Psihologia Personalitatii

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/323388052
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII. Note de curs
Book · February 2018
CITATION READS
1 17,549
1 author:
Viorel Robu
“Vasile Alecsandri” University of Bacau, Romania
48 PUBLICATIONS 43 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Psihologia personalității. Note de curs View project
All content following this page was uploaded by Viorel Robu on 25 February 2018.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

Viorel ROBU
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII
-Note de curs-
LUMEN, 2017
1
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII. NOTE DE CURS
Viorel ROBU
Copyright Editura Lumen, 2017

Iaşi, Ţepeş Vodă, nr.2
Editura Lumen este acreditată CNCS
edituralumen@gmail.com
prlumen@gmail.com
www.edituralumen.ro
www.librariavirtuala.com
Redactor: Roxana Demetra STRATULAT

Design copertă: Roxana Demetra STRATULAT
Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare,

multiplicare neautorizată, indiferent de mediul de transmitere, este interzisă.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

ROBU, VIOREL
Psihologia personalităţii : note de curs / Viorel Robu. - Iaşi : Lumen,
2017
ISBN 978-973-166-460-6
159.9
2
Viorel ROBU
PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII
-Note de curs-
LUMEN, 2017
3
4
CUPRINS
INTRODUCERE .................................................................................. 7
CAPITOLUL 1 Noţiuni introductive .................................................. 8
1.1. Raportul general-aplicativ în cunoaşterea individului uman ... 8
1.2. Accepţiuni ale conceptului referitor la personalitate............... 10
1.3. Caracteristici generale ale personalităţii ................................... 14
CAPITOLUL 2 Personalitatea – perspective de abordare şi modele
teoretice ................................................................................................. 15
2.1. Curente în abordarea personalităţii .......................................... 15
2.1.1. Abordarea monistă vs. abordarea pluralistă ....................... 15
2.1.2. Abordarea nomotetică vs. abordarea idiografică .............. 16
2.2. Modelul personalităţii umane din perspectiva psihanalizei
clasice ............................................................................................ 18
2.3. Contribuţia reprezentanţilor şcolii umaniste ........................... 25
2.3.1. G. W. Allport şi teoria trăsăturilor ...................................... 27
2.3.2. Contribuţia lui A. H. Maslow ............................................... 29
2.3.3. Viziunea lui C. Rogers ........................................................... 33
2.3.4. Concepţia lui H. A. Murray .................................................. 36
2.4. Perspectiva psihometrică asupra personalităţii ........................ 43
2.4.1. Modelul lui H. J. Eysenck ..................................................... 44
2.4.2. Modelul propus de R. B. Cattell .......................................... 46
2.4.3. Modelul Big Five .................................................................... 47
CAPITOLUL 3 Evaluarea personalităţii ............................................ 55
3.1. Generalităţi ................................................................................. 55
3.2. Probe pentru evaluarea personalităţii din perspectivă
psihometrică.................................................................................. 59
3.3. Tehnicile proiective pentru investigarea personalităţii............ 75
CAPITOLUL 4 Patologia personalităţii ........................................... 79
4.1. Tulburările de personalitate: definire şi delimitări ................... 79
4.2. Tulburările de personalitate din perspectiva relaţiilor
interpersonale ............................................................................... 81
4.3. Clasificarea tulburărilor de personalitate .................................. 87
BIBLIOGRAFIE ................................................................................. 95
5
6
INTRODUCERE
Domeniul personalităţii umane (unul dintre conceptele
centrale în ştiinţele comportamentului) oferă variate arii de
cercetare. Cele mai multe sunt de actualitate, întrucât ne aflăm în
faţa unui concept complex care are multiple implicaţii în
planurile biologic, psihologic, social, economic, cultural şi politic.
Studiul personalităţii este o componentă cheie a formării
profesionale de bază a viitorilor psihologi, precum şi a
specialiştilor şi practicienilor din domeniul educaţiei.
În conţinutul prezentului suport de curs, sunt trecute în
revistă, dintr-o perspectivă istorică, cele mai importante curente
în domeniul interpretării personalităţii umane. Ca fundament al
conduitei indivizilor, personalitatea a început să fie abordată
dintr-o perspectivă monistă. Mai târziu, preocupările
interpretativ-explicative au evoluat către o perspectivă pluralistă.
De asemenea, volumul de faţă trece în revistă dihotomia dintre
abordarea nomotetică (psihometrică) şi cea idiografică (clinică).
Sunt prezentate contribuţiile corifeilor psihologiei personalităţii,
reprezentanţi ai psihologiei umaniste: G. W. Allport, A. H.
Maslow, C. Rogers, H. A. Murray. Capitolul al doilea trece în
revistă modelele care au explicat şi descris structura şi
organizarea personalităţii din perspectivă psihometrică. Acestea
au valorificat tehnicile statistico-matematice ale analizei
factoriale. Este vorba despre modelele propuse de H. J. Eysenck
şi R. B. Cattell, respectiv despre modelul Big Five (cu versiunea
dezvoltată de P. T. Costa şi R. R. McCrae). Al doilea capitol este
destinat evaluării personalităţii, iar ultimul capitol patologiei.
Sperăm ca prezentul suport teoretic să incite studenţii
din domeniile psihologiei, ştiinţelor educaţiei şi asistenţei sociale,
precum şi pe cei din alte domenii conexe ştiinţelor
comportamentale la reflecţii mai aprofundate cu privire la natura
şi complexitatea personalităţii individului uman.
7
Viorel ROBU
CAPITOLUL 1
Noţiuni introductive
1.1. Raportul general-aplicativ în cunoaşterea

individului uman
G. W. Allport (1991) face o comparaţie, pornind de la

următoarele două enunţuri: a) Ce personalitate interesantă are
Adrian; b) Ce subiect (domeniu) interesant este personalitatea. În
primul enunţ îi exclud pe Ion, Traian, Teodor (şi pe toţi
ceilalţi); îmi îndrept atenţia spre structura psihologică singulară
care îl caracterizează pe Adrian ca individ. În cel de-al doilea
enunţ, îi includ pe Adrian, Traian, Teodor şi pe toţi oamenii
din lume. Cele două enunţuri (a include şi a exclude) sunt, după
cum lesne se poate observa, polare în ceea ce priveşte sfera de
cuprindere (un om sau toţi oamenii). Termenul de personalitate
se referă atât la psihic în particular, cât şi la psihic în general.
Dacă dorim să studiem conceptul de personalitate, trebuie să
ne îndreptăm atenţia de la particular (în exemplul de mai sus,
de la persoana lui Adrian) la general (la toţi ceilalţi oameni),
adică de la persoana concretă la persoana abstractă şi invers (în
cazul în care ne interesează o anumită persoană). Acest du-te-
vino, spune Allport, este util. Ceea ce aflăm de exemplu despre
Adrian ne ajută să cunoaştem omul în general şi ceea ce ştim
deja despre om în general este în parte aplicabil şi pentru
Adrian. Din acest exemplu, decurge că înţelegerea şi
cunoaşterea individului uman se află la răscrucea dintre
abordarea idiografică (care are la bază particularizarea) şi abordarea
nomotetică (bazată pe generalizare).
Termenul ,,idiografic” provine de la grecescul idios =
specific, propriu. Termenul nu trebuie confundat cu cel de
,,ideografic” care derivă de la ideo = idee (ceea ce este de văzut,
o formă). Orientarea idiografică se referă la cunoaşterea
8
Psihologia personalităţii. Note de curs
psihicului în particular. Reprezentanţii acestei orientări

susţinută de Allport, studiază specificul individual, adică omul
concret în devenirea sa şi în totalitatea (dar şi unicitatea)
personalităţii sale. Orientarea idiografică se bazează pe
cazuistică, utilizând metode clinice – care presupun abordarea
individuală a unui caz. Dar tot Allport (1991) afirmă că:
,,Scopul nostru – adică al cunoaşterii ştiinţifice n.n.- este să
descoperim principiile generale ale dezvoltării, organizării şi
exprimării personalităţii...chiar atunci când subliniem faptul că
principala caracteristică a omului este individualitatea,
unicitatea sa”. Astfel, ,,ce putem face altceva cu o personalitate
totală (sau unică) decât să-i trimitem flori”.
Termenul ,,nomotetic” provine de la grecescul
nomothetikos = promulgarea legilor. Orientarea nomotetică se
referă la cunoaşterea omului în general. Datele obţinute prin
investigarea unui lot de subiecţi (sau, de regulă, eşantion
reprezentativ) sunt generalizate asupra întregii populaţii (proces
de inferenţă). Astfel se formulează sau se elaborează legi,
principii, reguli, norme care, ulterior, vor fi aplicate pentru
cunoaşterea cazurilor particulare. Orientarea nomotetică este
asimilată de cercetători cu momentul introducerii metodelor
pozitive în studiul fenomenelor psihice. Este vorba în special
de metodele bazate pe experimentare, însoţită de preocupările
de cuantificare a fenomenelor studiate (în acest sens, psihometria
desemnează prelucrarea şi analiza datelor provenite din
cuantificarea fenomenelor/funcţiilor/ caracteristicilor psihice).
Apariţia orientării nomotetice în psihologie este legată de actul
naşterii acesteia.
Allport concluziona asupra faptului că înţelegerea şi
cunoaşterea din punct de vedere psihologic a individului uman
nu poate fi nici exclusiv nomotetică, nici exclusiv idiografică.
Ea caută un echilibru, o modalitate de combinare optimă a
celor două modalităţi de abordare a personalităţii.
9
Viorel ROBU
1.2. Accepţiuni ale conceptului referitor la personalitate
Asemeni altor concepte din domeniul psihologiei, şi cel

de personalitate ridică probleme de definire şi înţelegere a
semnificaţiilor. Se consideră că ,,…o definiţie clasică a
personalităţii, prin gen proxim şi diferenţă specifică, probabil că
nici nu este posibilă. Cel puţin la ora actuală nu putem avea
pretenţia de aşa ceva” (Golu, 1993). Complexitatea conceptului
de personalitate determină rezistenţa sa la încadrarea într-o
definiţie strictă. Paul Fraise (1967) arăta că ,,...istoria psihologiei
se confundă, în anumite limite, cu istoria încercărilor de a răspunde
la întrebarea ce este personalitatea” (Fraisse, 1967). Ralph Linton
sublinia confuzia considerabilă în ceea ce priveşte concepţiile şi
definiţiile utilizate în studiile despre personalitate, arătând că
,,...sensul exact care trebuie dat termenului de personalitate nu
este încă stabilit” (Linton, 1968). Dintr-o perspectivă foarte
largă, personalitatea poate fi definită ca fiind realitatea
complexă şi dinamică a fiecăruia dintre noi: complexă deoarece
cuprinde componente extrem de variate (anatomo- fiziologice,
psihice şi socio – culturale) şi dinamică, pentru că, în ciuda
relativei stabilităţi a caracteristicilor sale, personalitatea este supusă
evoluţiei în timp, atât în plan filogenetic - istoric, cât şi în plan
ontogenetic – individual.
M. Zlate (1997) identifică trei accepţiuni ale conceptului
referitor la personalitate.
 Accepţiunea antropologică se referă la natura şi esenţa fiinţei

umane. Potrivit acesteia, esenţa umană constituie ansamblul
relaţiilor sociale, reglementate de anumite norme şi valori, pe care
individul le ,,...le sedimentează şi le solidifică în sine,
transformându-le într-un bun propriu”. Calitatea mediului social
în care trăieşte individul determină calitatea personalităţii sale.
 Accepţiunea psihologică afirmă că personalitatea este ,,un
ansamblu de condiţii interne” cu rol de mediere şi filtrare a
10
solicitărilor externe la care sunt supuşi indivizii în decursul

existenţei lor. Aceste condiţii interne se structurează (prin
diferenţiere şi integrare) la nivelul fiecărei persoane, cristalizându-
se sub forma unor însuşiri sau trăsături psihice, relativ stabile, care
permit anticiparea a ceea ce va face un individ într-o situaţie dată.
 Accepţiunea axiologică are în vedere omul ca valoare
recunoscută, ca fiinţă care creează anumite valori şi este capabilă
de autorealizare.
I. Dafinoiu (2002), în cartea Personalitatea. Metode
calitative de abordare. Observaţia şi interviul, ne explică problematica
definirii personalităţii: „...termenii «persoană» şi «personalitate»
sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât fiecare are
sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii.
În schimb, utilizarea lor ca termeni ai ştiinţei psihologice pune
atâtea probleme încât, parafrazându-l pe P. Fraisse (1967), am
putea spune că istoria psihologiei se confundă (între anumite
limite) cu istoria răspunsurilor la întrebarea «Ce este
personalitatea» ?”.
Pentru psihologie, personalitatea este o calitate pe care
o poate dobândi orice individ uman, într-o anumită etapă a
dezvoltării sale, întrunind anumite note sau caracteristici
definitorii. Renumitul personolog G. W. Allport defineşte
personalitatea ca fiind ,,organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea
şi comportamentul său caracteristic.“ (Allport, 1991). De
asemenea, acelaşi autor consideră că personalitatea reprezintă
,,ceea ce o persoană este în mod real, indiferent de modul în
care ceilalţi îi percep calităţile sau de metodele prin care le
studiem.“.
După N. Sillamy (1996) ,,personalitatea este, în esenţă,
elementul stabil al conduitei unei persoane, modul său obişnuit
de a fi, ceea ce o diferenţiază de altele. Orice om este, în acelaşi
timp, asemănător cu alţi indivizi din grupul său cultural şi
diferit de ei prin caracterul unic al experienţelor trăite;
11
Viorel ROBU
singularitatea sa, fracţiunea cea mai originală a eului său

constituie esenţialul personalităţii sale.“.
Pentru H. A. Murray (cunoscut în psihologie mai ales
prin teoria nevoilor) personalitatea reprezintă o structură
ipotetică a minţii care constituie viaţa persoanei prin
manifestările sale repetate, devine recognoscibilă în timp,
incluzând desfăşurări interne (sentimente, fantezii, judecăţi,
anticipaţii, intenţii) sau externe (adaptarea la mediu) (apud
Hjelle şi Ziegler, 1976).
În concepţia psihologului român P. Popescu-Neveanu
(1978), personalitatea este subiectul uman considerat ca unitate
bio-psiho-socială, ca purtător al funcţiilor epistemice,
pragmatice şi axiologice sau „un microsistem al invarianţilor
informaţionali şi operaţionali ce se exprimă constant în
conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect”. M.
Golu (1993) consideră că personalitatea este ,,un ansamblu de
condiţii interne“ care se structurează la nivelul fiecărei persoane
sub forma unor însuşiri sau trăsături psihice, relativ stabile.
Aceste condiţii interne au rol de mediere şi filtrare a solicitărilor
externe la care este supus omul în decursul vieţii sale. După I.
Radu (1991), personalitatea se defineşte, capătă contur şi se
formează în contextul relaţiilor interpersonale şi sociale,
însuşirile de personalitate rezultând din contactele cu alţii şi în
cadrul relaţiilor cu ceilalţi. S. Chelcea (1998) afirmă că
personalitatea umană poate fi definită atât ,,din exterior“ – ca
ansamblul trăsăturilor şi conduitelor umane care provoacă
răspunsuri psiho-comportamentale din partea altora, cât şi ,,din
interior“ – ca ansamblu structurat de elemente biologice,
psihologice şi socio-morale, elemente care sunt achiziţionate în
procesul socializării individului. Profesorul ieşean T. Rudică
(1990), continuator al tradiţiei umaniste iniţiată de
academicianul V. Pavelcu, afirmă că drumul maturizării
personalităţii presupune, în principal, o ridicare progresivă a
omului pe treptele conştiinţei, procesul de conştientizare
12
efectuându-se atât pe plan intelectual, cât şi în plan afectiv şi

axiologic. Profesorul contemporan ieşean redă dinamica
procesului maturizării personalităţii, ca un parcurs existenţial
barat de obstacole şi de fenomene de natură psihosocială.
Referindu-se la varietatea definiţiilor date personalităţii,
Hjelle şi Ziegler (1976) le identifică două trăsături comune: a)
majoritatea definiţiilor prezintă personalitatea ca fiind o
posibilă structură internă a individului (cel puţin în parte,
comportamentul fiind văzut ca integrat personalităţii şi reglat
de aceasta); b) cele mai multe definiţii accentuează necesitatea
înţelegerii diferenţelor interindividuale (personalitatea fiind cea
care îl face pe individ să fie unic).
Aşa cum afirma Roger Mucchielli (1984), deşi nu există
un acord între psihologi asupra sensului termenului de
personalitate din punct de vedere teoretic (într-o cercetare de
vocabular pe această temă, Allport a găsit 50 de sensuri diferite),
se poate spune că, din punctul de vedere al psihologiei aplicate,
personalitatea este ,,…organizarea integrată a tuturor
particularităţilor cognitive (relative la operaţiile de cunoaştere:
percepţie, inteligenţă, memorie etc.), afective (relative la viaţa
emoţională, la sentimente şi la nivelul trăit propriu-zis),
conative (relative la fenomenele de voinţă sau eforturi
voluntare) şi fizice (relative la tipul nervos, la temperament şi
corpul fizic în sine), care îi disting pe indivizi unii de alţii”.
Această definiţie a lui Warren este o sinteză între concepţia pur
obiectivistă şi concepţia subiectivistă şi face din personalitate
problema centrală a psihologiei diferenţiale.
Aşadar, în domeniul psihologiei, conceptul de
personalitate se referă la un profil al caracteristicilor individuale
pe care o persoană tinde să le manifeste în mod constant şi
coerent şi care reflectă credinţele, predispoziţiile în plan
emoţional, motivaţiile, atitudinile, valorile şi comportamentele
sale. Personalitatea unui individ poate fi descrisă printr-o
13
Viorel ROBU
combinaţie de trăsături care sunt relativ distincte şi stau la baza

diferenţelor dintre individul respectiv şi alţi indivizi.
1.3. Caracteristici generale ale personalităţii
În ciuda diferenţelor privind definirea termenului de

personalitate, putem identifica câteva caracteristici ale acesteia
(Dafinoiu, 2002):
 globalitatea – personalitatea este alcătuită dintr-o serie de
caracteristici care permit descrierea şi identificarea unei anumite
persoane, aceste caracteristici transformând-o într-o entitate
unică;
 coerenţa - existenţa unei anume organizări şi
interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii;
postulatul coerenţei este indispensabil studiului structurilor de
personalitate şi al dezvoltării lor; personalitatea nu este un
ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format
din elemente interdependente;
 permanenţa (stabilitatea) temporală - personalitatea este un
sistem funcţional, în virtutea coerenţei sale generând anumite legi
de organizare a căror acţiune este permanentă.; fiinţa umană are
conştiinţa existenţei sale, sentimentul continuităţii şi identităţii
personale, în ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul
întregii sale vieţi.
14
CAPITOLUL 2
Personalitatea – perspective de abordare şi
modele teoretice
2.1. Curente în abordarea personalităţii
Clasificările teoriilor şi modelelor care au fost elaborate

cu privire la personalitate, ca şi definiţiile date acestui concept
psihologic de bază, sunt diferite atât în ceea ce priveşte
criteriile, cât şi conţinutul informaţiilor, înglobând diferitele
viziuni ale autorilor.
2.1.1. Abordarea monistă vs. abordarea pluralistă

Simplificând la extrem concepţiile despre personalitate,
se poate vorbi despre două tendinţe fundamentale sesizate de-a
lungul timpului: viziunea monistă, tinzând spre unificarea la
maxim a explicaţiei psihicului concret şi viziunea pluralistă,
mergând pe linia acceptării a numeroase trebuinţe şi aptitudini
primare (sau trăsături).
Din prima categorie fac parte concepţiile psihanalitice,
în special teoria lui S. Freud. La celălalt pol se află îndeosebi
şcoala americană, care sau se bazează pe analiza factorială
(calcul matematic ce urmăreşte să evidenţieze „factorii” ce
explică forme de comportament mai mult sau mai puţin
înrudite), sau pornesc de la tradiţia şcolii lui McDougall,
ajungând până la urmă să explice personalitatea printr-un mare
număr de „trebuinţe” şi „trăsături”.
După M. Golu (1993), în psihologia personalităţii, pot
fi identificate patru orientări principale: a) orientarea biologistă
(care se bazează pe ideea că personalitatea este rezultatul
interacţiunii dintre zestrea genetică, experienţa timpurie a
15
Viorel ROBU
individului şi background-ul evolutiv al organismului său); b)

orientarea experimentalistă (care porneşte de la ideea că există
similitudini în funcţionarea psihologică a oamenilor, aşa încât
indivizii trebuie studiaţi şi interpretaţi în termenii unor procese
psihice relativ uniforme, generate de aceleaşi legi); c) orientarea
psihometrică (care are în vedere studiul trăsăturilor de
personalitate, exprimabile sub forma unor atribute care
caracterizează persoana aflată într-o anumită situaţie) şi d)
orientarea socio-culturală şi antropologică (care are la bază ideea că
personalitatea poate fi înţeleasă numai luând în considerare
contextul socio-cultural în care individul trăieşte şi se dezvoltă).
2.1.2. Abordarea nomotetică vs. abordarea idiografică

La un mod foarte general, discuţia despre teoriile şi
modelele explicative ale personalităţii trebuie să cuprindă şi
diferenţierea altor două tendinţe majore care s-au prelungit şi în
elaborarea metodelor de psihodiagnoză a personalităţii
(Allport, 1991): abordarea nomotetică – axată pe definirea legilor
ce guvernează funcţionarea personalităţii şi abordarea idiografică –
centrată pe studiul individului uman considerat în unicitatea şi
globalitatea personalităţii sale.
În psihologie, abordarea nomotetică are ca obiectiv
studierea a ceea ce indivizii au în comun. Ea permite
identificarea trăsăturilor sau tipurilor de personalitate.
Psihometricienii şi behavioriştii sunt susţinători fervenţi ai
acestei concepţii (R. B. Cattell, H. J. Eysenck). Abordarea
idiografîcă, dimpotrivă, analizează individul în globalitatea sa,
ţinând cont de toate componentele care intră în interacţiune; ea
privilegiază studiul cazului într-o perspectivă dinamică (de
exemplu analiza parcursului vieţii). Mulţi autori (de exemplu,
G. W. Allport, S. Freud, J. Piaget) sunt favorabili acestei
abordări. Dacă abordării nomotetice i se reproşează o
perspectivă elementaristă, atomistă, incapabilă să explice
complexitatea conduitei umane, abordării idiografice i se
16
impută lipsa rigorii şi faptul că oferă o imagine mai degrabă

impresionistă asupra personalităţii. Deşi fiecare având limite
specifice, aceste două abordări au diferenţiat într-o manieră
fundamentală diversele teorii asupra personalităţii şi metodele
ei de evaluare (apud Dafinoiu, 2002).
Literatura de specialitate (Hayes şi Orrell, 1997)
consideră trei şcoli principale de psihologie care au contribuit la
dezvoltarea teoriilor şi modelelor personalităţii: şcoala
psihanalitică a lui S. Freud şi a discipolilor săi, şcoala
psihometrică, reprezentată în principal de R. B. Cattell şi H. J.
Eysenck şi şcoala umanistă – reprezentată prin C. Rogers şi A.
Maslow. Economia alocată părţii teoretice a acestei lucrări nu
ne permite să le prezentăm pe toate, cu numai pe acelea
relevante pentru abordarea nomotetică căreia îi corespunde şi
utilizarea testelor în vederea evaluării diferitelor dimensiuni/
trăsături de personalitate.
Cele două abordări ale personalităţii (idiografică şi
nomotetică) au generat şi metode de evaluare diferite. Astfel,
din perspectivă idiografică, deosebim metode clinice de evaluare a
personalităţii (observaţia, convorbirea, metoda biografică,
studiul de caz, studiul produselor activităţii personale şi
tehnicile proiective), iar din perspectivă nomotetică, distingem
metodele psihometrice (testele de personalitate). Între cele două
categorii de metode apar diferenţe în funcţie de scopul urmărit,
de obiectivitate şi de gradul de precizie (Dafinoiu, 2002). Astfel,
în cazul metodelor clinice, orientarea predominantă este una
calitativă, deoarece ele îşi propun o cunoaştere cât mai
amănunţită a persoanei şi explicaţia evoluţiei sale, însă sunt
lipsite de criterii precise de interpretare, ele depinzând de
subiectivitatea celui care face analiza. Metodele psihometrice se
orientează spre stabilirea poziţiei persoanei în raport cu o
populaţie normală, în ceea ce priveşte o anumită caracteristică
sau variabilă a personalităţii şi, datorită faptului că folosesc
17
Viorel ROBU
verificări statistice riguroase, ele sunt mult mai exacte iar

interpretarea este predominant cantitativă.
Deşi se reproşează metodei clinice lipsa unei teorii
unitare şi producerea unor date negeneralizabile, în practică
majoritatea clinicienilor se raportează, mai mult sau mai puţin
explicit, la un anume cadru teoretic, iar ceea ce se numeşte de
obicei „simţ clinic” este expresia experienţei clinicienilor
dobândită prin raportarea cazurilor individuale la un număr de
alte cazuri studiate/tratate de aceştia. Analiza resurselor şi
limitelor abordării clinice comparativ cu cele ale abordării
psihometrice ne conduce la idea complementarităţii. În ciuda
disputelor teoretice, practica clinică valorifică deja resursele
acestora prin utilizarea combinată, în funcţie de obiectivele
evaluării clinice, a metodelor clinice şi psihometrice. Allport
(1991), considera că teoriile personalităţii şi metodele de
evaluare ale acesteia trebuie să găsească un anume echilibru
între cele două direcţii: „Psihologia personalităţii nu este
exclusiv nomotetică, nici exclusiv idiografîcă. Ea caută un
echilibru între cele două extreme.”. S-a sugerat că dezbaterea
clinic-statistic este oarecum artificială. Aspectul cel mai
important rămâne acurateţea predicţiilor, nu metoda prin care
acestea sunt realizate. Aşadar, se încearcă reconcilierea celor
două mari abordări, în ideea integrării într-o strategie unitară.
2.2. Modelul personalităţii umane din perspectiva

psihanalizei clasice
Dintre perspectivele clasice din care a fost

abordată personalitatea umană, psihanaliza
reprezintă abordarea cea mai bogată din
punct de vedere conceptual. S. Freud este
una dintre personalităţile controversate din
ultimii două sute de ani. Mulţi istorici ai
Sigmund Freud
culturii îl aşează alături de K. Marx şi de
18
A. Einstein (întâmplător sau nu, fiind cu toţii evrei din aria

civilizaţiei germanice), atunci când analizează impactul pe care
teoria ştiinţifică şi ideologia lui Freud l-au avut asupra vieţii
societăţii moderne. Cea mai importantă moştenire culturală pe
care ne-a lăsat-o Freud vizează modul în care a încercat să
explice patologia vieţii psihice, în special nevrozele.
Conform părintelui psihanalizei, viaţa psihică a unei
persoane poate fi reprezentată utilizându-se trei niveluri ale
conştiinţei: conştientul, pre(sub)conştientul şi inconştientul.
Este vorba despre modelul topografic al personalităţii (Hjelle şi
Ziegler, 1976). Freud a utilizat această hartă a psihicului uman
pentru a descrie şi a explica modul în care evenimentele psihice
(de exemplu, anumite gânduri, fantasme sau emoţii profunde)
variază în ceea ce priveşte accesibilitatea la nivelul
conştientizării. Nivelul conştient include tot ceea ce devine
accesibil conştientizării (inclusiv verbalizării), la un moment
dat. Freud a insistat asupra faptului că doar o mică parte din
viaţa psihică a unei persoane (gânduri, percepţii, reprezentări
mentale, amintiri, sentimente etc.) face parte din sfera
conştientului. Domeniul preconştientului, denumit uneori
,,memorie disponibilă”, include toate experinţele care nu sunt
conştiente într-un anumit moment, dar care pot fi uşor aduse
în sfera conştientului, fie spontan, fie utilizându-se o serie de
tehnici terapeutice. Dupa Freud, preconştientul reprezintă o
punte de legătură între conştient şi inconştient. Astfel,
utilizându-se tehnici terapeutice structurate, conţinuturile
inconştiente pot fi aduse în preconştient şi, de aici, pot fi uşor
accesibile conştientului. Cea mai profundă şi mai importantă
sferă a vieţii psihice a unei persoane este reprezentată de
inconştient.
Pentru psihologia dinamică clasică, inconştientul şi
modul în care această instanţă psihică contribuie la geneza
tulburărilor mintale reprezintă nuclee teoretice centrale. Freud
a conferit conceptului un statut epistemic aparte, considerând
19
Viorel ROBU
că acesta poate fi conceput ca o realitate a cărei substanţă poate

fi probată pe cale empirică şi nu doar ca o abstracţie ipotetică
(Hjelle şi Ziegler, 1976). Conform viziunii psihanalitice clasice,
inconştientul este singura structură a psihicului uman care
există încă de la naştere, iar dorinţa indivizilor umani de a-şi
satisface pulsiunile inconştiente reprezintă principala forţă care
le motivează comportamentele de-a lungul vieţii (Millon, 2004).
Freud a fost primul psihanalist care a arătat că aspectele
semnificative ale comportamentului uman sunt modelate şi
influenţate de impulsurile şi forţele (tendinţele) care scapă total
controlului conştient. De obicei, persoana ignoră conflictele
intrapsihice şi efectul lor cauzal asupra comportamentului
conştient, deşi este posibil ca ele să fie accesibile conştiinţei
(prin intervenţia clinică a psihanalistului expert). Pe de altă
parte, conţinuturile inconştiente se pot exprima sub o formă
simbolică, aspect pe care Freud l-a utilizat în analiza terapeutică
pe care a realizat-o cu pacienţii săi. Ca paradigmă, elaborată
pornindu-se în special de la observaţii şi intuiţii clinice,
psihanaliza a abordat preponderent impactul inconştientului
asupra tulburărilor mintale. Freud a fost primul teoretician al
nevrozei ca entitate clinică, considerând că în spatele fiecărui
conflict nevrotic se află o traumă din copilărie, care este
reprimată în inconştient. Perspectiva psihanalitică a fost
susţinută de observaţiile clinice sau de studiile de caz, precum şi
de diverse demersuri experimentale realizate în cadrul tradiţiei
(neo)psihanalitice sau în afara ei.
Procesele mentale inconştiente au reprezentat unul
dintre pilonii modelului topografic al personalităţii. Ulterior,
Freud a reorganizat acest model conceptual, oferind un model
structural al vieţii psihice. Conform acestui model, personalitatea
prezintă o organizare tripartită, în care se diferenţiază Sinele (Id-
ul), Egoul şi Supraegoul (Hjelle şi Ziegler, 1976). Sinele reprezintă
sediul tuturor impulsurilor şi instinctelor care sunt moştenite şi
care îşi fac simţită prezenţa încă de la naştere. Aceste elemente
20
constituţionale ale individului uman sunt brute, animalice,

neorganizate, având un caracter bazal de-a lungul întregii vieţi.
Ele operează într-un mod primitiv şi nu se supun inhibiţiei sau
regulilor sociale. La naştere, comportamentele copiilor sunt
motivate de dorinţa pentru gratificarea imediată a instinctelor,
aspect numit de Freud principiul plăcerii. Freud consideră
instinctele sexuale şi agresive ca fiind principalele două forţe
care motivează comportamentele individului uman, în
contextul socializării timpurii (Hjelle şi Ziegler, 1976). Aceste
forţe se manifestă impulsiv, iraţional şi au o natură narcisistă.
Sinele reprezintă mediatorul relaţiei dintre procesele somatice şi
cele mentale, întrucât acesta este un rezervor pentru toate
instinctele şi pulsiunile a căror energie poate fi localizată direct
la nivelul proceselor corporale. Egoul reprezintă structura
sistemului de personalitate care intervine în exprimarea şi în
gratificarea dorinţelor şi a pulsiunilor inconştiente ale Sinelui,
astfel încât emoţiile şi comportamentele exprimate să fie în
acord cu restricţiile impuse de realitate şi de Supraegou, ultima
instanţă fiind legată de internalizarea normelor şi valorilor
sociale. Egoul îşi formează structura şi îşi definitivează funcţiile
pornind de la Sine. Această structură devine un fel de filtru
pentru pulsiunile inconştiente, contribuind la siguranţa şi la
autoprezervarea fizică şi psihică a individului. Egoul reprezintă
un fel de punte de legătură între presiunile instinctuale ale
Sinelui şi lumea externă, servindu-se de capacităţi şi de strategii
cognitive, pentru a asigura diferenţierea continuă dintre
evenimentele mentale şi lucrurile situate în lumea externă.
Principiul realităţii stă la baza acţiunilor Egoului, care sunt
fundamental raţionale şi planificate. Cea de-a treia instanţă a
personalităţii, Supraegoul, constă din Egoul conştient (actual) şi
Egoul ideal. Această structură îi permite persoanei să
funcţioneze într-un mod constructiv în comunitatea şi
societatea în care trăieşte, prin achiziţionarea sistemului de
valori, norme, principii etice, structuri comportamentale şi
21
Viorel ROBU
atitudini care sunt compatibile cu aşteptările societăţii. Procesul

are loc în contextul socializării, introecţia (internalizarea)
normelor sociale şi acţiunile realizate după principiul moralităţii
reprezentând mecanismele de bază prin care se formează
Supraegoul.
Conform lui Freud, aceste instanţe (structuri) ale
personalităţii reprezentau constructe ipotetice, întrucât
cercetările din domeniul neuroanatomiei nu localizaseră
structuri corespunzătoare în sistemul nervos central. Între cele
trei instanţe şi nivelurile conştientizării există anumite relaţii, în
sensul în care: a) Sinele este complet inconştient; b) Egoul şi
Supraegoul includ atât experienţe conştiente, cât şi conţinuturi
pre- şi inconştiente. Nivelul inconştientului include toate cele
trei structuri ale personalităţii, însă o parte majoră a
inconştientului este reprezentată de Sine, ca sediu al
impulsurilor inconştiente ale unei persoane (Figura 1).
Figura 1. Relaţia dintre structurile personalităţii şi nivelurile de

conştientizare (apud Hjelle şi Ziegler, 1976)
22
Considerată în ansamblul ei, viziunea lui Freud despre

personalitate evidenţiază un permanent război între instanţele
pe care le-am descris. Astfel, structura executivă a personalităţii
este reprezentată de Egou care trebuie să medieze continuu
relaţiile dintre celelalte instanţe, pentru a asigura echilibrul. Pe
de altă parte, Sinele, iraţional şi neascultând de nicio regulă, se
află într-un zbucium continuu, urmărind să-şi gratifice
pulsiunile. La rândul lui, Supraegoul acţionează ca un factor
frenator în raport cu dorinţele Sinelui, permiţându-i Egoului să-
şi menţină echilibrul. Aşadar, fiinţa umană trăieşte într-o
continuă stare de conflict între nevoile şi constrângerile
exprimate de cele trei instanţe ale personalităţii (Millon, 2004).
Prin analogie, multe dintre tulburările de personalitate exprimă
relaţia conflictuală dintre instanţele personalităţii, aşa cum sunt
descrise acestea de abordarea din psihologia dinamică. De
exemplu, pacienţii diagnosticaţi cu tulburare de personalitate
evitantă îşi exprimă continuu şi puternic dorinţa de a se conecta
emoţional şi social cu ceilalţi, însă, în acelaşi timp, au tendinţa
de a trăi sentimentul de ruşine faţă de ei înşişi, ceea ce îi
determină să manifeste anxietatea în relaţiile interpersonale şi să
se izoleze social. Evitanţii se retrag într-un fel de adăpost în
care pot fi singuri, cu propriile lor deficienţe, pe care le
consideră umilitoare. La rândul lor, indivizii cu personalitate
obsesiv-compulsivă şi cei cu personalitate negativistă se luptă
continuu cu problema conflicului dintre obedienţa faţă de
autoritate şi încălcarea regulilor. Compulsivii exprimă acest
conflict într-un mod pasiv, conformându-se într-un mod
exagerat constrângerilor Supraegoului. La prima vedere,
obsesiv-compulsivii par persoane normale care deţin controlul,
însă, în realitate, sunt indivizi anxioşi şi circumspecţi chiar şi cu
propria lor conduită. La polul opus, indivizii cu personalitate
negativistă (pasiv-agresivă) exprimă conflictul într-un mod
activ, pendulând permanent între loialitatea faţă de norme şi
reguli şi insubordonare şi sabotaj. Cunoscând planurile
23
Viorel ROBU
celorlalţi, pasiv-agresivii lucrează subtil pentru a le împiedica

eforturile, a-i ruina şi pentru a le produce frustrare. În schimb,
psihopaţii (care pot fi incluşi în categoria mai largă a pacienţilor
cu tulburare de personalitate antisocială) rezolvă uşor conflictul
dintre instanţele personalităţii, întrucât au un Supraegou oprit
în dezvoltare, ceea ce îi face să nu se preocupe de evaluarea
propriilor acţiuni, în acord cu standardele şi regulile sociale.
Psihopaţii se caracterizează printr-un Egou care îşi acordă
libertatea de a gratifica în orice mod pulsiunile sau dorinţele
Sinelui, chiar dacă această acţiune implică consecinţe negative,
precum comportamentele antisociale sau prejudiciile fizice şi
emoţionale aduse altor persoane.
Ca structură a personalităţii, Egoul depune eforturi
constante pentru a satisface impulsurile Sinelui, însă ţinând
cont de constrângerile realităţii şi de exigenţele morale impuse
de Supraegou. Din acest motiv, conştiinţa este permanent
vulnerabilă în raport cu anxietatea. Freud descrie trei tipuri de
anxietate: nevrotică, morală şi anxietatea care are ca referent
realitatea (Hjelle şi Ziegler, 1976; Millon, 2004). Instinctele
Sinelui sunt ca nişte elemente barbare care ameninţă permanent
să treacă de controlul Egoului şi să satureze existenţa cotidiană,
prin satisfacerea pulsiunilor brute. Atunci când persoana
conştientizează această posibilitate, experimentează anxietatea
nevrotică. Pe de altă parte, exigenţele perfecţioniste ale
Supraegoului cresc riscul inundării conştiinţei cu sentimentul de
vinovăţie, chiar şi atunci când satisfacerea pulsiunilor Sinelui
este incompletă. Ne aflăm în faţa anxietăţii morale. În fine,
ameninţările care provin din partea realităţii se asociază cu un al
treilea tip de anxietate (anxietatea relaţionată cu realitatea), această
legatură fiind una firească. Împotriva tuturor acestor forme de
anxietate, Egoul se protejează utilizând ceea ce, în psihologia
dinamică, este cunoscut prin termenul de mecanisme de apărare.
Freud a introdus acest concept, în efortul de a înţelege cauzele
şi mecanismele isteriei.
24
DSM-5 (2013) conceptualizează mecanismele de

apărare ca procese care mediază răspunsurile unei persoane,
atunci când apar conflicte intrapsihice sau când acţionează
stresori externi. Unele mecanisme de apărare (de exemplu:
proiectarea, fracţionarea calităţilor unui obiect/unei persoane
sau trecerea la act fără nicio reflecţie) sunt aproape invariabil
dezadaptative, în timp ce altele (de exemplu: negarea,
suprimarea sau disocierea) pot fi adaptative sau dezadaptative,
în funcţie de caracteristicile situaţiilor în care apar.
Au fost descrise numeroase mecanisme de apărare,
dintre care cele mai cunsocute sunt (apud Millon, 2004): a)
negarea – efortul permanent de a ignora realităţile neplăcute,
care pentru ceilalţi sunt evidente; b) reprimarea – prin care
gândurile şi dorinţele interzise sunt ascunse conştiinţei; c)
raţionalizarea – prin care, după producerea unui eveniment sau
angajarea într-o acţiune, persoana construieşte conştient o
explicaţie pentru propriile comportamente, pentru a se justifica
în faţa ei şi a celorlalţi; d) proiectarea – prin care emoţiile sau
calităţile personale inacceptabile sunt transferate şi atribuite
altei persoane; e) sublimarea – prin intermediul careia emoţiile
inacceptabile sunt convertite în comportamente acceptabile din
punct de vedere social.
2.3. Contribuţia reprezentanţilor şcolii umaniste
Rădăcinile teoretice ale psihologiei umaniste

(existenţialiste) se regăsesc în fenomenologia husserliană,
precum şi în filosofia existenţialistă a secolului al XX-lea
reprezentată în tările germanice prin S. Kierkegaard ca un
precursor timpuriu, respectiv mai recent K. Jaspers şi M.
Heidegger, iar în Franţa prin M. Merleau-Ponty, G. Marcel, J.-
P. Sartre, respectiv A. Camus. De fapt, rădăcini mai timpurii se
regăsesc în umanismul renascentist (secolele XIV-XVI), ai cărui
25
Viorel ROBU
reprezentanţi de seamă sunt în Franţa G. Budé, iar în ţările

germane Erasm din Rotterdam.
În jurul anilor 1950, un grup de psihologi americani (A.
Maslow, R. May, E. Fromm, C. Rogers, S. Jourard, F. Massarik
ş.a.), numulţumiţi de scientismul psihologiei care neglija studiul
funcţiilor psihice ale omului concret, precum şi activitatea sa
personalizată, îşi îndreaptă atenţia către filosofia fenomenologică
(E. Husserl, M. Merleau-Ponty, E. Levinas ş.a.) şi cea
existenţialistă (M. Heidegger, G. Marcel, J.-P. Sartre, K.
Jaspers) în care descoperă resursele preţioase pentru
fundamentarea unei noi orientări în psihologie, orientare care
avea să devină mişcarea potenţialului uman sau psihologia umanistă
(după exprimarea unuia dintre iniţiatorii ei, A. H.. Maslow, ,,cea
de-a treia forţă în psihologie”).
Scopurile declarate ale psihologiei umaniste reies foarte
bine din următorul text (Maslow) care poate fi considerat chiar
ca o declaraţie de credinţă profesională pentru autorul lui: ,,Eu
cred că psihologia umanistă trebuie să se ocupe mai mult de
problemele importante ale poziţiei omului în lumea de azi şi
spun acest lucru deoarece toate problemele importante ale
omenirii – război şi pace, exploatare şi fraternitate, ură şi
dragoste, boală şi sănătate, înţelegere şi conflict, fericire şi
nefericire – conduc la o mai bună înţelegere a naturii umane şi
la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţa omului.” (apud
Zlate, 2000).
Umanismul s-a dorit o paradigmă explicativă pentru om
şi existenţa sa în lume, obiectivul declarat al umaniştilor fiind
descoperirea omului în unitatea şi totalitatea fiinţei sale,
dezvoltarea individului uman. Axându-şi intervenţia pe
persoana privită în istoricitatea sa (abordare prin excelenţă
idiografică), psihologia umanistă a căutat să identifice soluţia la
problemele umane tot mai acute în secolul trecut. Ea şi-a
propus să ofere răspunsuri la întrebări, precum: Cum poate
ajunge fiinţa umană la o viaţă armonioasă, plină de succese ?
26
Cum pot ajunge oamenii la relaţii interpersonale mai

satisfăcătoare? (Ch. Bühler). Ţinta psihologiei umaniste a
constituit-o descrierea şi explicarea potenţialităţilor native ale
omului, a procesului de creştere personală (engl. personal growth), de
maturizare şi/sau declin al personalităţii.
2.3.1. G. W. Allport şi teoria trăsăturilor

Potrivit modelului trăsăturilor, personalitatea este o
constelaţie de trăsături structurate în manieră particulară la
fiecare individ în parte. Trăsăturile corespund unei perspective
elementariste asupra personalităţii (Dafinoiu, 2002). Fiecare
trăsătură se raportează la o anumită componentă a
personalităţii, fiecare componentă fiind independentă de
celelalte şi caracterizând o anumită faţetă a personalităţii. H. J.
Eysenck mentionează că trăsătura este ceea ce se manifestă la
individ într-un mare număr de situaţii. Trăsătura este o tendinţă
de reacţie largă şi relativ permanentă. Putem vorbi de trăsături
ale cunoaşterii (gândire superficială), trăsături ale afectivităţii
(uşor emoţionabil, sentimente profunde, etc.), trăsături
temperamentale (lent, iute, alert, etc.), trăsături dinamice care se
referă la modul de acţiune şi de decizie, dar şi la motivaţii şi
interese. Trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază
însuşirile relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces
psihic. În plan comportamental, o trăsătură este indicată de
predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de
stimuli (Dafinoiu, 2002).
Abordarea personalităţii în termenii
acestui model ridică două probleme.
Prima este aceea dacă trăsăturile sunt
reale, veridice sau sunt simple constructe
teoretico-ipotetice. Referindu-se la carac-
terul real sau nereal al trăsăturilor, Allport
Gordon W. Allport subliniază că „am votat pentru concepţia
trăsăturilor veridice”, că „trăsăturile şi
27
Viorel ROBU
dispoziţiile nu pot fi inventate, ele trebuie descoperite.”

(Allport, 1991). Allport face distincţia între trăsăturile de
personalitate comune mai multor oameni şi trăsăturile
individuale, denumite dispoziţii personale (pentru studiul mai
detaliat al individului). „Trăsăturile sunt acele aspecte ale
personalităţii în raport cu care majoritatea oamenilor dintr-o
cultură dată pot fi comparaţi avantajos.” (Allport, 1991).
Dispoziţiile personale sunt trăsături de personalitate
individuale, în baza cărora putem interpreta constanta
comportamentului unei persoane în raport cu varietatea
situaţiilor în care se găseşte. A doua problemă pe care o ridică
modelul trăsăturilor se referă la numărul optim de trăsături prin
care se poate caracteriza adecvat personalitatea, precum şi
modul de organizare a acestora.
Allport a considerat că pentru identificarea trăsăturilor
importante ale personalităţii trebuie cercetate toate cuvintele pe
care oamenii le utilizează, în mod spontan, pentru a descrie
personalitatea cuiva. În 1936, Allport şi Odbert au identificat în
limba engleză 18.000 de termeni utilizaţi pentru a descrie
personalitatea (Dafinoiu, 2002). În funcţie de nivelul lor de
stabilitate, de puterea lor explicativă şi predictivă, în cazul
fiecărei persoane se pot identifica trei tipuri de trăsături
(dispoziţii personale):
 trăsături cardinale, situate spre vârful piramidei, cu rol
definitoriu pentru personalitatea omului;
 trăsături centrale care diferenţiază oamenii unii de alţii;
 trăsături secundare (de fond), în număr foarte mare, situate
la baza piramidei şi care sunt „mai puţin evidente, mai puţin
generalizate, mai puţin constante şi mai puţin active decât
dispoziţiile centrale.” (Alport, 1991).
Totodată, Allport avansează ideea că numărul
trăsăturilor esenţiale care caracterizează o persoană s-ar putea
situa în mod normal între cinci şi zece (Allport, 1991), aici
înscriindu-se dispoziţiile cardinale (una-două) şi cele centrale.
28
Trăsăturile cardinale şi cele centrale definesc profilul individual

al persoanei. R. B. Cattell (1943) reia această listă de trăsături şi
după condensări succesive, bazate pe sinonime, o reduce la 171
de itemi (apud Minulescu, 1996).
2.3.2. Contribuţia lui A. H. Maslow

Unul din aspectele esenţiale ale abordării umaniste
considera că ,,fiecare individ trebuie studiat ca un întreg
organizat, unic şi integrat.” (apud Hjelle şi Ziegler, 1976). Din
această perspectivă, psihologul american A. H. Maslow (unul
dintre reprezentanţii de seamă ai psihologiei umaniste) observa
că psihologii s-au oprit prea multă vreme asupra elementelor
disparate ale personalităţii umane, neglijând astfel aspectele cu
adevărat importante privitoare la fiinţa umană ca un întreg. În
acest sens, teoria lui Maslow s-a dovedit o încercare reuşită de
cunoaştere şi interpretare a fiinţei umane într-o manieră holistă,
integratoare. Teoria sa cu privire la personalitate a fost clădită
pe baza fundamentului motivaţional.
Maslow stabileşte în 1943 cinci categorii de trebuinţe
după care, în 1954, revine asupra clasificării adăugând încă
două categorii, întreaga structură fiind organizată în celebra
piramidă a trebuinţelor (Figura 2). Acestea includ (în ordinea
crescătoare a apariţiei în ontogeneza
personalităţii şi complexităţii): trebuinţe
fiziologice, trebuinţe legate de securitate,
trebuinţe legate de apartenenţa la un
grup şi de dragoste, trebuinţe legate de
aprecierea din partea celorlalţi şi de
stimă, trebuinţe legate de cunoaştere (a
şti, a înţelege, a explora), trebuinţe
estetice, trebuinţe legate de autorealizare
Abraham Maslow (valorificarea potenţialului propriu,
împlinirea Sinelui – engl. self-actualization).
29
Viorel ROBU
Figura 2. Piramida nevoilor umane (A. H. Maslow)
Umanistul american considera că multe aspecte legate

de comportamentul uman pot fi explicate prin tendinţa
individului de a căuta atingerea anumitor scopuri care fac ca viaţa
să îi ofere satisfacţii, dar şi să fie încărcată de sens şi
semnificaţie. Maslow percepe fiinţa umană ca fiind ,,un animal
care vrea” şi care atinge foarte rar o stare de completă satisfacţie
pe termen lung (Hjelle şi Ziegler, 1976). Astfel, pe măsură ce o
trebuinţă este satisfăcută, o alta are tendinţa de a-i lua locul.
Teoria gratificării trebuinţelor porneşte de la premisa că
trebuinţele umane sunt înnăscute şi organizate ascendent, într-
o ierarhie a priorităţilor şi potenţelor (la baza acestei structuri se află
însă ideea că trebuinţele de nivel inferior trebuie satisfăcute
măcar parţial pentru ca individul uman să devină conştient sau
motivat de o trebuinţă de nivel superior).
Apariţia meta-trebuinţelor sau a trebuinţelor de vârf se
bazează pe satisfacerea celor de ordin inferior (homeostatice),
dar în acelaşi timp, ele susţin depăşirea lor. O viziune filozofică
asupra vieţii ajută la echilibrul psihic şi contribuie la starea de
sănătate, la prelungirea vieţii. Plinătatea vieţii psihice nu poate
30
fi atinsă doar prin asigurarea nevoilor fiziologice; sunt necesare

condiţii sociale pentru emergenţa meta-trebuinţelor.
Năzuinţa omului spre autorealizare (împlinirea Sinelui)
reprezintă trebuinţa supremă, izvorul satisfacţiilor depline. În
concepţia lui Maslow, împlinirea acestei meta-trebuinţe (care
poate fi legată de meta-valori, de experienţele de vârf ale Sinelui)
preîntâmpină apariţia şi dezvoltarea bolilor somatice şi psihice.
Autorealizarea implică creaţia şi este specifică indivizilor sănătoţi
din punct de vedere fizic şi psihic, indivizilor excepţionali sub
aspectul dezvoltării potenţialului personal. După părerea lui
Maslow, aceştia sunt din păcate puţini, reprezintă o minoritate.
Cercetările efectuate de psihologul american asupra vieţii unor
mari personalităţi realizate în diverse domenii (Einstein,
Spinoza, Lincoln, Washington ş.a.) i-au confirmat integral
intuiţiile. Rezultatele acestor cercetări empirice l-au condus pe
autor către identificarea a 12 trăsături dominante ale
personalităţii, relevante pentru creativitatea indivizilor
(realizarea de Sine). Acestea se referă la (apud Brăzdău, 2000):
 percepţia superioară a realităţii (indivizii autorealizaţi sunt
capabili să perceapă lumea, oamenii din jur într-un mod clar şi
obiectiv, evitând proiecţiile); această idee o regăsim şi la G. W.
Allport;
 acceptarea propriei persoane, a altora şi a naturii, aşa cum sunt,
fără a se simţi vinovaţi de acest lucru;
 spontaneitate şi naturaleţe (comportament deschis, direct,
natural, fără măşti; astfel de indivizi nu-şi ascund sentimentele şi
nu pretind că sunt altceva decât ce sunt în realitate);
 centrare pe probleme (aceşti indivizi conştientizează că au o
misiune de îndeplinit în viaţă şi îşi dedică întreaga energie pentru
îndeplinirea ei; în felul acesta trăiesc satisfacţii mai mari atunci
când îşi ating scopurile, ajung mai uşor la satisfacerea meta-
trebuinţelor);
 orientarea către intimitate şi independenţă (propensiunea spre
solitudine, autonomie chiar dacă uneori astfel de indivizi pot fi
31
Viorel ROBU
văzuţi ca fiind reci, neprietenoşi);

 reacţii emoţionale intense şi bogate (astfel de indivizi pot trăi
intens chiar şi experienţele banale);
 orientarea către experienţe de vârf (mistice) (indivizii cu un nivel
ridicat de realizare personală pot trăi momente de extaz intens, în
care simt că deţin controlul absolut asupra propriilor resurse);
 identificarea cu umanismul (indivizii autorealizaţi manifestă
permanent dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi, chiar şi atunci când sunt
dezamăgiţi de comportamentele semenilor);
 îmbunătăţirea permanentă a relaţiilor interpersonale (astfel de
indivizi au prieteni puţini, dar relaţiile cu aceştia sunt mai
profundec şi mai intense decât cele dintre indivizii obişnuiţi; ei
atrag adesea admiratori, discipoli);
 caracter democratic (persoanele conştiente de propriul
potenţial şi autorealizate sunt tolerante, nu au prejudecăţi rasiale,
religioase sau sociale; sunt dornice să asculte pe oricine de la care
ar putea învăţa ceva, tratând persoanele mai puţin educate la fel ca
şi pe ceilalţi);
 spiritul creator (chiar dacă nu sunt artişti sau scriitori,
indivizii integraţi se manifestă creativ în domeniul profesional în
care activează sau în cadrul relaţiilor interpersonale);
 rezistenţa la enculturaţie (indivizii integraţi sunt independenţi,
autonomi, motiv pentru care se simt liberi să adere sau nu la un
mod de gândire sau la un stil de viaţă; ei nu se răzvrătesc contra
normelor sociale, chiar dacă le consideră inadecvate în unele
situaţii; astfel de indivizi sunt conduşi mai degrabă de propriul
Sine decât de normele culturale).
Aşa cum rezultă şi din descrierile de mai sus, indivizii
integraţi ar putea fi văzuţi ca nişte sfinţi în viaţă (Maslow), dar şi
ei prezintă contradicţii (stări de iritare, temeri, tensiuni psihice),
pe care, însă, reuşesc să le depăşească mult mai frecvent şi într-
un mod mai constructiv (de exemplu, exprimându-le deschis
nu refuzându-le şi ascunzându-le) decât indivizii care nu au
ajuns încă să se descopere pe ei înşişi.
32
Aşadar, pentru Maslow, trebuinţa de realizare a Sinelui este

cea mai înaltă formă a motivaţiei (exprimă o meta-trebuinţă)
care îndreaptă individul către ultimul stadiu al dezvoltării
personalităţii sale: împlinirea tuturor potenţialităţilor. Împlinirea
Sinelui (engl. self-actualization) este, în concepţia lui Maslow, ,,Un
proces continuu de actualizare a potenţialităţilor, capacităţilor şi
talentelor, de împlinire a misiunii (soartei, destinului sau
vocaţiei), o cunoaştere şi acceptare deplină a naturii intrinseci, o
tendinţă permanentă spre unitate, integrare sau sinergie.” (apud
Brăzdău, 2000).
2.3.3. Viziunea lui C. Rogers

Teoria personalităţii, elaborată de C. R. Rogers (1959), a
constituit una dintre primele provocări la adresa abordărilor
psihanalitice şi psihometrice ale personalităţii, influente în acea
epocă (cf. Hayes şi Orrell, 1997). Rogers
considera cele două viziuni asupra
personalităţii ca fiind foarte limitate, în ceea
ce priveşte ideile cu privire la potenţialul
uman. Astfel, pentru psihanalişti, o
personalitate sănătoasă este una care a reuşit să
reducă tensiunile dintre părţile sale
Carl Rogers
distincte, până la nivelul la care le poate
stăpâni, iar pentru psihometricieni, simpla absenţă a
simptomelor unei tulburări sugerează că individul este sănătos
mintal (Hayes şi Orrell, 1997).
Rogers considera că există o parte mai bună a
personalităţii umane, care se manifestă prin năzuinţa continuă
spre creştere şi dezvoltare, spre care oamenii tind în permanenţă.
Acest autor susţinea că fiinţele umane au o necesitate
fundamentală în a-şi dezvolta potenţialul cât mai mult posibil.
Pe baza unei experienţe clinice foarte bogate, psihiatrul
american deduce că problemele nevrotice sau psihotice ale unei
persoane se dezvoltă atunci când acest aspect al personalităţii
33
Viorel ROBU
este în mod consecvent reprimat. Rogers se referă la acest fapt,

utilizând termenul nevoie de autoactualizare, adică necesitatea de
realizare a propriului potenţial (apud Hayes şi Orrell, 1997).
Deoarece această necesitate este atât de importantă, Rogers
susţine că evaluăm toate experienţele noastre de viaţă, prin
prisma ei. Experienţele care ne încurajează dezvoltarea sunt
cele pe care le percepem ca pozitive sau utile, pe când pe cele
care ne inhibă sau ne suprimă autoactualizarea, le percepem ca
negative sau neplăcute.
O altă diferenţă între viziunea lui Rogers şi abordările
psihanalitică, respectiv psihometrică ale personalităţii este
legată de percepţia personalităţii ca o unitate coerentă şi nu
împărţită în secţiuni separate (Hayes şi Orrell, 1997). Rogers îşi
centrează teoria pe ideea de Sine, deoarece, în lucrul cu pacienţii
săi, a constatat că aceştia aveau idei foarte clare în privinţa
,,Eu-rilor lor interioare” şi că, deseori, erau tulburaţi de
comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor.
Ideea cu privire la valorificarea potenţialităţilor creatoare
lansată de Jung o regăsim şi la Rogers, potrivit căruia omul este
,,bun”de la natură şi dispune de suficiente resurse pentru a
deveni ceea ce poate deveni, pentru a se împlini (autorealiza).
Omul poate să ajungă ceea ce Sinele său poate fi. Rogers
descrie realizarea de sine ca pe o direcţie, nu ca pe o destinaţie,
sugerând prin aceasta că dezvoltarea unei persoane este un
proces continuu care implică schimbări permanente (Brăzdău,
2000). În acest sens, Rogers foloseşte termenul self-actualizing
(forma de prezent continuu indicând tocmai ideea de
permanenţă a procesului de împlinire a Sinelui).
Viziunea lui Rogers asupra aparatului psihic a constituit
o provocare la adresa psihanalizei. Pentru Rogers, conceptul de
Sine îşi lărgeşte sfera care devine congruentă cu cea a
personalităţii. Cunoaşterea este o experienţă subiectivă, însă cu
toate acestea omul este capabil de a transforma realitatea.
34
Rogers reia distincţia dintre Eul ideal (omul aşa cum ar

trebui să fie) şi Eul real (omul aşa cum este) făcută de Freud. El
accentuează asupra conceptului de Sine actual (real) care se
dezvoltă prin raportarea la reperul dezirabil oferit de Sinele ideal.
Cele două instanţe pot fi congruente (caz în care individul va fi
pe deplin satisfăcut de propriul Sine) sau incongruente (caz în
care individul va manifesta un anumit nivel de insatisfacţie în
raport cu propria persoană). La congruenţa dintre Sinele actual
şi cel ideal se poate ajunge prin procesul de împlinire (sau
autorealizare), de care am amintit şi mai sus. Prin acest proces,
fiinţa umană poate deveni ceea ce Rogers numea ,,persoana cu
funcţionare completă.”.
În viziunea lui Rogers, condiţiile favorabile autorealizării
sunt: respectul de sine, încrederea în propriile forţe,
consideraţia necondiţionată şi simpatia faţă de sine şi ceilalţi,
empatia (capacitatea de a înţelege şi a rezona cu universul
semenilor), compatibilitatea în relaţiile interpersonale.
Realizarea Sinelui presupune deschiderea fiinţei umane spre experienţe
variate, implicarea în şi participarea deplină la propria viaţă.
Corolarul acestor atitudini va fi creaţia liberă, adică împlinirea
Sinelui.
Rogers atribuie următoarele trăsături unei persoane
dezvoltată plenar, împlinită sub aspectul Sinelui (apud Brăzdău,
2000):
 conştientizarea tuturor experienţelor personale (persoanele cu
funcţionare totală sunt capabile să redea experienţele exact aşa
cum le-au trăit, fără a le nega sau distorsiona; nu intervin
mecanisme de apărare, deoarece astfel de persoane acceptă atât
experienţele pozitive, cât şi pe cele negative);
 capacitatea de a trăi deplin şi intens fiecare moment (astfel de
persoane consideră că orice moment sau eveniment din propria
lor viaţă este nou şi poate aduce cu sine o experienţă unică; de
aceea, ele trăiesc fiecare moment într-un mod activ, total,
conducându-se după dictonul Carpe diem);
35
Viorel ROBU
 încrederea în propriile resurse (propriile reacţii, emoţii şi intuiţii

sunt principalele elemente pe care persoanele cu funcţionare
totală se bazează în luarea deciziilor; totuşi, ele nu ignoră
evaluările celorlalţi sau normele sociale, dar acestea sunt plasate pe
un loc secund, iar deciziile le aparţin, asumându-şi
responsabilitatea pentru ele);
 manifestări libere, democratice (persoanele sănătoase, integrate
se simt libere să acţioneze în orice mod doresc; ele
experimentează adesea un sentiment de putere personală privitor
la propria existenţă; astfel de persoane conştientizează că deţin
controlul asupra propriului viitor, pe care şi-l croiesc în urma
propriilor decizii);
 creativitatea accentuată (persoanele cu
funcţionare totală îşi trăiesc viaţa într-un mod
constructiv şi se adaptează uşor la schimbări,
într-un mod creativ. Rogers leagă creativitatea
accentuată de spontaneitatea care le este
caracteristică persoanelor integrate, care se Henry Murray
percep împlinite).
Observăm că viziunea lui Rogers cu privire la
caracteristicile personalităţii mature, ale Sinelui împlinit este
foarte apropiată de cea exprimată de A. Maslow, care vorbeşte
despre caracteristici, precum: acceptarea propriei persoane,
reacţii emoţionale intense şi bogate, caracter democratic, spirit
creator ş.a.
2.3.4. Concepţia lui H. A. Murray

H. Murray este unul din autorii care a dat conceptului
de personalitate mai multe definiţii, dificil de înţeles dacă este
tratat separat de celelalte concepte teoretice. Una din definiţiile
des invocată de Murray afirmă că „…personalitatea poate fi
definită din punct de vedere biologic ca un organ sau o
instituţie supraordonată corpului. Astfel, ea este localizată în
creier. Dacă nu există creier, nu există nici personalitate” (citat
36
în Hjelle şi Ziegler, 1976, p. 97). Multiplele modalităţi de

definire a personalităţii accentuează, de fapt, acelaşi lucru:
personalitatea reprezintă o entitate ipotetică şi nu una cu o
existenţă reală. Deşi nu este identică cu creierul, personalitatea
constituie totuşi o structură ipotetică a minţii. Pentru a
evidenţia legătura dintre creier şi personalitate, autorul propune
conceptul de dominanţă, şi ca urmare, activităţile fiziologice şi
neuronale ale creierului, care susţin funcţionarea personalităţii
sunt denumite procese dominante. În schema teoretică a lui
Murray, toate variabilele personalităţii se reduc la procesele
dominante. Mai mult, deşi unele dintre aceste variabile pot fi
măsurate la nivel psihologic (prin inventarele şi chestionarele
de personalitate), ele nu pot fi pe deplin cuantificate ,fără a face
referire la creier.
Deşi lucrările lui Murray abundă în concepte teoretice
originale şi clasificări amănunţite ale acestora, cea mai mare
atenţie se concentrează asupra a trei concepte care au menirea
să reflecte singularitatea viziunii autorului asupra naturii umane,
şi anume, nevoie, presiune şi tema.
Nevoia. În sistemul lui Murray aceasta ocupă locul
central şi este definită drept un construct care acţionează ca o
forţă în regiunea creierului, o forţă stimulată intern sau extern
şi care organizează celelalte procese psihice (Hjelle şi Ziegler,
1976). Desfăşurând o serie de cercetări în cadrul Clinicii de
Psihologie de la Harvard, Murray a propus un număr de
doisprezece nevoi „viscerogene” (fiziologice) şi un număr de
douăzeci şi opt de nevoi „psihogene” (Tabelul 1). Problema
diferenţelor personale este rezolvată de teoretician prin
menţionarea faptului că există persoane care nu au trăit
niciodată toate nevoile la acelaşi nivel. Astfel, unii indivizi pot fi
atraşi de un anumit set de nevoi, faţă de celelalte manifestând
un interes diminuat. Alţii le pot experimenta pe toate în cursul
vieţii.
37
Viorel ROBU
Tabelul 1. Cele mai importante nevoi psihogene după Murray

(adaptare după Hjelle şi Ziegler, 1976, p. 100)
Nevoi Comportamente derivate
De a controla mediul înconjurător. De a influenţa şi
1. nDominanţă
direcţiona comportamentul altora prin sugerări,
persuasiune sau comandă. De a-i convinge pe ceilalţi
de corectitudinea propriei opinii.
De a suporta pasiv acţiunea forţelor externe, de a
2. nSupunere
accepta blamări, injurii, critici, de a căuta şi de a se
complace în durere, pedeapsă, boală şi chiar necaz.
De a fi liber, nonconformist, de a nu se supune
3. nAutonomie
tratamentelor autoritare.
De a se răzbuna pentru insultele sau ofensele primite,
4. nAgresivitate
de a răspunde la forţă prin forţă.
5. nDeferenţă De a admira şi susţine un superior, de a preţui, elogia
şi onora, de a ceda influenţelor unui superior.
De a realiza ceva dificil. De a conduce, manipula,
6. nRealizare
organiza obiecte, oameni sau idei cât mai rapid şi
independent cu putinţă. De a depăşi obstacole şi a
atinge standarde ridicate. De a se depăşi pe sine. De a
intra în competiţie cu alţii şi de a-i întrece.
7. nSexualitate De a cultiva relaţiile erotice, de a avea contact sexual.
8. nSenzorialitate De a căuta plăcerile senzuale.

De a face impresie. De a fi văzut şi auzit. De a
9. nConsideraţie
impresiona, fascina, amuza şi şoca pe ceilalţi. De a
atrage atenţia prin gestică, manierism sau discurs
emfatic. De a monopoliza conversaţia.
De a căuta relaxare prin intermediul jocului/jocurilor,
10. nLudică
al glumelor, veseliei, distracţiei.
11. nAfiliere De apropiere şi cooperare cu ceilalţi, de a fi pe placul
altora, de a câştiga afecţiunea celor din jur.
12. nRespingere De a se descotorosi de un obiect, animal, persoană
antipatică.
De a oferi simpatie şi de a satisface nevoile
13. nBunăvoinţă
persoanelor neajutorate. De a oferi ajutor persoanelor
aflate în pericol. De a hrăni, sprijini, consola, proteja
şi vindeca.
38
De a-i fi satisfăcute nevoile prin sprijinul simpatetic al

14. nDependenţă
celorlalţi. De a fi spijinit, susţinut, protejat, sfătuit,
îndrumat şi tolerat. De a fi apropiat de un protector
devotat. De a avea întotdeauna în preajmă o persoană
care să îl susţină.
De a evita situaţiile umilitoare, stânjenitoare. De a se
15. nEschivare
sustrage din exercitarea unei activităţi din teama de
eşec. De a se asocia cu persoane inferioare. De a
muşamaliza distorsiunile.
De a înlătura o umilire prin stoparea acţiunii sau de a
16. nContracarare
şterge o dezonoare prin acţiune.
17. nApărare De a ascunde sau de a căuta justificări pentru greşelile
comise sau pentru eşecurile şi umilirile suferite.
De a aşeza lucrurile în ordine. De a organiza,
19. nOrdine
echilibra, curăţa, aranja, clarifica, preciza.
De a evita sau scăpa de situaţie primejdioasă. De a
16. nEvitare
evita durerea, boala, injuriile.
20. nÎnţelegere De a cunoaşte, întreba, specula, analiza.
Un alt aspect problematic referitor la studiul nevoilor

constă în modalitatea prin care putem identifica care anume
dintre acestea devine la un moment dat operaţională în cadrul
comportamentului. În acest sens, Murray a propus cinci criterii
prin care pot fi recunoscute nevoile. Primul îl reprezintă
rezultatul final (consecinţa) al modului de comportament
implicat. Al doilea criteriu se referă la modelul comportamental
implicat în obţinerea rezultatelor finale. Criteriul următor este
dat de percepţia selectivă, precum şi de răspunsul la o serie de
stimuli. Al patrulea criteriu reflectă expresia emoţională
caracteristică. În fine, ultimul criteriu propus de Murray constă în
gradul de satisfacţie asociat cu obţinerea anumitor rezultate sau de
insatisfacţie în cazul nereuşitei.
Presiunea. Tabelul 2 ilustrează cele mai frecvente
presiuni în accepţiunea lui Murray.
39
Viorel ROBU
Tabelul 2. Cele mai frecvente forme de presiune după Murray

(Hjelle şi Ziegler, 1976, p. 103)
Presiuni Definiţii şi comportamente specifice

1. pAfiliere A avea companioni prietenoşi
A fi însoţit de persoane care critică sau
2. pAgresiune
insultă
A i se refuza statutul de membru într-
3. pRespingere
un club / organizaţie
4. pContraatac A fi atacat verbal sau fizic
A avea în preajmă persoane sau
5. pDominanţă
obstacole care constrâng
6. pLipsă A trăi în sărăcie
A concura pentru obţinerea de premii
7. pRecunoaştere
sau titluri
Presiunea reprezintă forţa elementelor din mediul

înconjurător de a influenţa bunăstarea individului într-un fel
sau altul (Hjelle şi Ziegler, 1976). Presiunea poate facilita sau
bloca individul uman în satisfacerea propriilor nevoi. De altfel,
Murray face o distincţie între presiuni alpha şi presiuni beta.
Presiunile alpha reprezintă persoane, obiecte sau evenimente
întocmai cum acestea există în realitate; pe de altă parte,
presiunile de tip beta reprezintă mediul aşa cum este el
perceput şi trăit de individ. Din acest motiv, presiunile beta
exercită cea mai mare influenţă asupra comportamentului.
Potrivit teoriei lui Murray, individul este o forţă aflată
în permanentă mişcare. Nevoile interacţionează în mod
constant cu presiunile în modelarea comportamentului; din
acest motiv, acţiunile oamenilor nu pot fi pe deplin înţelese
dacă ne limităm doar la nevoile generatoare, după cum nu
putem explica comportamentul uman doar prin prisma acţiunii
mediului singur. Astfel, trebuie să ţinem seama atât de nevoi cât
şi de presiuni şi, mai cu seamă, de interacţiunea dintre acestea
atunci când încercăm să înţelegem un individ.
40
Tema. Aceasta reflectă un concept teoretic în sistemul

lui Murray menit a face legătura între nevoi şi presiuni. Ea se
referă în principal la modul în care interacţiunea dintre acestea
conduc la un comportament specific într-o sitaţie dată. Putem
vorbi de exemplu de o temă în serie –o îmbinare unică a unor
teme simple ce influenţează comportamentul unei persoane,
adică maniera particulară în care interacţionăm cu elementele
variate şi complexe ale mediului înconjurător. Deşi produs al
interacţiunii mai multor factori, cheia unicităţii individuale o
reprezintă tema-unitate. Aceasta face referire la modelele
individuale, elementare ale fiecărei persoane de a percepe
relaţia nevoi-presiuni. În accepţiunea lui Murray, tema-unitate
este văzută ca un sistem reactiv, o forţă preponderent
inconştientă cu rădăcini în experienţele trăite în primii ani de
viaţă. Autorul consideră că – prin studiu susţinut - este posibilă
identificarea temei-unitate a unei persoane; acest fapt ne poate
ajuta să surprindem semnificaţia diferitelor comportamente ale
acesteia care, altminteri, ne-ar fi părut neinteligibile şi lipsite de
coerenţă. Sintetizând, putem afirma că tema-unitate constituie
nucleul psihologic al individului. Ea conferă personalităţii umane
continuitate de-a lungul timpului. Ca atare, conceptul de temă-
unitate este cel care se aproprie cel mai mult de definirea
personalităţii umane în sistemul lui Murray.
Personalitatea umană nu poate fi pe deplin înţeleasă
dacă nu ţinem seama şi de dimensiunea temporală. Ceea ce
reprezintă o persoana în prezent reflectă, în mod direct, întrega
sa istorie personală. Nu este suficient să descriem ce nevoi şi ce
presiuni au interacţionat la un moment dat în existenţa sa. Mai
important este să privim individul ca o entitate aflată într-o
continuă dezvoltare/evoluţie. De asemenea, trebuie să
înţelegem din ce punct porneşte şi încotro se îndreaptă acel
individ în devenirea sa ca persoană. De aceea, în încercarea de a
descrie modul în care se formează personalitatea, Murray
propune patru seturi de elemente determinante (determinantele
41
Viorel ROBU
constituţionale, apartenenţa la grup, determeninantele legate de

rol, precum şi cele situaţionale):
 Determinantele constituţionale. În această categorie intră
factori precum vârsta, sexul, tipologia corporală, pigmentarea
pielii, forţa fizică, eventualele dizabilităţi sau adaptarea fiziologică
la cerinţele culturale. Aceste forţe constituţionale nu acţionează
însă în gol; ele deţin o importanţă diferită funcţie de mediul social
de viaţă al fiecărei persoane.
 Determinantele apartenenţei la grup. În sistemul lui Murray, un
alt factor ce contribuie semnificativ la modelarea personalităţii
este constituit din grupul de apartenenţă (sau către care aspiră) al
individului. Între aceste grupări se numără cele familiale, etnice,
religioase, politice, rasiale, regionale, profesionale sau
socioeconomice. Apartenenţa la unul sau mai multe din aceste
grupuri afectează dezvoltarea personalităţii în primul rând
deoarece aceasta (aparteneţa) atrage după sine un anumit mediu
social, precum şi un sistem particular de valori. Ca atare, unele
nevoi se vor dezvolta şi se vor manifesta diferit, funcţie de aceste
variabile externe.
 Determinantele legate de rol. Deşi aceste determinate sunt
văzute de Murray ca reprezentând o subclasă aparte a
determinantelor aparteneţei la grup, ele sunt tratate separat
deoarece sunt foarte importante în diferenţierea indivizilor din
cadrul unui grup. Cultura prescrie modul în care rolurile necesare
vieţii de grup ar trebui jucate; astfel, formarea personalităţii este
strâns legată atât de rolurile predefinite (sexul), cât şi de cele pe
care le aleg (ocupaţia).
 Determinantele situaţionale. Această categorie de
determinante este compusă din experienţa cotidiană a individului,
experienţă care, de cele mai multe ori este nepredictibilă şi
capricioasă. Pot intra aici evenimente care s-au petrecut de foarte
multe ori, precum şi evenimente care s-au derulat doar o singură
dată – de exemplu contacte interpersonale de scurtă/lungă durată,
constelaţia familială (primul născut într-o familie cu mai mulţi
42
copii), relaţiile de prietenie cu anumite persoane, divorţul

părinţilor etc.
Pe scurt, am putea desprinde din teoria lui Murray
privind personalitatea umană următoarele aspecte (Hjelle şi
Ziegler, 1976):
 Murray descrie personalitatea ca un agent ipotetic
integrator în cadrul individului cu rolul de a organiza şi stabiliza
comportamentul acestuia în timp. În acest sistem, toate
evenimentele psihologice depind din punct de vedere funcţional
de procesele creierului; dacă nu ar exista creierul, nu am putea
vorbi de personalitate.
 Conceptul central în teoria lui Murray este nevoia – o forţă
din regiunea creierului care organizează comportamentul şi
procesele psihice. Pentru determinarea comportamentului,
nevoile interacţionează în mod constant cu forţe ce ţin de mediu
(presiunile). Combinaţiile diferite de nevoi-presiuni care
caracterizează comportamentul unui individ sunt denumite teme.
Unicitatea fiecărei persoane rezidă într-un model (pattern)
ancestral al relaţiei nevoie – presiune – temă-unitate.
 Murray susţine că personalitatea este adânc ancorată în
dimensiunea temporală, iar dezvoltarea sa este puternic
influenţată de patru categorii de determinante: constituţionale, de
rol, situaţionale şi apartenenţa la grup.
 Teoria nevoilor – o îmbinare de elemente umaniste şi
psihanaliste – se bazează pe: (a) o orientare puternică faţă de
determinism, raţionalitate şi homeostazie; (b) o orientare
moderată faţă de holism, subiectivism şi proactivitate; şi (c) o
poziţie centrală faţă de dimensiunile constituţionalism-
environmentalism şi cognoscibilitate-noncognoscibilitate.
2.4. Perspectiva psihometrică asupra personalităţii
Faţă de perspectiva idiografică (clinică) a personalităţii,

cea nomotetică (psihometrică) se preocupă de tot ceea ce
43
Viorel ROBU
presupune studierea grupurilor de indivizi, cu scopul de a descoperi

legile generale ale conduitei. Unii autori împart aceste legi în trei
categorii (apud Malim, Birch şi Wadeley, 1999): a) clasificarea
indivizilor în diferite grupuri, pentru a se putea face predicţii
asupra pattern-urilor specifice ale conduitelor ulterioare; b)
formularea de principii comportamentale, aplicabile tuturor
indivizilor; c) stabilirea dimensiunilor în raport cu care indivizii
pot fi grupaţi şi comparaţi. Principalul punct tare al perspectivei
psihometrice ţine de posibilitatea generalizării descoperirilor
efectuate pe eşantioane extinse din populaţia generală, fapt
datorat cu precădere accentului deosebit care este pus pe
exactitatea măsurări, pe investigaţii controlate şi pe posibilitatea
de replicare.
Doi dintre cei mai cunoscuţi
promotori ai perspectivei nomotetice
legată de descrierea şi măsurarea
personalităţii au fost R. B. Cattell şi H. J.
Eysenck. Ambii au încercat să deceleze
trăsăturile majore ale personalităţii, cu
evidenţierea similitudinilor dintre indivizi.
Cei doi psihologi au analizat felul în care
personalităţile oamenilor pot fi încadrate în Hans Eysenck
anumite tipuri, făcând posibilă comparaţia.
2.4.1. Modelul lui H. J. Eysenck

În decursul anilor 1940-1950, o serie de psihologi au
început să-şi concentreze atenţia asupra modului în care
oamenii pot fi grupaţi şi comparaţi între ei. În cadrul acestei noi
abordări, psihologi renumiţi au avut o contribuţie deosebită la
elaborarea unora dintre cele mai cunoscute teste de
personalitate utilizate astăzi pentru măsurarea unor
caracteristici psihologice cum sunt inteligenţa, creativitatea sau
trăsăturile de personalitate (Hayes şi Orrell, 1997).
44
Hans J. Eysenck, unul dintre pilonii acestei noi

orientări, a fost influenţat puternic de tradiţia behavioristă
atunci când a construit, explicat şi descris binecunoscutul
model al personalităţii în doi factori: extraversiunea şi, respectiv,
stabilitatea emoţională (nevrotismul). Behavioriştii susţineau că
singura modalitate de înţelegere a oamenilor dintr-o
perspectivă autentic ştiinţifică consta în analiza dovezilor
obiective obţinute în special pe calea observaţiei, dar din raţiuni
economice, Eysenck a recurs la prelevarea de eşantioane din
diferite aspecte ale comportamentului unei persoane, punându-
i acesteia întrebări despre felul în care se comportă în mod
normal.
În vederea identificării diferitelor aspecte definitorii
pentru personalitatea umană, Eysenck a utilizat tehnica analizei
factoriale. Pornind de la o serie de investigaţii clinice, autorul a
tras concluzia că par să existe două dimensiuni esenţiale ale
personalităţii care stau la baza diferitelor tipuri umane. Mai
târziu, Eysenck avea să adauge o a treia dimensiune – psihotismul
pe care îl considera independent de ceilalţi doi factori descrişi
anterior. Fiecare dintre factorii principali este compus din
câţiva factori secundari. De exemplu, pentru extraversiune,
factorii secundari identificaţi şi descrişi de Eysenck sunt:
dinamismul, sociabilitatea, tendinţa spre asumarea riscurilor,
impulsivitatea, expresivitatea, chibzuinţa, responsabilitatea.
Pentru nevrotism (stabilitate emoţională), avem: respectul de
sine, bucuria, teama, obsesivitatea, autonomia, ipohondria,
vinovăţia etc.
Psihotismul este cea mai complexă dimensiune, definită
de interrelaţiile dintre trăsăturile de agresivitate, egocentrism,
comportament antisocial şi lipsa de empatie. Un individ care ar
prezenta la extremă această caracteristică, ar manifesta tendinţa
de a produce tulburări sociale, de a fi solitar, de a arăta cruzime,
de a fi ostil sau de a prefera lucruri ciudate. La un pol apar
45
Viorel ROBU
persoane care nu au nici o consideraţie faţă de regulile sociale,

pe când la celălalt – persoanele înalt socializate.
Inventarele de personalitate construite şi perfecţionate
de Eysenck (EPI şi EPQ) fac parte dintre testele de
personalitate cu cea mai largă utilizare. Fiind dezvoltat prin
adăugarea la scalele EPI a dimensiunei psihotism (descoperită
mai târziu de autor), EPQ evidenţiază trei dimensiuni (factori)
ai personalităţii: extraversiunea (E), nevrotismul (N) si
psihotismul (P). Inventarul reprezintă o perfecţionare a
instrumentelor anterior elaborate. Este vorba despre
Chestionarul medical Maudsley, Inventarul de personalitate Maudsley
(MPI) şi Inventarul EPI.
2.4.2. Modelul propus de R. B. Cattell

R. B. Cattell şi-a elaborat teoria într-o manieră similară
celei a lui Eysenck, utilizând analiza factorială pentru a grupa
informaţiile pe care le-a obţinut despre indivizi. El consideră că
factorii de personalitate ar putea fi
împărţiţi în două tipuri: factori externi şi
factori interni (Hayes şi Orrell, 1997).
Factorii externi formează personalitatea
aparentă - acele trăsături de personalitate
pe care le observă ceilalţi la cineva
anume. Dar sub acestea există un set de
trăsături interioare care formează baza
personalităţii. Deşi factorii externi reflectă Raymond Cattell
factorii interni subiacenţi, aceştia pot
varia de la o persoană la alta. Cattell a considerat că există
şaisprezece factori interni esenţiali, pe care îi posedă fiecare om
într-o măsură mai mare sau mai mică.
Factorii au fost identificaţi prin analiza factorială a trei
tipuri diferite de date, pe care el le-a numit: date-L (engl. life-
record), care însumează observaţii asupra comportamentului,
date-Q (engl. questionnaire-data) referitoare la obiceiurile şi
46
sentimentele personale şi date-T (engl. testing-data), adică

rezultatele subiecţilor la teste obiective de tipul celor de
inteligenţă). Cattell a utilizat cei şaisprezece factori esenţiali de
personalitate pentru a construi un profil al personalităţii
oricărui om. El a elaborat în acest scop renumitul test de
personalitate cunoscut sub denumirea de 16PF Questionnaire
care este utilizat pe scară largă în multe domenii ale psihologiei
aplicate.
Totuşi, mulţi psihologi au criticat ideile lui Cattell, pe
motiv că datele pe care le-a utilizat atât în formularea teoriei
sale, cât şi în redactarea testelor de personalitate, erau destul de
superficiale (apud Hayes şi Orrell, 1997). Aceşti psihologi
considerau că s-a exagerat în pledoaria pentru teoria lui Cattell,
care a propus un model prea simplist. O altă critică la adresa
abordării lui Cattell constă în aceea că factorii de personalitate
propuşi de el se înscriu în categorii prea rigide pentru a fi
operante. Unii dintre factori pot fi cu totul lipsiţi de relevanţă
pentru a înţelege anumite persoane, în timp ce alte tipuri de
atribute sau caracteristici ar putea fi mai utile în aceste cazuri,
încercând clasificarea tuturor în aceeaşi manieră, putem deveni
orbi la diferenţele dintre oameni.
2.4.3. Modelul Big Five

Actualmente, cel mai vechi, dar şi cel mai utilizat
standard pentru teoriile personalităţii este modelul Big Five (engl.
Five-Factor Model/FFM). Acesta este un produs al abordării
lexicale a personalităţii.
În istoria cercetărilor privind structura personalităţii
umane, s-a impus de-a lungul anilor una dintre ipotezele lansate
încă din 1946 de R. B. Cattell, şi-anume ipoteza conform căreia
diferenţele deosebit de importante şi semnificative pentru
caracterizarea relaţiilor interumane tind să fie exprimate sau
reprezentate - în orice cultură - prin termeni lingvistici
(adjective, substantive, verbe etc.) care au o anumită
47
Viorel ROBU
semnificaţie pentru descrierea şi înţelegerea comportamentelor

umane (cf. Minulescu, 1996). În consecinţă, trăsăturile relevante
la care fac referinţă aceşti termeni lingvistici vor purta atât
amprenta relaţiilor interumane universale (deci, ceea ce este
independent de elementul cultural sau, cu alte cuvinte, ceea ce
este comun mai multor culturi în legătură cu relaţiile
interumane), cât şi pe cea a mentalului caracteristic unei
civilizaţii, culturi sau subculturi particulare care se exprimă în
sensurile şi semnificaţiile diferitelor cuvinte aşa cum sunt
acestea utilizate în viaţa cotidiană.
Pornind de la aceste presupuneri, o modalitate de a
descrie domeniul trăsăturilor personalităţii a constituit-o
realizarea unui dicţionar redus care conţinea toţi termenii
relevanţi referitori la personalitate şi utilizaţi într-un anumit
areal cultural. Primul care a făcut acest lucru a fost sir Francis
Galton, deşi mai importantă decât lista sa este cea alcătuită de
G. W. Allport şi H. S. Odbert (cf. Minulescu, 1996). Unii autori
afirmă că realizarea celor doi stă la originea dezvoltării
modelului celor cinci factori ai personalităţii, deşi alţii mai
indică printre precursori şi pe L. L. Thurstone, R. B. Cattell şi
D. Fiske – aceştia din urmă având rolul unor exploratori care
nu au reuşit să-şi continue cercetările până la descoperirea unui
model plauzibil (cf. Minulescu, 1996). Însă, adevăraţii
descoperitori ai modelului Big Five sunt consideraţi E. C.
Tupes şi R. E. Christal care au analizat mai multe lucrări
dedicate scalelor bipolare construite de Cattell şi au identificat
cinci factori de personalitate. În următorii ani, numeroase studii
efectuate asupra unor chestionare de evaluare sau de
autoevaluare şi asupra unor liste de adjective sau verbe
descriptive realizate pe eşantioane de subiecţi de sexe, vârste şi
naţionalităţi diferite şi prin metode diferite de analiză
cantitativă şi calitativă au evidenţiat câte cinci factori - în
majoritatea cazurilor, asemănători între ei. Aceştia au fost
denumiţi de L. R. Goldberg prin termenul Big Five (,,marele
48
cinci”), pentru că fiecare acoperea un domeniu foarte larg din

personalitatea individului şi cuprindea un număr foarte mare de
caracteristici de personalitate distincte între ele şi specifice
fiecărui factor (cf. Minulescu, 1996).
Deşi denumirile atribuite factorilor difereau de la un
autor la altul, consensul în ceea ce priveşte conţinutul
psihologic al acestora era destul de mare. Prezentăm în
continuare semnificaţia factorilor, precum şi denumirile sub
care sunt cunoscuţi (apud Minulescu, 1996):
 extraversia, sociabilitatea şi ambiţia, atracţia
interpersonală, afirmarea, puterea, izbucnirea (engl. surgency) - arată
capacitatea de orientare a unui individ către exterior, modul de
implicare în acţiune a acestuia, precum şi sociabilitatea;
 agreabilitatea, adaptabilitatea socială, plăcerea, nivelul
socializării, amabilitatea, dragostea - se referă la calităţile
emoţionale ale unei persoane şi la comportamentele ei prosociale;
 conştiinciozitatea, conformitatea, dependenţa,
responsabilitatea, prudenţa, autocontrolul, interesul pentru
muncă, puterea realizării - vizează modul concret, caracteristic al
unei persoane de a trata sarcinile, activităţile, problemele pe care le
are; această dimensiune cuprinde trăsături cum ar fi ordinea,
(auto)disciplina, responsabilitatea socială;
 stabilitatea emoţională, controlul emoţional,
emoţionalitatea, neuroticismul, adaptarea, anxietatea, afectul -
arată caracteristicile emoţionale ale unei persoane (calm, mulţumit,
emotiv etc.) şi diferite dificultăţi emoţionale (anxietate, depresie,
iritabilitate);
 cultura, intelectul, curiozitatea intelectuală, inteligenţa,
subtilitatea, deschiderea, independenţa, grija/atenţia - se referă la
funcţiile intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la noi
experienţe).
Deosebirile existente între conţinuturile factorilor şi, în
consecinţă, între denumirile atribuite acestora de diverşi autori
provin din faptul că elementele introduse în analizele factoriale
49
Viorel ROBU
întreprinse (cuvinte - adjective, substantive, verbe - care

exprimau anumite trăsături sau anumite scale) nu erau
indicatori ,,puri” ai factorilor (Albu, 1998).
În modelul personalităţii pe care l-
au propus, R. R. McCrae şi P. T. Costa
prezintă cei cinci factori din modelul Big
Five în calitate de dispoziţii psihice
fundamentale care au baze biologice, nu
sunt direct observabile şi oferă explicaţii
pentru o categorie de fapte psihice
R.R. McCrae
numite adaptări psihice (cf. Minulescu, 1996;
Figura 3). Acestea din urmă sunt
dobândite şi includ obiceiuri, atitudini,
deprinderi, valori şi motive. La rândul lor,
adaptările caracteristice furnizează
explicaţii pentru comportamentele observabile
(gânduri, sentimente, acţiuni, adică ceea ce
evaluăm de obicei la persoanele din jur).
P. T. Costa Unele cercetări au arătat că fiecare dintre
cei cinci factori este legat de bunăstarea
psihică şi de adaptarea din adolescenţă (Minulescu, 1996).
Figura 3: Modelul explicativ al persoanei în diagnoza trăsăturilor

(apud Minulescu, 1996)
50
Un model de evaluare a personalităţii acceptat în ultimii

ani de majoritatea personologilor constă dintr-o structură
ierarhică: în vârf se găsesc cei cinci factori din modelul Big Five
(numiţi, uneori, superfactori), iar la un nivel inferior sunt plasate
diverse faţete (trăsături) măsurate prin instrumente referitoare la
aspecte mai ,,înguste” ale personalităţii (Costa şi McCrae,
1992).
În cadrul modelului lui Costa şi McCrae, personalitatea
este vizualizată ca una dintre subdiviziunile fundamentale,
alături de abilităţile cognitive şi fizice sau de alte aspecte care
intră în alcătuirea personalităţii ca „material” brut (Minulescu,
1996). Din perspectiva autorilor, psihodiagnoza nu abordează
nemijlocit aceste tendinţe bazale dacă ele nu sunt direct
observabile, funcţionând de regulă ca şi constructe ipotetice.
Mai mult, atenţia psihologilor nu ar trebui să se focalizeze atât
pe analiza de fineţe a proceselor de transformare petrecute pe
parcursul dezvoltării individului, ci mai degrabă pe adaptările
specifice, adică pe felul în care au fost modelate tendinţele de
bază sub influenţe interne şi externe. Costa şi McCrae (apud
Minulescu, 1996) afirmă că majoritatea psihologilor greşesc
făcând confuzie între comportamente şi trăsăturile propriu-
zise, fapt ce generează o altă confuzie: corespondarea greşită a
trăsăturilor cu motivele. Psihologul, arată cei doi autori, nu
poate opera schimbări în trăsăturile bazale ale individului, dar
poate ajunge la cunoaşterea şi explicarea corectă a acestora,
precum şi a modului în care ele intervin în problemele
existenţiale, ajutând persoana în cauză să reducă la minim
dificultăţile şi incongruenţele.
Autorii oferă un model-cadru, în care explicaţiile
trebuie căutate la diferite nivele, cu ajutorul aşa-numitelor
procese de intermediere. Urmărind modelul, se poate constata
că (Minulescu, 1996):
 trăsăturile bazale (nevrotism, extraversie, deschidere,
agreabilitate şi conştinciozitate) apar ca dispoziţii psihice
51
Viorel ROBU
fundamentale, care nu trebuie considerate constructe biologice;

ele sunt constructe psihice, deservite de structuri biologice (având
baze biologice);
 între tendinţele bazale (din care fac parte trăsăturile de
personalitate) şi biografia obiectivă a persoanei (care cuprinde
cursul real al comportamentelor şi trăirilor individului) nu există
nici o legătură directă;
 trăsăturile pot fi cel mai bine înţelese dacă sunt privite ca
explicaţii pentru o categorie intermediară de fapte psihice,
denumite adaptări caracteristice; la rândul lor, acestea oferă
explicaţii pentru comportamentele observabile;
 personalitatea este supusă unor influenţe endogene,
denumite tendinţe bazale (concepte ipotetice care nu pot fi
observate direct, dar pot fi deduse) şi unor influenţe exogene
(cadrul socio-cultural în care se formează individul uman,
evenimentele de viaţă cu întăriri pozitive/negative primite de
acesta de-a lungul vieţii, adică „situaţia sa existenţială”);
 comportamentul observabil reprezintă o secţiune
temporală a biografiei obiective, el incluzând gânduri, sentimente,
acţiuni, adică ceea ce evaluează cei din jur.
 punctul central al modelului îl constituie adaptările
caracteristice; conţinutul acestora este dat atât de personalitate, cât
şi de cultură, adaptările fiind în sine caracteristici dobândite şi
reprezentând expresia fenotipică a trăsăturilor; aşadar, adaptările
caracteristice sunt acele obiceiuri, atitudini, deprinderi, valori,
motive, roluri, relaţii, care definesc „identitatea contextualizată”,
persoana pusă în contextul interrelaţiilor în care s-a format şi
evoluează;
 în cadrul acestor adaptări caracteristice, imaginea de sine
joacă un rol aparte, ea reprezentând o subdiviziune; de acest nivel
sunt legate cel mai mult şi cel mai direct răspunsurile la
chestionarul de personalitate care operaţionalizează modelul Big
Five şi teoria celor doi autori americani;
 între tendinţele bazale şi adaptările caracteristice se
52
derulează procese dinamice responsabile de un anume

izomorfism; cu alte cuvinte, individul intră în viaţă cu o serie de
dispoziţii particulare, care sunt modelate ulterior de cultura
prevalentă.
În ceea ce priveşte explicaţia psihologică, Costa şi
McCrae afirmă că, inevitabil, observarea comportamentului şi
evaluarea trăsăturilor de personalitate sunt relativizate de o
serie de fenomene, cum ar fi influenţa dispoziţiilor trecătoare
sau a seturilor de răspuns ale subiectului. Cu toate acestea,
cercetarea şiinţifică face eforturi continui cel puţin pentru a
minimaliza aceste influenţe, dacă nu chiar pentru a le elimina.
În ciuda criticilor pe care autorii (mai ales cei care
îmbrăţişau abordarea idiografică, de factură clinică) le-au adus
modelului Big Five, această paradigmă îşi dovedeşte punctele
tari şi utilitatea în practica din domeniul psihologiei, prin aceea
că (Robu, 2006):
 nu neglijează influenţele biologice care se reflectă la nivelul
personalităţii şi comportamentului individului uman; cei cinci mai
factori de personalitate sunt concepuţi în calitate de dispoziţii
psihice care au o bază biologică şi care, alături de influenţele din
partea mediului, contribuie la expresia fenotipică a personalităţii
(adică la explicarea diferenţelor interindividuale);
 diferenţiază clar între trăsături şi comportamente (stiluri de
comportament), relaţia dintre acestea fiind mediată de ceea ce Costa
şi McCrae denumesc prin termenul de adaptări specifice; modelul
porneşte de la premisa că trăsăturile sunt doar constructe, realităţi
care nu pot fi observate direct, dar care pot fi deduse din
autoevaluările individului şi confirmate prin evaluările realizate de
persoanele semnificative din jurul acestuia; heteroevaluări; pe de
altă parte, fiecare persoană poate fi caracterizată mai bine printr-o
combinaţie unică şi specifică de trăsături, a căror interacţiune
determină un anumit stil predominant de comportament, care
include interese, atitudini, stil de acţiune, stil de interacţiune;
descrierea funcţionării cotidiene (personale şi sociale) şi
53
Viorel ROBU
profesionale a unei persoane este mai relevantă pentru scopurile

de cercetare şi pentru cele practice, atunci când este realizată în
termeni de combinaţii de trăsături (stiluri) şi nu doar sub forma
unor caracteristici ale personalităţii izolate;
 este bine fundamentat din punct de vedere empiric; pe eşantioane
de participanţi (adolescenţi, tineri şi adulţi) provenite din diverse
culturi (franceză, italiană, spaniolă, olandeză, coreeană etc.), au
fost realizate numeroase cercetări care au utilizat tehnica analizei
factoriale şi ale căror rezultate au confirmat organizarea
trăsăturilor de personalitate în cele cinci mari domenii; pe de altă
parte, există un corp consistent de date cu privire la validitatea de
construct (teoretică) şi validitatea de criteriu (practică) – relaţii
semnificative între scorurile la factorii/trăsăturile de personalitate
şi starea de sănătate mentală, starea de bine subiectivă, stilurile de
adaptare la solicitările stresante, diferenţele interindividuale în ceea
ce priveşte mecanismele de apărare şi de menţinere a echilibrului
în planul funcţionării psiho-emoţionale, calitatea relaţiilor
interpersonale, gândirea divergentă şi creativitatea, performanţele
şcolare/academice, rezultatele individuale obţinute în urma
parcurgerii programelor de formare profesională, performanţele
în domeniul profesional, atitudinile şi comportamentele
manifestate la locul de muncă, etc.;
 rezultatele cercetărilor sistematice au confirmat stabilitatea
în timp a scorurilor la factorii şi trăsăturile de personalitate.
54
CAPITOLUL 3
Evaluarea personalităţii
3.1. Generalităţi
Majoritatea metodelor care studiază personalitatea nu

au în vedere ansamblul ei, ci anumite substructuri ale
personalităţii. Termenul referitor la ,,metodă” vine de la
grecescul methodos care înseamnă cale, drum către ceva. Cu acest
sens, termenul este utilizat şi în vorbirea curentă, metoda
reprezentând itinerariul care trebuie parcurs pentru obţinerea
unor rezultate dorite. Metoda este un sistem, o înlănţuire de
noţiuni şi judecăţi şi, cu toate că este strâns legată de de teorie,
se deosebeşte de aceasta prin faptul că are un caracter
normativ, formulând unele indicaţii şi reguli (Neveanu, 1978).
Allport (1991) consideră că metodele de bază ale
psihologiei sunt observaţia şi interpretarea semnificaţiilor. Atât
pentru a se realiza o observaţie sistematică şi pertinentă, cât şi
pentru a se garanta validitatea interpretărilor care se pot face pe
baza faptelor observate, s-au elaborat o serie de tehnici
speciale. Există mai multe clasificări a metodelor de evaluare a
personalităţii, însă tendinţa unanim acceptată este de a le
împărţi în două categorii: a) metode clinice (anamneza, observaţia,
convorbirea şi metoda biografică) şi b) metode psihometrice (testele
şi chestionarele pentru evaluarea caracteristicilor individuale).
Între cele două categorii de metode apar diferenţe în funcţie de
scopul urmărit, de obiectivitate şi de gradul de precizie
(Cosmovici şi Iacob, 1998). Orientarea predominantă, în cazul
metodelor clinice, este cea calitativă, deoarece ele îşi propun o
cunoaştere cât mai amănunţită a persoanei şi explicaţia evoluţiei
sale, însă sunt lipsite de criterii precise de interpretare, ele
55
Viorel ROBU
depinzând de subiectivitatea celui care face analiza. Metodele

psihometrice se orientează spre stabilirea poziţiei persoanei în
raport cu o populaţie normală, în ceea ce priveşte o anumită
caracteristică sau variabilă a personalităţii şi, datorită faptului că
folosesc verificări statistice riguroase, ele sunt mult mai exacte
iar interpretarea este predominant cantitativă. Atât metodele
psihometrice, cât şi cele clinice s-au perfecţionat continuu,
observându-se tendinţa de îmbinare a celor două categorii de
metode şi evitarea unilateralităţii (Cosmovici şi Iacob, 1998).
Deşi, iniţial, metodele clinice prezentau un grad de
obiectivitate mai scăzut datorită criteriilor de interpretare (mai
puţin precise), ulterior s-au perfecţionat, găsindu-se mijloace de
standardizare a interpretărilor şi comparaţii în condiţii mai
exact determinate (Cosmovici, 1996). În abordarea clinică a
opersonalităţii, se acordă prioritate aspectelor calitative şi
relaţiilor cu celălalt. Obiectul psihologiei clinice îl constituie
studiul şi înţelegerea individualităţii unei persoane şi a
conduitelor ei în cadrul interacţiunii directe a psihologului cu
aceasta, interacţiune care ridică probleme atât în analiza şi
evaluarea personalităţii, cât şi în analiza implicării psihologului
şi e efectelor acesteia. Metoda clinică urmăreşte realizarea unei
evaluări sau a unui diagnostic care, de cele mai multe ori, este
urmat de o prescripţie terapeutică sau se poate întâlni în diferite
abordări metodologice şi experimentale. Implicarea
psihologului în cercetarea clinică conduce la obţinerea unor
rezultate ,,subiective“ care, chiar dacă nu oferă suficiente
garanţii privind exactitatea lor, permit accesul la procesele care
stau la baza comportamentelor observate şi măsurate cu
ajutorul tehnicilor psihometrice ,,obiective“. Prin metodele
clinice, psihologul examinează situaţia prezentă a subiectului,
dar şi trecutul pentru a clarifica unele aspecte prezente
(diagnoză) şi, pe baza informaţiilor obţinute, schiţează evoluţia
viitoare (prognoză). Pentru a-şi atinge obiectivul propus,
56
psihologul poate utiliza, în egală măsură, atât metode clinice,

cât şi teste şi alte tehnici psihometrice.
Utilizarea metodelor psihometrice în evaluarea
personalităţii oferă posibilitatea determinării nivelului de
inteligenţă al unui subiect, al aptitudinilor şi a trăsăturilor de
personalitate semnificative, prin convertirea rezultatelor la
probele psihologice în valori statistice comparabile. Rezultatele
obţinute infirmă sau confirmă o ipoteză şi trebuie raportate la
alte observaţii şi la istoria personală a individului examinat.
Deci, este necesar ca psihologul să nu se oprească la rolul de
tehnician de laborator, destinat să furnizeze măsurători precise,
ci să fie capabil să le interpreteze în funcţie de observaţii
calitative nemăsurabile (Cosmovici, 1996).
P. Pichot (1997) împarte testele de personalitate în teste
obiective de personalitate şi tehnici proiective. Primele se referă la
probe a căror finalitate nu este evidentă pentru persoana
testată, vorbindu-se în special de probe de eficienţă motrică sau
cognitivă. Tehnicile proiective se bazează pe ideea că, în situaţii
puţin structurate, intervine deblocarea structurilor psihice
conflictuale, tensionale sau a dorinţelor inconştiente, tendinţe
care pot caracteriza structura personalităţii subiectului.
Psihologii practicieni desemnează sub numele de ,,teste
de personalitate” probele care explorează aspectele non-
intelectuale (în sensul larg al termenului) ale personalităţii, adică
versanţii săi conativi (sau voliţionali) şi afectivi, precum şi
deviaţiile lor (Pichot, 1997). Deşi este consacrată prin utilizare,
expresia «teste de personalitate» este mai degrabă improprie. În
dihotomia clasică, probele construite printr-o metodologie psihometrică
(dezvoltată pentru testele de eficienţă), completată, eventual,
printr-o serie de elemente specifice sunt opuse probelor sau
tehnicilor proiective care se bazează, atât în ceea ce priveşte modul
general în care abordează personalitatea cât şi în ceea ce
priveşte aspectele tehnice ale utilizării lor, pe principii în mare
parte originale.
57
Viorel ROBU
Probele psihotehnice diferă între ele prin situaţia

utilizată ca stimul (Pichot, 1997). Majoritatea dintre ele sunt de
tip hârtie-creion, scalele care le compun fiind alcătuite din
întrebări sau propoziţii la care subiectul trebuie să răspundă în
funcţie de ceea ce gândeşte, simte, estimează sau doreşte,
răspunsul acestuia neimplicând nici la aptitudini, nici la
cunoştinţe. Astfel de probe sunt denumite chestionare, inventare
sau scale de auto-evaluare. Unele utilizează aceiaşi stimuli cu cei
utilizaţi de testele de eficienţă, dar, în cotarea rezultatelor la
acestea, nu se ţine cont de contribuţia aptitudinilor, ci de cea a
factorilor non-intelectuali. Datorită caracteristicilor stimulilor
prezentaţi subiecţilor, astfel de probe sunt denumite teste
obiective de personalitate. În fine, o a treia categorie de probe este
constituită din scale ale căror itemi se referă la elemente ale
comportamentului subiectului a căror prezenţă, eventual
intensitate sau frecvenţă de apariţie într-o anumită situaţie, este
evaluată de către un observator. Aceste probe sunt denumite
scale de evaluare prin intermediul observatorilor sau scale de
heteroevaluare.
Autori avizaţi în domeniul construirii şi utilizării
probelor de evaluare a personalităţii poartă discuţii
controversate în legătură cu semnificaţiile termenilor chestionar
de personalitate sau inventar de personalitate. Astfel, în timp ce unii
recomandă utilizarea termenului de chestionar, argumentând
această opţiune prin definiţia chestionarului şi conţinutul
probelor de personalitate, sub aspectul sarcinilor de rezolvat, al
răspunsurilor cerute subiecţilor şi al interpretărilor care se pot
face, alţii sunt de acord cu ideea că cel mai potrivit termen este
acela de inventar de personalitate, mai ales având în vedere
faptul că astfel de probe conţin, de regulă, un număr mare de
itemi care se referă la mai multe dimensiuni ale personalităţii şi
nu la una singură. Oricare ar fi opţiunile de exprimare,
important rămâne conţinutul acestor probe. Inventarele de
personalitate sunt compuse din una sau mai multe scale.
58
Fiecare scală este alcătuită dintr-o mulţime de decalraţii

descriptive (itemii) care sunt relevante pentru starea sau
trăsătura psihică al cărei nume figurează în denumirea scalei
(Albu, 2000). Inventarele de personalitate constau, în general,
din afirmaţii sau întrebări, persoanei examinate cerându-i-se să-
şi manifeste acordul sau dezacordul în legătură cu conţinutul
acestora. Întrebările (denumite, de cele mai multe ori, itemi, de
la echivalentul englezesc) sunt formulate astfel încât, prin
răspunsurile date, subiectul să ne ofere informaţii asupra stării
de sănătate fizică sau psihică şi asupra comportamentelor sale
specifice în situaţii diverse. Aceste probe sunt foarte mult
utilizate, datorită faptului că sunt relativ uşor de administrat şi
de cotat.
3.2. Probe pentru evaluarea personalităţii din

perspectivă psihometrică
EPI. Inventarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality

Inventory/EPI) cuprinde scala pentru evaluarea extraversiunii,
scala pentru nevrotism şi o scală pentru evaluarea tendinţei de
dezirabilitate socială a răspunsurilor (minciună). Proba conţine
57 de itemi, câte 24 de itemi pentru fiecare dintre cele două
dimensiuni ale personalităţii, precum şi nouă itemi arondaţi
scalei pentru minciună. La fiecare item, subiectului i se cere să
răspundă cu Da/Nu. În viziunea lui H. J. Eysenck,
personalitatea este structurată multinivelar şi ierarhic. Fiind
redactaţi într-un limbaj accesibil, itemii inventarului nu ridică
dificultăţi de înţelegere. Pot fi administraţi tuturor subiecţilor
cu vârste mai mari de 16-18 ani, indiferent de mediul socio-
cultural şi care sunt normal alfabetizaţi. Pentru fiecare dintre
cei doi factori de personalitate, scorul se obţine prin însumarea
scorurilor la itemii corespunzători şi poate fi cuprins între 0 şi
24 (la fiecare item, scorul se obţine prin acordarea unui punct,
dacă răspunsul subiectului coincide cu grila de corecţie).
59
Viorel ROBU
Scoruri ridicate semnifică un nivel ridicat al extraversiunii,

respectiv al nevrotismului.
Scorurile ridicate la scala E sunt obţinute de indivizi
care manifestă tendinţa de a fi expansivi în relaţiile
interpersonale, impulsivi şi neinhibaţi, de a stabili numeroase
contacte sociale şi de a lua adesea parte la activităţile grupului
din care fac parte (Minulescu, 1996). Extravertitul tipic (mai rar
întâlnit) este sociabil, iubeşte reuniunile între prieteni, are multe
cunoştinţe /prieteni, resimte nevoia de a vorbi permanent cu o
persoană. Având o atenţie mai fluctuantă, nu prea iubeşte
lectura sau activităţile solitare. Căutând emoţii (senzaţii) tari,
extravertitul tipic preferă să-şi asume riscuri, este de obicei
impulsiv în decizii sau acţiuni. Căutând permanent schimbarea
şi noul, o astfel de persoană este optimistă şi se adaptează uşor
la majoritatea contextelor în care se poate afla la un moment
dat. Neposedând un control prea bun asupra propriilor emoţii,
extravertitul tipic nu este întotdeauna o persoană pe care se
poate conta. În schimb, introvertitul tipic este un individ
liniştit, ascuns, introspectiv, mai degrabă amator de lectură
decât de a-şi petrece timpul de care dispune în compania altor
persoane (Minulescu, 1996). În afara relaţiilor cu prietenii
apropiaţi, introvertitul este rezervat şi distant. Manifestând
tendinţa de a prevedea cu grijă ceea ce urmează să facă,
reuşeşte să-şi controleze foarte bine impulsurile de moment.
Nu-i plac senzaţiile tari, asumându-şi cu seriozitate îndatoririle
cotidiene. Atunci când se află în prezenţa altor peroane, îşi
controlează cu grijă propriile sentimente, emoţii sau atitudini.
Rareori devine agresiv şi poate fi mai greu de convins. Este
demn de încredere, puţin pesimist şi valorizează foarte mult
criteriile morale şi etice.
Nevrotismul se exprimă şi în cadrul relaţiilor
interpersonale (Minulescu, 1996). Reacţiile emoţionale
puternice ale instabilului emoţional interferează cu o slabă
capacitate de adaptare, conducând spre reacţii iraţionale,
60
dezadaptative, uneori rigide. Dacă este vorba despre un instabil

extravert, neliniştea şi sensibilitatea sunt pe prim plan, la care se
adaugă o anumită excitabilitate neuropsihică, precum şi
agresivitatea în relaţiile cu ceilalţi. La cealaltă extremă, reacţiile
emoţionale sunt lente şi slabe ca intensitate, tendinţa fiind de
revenire rapidă la o dispoziţie iniţială după activarea
emoţională. Cercetările lui Eysenck au arătat că un nivel maxim
de stabilitate emoţională (scoruri mici la factorul N) poate fi şi
expresia unei rigidităţi psihice
16 PF. Chestionarul 16 PF a fost conceput în ideea de a
furniza informaţii esenţiale referitoare la structura personalităţii
subiecţilor investigaţi. Este alcătuit din 187 itemi care urmăresc
evidenţierea a 16 trăsături de personalitate (factori primari de
personalitate) şi a patru factori secundari de personalitate.
Întrebările sunt însoţite de trei variante de răspuns, exceptie
făcând factorul B (nivel intelectual) care solicită un singur
răspuns, şi anume pe cel corect (cf. Minulescu, 1996). Factorii
primari de personalitate au un număr inegal de itemi (13-26), în
funcţie de complexitatea şi dificultatea modului de formulare al
acestora. Astfel spus, anumite trăsături de personalitate, mai
complexe şi mai dificil de surprins şi evidenţiat, necesită un
număr mai mare de întrebări, adresate din perspective diferite.
Fiecare item al chestionarului cotează pentru un singur factor
de personalitate.
Chestionarul 16 PF a fost structurat încât să reducă, pe
cât posibil, riscul simulării deliberate a răspunsurilor,
majoritatea întrebărilor fiind indirecte, legate de aspecte cărora
subiectul nu le poate sesiza relaţia cu însuşirea de personalitate
vizată. Aplicarea chestionarului se poate face individual sau
colectiv. În cele ce urmează, vom prezenta semnificaţia
factorilor (apud Minulescu, 1996).
FACTORUL A exprimă schizotimia-ciclotimia.
Schizotimia caracterizează un tip normal, închis în sine,
hipersensibil (deşi în aparenţă rece), tinzând spre inhibiţie.
61
Viorel ROBU
Ciclotimia exprimă dispoziţia spre o evoluţie tonico-afectivă

ciclică, cu alternanţe între stări active, euforice şi depresive,
atonice. Scorurile mici (A-) exprimă rezervă, tendinţa de critică,
distanţare, scepticism, rigiditate. Persoanele care obţin note
mici preferă lucrurile în locul oamenilor, le place să lucreze
singure evitând confruntările, sunt exigente şi rigide cu ele
însele: sunt critice şi dure. Scorurile mari (A+) exprimă
,,deschidere”, ,,căldură”, afectuozitate, un caracter plăcut,
agreabil. Persoanele din această categorie sunt apropiate,
primitoare, tandre, amabile, capabile să-şi exprime emoţiile,
dispun de capacitate de adaptare, sunt sensibile şi se interesează
de alţii. Au preferinţe pentru profesiunile cu posibilităţi de
contacte personale, organizează cu plăcere activităţi colective şi
participă la ele, sunt generoase în relaţiile personale şi nu le este
frică de critică.
FACTORUL B vizează nivelul intelectual: ,,cultivat”-
,,necultivat”, perseverenţa-delăsarea, conştiinţa valorii,
conştiinciozitatea-ignoranţa şi lipsa de scrupule. Scorurile mici
(B-) exprimă o inteligenţă ,,discretă”, o gândire mai mult
apropiată de concret, lentoarea ,,spiritului” (este vorba despre o
persoană căreia ,,îi cade greu fisa”). Atunci când este vorba
despre înţelegere şi învăţare, o astfel de persoană este ,,greoaie
de cap” şi înclinată spre o interpretare concretă şi literară a
fenomenelor. Această situaţie poate fi expresia unei instruiri şi
a unei educaţii neadecvate sau efectul unei sărăcii intelectuale
de ordin patologic. Scorurile mari (B+) reflectă un nivel
intelectual ridicat, exprimat printr-o gândire abstractă
dezvoltată (capacitatea de a opera cu noţiuni din ce în ce mai
abstracte, de a opera cu simboluri, de a sesiza rapid aspectele
esenţiale dintre lucruri şi fenomene, de a găsi soluţii, etc.).
FACTORUL C exprimă forţa Eu-lui vizând, în termeni
psihanalitici, intoleranţa la frustrare-rezistenţa la frustrare,
stabilitatea-instabilitatea emotională, nervozitatea-calmul,
astenia-tonusul psihic crescut, linistea-agitaţia. Scorurile mici
62
(C-) arată un caracter emotiv, nestatornic, agitat, influenţabil şi

impresionabil. Scorurile mari (C+) indică un caracter stabil
emotional, matur, calm şi realist, o capacitate de susţinere a
moralului altora.
FACTORUL E se refera la subordonare-dominare.
Scorurile mici (E-) evidenţiază modestie, supunere,
conformism. Cu alte cuvinte, tendinţa de a ceda uşor în faţa
altora, de a fi docil, tendinţa spre culpabilitate şi înclinaţia către
convenienţe. Scorurile mari (E+) evidenţiază siguranţa de sine,
independenţa, dominanţa, încăpătânarea, uneori tendinţa spre
agresivitate, independenţa în opinii şi tendinţa persoanei de a
face ceea ce doreşte.
FACTORUL F vizeaza impulsivitatea (expansivitatea).
Scorurile mici (F-) pun în evidenţă prudenţa, rezerva, tendinţa
spre introspectie. Persoanele din această categorie au tendinţa
de a fi pesimiste, prea prudente în acţiuni. Scorurile mari (F+)
indică indiferenţa, nepăsarea, dar şi impulsivitatea. Persoanele
din această categorie sunt vesele şi voioase, vorbăreţe, deschise,
sincere.
FACTORUL G se referă la forţa Supra-Eului, la
regulile de convieţuire socială. Scorurile mici (G-) indică
oportunism, ocolirea regulilor şi legilor, lipsa simţului datoriei
sau tendinţa de delăsare şi neglijenţa în ceea ce priveşte
normele şi regulile. Persoanele din această categorie nu fac
eforturi pentru a participa la acţiunile colective, lăsându-se greu
influenţate de grupul din care fac parte. Sunt destul de tolerante
la tensiuni psihice. Scorurile ridicate (G+) arată onestitatea,
perseverenţa în respectarea regulilor, seriozitatea, atenţia la
regulile de convieţuire. Persoanele din această categorie sunt
exigente, cu un simţ al datoriei şi al responsabilităţii ridicat,
sunt prevăzătoare şi conştiincioase.
FACTORUL H vizează timiditatea-îndrăzneala.
Scorurile mici (H-) exprimă timiditatea, neîncrederea în forţele
proprii, prudenţa excesivă. Asemenea oameni încearcă să treacă
63
Viorel ROBU
neobservaţi, au un sentiment de inferioritate şi se exprimă greu;

nu agreează profesiile care presupun contacte personale, iar în
relaţiile cu semenii preferă cercuri restrânse de prieteni.
Scorurile mari (H+) exprimă îndrăzneala, destinderea,
spontaneitatea, sociabilitatea. Persoanele din această categorie
dispun de o puternică rezonanţă afectivă, acceptând cu uşurinţă
refuzurile altora sau situaţiile conflictuale, dificile, greu de
suportat. Sunt întreprinzătoare, acordă un interes viu
persoanelor de sex opus, petrecându-şi mult timp vorbind.
FACTORUL I vizează raţionalitatea-afecţiunea.
Scorurile mici (I-) exprimă realismul, uneori ,,duritatea”,
siguranţa de sine, raţionalitatea. Ele se caracterizează prin spirit
practic, independenţa, sunt capabile să-şi asume multiple
responsabilităţi. Sunt sceptice, au tendinţe de a fi insensibile şi
cinice. Le plac activităţile cu caracter practic. Scorurile mari
(I+) indică tandreţea şi dependenţa afectivă, sensibilitatea,
uneori chiar imaturitatea excesivă. Persoanele din această
categorie sunt visătoare, depinzând afectiv de alţii, solicită
atenţie din partea altora, nedispunând de simţ practic. Au
aversiune pentru persoanele mai puţin rafinate sau pentru
aspectele triviale.
FACTORUL L vizează atitudinea încrezătoare-
suspiciunea. Scorurile mici (L-) arată o atitudine încrezătoare,
capacitatea de a stabili contacte sociale, lipsa invidiei,
preocuparea pentru soarta altora, capacitatea de a lucra în
echipă. Scorurile mari (L+) indică suspiciunea (persoană mereu
bănuitoare), o oarecare rigiditate, interesul faţă de problemele
personale (egoismul), dezinteresul faţă de alţii, neputiinţa de a
lucra în echipă (nu este suportat de către coechipieri datorită
atitudinilor sale).
FACTORUL M vizează preocuparea faţă de aspectele
practice-ignorarea acestora. Scorurile mici (M-) evidenţiază
spiritul practic, convenţionalismul, corectitudinea. Persoanele
din această categorie sunt grijulii în a face ,,ceea ce se cuvine”,
64
acordând o atenţie deosebită problemelor practice şi

interesându-se de detalii. Au tendinţa de a se controla prea
mult, dând dovadă de ,,sânge rece” în caz de pericol. Uneori, le
poate lipsi imaginaţia. Scorurile mari (M+) denotă o
preocupare redusă pentru convenienţe, originalitate, ignoranţa
faţă de realităţile cotidiene. Persoanele care obţin astfel de note
sunt preocupate de idei măreţe, neglijând oamenii şi realităţile
materiale.
FACTORUL N vizează clarviziunea-naivitatea.
Scorurile mici (N-) exprimă un caracter natural, sentimental,
naiv. Persoanele din această categorie sunt spontane (uneori
repezite), stângace în ,,a face curte” şi a se face plăcute.
Scorurile mari (N+) arată abilitate, subtilitate, perspicacitate,
cutezanţă, interes, viclenie. Asemenea persoane dispun de
capacitatea de analiză şi sinteză a lucrurilor, fiindu-le străin
sentimentalismul. Adoptă, în activitatea lor şi în relaţiile cu
ceilalţi, maniere intelectualiste, încercând să epateze pentru a-şi
atinge scopul.
FACTORUL O vizează calmul-nelinistea. Scorurile
mici (O-) exprimă calmul (armonia, liniştea) şi încrederea în
sine. Asemenea persoane manifestă o atitudine generoasă,
încredere puternică în forţele proprii, siguranţă în posibilitatea
lor de a-şi rezolva problemele. Scorurile mari (O+) arată
neliniştea, agitaţia, deprimarea, tendinţa spre culpabilitate.
Asemenea persoane pot avea uneori presentimente şi ,,gânduri
negre”. In situaţii foarte dificile, prezintă o nelinişte infantilă.
Se pot simţi persecutate şi eliminate din grup şi incapabile să se
integreze.
FACTORUL Q1 vizează conservatorismul-
radicalismul. Scorurile mici (Q1-) exprimă conservatorismul
care se defineşte prin: conformism şi toleranţă la deficienţele şi
dificultăţile tradiţiei, încredere în ceea ce a apucat să creadă,
accepţiune faţă de toate ,,adevărurile primare” în ciuda
contradicţiilor; prudenţă şi suspiciune faţă de orice idee nouă,
65
Viorel ROBU
ceea ce determină o opoziţie faţă de orice schimbare. Scorurile

mari (Q1+) exprimă radicalismul caracterizat prin: spirit
novator, sesizarea şi critica a tot ce este vechi şi perimat,
libertatea în gândire şi acţiune, capacitatea de a suporta bine
inconvenienţele şi schimbarea; interesul pentru probleme
intelectuale şi îndoiala faţă de aşa-zisele ,,adevăruri esenţiale”.
FACTORUL Q2 vizează atitudinea de dependenţă-
independenţă faţă de grup. Scorurile mici (Q2-) arată
dependenţa socială şi ataşamentul faţă de grup, preferinţa
pentru muncă şi deciziile în colectiv. Persoanelor din această
categorie le place ca societatea (grupul) să-i aprobe şi să-i
admire. Ele au tendinţa de a urma calea majorităţii, întrucât le
lipsesc soluţiile personale. Scorurile mari (Q2+) indică
hotărârea şi independenţa socială. Asemenea persoane fac
opinie separată, fără a arăta o dominanţă faţă de alţii. Şi aceasta
nu pentru că nu i-ar simpatiza, ci pentru că nu au nevoie de
aprobarea şi susţinerea lor.
FACTORUL Q3 vizează integrarea. Scorurile mici (Q3-
) exprimă o lipsă a autocontrolului, conflictul cu sinele,
neglijarea convenienţelor şi supunerea faţă de impulsuri,
neglijarea cerinţelor vieţii sociale. Asemenea persoane nu sunt
prea cugetate şi prevenitoare, uneori se simt neadaptate.
Scorurile mari (Q3+) exprimă autocontrolul, formalismul şi
conformismul faţă de anumite idei profesionale, tendinţa spre
circumspecţie. Asemenea persoane dispun de un ,,amor
propriu”, sunt vanitoase şi ţin la reputaţia lor. Uneori, pot fi
îndărătnice.
FACTORUL Q4 vizează tensiunea ergică. Scorurile
mici (Q4-) evidenţiază destinderea, liniştea, chiar apatia,
mulţumirea de sine, lipsa sentimentului de frustrare. Persoanele
din această categorie pot ajunge leneşe, ineficiente, în măsura în
care le lipseşte ambiţia. Astfel de persoane pot avea o
experienţă de viaţă modestă. Scorurile mari (Q4+) indică
încordarea, frustrarea, iritarea, surmenajul. Ele evidenţiază
66
persoanele surescitabile, agitate, neliniştite, irascibile. Asemenea

persoane, deşi sunt surmenate, nu pot rămâne inactive. În grup,
astfel de persoane nu contribuie decăt foarte puţin la coeziunea
acestuia, la disciplină sau la conducere. Insatisfacţia reflectă un
exces de energie stimulată dar nedescărcată, neinvestită.
CPI. Una dintre cele mai cunoscute probe pentru
evaluarea multidimensională a personalităţii este Inventarul
Psihologic California (CPI). Acesta a fost construit şi dezvoltat
iniţial de Harrison G. Gough. Prima ediţie a apărut în anul
1967, iar următoarele ediţii (revizuite) în anii 1987, 1996 şi
2002. Iniţial, inventarul a inclus 480 de itemi, însă au fost create
versiuni cu 462, 434 şi 260 de itemi (însă, pentru niciuna dintre
aceste versiuni revizuite, nu există o formă paralelă).
Inventarul CPI permite evaluarea domeniilor de
trăsături ale personalităţii normale a unui adolescent (cu vârsta
de cel puţin 13/14 ani) sau a unui adult de orice vârstă.
Domeniile în care rezultatele la această probă
multidimensională pot fi utilizate, în vederea adoptării unor
decizii (de exemplu, selecţia pentru un anumit program de
formare profesională sau post de muncă) sau conturării
direcţiilor intervenţiei (de exemplu, în cazul consilierii
vocaţionale ori a celei educaţionale) includ: psihologia muncii şi
industrial-organizaţională, psihologia aplicată în servicii,
psihologia transporturilor, psihologie educaţională, consiliere
şcolară şi vocaţională, psihologie clinică, psihologie aplicată în
domeniul securităţii naţionale sau psihologie judiciară. Scopul
în care pot fi utilizate cu încredere rezultatele unei persoane
care a completat CPI includ: screening-ul personalităţii,
diagnosticul pre-psihiatric, planificarea intervenţiilor de
consiliere sau de formare, predicţia succesului şi monitorizarea
progresului (în cadrul unor programe de formare/dezvoltare a
competenţelor).
Inventarul CPI include 20 de scale structurale şi 10
scale secundare, care permit interpretarea complexă a
67
Viorel ROBU
organizării personalităţii unui subiect. Itemi CPI sunt verbali în

conţinut, prezentându-se sub forma unor propoziţii sau fraze
scurte. Subiectul trebuie să citească fiecare item şi să evalueze
dacă conţinutul acestuia i se potriveşte sau nu (variantele de
răspuns sunt DA/NU). Scalele structurale sunt grupate în patru
mari domenii de trăsături ale personalităţii şi stiluri atitudinal-
comportamentale pe care aceste trăsături tind să le susţină:
 stilul şi orientarea în relaţiile interpersonale – indică
dimensiunile personalităţii care intervin în afirmarea persoanei,
siguranţa de sine, imaginea de sine şi adecvarea interpersonală:
dominanţa (Do), capacitatea de statut (Cs), sociabilitatea (Sy),
prezenţa socială (Sp), acceptarea de sine (Sa), independenţa (In) şi
empatia (Em);
 orientarea valorică şi normativă – domeniu care indică
opţiunile valorice şi maturitatea interrelaţională a unei persoane:
responsabilitatea (Re), socializarea (So), autocontrolul (Sc),
impresia bună (Gi), comunalitatea (Cm), sanătatea (Wb), toleranţa
(To);
 stilul şi eficienţa funcţionării în plan cognitiv şi intelectual –
măsoară mai ales nivelul motivaţional, în sensul potenţialului de
realizare personală şi al focalizării pe valorile intelectuale:
realizarea prin conformism (Ae), realizarea prin independenţă
(Ai), eficienţa în activitatea intelectuală (Ie)
 rol asumat în cadrul relaţiilor interpersonale – domeniu de
trăsături de personalitate care surprinde unele modalităţi
intelectuale care modelează un stil personal: intuiţie psihologică
(Py), flexibilitate (Fx), feminitate (Fe).
În plus, din varianta CPI-260 a fost derivat un raport
analitic pentru evaluarea competenţei de leadership, care are
aplicaţii diverse la nivel organizaţional, incluzând evaluarea
necesităţilor de training, coaching, feedback de tip 360 de grade
etc. Inventarul se aplică fără limită de timp, întrucât nu este o
probă de randament sau performanţă. Formele lungi ale CPI,
68
cu 462 sau 434 de itemi, necesită, de obicei, între 30 şi 45 de

minute pentru completare.
NEO PI-R. Inventarul NEO PI-R (Neuroticism-
Extraversion-Openness Personality Inventory-Revised) constituie una
dintre cele mai cunoscute operaţionalizări ale modelului Big
Five în evaluarea şi descrierea personalităţii, fiind foarte bine
fundamentat teoretic şi empiric (numeroase studii de validare
pentru domenii, precum: ocupaţional, consiliere, orientare
profesională, clinic). În construcţia sa, Costa şi McCrae (1992)
au pornit de la ideea că trăsăturile de personalitate sunt
organizate ierarhic de la global la particular, putând fi abordate
la două niveluri:
 unul specific – analiza detaliată a comportamentelor
observabile ale unei persoane (prin intermediul scorurilor la
trăsături sau faţete);
 altul global – gruparea trăsăturilor în cinci mari domenii,
prin care personalitatea poate fi descrisă mai general.
Această interpretare a personalităţii pe două niveluri se
caracterizează, în primul rând, prin simplitate, garantând
totodată şi o fineţe şi precizie în descrierea particularităţilor
individuale ale unei persoane. Trăsăturile şi factorii măsuraţi fac
posibilă o evaluare amplă a personalităţii adolescenţilor şi
adulţilor de orice vârstă.
Instrumentul cuprinde 240 de itemi care permit
măsurarea celor cinci factori independenţi ai personalităţii,
precum şi a faţetelor (trăsăturilor) – câte şase pentru fiecare
factor în parte. Fiecare faţetă este operaţionalizată prin câte 8
itemi (deci, fiecare factor, prin câte 48 de itemi). Subiectul
poate răspunde la un item pe o scală de tip Likert (sumativ), cu
cinci trepte: de la DP – dezacord puternic la AP – acord
puternic (există şi varianta posibilă de răspuns Neutru). La
fiecare item, scorul poate fi cuprins între 0 şi 4 (pentru 106
dintre itemi, scorarea se face în sensul invers scalei
răspunsurilor posibile). Scorul unei faţete poate fi cupprins
69
Viorel ROBU
între 0 şi 32. Pentru un factor de personalitate, scorul poate fi

cuprins între 0 şi 192. Itemii se completează uşor, având
formulări inteligibile care fac referire la aspecte concrete ale
funcţionării psihologice cotidiene. În medie, inventarul necesită
un timp de completare de 20-30 de minute.
Domeniile şi trăsăturile de personalitate măsurabile cu
inventarul NEO PI-R sunt (Costa şi McCrae, 1992):
Nevrotismul (N) care se referă la stabilitatea emoţională a
unei persoane. Acest factor este legat de tendinţa generală a
unei persoane de a trăi afecte cu încărcătură negativă (teamă,
tristeţe, jenă, mânie, vinovăţie, dezgust). Scorurile ridicate
semnifică existenţa unor riscuri legate de dezvoltări psihiatrice,
fără prezenţa obligatorie a semnificaţiei patologice. Scorurile
scăzute arată stabilitatea emoţională: persoane calme, relaxate şi
controlate. Nevrotismul prezintă următoarele faţete: anxietate
(N1) – tendinţa de a trăi temeri, îngrijorări, nelinişti,
nervozitate; furie-ostilitate (N2) – tendinţa spre stări frecvente de
mânie, frustrare, înverşunare; depresie (N3) – cel mai bun
predictor pentru bunăstarea personală; timiditate socială (N4) –
descris ca factor de anxietate socială şi timiditate în sensul
stărilor afective de ruşine, sensibilitate la ridicol, sentimente de
inferioritate; impulsivitate (N5) – incapacitatea de autocontrol a
propriilor impulsuri şi dorinţe care sunt percepute ca fiind prea
puternice; vulnerabilitate (N6) – aspectele psihice ale acestei
trăsături se referă la vulnerabilitatea faţă de stres.
Extraversiunea (E) cuprinde o multitudine de trăsături, în
special dintre cele uşor sesizabile în comportamentul cotidian al
unei persoane. Persoane cu scoruri ridicate apar ca fiind
sociabile, se simt în largul lor în situaţii publice, sunt active şi
vorbăreţe. În schimb, persoanele cu scoruri scăzute sunt mai
degrabă rezervate, fără a fi neapărat neprietenoase, sunt
independente şi liniştite. Faţetele extraversiei cuprind: căldură
(E1) – comportament dominat de afectivitate şi atitudine
prietenoasă, exemplificând persoane care se apropie şi se
70
ataşează uşor de ceilalţi; gregaritate (E2) – preferinţa pentru

compania altora; asertivitate (E3) – comportament dominant,
plin de forţă, cu ascendenţă în planul relaţiilor sociale; activism
(E4) – tempoul ridicat, plin de energie, nevoia de a face mereu
ceva în cadrul grupurilor şi nu numai; căutarea senzaţiilor (E5) –
preferinţa pentru stimulare, pentru o viaţă plină de excitaţii;
emoţii pozitive (E6) – tendinţa de a trăi stări emoţionale pozitive,
precum bucuria, veselia, ,,fericirea” etc.
Deschiderea mentală/intelectuală (O) se referă la imaginaţia
creativă, la sensibilitatea estetică, atenţia acordată propriilor
trăiri interioare, căutarea varietăţii, curiozitatea intelectuală,
independenţa în gândire a unei persoane. La celălalt pol, avem
un comportament conservator, cu preferinţă pentru familiar, cu
o viaţă afectivă ,,tăcută”. Faţetele deschiderii se împart în:
deschidere spre reverie (O1) – imaginaţie vie, viaţă interioară plină
şi bogată; deschidere spre estetică (O2) – aprecierea artei şi a
frumosului, fără neapărat posedarea implicită a talentului;
deschidere spre sentimente (O3) – apreciere faţă de sentimentele şi
trăirile interioare; deschidere spre acţiuni (O4) – dominantă este
dorinţa de a încerca tot felul de activităţi, de a vizita locuri noi,
de a servi mâncăruri noi şi neobişnuite; deschidere către idei (O5) –
deschidere a interesului, a minţii pentru noi idei, aspecte
neconvenţionale, preferinţa pentru discuţii şi argumentări
filosofice; deschidere spre valori (O6) – tendinţa de a reexamina
valorile sociale şi morale, politice, religioase, neluând nimic de-
a gata.
Agreabilitatea (A) apare ca o dimensiune pregnant
interpersonală, cuprinzând în nucleul său altruismul,
comportamentul cooperant, atitudinea simpatetică, de într-
ajutorare, cu tendinţa de a-i considera pe ceilalţi la fel de
simpatetici şi pregătiţi pentru a ajuta. Scorurile joase descriu un
comportament dominant şi antagonist, egocentric, sceptic faţă
de intenţiile altora, competitiv. Faţetele sunt: încredere (A1) –
dispoziţia individului de a fi încrezător în ceilalţi, de a-i
71
Viorel ROBU
considera oneşti şi bine intenţionaţi; francheţe (A2) – modul

deschis, sincer, franc şi ingenios de manifestare; altruism (A3) –
manifestarea unui interes activ pentru binele altora,
generozitatea, consideraţia pentru bunăstarea acestora;
amabilitate (A4) – tendinţa de a ceda rugăminţilor celorlalţi, de
inhibare a agresivităţii, de uitare a neplăcerilor şi de iertare a
greşelilor celorlalţi; modestie (A5) – atitudine modestă, fără a se
putea vorbi de o lipsă de încredere în propriile forţe; sensibilitate
(A6) – atitudinea de simpatie şi preocupare faţă de semeni,
sensibilitatea faţă de nevoile celorlalţi.
Conştiinciozitatea (C) face referire la autocontrol, sub
aspectul capacităţii de autoorganizare, îndeplinirea sarcinilor şi
planificarea riguroasă a obiectivelor. Faţetele acestui factor se
referă la: competenţă (C1) – sentimentul competenţei personale,
prudenţa, capabilitate, eficienţa în întreprinderile personale;
ordine (C2) – persoane bine organizate, care îşi aranjează şi
păstrează lucrurile la locul lor; simţul datoriei (C3) – asumarea
conştientă de responsabilităţi, respectarea principiilor etice,
urmărirea îndatoririlor morale; căutarea reuşitei (C4) care
presupune fixarea unui nivel de aspirare, precum şi
perseverenţa în atingerea acestuia; autodisciplină (C5) –
capacitatea de a începe şi finaliza o sarcină, precum şi
motivarea pentru finalizarea proiectelor începute; deliberare (C6)
– tendinţa de a gândi şi calcula atent înainte de a acţiona,
chipzuinţa şi precauţia fiind elementele centrale ale faţetei.
BFQ. Caprara, Barbanelli şi Borgogni (2005) au propus
un chestionar cu 132 de itemi destinat evaluării celor cinci
factori de personalitate (energia, amabilitatea, conştiinciozitatea,
stabilitatea emoţională şi deschiderea mentală), respectiv a zece faţete
ale acestor factori, considerate ca fiind trăsături de personalitate
(dinamismul, dominanţa, cooperarea, atitudinea amicală, meticulozitatea,
perseverenţa, controlul emoţiilor, controlul impulsurilor, deschiderea spre
cultură şi deschiderea spre experienţă). Chestionarul BFQ a fost
construit şi dezvoltat din perspectiva teoriilor trăsăturilor
72
personalităţii propuse de autorii care s-au ocupat de modelul

Big Five, dintre care cel mai des citaţi sunt P. T. Costa şi R. R.
McCrae.
Chestionarul BFQ conţine un număr economicos de
itemi, a căror completare durează, în medie, 20-30 min.
Chestionarul poate fi aplicat atât individual, cât şi colectiv fiind
destinat adolescenţilor şi adulţilor de orice vârstă, normal
alfabetizaţi. Fiecare factor este evaluat prin câte 48 itemi
(repartizaţi câte 12 - pentru fiecare dintre cele două
dimensiuni). Chestionarul include şi o scală (cu 12 itemi) pentru
evaluarea gradului în care efectul de dezirabilitate socială şi-a
făcut simţită prezenţa în răspunsurile oferite de un subiect,
adică a tendinţei unei persoane care răspunde la chestionar de a
oferi o altă imagine despre ea însăşi, decât ceea ce este în
realitate. Scorurile ridicate la această scală sunt considerate ca
buni indicatori ai tendinţei unui repondent de a oferi o imagine
artificial pozitivă despre sine. Poate fi utilizat în domenii,
precum: psihologia ocupaţională (selecţie şi orientare),
psihologia clinică sau psihologia educaţională. Semnificaţiile
factorilor pe care îi operaţionalizează itemii chestionarui sunt
prezentate în cele ce urmează.
Energia este factorul strâns legat de extraversiune.
Scorurile ridicate sau foarte ridicate la acest factor sunt
caracteristice persoanelor foarte dinamice, active, energice,
dominatoare în relaţiile cu ceilalţi şi locvace. Faţetele acestui
factor (trăsăturile în care poate fi descompus) sunt: dinamismul –
care se referă la comportamentele dinamice şi la entuziasm,
respectiv dominanţa – trăsătură care implică capacitatea unei
persoane de a se impune în relaţiile cu ceilalţi, de a-şi exercita
influenţa asupra altora, de a fi competitivă în ceea ce
întreprinde.
Amabilitatea este factorul indicat, de obicei, sub
denumirea de agreabilitate. Persoanele care obţin scoruri ridicate
sau foarte ridicate la acest factor sunt, de regulă, cooperante,
73
Viorel ROBU
cordiale în relaţiile cu ceilalţi, amabile, altruiste şi empatice faţă

de colegi, prieteni şi familie. Faţetele amabilităţii sunt: cooperarea
– care implică capacitatea unei persoane de a înţelege nevoile şi
dificultăţile celorlalţi şi de a le sări în ajutor, de a coopera
eficient în rezolvarea unei sarcini sociale sau profesionale,
respectiv atitudinea amicală – care include aspecte referitoare la
încrederea şi deschiderea faţă de alţii.
Conştiinciozitatea este unul dintre factorii care a oferit
cele mai consistente rezultate, în cadrul studiilor prin care s-a
urmărit fundamentarea chestionarelor de tip Big Five. Acest
factor se referă la capacitatea unei persoane de a-şi regla
conduita în raport cu scopurile pe care şi le propune, adică de a
fi meticuloasă, perseverentă în rezolvarea sarcinilor, ordonată şi
precisă, încrezătoare în forţele proprii. Faţetele factorului
conştiinciozitate sunt: meticulozitatea – grija pentru minuţiozitate,
preocuparea pentru ordine şi detalii şi perseverenţa – constanţa în
acţiuni, finalizarea sarcinilor, asumarea angajamentelor.
Stabilitatea emoţională este denumită de unii autori printr-
un termen având un conţinut psihologic opus, şi anume
nevrotismul (instabilitatea emoţională). Acest factor se regăseşte şi în
modelul personalităţii propus de H. J. Eysenck, unul dintre
precursorii modelului Big Five. Persoanele care obţin scoruri
scăzute sau foarte scăzute la acest factor tind să fie anxioase, să
experimenteze dispoziţii depresive, să fie vulnerabile în faţa
situaţiilor stresante sau tensionate, emotive, impulsive, iritabile.
Faţetele prin care poate fi descrisă stabilitatea emoţională sunt:
controlul emoţiilor – trăsătură care implică experimentarea unor
stări de tensiune psihică în situaţii, cum ar fi: conflictele
interpersonale, evenimentele de viaţă negative sau situaţiile de
examen şi controlul impulsurilor – trăsătură referitoare la
capacitatea unei persoane de a-şi controla propriile reacţii şi
comportamente, în situaţii pe care le resimte ca fiind
ameninţătoare şi periculoase.
74
Deschiderea în planul mental şi al experienţelor personale se

referă la factorul pe care unii autori îl numesc prin termenii
cultură, deschiderea spre experienţă sau deschiderea intelectuală.
Cercetările sistematice au rezolvat problema calităţilor
psihometrice inconsistente ale scalelor prin care era evaluat
acest factor, precum şi problema utilităţii scorurilor în raport cu
predicţia comportamentelor cotidiene sau a performanţei
profesionale. Persoanele care obţin scoruri ridicate sau foarte
ridicate la acest factor tind să fie cultivate, bine informate,
interesate de lucruri şi experienţe noi, orientate către rezolvarea
de probleme complexe, deschise către contacte cu persoane din
alte culturi, care au valori şi tendinţe diferite de ale lor. Faţetele
acestui factor sunt: deschiderea spre cultură – care implică interesul
pentru informare şi pentru achiziţionarea de cunoştinţe noi pe
care îl manifestă unele persoane care au o ,,minte
enciclopedică” şi deschiderea spre experienţă – trăsătură care se
referă la tendinţa unei persoane de a aprecia lucrurile şi
experienţele noi, capacitatea de a vedea o problemă din diferite
unghiuri, precum şi la dorinţa de a cunoaşte culturi diferite.
3.3. Tehnicile proiective pentru investigarea personalităţii
Instrumentele de explorare a personalităţii reunite sub

numele de probe proiective constituie o grupă care a suscitat multe
puncte de vedere contradictorii (Pichot, 1997). Istoria lor este
la fel de veche ca şi cea a testelor psihometrice şi, deşi
metodologii le-au pus constant la îndoială valoarea, negându-le
mai ales calităţile psihometrice (şi, implicit, validitatea), trecerea
semnificativă de care s-au bucurat nu a fost dezminţită
niciodată, până astăzi. Numele sub care acestea au fost
desemnate succesiv – iniţial, teste de imaginaţie, apoi teste
proiective – a fost criticat. H. Rorschach, autorul celei mai
cunoscute probe din această familie, afirma că imaginaţia nu
joacă nici un rol în cadrul testului său şi, dacă termenul de
75
Viorel ROBU
proiecţie a fost împrumutat de la Freud, aceasta nu înseamnă că

el trebuie utilizat pentru desemnarea unui mecanism defensiv al
eului, ci trebuie utilizat, pur şi simplu, pentru a exprima ideea
că personalitatea unui individ se poate proiecta în răspunsurile
acestuia la anumite probe, la fel cum un diapozitiv poate fi
proiectat pe un ecran (Pichot, 1997).
Printre caracteristicile specifice probelor proiective, cea
mai importantă este de natură formală: stimulii utilizaţi de
acestea produc, de regulă, cea mai mare varietate posibilă de
răspunsuri din partea subiecţilor respondenţi (Pichot, 1997). La
limită, în cazul unui test proiectiv ideal, răspunsul unui subiect
trebuie să fie diferit de cele date de toţi ceilalţi subiecţi. Acest
fapt derivă din fundamentul teoretic subiacent care datorează
mult concepţiilor holiste ale şcolilor ,,organismice” sau
,,personaliste” create de K. Lewin, G. W. Allport, H. A. Murray
şi alţii. Pentru aceste şcoli, fiecare individ poate fi văzut ca un tot
unic, scopul studiului personalităţii fiind descoperirea legilor
,,care ne pot explica cum se produce originalitatea” unui individ.
Specialiştii în probe proiective denumesc prin termenul
de ipoteză proiectivă afirmaţia potrivit căreia răspunsul original al
fiecărui subiect este determinat de ansamblul integrat al
personalităţii sale care poate fi privită atât sub aspectul
elementelor sale conştiente, cât şi sub cel al elementelor
inconştiente (Pichot, 1997). Referinţa la posibilitatea
,,proiecţiei” elementelor conştiente a condus, mai mult sau mai
puţin explicit, la utilizarea unor concepte psihanalitice în
interpretarea anumitor probe proiective. O astfel de
perspectivă globalistă a avut o serie de consecinţe. În general,
stimulii prezentaţi în cadrul probelor proiective sunt foarte slab
structuraţi, ceea ce favorizează obţinerea răspunsurilor
individuale. Deşi, înainte de toate, aceste teste explorează
aspectele non-cognitive ale personalităţii, ele iau în consideraţie
şi unele variabile cognitive în măsura în care, din perspectivă
globalistă, acestea sunt indisociabile de ansamblul personalităţii.
76
Cea de-a treia consecinţă a perspectivei globaliste în utilizarea şi

interpretarea probelor proiective este legată de cotarea şi
interpretarea răspunsurilor subiecţilor şi, mai general vorbind,
de proprietăţile psihometrice. Oricare ar fi adeziunea
psihologului care le utilizează la un model ideal, necesităţile
practice impun probelor proiective un anumit nivel de analiză:
în ciuda caracterului lor unic, răspunsurile unui subiect trebuie
să fie clasificabile într-un număr redus de categorii, apoi
reintegrabile într-o configuraţie specifică care va releva
personalitatea acestuia. Utilizarea probelor proiective se loveşte
mereu de necesitatea unui compromis între abordarea analitică
(care tinde spre reducţia specifică psihometriei) şi abordarea
globalistă care este de dorit. Ideea acestui compromis este
expusă de M. Bleuler cu privire la testul lui Rorschach: ,,Atât
pentru a evalua răspunsul unui subiect, cât şi pentru a aprecia
interpretarea în ansamblul său, este nevoie nu numai de calcule,
ci şi de intuiţie” (apud Pichot, 1997).
Testele proiective au fost clasificate pe baza unor
criterii formale, precum cele propuse de Eysenck sau Bell. Cea
mai satisfăcătoare clasificare de natură funcţională este propusă
de L. K. Frank care este, de altfel, creatorul termenului ,,tehnici
propiective”. Această autoare distinge (cf. Pichot, 1997):
 tehnicile constitutive, în cazul cărora subiectul trebuie să
structureze şi să organizeze un material plastic şi nestructurat;
 tehnicile constructive, în care subiectul, plecând de la un
material definit, trebuie să construiască structuri mai largi;
 tehnicile interpretative, în cazul cărora subiectul trebuie să
interpreteze o experienţă sau o construcţie având o semnificaţie
afectivă;
 tehnicile cathartice, în care subiectul exteriorizează, sub
efectul prezentării unui stimul, o reacţie emoţională şi
 tehnicile refractive cărora le este specific faptul că
personalitatea subiectului este relevată prin distorsiunile care apar
în cadrul mijloacelor de comunicare socială convenţională.
77
78
CAPITOLUL 4
Patologia personalităţii
4.1. Tulburările de personalitate: definire şi delimitări
La fel ca şi în cazul conceptului de personalitate,

tulburările de personalitate au fost definite în mod diferit,
această situaţie reflectând modelele conceptuale ale patologiei
personalităţii la care autorii şi practicienii s-au raportat. În
concepţia experţilor OMS, TP implică stări şi pattern-uri
cognitive, emoţionale şi comportamentale, care sunt
semnificative clinic, tind să fie persistente în timp şi care
exprima stilul de viaţă şi modul de relaţionare cu sine şi cu
persoanele din reţeaua socială, ce sunt caracteristice pacientului
(cf. ICD-10, 1992). Conform ICD-10 (1992), tulburările de
personalitate includ pattern-uri cognitive, emoţionale, de
comportament care apar ca răspunsuri inflexibile şi atipice la o
gamă largă de situaţii personale şi sociale. Aceste pattern-uri tind
să cuprindă multiple domenii ale funcţionării psiho-emoţionale,
sociale şi profesionale a unei persoane şi, în general, se asociază
cu diferite niveluri ale suferinţei subiective.
G. Ionescu (1997) arată că, în ciuda caracterului general
şi larg acceptat, această definţie prezintă doua limite: a)
cauzalitatea pe care o clamează implică faptul că stările si
pattern-urile comportamentale sunt expresia stilului de viaţă şi a
modului de relaţionare socială a persoanei; însă, în cazul TP,
stilul de viaţă şi cel interpersonal pot fi privite şi ca o
consecinţă a unor structuri neurofiziologice, biochimice şi
educaţionale care jalonează traseul individului uman; b)
sintagma referitoare la modul de relaţionare cu sine şi cu alţii
este problematică, cel puţin sub aspectul logicii şi al formulării.
79
Viorel ROBU
O definiţie mai extensivă şi mai comprehensivă este

formulată de Asociaţia de Psihiatrie Americană. Conform
specialiştilor care au participat la grupurile de lucru pentru
elaborarea ultimei ediţii a DSM-5, tulburările de personalitate
sunt prezente la pacienţi ale căror trăsături de personalitate se
organizează în pattern-uri caracterizate prin violarea recurentă a
normelor sociale, prin angajarea în acte de conduită al căror
domeniu se întinde de la nerespectarea principiilor morale şi
încălcări ale normelor de convieţuire socială până la
infracţiunile grave, de natură penală. Tulburările de
personalitate se asociază cu pattern-uri comportamentale care
implică devieri semnificative de la cerinţele şi normele socio-
culturale şi care se caracterizează prin stabilitate în timp,
inflexibilitate (situaţională) şi pervazivitate (DSM-5, 2013). În
mod tipic, primele semne clinice se manifestă încă din
adolescenţă sau de la vârsta tinereţei şi, în timp, acestea se
cronicizează, producând o deteriorare semnificativă a
funcţionării generale a pacientului. Această definiţie are caracter
mai explicativ.
Ionescu (1997) propune o definiţie sintetică şi
operaţională, conceptualizând TP printr-un ,,...ansamblu
caracteristic şi persistent de trăsături, predominant cognitive,
dispoziţionale şi relaţionale, ilustrate printr-un comportament
care deviază în mod evident şi invalidant de la expectaţiile faţă
de persoana respectivă şi de la normele grupului ei social” (p.
20). Definirea cât mai precisă din punct de vedere clinic
impune delimitarea TP de alte concepte utilizate în domeniul
psihopatologiei personalităţii, precum tipul de personalitate sau
modificarea de personalitate. Tipul de personalitate are în vedere
structura personalităţii unui individ, privită prin manifestările ei
normale (Ionescu, 1997). Conceptul trebuie apropiat de
trăsătură şi stil de personalitate. Stilurile de personalitate reunesc
mai multe trăsături stabile, care tind să se manifeste în conduita
cotidiană a individului uman. Stilurile pot fi indentificate prin
80
răspunsurile pe care o persoană le oferă la inventare

multidimensionale destinate evaluării personalităţii normale.
Spre deosebire de TP, tipurile sau stilurile de personalitate nu
se asociază cu disfuncţionalităţi majore, de intensitate clinică în
planul funcţionării profesionale sau socio-familiale şi nici nu
deviază semnificativ de la pattern-ul comportamental al
grupului socio-cultural din care individul face parte (Ionescu,
1997). Modificările de personalitate apar, de obicei, la vârsta adultă,
în urma unor evenimente de viaţă traumatizante sau a unor
perioade de stres cronic. De asemenea, modificările
personalităţii se pot grefa pe condiţii medicale cronice sau pe
fondul unor boli acute care ameninţă integritatea vieţii. Spre
deosebire de TP care au o etiologie multifactorială şi cunosc o
dezvoltare progresivă (acestea se schiţează în copilărie, se
cristalizează la vârsta adolescenţei şi pot fi diagnosticate la
vârsta adultă), modificările de personalitate sunt dobândite şi,
în general, sunt secundare unor situaţii sau condiţii de viaţă
severe.
4.2. Tulburările de personalitate din perspectiva

relaţiilor interpersonale
Perspectiva interpersonală argumentează într-un mod

consistent faptul că personalitatea umană poate fi cel mai bine
conceptualizată ca un produs social al interacţiunilor pe care o
persoană le are cu alte persoane semnificative din propria reţea
socială (Millon et al., 2004). Astfel, aproape toate nevoile şi
scopurile pe care ni le fixăm, toate dorinţele şi întreg
potenţialul de care dispunem se materializează în realizări în
contextul relaţiilor sociale semnificative care jalonează întregul
parcurs al dezvoltării.
H. S. Sullivan este considerat părintele perspectivei
interpersonale în domeniul analizei personalităţii. Ideile sale s-
au dezvoltat ca reacţie împotriva modelelor medical şi
81
Viorel ROBU
psihanalitic care au dominat psihiatria în prima parte a secolului

al XX-lea şi spre jumătatea acestuia. Sullivan a considerat că
ambele modele blamau persoana, fără să ia în considerare rolul
factorilor sociali în dezvoltarea personalităţii şi în geneza
tulburărilor acesteia. Astfel, psihanaliza clasică accentuează
asupra conflictului dintre pulsiunile sexuale şi agresive ale
Sinelui şi Egou care activează procese defensive, pentru a
stăpâni aceste pulsiuni. În acest binom relaţional, persoanele
semnificative din viaţa unui individ sunt doar obiecte care
satisfac sau frustrează pulsiunile Sinelui. Ele nu sunt privite ca
persoane reale, care au propriile lor vieţi, dorinţe, speranţe şi
aspiraţii. Privându-i pe ceilalţi de propriul lor statut de persoană
cu anumite trăsături unice, Freud a transformat patologia
personalităţii într-o afacere privată. Într-o abordare similară,
modelul medical conceptualizează psihopatologia prin
raportarea strictă la persoana pacienţilor, care manifestă
simptome de anormalitate, primesc un diagnostic şi sunt trataţi.
Contribuţia lui Sullivan constă în faptul că a realizat că
anumite forme ale tulburărilor mintale implică, pe lângă o
dimensiunea individuală dramatică şi tangibilă, un pattern
dezadaptativ de comunicare şi interacţiune socială. În acest sens,
Sullivan considera că personalitatea reflectă un ansamblu
recurent de situaţii interpersonale care caracterizează viaţa unei
persoane (Millon et al., 2004). În această viziune, individul nu
mai este, pur şi simplu, singurul factor care contribuie la
apariţia simptomelor psihopatologice pe care le
experimentează. Patologia este conceptualizată ca având la bază
pattern-urile dezadaptative de comunicare. Dacă, la început,
modelul interpersonal al psihopatologiei nu a putut explica cum
anume se dezvoltă pattern-urile de comunicare patologice,
ulterior, graţie deschiderii lui Sullivan spre achiziţiile din alte
domenii ale cunoaşterii, cum ar fi sociologia (prin modelul
interacţionismului simbolic al lui G. Mead) sau antropologia
(prin modelul lui E. Sapir), au fost avansate explicaţii mult mai
82
convingătoare. Astfel, gândirea lui Sullivan a oferit o punte de

legătură între psihologie şi curentul existenţialist (Millon et al.,
2004). Conform existenţialiştilor, mai întâi, fiinţa umană există,
apoi se defineşte pe ea însăşi. Conform interpersonaliştilor,
fiinţa umană nu este o entitate de sine stătătoare, închisă şi
statică, întrucât concepţia pe care o persoană o are despre sine
reprezintă o colecţie de ipoteze probabiliste, dintre care unele
sunt testate pentru a li se găsi suport, iar pentru altele se
urmăreşte infirmarea. Ori, în acest proces, celelalte persoane
semnificative din viaţa noastră joacă un rol esenţial,
contribuind la formarea identităţii noastre de sine. Experienţele
de comunicare care ne validează cel mai mult Eul contribuie la
confirmarea imaginii de sine ideale. În schimb, experienţele de
comunicare confuzante ne pun în dificultate şi creează un back
ground existenţial incert. Astfel de experienţe fie infirmă ceea
ce credem că suntem în realitate, adică Eul actual, fie contribuie
la portretizarea Eului într-un mod indezirabil, prin aceasta
constituind un factor de risc pentru scăderea stimei de sine şi
apariţia anxietăţii. Aşadar, viziunea lui Sullivan contrastează cu
punctul de vedere exprimat de Freud. Pentru Sullivan,
anxietatea are o natură interpersonală şi prin urmare nu poate
apărea în absenţa implicării altor persoane semnificative, cel
puţin la un nivel simbolic. Pentru Freud, Egoul reprezintă o
structură a persnalitpţii specializată în reprimarea pulsiunilor
sinelui şi în activarea mecanismelor defensive, iar anxietatea
reprezintă semnalul pentru pericolele pulsiunilor instinctuale.
În ciuda numeroaselor contribuţii interesante, Sullivan
nu a fost un gânditor sistematic. În plus, unele dintre
conceptele pe care le-a propus pentru explicarea şi
interpretarea personalităţii şi patologiei acesteia (de exemplu,
personalitatea homosexualilor) nu au avut doar o natură
interpersonală. Totuşi, ideile sale au deschis noi direcţii de
cercetare, precum faimoasa teorie a schizofreniei ca expresie a
pattern-urilor de comunicare familială contradictorii sau
83
Viorel ROBU
modelele kineticii (comunicarea non-verbală bazată pe gesturi).

O altă figură proeminentă pentru abordarea interpersonală a
personalităţii a fost T. Leary. Acesta a avut o gândire
sistematică şi şi-a bazat construcţia conceptuală pe achiziţiile
psihanalizei clasice (cf. Millon et al., 2004). Leary a
conceptualizat personalitatea umană utilizând cinci niveluri cu
un conţinut mult mai larg decât cel al nivelurilor de conştiinţă
teoretizate de Freud. Primul nivel, comunicarea publică, se referă
la tot ceea ce este obiectiv şi observabil în comportamentul
interpersonal. Cel de-al doilea nivel, descrierea conştientă, se
exprimă prin conţinuturile afirmaţiilor pe care le facem despre
noi înşine şi despre ceilalţi. Acest nivel reflectă mai degrabă
experinţele subiective (care pot reprezenta imagini
distorsionate ale realităţii sociale consensuale), pe care o
persoană le trăieşte. Cel de-al treilea nivel, simbolizarea privată,
include tribuirile preconştiente şi inconştiente pe care le facem
despre noi şi ceilalţi şi care se exprimă indirect prin intermediul
fanteziilor, proiecţiilor, dorinţelor, visurilor pe care le avem,
precum şi prin intermediul producţiei artistice. Al patrulea
nivel, inconştientul neexprimat, se referă la toate conţinuturile care
sunt cenzurate de conştient şi care sunt evitate de persoană în
mod sistematic şi compulsiv. Cel de-al cincilea nivel, valorile se
exprimă atât prin reprezentările despre Egoul ideal, cât şi prin
standardele pe care o persoană le utilizează atunci când emite
judecăţi depspre sine şi despre ceilalţi.
Una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Leary
o reprezintă modelul interpersonal circumplex, frecvent denumit şi
prin termenul de cerc interpersonal, în baza contribuţiei,
deasemenea consistentă, pe care a avut-o D. J. Kiesler. În timp
ce DSM-5 prezintă TP în calitate de categorii diagnostice
discrete, între care nu există, în mod necesar, relaţii, modelul
circumplex organizează constructele cu care operează ca
segmente ale unui cerc care se formează prin încrucişarea a
două dimensiuni ce definesc comunicarea interpersonală:
84
dominanţa şi afilierea. Pentru fiecare segment al cercului, fiecare

tip de personalitate primeşte un nume diferit, care rezultă prin
amestecul unor cantităţi diferite de dominanţă şi afiliere.
Tipurile de personalitate corespunzătoare segmentelor care
sunt apropiate unele de altele sunt mai puternic relaţionate între
ele, în timp ce tipurile de personalitate care corespund
segmentelor opuse ale cercului prezintă caracteristici opuse. De
exemplu, în versiunea originală a cercului interpersonal propus
de Leary, personalitatea dependentă a fost reprezentată ca
incluzând niveluri egale ale afilierii şi submisivităţii, în timp ce
personalitatea obsesiv-compulisvă (pe care Leary a numit-o
responsabilă-hipernormală) a fost reprezentată prin niveluri
egale ale afilierii şi dominanţei. Clasificarea oferită de Leary a
oferit şi alte perspective. De exemplu, prin combinarea axelor
verticală şi orizontală, s-a oferit o imagine asupra a doua
pulsiuni de bază ale individului uman, şi anume sexualitatea ş
agresivitatea
Kiesler (1983) a dezvoltat modelul circumplex
interpersonal descriind 16 tipuri de personalitate (respectiv 128
subtipuri şi 350 de itemi bipolari), care au rezultat prin
combinarea dimensiunilor comunicarii interpersonale
referitoare la dominanţă (dominant vs. submisiv) şi afiliere (ostil
vs. prietenos). Sunt descrise 16 tipuri de personalitate relativ
normale (de exemplu: tipul orientat spre control, tipul critic şi
ambiţios, tipul suspicios şi plin de resentimente, tipul rece şi
punitiv, tipul taciturn, tipul docil, tipul care se îndoieşte de sine
şi este dependent de ceilalţi, tipul care inspira încredere şi pe
care se poate conta, tipul gregar şi sociabil, tipul cooperant şi
care oferă ajutorul s.a.), precum şi 16 tipuri de personalitate
având caracteristici de intensitate patologică (de exemplu, tipul
arogant şi rigid, tipul histrionic, tipul adeziv şi care oferă
imaginea unui neajutorat, tipul ranchiuros şi sadic, tipul ,,de
gheaţă” şi crud, tipul paranoid şi revendicativ, tipul dictatorial
ş.a.).
85
Viorel ROBU
Unul dintre principiile pe care se bazează abordarea

interpersonală a patologiei personalităţii este reprezentat de
complementaritate. După Kiesler (1983), acţiunile şi
comportamentele interpersonale pe care le manifestăm au ca
scop să stârnească la persoanele cu care interacţionăm anumite
categorii restricitive de răspunsuri, care sunt relevante mai ales
atunci când vin din partea persoaneleor semnificative pentru
existenţa individuală. În mod obişnuit, evităm răspunsurile care
ne invalidează eul, adică cele care nu sunt congruente cu modul
în care ne-ar plăcea să ne vadă ceilalţi. Cu alte cuvinte, aşteptăm
ca ceilalţi să manifeste faţă de noi comportamente care să ne
confirme modul în care ne prezentăm pe noi înşine.
Răspunsurile care sunt nerelevante tind să fie ignorate şi să
genereze sentimentul de insecuritate şi tensiune psihică. În
contextul modelului circumplex interpersonal,
comportamentele sunt complementare atunci când se opun pe
axa controlului sau pe cea a afilierii. Cu alte cuvinte,
comportamentul submisiv este generat de comportamentul
dominant al persoanelor cu care interacţionăm, tot asa după
cum atitudinile prietenoase generează tot răspunsuri
neprietenoase.
Din perspectiva interpersonală, managementul imaginii
de sine implică anumite credinţe despre sine şi despre ceilalţi,
precum şi o perspectivă proprie asupra lumii. De exemplu, o
persoană care este foarte competitivă tinde să îi vadă pe ceilalţi
la fel de competitivi şi să intre în competiţie cu aceştia, aspect
care influenţează dinamica relaţiilor interpersonale pe care
persoana le are. Atunci când aplicăm acest principiu
tulburărilor de personalitate, se evidenţiază un cerc vicios. De
exemplu, persoanele care dau dovadă de rigiditate
psihocomportamentală patologică tind să aibă o concepţie
foarte restrictivă despre ele însele şi să caute în răspunsurile
celorlalţi numai anumite elemente care să le valideze propriul
eu. În acest context, astfel de persoane pot să se comporte într-
86
un mod coercitiv, De exemplu, persoanele narcisiste caută

continuu să obţină indulgenţa şi suportul care să le flateze
egoul. Tot aşa, personalităţile compulsive se prezintă pe sine ca
fiind raţionale, logice şi controlate, însă experimentează stări
acute şi/ sau cronice de anxietate, aspect care le face să se
retragă şi să se concentreze pe propriul eu. Astfel de persoane
încearcă să controleze anxietatea pe care o resimt, dar nefiind
validate de către ceilalţi, nu fac altceva decât să-şi intensifice
stările emoţionale negative. Este ceea ce Kiesler (1983)
denumeşte prin termenul de escaladare tranzacţională a
propriilor procese patologice.
Din perspectiva interpersonală a patologiei
personalităţii, rigiditatea şi intensitatea comportamentelor
interpersonale reprezintă doua criterii importante pentru
evaluarea caracterului patologic (Millon et al., 2004). Astfel,
persoanele normale îşi reglează propriile comportamente şi
răspunsuri în funcţie de necesităţile şi caracteristicile situaţiilor
interpersonale prin care trec. În situaţii extreme, astfel de
persoane sunt flexibile şi nu reacţionează, în mod necesar, prin
raspunsuri extreme, aşa cum tind să o facă personalităţile
patologice.
4.3. Clasificarea tulburărilor de personalitate
Clasificarea tulburărilor de personalitate reprezintă un

domeniu problematic în literatura de specialitate, cu atât mai
mult cu cât trebuie să se ţină cont de implicaţiile pentru
intervenţia terapeutică (Magnavita, 2004). În prezent, se
operează cu cinci sisteme de clasificare a tulburărilor de
personalitate, şi anume: a) sistemul categorial; b) sistemul
dimensional; c) sistemul structural; d) sistemul prototipal şi e)
sistemul relaţional (interpersonal)
Sistemul categorial are la bază clasificarea multiaxială a
tulburărilor psihice. În DSM-5, s-a renunţat la sistemul
87
Viorel ROBU
multiaxial de clasificare a tulburărilor psihice (utilizat în DSM-

IV). Sistemul categorial de clasificare a tulburărilor de
personalitate ia în calcul prezenţa unor criterii
comportamentale ateoretice şi observabile (de exemplu,
membrii familiei pacientului observă în comportamentul
acestuia şi raportează medicului devieri semnificative de la
normele de conduită socială), în baza cărora poate fi suspectată
prezenţa unei tulburări de personalitate diagnosticabilă.
Din punct de vedere categorial, tulburările de
personalitate au fost grupate în trei mari clustere, în baza
anumitor similarităţi psiho-comportamentale, şi anume (DSM-
5, 2013; Magnavita, 2004; Sadock, Sadock şi Ruiz, 2015): a)
cluster-ul A care include tulburările de personalitate paranoidă,
schizoidă şi schizotipală; b) cluster-ul B care include tulburarea
de personalitate de tip borderline, tulburarea antisocială,
tulburarea narcisistă şi tulburarea histrionică şi c) cluster-ul C
care cuprinde tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă,
tulburarea de personalitate dependentă şi tulburarea de
personalitate evitantă.
Primul cluster de tulburări de personalitate este
caracterizat prin absenţa graţiei şi a afecţiunii exprimată faţă de
alte persoane, precum şi prin neîndemânarea în relaţiile
interpersonale. Pacienţii diagnosticaţi cu tulburări de
personalitate din cluster-ul A sunt, adesea, bizare sau extentrice.
Tulburarea de personalitate paranoidă implică suspiciozitatea,
neîncrederea în ceilalţi şi gândirea interpretativă (Sadock,
Sadock şi Ruiz, 2015). Tulburarea de personalitate schizoidă se
caracterizează prin atitudinea detaşată (din punct de vedere
emoţional) în relaţiile sociale şi prin sărăcia în domeniul
exprimării emoţiilor. Tulburării de personalitate schizotipală îi
sunt caracteristice distorsiunile cognitive şi excentricităţile
comportamentale.
Cel de-al doilea cluster de tulburări de personalitate se
caracterizează prin desconsiderarea regulilor şi a normelor de
88
conduită socială, teatralism, emoţionalitate excesivă sau

extravaganţă. Astfel, pacienţii diagnosticaţi cu tulburarea de
personalitate antisocială desconsideră drepturile altor persoane
şi încalcă normele de convieţuire socială, fiind predispuşi către
angajarea în acte deviante sau delincvente (Sadock, Sadock şi
Ruiz, 2015). Pacienţii diagnosticaţi cu tulburarea de
personalitate de tip borderline se caracterizează prin instabilitatea
în planul funcţionării emoţionale, precum şi prin impulsivitate
în comportamente. Astfel de pacienţi sunt foarte fluctuanţi în
ceea ce priveşte relaţiile sociale (inclusiv cele romantice) şi au o
imagine de sine vulnerabilă care, adesea, suferă schimbări
bruşte. ICD-10 (1992) include tulburarea de personalitate de tip
borderline în categoria clinică mai largă reprezentată de
tulburarea de personalitate emoţional-instabilă, alături de
tulburarea emoţional-instabilă de tip impulsiv. Tulburarea de
personalitate histrionică se caracterizează printr-un pattern
excesiv de emoţionalitate şi prin nevoia pacientului de a atrage
atenţia celorlalţi asupra propriei persoane, iar tulburarea de
personalitate nascisistă implică nevoia de a obţine admiraţia
celorlalţi şi lipsa de empatie. Deşi expresia ,,de limită” (engl.
borderline) este rezervată în DSM-V uneia din cele patru forme
specifice ale grupei B de tulburări de personalitate, se admite
adesea că tipurile grupei B se situează toate la nivelul de
organizare psihică intermediară între psihoze şi nevroze sau,
aşa cum o denumeşte O. Kernberg, organizarea-limită a
personalităţii (cf. Petot, 1998).
Cluster-ul C include tulburări de personalitate în care
predomină anxietatea (Sadock, Sadock şi Ruiz, 2015). Cele trei
tipuri de personalităţi patologice descrise în cadrul acestui grup
sunt numite adesea personalităţi nevrotice (cf. Petot, 1998).
Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă implică
perfecţionismul, preocuparea exagerată pentru ordine sau reguli
ori teama morbidă de îmbolnăvire pe cale microbiană.
Tulburarea de personalitate evitantă se caracterizează printr-un
89
Viorel ROBU
nivel foarte ridicat al inhibiţiei în relaţiile sociale, sentimentul de

neadecvare, precum şi prin hipersensibilitatea faţă de evaluarea
negativă a propriei persoane. Aşa cum este descrisă în DSM-5
(2013), această tulburare corespunde cu personalitatea anxios-
evitantă din ICD-10 şi cu personalitatea fobică din clinica
psihiatrică franceză (cf. Petot, 1998). Tulburarea de
personalitate dependentă implică nevoia puternică a pacientului
de a beneficia de grija şi atenţia persoanelor semnificative care
îl înconjoară. Totuşi, trebuie menţionat faptul că acest sistem
de clasificare, deşi util în unele situaţii de cercetare, ale limite
serioase şi nu a fost pe deplin validat (DSM-5, 2013). În afară
de acest aspect, frecvent, unii dintre pacienţi prezintă
concomitent (simptome ale unor) tulburări de personalitate din
diferite grupe.
Clasificarea categorială implică anumite probleme.
Astfel, unii autori vorbesc despre suprapunerea dintre anumite
categorii, în sensul în care unii dintre pacienţi sunt diagnosticaţi
cu mai mult de o TP (Magnavita 2004). De asemenea, unii
clinicieni argumentează că manualul de diagnostic al
tulburărilor mintale este prea restrictiv şi aspru în ceea ce
priveşte schemele de diagnosticare care nu iau în considerare
diferenţieri fine ce pot fi făcute între doi pacienţi cu acelaşi
diagnostic de TP. De exemplu, doi pacienţi diagnosticaţi cu
TPOC pot fi diferiţi în ceea ce priveşte mecanismele adaptative
ale funcţionării, ceea ce implică formularea unui prognostic şi a
unei scheme de tratament personalizate. De altfel, utilitatea
planificării schemelor de tratament este chestionabilă, dacă
luăm în calcul prezenţa unui anumit număr minim de criterii
simptomatologice pentru diagnosticare, pe care DSM-5 o
impută. De exemplu, dacă un pacient cu o anumită TP
întruneşte cu unul sau două mai puţine criterii de diagnosticare,
însă prezintă din punct de vedere simptomatologic alte criterii
relevante, cum va diferi schema de tratament faţă de cea care ar
90
trebui stabilită pentru un pacient care întruneşte numărul

minim de criterii necesare ?
Clasificarea dimensională a tulburărilor de personalitate se
bazează pe o abordare diferită, care are la bază premiza că
pattern-urile comportamentale şi trăsăturile dispoziţionale care
stau la baza acestora pot fi analizate pe un continuum (de la
,,normal”/tipic la ,,anormal”/atipic) şi nu categorizate
(Magnavita, 2004). Clasificarea dimensională se bazează pe
abordarea teoretică impusă de Allport care s-a preocupat de
organizarea personalităţii normale şi a elaborat modelul ierarhic
al trăsăturilor de personalitate. În această optică, tulburările de
personalitate nu sunt altceva decât integrări ale unor trăsături
psiho-comportamentale care sunt amplificate înspre extrema
disfuncţionalităţii şi a dezadaptării. Sistemul dimensional a fost
utilizat atât în investigarea manifestărilor normale ale
personalităţii, cât şi pentru înţelegerea alterărilor (tulburărilor)
personalităţii.
Clasificarea structural-dinamică a devierilor personalităţii se
bazează pe abordarea psihanalitică a structurii şi organizării
personalităţii. În sistemul structural-dinamic, organizarea
personalităţii este plasată pe un continuum, de la extrema
psihotică, de tip borderline şi nevrotică până la extrema
normalităţii, fiecare punct al continuum-ului implicând un
anumit nivel al integrităţii structurale a personalităţii (aşa
numitul construct referitor la capacitatea de adaptare a eului).
Integritatea structurală a personalităţii implică capacitatea unei
persoane de a gestiona anxietatea, conflictele interioare şi pe
cele interpersonale, precum şi alte tipuri de experienţe
emoţionale negative care apar în diverse situaţii de viaţă, înainte
de a se dezorganiza şi de a manifesta debutul simptomelor unei
tulburări psihice (Magnavita, 2004). Dacă am suprapune
clasificarea categorială (cu care operează DSM-5) şi clasificarea
structural-dinamică, am putea spune că tulburările de
personalitate din cluster-ul C sunt echivalente cu extrema
91
Viorel ROBU
nevrotică a pattern-ului de personalitate, tulburările din cluster-ul

B sunt echivalente cu pattern-ul de tip borderline, iar tulburările
din cluster-ul A sunt echivalente cu pattern-ul psihotic.
Clasificarea prototipală a pattern-urilor de personalitate
combină sistemul categorial cu cel dimensional şi oferă a
diferenţiere mai fină a tipurilor şi tulburărilor de personalitate
(Magnavita, 2004). Una dintre cele mai notabile contribuţii în
domeniul clasificării prototipale a pattern-urilor de personalitate
este cea a lui T. Millon care a reţinut mai multe categorii de TP,
dar, în acelaşi timp, le-a evaluat ţinând cont de trei dimensiuni
de bază, de inspiraţie evoluţionistă: eu/alţii, activ/pasiv şi
plăcere/durere (Millon, 2004). Aceste dimensiuni bipolare
delimitează modul în care individul uman îşi construieşte
experienţele de viaţă şi evoluează în ceea ce priveşte
personalitatea. Millon a dezvoltat două instrumente
psihometrice (standardizate), ale căror calităţi psihometrice
sunt bine stabilitate şi recunoscute de comunitatea psihologilor
clinicieni şi a psihiatrilor. Este vorba despre Millon Clinical
Multiaxial Inventory/MCMI şi Millon Adolescent Clinical
Inventory/MACI, care pot fi utilizate pentru evaluarea unui
spectru larg de devieri ale personalităţii: de la pattern-uri,
precum schizoid, compulsiv, antisocial sau narcisist la pattern-
uri, precum schizotipal, borderline sau paranoid.
Clasificarea relaţională a tulburărilor de personalitate ţine
cont de pattern-urile relaţiilor interpersonale care guvernează
dezvoltarea individului uman, mai ales a celor relaţii care
prezintă o puternică încărcătură emoţională şi care influenţează
semnificativ dezvoltarea şi funcţionarea cotidiană (Magnavita,
2004). Clasificarea relaţională subsumează două direcţii, care au
la bază modelul configuraţiilor relaţionale diadice propus de H. S.
Sullivan, respectiv modelul configuraţiilor relaţionale familiale propus
de M. Bowen. Clasificarea relaţională a tulburărilor de
personalitate ţine cont de pattern-urile de comunicare (inclusiv
în plan emoţional), temele majore care transpar în procesul
92
comunicării dintre pacient şi persoanele semnificative din jurul

său, procesele transmiterii multigeneraţionale a experienţelor
familiale timpurii, precum şi de o serie de procese interpersonale,
precum complementaritatea.
93
94
BIBLIOGRAFIE
Albu, M. (2000). Metode şi instrumente de evaluare în psihologie. Cluj-
Napoca: Editura Argonaut.
Albu, M. (1998). Construirea şi utilizarea testelor psihologice. Cluj-
Napoca: Editura Clusium.
Allport, G. W. (1991). Structura şi dezvoltarea personalităţii (trad.).
Bucureşti: Editura Didatică şi Pedagogică.
American Psychiatric Association (2013). Diagnostic and
Statistical Manual of Mental Disorders. DSM-5 (5th ed.).
Arlington, VA: American Psychiatric Association.
Brăzdău, O. (2000). Procesul împlinirii sinelui. Cercetare
teoretică şi experimentală. În I. Mânzat (Coord.).
Psihologia Sinelui. Un pelerinaj spre centrul fiinţei. Bucureşti:
Editura Eminescu.
Caprara, G. V., Barbaranelli, C., Borgogni, L. (2005). BFQ – Big
Five Questionnaire. Manuale (seconda edizione). Firenze: O.
S. Organizzazione Speciali.
Chelcea, S. (1998). Dicţionar de psihosociologie. Bucureşti: Editura
Institutului Naţional de Informaţie.
Cosmovici, A. (1996).Psihologie generală. Iaşi: Editura Polirom.
Cosmovici, A., Iacob, L. M. (Coord.) (1998). Psihologie şcolară.
Iaşi: Editura Polirom.
Costa, P. T. Jr., McCrae, R. R. (1992). Revised NEO Personality
Inventory (NEO PI-R) and NEO Five-Factory Inventory
(NEO-FFI). Professional manual. Odessa, Fl: Psichological
Assessment Resources, Inc.
Dafinoiu, I. (2002). Personalitatea. Metode calitative de abordare.
Observaţia şi interviul. Iaşi: Editura Polirom.
Fraise, P. (Coord.) (1967). Tratat de psihologie experimentală (trad.).
Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Golu, M. (1993). Dinamica personalităţii. Bucureşti: Editura
Geneze.
95
Viorel ROBU
Hayes, N., Orrell, S. (1997). Introducere în psihologie (trad.).

Bucureşti: Editura All.
Hjelle, A. L., Ziegler, J. D. (1976). Personality Theories: Basic
Assumption, Research and Applications. New York: McGraw
– Hill Boock Company, International Edition.
Ionescu, G. (1997). Tulburările personalităţii. Bucureşti: Editura
Asklepios.
Kiesler, D. J. (1983). The 1982 Interpersonal Circle: A
taxonomy for complementarity in human transactions.
Psychological Review, 90, 185-214.
Linton, R. M. (1968). Fundamentul cultural al personalităţii (trad.).
Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
Magnavita, J. J. (2004). Classification, prevalence, and etiology
of personality disorders: Related issues and controversy.
In J. J. Magnavita (Ed.), Handbook or Personality Disorders.
Theory and Practice (pp. 3-23). New Jersey: John Wiley &
Sons, Inc.
Malim, T., Birch, A., Wadeley, A. (1999). Perspective în psihologie
(trad.). Bucureşti: Editura Tehnică.
Millon, T. (2004). Personality Disorders in Modern Life. Second
Edition. New Jersey: John Wiley and Sons, Inc.
Minulescu, M. (1996). Chestionarele de personalitate în evaluarea
psihologică. Bucureşti: Garell Publishing House.
Mucchielli, R. (1984). L’Examen psychotechnique. Connaissance du
problème (7ème edition). Paris: Colection Formation
Permanente en Sciences Humaines.
Petot, J.-M. (1998). Applications cliniques du NEO PI-R. În
Costa, P. T., Jr., Ph. D. & McCrae, R. R., Ph. D. NEO
PI-R. Inventaire de Personnalité-Révisé. Manuel (adaptation
française par Jean-Pierre Rolland). Paris: Éditions du
Centre de Psychologie Appliquée.
Pichot, P. (1997). Les tests mentaux (15-ème edition). Paris:
Presses Universitaires de France.
96
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicţionar de psihologie. Bucureşti:

Editura Albatros.
Radu, I. (Coord.) (1991). Introducere în psihologia contemporană.
Cluj-Napoca: Editura Sincron.
Robu, V. (2006). Aplicarea modelului în cinci factori al
personalităţii în domeniul ocupaţional. Posibilităţi de
utilizare a inventarului NEO PI-R. Anuarul Universităţii
,,Petre Andrei” din Iaşi: Ştiinţe Socio-Umane, Serie nouă, Tom
I, 65-82.
Rudică, T. (1990). Maturizarea personalităţii. Iaşi: Editura
Junimea.
Sadock, B. J., Sadock, V. A., & Ruiz, P. (2015). Kaplan and
Sadock’s Synopsis of Psychiatry: Behavioral Sciences/Clinical
Psychiatry (11th ed.). Philadelphia: Wolters Kluwer.
Sillamy, N. (1996). Dicţionar de psihologie (trad.). Bucureşti:
Editura Univers Enciclopedic.
World Health Organization (1992). The ICD-10 Classification of
Mental and Behavioural Disorders. Clinical Descriptions and
Diagnostic Guidelines. Geneva, Switzerland: WHO.
Zlate, M. (1997). Eul şi personalitatea. Bucureşti: Editura Trei.
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Editura Polirom.
97
Printed in EU
Str. Tepes Voda, nr. 2, bl. V1, sc. F, et. 3, ap. 2, Iaşi, România
www.edituralumen.ro | www.librariavirtuala.com
98
View publication stats

Psihologia Personalitatii

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Psihologia Personalitatii

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII. Note de curs

Book · February 2018

Psihologia personalității. Note de curs View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Copyright Editura Lumen, 2017

Editura Lumen este acreditată CNCS

Redactor: Roxana Demetra STRATULAT

Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin fotocopiere, scanare,

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

1.1. Raportul general-aplicativ în cunoaşterea

G. W. Allport (1991) face o comparaţie, pornind de la

psihicului în particular. Reprezentanţii acestei orientări

1.2. Accepţiuni ale conceptului referitor la personalitate

Asemeni altor concepte din domeniul psihologiei, şi cel

 Accepţiunea antropologică se referă la natura şi esenţa fiinţei

solicitărilor externe la care sunt supuşi indivizii în decursul

singularitatea sa, fracţiunea cea mai originală a eului său

efectuându-se atât pe plan intelectual, cât şi în plan afectiv şi

combinaţie de trăsături care sunt relativ distincte şi stau la baza

1.3. Caracteristici generale ale personalităţii

În ciuda diferenţelor privind definirea termenului de

2.1. Curente în abordarea personalităţii

Clasificările teoriilor şi modelelor care au fost elaborate

2.1.1. Abordarea monistă vs. abordarea pluralistă

individului şi background-ul evolutiv al organismului său); b)

2.1.2. Abordarea nomotetică vs. abordarea idiografică

impută lipsa rigorii şi faptul că oferă o imagine mai degrabă

verificări statistice riguroase, ele sunt mult mai exacte iar

2.2. Modelul personalităţii umane din perspectiva

Dintre perspectivele clasice din care a fost

A. Einstein (întâmplător sau nu, fiind cu toţii evrei din aria

că acesta poate fi conceput ca o realitate a cărei substanţă poate

constituţionale ale individului uman sunt brute, animalice,

atitudini care sunt compatibile cu aşteptările societăţii. Procesul

Figura 1. Relaţia dintre structurile personalităţii şi nivelurile de

Considerată în ansamblul ei, viziunea lui Freud despre

celorlalţi, pasiv-agresivii lucrează subtil pentru a le împiedica

DSM-5 (2013) conceptualizează mecanismele de

2.3. Contribuţia reprezentanţilor şcolii umaniste

Rădăcinile teoretice ale psihologiei umaniste

reprezentanţi de seamă sunt în Franţa G. Budé, iar în ţările

Cum pot ajunge oamenii la relaţii interpersonale mai

2.3.1. G. W. Allport şi teoria trăsăturilor

dispoziţiile nu pot fi inventate, ele trebuie descoperite.”

Trăsăturile cardinale şi cele centrale definesc profilul individual

2.3.2. Contribuţia lui A. H. Maslow

Figura 2. Piramida nevoilor umane (A. H. Maslow)

Umanistul american considera că multe aspecte legate

fi atinsă doar prin asigurarea nevoilor fiziologice; sunt necesare

văzuţi ca fiind reci, neprietenoşi);

Aşadar, pentru Maslow, trebuinţa de realizare a Sinelui este

2.3.3. Viziunea lui C. Rogers

este în mod consecvent reprimat. Rogers se referă la acest fapt,

Rogers reia distincţia dintre Eul ideal (omul aşa cum ar

 încrederea în propriile resurse (propriile reacţii, emoţii şi intuiţii

2.3.4. Concepţia lui H. A. Murray

în Hjelle şi Ziegler, 1976, p. 97). Multiplele modalităţi de

Tabelul 1. Cele mai importante nevoi psihogene după Murray

8. nSenzorialitate De a căuta plăcerile senzuale.

De a-i fi satisfăcute nevoile prin sprijinul simpatetic al

Un alt aspect problematic referitor la studiul nevoilor