Tema 5 Banca centrală şi rolul ei în cadrul sistemului bancar

1. Esenta și funcțiile băncii centrale

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiază că acestea sunt structurate pe două

nivele, respectiv Banca centrală şi băncile de rang secundar, denumite şi bănci de sistem. Rolul
băncii centrale rezultă din monopolul asUpra emisiunii monetare şi din funcţia de autoritate
monetară pe care a preluat-o treptat şi pe măsură ce s-a implicat în afacerile statului şi, în mod
special, în politica economică. În acest context, este necesară precizarea faptului că în momentul
iniţial al formării sistemelor bancare, nu exista o delimitare între operaţiunile realizate de băncile
comerciale şi cele centrale (sau de emisiune). În perioada convertibilităţii monetare, activitatea
de emisiune nu constituia un privilegiu al băncilor centrale. Identificarea celor două tipuri de
bănci s-a înfăptuit, în timp, prin concentrarea emisiunii de monedă la nivelul unei singure bănci,
banca centrală, care începe, astfel, să obţină monopolul asupra operaţiunii de emisiune. Acest
proces poate fi situat, în timp, la momente diferite, în funcţie de gradul de evoluţie economică şi
socială a ţărilor. Astfel, în Anglia, Banca centrală se înfiinţează în anul 1694, sub forma de
societate privată pe acţiuni; în anul 1800 se organizează Banca Franţei, iar în anul 1863, băncile
naţionale din SUA. Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin reglementări ale statului s-a
realizat mai târziu printr-o serie de legi, care au marcat evoluţia sistemelor monetare. Pot fi
enumerate câteva momente: în 1844 în Anglia se stabileşte sistemul de emisiune (prin legea lui
Robert Peel); în 1848, în Franţa se elimină dreptul de emisiune monetară al băncilor
departamentale; în 1913, în SUA se creează Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bănci
federale de rezerve. Deşi în perioada actuală băncile centrale ale tuturor ţărilor, cu excepţia celor
12 bănci de rezervă din SUA sunt bănci cu capital de stat, de-a lungul evoluţiei lor în timp, s-au
identificat mai multe categorii de bănci, în funcţie de provenienţa capitalului. Astfel, în Anglia,
banca de emisiune a fost cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, băncile s-au
constituit prin participarea capitalului de stat, iar în ţări precum România şi Belgia, capitalul
băncilor a fost mixt.

Apariţia banilor în economie a impus crearea unei instituţii care să asigure emisiunea, dar şi
supravegherea circulaţiei în bune condiţii a acestora. Pe de altă parte, funcţionarea instituţiilor
statului, a condus la nevoia acoperirii cheltuielilor suplimentare prin emisiune monetară. Ca
urmare, crearea autorităţii monetare a avut la baza monopolul emisiunii deţinut de stat la
momentul respectiv. Existenţa băncii centrale, ca instituţie ierarhică superioară celorlalte
instituţii bancare, s-a impus tocmai ca urmare a nevoii coordonării activităţii bancare în
economie, dar şi ca urmare a intensificării presiunilor inflaţioniste la nivel internaţional.
Orice activitate bancară presupune crearea de monedă. Băncile, mai ales cele comerciale creează
o cantitate mult mai mare de monedă decât banca de emisiune, deoarece chiar volumul monedei
scripturale este mult mai mare decât moneda efectivă pusă în circulaţie de aceasta din urmă.
Ceea ce este specific băncii centrale este faptul că aceasta emite moneda legală sau, altfel spus,
moneda centrală care are putere liberatorie nelimitată pe teritoriul naţional. Celelalte forme de
monedă (moneda scripturală) reprezintă aşa-numita monedă privată care nu dispune de
capacitate liberatorie decât ca urmare a clauzelor de răscumpărare ataşate acestui tip, clauze care
implică posibilitatea transformării monedei private în monedă centrală.

În condiţiile economiei actuale, s-a ajuns ca banca centrală să joace un rol cheie – de manager
economic, în ultima perioadă aceasta acumulând din ce în ce mai multe responsabilităţi legate de
stabilizarea propriei economii, în condiţiile practicării de cursuri valutare flexibile. Banca
centrală are, astfel, drept obiectiv definirea şi aplicarea măsurilor de politică monetară a statului,
păstrarea rezervelor valutare ale ţării, realizând, în acelaşi timp, supravegherea băncilor din
sistem, refinanţarea acestora şi, nu în ultimul rând, administrarea conturilor statului.

Istoric, prima bancă centrală creată a fost Banca Regală Suedeză (1668), Banca Angliei creându-
se 30 de ani mai târziu (1694). Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1880.

Crearea băncilor centrale a impus însă nenumărate probleme legate de:

 forma de proprietate asupra capitalului băncii;

 gradul de independenţă vis-a-vis de autorităţile politice;
Dacă avem în vedere forma de proprietate, la prima vedere se poate spune că orice bancă
centrală trebuie să fie proprietatea statului. Cu toate acestea, există şi excepţii de la regulă, în
prezent existând numeroase bănci centrale care se află în proprietate mixtă (a statului şi a
sectorului privat) sau în proporţie de 100% în proprietate privată.

În condiţiile existenţei acţionariatului privat, banca centrală trebuie să distribuie dividendele

aferente acestora (de cel mult 12% din profitul net) înainte de a vărsa restul profitului (minus
fondul de rezervă) la bugetul statului. Cu toate acestea, există un puternic argument împotriva
acţionariatului privat la nivelul băncilor centrale, argument ce rezultă tocmai din rolul jucat de
banca centrală în economia respectivă: instituţie implicată în corectarea disfuncţionalităţilor
macroeconomice, acestea reprezentând, de cele mai multe ori, acţiuni contraciclice (opuse
intereselor acţionarilor de maximizare a profiturilor).

Exemple de bănci în funcţie de forma de proprietate asupra capitalului:

Bănci cu capital mixt:

  Banca Austriei (statul deţine 50% din capitalul băncii);
 Banca Greciei (statul deţine 10% din capital);
 Banca Turciei (statul deţine 25% din capital);
Bănci cu capital privat:

 Banca Italiei (care, conform statutului acesteia, este inclusă în cadrul companiilor publice
şi trebuie deţinută numai de astfel de companii);
 Banca Elveţiei (63% proprietatea mixtă a cantoanelor, restul proprietate privată);
 FED (proprietatea băncilor din sistemul bancar american);
Bănci cu capital de stat:

 Majoritatea băncilor centrale sunt bănci cu capital de stat.

Problema gradului de independenţă al băncii centrale apare ca urmare a implicării structurilor
politice în administrarea economiei naţionale. Acest aspect se impune tocmai pentru a se realiza
o separare a politicului de deciziile monetare. Această abordare evidenţiază două aspecte de
manifestare a independenţei băncii centrale:

 independenţa relativă (activitatea băncii centrale fiind subordonată autorităţii executive);

 independenţa absolută ( în sensul că activitatea băncii centrale este coordonată de
autoritatea legislativă, dar politica monetară este realizată în cadrul amplu al politicii
macroeconomice a statului).
Această problemă a independenţei băncii centrale a făcut obiectul a nenumărate studii, cel
mai interesant în acest sens fiind studiul realizat de Cukierman în 19921, acesta analizând
independenţa băncilor centrale din prisma obiectivelor statutare ale acestora. Astfel, o bancă
centrală este cu atât mai independentă cu cât are drept principal obiectiv (preferabil şi unic)
asigurarea stabilităţii preţurilor, beneficiind de discreţie deplină în utilizarea instrumentelor
specifice atingerii acestui obiectiv, la nevoie chiar împotriva voinţei autorităţii executive.
Conform acestui studiu, cea mai independentă bancă centrală era Bundesbank, la aceasta
adăugându-se Banca Centrală a Filipinelor.

Având în vedere independenţa totală a băncii centrale, se desprind atât argumente, dar şi
contraargumente. Printre argumentele favorabile independenţei se află:

 necesitatea independenţei totale a politicii monetare faţă de procesul politic, politica

monetară vizând evoluţia ulterioară a economiei, în timp ce interesele politice sunt
specifice fiecărei legislaturi;
  imposibilitatea atribuirii acestei responsabilităţi unui departament al guvernului,
autoritatea monetară având o structură mult mai complexă decât cea a executivului;
 asigurarea imparţialităţii legate de relevanţa datelor, caz care nu ar putea fi asigurat în
cazul angajării politice.
Necesitatea corelării politicii monetare cu politica macroeconomică elaborată de executiv

Din aceste aspecte se desprind principalele elemente care determină orientarea independenţei
băncii centrale spre o latură sau alta:

 forma de proprietate asupra capitalului;

 atribuţiile legale ale băncii centrale;
 modalitatea de numire a conducerii băncii;
 reprezentarea guvernului în organele de conducere ale băncii şi invers;
 finanţarea statului de către banca centrală;
 repartizarea profiturilor.
Toate aceste elemente conduc la conturarea a câteva principii care ar trebui să reliefeze relaţiile
ce trebuie să se stabilească între banca centrală şi mediul economic în care acţionează aceasta:

1) definirea clară a mandatului băncii centrale, cu cât mai puţine obiective;

2) autonomie în utilizarea ratei dobânzii şi a altor instrumente monetare pentru a se realiza
obiectivele propuse;
3) corelarea politicii cursului de schimb cu cea a ratei dobânzii;
4) renunţarea la finanţarea deficitului bugetar de către banca centrală;
5) realizarea unei politici monetare transparente;
Activitatea băncilor centrale, gestionarea şi execuţia politicii monetare, este coordonată
de anumite organisme, în a căror componenţă se află membri numiţi după diverse criterii. Astfel,
în funcţie de măsura în care alegerea guvernatorului şi a membrilor Consiliului de Administraţie
depind de raportul dintre puterea politică şi banca de emisiune, se poate stabili gradul de
independenţă al băncii centrale.

 Funcţiile băncii centrale

Indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin centralizat al băncilor centrale, acestea exercită
funcţii generale şi, uneori, ocazionale, prin care se evidenţiază rolul în cadrul sistemelor bancare
şi al economiilor contemporane. Astfel, pot fi enumerate următoarele funcţii:

 funcţia de emisiune monetară;

 funcţia de centru al politicii monetare;
  funcţia de creditare a economiei naţionale;
 funcţia de centru valutar;
 funcţia de bancă a băncilor;
 funcţia de bancă a statului.
FUNCŢIA DE EMISIUNE MONETARĂ

Această funcţie se poate spune că reprezintă una dintre primele activităţi atribuite băncii
centrale, istoric, privilegiul emisiunii fiind acordat de stat în schimbul obligaţiei băncii centrale
de a subscrie oricărui împrumut solicitat de stat. Dacă iniţial emisiunea monetară era asigurată
atât de banca de emisiune cât şi de băncile din sistem, treptat s-a impus ca necesară
reglementarea de către stat a sistemului de emisiune, aceasta realizându-se prin instaurarea
monopolului asupra emisiunii. Chiar dacă acesta a fost instituit în momente diferite, a vizat, de
fapt, realizarea aceluiaşi lucru – crearea unei singure autorităţi monetare care să finanţeze
economia prin emisiune monetară şi, în acelaşi timp, să urmărească circulaţia produsului pus în
circulaţie. În Anglia în 1844 – Legea Peel – se stabilea regimul de emisiune, la acesta aderând
mai târziu şi Franţa – 1848. Momentul cel mai important a fost însă reprezentat de Constituirea
FED în SUA, prin care se crea, astfel, instituţia care să înlocuiască emisiunea monetară a celor
7500 de bănci naţionale ce dispuneau de dreptul de emisiune.

FUNCŢIA DE CENTRU AL POLITICII MONETARE

În condiţiile punerii în circulaţie a monedei, banca centrală trebuie să urmărească şi evoluţia

valorică a monedei puse în circulaţie, de cele mai multe ori obiectivul băncii centrale fiind cel al
stabilităţii monedei, pentru a se asigura, la nivel macroeconomic, stabilitatea preţurilor. Toate
aceste aspecte sunt cuprinse în măsurile precizate în programul de politică monetară. După cum
am mai afirmat, monopolul emisiunii monetare a fost atribuit băncii centrale cu condiţia
finanţării în orice moment a împrumuturilor solicitate de către stat. În aceste condiţii, problema
care trebuia rezolvată viza finanţarea Trezoreriei statului fără a afecta puterea de cumpărare a
monedei emise, asigurându-se, în acelaşi timp, o creştere economică neinflaţionistă şi menţinerea
echilibrului macroeconomic. Prin politica monetară banca centrală asigură, tocmai, urmărirea
circulaţiei monedei emise şi menţinerea valorii acesteia.

FUNCŢIA DE CREDITARE A ECONOMIEI

 Creditarea economiei naţionale se realizează prin intermediul băncilor din cadrul

sistemului bancar, acestea apelând la resursele de refinanţare ale băncii centrale. Dar cum
banca centrală este creditorul de ultimă instanţă al băncilor, în prezent se pune accent
 deosebit pe obţinerea de resurse de pe piaţa interbancară, apelul la refinanţare
reprezentând măsura extremă de finanţare.
FUNCŢIA DE CENTRU VALUTAR

Sub această denumire este desemnată o triplă funcţie a băncii centrale:

 asigurarea, singură sau în concurenţă cu băncile de rang secundar, a schimbului de

monedă naţională în devize;
 păstrarea şi gestionarea rezervelor valutare;
 supravegherea ratei de schimb a monedei naţionale.
În anumite ţări, în perioade critice, schimburile valutare sunt controlate de banca centrală, iar
piaţa valutară nu funcţionează liber. Toate schimburile de monedă naţională în orice devize,
trebuie să se realizeze printr-un oficiu de schimb valutar, constituit ca anexă a Băncii Centrale,
numai tranzacţiile în scopuri turistice, putând fi efectuate liber. În toate ţările, băncile centrale, la
concurenţă cu băncile comerciale, furnizează devize agenţilor economici solicitanţi în condiţii
mult mai atractive, comparativ cu cele impuse de celelalte bănci. Totodată, băncile centrale îşi
menţin monopolul valutar chiar şi în perioadele de practicare a cursurilor libere, întrucât sunt
obligate să garanteze convertibilitatea monedei naţionale în devize, la cursurile stabilite prin
sistemul de cursuri fixe.

FUNCŢIA DE BANCĂ A BĂNCILOR

Această funcţie reuneşte trei activităţi, strâns corelate între ele, pe care le desfăşoară banca
centrală.

 În primul rând, fiecare bancă de rang secundar (bancă din sistemul bancar) are un cont la
banca centrală, care nu poate fi debitor, şi pe baza căruia pot fi realizate viramente şi
compensări interbancare.
 În a doilea rând, dacă în procesul compensărilor, anumite bănci au nevoie de refinanţare,
atunci banca centrală poate, în anumite condiţii să furnizeze resursele necesare,
alimentând piaţa monetară. Se poate manifesta şi situaţia în care banca centrală poate
absorbi lichidităţi de pe piaţă, dacă se consideră că acestea sunt în surplus.
 În al treilea rând, banca centrală trebuie să utilizeze intervenţiile pe piaţa monetară pentru
a menţine masa monetară şi rata dobânzii în limitele fixate de către autoritatea monetară.
Această funcţie decurge tocmai din faptul că banca centrală reprezintă autoritatea care
gestionează riscul aferent sistemului bancar, reprezentând, în fapt interesele întregii economii în
preîntâmpinarea problemelor ce pot să apară în onorarea de către bănci a cererilor de retragere a
depozitelor din partea clientelei. Un prim aspect legat de această funcţie este faptul că banca
centrală este cea care autorizează funcţionarea băncilor în cadrul sistemului bancar, etapa imediat
următoare vizând impunerea aplicării normelor prudenţiale bancare elaborate de autoritatea
monetară. În acelaşi timp, banca centrală este cea care supraveghează şi participă la
reglementarea şi buna funcţionare a sistemului de plăţi din cadrul economiei. Supravegherea
sistemului de plăţi al ţării, în general, şi a plăţilor bancare, în special (cele fără numerar), este un
mijloc, dar şi o consecinţă a realizării politicii monetare în sensul urmăririi şi menţinerii
stabilităţii monedei naţionale, precum şi a încrederii publicului în propriul sistem bancar. Ideea
de bază este cea legată de bancarizarea sistemului de plăţi, banca centrală jucând un rol
important în derularea operaţiunilor de compensare a plăţilor interbancare. În unele situaţii,
banca centrală se constituie şi în singurul finanţator al băncilor din sistemul bancar, aceasta fiind
considerată creditorul de ultimă instanţă al băncilor din sistem, aceasta deoarece este ştiut că
acordarea de credite de către banca centrală are implicaţii asupra masei monetare aflate în
circulaţie, dar şi în scopul disciplinării activităţii băncilor aflate în subordine.

FUNCŢIA DE BANCĂ A STATULUI

Această funcţie decurge, întâi de toate, din natura formei de proprietate a capitalului, în
majoritatea cazurilor vorbind de proprietatea statului. Un alt aspect este legat de momentul
apariţiei băncilor centrale, când, în schimbul monopolului emisiunii, statul impunea posibilitatea
obţinerii de finanţare. În prezent, chiar dacă băncile centrale evită finanţarea deficitului bugetar,
au apărut diverse procedee care să elimine diluţia puterii de cumpărare ca urmare a emisiunii
monetare fără acoperire. În unele ţări este chiar interzisă prin lege finanţarea cheltuielilor
bugetare prin emisiune monetară. Pentru finanţarea directă a trezoreriei statului, banca centrală
poate cumpăra titluri emise de stat, de pe piaţa primară, dar în cele mai multe cazuri banca
centrală acţionează pe piaţa secundară a acestor titluri, influenţând oferta şi cererea pentru aceste
titluri în funcţie de conjunctura economică şi de obiectivele de politică monetară stabilite. În
multe ţări, banca centrală este şi cea care gestionează contul trezoreriei statului. Pe de altă parte,
ca urmare a poziţiei deţinute în cadrul instituţiilor publice, banca centrală este abilitată, prin
statutul său, să reprezinte statul în relaţiile financiare internaţionale şi în organismele financiare
internaţionale.

Datorită intervenţiilor de finanţare directă sau indirectă, băncile centrale îndeplinesc rolul
esenţial de consilier şi realizator al emisiunilor de titluri pentru contul statului. Astfel, băncile
centrale organizează sindicate pentru achiziţia de împrumuturi, administrează datoria publică şi
plata anuală a dobânzilor la titlurile de stat, toate aceste atribuţiuni atestând, într-o măsură
considerabilă funcţia de bancă a statului.
 2. Banca Națională a Moldovei: structura, obiective
Băncii Naţionale a Moldovei îi revine un rol important în procesul de tranziţie la
economia de piaţă a Republicii Moldova. Din 1991 şi pînă în prezent au fost elaborate şi
implementate un şir de măsuri eficiente în vederea stabilizării mediului monetar şi de credit. Cel
mai important pas în acest sens a constituit introducerea în circulaţie la 29 noiembrie 1993 a
monedei naţionale - leul moldovenesc - cu promovarea ulterioară a unei politici monetare şi de
credit antiinflaţioniste. A fost stopată inflaţia galopantă şi stabilizat cursul monedei naţionale. În
anul 1993 rata inflaţiei a constituit 2705.7%, în 1994 - 104.6%, în 1995 - 23.8% (cea mai scazută
rată în CSI), în 1996 - 15.1%, în 1997-11.2%, în 1998 ca urmare a crizei financiare din regiune
ea a crescut pînă la 18.3%. În 1994, ca rezultat al diminuării ratei inflaţiei, rata de refinanţare a
B.N.M. a devenit pozitivă în termeni reali. În anul 1995 Parlamentul Republicii Moldova a
adoptat Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei şi Legea instituţiilor financiare.
Conform primei legi, B.N.M. este independentă în exercitarea atribuţiilor sale, fiind responsabilă
faţă de Parlament. Cea de-a doua lege sus-menţionată are drept scop crearea unui sector financiar
puternic şi competitiv, neadmiterea riscului excesiv în acest sistem, protejarea intereselor
deponenţilor. Începand cu anul 1998 Banca Naţională a renunţat la practica stabilirii cursului
oficial de schimb al monedei naţionale faţă de dolarul SUA la Bursa valutară şi a procedat la
determinarea acestuia ca medie aritmetică simplă a mediilor ponderate a cursurilor de cumparare
şi vînzare a dolarului SUA contra lei moldoveneşti pe piaţa inter- şi intrabancară. Faptul a
permis descentralizarea pieţei valutare interne în corespundere cu practicile ţărilor dezvoltate.
Banca Naţională a Moldovei a fost înfiinţată în anul 1991. Atribuţiile de bază ale B.N.M. sunt:
 stabilirea şi implementarea politicii monetare şi valutare în stat;
 activitatea de bancher şi agent fiscal al statului;
 autorizarea, supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare;
 supravegherea sistemului de plăţi în Republica Moldova şi facilitarea funcţionării eficiente a
sistemului de plăţi interbancare;
 emisiunea monedei naţionale;
 stabilirea, prin consultări cu Guvernul, a regimului cursului de schimb al monedei naţionale;
 gestionarea rezervelor valutare ale statului;
 întocmirea balanţei de plăţi a statului
 reglementarea valutară pe teritoriul Republicii Moldova s.a.
Ca urmare a lichidării riscurilor excesive în bănci şi creării condiţiilor necesare pentru
menţinerea stabilităţii situaţiilor financiare ale acestora, care se bazează pe acţiunea forţelor de
piaţă, începînd cu 1 iulie 2004 a fost înfiinţat sistemul de garantare a depozitelor, care prin
garanţiile sale acoperă circa 90 la sută din depozitele persoanelor fizice. La sistemul de garantare
a depozitelor participă în mod obligatoriu toate băncile autorizate. Mijloacele destinate pentru
garantarea depozitelor se acumulează din contribuţiile băncilor, iar statutul legal al sistemului de
garantare a depozitelor asigură independenţa juridică, operaţională, financiară şi administrativă a
acestuia. De asemenea, în contextul alinierii la standardele internaţionale, în anul 2006 Banca
Naţională a Moldovei a implementat un nou sistem automatizat de plăţi interbancare (SAPI).
Acesta este compus din sistemul de decontare pe bază brută în timp real destinat procesării
plăţilor urgente şi de mare valoare şi sistemul de compensare cu decontare pe bază netă destinat
procesării plăţilor de mică valoare. Astfel, a fost realizată o infrastructură modernă de plăţi, care
a determinat premise importante pentru prestarea serviciilor de plată de o nouă calitate şi
facilitarea efectuării plăţilor fără numerar în ţară.
Banca Naţională a Moldovei este banca centrală a Republicii Moldova.Banca Naţională este o
persoană juridică publică autonomă şi este responsabilă faţă de Parlament.
Banca Naţională nu este supusă înregistrării în Registrul de stat al întreprinderilor şi în Registrul
de stat al organizaţiilor.Banca Naţională poate să deschidă filiale şi reprezentanţe în ţară şi în
străinătate unde consideră necesar.
Obiectivul fundamental al Băncii Naţionale este asigurarea şi menţinerea stabilităţii
preţurilor. Fără prejudicierea obiectivului său fundamental, Banca Naţională promovează şi
menţine un sistem financiar bazat pe principiile pieţei şi sprijină politica economică generală a
statului. Banca Naţională conlucrează cu Guvernul în realizarea obiectivelor sale şi, conform
prezentei legi, întreprinde acţiunile necesare pentru a realiza o astfel de conlucrare. Banca
Naţională furnizează organelor economice şi financiare ale Guvernului, la cererea acestora,
informaţii referitoare la problemele monetare şi financiare. Organele menţionate, la rîndul lor,
furnizează Băncii Naţionale, la cererea ei, informaţii referitoare la problemele macroeconomice,
monetare sau financiare.
Orice proiect de act normativ al autorităţilor publice care priveşte domeniile în care
Banca Naţională are atribuţii va fi adoptat după ce, în prealabil, s-a solicitat avizul Băncii
Naţionale. Avizul va fi transmis în termen de cel mult 30 de zile de la solicitare. Banca Naţională
este independentă în exercitarea atribuţiilor sale stabilite de prezenta lege şi nu va solicita sau
primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice altă autoritate.
Banca Naţională reprezintă Republica Moldova la întrunirile, consiliile şi organizaţiile
interguvernamentale în problemele politicii monetare, licenţierii activităţii bancare, în
problemele controlului bancar şi în alte probleme ce ţin de competenţa ei. Banca Naţională poate
acorda servicii bancare instituţiilor guvernamentale, financiare şi bancare străine, precum şi
organizaţiilor internaţionale publice, la care Banca Naţională sau Republica Moldova participă.
Banca Naţională poate participa la organizaţii internaţionale, care urmăresc scopul de a obţine
stabilitatea financiară şi economică prin intermediul cooperării internaţionale. În limita
оmputernicirilor sale, Banca Naţională ca agent al Republicii Moldova poate să-şi asume
obligaţii şi să execute tranzacţii ce ţin de participarea Republicii Moldova la organizaţiile
internaţionale.
Banca Naţională aduce periodic la cunoştinţa publicului rezultatele analizei macroeconomice,
evoluţiei pieţei financiare şi informaţia statistică, inclusiv privind masa monetară, acordarea
creditelor, balanţa de plăţi şi situaţia pieţei valutare. Banca Naţională conlucrează cu Guvernul în
problemele financiare şi bugetare:
a) Guvernatorul Băncii Naţionale:
- poate asista şi lua cuvîntul la şedinţele Guvernului, alocuţiunea fiind consemnată în
procesulverbal;
- poate prezenta în scris opinii cu privire la problemele abordate în urma participării în şedinţe;
b) miniştrii responsabili de problemele economice şi financiare pot asista la şedinţele Consiliului
de administraţie al Băncii Naţionale.
Guvernatorul Băncii Naţionale sau membrii Consiliului de administraţie trebuie să explice
Parlamentului sau comisiilor lui permanente politica Băncii Naţionale, să avizeze proiecte de
legi, la cererea Parlamentului.
În scopul îndeplinirii atribuţiilor sale Banca Naţională are dreptul să emită hotărîri, regulamente,
instrucţiuni şi ordonanţe. Actele normative ale Băncii Naţionale, care sînt obligatorii pentru
instituţiile financiare şi alte persoane juridice şi fizice, se publică în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova şi intră în vigoare fie la data publicării lor, fie la o altă dată prevăzută în
textul actului respectiv, cu condiţia informării publicului.
Banca Naţională este formată din departamente, direcţii, servicii şi alte subdiviziuni şi este
condusă de Consiliul de administraţie. Consiliul de administraţie este alcătuit din cinci membri:
- Guvernatorul Băncii Naţionale - preşedintele Consiliului;
- primul-viceguvernator al Băncii Naţionale - vicepreşedinte al Consiliului;
- trei viceguvernatori ai Băncii Naţionale.
Guvernatorul Băncii Naţionale se numeşte de Parlamenț la propunerea Preşedintelui
Parlamentului.
Primul-viceguvernator şi viceguvernatorii Băncii Naţionale sînt numiţi de Parlamenț la
propunerea Guvernatorului Băncii Naţionale. Un candidat poate fi propus Parlamentului pentru
numire, în caz de respingere, nu mai mult de două ori. Candidaţi la funcţia de membru al
Consiliului de administraţie pot fi persoanele care deţin exclusiv cetăţenia Republicii Moldova,
au domiciliul în ţară, au reputaţie ireproşabilă şi o experienţă de muncă de 10 ani în domeniul
financiar şi monetar. Membrii Consiliului de administraţie se numesc pe termen de 7 ani cu
condiţia ca pe cît posibil expirarea termenului fiecăruia să fie repartizată uniform pe parcursul
perioadei de 7 ani. La încadrarea în serviciu şi ulterior în fiecare an, membrii Consiliului de
administraţie sînt obligaţi să depună, în condiţiile legii, declaraţie cu privire la venituri şi
proprietate.
Membrii Consiliului de administraţie nu pot fi reţinuţi, arestaţi ori traşi la răspundere
administrativă sau penală decоt la decizia Procurorului General.
Competenţele Guvernatorului
Guvernatorul este responsabil de formularea iniţiativelor în domeniul politicii monetare şi
valutare pentru a fi prezentate Consiliului de administraţie şi de executarea lor. Guvernatorul
reprezintă Banca Naţională în relaţiile cu alte instituţii. Оmputernicirile ce nu ţin de competenţa
Consiliului de administraţie revin Guvernatorului. În cazul absenţei Guvernatorului sau în cazul
imposibilităţii de a-şi îndeplini atribuţiile, acesta va fi suplinit de primul-viceguvernator, iar în
lipsa ultimului - de unul dintre viceguvernatori. Guvernatorul poate transmite unele
Atribuţiile Consiliului de administraţie
Consiliul de administraţie stabileşte modul de funcţionare a Băncii Naţionale. În exercitarea
atribuţiilor sale Consiliul de administraţie examinează rapoarte privind situaţia economică şi
monetară a statului. În acest scop vicepreşedintele Consiliului asigură prezentarea periodică a
rapoartelor de către departamente, direcţii şi secţii cu privire la:
a) administrarea şi executarea operaţiunilor Băncii Naţionale;
b) realizarea şi reglementarea politicii monetare;
c) starea sistemului financiar, inclusiv a băncilor;
d) situaţia pieţei financiare şi valutare;
e) alte rapoarte, la decizia Consiliului.
Consiliul de administraţie are următoarele оmputerniciri:
a) stabileşte politica monetară în staț inclusiv limitele ratelor dobînzii la instrumentele politicii
monetare, condiţiile de acordare a creditelor, tipul şi nivelul rezervelor pe care instituţiile
financiare sînt obligate să le ţină la Banca Naţională;
b) stabileşte politica valutară în staț inclusiv modalităţile de determinare a cursului de schimb al
monedei naţionale;
c) adoptă actele normative de aplicare generală ale Băncii Naţionale;
d) aprobă rapoartele şi recomandările ce urmează a fi prezentate de Banca Naţională
Parlamentului şi Guvernului;
e) adoptă decizii cu privire la participarea Băncii Naţionale la organizaţiile internaţionale;
f) stabileşte valoarea nominală, designul bancnotelor şi monedelor metalice, modul de punere în
şi condiţiile de retragere a lor din circulaţie;
g) aprobă cu votul a cel puţin 2/3 din membrii Consiliului prezenţi la şedinţă fiecare acordare de
credit sau folosirea altor instrumente financiare în favoarea unei bănci sau instituţii financiare;
h) decide asupra modului de eliberare a licenţelor, autorizaţiilor, permisiunilor, aprobărilor,
prevăzute de Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII din 21 iulie 1995;
i) examinează, după caz, rezultatele controalelor efectuate la bănci şi unităţi de schimb valutar,
adoptă hotărоrile aferente acestora;
j) înaintează propuneri vizînd majorarea capitalului Băncii Naţionale;
k) aprobă rapoartele anuale şi dările de seamă financiare ale Băncii Naţionale;
l) hotărăşte asupra emiterii creanţelor Băncii Naţionale, volumului şi condiţiilor de emitere a lor;
m) determină care creanţe sînt acceptabile pentru investiţiile Băncii Naţionale;
n) aprobă Statutul Băncii Naţionale şi determină modalităţile de administrare şi funcţionare a
Băncii Naţionale;
o) determină structura Băncii Naţionale;
p) determină modalităţile şi condiţiile de angajare a personalului Băncii Naţionale;
r) înfiinţează şi lichidează filiale şi reprezentanţe ale Băncii Naţionale;
s) aprobă devizul de cheltuieli al Băncii Naţionale.
Destituirea din funcţie a membrilor Consiliului de administraţie
Guvernatorul şi ceilalţi membri ai Consiliului de administraţie se destituie din funcţie la
propunerea Preşedintelui Parlamentului dacă:
a) devin neeligibili pentru funcţia din Consiliu din motivele arătate la alineatul (2);
b) au fost condamnaţi prin sentinţa judecăţii rămasă definitivă;
c) au devenit insolvabili ca proprietari sau au fost declaraţi falimentari şi nu au fost eliberaţi de
datorii;
d) au fost descalificaţi sau suspendaţi de autorităţile competente de a practica în profesie ca
urmare a comportării inadecvate.
(2) Membrii Consiliului de administraţie se destituie din funcţie la propunerea Guvernatorului
dacă:
a) au lipsit nemotivat la trei sau mai multe şedinţe consecutive ale Consiliului;
b) nu-şi pot îndeplini atribuţiile din cauza incapacităţii fizice sau mintale;
c) au avut atitudine necorespunzătoare faţă de muncă ceea ce a cauzat prejudicii substanţiale
intereselor Băncii Naţionale.
Guvernatorul se destituie din funcţie de Parlament cu votul a 2/3 din numărul total al deputaţilor.
Membrii Consiliului de administraţie se destituie din funcţie de Parlament cu majoritatea simplă
de voturi (50% + 1) de la numărul total al deputaţilor.
Membrii Consiliului de administraţie pot demisiona cu condiţia informării în scris a
Parlamentului cu trei luni înainte. Timp de un an după eliberarea lor din funcţie de la Banca
Naţională nu pot activa în calitate de conducători ai instituţiilor financiare.
Şedinţele Consiliului de administraţie
Şedinţele Consiliului de administraţie sînt prezidate de guvernator, iar în lipsa acestuia de
primul-viceguvernator. Şedinţele Consiliului de administraţie se convoacă de Guvernator cel
puţin o dată pe lună. Şedinţele pot fi convocate şi la cererea în scris a 3 membri ai Consiliului.
Decizia privind convocarea şedinţelor Consiliului de administraţie se comunică tuturor
membrilor lui cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte cu excepţia situaţiilor de urgenţă, cînd
şedinţele pot fi convocate urgent. Totodată se aduce la cunoştinţa membrilor Consiliului data,
locul întrunirii şi ordinea de zi. Fiecare membru al Cosiliului de administraţie are dreptul la un
vot. Şedinţa este deliberativă dacă la ea sînt prezenţi mai mult de jumătate din membrii activi ai
Consiliului, inclusiv Guvernatorul sau primul-viceguvernator. Şedinţele Consiliului de
administraţie sînt secrete. Conform deciziei Consiliului toate sau o parte din hotărоrile sale pot fi
aduse la cunoştinţa opiniei publice în conformitate cu Legea cu privire la secretul comercial.
Hotărоrile Consiliului se adoptă cu majoritatea simplă de voturi ale membrilor lui prezenţi la
şedinţă, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezenta lege sau de Statutul Băncii Naţionale.
Dreptul la vot aparţine numai acelor membri ai Consiliului care s-au prezentat la şedinţă. În caz
de paritate a voturilor votul preşedintelui şedinţei este decisiv. Hotărоrile Consiliului de
administraţie se emit sub semnătura preşedintelui şedinţei. Nici o hotărоre a Consiliului de
administraţie nu poate fi anulată din cauza că există posturi vacante în componenţa lui.
Hotărоrile Consiliului de administraţie rămîn valabile, indiferent de descoperirea ulterioară a
unor neregularităţi legate de numirea membrului Consiliului în funcţie, de eligibilitate sau de
calificarea profesională. La fiecare şedinţă a Consiliului de administraţie se întocmeşte un
proces-verbal pe care îl semnează preşedintele şedinţei şi secretarul Consiliului.
Bancherul statului şi agentul lui fiscal
Banca Naţională acţionează ca bancher şi agent fiscal al statului şi al organelor acestuia. Nici o
tranzacţie sau operaţiune efectuată de Banca Naţională nu poate avea ca rezultat acordarea de
asistenţă financiară organelor menţionate. Banca Naţională este datoare să ofere Guvernului
consultaţii în problemele monetare şi financiare importante ce ţin de competenţa sa, iar Guvernul
este dator să ofere consultaţii Băncii Naţionale în problemele ce ţin de competenţa lui.
Anual, la elaborarea proiectului bugetului de staț Guvernul se consultă în problemele economice
şi financiare cu Banca Naţională, care оi prezintă un raport în aceste probleme.
Consultări şi informaţii asupra оmprumuturilor sectorului public
Anual, Guvernul se consultă cu Banca Naţională referitor la obiectivele sale în domeniul
оmprumuturilor interne şi externe sectorului public pentru următorul an financiar, inclusiv la
sumele şi condiţiile la care aceste оmprumuturi vor fi contractate. Оmprumuturile statului şi
organelor lui trebuie raportate Băncii Naţionale în modul stabilit de bancă. Toate aceste
оmprumuturi se efectuează în conformitate cu legislaţia.
Depozite şi operaţiuni de casă
Banca Naţională acceptă depozite de la Trezoreria statului şi de la alte organe ale statului
în baza unui demers al Guvernului. În calitate de depozitar Banca Naţională primeşte şi
eliberează bani, ţine evidenţa conturilor şi oferă orice alte servicii financiare. Banca Naţională
efectuează plăţi în limita soldului în conturile respective. Banca Naţională poate autoriza alte
bănci să accepte astfel de depozite la condiţiile stabilite prin înţelegere mutuală. Impozitele,
taxele şi alte plăţi obligatorii, care s-au vărsat de la contribuabili în conturile bugetului de stat şi
în fondurile speciale din băncile care оi deservesc, se transferă în contul unic al Trezoreriei
statului în Banca Naţională sau în conturile respective ale bugetelor unităţilor administrativ-
teritoriale nu mai tоrziu de sfоrşitul zilei ce urmează după ziua în care ele s-au vărsat. Pentru
fiecare zi de întоrziere băncile plătesc amendă în mărime de 5% din sumele transferate cu
întоrziere.
Atribuţiile de agent fiscal
Banca Naţională, în termenele şi condiţiile stabilite de comun acord cu Guvernul,
acţionează ca agent fiscal al statului în organizarea deservirii valorilor mobiliare dematerializate
ale statului în următoarele domenii:
a) desfăşurarea, pe baza acordului încheiat cu Ministerul Finanţelor, a plasării pe piaţa primară a
valorilor mobiliare de stat;
b) efectuarea înregistrărilor în sistemul de înscrieri în conturi ale valorilor mobiliare, organizat
de Banca Naţională;
c) marketingul valorilor mobiliare emise de stat şi organele lui;
d) plata sumei de bază la valorile mobiliare menţionate, a dobînzii şi a altor comisioane;
e) în alte domenii ce corespund obiectivelor şi atribuţiilor de bază ale Băncii Naţionale.
Interdicţia creditării statului
Banca Naţională nu va acorda оmprumuturi şi garanţii sub orice formă statului sau
organelor acestuia, inclusiv prin procurarea pe piaţa primară a valorilor mobiliare de stat.
Supravegherea şi reglementarea activităţii instituţiilor financiare
 Banca Naţională este unica instituţie care efectuează licenţierea, supravegherea şi
reglementarea activităţii instituţiilor financiare. În acest scop Banca Naţională este
оmputernicită:
a) să emită actele normative necesare şi să ia măsurile cuvenite pentru a-şi exercita
оmputernicirile şi atribuţiile ce decurg din prezenta lege, prin acordarea de licenţe instituţiilor
financiare şi elaborarea de standarde de supraveghere a acestora şi să stabilească modul de
aplicare a actelor normative şi măsurilor menţionate;
b) să efectueze, prin intermediul funcţionarilor săi sau al altor specialişti calificaţi antrenaţi în
acest scop, controale asupra tuturor instituţiilor financiare, precum şi să examineze registrele,
documentele şi conturile acestora, condiţiile la care оşi desfăşoară activitatea, şi respectarea de
către aceste instituţii a legislaţiei;
c) să ceară oricărui salariat dintr-o instituţie financiară să furnizeze Băncii Naţionale informaţiile
necesare în scopul supravegherii şi reglementării activităţii instituţiilor financiare;
d) să impună oricărei instituţii financiare măsuri de remediere sau să aplice sancţiunile prevăzute
de Legea cu privire la instituţiile financiare, dacă instituţia financiară sau salariaţii ei;
- au încălcat legea menţionată sau vreun act normativ al Băncii Naţionale;
- au încălcat vreo obligaţiune fiduciară;
- s-au angajat în operaţiuni riscante sau incorecte ale instituţiei financiare sau ale oricăreia din
sucursalele ei.
Banca Naţională poate deschide conturi băncilor care funcţionează în Moldova şi acceptă
depozite de la ele în condiţiile stabilite de ea, ce prevăd plata dobînzilor şi stabilirea
comisioanelor. Orice instituţie financiară va îndeplini în mod obligatoriu cerinţele actelor
normative ale Băncii Naţionale cu privire la:
a) conturile de bilanţ, obligaţiunile extrabilanţiere, veniturile şi cheltuielile privind anumiţi indici
din conturi;
b) restricţiile sau condiţiile privind anumite tipuri de credit sau investiţii ce depăşesc nivelul
stabilit; anumite angajamente purtătoare de risc; echilibrarea termenelor de scadenţă a activelor
şi pasivelor şi a elementelor extrabilanţiere; poziţiile deschise privind valuta, operaţiunile de
swap, opţioanele şi alte poziţii similare; accesul la sistemul de plăţi.
Instituţiile financiare sînt obligate să furnizeze Băncii Naţionale orice informaţii şi date,
solicitate de aceasta, necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale. Banca Naţională poate publica
aceste informaţii şi datele agregate integral sau parţial pe categoriile instituţiilor financiare
clasificate conform genului lor de activitate.