Masterand :Alexandru Cosmin-Ionut

Coordonator: Conf. univ. dr. Violeta Elena Dragoi

Helicopter Money - Politica Monetara Neortodoxa

Banca centrală este în multe țări instituție independentă. Numeroase lucrări teoretice și empirice
apărute în perioada de dinainte de criza financiară globală au arătat că independența băncii centrale este
necesară pentru controlul inflației și că acest statut nu impietează asupra creșterii economice și ocupării
mâinii de lucru. După criză, concepția s-a nuanțat, în sensul că s-a admis că banca centrală trebuie să
urmărească inclusiv asigurarea stabilității financiare. Ca urmare, instrumentele puse la dispoziția băncii
centrale s-au multiplicat și diversificat: de la dreptul tradițional de a stabili rata dobânzii de politică
monetară la dreptul de a obliga instituțiile financiare să constituie rezerve de capital anticiclice și să respecte
anumite limite maxime ale gradului lor de îndatorare. Noile responsabilități și puteri conferite băncii
centrale au atras însă inevitabil această instituție în domenii politice controversate și au obligat-o să
conlucreze cu guvernul. Ca urmare, a devenit imperios necesar ca banca centrală să-și coordoneze politicile
(monetară și de asigurare a stabilității financiare) cu politicile guvernamentale (bugetară și de gestionare a
datoriei publice). Este important, de asemenea, ca banca centrală să-și exprime public poziția cu privire la
politicile guvernamentale.

1. Independența băncilor centrale în epoca postcriză

Înainte de criza financiară globală, concepția dominantă în teoria și practica economică era că banca
centrală trebuie să fie independentă față de guvern și să se concentreze asupra stabilității prețurilor. 1 Această
concepție s-a bazat pe numeroase lucrări teoretice și empirice apărute în anii 1980 și 1990, care au demonstrat
pe larg că independența băncii centrale este importantă pentru reducerea inflației și că acest statut nu are efecte
negative asupra creșterii economice și ocupării mâinii de lucru. Ca urmare, multe bănci centrale din economiile
avansate și în curs de dezvoltare/emergente – printre care și România – au adoptat acest model de bancă centrală
independentă și strategia de politică monetară numită „țintirea inflației” (inflation target).
1-Precum și, în unele cazuri, asupra ocupării depline amâinii de lucru. În cazul Fed, aceste două obiective au
importanță egală. Alte bănci centrale, cum ar fi, de exemplu, BCE și Banca Angliei, acordă prioritate stabilității
prețurilor.

Criza financiară globală a schimbat această concepție, în sensul că țările din întreaga lume au început să
confere băncilor centrale o serie de noi obiective și sarcini, pe lângă rolul lor tradițional de for de concepere și
aplicare a politicii monetare și, respectiv de creditor de ultimă instanță. În prezent, multe bănci centrale sunt
mandatate cu supravegherea macroprudențială a instituțiile financiare și asigurarea stabilității financiare. Pentru
a îndeplini aceste noi sarcini, ele au dobândit o serie de puteri suplimentare: monitorizarea riscului sistemic;
reglementarea macro și microprudențială; gestionarea crizelor; conducerea politicii financiare; etc. De
asemenea, în unele țări, au fost create mecanisme speciale de coordonare a 2 politicii monetare cu politica
bugetară și, respectiv cu activitatea de administrare a datoriei publice.

Pe măsură ce băncile centrale, al căror personal nu este ales în mod democratic, ci este format din
tehnocrați (birocrați), au devenit tot mai puternice, consensul teoretic cu privire la independența lor a început să
dispară. Lucrările teoretice și empirice apărute în ultimii ani demonstrează că interpretarea în termeni absoluți a
independenței băncii centrale poate submina atât atingerea noilor sale obiective, cât și susținerea politică
tradițională pentru autonomia băncii centrale în materie de politică monetară. În plus, aceste lucrări constată că
nemulțumirea populară față de băncile centrale este în creștere în SUA, Marea Britanie și zona euro. Se impune,
deci, o abordare mai nuanțată a problemei independenței băncii centrale.
Pentru a ușura urmărirea expunerii, nu vom cita aici principalele lucrări în care se prezintă noua
concepție.. Vom spune doar că o concluzie importantă care se desprinde din aceste lucrări este că unele
elemente ale consensului de dinainte de criză trebuie păstrate. Astfel, în literatura recentă se arată că
independența operațională a băncii centrale – posibilitatea de a alege instrumentul pentru atingerea obiectivului
privind inflația – este asociată cu îmbunătățirea semnificativă a stabilității prețurilor. Însă, în economiile
avansate, cel puțin, independența politică – absența oricărei posibilități ca politicienii să influențeze obiectivele
sau personalul băncii centrale – nu este corelată cu rezultatele obținute în ceea ce privește controlul inflației.

Pentru a-și menține legitimitatea democratică, băncile centrale din economiile avansate pot renunța,
deci, într-o anumită măsură, la independența politică, fără ca prin aceasta să-și piardă independența operațională,
care este cu adevărat importantă, atât prin prisma funcției lor tradiționale de for de concepere și aplicare a
politicii monetare, cât și a amintitei funcții recente de asigurare a stabilității financiare. Precizăm că nu este
totuși o poziție generală, deoarece unii autori susțin în continuare că băncile centrale trebuie să fie complet
independente: operațional și politic.

Problema este mult mai complicată în economiile în curs de dezvoltare/emergente. Pe de o parte,

afirmația că independența operațională a băncii centrale este importantă rămâne valabilă și în acest caz,
deoarece realitățile pe care se bazează această concepție se întâlnesc și în economiile respective: existența la
banca centrală a unei expertize relevante; capacitatea ridicată a băncii centrale de a lupta împotriva inflației;
compatibiltatea dintre noile funcții atribuite băncii centrale și funcția sa tradițională de politică monetară; etc. Pe
de altă parte, spre deosebire de economiile avansate, independența politică a băncii centrale este importantă în
economiile în curs de dezvoltare/emergente pentru controlul inflației, care este principalul flagel cu care se
confruntă țările respective.

Independența politică presupune că nici un corp constituit – guvern, parlament sau un membru al acestor
organisme – nu are puterea să intervină în deciziile luate de banca centrală în exercitarea atribuţiilor sale legale
şi încă şi mai puţin să anuleze măsurile pe care aceasta le-a adoptat. Or, o serie de practici apărute în epoca
postcriză în țările avansate necesită o coordonare strânsă între banca centrală și guvern, ceea ce, în cazul țărilor
în curs de dezvoltare/emergente, ale căror instituții sunt, de regulă slabe, poate duce la pierderea independenței
politice a băncii centrale. Ca urmare, transpunerea mutatis mutandis în economiile în curs de
dezvoltare/emergente a soluțiilor adoptate în perioada postcriză în economiile avansate („relaxare cantitativă” –
Quantitative easing ; „aruncare de monedă din elicopter” – Helicopter money; „teoria monetară modernă” –
Modern Monetary Theory etc.) este foarte problematică. Această posibilitate de translatare depinde de măsura în
care, în unele economii în curs de dezvoltare/emergente, se justifică renunțarea la independența politică a băncii
centrale în favoarea coordonării cu guvernul în domeniul stabilizării macroeconomice și stabilității financiare.
Or, în țările respective, această îndreptățire este foarte greu de apreciat, din cauză că instituțiile, inclusiv banca
centrală, sunt, de regulă, slabe și incapabile să-și exercite funcțiile de care depinde funcționarea normală a economiei.

Se poate afirma totuși că, spre deosebire de economiile avansate, atât independența operațională, cât și
independența politică sunt aici importante pentru controlul inflației. De exemplu, se constată că frecvența
înlocuirii guvernatorului – care este folosită adesea ca un proxy pentru independența politică a băncii centrale –
este direct și semnificativ legată de inflația ridicată din țările respective. Cu alte cuvinte, în economiile în curs
de dezvoltare/emergente, importanța independenței depline – operaționale și politice – rezidă în faptul că acest
statut poate permite contracararea presiunilor politice susceptibile să determine banca centrală să ducă o politică
monetară inflaţionistă.

Un alt caz particular este cel al Băncii Centrale Europene (BCE). Aceasta este banca centrală a celor 19
economii avansate din zona euro, însă are unele atribuții și în ceea ce privește țările UE care nu au adoptat încă
moneda unică (exercitate în cadrul Sistemului European al Băncilor Centrale). BCE prezintă însă unele
Masterand :Alexandru Cosmin-Ionut
Coordonator: Conf. univ. dr. Violeta Elena Dragoi

caracteristici ale băncilor centrale din economiile în curs de dezvoltare/emergente. Astfel, „Tratatul de instituire
a unei Constituţii pentru Europa” prevede: „În exercitarea competenţelor sale şi în îndeplinirea misiunilor şi
îndatoririlor care le-au fost conferite prin Constituţie şi prin statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi
Băncii Centrale Europene, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naţionale şi membrii organelor de decizie
ale acestora nu pot solicita şi nici accepta instrucţiuni din partea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor
Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism.” (Art. III-188).

După cum am mai menționat, independența operațională fără independență politică funcționează doar în
țările în care există instituții puternice și mature, care pot să-i împiedice pe politicieni să constrângă banca
centrală să provoace inflație pentru a favoriza menținerea lor la putere sau realegerea lor. Țările din zona euro
îndeplinesc cu siguranță această condiție; ele aparțin civilizației occidentale, definite prin stat de drept,
democrație, libertăți intelectuale, raționalitate critică și o economie bazată pe proprietatea privată. Ca urmare,
politicienii (guvernele naţionale, Comisia Europeană şi Parlamentul European) nu pot deturna BCE de la
principalul obiectiv al politicii sale monetare: menţinerea stabilităţii preţurilor.

Cu toate acestea, în zona euro nu există decât o politică europeană incipientă, controlul organismelor
comunitare asupra instituțiilor politice este slab și nu există un organism politic, puternic și reprezentativ, față de
care BCE să răspundă realmente (deși acest rol revine teoretic Eurogrupului sau Ecofin – Consiliul miniștrilor
de finanțe).

Rezultă că, în acest caz, gradul înalt de independență operațională și politică al băncii centrale (BCE) se
explică nu prin caracteristicile economiei în care aceasta funcționează (economie avansată), ci prin cadrul
instituțional sui-generis al acestei uniuni politice și bugetare incomplete (UE).

Deși este independentă față de guvernele naționale și de autoritățile comunitare, BCE nu funcționează
totuși într-un vid politic. De fapt, tocmai pentru că UE este incompletă din punct de vedere bugetar și politic,
BCE este nevoită să interacționeze cu guvernele naționale și cu alți actori politici. În aceste condiții,
angajamentul fostului președinte al BCE – M. Draghi – că va face „tot ce trebuie” pentru a implementa
programul de cumpărare directă – în anumite condiții – a titlurilor de credit public emise de statele membre
(„Outright Monetary Transactions”-OMT) poate fi interpretat ca fiind răspunsul BCE la eșecul altor autorități de
a provoca reaprecierea monedei unice în timpul crizei din zona euro. 2 Pe de altă parte, refuzul
2-În zona euro, principala responsabilitate privind regimul și politica de curs de schimb revine Consiliului
miniştrilor de finanţe ai ţărilor membre. În condițiile în care euro este o monedă cu curs flotant,
responsabilitatea Consiliului este însă foarte limitată și nu poate aduce atingere obiectivului principal al BCE:
menţinerea stabilităţii preţurilor. BCE prelungeste în 2015 facilitatea menită să furnizeze lichiditate de urgență
(emergency liquidity assistance, ELA) Greciei poate fi privită ca un exemplu de politizare și de dependență a
BCE față de guvernele țărilor membre în care își au sediul băncile creditoare ale statului elen.

Independența BCE este, deci, ambiguă. Teoretic, ea se bucură de independență deplină: operațională și politică.
Membrii „Comitetului executiv” al BCE nu pot fi revocați, iar mandatul lor de opt ani nu poate fi reînnoit, ceea
ce ar trebui să-i facă imuni la orice ingerințe din partea guvernelor țărilor membre și a organismelor comunitare.
Cu toate acestea, BCE a refuzat prelungirea amintitei facilități de urgență în cazul Greciei, din cauza opoziției
unor guverne. De asemenea, au fost necesari trei ani pentru ca BCE să introducă OMT – care a contribuit
imediat la oprirea declinului randamentelor titlurilor publice –, deoarece unele guverne s-au opus. Din aceleași
motive, BCE a adoptat „relaxarea cantitativă” (Quantitative easing) cu o mare întârziere față Fed, ceea ce a dus
la cea mai lungă perioadă de timp în care în Europa nu a existat creștere economică.

2. Coordonarea politicii monetare și a politicii bugetare

Înainte de criza financiară, a existat un larg consens că politica monetară este capabilă să stabilizeze nivelul
producției într-un mod mai eficace decât politica bugetară. S-a considerat, de asemenea, că interacțiunea între
politica monetară și politica bugetară este foarte slabă și că efectele sale pot fi internalizate de autoritatea
monetară. De exemplu, dacă guvernul încearcă să amplifice boom-ul prin relaxarea politicii bugetare, o bancă
centrală independentă va anhila efectul măsurilor respective asupra cererii agregate prin restricționarea politicii
monetare, ceea ce va readuce economia la tendința sa optimă (și viceversa). Ca urmare, nu este necesară
coordonarea explicită a politicii monetare și politicii bugetare. De fapt, o cooperare prea strânsă între autoritățile
însărcinate cu aceste două politici este chiar periculoasă, deoarece subminează credibilitatea politicii monetare
orientate spre combaterea inflației. Trebuie totuși adăugat că, în practică, această lipsă de coordonare a încurajat
unele guverne să contracteze un mare volum de împrumuturi publice, astfel încât, în unele țări, politica monetară
a ajuns până la urmă să fie subordonată necesității gestionării datoriei publice.

În ultimii ani, concepția că politica monetară și politica bugetară trebuie concepute în mod separat s-a
schimbat. O cauză este faptul că marja de manevră a politicii monetare convenționale a fost drastic limitată de
nivelul redus al dobânzilor, care au ajuns adesea la nivelul zero sau aproape de zero. Or, atunci când sectorul
privat supraîndatorat încearcă să-și reducă datoriile, nu să contracteze noi credite, politica monetară trebuie să
încerce să reanime ea economia. Ca urmare, băncile centrale din economiile avansate au recurs la diverse forme
neconvenționale de politică monetară: „relaxare cantitativă” (Quantitative easing – QE), „bani din elicopter”
(Helicopter money), „teoria monetară modernă” – Modern Monetary Theory) etc. Ceea ce s-a urmărit, în modul
acesta, a fost crearea răgazului necesar ca guvernul să introducă stimulentele bugetare necesare pentru reluarea
creșterii economice (acordarea de subvenții, reducerea impozitelor, amortizare accelerată etc.), fără a fi nevoit
totuși să contracteze împrumuturi publice.
Toate acestea sugerează că, în condițiile existenței unor dobânzi zero sau aproape de zero, este necesară
o coordonare mai strânsă între politica bugetară și politica monetară. În prezent, există, de asemenea, un oarcare
consens că, în cadrul acestei coordonări, politica bugetară trebuie să-și asume un rol mai mare în susținerea
creșterii economice.

Problema este că, în ultimii ani, guvernele nu au fost prea dispuse să-și asume acest rol. La prima
vedere, situația este paradoxală. Economiștii au criticat în mod tradițional predispoziția guvernelor de a duce o
politică bugetară excesiv de laxă, arătând că politicienii sunt supuși unor presiuni politice temporare, care îi fac
să aibă un comportament ghidat în mare măsură de considerente pe termen scurt („miop”). De aceea, după
izbucnirea crizei, guvernele din lumea dezvoltată au fost reticiente să relaxeze politica bugetară. Deși această
atitudine poate reflecta și preocuparea guvernelor de a elabora politica bugetară într-o perspectivă pe termen
lung, (cerință impusă, de altfel, în cazul țărilor UE, de „Pactul de stabilitate și de creștere”), unii economiști
consideră că austeritatea nu a îmbunătățit prea mult situația finanțelor publice, ci chiar a agravat-o.

Există unele motive să se creadă că politica bugetară este predispusă natural să submineze politica
monetară neconvențională aplicată de băncile centrale din țările dezvoltate în condițiile existenței unor dobânzi
zero sau apropiate de zero. Într-adevăr, se constată că unele guverne occidentale au răspuns la criză cu măsuri de
austeritate, ceea ce a făcut ca unele economii avansate să cadă în „capcana austerității”: reducerea puternică a
cheltuielilor publice și creșterea tarifelor la serviciile publice determină întârzierea relansării economiei,
creșterea șomajului, reducerea veniturilor bugetului de stat și creșterea inegalităților. Explicația popularității
politicii de austeritate în condițiile unor dobânzi zero ține de faptul că recesiunile economice constituie bune
ocazii pentru a cere reducerea aparatului de stat și a cheltuielilor publice. Populația și, mai ales, alegătorul
mediu, este sensibilă la argumentul că guvernul trebuie „să strângă cureaua”. În plus, însăși percepția realităților
economice se poate schimba. Inițial, guvernul poate crede că recesiunea este temporară și că, deci, politica
monetară convențională îi va face față. De asemenea, el poate subestima eficacitatea multiplicatorilor fiscali
(parametrii care reflectă efectele expansioniste sau restrictive pe care le exercită deficitul bugetar), ori poate
supraestima costurile cu dobânzile implicate de deficitele bugetare mari și creșterea datoriei publice. Ca urmare,
deși economia este pe cale să cadă în „capcana austerității”, guvernul poate continua să aplice politica de
austeritate. Renunțarea la această politică este, într-adevăr, dificilă din punct de vedere politic: la urma urmelor,
austeritatea este mai mult decât o politică bugetară; este un proiect politic care urmărește reducere rolului
statului.
Masterand :Alexandru Cosmin-Ionut
Coordonator: Conf. univ. dr. Violeta Elena Dragoi

Indiferent de explicație, un guvern care anunță că își propune să aplice o politică de austeritate are un
avantaj strategic în relațiile sale cu banca centrală. Există un mix optim de măsuri de relaxare monetară și
bugetară, însă guvernul este cel care poate impune austeritatea, ori poate opri în folosul său politic reformele
structurale controversate, deoarece știe că banca centrală va fi nevoită până la urmă să relaxeze puternic politica
monetară. Mixul de măsuri de austeritate și de relaxare monetară agresivă rezultat de aici îi conferă guvernului
un avantaj politic important, însă este suboptim din punctul de vedere al societății. Banca centrală rămâne
singurul luptător pe frontul relansării economiei; însă, chiar și ea s-ar putea să fie „prea mic(ă) pentru un război
atât de mare.”

Rezultă că trebuie să existe o structură instituțională care să permită coordonarea politicii monetare și a
politicii bugetare și care să determine guvernul să participe la acest proces.
Principiile generale ale acestui cadru, propuse în literatură, sunt următoarele:
1) Bazele coordonării trebuie stabilite de banca centrală.
2)Mecanismul de coordonare trebuie să mențină controlul politic asupra politicii bugetare.
3) Coordonarea monetar-bugetară trebuie limitată strict la situația în care dobânzile sunt zero sau apropiate de
zero.
În lumina acestor principii, este necesar un mecanism prin care banca centrală să participe la orientarea
politicii bugetare. Banca centrală poate, de exemplu, să adreseze o scrisoare deschisă guvernului, în care să-și
prezinte poziția cu privire la politica bugetară adecvată pentru stabilizarea macroeconomică. De asemenea,
reprezentanții bănciAi centrale pot să-și exprime opiniile sub formă de conferințe, articole, interviuri etc. La
rândul său, guvernul ar trebui să răspundă public, fie prin schimbarea orientării politicii bugetare, fie prin
prezentarea motivelor pentru care nu este de acord cu recomandările băncii centrale. Acest dezacord ar putea
privi necesitatea politicii bugetare de stabilizare macroeconomică, ori ar putea fi un compromis între o politică
bugetară expansionistă și o altă prioritate politică, cum ar fi, de exemplu, sustenabilitatea (percepută sau reală) a
datoriei publice pe termen lung. Deși această modalitate de implicare a băncii centrale în orientarea politicii
bugetare este o soluție destul de modestă, ea realizează un grad de coordonare care, pe de o parte, reduce
amenințările la adresa independenței băncii centrale, iar pe de altă parte, menține controlul democratic asupra
politicii bugetare.

În literatură, se propun, de asemenea, unele mecanisme de finanțare monetară a bugetului de stat care să
satisfacă principiile de mai sus. De exemplu, banca centrală ar putea acorda credite statului într-un cont de
trezorerie special, iar modul de cheltuire a acestor venituri bugetare ar fi stabilit ulterior de parlament.
Mecansimul are avantajul că protejează banca centrală de presiunile politice pentru acordarea de credite pentru
acoperirea deficitului bugetar, deoarece volumul amintitului credit special de trezorerie și momentul acordării
sale sunt stabilite de banca centrală. Un alt avantaj este că, prin implicarea parlamentului, se menține
legitimitatea democratică a deciziilor de cheltuire a banilor publici.
Deși detaliile oricărui cadru instituțional pentru creditarea statului de către banca centrală pot fi diferite de la o
țară la alta, cele trei principii generale enunțate mai sus sunt utile pentru a orienta proiectarea acestui mecanism.

3. Coordonarea politicii monetare-gestionarea datoriei publice

Primele bănci centrale au fost create în Europa pentru a răspunde nevoilor de finanțare ale statelor și
pentru gestionarea împrumuturilor publice contracte de guverne. Cu toate acestea, în timpul crizei financiare
recente, politica de gestionare a datoriei publice din multe țări a fost aplicată separat de politica monetară și, de
regulă, în afara băncilor centrale, în principal din cauza conflictelor potențiale cu politica monetară.
În mod tradițional, gestionarea datoriei publice s-a concentrat pe realizarea unui compromis între, pe de
o parte, minimizarea costului implicat de emisiunea de titluri de stat, care, de regulă, este mai mic în cazul
titlurilor cu scadență scurtă, iar pe de altă parte, minimizarea riscului aferent profilului datoriei publice a țării
respective, risc care, de regulă, este mai mic în cazul titlurilor pe termen lung.
Criza a arătat că gestionarea optimă a datoriei publice trebuie să țină seama de cel puțin alte două
considerente relevante pentru politica monetară. În primul rând, creșterea ofertei de titluri de stat cu diverse
maturități poate afecta condițiile monetare din economia respectivă prin influențarea dobânzilor pe termen lung,
a prețurilor (cursurilor) activelor și a cursului de schimb. În al doilea rând, creșterea ofertei de tiluri cu scadențe
scurte afectează direct portofoliul de active sigure deținut de sistemul financiar, precum și lichiditatea acestuia.
Acești doi factori au fost considerați puțin importanți înainte de criza financiară, însă în ultimii ani au revenit în
centrul atenției. Mai mult, strategia optimă de gestionare a datoriei publice, care urmărește reducerea la
minimum a comprormisului dintre aceste patru genuri de considerațiuni, se va schimba, probabil, în continuare,
în funcție de noile condiții economice și financiare ce vor apare mai devreme sau mai târziu.
Pentru a evita ca guvernul și banca centrală să acționeze în direcții opuse, este necesară coordonarea
gestionării datoriei publice de către guvern cu politica monetară dusă de banca centrală. În perioadele normale,
banca centrală poate, de regulă, să anuleze impactul macroeconomic al gestionării datoriei publice. Însă, această
posibilitate dispare în situația în care dobânzile sunt zero, deoarece banca centrală nu mai poate utiliza acum rata
dobânzii de politică monetară pentru a compensa efectele pe care le au asupra dobânzilor deciziile luate în
procesul de gestionare a datoriei publice.
Modelul instituțional al relației dintre banca centrală și guvern este esențial pentru coordonarea politicii
monetare și a gestionării datoriei publice. O soluție propusă în literatură este gestionarea datoriei publice în
comun de către banca centrală și guvern. Unii autori consideră însă că această conlucrare poate compromite
independența băncii centrale. Ei dau exemplul Fed, care s-a ferit de o asemenea colaborare cu Trezoreria SUA,
de teamă, probabil, că își va pierde independența. Acest risc poate fi redus la minimum în caz că procesul este
condus de banca centrală. Însă, rolul de conducător al băncii centrale ar trebui să fie unul de coordonare
facultativă, deoarece gestionarea datoriei publice are consecințe asupra costurilor și riscurilor aferente, adică are
în primul rând implicații bugetare.

4. Remarci finale
În urma crizei financiare, băncile centrale au fost înzestrate cu un mare număr de noi responsabilități și
mijloace. Ca urmare, au apărut unele temeri cu privire la independența băncii centrale, atât în sensul că noile
atribuții subminează independența băncii centrale, cât și în sensul că băncile centrale au devenit prea puternice și
scapă oricărei forme de control democratic. Vechea concepție teoretică după care cu cât o bancă centrală este
mai independentă, cu atât este mai bine, nu mai este valabilă.
Începând cu anii 1980, băncile centrale din economiile avansate au devenit semnificativ mai
independente din punct de vedere operațional, însă nu a existat o tendință similară în ceea ce privește
independența politică. Astfel, în anii 1970 și 1980, independența operațională s-a aflat în economiile avansate
într-o relație inversă semnificativă cu inflația. În aceiași perioadă și în aceleasi economii, independența politică
nu a avut însă nici o legătură semnificativă cu inflația.
În anii 2000 și 2010, aproape toate băncile centrale din economiile avansate au devenit complet
independente din punct de vedere operațional; principala deosebire dintre ele este în prezent gradul lor diferit de
independență politică. Cu toate acestea, în cazul economiilor în curs de dezvoltare/emergente, teoria și sudiile
empirice sugerează că atât independența politică, cât și independența operațională sunt importante atât pentru
controlul inflației, cât și pentru îndeplinirea noilor funcții care, după modelul băncilor centrale din economiile
avansate, le-au fost atribuite și lor.
În prezent, băncile centrale din economiile avansate se luptă să provoace inflație. Explicația acestei
situații aparent paradoxale rezidă în faptul că aceste economii se află în „capcana lichidității” și amenințate de o
stagnare seculară. În aceste condiții, argumentul că independența operațională este necesară pentru a ancora
anticipațiile inflaționiste poate părea superfluu. În literatură, se arată însă că, în economiile avansate, costul
menținerii independenței operaționale este mic. Iar când – sau dacă - presiunea inflaționistă va reapare, este
foarte probabil că importanța independenței operaționale va fi redescoperită.
Cu toate acestea, în lucrările de specialitate nu se pledează pentru independența politică a băncilor
centrale din economiile avansate. În acest tip de economie, independența politică pare să nu fie deosebit de
importantă pentru controlul inflației. Dimpotrivă, o anumită dependență politică a băncii centrale față de
organismele alese în mod democratic pare a ușura provocarea inflației, combaterea stagnării seculare și ținerea
sub control a unor bănci centrale tot mai puternice.
Masterand :Alexandru Cosmin-Ionut
Coordonator: Conf. univ. dr. Violeta Elena Dragoi

După recenta criză, a devenit cât se poate de clar că băncile centrale trebuie să aibă noi puteri și
instrumente, care să completeze setul lor de instrumente tradiționale de politică monetară. În plus, multe dintre
aceste noi responsabilități și mijloace impun băncii centrale să acționeze împreună cu alte instituții, inclusiv
guvernul, iar aceasta, chiar și în domenii politice controversate. Însă, până în prezent, nu există un cadru teoretic
suficient de elaborat care să ghideze restructurarea băncilor centrale. Criza a relevat pericolul ca băncile centrale
să nu fie suficient de puternice, însă în unele lucrări se arată că există acum riscul ca ele să devină prea
puternice.
Studiile disponibile permit totuși formularea unor principii generale ale unui model ideal de bancă
centrală modernă într-o economie avansată. Firul călăuzitor al acestor principii este protejarea independenței
operaționale a băncii centrale (de asemenea, a independenței în exercitarea anumitor funcții noi), acordând
prioritate coordonării și cooperării cu guvernul în domeniile în care această conlucare este necesară, păstrînd
însă o anumită independența politică a băncii centrale.
Desigur, fiecare țară este deosebită, iar circumstanțele politice și economice vernaculare pot justifica
anumite adaptări ale acestui model ideal. Mai mult, chiar dacă factorii de decizie naționali consideră că
recomandările de mai sus sunt corecte, este posibil ca ei să fie incapabili să acționeze în climatul politic din țara
respectivă. Cu toate acestea, sperăm că acest articol va stimula discuțiile despre modul în care ar trebui să arate
o bancă centrală modernă și, prin urmare, va contribui la avansul procesului de reformă a acestei importante
instituții, cel puțin în România.