor Hugo este cel care a
consacrat drama romantică, teoretizând principalele criterii artistice ale acestei specii în
„Prefața” la drama „Cromwell” (1827), care este considerată manifestul literar al
romantismului. Fascinația dramei romantice constă în faptul ca „topește în același suflu
grotescul și sublimul, teribilul și bufonul, tragedia și comedia” și poate, de aceea, au aderat la
această specie numeroși scriitori, în creația cărora un loc important l-a avut drama istorică.

În literatura română, drama istorică este inițiată de Bogdan Petriceicu-Hașdeu, cu

piesa în versuri „Răzvan și Vidra” (1867), urmat de Vasile Alecsandri cu „Despot-Vodă”
5
(1879) și de Al. Davila cu piesa „Vlaicu-Vodă”. Un loc aparte îl ocupă Barbu Ștefănescu-
Delavrancea cu trilogia istorică a Moldovei: „Apus de soare” (ultimul an de domnie și de viață
al gloriosului Ștefan cel Mare), „Viforul” (domnia tiranică a lui Ștefăniță-Vodă) și „Luceafărul”
(personalitatea strălucită a lui Petru Rareș) - drame create în anii 1909 - 1910.

Începând cu perioada interbelică apar noi forme ale dramaturgiei în teatrul

modern. Drama psihologică de conștiință sau drama de idei (după alți critici) este reprezentată
de Camil Petrescu, cel care a introdus în literatura română concepte estetice moderne ca
substanțialismul și autenticitatea și a creat intelectualul lucid, însetat de absolut.

Lucian Blaga este creatorul dramei mitologice, prin manifestarea filozofică a

miturilor esențiale românești: „Meșterul Manole” care ilustrează mitul estetic al jertfei creatoare
și „Zamolxe” care conduce la interpretarea mitului mioritic.

Parabola cu accente dramatice este inițiată de Marin Sorescu, atât în trilogia

„Setea muntelui de sare” (1974), cu piesele „Iona”, „Paracliserul” și „Matca”, precum și în
dramele istorice, în care Vlad Țepeș. este doar un pretext pentru a caricaturiza tiranul din orice
epocă: „A treia țeapă”(1971), „Răceala” (1980).

Trãsãturile dramei:

- conflict puternic;

- împletirea elementelor grave cu cele comice;

- receptarea vieții în toată complexitatea și diversitatea ei.

- drama se distinge prin întâmplările și situațiile tragice care o definesc, caracterul

personajelor fiind analizat în profunzime.