NOŢIUNI GENERALE DE METROLOGIE

1.1. METROLOGIA – ŞTIINŢA MĂSURĂRII

Ştiinţa măsurării  metrologia (cuvântul metrologie provine de la cuvintele greceşti

metron  măsură şi respectiv logos  vorbire)  are ca obiect determinarea valorică a
mărimilor fizice şi se aplică la întregul ansamblu de fenomene care formează obiectul fizicii
şi al ştiinţelor exacte, cercetându-le prin prisma unui punct de vedere propriu şi anume
măsurarea, compararea de mărimi.
Metrologia are o importanţă excepţională pentru ştiinţă şi economie, întrucât numai pe
cale metrologică se pot exprima mărimile fizice şi valorile acestora şi pot fi perfecţionate
metodele experimentale care stau la baza oricărei cercetări a fenomenelor fizice, constituind
criteriul însuşi al ştiinţelor pozitive.
Istoria evoluţiei tehnicii demonstrează că fiecare nivel nou de exactitate atins în
măsurări, fiecare metodă nouă de măsurare şi fiecare domeniu nou de mărimi susceptibile de
a fi măsurate deschid noi posibilităţi şi perspective, atât în scopuri ştiinţifice, cât şi în scopuri
practice.
Măsurările condiţionează dezvoltarea noilor tehnologii. Dezvoltarea măsurărilor în
sensul creşterii continue a numărului de parametri măsuraţi, ca şi a calităţii măsurărilor
(exactitate, viteză etc.) a fost şi este puternic influenţată de dezvoltarea electronicii şi a
informaticii. Dezvoltarea foarte rapidă a acestora în ultimele decenii a pus la îndemâna
inginerilor o multitudine de posibilităţi, funcţii noi şi complexe, realizate sub formă
monolitică sau modulară, gata de funcţionare, de la calculatoare trecându-se la mini şi
microcalculatoare cu arhitectura din ce în ce mai adaptată prelucrărilor digitale.
Astfel, în ştiinţa şi tehnologia contemporană, măsurările sunt caracterizate nu numai
prin exactitate şi sensibilitate, ci şi prin necesitatea de a efectua măsurări rapide, măsurări
repetate, măsurări în puncte multiple şi, în general, măsurări în care parametrul timp intervine
tot mai mult.
În prezent, metrologia apare ca fiind domeniul de cunoştinţe referitoare la măsurări,
cuprinzând toate aspectele, atât teoretice, cât şi practice, oricare ar fi nivelul de exactitate,
mărimea măsurată, modalitatea şi scopul efectuării, domeniul ştiinţific sau tehnic în care
intervin.
Metrologia prezintă câteva direcţii importante de cercetare şi aplicare în practică,
dintre care se pot aminti:
- definirea unităţilor de măsură acceptate internaţional;
- realizarea unităţilor de măsură prin mijloace ştiinţifice;
- stabilirea trasabilităţii lanţurilor de măsurare şi analiza
incertitudinii acestora.
În funcţie de preocupări, se disting ca ramuri ale metrologiei:
- metrologia ştiinţifică, ramura care pune bazele teoretice ale măsurătorilor. Cuprinde
conceptele şi teoremele fundamentale ale măsurărilor: teoria măsurării, principiile metrologice
de bază, teoria transformării mărimilor de măsurat, principiile de sinteză a lanţurilor de
măsurare în funcţie de cerinţele impuse, teoria erorilor şi a incertitudinilor de
măsurare,determinarea constantelor fizice şi a constantelor de material, utilizarea teoriei
informaţiei etc.
- metrologia aplicată, care are ca obiect problemele concrete de efectuare a
măsurărilor în diferitele domenii de activitate: alegerea corectă a mijloacelor de măsurare,
asigurarea funcţionării adecvate a mijloacelor de măsurare folosite în industrie, în producţia
de bunuri şi în testări, elaborarea normelor şi a instrucţiunilor de verificare şi etalonare pentru
diferitele categorii de mijloace de măsurare etc.
- metrologia industrială, cu caracter utilitar, având drept caracteristici principale
eficacitatea şi răspunsul corect la necesităţi bine definite.
- metrologia legală, care are ca scop stabilirea pe baze ştiinţifice, a normelor şi a
reglementărilor necesare pentru asigurarea validităţii măsurărilor în tranzacţiile comerciale şi
în alte domenii supuse reglementărilor, fixând, în particular, unităţile, condiţiile de verificare a
mijloacelor de măsurare şi limitele maxime ale erorilor admise în domeniul respectiv, precum
şi organismele care asigură uniformitatea măsurărilor.

1.2.METROLOGIA ŞTIINŢIFICĂ ŞI INDUSTRIALĂ

Activităţile metrologice, de măsurare a diferitelor mărimi fizice şi de verificare şi de

etalonare a mijloacelor de măsurare, implică necesitatea trasabilităţii, uneori mai importantă
ca măsurarea în sine. Recunoaşterea competenţelor metrologice la fiecare nivel al trasabilităţii
lanţului de măsurare trebuie să fie stabilită prin aranjamente de recunoaştere mutuală între
laboratoare şi organisme metrologice naţionale.

1.2.1. Funcţii tehnice

Metrologia ştiinţifică acoperă 11 domenii de interes, definite de EUROMET ca fiind:

masă, lungime, timp şi frecvenţă, electricitate, termometrie, debit, radiaţii ionizante şi
radioactivitate, fotometrie şi radiometrie, acustică, cantitate de substanţă şi metrologie
interdisciplinară. Subdomeniile nu au încă o recunoaştere formală internaţională. În Tabelul
1.1, sunt prezentate aceste subdomenii pentru 10 domenii de interes, cel inter-disciplinar
nefiind un domeniu tehnic separat.

Tabelul 1.1.
Domeniu Subdomeniu Etaloane importante
Masă Etalon de masă, balanţe
MASĂ Forţă Celule tensometrice, forţă,
Presiune convertoare de moment şi
şi cuplu, balanţe cu piston
Volum Areometre, vase de laborator,
MĂRIMI Densitate densimetre, vîscozimetre
ÎNRUDITE Vâscozitate capilare şi de rotaţie, scară
vîscozimetrică
Comparatoare de curent, efecte
Josephson şi Hall cuantic, diode
ELECTRICITATE Curent continuu Zener, metode potenţiometrice,
compensatoare
şi Convertoare c.a/c.c.,
MAGNETISM Curent alternativ condensator etalon, inductivităţi
etalon, compensatoare
Înaltă frecvenţă Convertoare termice, bolometre,
calorimetre
Curenţi intenşi Transformatoare de măsurare de
Tensiuni înalte curent şi de tensiune, surse
etalon de Î.T.
Unde şi Laser stabilizat, interferometre,
 interferometrie comparatoare
Metrologie Scale liniare, cale, microscop,
LUNGIME dimensională etalon optic, instalaţie în
coordonate, micrometru cu laser
Măsurări Autocolimatoare, cale
unghiulare unghiulare, poligoane
Calitatea Etalon rugozitate, instalaţii de
suprafeţei măsurare a rugozităţii
Ceas atomic cu cesiu, instalaţii
TIMP Timp pentru măsurare interval de timp
şi Ceas atomic, oscilator cu cuarţ,
Frecvenţă numărătoare
FRECVENŢĂ Măsurare prin Termometre cu gaz, scara
contact practică de temperatură,
termorezistenţe, termoelemente
TERMOMETRIE Măsurare fără Pirometre, fotodiode Si,
contact radiometre criogenice
Umiditate Higrometre electronice,
generatoare specializate
Doză absorbită Calorimetre, dozimetre
RADIAŢII
IONIZANTE Doză absorbită Calorimetre, camere de ionizare
şi Produse medicale
RADIO- Protecţie Camere de ionizare, TEPC,
ACTIVITATE spectrometre
Radioactivitate Surse radioactive certificate,
spectroscopie gama şi alfa
Radiometrie Radiometru criogenic,
FOTOMETRIE optică detectoare, surse laser,
materiale de referinţă
şi Fotometrie Detector zonă vizibil,
Colorimetrie fotodiode Si
RADIOMETRIE Fibre optice Materiale de referinţă
Debit gaze Rotametre, turbine
Etalon volum, etalon de nivel,
DEBIT Debit apă debitmetru inductiv, debitmetru
cu ultrasunete
Debit lichid (altul
decât apă)
Anemometrie Anemometru
Măsurări acustice Microfoane etalon, microfoane
ACUSTICĂ în gaze cu condensator, calibratoare
sunet
ULTRASUNETE Accelerometre Accelerometre, traductoare de
şi forţă, interferometre cu laser
Măsurări acustice Hidrofon
VIBRAŢII în lichide
Ultrasunete Wattmetre ultrasunete
Chimia mediului Materiale etalon certificate
CANTITATE DE Chimie clinică Materiale etalon certificate
SUBSTANŢĂ Materiale Materiale etalon certificate
Chimia alimentară Materiale etalon certificate
Biochimie Materiale etalon certificate
pH Materiale etalon certificate
 Trasabilitatea este proprietatea rezultatului unei măsurători sau a valorii unui etalon de
a putea fi raportată la referinţe stabilite (de regulă, etaloane naţionale sau internaţionale) prin
intermediul unui lanţ neîntrerupt de comparări având, toate, incertitudini determinate.
Industria îşi asigură trasabilitatea la cele mai ridicate niveluri de exactitate prin
intermediul laboratoarelor acreditate.
Operaţia de bază prin care se asigură trasabilitatea unei măsurări o constituie
calibrarea mijlocului de măsurare. Calibrarea este operaţia de fixare a poziţiilor reperelor
scării unui mijloc de măsurare în funcţie de valorile corespunzătoare ale mărimii măsurate. Ea
implică determinarea caracteristicilor metrologice ale mijlocului de măsurat printr-o
comparare directă cu un etalon. Un certificat de calibrare este emis; uneori, se imprimă şi o
marcă de verificare.
Motivele pentru care este necesară calibrarea mijlocului de măsurare sunt următoarele:
- determinarea exactităţii măsurării cu mijlocul de măsurare;
- stabilirea siguranţei în indicaţiile mijlocului de măsurare pentru sporirea încrederii
în utilizarea sa;
- garantarea faptului că repetabilitatea citirii indicaţiilor mijlocului de măsurare este
mai bună decât prin utilizarea altui aparat.
Prin calibrarea unui mijloc de măsurare, se pot obţine următoarele avantaje:
- rezultatul calibrării permite apropierea valorii mărimii măsurate de indicaţia
aparatului ori determinarea corecţiilor în funcţie de indicaţii;
- calibrarea poate să determine şi alte proprietăţi metrologice, cum ar fi efectele
produse de mărimile de influenţă;
- rezultatul calibrării este trecut într-un document oficial, numit buletin sau certificat
de calibrare.
În Fig.1.1, se prezintă schema de trasabilitate la un lanţ de măsurare.

Fig.1.1. Trasabilitatea unui lanţ de măsurare.

1.2.2. Organizaţii internaţionale

La mijlocul secolului al XIX-lea, necesitatea unui sistem metric zecimal a devenit

presantă. În anul 1875, a avut loc la Paris o conferinţă în cadrul căreia reprezentanţi a 17
guverne au semnat „Convenţia metrului”. Semnatarii au hotărât înfiinţarea şi finanţarea unui
institut ştiinţific permanent: „Biroul Internaţional de Măsuri şi Greutăţi”- BIPM.
 „Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi” - CGPM – discută şi examinează
activităţile întreprinse de Institutele Metrologice Naţionale şi BIPM şi se fac recomandări
privind noile activităţi de metrologie fundamentale.
În legătură cu Institutele Naţionale de Metrologie, definiţia EUROMET precizează că
acestea sunt instituţii desemnate prin decizie naţională să dezvolte şi să conserve etaloanele
naţionale pentru una sau mai multe mărimi fizice.
În unele ţări, există o organizare centralizată la nivel metrologic, cu un singur Institut
Naţional de Metrologie. Este cazul şi al României. În alte ţări, operează o structură
descentralizată, mai multe instituţii având statut de Institut Naţional de Metrologie.
Un Institut Naţional de Metrologie reprezintă ţara în relaţiile metrologice cu alte
institute din alte ţări, cu Organizaţia Metrologică Regională şi cu BIPM.

1.2.3. Organizarea la nivel european

EUROMET este o colaborare între Institutele Naţionale de Metrologie din Europa,

începută în anul 1983. În prezent, sunt 23 de membri şi alţii sunt pe cale de a îndeplini
cerinţele de aderare. Elementele de bază ale colaborării sunt reprezentate de activităţile
purtate împreună în domeniul proiectelor de cercetare, comparări interlaboratoare şi studii de
trasabilitate. Proiectele sunt realizate de un grup raportor din care face parte un reprezentant al
fiecărei ţări. Astfel, se pun bazele unei echivalări între Institutele Naţionale de Metrologie,
precum şi ale trasabilităţii în Europa.
EUROMET este principala organizaţie din domeniul metrologiei din Europa, lucrează
în colaborare cu Comisia Europeană şi administrează proiectele de interes privind piaţa
comună europeană.
Cooperarea Europeană pentru Acreditare (CA) este principala organizaţie a entităţilor
de acreditare din Europa. Este formată din 15 membri şi are stabilite colaborări cu numeroase
entităţi de acreditare din diferite ţări.
Intenţia declarată a CA este de a reuşi ca testele şi calibrările realizate într-un laborator
acreditat dintr-o anumită ţară să fie acceptate de autorităţile şi industriile din altă ţară.
EUROlab este o federaţie a organizaţiilor naţionale de laboratoare şi cuprinde peste
2000 de laboratoare. Se bazează pe o colaborare voluntară a membrilor, contribuind la
reprezentarea şi promovarea organizaţiilor de laboratoare din punct de vedere tehnic şi politic.
EUROlab organizează workshop-uri şi simpozioane şi tipăreşte rapoarte tehnice.
Eurachem este asociaţia laboratoarelor analitice din Europa. Trasabilitatea şi
asigurarea calităţii în chimie devin şi mai importante în perspectiva lărgirii Comunităţii
Europene. Cooperează cu EUROMET pentru stabilirea laboratoarelor de referinţă, utilizarea
materialelor de referinţă şi a trasabilităţii în domeniul cantităţii de substanţă.
COOMET este o organizaţie, ca şi EUROMET, pentru ţările din centrul şi estul
Europei.

1.3. METROLOGIA LEGALĂ

Metrologia legală are ca origine necesitatea asigurării unor schimburi comerciale

corecte.
Obiectivul principal al metrologiei legale îl constituie protecţia cetăţenilor contra
efectelor unor măsurări greşite în domeniul schimburilor comerciale, în protecţia mediului,
sănătatea şi securitatea cetăţeanului.
De aceea, introduce cerinţe în legislaţie pentru:
- mijloacele de măsurare;
- metode de măsurare şi testare;
 - cântărirea materialelor preambalate.

1.3.1. Funcţii tehnice ale metrologiei legale

Populaţia, care utilizează rezultatele măsurărilor, nu trebuie să fie formată din experţi
în tehnicile de măsurare, ci guvernul trebuie să ia măsuri pentru asigurarea credibilităţii
măsurărilor. Mijloacele de măsurare trebuie să garanteze obţinerea unor rezultate corecte ale
măsurării:
- în condiţiile nominale de lucru;
- pe întreaga perioadă de funcţionare autorizată;
- cu erorile permise de norme.
Peste tot în lume, cerinţe metrologice sunt impuse de autoritatea naţională pentru
mijloacele de măsurare şi utilizarea acestora în domeniile de interes menţionate. Măsuri
preventive şi coercitive sunt impuse prin norme.
Măsuri preventive sunt luate înainte de vânzarea mijloacelor de măsurare, acestea
trebuind să deţină aprobarea de model şi certificatul de calibrare. Fabricanţii obţin aprobarea
de model de la o autoritate competentă. În cazul producţiei de serie mare de mijloace de
măsurare, trebuie să se asigure verificarea individuală a fiecărui produs privind toate
elementele cuprinse în normele metrologice.
Inspecţiile asupra mijloacelor de măsurare în timpul funcţionării şi verificările
periodice sunt prescrise în scopul îndeplinirii cerinţelor legale. Aceste cerinţe, inclusiv cele
legate de uzură, diferă de la o ţară la alta, în funcţie de legislaţia naţională.
Supravegherea pieţei este o măsură ce poate pune în evidenţă utilizarea nelegală a
unor mijloace de măsurare. Normele utilizate în cadrul inspecţiilor şi al testelor trebuie să fie
trasabile la normele metrologice interne şi internaţionale.
Armonizarea legislaţiei metrologice în Europa se bazează pe Directiva 71/316 a
Comunităţii Europene (care conţine cerinţe ce trebuie să fie îndeplinite de orice mijloc de
măsurare), ca şi pe directive ce se referă la categorii individuale de mijloace de măsurare şi
care au fost publicate începând din anul 1971.
Mijloacele de măsurare care au obţinut o aprobare de model în una dintre ţările
Comunităţii Europene, precum şi o verificare iniţială într-un laborator autorizat pot fi
introduse şi folosite în orice altă ţară, fără a mai fi nevoie a se obţine aceste documente de la
autoritatea metrologică naţională din ţara respectivă.
Pentru asigurarea liberei circulaţii a bunurilor în cadrul pieţei unice europene, un nou
concept în domeniul armonizării şi standardizării tehnice, inclusiv în metrologie, a fost
dezvoltat, începând din 1989, de către Consiliul Europei, cu dorinţa de a anula orice deviaţie
naţională de la regulile impuse întregii comunităţi.
Comisia Europeană a propus o Directivă privind mijloacele de măsurare. Acest
document urmăreşte eliminarea barierelor tehnice în comerţ, reglementând vânzarea şi
utilizarea următoarelor mijloace de măsurare: contoare de apă, contoare de gaz, contoare de
energie electrică şi transformatoare de măsurare, contoare de căldură, sisteme de măsurare
pentru lichide, sisteme automate de cântărire, taximetre, sisteme pentru măsurări
dimensionale şi analizoare de gaze.
Aceste mijloace de măsurare trebuie să răspundă unor cerinţe impuse prin standarde
armonizate la nivelul continentului. Aplicarea standardelor facilitează pătrunderea mijloacelor
de măsurare pe o piaţă largă.
Conformitatea procedurilor de evaluare corespunde celor din Directiva 93/65/CEE.
Două niveluri de proceduri de evaluare sunt prevăzute pentru mijloacele de măsurare
electronice. În primul nivel, o evaluare de tip este realizată de un organism metrologic
specializat. Conformitatea producţiei de serie trebuie asigurată de fabricant, cu condiţia ca
acesta să aibă implementat un sistem de urmărire a calităţii. Evaluarea mijloacelor de
măsurare individuale trebuie să fie făcută de un alt laborator autorizat. Exemplu: Directiva
90/384/CEE privind mijloacele de măsurare neautomate pentru cântărire şi Directiva
93/42/CEE privind mijloacele de măsurare medicale. Aceste mijloace de măsurare trebuie să
primească marca de conformitate CE înainte de a fi comercializate în spaţiul european.
Organismele de certificare trebuie să posede competenţa tehnică şi independenţa
stipulată de directivă. Organismele pot fi de tip guvernamental sau private, iar fabricantul este
liber să aleagă organismul de certificare.
Controlul obligatoriu al mijloacelor de măsurare este un apanaj al fiecărei ţări
membre. Cerinţele privind mijloacele de măsurare după ce au fost puse în funcţiune nu sunt
armonizate la nivel european. Verificările, inspecţiile periodice şi perioada de timp între
verificări se stabilesc de fiecare ţară în parte, pe baza legislaţiei naţionale din domeniul
metrologic.
Fiecare stat poate introduce cerinţe proprii pentru alte mijloace de măsurare decât cele
cuprinse în Directiva privind mijloacele de măsurare.
Din cauze istorice, obiectivul metrologiei legale nu este acelaşi în toate ţările. Cea mai
mare parte a mijloacelor de măsurare armonizate în Europa sunt indicate în unele dintre
directivele următoare:

Directiva Mijlocul de măsurare

71/317 Greutăţi bară 1…50 kg şi cilindrice 1…10 kg
71/318 Contoare de volum de gaz
71/319 Contoare pentru lichide, altele decât apa
71/347 Mase etalon pentru stocarea grânelor
73/362 Măsuri de lungime
74/148 Greutăţi 1 mg…50 kg
75/33 Contoare de apă rece
75/107 Recipiente pentru măsurarea containerelor
75/443 Vitezometre pentru vehicule cu motor
76/766 Tabele alcoolmetrice
76/891 Contoare de energie electrică
77/95 Taximetre
79/830 Contoare de apă caldă
93/42 Produse medicale

1.3.2. Organizaţia internaţională OIML

Organizaţia Internaţională de Metrologie Legală – OIML- a fost creată în anul 1955, în

baza unei convenţii privind promovarea armonizării globale a procedurilor de metrologie
legală.
OIML este o organizaţie interguvernamentală la care participă 57 de state la
activităţile tehnice. Alte 48 de ţări sunt membru corespondent şi se alătură OIML ca
observatori.
OIML colaborează cu Convenţia Metrului şi cu BIPM privind armonizarea
internaţională a metrologiei legale.
OIML are legături cu peste 100 de instituţii internaţionale şi regionale privind
activitatea în metrologie şi standardizare.
OIML dezvoltă modele de reglementări şi recomandări internaţionale, care furnizează
membrilor bazele reglementărilor naţionale în privinţa unor largi categorii de mijloace de
măsurare.
 Elementele esenţiale cuprinse într-o Reglementare Internaţională sunt:
- scopul, aplicaţia şi terminologia;
- cerinţele metrologice;
- cerinţele tehnice;
- metodele şi echipamentele de testare;
- modelul de raport de testare.
Aceste recomandări sunt elaborate de comitete tehnice şi subcomitete formate din
reprezentanţi ai ţărilor componente. Unele instituţii internaţionale şi regionale participă în
calitate de membri consultativi. Protocoale de colaborare sunt încheiate de OIML cu alte
instituţii, ca CEI şi ISO, cu scopul înlăturării unor cerinţe conflictuale. În consecinţă,
producătorii şi utilizatorii de mijloace de măsurare trebuie să utilizeze simultan documentele
OIML şi cele ale acestor instituţii.

1.3.3. Organizaţia europeană WELMEC

Un memorandum de înţelegere a fost semnat de 15 ţări din CE şi 3 ţări din CEFTA în

anul 1990, cu ocazia iniţierii WELMEC –„Western European Legal Metrology Cooperation”.
Numele a fost schimbat, în anul 1995, în „European Co-operation in Legal Metrology”,
păstrându-se sigla WELMEC. În prezent, din organizaţie fac parte 27 de ţări.
Membrii WELMEC sunt autorităţile naţionale de metrologie legală din CE şi CEFTA.
Obiectivul esenţial al organizaţiei îl constituie dezvoltarea încrederii mutuale între autorităţile
de metrologie legală din Europa, armonizarea activităţilor de metrologie legală şi schimburile
de informaţii dintre membri.
Comitetul WELMEC este format din delegaţi din fiecare ţară şi observatori de la
EUROMET, de la Cooperarea europeană pentru acreditare, de la OIML şi de la alte
organisme regionale cu preocupări în domeniu. Comitetul se reuneşte cel puţin o dată pe an.
Grupuri de lucru:
- WG2 Implementarea Directivei 90/384/CEE
- WG4 Aplicarea standardelor EN 45000
- WG5Activităţi de întărire
- WG6 Preambalate
- WG7 Software
-WG8 Directiva privind mijloacele de măsurare
- WG10Echipamente de măsurare pentru lichide, altele
decât apa

1.3.4. Surse de informaţii metrologice

Informaţii privind: Sursa Contact
Organizaţii de BIPM Pavillon de Breteuil,
metrologie F-92312, Sevres Cedex,
internaţionale France, www.bipm.fr
Sistemul de unităţi SI BIPM
Institute Naţionale de EUROMET Lindenweg 50, CH-3003
Metrologie Bern-Wabern, Switzerland
Proiecte EUROMET www.euromet.org
şi intercomparări
Acreditarea EA Secretariat COFRAC, 37 rue
laboratoarelor de Lyon, FR-75012 Paris
Acreditări în Europa France
www.european-accreditation.org
Măsurări, testări şi EUROlab www.eurolab.org
 laboratoare analitice
în Europa
Standarde ISO www.iso.ch
Metrologie legală în WELMEC WELMEC Secretariat U.K.
Europa www.welmec.org
Metrologie legală, OIML OIML Secretariat BIPM
internaţional Paris, France, www.oiml.org

1.4. METROLOGIA ÎN ROMÂNIA

Pe teritoriul ţării noastre, în anumite regiuni cu vechi tradiţii istorice, au fost

descoperite diverse obiecte care au fost utilizate în scopul realizării de măsurări încă din cele
mai vechi timpuri.
Deşi prima încercare de introducere a sistemului metric în Moldova şi Ţara
Românească, realizată în anul 1835, a fost un eşec, la 15 septembrie 1864, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a promulgat, înainte de apariţia Convenţiei Metrului (1875), “Legea
pentru adoptarea sistemului metric de greutăţi şi măsuri”, care s-a constituit drept primul act
oficial de naştere a metrologiei legale în ţara noastră. Această lege introducea pentru prima
oară noţiuni cu care ştiinţa măsurării operează şi în prezent şi anume: verificare, etalonare,
proces verbal de contravenţie etc.
Doi ani mai târziu (1866), a fost elaborat şi “Regulamentul relativ la măsuri, greutăţi
şi verificarea lor”, care prevedea în detaliu, atât forma, cât şi materialul pentru realizarea
greutăţilor, precum şi reglementări de inspectare a debitului mărfurilor, infracţiunile la
regimul măsurărilor şi măsurile punitive care se puteau lua în caz de abateri.
“Legea pentru adoptarea sistemului metric de greutăţi şi măsuri” a devenit operantă
abia după 20 de ani, neputând fi aplicată la termen şi întocmai datorită conjuncturii din
perioada în care a fost elaborată. Simultan cu aplicarea legii, în anul 1884, au apărut şi
primele reglementări privind verificarea metrologică a unor mijloace de măsurare, precum şi
regimul verificatorilor şi al modului de aplicare a mărcilor.
În anul 1883, cu un an înainte de aplicarea legii, ţara noastră a aderat la “Convenţia
Internaţională a Metrului” şi a devenit membră cu reprezentare legitimă în Comitetul
Internaţional de Măsuri şi Greutăţi şi tot atunci a fost creat “Serviciul Central de Măsuri şi
Greutăţi”, însărcinat cu păstrarea şi compararea etaloanelor, asigurarea uniformităţii
măsurărilor şi aparatelor de măsurat utilizate în comerţ şi cu aplicarea legii, regulamentelor şi
deciziilor relative la măsuri şi greutăţi.
Până la reîntregirea ţării, nu mai pot fi menţionate în activitatea de metrologie decât
diverse organizări şi reorganizări dictate de interese politice, treceri de la un minister la altul
şi schimbări de denumiri ale instituţiei care coordona această activitate. Anual, se întocmeau
“Rapoarte asupra activităţii serviciului măsurărilor şi greutăţilor”, care se înaintau guvernului
şi, de asemenea, periodic, se întocmeau şi se publicau “Tabele de fabricanţi, constructori,
importatori, reparatori şi vânzători autorizaţi de măsuri, greutăţi şi instrumente de măsurat şi
cântărit legale”. În această perioadă, s-au remarcat o serie de personalităţi în domeniu: Ştefan
Hepites, Dimitrie Al. Zane ş.a.
În anul 1921, a fost promulgată “Legea pentru aplicarea sistemului metric de măsuri şi
greutăţi pe întreg Regatul României cu provinciile unite”, care a adus noi concepte de
metrologie legală (de exemplu, aprobarea de model) şi a fost extinsă obligativitatea verificării
metrologice şi pentru “măsurările de gaz, de apă, de electricitate”, ca şi pentru “alcoolmetre,
termometre, manometre şi alte aparate speciale”. De asemenea, verificarea aparatelor de
măsurat uzuale din comerţ a fost trecută exclusiv în sarcina statului, prin înfiinţarea Direcţiei
Generale a Măsurilor şi Greutăţilor. Patru ani mai târziu, în anul 1925, a apărut
“Regulamentul oficiilor publice de cântărire”, iar în 1931 “Microtehnica  Revista de
specialitate şi informaţiuni în materie de măsurări, greutăţi şi metale preţioase”.
Direcţia Generală a Măsurilor, Greutăţilor şi Metalelor Preţioase a fost reorganizată
succesiv după al doilea război mondial. A fost înfiinţată, în anul 1951, Direcţia Generală
pentru Metrologie, care s-a transformat, în anul 1957, în Oficiul de Stat pentru Metrologie.
Preocupările specialiştilor în această perioadă s-au manifestat prin dezvoltarea
cercetării ştiinţifice de specialitate în cadrul Institutului de Metrologie, înfiinţat în anul 1951,
în crearea unei reţele de laboratoare de metrologie uzinale, precum şi în dezvoltarea
învăţământului de specialitate, caracteristică acestei perioade fiind extinderea competenţei
organelor de metrologie, de la un număr destul de limitat de mijloace de măsurare, la, practic,
toate mijloacele de măsurare existente, în conformitate cu politica statului.
România a semnat în calitate de membru fondator, în anul 1956, Convenţia
Internaţională pentru apariţia Organizaţiei Internaţionale de Metrologie Legală.
Întrucât, în anul 1960, la cea de-a 13-a Conferinţă de Măsuri şi Greutăţi, s-a adoptat
Sistemul Internaţional de unităţi de măsură, în anul 1961, prin Hotărâre a Consiliului de
Miniştri, acest sistem a devenit legal şi în ţara noastră.
În perioada imediat următoare adoptării Sistemului Internaţional de unităţi de măsură,
au avut loc o serie de transformări organizatorice, menite să realizeze controlul total al
statului în domeniul metrologiei, în scopul susţinerii industriei, dar cu diminuarea accentuată
a rolului de protecţie a cetăţeanului.
În anul 1978, a apărut Legea Metrologiei, prin care s-au reglementat: mijloacele de
măsurare legale, sistemul naţional de etaloane, fabricarea şi importul mijloacelor de măsurare,
transmiterea unităţilor de măsură, autorizarea laboratoarelor şi a personalului din metrologie.
În anul 1992, a apărut Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992, modificată şi aprobată
ulterior prin Legea nr. 11/1994 şi modificată şi completată ulterior prin Ordonanţa Guvernului
nr. 426/1999, care, în conformitate cu tradiţiile în domeniu şi cu reglementările internaţionale,
a revenit la principiile restrângerii controlului metrologic al statului de la toate mijloacele de
măsurare, la cele de interes public şi la protecţia persoanelor fizice şi juridice împotriva
efectului negativ al măsurărilor greşite sau frauduloase.
Înfiinţarea, în acelaşi an, a Biroului Român de Metrologie Legală a permis aplicarea
politicii statului în domeniul metrologiei, în conformitate cu principiile economiei de piaţă şi
cu prevederile convenţiilor internaţionale la care România este semnatară.
 MĂSURAREA

Elemente generale

Măsurarea este definită ca fiind ansamblul de procedee prin care se obţine o

informaţie cantitativă asupra unei mărimi fizice.
Măsurarea este modul de a înţelege, exprima şi transmite fără echivoc valoarea unei
mărimi fizice.
Reproducerea abstractă a unor fenomene (industriale sau nu) şi cunoaşterea acestora se
bazează pe măsurare, deoarece:
- mărimile studiate nu sunt întotdeauna accesibile simţurilor noastre;
- valorile şi stările de existenţă ale mărimilor depăşesc intervalele specifice omului.
De exemplu, descrierea unor fenomene fizice (termice şi chimice), care au loc într-un
reactor din instalaţia de cracare catalitică, se realizează prin cunoaşterea presiunilor, debitelor,
temperaturilor etc. Însă, temperaturile şi presiunile în cauză pot fi mult mai mari decât cele
care pot fi suportate de om. Cât despre debit, acesta nu este direct accesibil simţurilor noastre.
Măsurarea este mijlocul obiectiv de operare în toate tranzacţiile fiscale sau comerciale.
De asemenea, serveşte pentru realizarea bilanţurilor.
Măsurarea constituie modul de verificare a stării şi a valorii mărimii studiate. Astfel,
măsurarea permite păstrarea evoluţiei unui sistem fizic între limite bine precizate. În acest
sens, dispozitivele de securitate conţin, explicit sau nu, dispozitive de măsurare.

Procesul de măsurare

Totalitatea operaţiilor experimentale care se execută în scopul obţinerii valorii măsurate,

sub forma unei percepţii a destinatarului măsurării, constituie procesul de măsurare. Procesul
de măsurare este un proces experimental de comparaţie a unei mărimi x cu o
altă mărime Um , de aceeaşi natură cu ea, considerată unitate de măsură:
x = XmUm (1.1)
unde Xm este valoarea numerică a mărimii de măsurat, care arată numărul de unităţi de
măsură Um cuprinse în mărimea de măsurat. Relaţia (1.1) reprezintă ecuaţia fundamentală a
măsurării.
Conform acestui model matematic al procesului de măsurare, măsurarea constă în
atribuirea de numere reale Xmi mărimilor xi , astfel încât să se poată descrie relaţii între ele.
Aceste numere Xmi se numesc valori numerice ale mărimilor xi măsurate. Valoarea numerică
însoţită de unitatea de măsură se numeşte valoarea mărimii respective.
Ecuaţia fundamentală a măsurării (1.1) arată că valoarea unei mărimi este unică, ea nu
se schimbă o dată cu schimbarea unităţii de măsură, în acest caz schimbându-se doar valoarea
numerică.
 Definiţia procesului de măsurare se poate generaliza considerând că mărimea de

măsurat constituie o mulţime de definiţie K, ale cărei elemente xiK corespund nivelurilor

posibile ale mărimii măsurate. Fie o mulţime de numere reale VR. Prin metoda de măsurare

utilizată, se stabileşte o funcţie de scalare f:K  V, prin intermediul căreia fiecărui element
xiK îi corespunde un anumit element XmiV. Aplicaţia f constituie modelul
matematic al măsurării (Fig.1.2.a); este o aplicaţie bijectivă şi, dacă în mulţimea K se dă o
relaţie de ordonare, f este un izomorfism de la K la V.
 a) b)
Fig.1.2. Modelul matematic al măsurării: a) ideal; b) real.

Dacă mijlocul de măsurare ar fi ideal, atunci el ar furniza valoarea adevărată a

mărimii. Mijloacele de măsurare reale prezintă informaţia de măsurare însoţită, inerent, de
erori. Mărimii xi i se atribuie o valoare diferită de cea adevărată, cuprinsă în intervalul (Xm i-1,
Xm i+1) – Fig.1.2.b. Astfel, alături de obţinerea valorii măsurate, este necesar a se estima şi
incertitudinea ce însoţeşte măsurarea.
Prin urmare, noţiunii de măsurare i se pot da următoarele definiţii:
- măsurarea este operaţia experimentală reproductibilă prin care se determină, cu
ajutorul unor mijloace de măsurare, valoarea numerică a unei mărimi în raport cu o unitate de
măsură dată;
- măsurarea este operaţia reproductibilă prin care se stabileşte pe cale experimentală
raportul numeric între mărimea de măsurat şi o valoare oarecare a acesteia, luată ca unitate de
măsură.
Prin alegerea unei unităţi şi prin procedeul experimental de măsurare, fiecărei mărimi
fizice i se asociază o valoare numerică. După cum s-a arătat, mărimea fizică de măsurat x se
exprimă prin produsul dintre unitatea de măsură adoptată Um şi valoarea numerică obţinută
Xm:
x  X m U m Xm  x (1.2)
Um
Dacă se alege o altă unitate de măsură U  , va rezulta o valoare X  diferită de X m .
m m
Deoarece mărimea fizică este independentă de sistemul de unităţi adoptat, se pot scrie
relaţiile:
' '
X  x (1.3)
'
x  X U m m m
'
Um
În concluzie, rezultatul măsurării (valoarea numerică a mărimii măsurate) X m este un
număr adimensional şi variază invers proporţional cu unitatea de măsură adoptată.
Pentru efectuarea unei măsurări, în conformitate cu definiţiile citate, este necesar ca
unitatea de măsură să poată fi realizată în mod concret. Realizarea materială a unităţii de
măsură constituie „măsura” (etalonul).
Componentele specifice ale procesului de măsurare sunt următoarele:
 măsurandul (mărimea de măsurat) - un atribut al unui fenomen, al unui corp sau al
unei substanţe, care este susceptibil de a fi diferenţiat calitativ şi determinat cantitativ;
 etalonul - o măsură, un aparat de măsurat, un material de referinţă sau un sistem de
măsurare destinate a defini, realiza, conserva sau reproduce o unitate ori una sau mai multe
valori ale unei mărimi de referinţă;
 metoda de măsurare - succesiunea logică a operaţiilor, descrise în mod generic,
utilizată în efectuarea măsurărilor;
  mijloacele de măsurare - mijloacele tehnice utilizate pentru obţinerea, prelucrarea,
transmiterea şi stocarea unor informaţii de măsurare;
- beneficiarul măsurării.
 MĂRIMI

Cunoştinţele acumulate de om despre mediul înconjurător se pot clasifica prin

introducerea noţiunii de mărime. Acest concept nu rezultă dintr-o demonstraţie riguroasă, ci
din faptul că se denumesc astfel anumite entităţi care prezintă între ele o analogie.
Printre proprietăţile comune luate în considerare, se pot cita:
- posibilitatea de creştere şi de descreştere;
- posibilitatea de definire a unor cantităţi sau a unor stări;
- posibilitatea de a avea o orientare ( cu mai multe sau mai puţine grade de libertate);
- interdependenţa unora dintre ele.
Metrologia operează cu mărimi fizice, care sunt proprietăţi ale fenomenelor şi ale
interacţiunilor, susceptibile de a fi caracterizate prin mărimi matematice (scalare, vectoriale
sau tensoriale). Prin aplicarea raţionamentelor teoriei structurilor algebrice, se selectează din
mulţimea proprietăţilor numai acelea care se pot pune în concordanţă cu mulţimea numerelor
reale. În acest mod, se pune în evidenţă faptul că o mărime are o latură calitativă, ce o
deosebeşte de celelalte, dar şi o latură cantitativă, aceeaşi mărime putând avea o cantitate de
valori diferite.

Fig.1.3. Clasificarea mărimilor.

O prezentare sugestivă a diferitelor categorii de mărimi se poate face pe baza

diagramei prezentate în Fig.1.3. Mulţimea mărimilor din natură, notată cu M, este
reprezentată printr-un dreptunghi. În cadrul acestei mulţimi, se evidenţiază submulţimea M1
a mărimilor observabile - mărimi pentru care se poate obţine o informaţie care permite
discriminarea calitativă.
Submulţimea M1 include submulţimea M 2 corespunză-toare mărimilor principial
măsurabile - mărimi ce îndeplinesc două premise fundamentale:
 mărimea este observabilă şi mulţimea stărilor sale constituie o mulţime
ordonată (între toate perechile de stări ale mulţimii, se pot defini relaţiile ,  sau );
 se poate construi o scală de măsurare ce stabileşte o corespondenţă univocă
între mărimea stărilor şi mulţimea numerelor reale.
Submulţimea M 2 include submulţimea M3 a mărimilor practic măsurabile. O
mărime principial măsurabilă devine practic măsurabilă dacă există un mijloc de măsurare
capabil să preleveze semnalul purtător al informaţiei de măsurare, să îl prelucreze şi să afişeze
valoarea mărimii respective.
Se pun astfel în evidenţă condiţiile necesare pentru ca o mărime să fie practic
măsurabilă:
 posibilitatea de definire (observabilitatea);
 posibilitatea construirii unei scale de măsurare;
 posibilitatea conceperii mijlocului de măsurare pe baza unei metode de
măsurare. Mărimile măsurabile se pot clasifica după criterii diverse:
 a) după modul de obţinere a energiei de măsurare:
mărimi active (generatoare) - sunt mărimile măsurabile care permit eliberarea
energiei pentru măsurare (de exemplu: tensiunea electrică, intensitatea curentului electric).
Raportul dintre energia totală şi cea folosită pentru măsurare trebuie să fie cât mai ridicat,
încât prin operaţia de măsurare să nu se afecteze valoarea mărimii măsurate.
 mărimi pasive (parametrice)- sunt mărimile măsurabile care nu posedă o
energie proprie liberabilă şi pentru măsurarea cărora este necesar să se recurgă la o sursă de
energie auxiliară (energie de activare). Exemple: rezistenţa electrică, inductivitatea,
capacitatea electrică;
b) după modul de variaţie în timp:
 mărimi constante - sunt mărimile invariabile în timpul măsurării; timpul de
măsurare depinde în principal de timpul de răspuns al mijlocului de măsurare şi de durata
necesară transmiterii informaţiei de măsurare;
mărimi staţionare - sunt mărimile ale căror valori, efective, de vârf sau medii, sunt
constante în timp; se pot măsura: valoarea instantanee corespunzătoare unui anumit moment,
variaţia în funcţie de timp sau unul dintre parametrii globali:
1T
valoarea medie: X  xdt

T0
1T
valoarea efectivă: X
T  x 2 dt (1.4)
0
valoarea de vârf: x
X  max

În relaţia (1.4), T reprezintă un interval de timp ales; în cazul în care mărimea x este o
funcţie de timp, T este perioada sa;
 mărimi nestaţionare – sunt mărimile la care se pot măsura: valoarea
instantanee la un anumit moment, un şir de valori instantanee (curba mărimii în funcţie de
timp) sau valoarea medie pe un interval de timp.
c) după existenţa operaţiilor de însumare şi multiplicare cu un factor:
mărimi aditive, la care aceste operaţii au sens fizic. De exemplu, se poate vorbi de
suma unor lungimi, mase, a unor intensităţi ale curenţilor electrici ce converg într-un nod etc.
 mărimi neaditive, la care operaţiile de însumare şi de multiplicare cu un factor
nu au, în general, un sens fizic. De exemplu, nu are sens să se vorbească de suma a două
temperaturi, a doi factori pH etc.
Mărimile măsurabile se pot clasifica în următoarele categorii:
- mărimi fundamentale;
- mărimi derivate.
Rezultatul cel mai important al analizei dimensionale este demonstrarea faptului că
ansamblul de mărimi măsurabile nu are decât trei grade de libertate, adică se pot alege trei
mărimi independente una de cealaltă, toate celelalte mărimi putând fi deduse din acestea. Cele
trei mărimi alese ca fundamentale în metrologie sunt: lungimea, masa şi timpul.
Pe de altă parte, numai trei mărimi sunt insuficiente pentru a realiza o metrologie
practică; de aceea, acestor trei mărimi li s-au alăturat alte patru mărimi, ansamblul
mărimilor fundamentale fiind format din: lungime, masă, timp, temperatură, intensitatea
curentului electric, intensitatea luminoasă şi cantitatea de substanţă.
Toate celelalte mărimi, nedesemnate ca fundamentale, se numesc mărimi derivate.
Fiecărei mărimi îi este atribuită o dimensiune care îi este proprie şi care se
simbolizează printr-o literă: L – lungime, M – masă, T – timp, I – intensitatea curentului
electric etc.
 Dimensiunea oricărei mărimi derivate are următoarea formă generală:
a b c d e f g
dim x = L M T I  N J
unde a,b….g sunt exponenţi dimensionali.
Exemple:
2 -3 -1
tensiunea electrică U : dim U = L MT I ;
2 -2
energia W: dim W = L MT
În Tabelul 1.2, sunt prezentate dimensiunile unor mărimi fundamentale şi derivate
frecvent utilizate.

Tabelul 1.2.
Mărimea Dimensiuni
Lungime L
Masă M
Timp T
Temperatură θ
Arie ·L2
Volum ·L3
Frecvenţă T-1
Viteză L ·T-1
-2
Acceleraţie L ·T
Forţă M ·L ·T-2
Energie M ·L2 ·T -2

Putere M ·L2 ·T-3

Presiune M ·L-1 ·T-2
Intensitatea I
curentului electric
Sarcina electrică T ·I
2
Potenţial electric M ·L ·T-3 ·I-1
Rezistenţă electrică M ·L2 ·T-3 ·I-2
Capacitate electrică M-1 ·L-2 ·T4 ·I-2
Inductivitate M ·L2 ·T-2 ·I-2
Inducţie magnetică M ·T-2 ·I-1
Flux magnetic M ·L2 ·T-2 ·I-1

SISTEME DE UNITĂŢI DE MĂSURĂ

Elemente generale

Pentru efectuarea operaţiei de măsurare, este necesară o unitate de măsură Um. Aceasta
este o mărime particulară, definită şi adoptată mai mult sau mai puţin arbitrar, cu care se compară
mărimile de aceeaşi natură, pentru exprimarea valorilor lor în raport cu acea mărime.
Iniţial, dreptul de a defini unităţile şi de a deţine etaloane a fost considerat un
privilegiu rezervat unor conducători locali sau, mai târziu, unor corporaţii meşteşugăreşti. De
exemplu, în jurul anului 2900 î.Chr., în momentul construcţiei piramidei, faraonul Keops a
introdus un etalon pentru lungime bazat pe o dimensiune proprie a corpului său: distanţa de la
cot la vârful degetelor ("cubit" - aproximativ 52 cm). Cubit-ul era divizat în 28 părţi şi fiecare
parte, la rândul ei, era împărţită în alte părţi mai mici, de mărimea milimetrului actual.
Materializat în granit negru dur, acest etalon era ţinut în palat şi folosit la compararea
periodică cu un alt instrument identic, realizat din granit gri şi care se afla permanent la locul
construcţiei. Acest sistem a condus la rezultate excelente, deviaţiile în construcţia bazei
piramidei fiind mai mici de 0,005%, iar fiecare colţ este aproape perfect, deviaţia faţă de
unghiul de 90 grade fiind numai de 12 secunde de arc de cerc.
Sigur este faptul că toate popoarele au conservat etaloanele lor. La iudei, etaloanele
erau depuse în templu; la romani, erau ţinute în Capitoliu, în templul lui Jupiter. Împăratul
Justinian a ordonat verificarea tuturor măsurilor şi a greutăţilor şi păstrarea originalelor în
principala biserică din Constantinopol. Atenienii aveau o companie de ofiţeri însărcinaţi cu
păstrarea măsurilor originale şi cu inspecţia operaţiilor de comparare. În Franţa, către anul
650, etaloanele erau conservate în palatul regelui. În timpul lui Carol cel Mare, toate măsurile
utilizate în vastul său regat erau uniforme şi reproduceau etaloanele păstrate în palatul regal.
Marea diversitate de unităţi şi de etaloane a condus la o dificilă activitate de
coordonare şi control, mai ales în cadrul schimburilor comerciale. Este meritul Metrologiei
Legale că a încercat, prin organisme oficiale, să uniformizeze unităţile, prin crearea unui
sistem internaţional legal de unităţi şi prin definirea lor fără echivoc.
Practica a arătat că un sistem de unităţi de măsură trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- să fie general, aplicabil în toate capitolele fizicii;
- să fie coerent şi să nu introducă coeficienţi numerici suplimentari în ecuaţiile fizicii;
- să fie practic, ordinele de mărime ale unităţilor din sistem fiind comparabile cu
valorile uzuale din activitatea umană.
În decursul timpului, s-au utilizat diferite sisteme şi unităţi de măsură, diferind între
ele prin alegerea unităţilor fundamentale şi prin definirea celor derivate: CGS electrostatic,
CGS electromagnetic sau MKSA. Acesta din urmă s-a bazat pe sistemul metric (metru,
kilogram, secundă) adoptat în Franţa (în anul 1795) şi completat în anul 1936 cu o a patra
unitate - amperul.

Sistemul Internaţional de Unităţi (SI)

Condiţiile expuse sunt îndeplinite cel mai bine de către Sistemul Internaţional de
Unităţi (SI). Adoptat în anul 1960, la cea de-a XI-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi
(CGPM), Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) are 7 unităţi fundamentale cu următoarele
definiţii:
Metrul (m) – unitatea de măsură pentru lungime - reprezintă distanţa parcursă de
lumină în vid în timpul de 1/299792458 s.
Kilogramul (kg) – unitatea de măsură pentru masă - reprezintă masa prototipului
realizat din platină şi iridiu şi adoptat în anul 1889 de către Conferinţa Generală de Măsuri şi
Greutăţi. Este păstrat la sediul de la Sèvres, Franţa, al Biroului Internaţional de Măsuri şi
Greutăţi.
Secunda (s) – unitatea de măsură pentru timp - reprezintă durata a 9192631770
perioade ale radiaţiei corespunzătoare tranziţiei între cele două niveluri hiperfine ale stării
fundamentale a atomului de cesiu 133.
Amperul (A) – unitatea de măsură pentru intensitatea curentului electric - reprezintă
intensitatea unui curent electric constant care, menţinut în două conductoare paralele,
rectilinii, cu lungime infinită, aşezate în vid la o distanţă de 1m unul de altul, produce între
-7
aceste conductoare o forţă de 210 N pe o lungime de 1m. Această definiţie este echivalentă
-7
cu stabilirea unei valori convenţionale 0=410 H/m pentru permeabilitatea vidului.
Kelvinul (K) - unitatea de măsură pentru temperatura termodinamică - reprezintă
fracţiunea 1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.
Candela (cd) – unitatea de măsură pentru intensitatea luminoasă - reprezintă
intensitatea luminoasă, într-o direcţie dată, a unei surse care emite o radiaţie monocromatică
 14
cu frecvenţa 5,410 Hz şi a cărei intensitate energetică în această direcţie este IR=1/683
W/sr.
Molul (mol) – unitatea de măsură pentru cantitatea de substanţă - reprezintă cantitatea
de substanţă a unui sistem care conţine atâtea entităţi elementare, câţi atomi există în 0,012 kg
de carbon 12.
Se remarcă trei modalităţi de definire a unităţilor fundamentale: pe bază de prototipuri,
pe bază de proprietăţi macroscopice ale unor materiale şi pe bază de proprietăţi atomice, cu
tendinţa de creştere a numărului de unităţi definite atomic.
În afară de unităţile fundamentale, în SI, sunt incluse şi două unităţi suplimentare:
Radianul (rad) – unitatea de măsură pentru unghiul plan - este unghiul plan cuprins
între două raze care interceptează pe circumferinţa unui cerc un arc de lungime egală cu a
razei;
Steradianul (sr) – unitatea de măsură pentru unghiul solid - este unghiul solid care,
având vârful în centrul unei sfere, delimitează pe suprafaţa acestei sfere o arie egală cu cea a
unui pătrat a cărui latură este egală cu raza sferei.
Celelalte unităţi de măsură, care se pot deduce prin relaţii matematice din unităţile
fundamentale, formează unităţile derivate. O parte dintre unităţile derivate au nume speciale,
-2
care pot fi folosite pentru formarea altor unităţi derivate (de exemplu, 1 N = 1 kgms sau 1
-2
Pa = 1 Nm ). În Tabelul 1.3, sunt prezentate câteva unităţi de măsură derivate uzuale.

Tabelul 1.3.
Mărimea fizică Unitatea Simbol
de măsură
Frecvenţă hertz Hz Heinrich Hertz (1857-1894)
Forţă newton N Issac Newton (1642-1727)
Presiune pascal Pa Blaise Pascal (1623-1662)
Energie joule J James Joule (1818-1889)
Putere watt W James Watt (1736-1819)
Sarcină electrică coulomb C Charles de Coulomb
(1736-1806)
Potenţial electric, volt V Alessandro Volta (1745-1827)
tensiune electrică
Capacitate electrică farad F Michael Faraday (1791-1867)
Rezistenţă electrică ohm Georg Simon Ohm
(1789-1854)
Flux magnetic weber Wb Wilhelm Weber (1816-1892)
Inducţia magnetică tesla T Nicola Tesla (1857-1943)
Inductivitate henry H Joseph Henry (1797-1878)
Temperatură (scara grad °C Anders Celsius (1701-1744)
Celsius) Celsius

Reguli privind formarea şi scrierea unităţilor de măsură:

- denumirile se scriu cu litere mici (metru, newton, kelvin);
- simbolurile se scriu cu litere mici (exemplu: m, s, cd, mol) cu excepţia celor ce derivă
din nume proprii (W-Watt, N-Newton etc.);
- pluralul se formează după regulile gramaticale din limba română (secundă - secunde,
volt - volţi);
- pentru formarea multiplilor şi a submultiplilor, se utilizează prefixe care se scriu fără
spaţiu faţă de unitate (kilometru - km, megawatt - MW) – Tabelul 1.4.
 România a adoptat Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) în anul 1961. Există însă şi
alte sisteme, care se aplică în diferite ţări: sistemul anglo-saxon sau sisteme din ţările care nu
au aderat la Convenţia Metrului. Faptul că Sistemul Internaţional de Unităţi (SI) se aplică, în
prezent, în peste 120 de ţări indică o perspectivă certă de generalizare la nivelul globului.

Tabelul 1.4.
Factor de Prefix Simbol Factor de Prefix Simbol
multiplicare multiplicare
1018 exa E 10-1 deci d
1015 peta P 10-2 centi c
12 -3
10 tera T 10 mili m
109 giga G 10-6 micro 
106 mega M 10-9 nano n
103 kilo k 10-12 pico p
102 hecto h 10-15 femto f
101 deca da 10-18 atto a

Decibelul ca unitate de măsură

în radioelectronică şi telecomunicaţii

Decibelul (dB) este o unitate rezultată dintr-o relaţie logaritmică utilizată pentru
descrierea unui raport de două mărimi de acelaşi tip. Mărimile pot fi, de exemplu: puteri,
tensiuni sau intensităţi.
Decibelul se utilizează frecvent în radioelectronică şi telecomunicaţii pentru descrierea
atenuării a, mărime ce exprimă cantitativ scăderea parametrilor unui semnal (U, I, P) la
trecerea acestuia printr-un cuadripol liniar. În practică, se utilizează atenuarea de putere şi
atenuarea de tensiune, mai rar şi atenuarea de curent.
Atenuarea de putere aP se defineşte cu relaţia bazată pe logaritmul zecimal:
P
aP (dB)  10  lg 2 (1.5)
P
1

în care P1 şi P2 sunt puterea la intrarea şi respectiv la ieşirea cuadripolului (Fig.1.4.a), iar ca

unitate de măsură se utilizează decibelul (dB), după numele lui Alexander Graham Bell
(fizician american, inventatorul telefonului).
Următoarele valori vă ajută să vă faceţi o imagine asupra mărimilor asociate
decibelului:
- atenuarea 1 dB indică o putere de ieşire egală cu 0,79 din puterea de intrare;
- atenuarea 3 dB indică o putere de ieşire egală cu 0,50 din puterea de intrare;
- atenuarea 10 dB indică o putere de ieşire egală cu 0,10 din puterea de intrare;
- atenuarea 20 dB indică o putere de ieşire egală cu 0,01 din puterea de intrare.
Exprimarea logaritmică s-a dovedit a fi deosebit de utilă în electroacustică, deoarece
permite racordarea la sensibilitatea urechii umane, la care, după cum se ştie, senzaţia creşte cu
logaritmul creşterii intensităţii sonore (legea Weber-Fechner). De asemenea, exprimarea
logaritmică s-a dovedit a fi utilă şi în telecomunicaţii.
 Fig.1.4. Relativ la decibel ca unitate de măsură a atenuării.

Relaţia (1.5) poate fi modificată pentru exprimarea atenuării de tensiune aU. Utilizând
U2
relaţia între putere şi tensiune P  R , se obţine expresia atenuării de tensiune:
aU (dB)  20  lg UU2 (1.6)
1
Exprimarea în decibeli a atenuării de tensiune este utilă mai ales în telecomunicaţii
(de exemplu, 1dB este aproximativ atenuarea provocată de un cablu standard de telefonie cu
lungimea de 1 milă = 1856m).
Deoarece în relaţiile (1.5) şi (1.6) sunt îndeplinite condiţiile P2<P1, U2<U1, rezultă că
numărul ce exprimă atenuarea în dB este întotdeauna negativ. Astfel, o atenuare de tensiune
de –3dB indică faptul că U2 este de 1,41 ori mai mică decât U1.
Trebuie menţionat că şi amplificarea A se poate exprima în dB, însă numărul de dB
este întotdeauna pozitiv, deoarece P2>P1 şi U2>U1.
Corelaţia dintre au şi a p este prezentată în Fig.1.4.b, fiind valabilă numai în ipoteza
că rezistenţa de intrare şi cea de ieşire ale cuadripolului respectiv (Fig.1.4.a) sunt egale între
ele R1  R2  R, situaţie întâlnită la atenuatoare şi la toţi cuadripolii ce lucrează în regim de
adaptare. Totuşi, exprimarea în dB poate fi extinsă şi în cazul R1  R2 , situaţie aproape
 
generală la amplificatoare, unde R1  R2 , însă corelaţia menţionată au  2ap nu se mai
păstrează.
Decibelul este adesea utilizat cu notaţii suplimentare pentru cerinţe specifice ale
nivelurilor de intrare şi de ieşire ale semnalelor din diferite sisteme de comunicaţii.
De exemplu, dBm indică faptul că decibelul este determinat prin referirea la o putere
U 2 600, rezultă:
de 1 mW disipată pe un rezistor de 600 Ω. Deoarece P1 = 0,001 W, P  2
2
2
0 dBm  10  lg U 2 600  U 2
2  0,6  U2  0,77459 V
0,001
Aceasta este valoarea tensiunii de referinţă pentru 0 dB cu respectarea sarcinii de 600
Ω.
Să vedem care este tensiunea de ieşire echivalentă unei atenuări de -40 dBm. Se poate
scrie:
 40  20 lg(U 2 / 0,775)  U 2 / 0,775  0,01  U 2  0,00775 V
 Pentru o amplificare de +8dBm, în mod asemănător, rezultă: U 2  1,946712 V.
Există şi alte valori standardizate pentru rezistorul de ieşire. De exemplu, la sistemele
video şi la unele sisteme RF (transmisie TV prin cablu), se utilizează 75 Ω. În această situaţie:
U2  P2  R2  0,00175  0,27386 V
Pentru a calcula atenuarea (amplificarea) cu respectarea valorii de 75 Ω, se utilizează
relaţia:
dBm(75) = 20 lg U2 (1.7)
0,27386
În radiofrecvenţă, s-a generalizat referinţa de 1 mW / 50 Ω (U2 = 0,2236 V). Pentru a
calcula atenuarea (amplificarea) cu respectarea valorii de 50 Ω, se utilizează relaţia:
dBm(50) = 20  lg U 2 (1.8)
0,2236
Utilizarea puterilor de referinţă în asociere cu impedanţele standard de 600 Ω (AF), 50
Ω (RF) sau 75 Ω prezintă avantajul că măsurarea unei puteri se reduce la măsurarea unei
tensiuni electrice, operaţie mult mai simplă şi mai comodă. Aceste valori ale impedanţelor
asociate corespund valorilor standard ale impedanţei caracteristice ale cuadripolilor utilizaţi în
AF şi RF.
În sistemele RF, pentru amplificatoarele de putere, specificaţia se face prin raportare la
puterea de referinţă de 1W/50Ω, iar notarea decibelului este:
P
dBW  10  lg 2 (1.9)
1W
Pentru nivelurile RF de intrare ale receptoarelor utilizate în comunicaţii, se utilizează
decibelul microvolt:
dBμV=20·lg U 2 (1.10)
1μV
Pentru a fi adecvate măsurărilor în telecomunicaţii, voltmetrele independente, precum
şi cele de pe panoul generatoarelor AF au şi o scară gradată în dB (Fig.1.4.c); pentru evitarea
confuziilor, pe cadran, se menţionează şi referinţa (de exemplu, 1mW/600Ω, 1mV/50Ω).
Există şi voltmetre la care 0dB de pe scară corespunde la 0,3V sau 1V (Fig.1.4.d).
În acustică, deoarece intervalul intensităţilor pe care urechea umană îl poate detecta
este foarte larg, scala utilizată frecvent pentru măsurarea intensităţii este o scală bazată pe
multiplii lui 10. Acest tip de scală poate fi referenţiată simplu la o scală logaritmică. Nivelul
sonor qs se măsoară tot în dB, fiind definit cu relaţia:
q  10  lg Y
s
(1.11)
Y0
-12 2
unde Y0 =10 W/m reprezintă intensitatea sonoră de referinţă şi care corespunde pragului
de audibilitate a urechii umane în banda de sensibilitate maximă a acesteia (1 - 4 kHz).
Exemple de nivele sonore: 0 dB pragul de audibilitate, 60 dB vorbirea obişnuită, 70
dB stradă cu trafic mic, 98 dB orchestră mare, 100 dB walkman la nivel maxim, 110 dB
primele rânduri la un concert rock, 90–100 dB (la 2–3m distanţă) avion turbopropulsor, 120
dB decolarea supersonicelor. La 130 dB, încep să apară senzaţii de durere în urechi.
 EVALUAREA ŞI EXPRIMAREA
INCERTITUDINII DE MĂSURARE

Definire, termeni şi concepte

Orice acţiune de măsurare implică determinarea valorii

mărimii particulare de măsurat. Pe lângă rezultatul măsurării,
trebuie prezentat şi un indicator cantitativ asupra calităţii acestui
rezultat, pentru a se asigura credibilitatea în faţa beneficiarului
măsurării respective. Fără acest indicator, rezultatele unor
măsurări nu pot fi comparate între ele sau cu valori de referinţă.
De aceea, în cadrul procesului de măsurare, trebuie să existe o
procedură general acceptată pentru caracterizarea calităţii
rezultatului, adică pentru evaluarea şi exprimarea incertitudinii de
măsurare.
Incertitudinea rezultatului unei măsurări reflectă
imposibilitatea cunoaşterii exacte a valorii măsurandului.
Rezultatul unei măsurări după corectarea pentru efectele
sistematice identificate rămâne, încă, numai o estimaţie a valorii
măsurandului, din cauza incertitudinii care provine din efectele
aleatorii şi a corectării imperfecte a rezultatului pentru efectele
sistematice.
Deci, în orice măsurare, oricât de corect ne străduim să o
executăm, valoarea măsurată Xmăs diferă de valoarea adevărată
X a mărimii necunoscute, din cauza numeroaselor surse posibile
de incertitudine, care includ:
- definiţia incompletă a mărimii de măsurat;
- realizarea imperfectă a definiţiei mărimii respective;
- eşantionarea nereprezentativă, adică proba
supusă măsurării nu reprezintă mărimea definită;
- cunoaşterea insuficientă a efectelor condiţiilor de
mediu asupra măsurării;
- eroarea de justeţe a observatorului la citirea
indicaţiei mijloacelor de măsurare analogice;
1
 - rezoluţia limitată a mijloacelor de măsurare;
- valorile inexacte ale etaloanelor şi materialelor
de referinţă certificate;
- valorile inexacte ale constantelor şi ale altor parametri
preluate din surse de informare externe şi folosite în
algoritmul de prelucrare a datelor;
- aproximaţiile şi presupunerile introduse în metoda şi în
procedura de măsurare;
- variaţiile dintre observaţiile repetate ale măsurandului în
condiţii aparent identice.
Valoarea adevărată este o noţiune idealizată; în general, ea
nu poate fi cunoscută. În scopuri practice, se înlocuieşte valoarea
adevărată X cu o valoare convenţional adevărată X’, măsurată cu
o incertitudine suficient de mică, care diferă neglijabil de prima şi
o poate înlocui.
Distincţia dintre diferitele concepte este prezentată în
Fig.1.50.

Fig.1.50. Definirea conceptelor.

Eroarea rezultatului măsurării este diferenţa dintre

rezultatul măsurării (valoarea măsurată) şi valoarea adevărată.
După modul de exprimare, se definesc:
- eroarea absolută, ce reprezintă diferenţa dintre valoarea
măsurată X măs şi cea adevărată X:
2
 X  X măs - X (1.75)
Are aceleaşi dimensiuni fizice ca şi mărimea măsurată, se exprimă
în aceleaşi unităţi de măsură, putând fi negativă sau pozitivă.
Eroarea absolută, cu semn schimbat, se numeşte corecţie ( C 
X ). Corecţia este adăugată la rezultatul măsurării pentru a
obţine valoarea mărimii specifice;
- eroarea relativă se defineşte ca raportul dintre eroarea
absolută X şi valoarea adevărată X a mărimii:
  X mas  X sau
X
(%)  X mas  X 100 (1.76)
X
Este un număr care permite caracterizarea calităţii măsurării. Se
poate face o apreciere în acest sens conform datelor prezentate în
Tabelul 1.9;
Tabelul 1.9.
Eroare Informaţia
relativă conţinută (bit)
1 Ignoranţă
0,1 Evaluare 3,32
0,01 Măsurare 6,64
industrială
0,001 Exactitate 9,97
comercială
0,0001 Măsurări de 13,29
laborator
0,00001 Exactitate 16,61
ridicată

- eroarea raportată este definită ca raportul dintre eroarea

absolută X şi o valoare convenţională Xc indicată în
specificaţiile tehnice ale mijlocului de măsurare (extremitatea scării, intervalul
de măsurare, o anumită valoare de pe scară etc.):
R(%)  X mas  X 100 (1.77)
Xc
3
 Abaterea este diferenţa dintre valoarea convenţional
adevărată şi valoarea indicată de mijlocul de măsurare (valoarea
măsurată).
Tradiţional, se consideră că o eroare are două componente
şi anume: o componentă aleatorie şi o componentă sistematică. Se
presupune că eroarea aleatorie îşi are originea în variaţiile
imprevizibile sau stocastice temporale şi spaţiale ale mărimilor de
influenţă. Efectele unor asemenea variaţii, denumite efecte
aleatorii, antrenează variaţii în observaţiile repetate ale mărimii
respective. Deşi nu este posibil ca eroarea aleatorie a rezultatului
unei măsurări să poată fi compensată, aceasta poate fi, în general,
redusă, crescând numărul observaţiilor. Media teoretică (sau
valoarea aşteptată) a erorilor aleatorii este egală cu zero. Eroarea
sistematică, ca şi eroarea aleatorie, nu poate fi eliminată, dar de
multe ori poate fi micşorată. Dacă o eroare sistematică provine
dintr-un efect identificat al unei mărimi de influenţă asupra
rezultatului măsurării, numit efect sistematic, atunci efectul poate
fi cuantificat şi, dacă acesta este semnificativ ca mărime în raport
cu exactitatea de măsurare necesară, se poate aplica o corecţie sau
un factor de corecţie pentru compensarea efectului. Se presupune
că, după corectare, media statistică a erorii apărute datorată unui
efect sistematic este egală cu zero.
Sursele de eroare nu sunt în mod necesar independente, iar
un efect sistematic neidentificat va influenţa rezultatul unei
măsurări deşi nu va fi luat în considerare la evaluarea
incertitudinii acelui rezultat.
O sursă importantă de erori necunoscute în rezultatul
măsurării poate fi operatorul uman, cu ocazia citirii sau a
înregistrării datelor experimentale. Erorile grosolane pot fi
identificate printr-o revedere a datelor măsurate, însă cele mici nu,
sau chiar pot apărea ca variaţii aleatorii.

4
 Fig.1.51. Ilustrare grafică a conceptelor privind erorile.

În Fig.1.51, se prezintă o ilustrare grafică a conceptelor

prezentate privind erorile de măsurare. Se observă că s-au efectuat
N măsurători asupra aceluiaşi măsurand X, de valoare
’
convenţional adevărată X , considerată cunoscută. Rezultatele
respective sunt prezentate sub forma unui grafic, ce conţine
valorile particulare măsurate şi valoarea lor medie X .
Eroarea rezultatului măsurării este, ca şi valoarea
adevărată a mărimii, de necunoscut. De aceea, în ultimul timp, se
pune accentul pe incertitudine şi nu pe eroare. Tot ce se poate face
este să se estimeze valorile mărimilor care intervin în proces, să li
se aplice corecţiile pentru efectele sistematice cunoscute şi să se
estimeze incertitudinea. Evaluarea numerică a incertitudinii este o
operaţie relativ nouă în metrologie, deşi eroarea şi analiza erorilor
fac parte de mult timp din practica măsurărilor. În prezent, se
acceptă faptul că, după evaluarea componentelor cunoscute sau
presupuse ale erorii şi corecţiile corespunzătoare, rămâne totuşi o
incertitudine asupra corectitudinii rezultatului final, adică o

5
îndoială privitoare la cât de bine reprezintă acest rezultat valoarea
mărimii măsurate.
Incertitudinea de măsurare reprezintă o îndoială în ceea ce
priveşte validarea rezultatului unei măsurări. Termenul
incertitudine este folosit atât la aspectul calitativ general, cât şi la
orice măsură cantitativă a acestui aspect.
Definiţia formală a termenului „incertitudine de măsurare”
este următoarea: incertitudinea de măsurare este un parametru
asociat cu rezultatul măsurării, care caracterizează dispersia
valorilor ce pot fi atribuite în mod rezonabil mărimii măsurate.
Cel mai simplu, incertitudinea poate fi definită ca un
interval de valori centrat pe valoarea măsurată, care conţine
valoarea adevărată a mărimii cu o anumită probabilitate:
Valoarea măsurată = valoare  incertitudine
De exemplu: 2,034 m  0,004 m sau 2,034 m  0,2%.
Parametrii din definiţia incertitudinii, care caracterizează
dispersia valorilor ce pot fi atribuite în mod rezonabil mărimii
măsurate pot fi: abaterea standard, un multiplu al acesteia sau
semilărgimea unui interval având un nivel de încredere dat.
În cele mai multe măsurări, este necesar să se furnizeze un
interval în jurul valorii rezultatului măsurării, care să cuprindă cea
mai mare parte a valorilor ce pot fi atribuite mărimii respective.
Intervalul de încredere (incertitudine extinsă) este o formă
frecventă de exprimare a incertitudinii măsurării conform
definiţiei acesteia. Valoarea acestui interval se obţine prin
înmulţirea abaterii standard cu un anumit factor acoperitor (uzual
în intervalul de la 2 la 3). Nivelul de încredere este un parametru
asociat intervalului de încredere şi reprezintă fracţiunea din
mulţimea tuturor valorilor care pot fi rezonabil atribuite mărimii
măsurate şi care se găsesc în acel interval de încredere. Această
fracţiune este chiar probabilitatea ca valoarea mărimii măsurate să
aparţină acelui interval de încredere.

6
 Modalităţi de evaluare şi exprimare a incertitudinii

Tipuri de incertitudini
Incertitudinea de măsurare a rezultatului final poate
cuprinde mai multe componente. În funcţie de tipul metodelor
utilizate pentru estimarea valorii numerice a incertitudinilor de
măsurare, acestea se pot clasifica în două categorii:
- incertitudini de tip A, care pot fi evaluate prin analiza
statistică a şirului de observaţii;
- incertitudini de tip B, care pot fi evaluate prin alte
mijloace decât analiza statistică.
Similar, se pot clasifica şi metodele prin care se evaluează
incertitudinile.
Se poate face o clasificare a incertitudinilor de măsurare în
funcţie de tipul parametrului care exprimă dispersia sau variaţia
valorilor care se pot atribui în mod rezonabil rezultatului:
● incertitudine standard - incertitudine a rezultatului unei
măsurări, exprimată printr-o abatere standard;
● incertitudine extinsă - mărime care defineşte un interval
în jurul rezultatului unei măsurări, interval în care este de aşteptat
să fie cuprinsă o fracţiune ridicată a distribuţiei valorilor ce, în
mod rezonabil, pot fi atribuite măsurandului.
O altă clasificare se poate face în funcţie de numărul
factorilor (mărimilor) care intervin în exprimarea unei
incertitudini;
● incertitudine individuală sau parţială – este
incertitudinea datorată unui singur factor, determinată pentru o
mărime care nu depinde de alte mărimi de intrare;
● incertitudine compusă – este o incertitudine combinată
din mai multe incertitudini parţiale, determinată pentru o mărime
a cărei valoare măsurată este obţinută prin calcul, conform unui
model matematic, din valorile măsurate ale altor mărimi de
intrare.
Clasificarea metodelor de evaluare a componentelor
incertitudinii în metode de tip A şi metode de tip B se face numai
din motive de comoditate a prezentării. Ea nu implică vreo
7
diferenţă în natura componentelor rezultate din cele două tipuri de
evaluare. Ambele tipuri de evaluare se bazează pe distribuţii de
probabilitate şi ambele componente ale incertitudinii provenite din
cele două tipuri de metode de evaluare sunt exprimate cantitativ,
prin varianţe sau abateri standard.
Incertitudinea obţinută dintr-o evaluare de tip A este
2
caracterizată de o varianţă estimată u , care se calculează dintr-o
serie de observaţii repetate şi este chiar varianţa obişnuită,
2 2
estimată statistic, s . Abaterea standard estimată u este u  u
şi u = s şi este numită, prin convenţie, incertitudine standard de
tip A.
Incertitudinea obţinută printr-o evaluare de tip B este
2
caracterizată de o varianţă estimată u şi de abaterea standard u,
care se calculează din informaţiile disponibile şi este denumită
convenţional incertitudine standard de tip B.
Rezultă că o incertitudine standard de tip A se obţine cu
ajutorul unei funcţii de densitate de probabilitate dedusă dintr-o
distribuţie de frecvenţe observate, în timp ce o incertitudine
standard de tip B se obţine dintr-o funcţie de probabilitate
presupusă teoretic pe baza încrederii acordate apariţiei acestui
eveniment. Ambele utilizează interpretări egal valabile ale
probabilităţii.
Incertitudinea standard compusă uc este egală cu rădăcina
pătrată pozitivă a sumei varianţelor sau covarianţelor mărimilor de
intrare, ponderate în acelaşi mod în care rezultatul măsurării
variază în funcţie de schimbarea acestor mărimi, conform
modelului matematic stabilit. Ea se exprimă, ca şi componentele
sale, sub formă de abatere standard.
Incertitudinea extinsă U se determină prin multiplicarea
incertitudinii standard compuse uc cu un factor de acoperire k.

8
 Modalităţi de exprimare a incertitudinii de măsurare
Măsurările se întâlnesc în toate domeniile: activităţi
industriale şi comerciale, cercetare şi dezvoltare industrială sau
ştiinţifică, învăţământ, medicină, laboratoare industriale,
teritoriale şi naţionale de metrologie. Simultan cu creşterea în
ierarhia măsurărilor, în funcţie de domeniul de utilizare, cresc
exigenţele laboratoarelor de metrologie, fiind necesare din ce în ce
mai multe informaţii despre modul în care s-a obţinut rezultatul şi
modul în care s-a estimat incertitudinea.
La nivelurile inferioare ale ierarhiei măsurărilor, cea mai
mare parte a informaţiilor necesare este furnizată prin specificaţii
de încercare, rapoarte de etalonare, certificate de etalonare,
manuale de pregătire sau standarde naţionale şi internaţionale.
În domeniile în care măsurările şi mijloacele de măsurare
sunt reglementate prin legea metrologiei şi alte acte normative
similare, se fac zilnic un număr mare de măsurări, fără să mai fie
necesară explicitarea incertitudinii. Aceste măsurări sunt efectuate
cu mijloace de măsurare supuse etalonărilor periodice şi inspecţiei
legale de metrologie, astfel încât dacă ele satisfac prescripţiile şi
normele existente, incertitudinile indicaţiilor lor se pot considera a
fi cele specificate în documentele normative.
În practică, exprimarea rezultatului unei măsurări depinde
foarte mult de destinaţia acestuia, fiind însă preferabil să se ofere
mai multe informaţii decât prea puţine. De exemplu, trebuie:
- să se descrie clar metoda de măsurare, aparatele de
măsurat folosite şi incertitudinile introduse de acestea;
- să se descrie clar metodele folosite pentru determinarea
rezultatului măsurării şi al incertitudinii sale;
- să se prezinte toate componentele incertitudinii şi
modul în care au fost ele evaluate;
- să se prezinte toate datele necesare pentru o eventuală
refacere a experimentului;
- să se specifice toate corecţiile şi constantele utilizate,
precum şi sursele acestora.

9
 Când se raportează rezultatul unei măsurări a cărei
incertitudine este incertitudinea standard compusă uc, ar trebui
oferite:
- descrierea definirii mărimii de măsurat;
- rezultatul estimat şi incertitudinea standard compusă
uc, inclusiv unitatea de măsură;
Se mai pot indica: numărul efectiv estimat al gradelor de
libertate, incertitudinile standard compuse de tip A şi de tip B.
Formularea rezultatului numeric al măsurării în situaţia în
care măsura incertitudinii este incertitudinea standard compusă uc
se poate face în una din cele patru forme prezentate în continuare:
1) „ R = 100,021 16 Ω, cu o incertitudine standard
compusă uc = 0,21mΩ”.
2) „R = 100,021 16(21) Ω, unde numărul dintre paranteze
este valoarea numerică a incertitudinii standard compuse uc
exprimat în cifre de acelaşi rang cu ultimele cifre ale rezultatului”.
3) „ R = 100,021 16 (0,000 21) Ω, unde numărul dintre
paranteze este valoarea numerică a incertitudinii standard
compuse uc exprimat în aceleaşi unităţi ca şi rezultatul dat”.
4) „ R = (100,021 16 ± 0,000 21) Ω, unde numărul ce
urmează după semnul ± este valoarea numerică a incertitudinii
standard compuse uc şi nu un interval de încredere”.
Când se raportează rezultatul unei măsurări a cărei
incertitudine este incertitudine extinsă U ar trebui indicate:
- definirea completă a mărimii de măsurat respective;
- exprimarea rezultatului sub forma y = Y ± U cu
precizarea unităţilor de măsură;
- valoarea lui k utilizată la obţinerea lui U;
- precizarea nivelului de încredere aproximativ asociat şi
menţionarea modului în care a fost determinat.
Formularea rezultatului numeric al măsurării în situaţia în
care măsura incertitudinii este incertitudinea extinsă U se poate
face de forma:
„ R = (100,021 16 ± 0,000 47) Ω, unde numărul ce
urmează după semnul ± este valoarea numerică a incertitudinii
extinse U =kuc, cu U determinat din incertitudinea standard
10
compusă uc = 0,21 mΩ şi un factor de acoperire k =2,26, bazat pe
distribuţia t pentru n = 9 grade de libertate, şi defineşte un interval
estimat a avea nivelul de încredere de 95%”.
Valorile numerice ale estimaţiei y şi ale incertitudinii sale
standard uc(y) sau ale incertitudinii extinse U asociate, ca şi
incertitudinile standard u(xi) ale estimaţiilor de intrare xi trebuie
rotunjite astfel ca rangul ultimei cifre reţinute să fie acelaşi.
Incertitudinile pot fi rotunjite la o singură cifră sau la două cifre
semnificative.
În certificatul de măsurare final, care descrie cum au fost
obţinute rezultatul măsurării şi incertitudinea sa, ar trebui
introduse următoarele elemente:
- relaţia funcţională Y  f X1, X 2 ,..., X N  şi, când
este necesar, derivatele parţiale sau coeficienţii de
sensibilitate f determinaţi experimental sau deduşi
X i
din modelul matematic al mărimii măsurate;
- valoarea fiecărei estimaţii de intrare xi şi a
incertitudinii sale standard uc(xi), împreună cu
indicarea modului în care au fost obţinute;
- covarianţele estimate şi coeficienţii de corelaţie
estimaţi asociaţi mărimilor de intrare care sunt
corelate, precum şi metodele prin care au fost obţinute;
- numărul gradelor de libertate pentru incertitudinea
standard a fiecărei estimaţii de intrare şi modul cum a
fost obţinut.

Evaluarea incertitudinii de măsurare

Evaluarea incertitudinii standard

Un element important în iniţierea procesului de măsurare îl
constituie modelarea măsurării, adică stabilirea relaţiilor
matematice care există între mărimea de măsurat Y şi mărimile de
intrare.

1
1
 În cele mai multe cazuri, o mărime Y nu este măsurată
direct, ci este determinată indirect, pe baza altor mărimi X1, X2,...,
XN, prin mijlocirea unei relaţii funcţionale f:
Y = f(X1, X2,..., XN) (1.78)
Mărimile de intrare X1, X2,..., XN sunt cele de care depinde
mărimea de măsurat, dar pot fi şi mărimi de influenţă (factori de
mediu, mărimi de material, parametrii caracteristici ai semnalelor
informaţionale care intervin în proces etc.). Este posibil ca
mărimile de intrare X1, X2,..., XN de care depinde mărimea de
ieşire Y să poată fi privite, ele însele, ca mărimi de măsurat şi pot
să depindă, la rândul lor, de alte mărimi, inclusiv de corecţii şi
factori de corecţie pentru efecte sistematice, ceea ce conduce,
astfel, la o relaţie funcţională f complicată, care nu poate fi scrisă
niciodată explicit. De asemenea, f poate fi determinată
experimental sau poate să existe numai ca un algoritm ce trebuie
urmat pentru a evalua numeric rezultatul măsurării. Funcţia f
trebuie considerată, în acest sens mai general, respectiv ca funcţia
ce conţine toate mărimile, inclusiv toate corecţiile şi toţi factorii
de corecţie, care pot să contribuie la o componentă semnificativă a
incertitudinii rezultatului măsurării.
Dacă funcţia f ce modelează măsurarea nu asigură nivelul
de exactitate necesar pentru rezultatul măsurării, atunci trebuie
incluse în f mărimi de intrare suplimentare pentru a elimina
neajunsul.
Ansamblul mărimilor de intrare X1, X2,..., XN poate fi
caracterizat în funcţie de sursa de provenienţă a valorilor şi
incertitudinilor asociate astfel:
- mărimi ale căror valori şi incertitudini se determină
direct în cursul unei măsurări. Aceste valori şi incertitudini pot fi
obţinute pe baza unei singure observaţii, a unor observaţii repetate
sau a unei păreri bazate pe experienţă. Ele pot necesita şi
determinarea unor corecţii pentru citirea indicaţiilor mijloacelor
de măsurare şi, de asemenea, a unor corecţii datorate mărimilor de
influenţă;
- mărimi ale căror valori şi incertitudini sunt introduse în
măsurare din surse externe, cum ar fi mărimile caracteristice
12
etaloanelor sau materialelor de referinţă certificate, constantele
universale şi datele de referinţă preluate din literatura de
specialitate.
Folosind estimaţiile de intrare x1, x2,..., xN pentru valorile
celor N mărimi X1, X2,..., XN , se obţine o estimaţie de ieşire y a
mărimii măsurate Y, exprimată prin:
y = f(x1, x2,..., xN) (1.79) În unele cazuri,
estimaţia y poate fi obţinută direct din
valorile experimentale independente Yk prin mediere, fără a fi
necesară estimarea mărimilor de intrare Xi:
n n
 k n  f X1,k , X 2,k ,..., X N ,k  (1.80)
1 Y  1
yY 
n k 1 k 1
Se observă că y este luat ca medie aritmetică a n determinări
independente Yk ale lui Y, fiecare determinare având
aceeaşi incertitudine şi fiind bazată pe un şir complet de valori
observate ale celor N mărimi de intrare Xi obţinute în acelaşi
interval de timp. Acest mod de a obţine estimatorul y este mai bun
decât cel al aplicării modelului matematic reprezentat de funcţia f
asupra estimaţiilor (mediilor) valorilor de intrare Xi,

y  f X1, X 2 ,...X N ,  mai ales atunci când f este
o funcţie
neliniară de mărimile de intrare X1, X2,..., XN, dar cele douã
metode de abordare sunt identice atunci când f este o funcţie
liniară de Xi.
Abaterea standard estimată asociată cu estimaţia de ieşire
sau cu rezultatul y al măsurării, denumită incertitudine standard
compusă şi notată uc(y), se determină pe baza abaterii standard
estimate asociate cu fiecare estimaţie de intrare xi, denumită
incertitudine standard şi notată u(xi). Estimaţiile de intrare xi şi
incertitudinile standard u(xi), care le sunt asociate, sunt obţinute
pe baza distribuţiei de probabilitate a valorilor posibile ale
mărimii de intrare Xi. Această distribuţie poate fi bazată pe o
distribuţie a frecvenţei, adică pe un şir de observaţii Xi,k ale lui Xi
sau poate fi o distribuţie a priori. Evaluările de tip A ale
componentelor incertitudinii standard se bazează pe distribuţii de
1
3
frecvenţă, în timp ce evaluările de tip B se bazează pe distribuţii a
priori. În ambele cazuri, distribuţiile de probabilitate sunt modele
ce se folosesc în concordanţă cu stadiul cunoştinţelor noastre la
momentul dat.
a) Evaluarea de tip A a incertitudinii standard
Fie o mărime q, variabilă aleatorie, pentru care au fost
obţinute n observaţii qk independente, în aceleaşi condiţii de
măsurare. În cele mai multe cazuri, cea mai bună estimaţie
disponibilă a mediei teoretice (sau a valorii aşteptate) q a unei
mărimii q este media aritmetică (sau experimentală) q a celor n
observaţii:
1 nq
q  k
n k 1
(1.81)

Astfel, pentru o mărime de intrare Xi estimată pe baza a n

observaţii repetate independente Xi,k,, media aritmeticã X i este
folosită ca estimaţie de intrare xi, în vederea determinării
rezultatului măsurării y; adică xi = X i . Estimaţiile de intrare care
nu sunt evaluate pe bază de observaţii repetate trebuie obţinute
prin alte metode.
Valorile observaţiilor individuale qk diferă între ele din
cauza variaţiilor aleatorii ale mărimilor de influenţă sau a unor
efecte aleatorii. Varianţa experimentală a observaţiilor, care
estimează varianţa 2 a distribuţiei de probabilitate a lui q, este
exprimată prin relaţia:
s qk   1 n qk  q 2 
2
(1.82)
n 1 k 1
Această estimaţie a varianţei şi rădăcina pătrată pozitivă
s(qk) a sa, denumită abatere standard experimentală,
caracterizează variabilitatea valorilor qk observate sau, mai
adecvat, dispersia acestora în jurul mediei q .

14
 Estimaţia cea mai bună a lui 
2
 2
q   / n , respectiv a
varianţei mediei teoretice este exprimată prin relaţia:
s2 q
s 2 q  k (1.83)
n

2
Cei doi parametri, varianţa experimentală a mediei s ( q ) şi
abaterea standard experimentală a mediei s( q ), egal cu rădăcina
2
pătrată pozitivă a lui s ( q ), exprimă cantitativ cât de bine
estimează q media teoretică q a lui q şi oricare dintre ele poate fi
folositã drept măsură a incertitudinii lui q .
Pentru o mărime de intrare Xi determinată pe baza a n
observaţii repetate independente Xi,k , incertitudinea standard u(xi)
2
a estimaţiei ei, xi = X i , este u(xi) = s( X i ), cu s ( X i ) . Din
2 2
comoditate, u (xi) = s ( X i ) şi u(xi) = s( X i ) sunt denumite,
uneori, varianţă de tip A şi, respectiv, incertitudine standard de
tip A.
Numărul de observaţii n trebuie să fie suficient de mare
pentru a se garanta că q furnizează o estimaţie sigură a mediei
2
teoretice q a variabilei aleatorii q şi că s ( q ) furnizează o estimaţie

sigură a varianţei 
2
q  2 / n . Diferenţa dintre s2( q )
2
şi  ( q ) trebuie luatã în considerare atunci când se construiesc
intervale de încredere. În acest caz, dacă distribuţia de
probabilitate a lui q este o distribuţie normală, atunci se ţine
seama de diferenţă folosind distribuţia t.
2
Deşi varianţa s ( q ) este o mărime de bază, abaterea
standard s( q ) este mai comodă în aplicaţii practice, deoarece
aceasta are aceeaşi dimensiune ca şi q şi o valoare mai sugestivă
decât cea a varianţei.
Este posibil, pentru o măsurare bine caracterizată şi aflată
sub control statistic, să existe o estimaţie globalã sg2 a varianţei
1
5
(sau o abatere standard experimentalã globală sg). În acest caz,
atunci când valoarea mărimii q este determinatã din n observaţii
independente, varianţa experimentală a mediei aritmetice q a

observaţiilor este estimatã mai bine prin sg2 n decât prin s

2
q / n
şi incertitudinea standard a mediei aritmetice este u = sg n .
Frecvent, în practică, o estimaţie xi a unei mărimi de
intrare Xi se obţine dintr-o curbă care a fost ajustată pe baza
datelor experimentale prin metoda celor mai mici pătrate.
Varianţa estimată şi incertitudinea standard rezultantă ale
parametrilor de ajustare caracteristici curbei pentru orice punct
prevăzut se pot calcula, de regulă, prin proceduri statistice.
În concluzie, evaluarea de tip A a incertitudinii standard
prezintă următoarele etape:
- măsurarea directă, introducerea datelor, observaţii
independente;
1 nq
- calculul mediei experimentale: q  k
n k 1
- calculul varianţei experimentale:

 n q k  q 
s
2
qk   1 2

n 1 k 1

- calculul varianţei de tip A: s

2
 q   s 2  qk 
n

- calculul incertitudinii standard de tip A: s q   2

s q

b) Evaluarea de tip B a incertitudinii standard

În cazul unei estimaţii xi a unei mărimi de intrare Xi , care
nu a fost obţinută pe baza unor observaţii repetate, varianţa
2
estimată u (xi) asociată sau incertitudinea standard u(xi) este
evaluată printr-o analiză ştiinţifică bazată pe toate informaţiile de
care se dispune despre posibila variabilitate a lui Xi. Ansamblul de
informaţii acumulate poate include: rezultatele unor măsurări
anterioare, experienţa sau cunoaşterea generală referitoare la
16
comportarea şi caracteristicile materialelor şi mijloacelor de
măsurare utilizate, specificaţiile fabricanţilor de mijloace de
măsurare, datele specificate în certificatele de etalonare sau alte
certificate, incertitudinea atribuită valorilor de referinţă preluate
din lucrări şi manuale.
2
Parametrii u (xi) şi u(xi) evaluaţi în acest mod sunt
denumiţi, uneori, varianţă de tip B, respectiv, incertitudine
standard de tip B.
O evaluare de tip B a incertitudinii standard necesită, spre
deosebire de evaluarea de tip A, o abilitate bazată pe experienţă şi
cunoştinţe generale, competenţă care se poate obţine prin
activitate practică. O evaluare de tip B a incertitudinii standard
poate fi la fel de sigură ca şi o evaluare de tip A, mai ales în
situaţia unor măsurări în care evaluarea de tip A se bazează pe un
număr relativ redus de observaţii statistic independente.
Dacă estimaţia xi pentru mărimea Xi este preluată din
specificaţia fabricantului, dintr-un certificat de etalonare, dintr-o
publicaţie tehnică sau dintr-o altă sursă şi dacă incertitudinea
specificată este exprimată ca un multiplu determinat al unei
abateri standard, atunci incertitudinea standard u(xi) este egală cu
raportul dintre valoarea menţionată şi factorul de multiplicare, iar
2
varianţa estimată u (xi) este egală cu pătratul acestui raport. De
exemplu, într-un certificat de etalonare, se menţionează că
rezistenţa electrică Re a unui rezistor cu valoarea nominalã de 1kΩ
este de 1 000,000 375 Ω şi că "Incertitudinea acestei valori este de
240 Ω, la un nivel de trei abateri standard". În acest caz,
incertitudinea standard a etalonului este u(Re)=(240Ω)/3= 80Ω.
-
Ea corespunde unei incertitudini standard relative u(Re)/Re=8·10
8 2 2 -9 2
. Varianţa estimată este u (me ) = (80 Ω) = 6,4x10 Ω .
Nu întotdeauna incertitudinea specificată pentru xi se
exprimă ca un multiplu al unei abateri standard. Ea poate defini un
interval corespunzător unui nivel de încredere de 90 %, 95 % sau
99 %. Dacă nu se precizează explicit distribuţia presupusă a priori
pentru mărimea de intrare Xi, se poate presupune că a fost folosită
o distribuţie normală şi atunci

1
7
incertitudinea standard a lui xi poate fi regăsită prin împărţirea
incertitudinii specificate prin factorul corespunzător pentru
distribuţia normală:1,64; 1,96 şi 2,58. De exemplu, dacă, în
certificatul de etalonare, se arată că rezistenţa Re a unui rezistor
etalon, cu valoarea nominală de 1kΩ, este de 1000,000 375  ±
129  la temperatura de 23°C şi că "Incertitudinea specificată de
129  defineşte un interval cu nivelul de încredere de 99 %",
incertitudinea standard a valorii rezistenţei poate fi considerată
u(Re)=(129)/2,58=50, ceea ce corespunde unei incertitudini
-8
standard relative u(Re)/Re de 5,0x10 . Varianţa estimată este,
2 2 -9 2
atunci, u (Re) = (50 ) = 2,5x10  .
Există diferite tipuri de distribuţii sau funcţii de densitate
de probabilitate ce pot fi atribuite unei mărimi. În fiecare caz de
distribuţie a priori presupusă, incertitudinea standard poate fi
calculată prin împărţirea incertitudinii specificate ca interval de
încredere cu un factor corespunzător, valabil pentru distribuţia
dată, dinainte stabilite în teorie.
Dacă se poate presupune că distribuţia valorilor posibile ale
lui Xi este normală, atunci cea mai bună estimaţie xi a lui Xi poate fi
consideratã în punctul din mijlocul intervalului. Notând
semilărgimea intervalului cu a = (a+ - a-)/2, se poate considera că
u(xi)=1,48 a, deoarece pentru distribuţia normală cu media
teoretică  şi abaterea standard  intervalul  ±  /1,48 cuprinde
aproximativ 50% din distribuţie. De exemplu, la măsurarea
lungimii unui conductor, se estimează că această lungime se află,
cu un nivel de încredere 0,5, în intervalul cuprins între 10,07 m şi
10,15 m, iar rezultatul este prezentat ca l = (10,11±0,04) m.
Aceasta înseamnă că ±0,04 m defineşte un interval cu un nivel de
încredere de 50%, cu a = 0,04 m. Admiţând existenţa unei
distribuţii normale, incertitudinea standard a valorii lungimii este
u(l) = 1,48 ·0,04 ≈ 0,06 m, iar varianţa estimată este
u
2
l   0,062  3,6 103 m2.
Pentru alte valori ale nivelului de încredere există relaţiile
prezentate în Tabelul 1.10.

18
 Tabelul 1.10.
Nivel de încredere u (x)
25% 3,1384·a
68,27% 1·a
75% 0,8693·a
95% 0,5102·a
99% 0,388·a
99,73% 0,333·a

În alte cazuri, este posibil să se estimeze numai limitele

inferioară şi superioară ale lui Xi, dar nu există nici o informaţie
referitoare la valorile posibile în interiorul intervalului.
Se poate presupune că valorile lui Xi se află cu egală
probabilitate în orice punct al intervalului (o distribuţie uniformă sau
dreptunghiulară a valorilor posibile). Atunci xi, respectiv media
teoretică a lui Xi este mijlocul intervalului, adică xi = (a+ - a-)/2, cu
varianţa asociată:
2
u
2
 x i    a  a   (1.84)
12
Dacă diferenţa dintre cele două limite, a+ - a-, este notată
cu 2a, atunci ecuaţia (1.78) devine:
2 2 (1.85)
u  xi   a
3
În practică, este posibil ca limitele superioară a+ şi inferioară a-
ale mărimii de intrare Xi să nu fie simetrice în raport
cu cea mai bună estimaţie xi ; de exemplu, limita inferioară se poate
scrie a-= xi - b-, iar limita superioară ca a+= xi + b+, cu b-
 b+. Deoarece, în acest caz, xi (media teoretică a lui Xi ) nu se află în centrul
intervalului de la a- până la a+, distribuţia de
probabilitate a lui xi nu poate fi uniformă în întregul interval. Însă,
se poate să nu existe suficientă informaţie pentru a alege o
distribuţie potrivită; modele diferite vor conduce la expresii
diferite pentru varianţă. În absenţa unei asemenea informaţii,

1
9
aproximaţia cea mai simplă este o distribuţie dreptunghiulară cu
lăţimea b  b  cu varianţa:
2 2
u xi   b  b   a  a 
2 (1.86)
12 12
Distribuţia dreptunghiulară nu corespunde, în general,
realităţii fizice. În multe cazuri, este mai potrivit să se considere
doar că valorile apropiate de cele două limite sunt mai puţin
probabile decât cele apropiate de punctul din mijloc. De aceea, se
poate utiliza o distribuţie trapezoidală simetrică cu pante egale
(trapez isoscel) cu baza mare egală cu a+ - a_ =2a şi cu baza
mică egală cu 2a, unde 0    1. Pentru   1, această
distribuţie trapezoidală tinde către distribuţia dreptunghiulară, iar
pentru  = 0 aceasta devine o distribuţie triunghiulară.
Presupunându-se o astfel de distribuţie trapezoidală pentru Xi rezultă
că media teoretică a lui Xi este xi = ( a_+ a+ )/2 şi varianţa
acesteia este:
2 2 2
u (xi) = a (1 +  ) / 6 (1.87)
care, pentru distribuţie triunghiulară ( = 0), devine:
2 2 (1.88)
u (xi) = a /6.
Evaluarea incertitudinii standard compuse

a) Mărimi de intrare necorelate

Incertitudinea standard a lui y, unde y este estimaţia
măsurandului Y şi, deci, rezultatul măsurării, se obţine compunând
în mod adecvat incertitudinile standard ale estimaţiilor de intrare
x1 , x2 ,..., xN . Această incertitudine standard compusă a
estimaţiei y se notează cu uc(y).
Incertitudinea standard compusă uc(y) este rădăcina pătrată
pozitivă a varianţei compuse uc2 y, care se exprimă prin relaţia:
2 N  f  2 2
u

x   i
c  y     u (1.89)
i1  x
i
20
 Fiecare u(xi) este o incertitudine standard evaluată tip A
sau tip B. Incertitudinea standard compusă uc(y) este o abatere
standard estimată şi caracterizează dispersia valorilor ce, în mod
rezonabil, pot fi atribuite măsurandului Y. Ecuaţia (1.89), bazată
pe o aproximare în serie Taylor limitată la ordinul întâi a lui Y =
f(X1, X2,..., XN), exprimă legea de propagare a incertitudinii.
Derivatele parţiale f  f , denumite coeficienţi de
xi X i
influenţă (sau coeficienţi de sensibilitate), descriu influenţa
variaţiilor estimaţiilor de intrare x1 , x2 ,..., xN asupra estimaţiei de ieşire y. În
particular, variaţia lui y produsă de o mică variaţie xi
a estimaţiei de intrare xi este (y)i f 
  xi . Dacă această
x
 i
variaţie este generată de incertitudineastandard a estimaţiei xi,
atunci variaţia corespunzătoare a lui y este  f 

i
ux .
x
 i
2
Varianţa compusă uc y poate fi astfel considerată ca o sumă de
termeni, fiecare dintre ei reprezentând varianţa estimată asociată
cu estimaţia de ieşire y, generată de varianţa estimată asociată cu
fiecare estimaţie de intrare xi. Acest fapt sugerează scrierea
ecuaţiei (10) sub forma:
N 2 N
uc y  ci uxi   ui
2 2
y  (1.90)
i1 ii
unde: c  f u y  c u 
x
i x i i i
f
Uneori, coeficienţii de influenţă xi , în loc să fie
calculaţi pe baza funcţiei f, sunt determinaţi experimental prin
variaţia lui Y produsă de o variaţie a lui Xi specificată, păstrând
celelalte mărimi de intrare constante. În acest caz, funcţia f este
estimată printr-o dezvoltare empirică în serie Taylor de ordinul
întâi, pe baza coeficienţilor de influenţă măsuraţi.
2
1
 Dacă ecuaţia (1) pentru Y este dezvoltată în serie Taylor de
ordinul întâi în jurul valorilor nominale Xi,0 ale mărimilor de
intrare Xi,, atunci:
y y0  c11  c22  ...  cN  N
 f X  X , c i  f
unde:y 0 1,0 2,0 ... X N ,0 evaluaţi
xi
pentru X i = Xi,0, şi i = Xi,-Xi,0. Astfel, pentru scopurile unei
analize a incertitudinii, un măsurand poate fi exprimat, de regulă,
ca o funcţie liniară de variabilele sale, transformând mărimile de
intrare Xi în mărimile  i .
p p p
Dacă Y este de forma Y  c  X1 1  X 2 2 ...  X N N şi
dacă
exponenţii pi sunt numere cunoscute, pozitive sau negative, de
incertitudini neglijabile, atunci varianţa compusă, exprimată prin ecuaţia (10),
poate căpăta forma:
N 2

uc y/ y  pi uxi / xi

2  (1.91)
2 i1
Varianţa compusă uc y este exprimată ca o varianţă

compusă relativă uc y/ y şi cu varianţa estimată u (xi) a

2 2

fiecărei estimaţii de intrare exprimate sub forma unei varianţe

relative estimate uxi / xi  . Se pot defini similar: incertitudinea
2

standard compusă relativă u y/ y şi incertitudinea standard

c
relativă a fiecărei estimaţii de intrare u x / x , unde y  0 şi
i i
xi  0 .

b) Mărimi de intrare corelate

Dacă unele dintre mărimile Xi sunt corelate semnificativ,
atunci corelaţiile trebuie luate în considerare. În acest caz,
2
expresia potrivită pentru varianţa compusă uc y asociată cu
rezultatul măsurării este:

22
 f f f f
 
N N N 2
 f  xi  2 N1 N u xi , x j
x x x x
uc y  u xi , x j    u 2  


 
2

i1 j1 i j i1  x i i1 ji1 i j

(1.92)
unde xi şi xj sunt estimaţiile lui Xi şi Xj,, iar u(xi, xj) = u(xj, xi) este
covarianţa estimată asociată cu xi şi xj. Gradul de corelaţie dintre xi şi xj
este caracterizat de coeficientul de corelaţie estimat:
u x , x 

r xi x j   i j   (1.93)
u xi u x j
unde r(xi, xj) = r(xj, xi) şi - 1  r(xi, xj)  + 1. Dacă estimaţiile xi şi
xj sunt independente, atunci r(xi ,xj) = 0 şi, ca urmare, o variaţie a
uneia dintre aceste estimaţii nu implică o variaţie previzibilă a
celeilalte.
În funcţie de coeficienţii de corelaţie, care sunt mai uşor de
interpretat decât covarianţele, termenul de covarianţă poate fi scris:
N1 N f 
2  f
uxi u x j r xi , x j (1.94)   
i1 ji1 i x j
x
Ecuaţia (1.92) devine:
N N1 N
uc
2
y  ci u xi  2  ci c j uxi ux j rxi , x j  (1.95)
2 2
i1 i1 ji1
În cazul, cu totul particular, în care toate mărimile de
intrare sunt corelate, cu rxi , x j  1, relaţia (1.95) se reduce
la:
 f 
2
uc y    uxi  2 (1.96)

N

i 1
xi  

Se observă că uc y este, în acest caz, chiar suma liniară a

termenilor reprezentând variaţia mărimii de ieşire y, produsă de
câte o variaţie egală a incertitudinii standard a fiecărei mărimi de
intrare xi.

23
 Pentru două mărimi variabile aleatorii q şi ale căror medii
teoretice q şi r sunt estimate de mediile aritmetice q şi r
calculate pe baza a n perechi independente de observaţii simultane
ale lui q şi r efectuate în aceleaşi condiţii de măsurare, covarianţa
lor este, conform definiţiei, estimată de:
 
, 1
s q r  nn 1  qk  q rk  r
n
 
(1.97) 
k 1
unde qk şi rk sunt observaţiile individuale ale mărimilor q şi r, iar
q şi r sunt calculate pe baza observaţiilor respective. Dacă, în
realitate, observaţiile sunt necorelate, atunci covarianţa calculată
are valoarea aproape de zero.
Astfel, covarianţa estimată a două mărimi de intrare
corelate Xi şi Xj, care sunt estimate prin mediile aritmetice X i şi X
j determinate din perechi independente de observaţii simultane
repetate, este exprimată prin u(xi , x j )  s X i , X j   cu sX i , X j
 calculat conform ecuaţiei (1.91) şi poate fi privită ca fiind
determinată printr-o evaluare de tip A. Coeficientul de corelaţie
estimat al lui X i şi X j se obţine pe baza ecuaţiei (1.97):

  ,
   s 
,

r xi , x j  r X X j s X X j /s X Xj
i i i
Între două mărimi de intrare poate exista o corelaţie
semnificativă dacă pentru determinarea lor se foloseşte acelaşi
mijloc de măsurare, acelaşi etalon fizic sau aceeaşi dată de
referinţă cu o incertitudine standard semnificativă. De exemplu,
dacă este nevoie să se determine o corecţie de temperatură pentru
estimarea valorii unei mărimi de intrare Xi şi se foloseşte, în acest
scop, un anumit termometru, iar pentru estimarea valorii mărimii
de intrare Xj este nevoie să se determine o corecţie de temperatură
similară şi se foloseşte pentru aceasta acelaşi termometru, atunci
cele două mărimi de intrare pot fi corelate semnificativ. Cu toate
acestea, dacă Xi şi Xj din acest exemplu sunt redefinite ca mărimi
necorelate, iar mărimile care definesc curba de etalonare a

24
termometrului sunt incluse ca mărimi de intrare suplimentare cu
incertitudini standard independente, atunci corelaţia dintre Xi şi Xj
este eliminată.
Corelaţiile dintre mărimile de intrare nu trebuie să fie
ignorate atunci când există şi sunt semnificative. Covarianţele
asociate trebuie evaluate experimental, dacă aceasta este posibil,
prin varierea mărimilor de intrare corelate sau folosind toate
informaţiile de care se dispune despre variabilitatea corelată a
mărimilor în cauză (evaluarea de tip B a covarianţei). Abilitatea
bazată pe experienţă şi cunoştinţele generale este, în special,
necesară atunci când se estimează gradul de corelare dintre
mărimile de intrare ce apar ca efect al unor influenţe comune, cum
sunt temperatura ambiantă, presiunea atmosferică şi umiditatea. În
multe cazuri, efectele acestor mărimi de influenţă prezintă o
interdependenţă neglijabilă şi mărimile de intrare pot fi presupuse
necorelate. Dacă nu se pot neglija aceste interdependenţe şi
mărimile de intrare respective nu pot fi considerate necorelate,
totuşi se pot evita calculele specifice acestei situaţii dacă
influenţele comune sunt introduse ca mărimi de intrare
independente suplimentare.

1.11.3.3. Evaluarea incertitudinii extinse

Cu toate că uc(y) poate fi folosită universal pentru
exprimarea incertitudinii rezultatului unei măsurări, în anumite
aplicaţii speciale (comerciale, industriale, de reglementare,
precum şi în domeniul sănătăţii şi protecţiei), este, deseori, nevoie
să se dispună de o măsură a incertitudinii care să definească, în
jurul rezultatului măsurării, un interval în care să se poată
considera că este cuprinsă o mare parte a distribuţiei valorilor, ce,
în mod rezonabil, pot fi atribuite măsurandului.
Noua măsură a incertitudinii, care satisface nevoia de a
oferi un interval de acest tip este denumită incertitudine extinsă şi
se notează cu U. Incertitudinea extinsă U se obţine înmulţind
incertitudinea standard compusă uc(y) cu un factor de acoperire k:
U = k uc(y) (1.98)

2
5
 Cu acest nou indicator, rezultatul unei măsurări se exprimă
sub forma Y = y ± U, ceea ce înseamnă că cea mai bună estimaţie
a valorii atribuite măsurandului Y este y, iar intervalul de la y - U
până la y +U este un interval în care se poate considera că este
cuprinsă o mare parte a distribuţiei valorilor ce, în mod
rezonabil, pot fi atribuite lui Y. Un astfel de interval este, de
asemenea, exprimat sub forma y-U  Y  y+U.
Valoarea factorului de extindere k este aleasă pe baza
nivelului de încredere cerut pentru intervalul de la y - U până la y
+ U, fiind cuprinsă în domeniul de la 2 până la 3. Totuşi, pentru
aplicaţii speciale, factorul de extindere k poate lua valori în afara
acestui domeniu. Experienţa largă şi cunoştinţele temeinice în
legătură cu utilizările posibile ale rezultatului unei măsurări pot
facilita alegerea unei valori adecvate a lui k.

26
 MIJLOACE DE MĂSURARE

Mijloacele de măsurare reprezintă ansamblul mijloacelor tehnice care materializează

şi conservă unităţile de măsură şi furnizează informaţii de măsurare.
Aşadar, mijloacele de măsurare sunt acele mijloace tehnice cu ajutorul cărora se
determină cantitativ mărimile fizice de măsurat. Ele stabilesc o dependenţă între mărimea de
măsurat şi o alta, ce poate fi percepută în mod nemijlocit de organele de simţ ale omului,
astfel încât să se poată determina valoarea mărimii respective pe baza unei scări de măsurare.

Fig.1.38. Reprezentarea simbolică a unui mijloc de măsurare.

Fiecare mijloc de măsurare poate fi reprezentat simbolic ca o cutie neagră la care

mărimea de măsurat reprezintă semnalul de intrare, iar valoarea măsurată este mărimea de
ieşire; conversia este influenţată de mărimi de influenţă exterioare şi se realizează pe baza
unor comenzi -Fig.1.38.

Clasificarea mijloacelor de măsurare

După complexitate, mijloacele de măsurare se pot clasifica în mai multe categorii:

- măsura, cel mai simplu mijloace de măsurare, ce materializează valori (una sau mai
multe) ale unei mărimi fizice;
- instrumentul de măsurare, cea mai simplă asociere de dispozitive şi elemente care
poate furniza informaţii de măsurare, mărimea măsurată fiind raportată la o scară cu repere;
- aparatul de măsurat, mijlocul de măsurare constituit, pe baza unei scheme, din mai
multe convertoare electrice. Se disting două mari categorii de aparate de măsurat: analogice şi
digitale. La aparatele de măsurat analogice, legea de corespondenţă între mărimea de măsurat
aplicată la intrare şi rezultatul măsurării obţinut la ieşire este o funcţie continuă. La aparatele
de măsurat digitale (numerice), rezultatul măsurării este prezentat direct sub formă numerică,
ca urmare a cuantificării şi codificării. Prin operaţia de cuantificare, domeniul continuu de
variaţie a mărimii de măsurat este discretizat şi împărţit într-un număr de subdomenii egale,
numite cuante. Valoarea mărimii măsurate este egală cu un număr întreg de cuante cuprinse în
ea. Codificarea are rolul de a atribui valori numerice mărimilor cuantificate, astfel încât
rezultatul să apară afişat, după decodificare, direct sub formă zecimală;
- instalaţia de măsurare reprezintă un ansamblu de aparate de măsurat, măsuri şi
dispozitive anexă, reunite printr-o schemă sau metodă comună şi care servesc pentru
măsurarea uneia sau a mai multor mărimi.
În funcţie de sarcinile îndeplinite în cadrul unui lanţ de măsurare, se deosebesc:
- senzorul (captorul)- sesizează mărimea de măsurat, o captează şi emite la ieşire un
semnal proporţional cu cel de la intrare, electric sau neelectric;
- blocul de condiţionare- asigură conversia mărimii de la ieşirea senzorului într-o
mărime activă de tip electric (tensiune, intensitatea curentului, sarcină electrică);
- blocul de prelucrare- asigură realizarea unor operaţii matematice cu semnalul
informaţional pentru obţinerea valorii mărimii măsurate;
 - emiţătorul - livrează valoarea măsurată către beneficiarul măsurării (operator,
calculator).
Din punct de vedere al subordonării metrologice în cadrul unui sistem de trasabilitate,
mijloacele de măsurare se clasifică în mijloace de măsurare etalon şi mijloace de măsurare de
lucru. În Fig.1.39, se prezintă o ierarhizare a mijloacelor de măsurare, criteriul fiind
exactitatea. Respectarea acestei ierarhii în realizarea unei măsurări asigură trasabilitatea
rezultatului. Trasabilitatea este proprietatea rezultatului unei măsurători sau a valorii unui
etalon de a putea fi raportat la referinţe stabilite, de regulă etaloane naţionale sau
internaţionale, prin intermediul unui lanţ neîntrerupt de comparări, toate având incertitudini
determinate.

Caracteristicile mijloacelor de măsurare

Caracteristicile se referă la comportarea mijloacelor de măsurare în raport cu mărimea

măsurată, cu mediul ambiant şi cu beneficiarul măsurării. Ele se exprimă prin parametri
funcţionali privind mărimea de intrare, mărimea de ieşire şi mărimile de influenţă, fără a face
apel la structura internă a mijlocului de măsurare respectiv.

1.10.2.1. Caracteristici pentru regim static

În regim staţionar, principalele caracteristici ce descriu proprietăţile unui mijloc de
măsurare sunt:
 Fig.1.39. Subordonarea metrologică a mijloacelor de măsurare.

● Intervalul de măsurare, care reprezintă intervalul de valori ale mărimii de măsurat

pentru care mijlocul de măsurare furnizează informaţii de măsurare cu erori limită prestabilite.
Limita inferioară şi limita superioară (Fig.1.40) delimitează intervalul de măsurare.

Fig.1.40. Intervale
specifice ale scării gradate.
 Măsurarea este posibilă pe întregul interval de indicare însă, în acest interval, nu se
poate pretinde mijlocului de măsurare să măsoare cu exactitatea impusă şi, în general,
mijlocul de măsurare nu trebuie utilizat aici.

a) b) c) d)
Fig.1.41. Caracteristici de conversie: a) liniară; b) cu zero decalat; c)
neliniară; d) specifică la mijloacele de măsurare digitale.

Intervalul de revenire reversibil este limitat superior de limita de supraîncărcare. La

depăşirea acestei limite, se produc fenomene ireversibile, ce afectează exactitatea.
Funcţionarea mijlocului de măsurare un timp mai îndelungat în intervalul cuprins între limita
de supraîncărcare şi limita de siguranţă conduce la modificări ce necesită reparaţii şi o
etalonare ulterioară. Depăşirea limitei de siguranţă poate conduce la distrugerea mijlocului de
măsurare; utilizarea în acest domeniu nu poate fi decât accidentală.
● Caracteristica de conversie în regim staţionar reprezintă relaţia ce exprimă grafic,
matematic sau tabelar, cu o incertitudine dată, legătura dintre mărimea x de măsurat şi
mărimea y de ieşire (rezultatul măsurării). În Fig.1.41, sunt prezentate forme tipice de
caracteristici de conversie întâlnite la mijloacele de măsurare analogice şi digitale.
● Sensibilitatea unui mijloc de măsurare se poate defini ca:
- sensibilitate absolută Sa, raportul dintre variaţia y a mărimii de ieşire şi variaţia
x corespunzătoare mărimii x de intrare :
Sa   (1.53)
y

x
Din această definiţie, se observă că sensibilitatea este reprezentată de panta
caracteristicii de conversie a mijlocului de măsurare. Un mijloc de măsurare este liniar (are
caracteristica de conversie liniară) dacă sensibilitatea sa absolută este constantă în intervalul
de măsurare. La mijloacele de măsurare ce au caracteristica de conversie neliniară,
sensibilitatea absolută este variabilă;
- sensibilitate relativă Sr , raportul dintre variaţia relativă a mărimii de ieşire y şi
variaţia relativă a mărimii de intrare x:
 y
Sr  y (1.54)
x
x
Se observă că sensibilitatea relativă se poate exprima în procente, putând servi unei
comparaţii între două mijloace de măsurare construite pe principii.
 Pragul de sensibilitate reprezintă, la un mijloc de măsurare analogic, cea mai
mică valoare a mărimii de intrare ce determină o variaţie distinct sesizabilă a mărimii de
ieşire. Pentru mijloacele de măsurare digitale, se utilizează noţiunea de rezoluţie, reprezentând
cea mai mică variaţie a mărimii de intrare ce poate fi apreciată pe dispozitivul de afişare al
aparatului (o unitate a ultimului rang zecimal).
Exactitatea instrumentală reprezintă calitatea mijlocului de măsurare de a da
rezultate apropiate de valoarea adevărată a mărimii măsurate. Ansamblul mijloacelor de
măsurare cu exactitatea instrumentală cuprinsă între aceleaşi limite formează o clasă de
exactitate.
 Clasa de exactitate este caracterizată printr-un indice de clasă c, care, pentru
mijloacele de măsurare, poate lua una dintre valorile:
110n 2 10n 5 10n cu n=0,-1,-2,-3,… (1.55)
Excepţiile acceptate de la regula (1.) sunt indicii de clasă 1,5 şi 2,5. De exemplu,
aparatele analogice de laborator se înscriu în clasele de exactitate caracterizate prin indicii de
clasă: 0,1, 0,2, 0,5. În instalaţiile industriale, cel mai des se întâlnesc aparate cu indicii de
clasă: 1 , 1,5 , 2,5.
Există diferite moduri de dependenţă a erorilor instrumentale ale mijloacelor de
măsurare faţă de mărimea măsurată:
- eroarea de decalaj (Fig.1.42.a) este absolut independentă de valoarea măsurată;
caracteristica de conversie reală (curba 1 sau 1') este paralelă cu caracteristica ideală (curba 2)
dacă eroarea de decalaj este constantă. Variaţia în timp a erorii de decalaj reprezintă deriva;

a) b)
Fig.1.42: a) Eroarea de decalaj;
b) Eroarea de sensibilitate.

- eroarea de sensibilitate (Fig.1.42.b) depinde liniar, în valoare absolută, de mărimea

măsurată. Se poate exprima prin unghiul dreptei (sau tangenta sa); caracteristica de conversie
reală (curba 1 sau 1') este decalată cu un anumit unghi, constant, în raport cu caracteristica
ideală (curba 2);

Fig.1.43. Caracteristica de
conversie cu histerezis:
a) fenomene de polarizare;
b) frecări.

a) b)

- eroarea de histerezis a unui mijloc de măsurare apare când valoarea mărimii de

ieşire nu depinde numai de valoarea mărimii de intrare, ci şi de maniera în care aceasta este
atinsă. Dacă mărimea de intrare are o variaţie periodică, se obţine o dependenţă descrisă de un
ciclu. În Fig.1.43.a, se prezintă caracteristica de conversie asociată fenomenelor de polarizare
electrică sau magnetică, iar în Fig.1.43.b caracteristica datorată frecărilor sau jocului existent
între componentele unui mecanism.
 Puterea consumată este puterea absorbită de mijlocul de măsurare de la obiectul
supus măsurării. În termeni generali, operaţia de măsurare este o interacţiune a mărimii de
măsurat cu mijlocul de măsurare respectiv. În decursul interacţiunii, mijlocul de măsurare
primeşte o informaţie, deci o anumită cantitate de energie. Energia poate proveni de la
mărimea măsurată, de la o sursă auxiliară sau de la ambele simultan. În măsurarea directă,
mărimea măsurată furnizează singură energia necesară, pe când în măsurarea prin comparaţie
mărimea nu furnizează energie, aceasta provenind de la o sursă exterioară suplimentară. Un
indicator larg utilizat în metrologie este fineţea, definită ca fiind calitatea mijlocului de
măsurare de a nu perturba mărimea măsurată.

Caracteristici pentru regim dinamic

Elemente generale

În măsurări, interesează comportarea în regim dinamic a unui mijloc de măsurare

pentru a realiza condiţiile ce conduc la obţinerea rezultatului măsurării într-un timp cât mai
scurt, la o întârziere minimă în măsurarea unei mărimi variabile în timp, precum şi la erori cât
mai mici la înregistrarea variaţiei în timp a mărimii variabile.
Limitările în regim dinamic ale mijloacelor de măsurare provin din:
- inerţii: mecanice (masa unui accelerometru nu se deplasează instantaneu), electrice
(curentul nu se stabileşte instantaneu într-un circuit inductiv), termice (din cauza masei
proprii, un termoelement nu indică instantaneu temperatura), pneumatice sau hidraulice
(presiunea necesită un oarecare interval de timp ca să se stabilească) sau chimice (toate
reacţiile chimice au o anumită cinetică);
- frecări, corespunzătoare unor pierderi: mecanice (frecări uscate în pivoţi sau frecări
vâscoase în gaze sau lichide), electrice (corespunzând rezistenţei electrice sau emisiei
undelor electromagnetice), pneumatice, hidraulice sau acustice.
Informaţii privind comportarea unui mijloc de măsurare în regim dinamic se obţin
dacă se cunoaşte relaţia matematică ce leagă mărimea de ieşire y(t) de mărimea de intrare x(t).
Relaţia între aceste două mărimi este, în cazul general, soluţia unei ecuaţii diferenţiale de
ordin n cu coeficienţi constanţi:
a dny a d n1 y ...a d  y  x(t) (1.56)
y a
n n1 1 o
dt n dt n1 dt
Conform ecuaţiei diferenţiale caracteristice, mijloacele de măsurare uzuale fac parte
din următoarele clase:
- ordin zero: ao y(t)  x(t)
a dy(t) + a y(t)  x(t) (1.57)
- ordin I: o
1 dt
a d 2 y(t)  a dy(t)  y(t)  x(t)
- ordin II: 2 a o
2 1 dt
dt
 Comportarea mijlocului de măsurare în domeniul timp se studiază prin aplicarea la
intrare a unui semnal de formă tipică (de exemplu, funcţie treaptă). Criteriile de apreciere a
calităţii mijlocului de măsurare în privinţa comportării la aplicarea la intrare a unei funcţii
treaptă sunt următoarele:
- timpul de creştere - tcr - timpul în care semnalul creşte de la 10% la 90% din
valoarea de regim stabilizat a mărimii de ieşire (Fig.1.46.a) ;
- timpul de stabilizare (ts) - timpul care trece de la aplicarea mărimii de intrare până
când mărimea de ieşire atinge o valoare care se abate faţă de valoarea de regim stabilizat cu
mai puţin decât o valoare prescrisă  (Fig.1.44.b).
- constanta de timp τ – intervalul de timp de la aplicarea mărimii de intrare până când
mărimea de ieşire atinge valoarea 63,3% din valoarea de regim permanent.
 a) b)
Fig.1.44: a) Timpul de creştere ; b) Timpul de stabilizare.
Caracterizarea comportării în domeniul frecvenţă se realizează prin aplicarea la intrare

a unei excitaţii sinusoidale de amplitudine constantă şi frecvenţă variabilă x(t )  X sin t ,

răspunsul fiind tot o mărime sinusoidală y(t )  Y sin(t  ) . Pentru caracterizarea
comportării, se utilizează caracteristica de frecvenţă, definită ca:
H(jω)  y (1.58)
x
variaţia modulului reprezentând caracteristica amplitudine - frecvenţă :
H( j) = H() (1.59)
iar variaţia argumentului fiind caracteristica fază - frecvenţă:
 (ω)  arg H(jω) (1.60)

Fig.1.45. Definirea benzii de frecvenţă.

Criteriul de calitate privind aprecierea comportării în domeniul frecvenţă îl reprezintă

banda de frecvenţă. Aceasta este intervalul de frecvenţă cuprins între o limită inferioară fi şi
una superioară fs , în care amplitudinea nu scade sub 1/ 2 din valoarea pe care o are la
frecvenţa de referinţă - (Fig.1.45).

Comportarea în domeniul timp şi în domeniul frecvenţă

Mijlocul de măsurare de ordinul I este caracterizat de ecuaţia diferenţială (1.57), care
se poate scrie şi sub forma:
 dy(t)  y(t)  Sx(t) (1.61)
dt
unde  = a1/a0 este constanta de timp, iar S = 1/ao este sensibilitatea absolută.
Studiind comportarea în domeniul timp prin aplicarea la intrare a unei excitaţii treaptă
de amplitudine X0, rezultă soluţia:
  t
y(t)  SX 1  e   (1.62 )
0 
 
 Variaţia în timp a mărimii de ieşire, la aplicarea la intrare a unei excitaţii treaptă, este
prezentată în Fig.1.46. Se observă caracterul aperiodic, fără oscilaţii, al răspunsului y(t) al
mijlocului de măsurare.

Fig.1.46. Răspunsul mijlocului de

măsurare de ordinul I la
aplicarea funcţiei treaptă.

Comportarea în domeniul frecvenţă a acestui mijloc de măsurare se studiază prin

utilizarea calculului în complex simplificat. Se obţine:
 j y  y  S x (1.63)
iar caracteristica de frecvenţă are forma:
H ( j) = S
(1.64)
1 + j
Caracteristica amplitudine - frecvenţă (Fig.1.47.a) are expresia:
H() = S
(1.65)
2 2
1+ 
iar caracteristica fază - frecvenţă (Fig.1.47.b) este :
 = arctg(-) (1.66)

a) b)
Fig.1.47. Caracteristicile: a) amplitudine - frecvenţă ;
b) fază – frecvenţă, mijloc de măsurare de ordinul I.
Banda de frecvenţă este cuprinsă între  i = 0 şi  s = 1 deoarece:


1 1 1
 (1.67)
1  (s )
2 2  s = 
Un mijloc de măsurare ideal este caracterizat de H() / S  1 şi  = 0. Pentru ca un
mijloc de măsurare real să se apropie de cel ideal, este necesar ca produsul  să fie cât mai
mic. Acest lucru se poate întâmpla în două situaţii: fie frecvenţa semnalului este foarte mică,
fie mijlocul de măsurare are o constantă de timp foarte mică.
Mijlocul de măsurare de ordinul II este descris, în domeniul timp, de ecuaţia (1.57),
care se poate pune şi sub forma:
1 d 2 y + 2 dy  y  Sx(t ) (1.68)
2
 0 dt 2  0 dt
 a
unde:  0  a0 este pulsaţia proprie , iar   1 este factorul de amortizare.
a2 2 a0a2
La aplicarea la intrare a semnalului treaptă, se pot obţine la ieşire trei expresii diferite
ale răspunsului, în funcţie de valoarea factorului de amortizare  :
y e-   0  2 
t

S
<1 1 sin 0 1  t + 

1  
2
 =1 y  1  t (1.69)
 e 0 (1  0 t)
S
  2  1   t
2 -  +
y -  1  o 
 >1 1 e 
S 2 2  1

2
-  2 1  t
 +  1 -

e

 o
2  1
2

2
unde:   arcsin 1  .

Fig.1.48. Răspunsul mijlocului de măsurare

de ordinul II la excitaţie treaptă.

Aceste soluţii sunt periodice sau aperiodice şi sunt reprezentate grafic, pentru diferite
valori ale coeficientului de amortizare , în Fig.1.48. Se observă că, pentru  0, soluţiile sunt
totdeauna amortizate, astfel încât aparatul poate funcţiona corect.
Valoarea factorului de amortizare se alege astfel încât mijlocul de măsurare să
corespundă scopului urmărit prin măsurarea pe care o realizează. De exemplu, un aparat
analogic indicator, utilizat pentru măsurarea tensiunii sau a curentului electric, nu trebuie să
ajungă într-un regim oscilator; timpul de măsurare, până la atingerea deviaţiei finale, ar putea
fi mult prea mare în această situaţie. Regimul optim este, în acest caz, cel pentru  1; nu apar
oscilaţii, iar deviaţia finală este atinsă în timpul cel mai scurt. În schimb, un mijloc de
măsurare utilizat la măsurarea oscilaţiilor trebuie să aibă o amortizare  cât mai mică, el
funcţionând într-un regim oscilator slab amortizat.
Comportarea în domeniul frecvenţă a mijlocului de măsurare de ordinul II se studiază pe baza ecuaţiei
(1.68) scrisă în complex:
 2  ω
ω
   y + j2 β  y + y=k x
 ω   ω 
 o  o
Caracteristica de frecvenţă are forma:
H j  S (1.70)
   
2
 1    j2 
 
 0   0
rezultând caracteristica amplitudine - frecvenţă:
 H()= S (1.71)
   2 2 2  2

1-   4  
 
   
 
 o  o
 
şi caracteristica fază - frecvenţă: 
2
 () = arctg  (1.72)
o
  2
1- 
  o

În Fig.1.49, sunt reprezentate aceste două caracteristici pentru mijlocul de măsurare de
ordinul II.

a)

b)
Fig.1.49. Caracteristicile: a) amplitudine-frecvenţă; b) fază-frecvenţă,
pentru mijlocul de măsurare de ordin II.
Pentru amortizări slabe, caracteristica amplitudine - frecvenţă prezintă un maxim dat
de relaţia:
2 (1.73)
r = o 1  2
Variaţia amplitudinii semnalului de intrare, în funcţie de frecvenţă, între   0 şi
  0 , este minimă pentru  (0,6  0,7). Acest factor de amortizare conduce la un
defazaj
ce variază aproape liniar cu frecvenţa, în intervalul   0,0 . Banda de frecvenţă
1 :
0  B  0 se obţine din condiţia H( ) = 2
 2 2 4 (1.74)
 =0 12  24 4
s
În concluzie, toate mijloacele de măsurare se comportă:
 - fie ca un sistem de ordinul unu, cu funcţia de transfer: H (s)  S
1  sT
- fie ca un sistem de ordinul
2
doi, cu funcţia de transfer:
S
H (s)  0

2 2
s  20s  0
şi amortizarea optimă  =0,707
În practică, pentru caracterizarea în regim dinamic a unui mijloc de măsurare, sunt
suficienţi următorii parametri: sensibilitatea S şi constanta de timp τ (sau frecvenţa proprie f0).
În cazul unui mijloc de măsurare complex, compus din mai multe convertoare, trebuie
ca partea lentă din mijlocul de măsurare să fie reglată la factor de amortizare optim, iar toate
celelalte componente să aibă banda de frecvenţă cât mai largă posibil.
 ETALOANE

Generalităţi

Etaloanele sunt mijloace de măsurare destinate să definească, să realizeze, să conserve

sau să reproducă unităţile de măsură, în scopul de a servi ca referinţă pentru alte mijloace de
măsurare.
Sistemul naţional de etaloane ale unităţilor de măsură constituie baza ştiinţifică,
tehnică şi legală de referinţă pentru asigurarea uniformităţii, exactităţii şi legalităţii
măsurărilor efectuate pe teritoriul naţional, inclusiv în relaţiile economice şi tehnico-ştiinţifice
cu alte ţări. Sistemul cuprinde etaloanele naţionale şi etaloanele teritoriale, constituind un
ansamblu coerent şi ierarhizat, în funcţie de nivelurile de exactitate şi de criteriile teritoriale,
conform unor proceduri specifice.
Necesităţile practice au determinat elaborarea de sisteme de etaloane corespunzătoare
următoarelor funcţiuni:
- generarea principalelor unităţi de măsură, în conformitate cu definiţiile lor, adică
materializarea definiţiilor prin experimente adecvate;
- conservarea unităţilor de măsură, adică menţinerea lor constantă în timp, în toate
laboratoarele de metrologie, pe plan naţional şi internaţional;
- corelarea diferitelor unităţi de măsură, derivarea altor unităţi de măsură, extinderea la
multipli şi submultipli şi trecerea de la regim static la regim dinamic.
Etaloanele, în funcţie de performanţele tehnice şi metrologice, se clasifică în:
- etaloane primare - prezintă cele mai înalte calităţi metrologice, ale căror valori sunt
atribuite fără raportare la alte etaloane ale aceleiaşi mărimi;
- etaloane secundare - valorile lor sunt atribuite prin comparaţie cu etaloanele primare
ale aceloraşi mărimi.
Etaloanele, după destinaţia lor la locul de utilizare, se clasifică în:
- etaloane de referinţă - sunt etaloane de cea mai înaltă calitate metrologică, disponibile
într-un loc dat sau într-o organizaţie dată, de la care derivă măsurările care sunt efectuate în
acel loc;
- etaloane de lucru - sunt etaloane utilizate în mod curent pentru a etalona sau a verifica
măsuri, aparate de măsurat sau materiale de referinţă.
Etaloanele, după locul de utilizare a acestora, se clasifică în:
- etaloane naţionale - etaloane primare sau etaloane secundare, recunoscute prin
Hotărâre a Guvernului, care nu sunt aducătoare de venituri. Etaloanele naţionale trebuie să
fie trasabile la etaloanele internaţionale sau la alte etaloane recunoscute pe plan mondial sau
regional;
- etaloane teritoriale- etaloane secundare sau etaloane de lucru, recunoscute de Biroul
Român de Metrologie Legală ca referinţă pentru conservarea şi transmiterea unităţilor de
măsură în anumite zone teritoriale ale României. Etaloanele teritoriale trebuie să fie trasabile
la etaloanele naţionale;
- etaloane ale agenţilor economici şi ale altor organizaţii.
Problema perfecţionării etaloanelor existente şi a elaborării altora noi este mereu
actuală. Există numeroase institute de cercetare cu preocupări majore în această direcţie.
Contribuţii importante au adus laboratoarele următoarelor instituţii: NBS (National Bureau of
Standards, SUA), NPL (National Physical Laboratory, Anglia) şi PTB (Physikalische-
Technische Bundesanstalt, Germania). Aceste instituţii, afiliate la BIPM, deţin şi etaloane
primare de cea mai înaltă calitate.

Etaloane primare
 Etaloanele primare sunt cele care materializează practic, de regulă printr-un
experiment, definiţia unei anumite unităţi de măsură. Iniţial, au fost construite sub forma unor
prototipuri din materiale care să asigure o cât mai bună stabilitate în timp. Dezvoltarea fizicii
atomice a permis utilizarea unor fenomene microscopice, care conduc la valori ce pot fi
determinate cu mare fineţe şi foarte bună reproductibilitate.
 Timp de şapte decenii, etalonul de definiţie pentru unitatea de lungime a fost
prototipul internaţional al metrului. O primă schimbare care a revoluţionat tehnologia de
reproducere şi transmitere a unităţii de lungime a constituit-o introducerea definiţiei bazate pe
radiaţia portocalie a kriptonului 86 (tranziţia între nivelurile 2p 10 şi 5d5). Această definiţie a
condus la micşorarea cu două ordine de mărime a incertitudinii de reproducere a metrului.
După numai 23 ani, la cea de-a XVII-a Conferinţă Generală de Măsuri şi Greutăţi
(1983), s-a adoptat o nouă definiţie a unităţii de lungime (Rezoluţia 1): metrul este lungimea
drumului parcurs de lumină în vid, în timpul de 1/299792458 secunde. Comitetul
Internaţional de Măsuri şi Greutăţi a emis recomandarea ca metrul să fie realizat prin una
dintre metodele următoare:
a) cu ajutorul lungimii l a drumului parcurs, în vid, de o undă electromagnetică plană,
în timpul t; această lungime este obţinută pornind de la măsurarea duratei t, folosind
relaţia l  c t şi valoarea vitezei luminii în vid c =299792458 m/s;
b) cu ajutorul lungimii de undă în vid  a unei unde electromagnetice plane de
frecvenţă f; această lungime de undă este obţinută pornind de la măsurarea
frecvenţei f şi utilizând relaţia:   c / f ;
c) cu ajutorul uneia dintre radiaţiile laserelor (Tabelul 1.5), sau ale lămpilor spectrale,
radiaţii pentru care se poate utiliza valoarea dată a lungimii de undă în vid sau a
frecvenţei, cu incertitudinea indicată.
Tabelul 1.5. 1. Radiaţii ale laserelor prin absorbţie saturată .
Laser Molecula Banda, linia, Frecvenţa Lungimea de
2.
absorbantă componenta (MHz) undă Radiaţii ale
(x10-15m) lămpilor
He-Ne CH4 V3,P(7),F 88376181,608 3392231397,0 spectrale:
colorant 127I2 17-1, P(62),0 520206808,51 576294760,27 2.1. Radiaţia
sau He-Ne
He-Ne 127I2 11-5,R(127),i 473612214,8 632991398,1
He-Ne 127I2 9-2, R(47), 0 489880355,1 611970769,8
Ar 127I2 43-0, P(13),a3 582490603,6 514673466,2

corespunzătoare tranziţiei între nivelurile 2p10 şi 5d5 ale atomului de kripton 86. Valoarea
=605780210fm, cu o incertitudine estimată de 410-9 aparţine radiaţiei emise de o lampă care
lucrează în condiţiile recomandate de CIPM.
2.2. Radiaţii ale atomilor 86Kr, 198Hg, 114Cd, recomandate de CIPM în 1963, cu
valorile indicate ale lungimilor de undă şi incertitudinile corespunzătoare.

Cea mai accesibilă cale este folosirea laserelor stabilizate prin absorbţie saturată,
generatoare ale radiaţiilor recomandate, împreună cu tehnica interferometrică uzuală.
Determinarea lungimii de undă (sau a frecvenţei) unui laser utilizat ca etalon secundar
se poate realiza prin compararea cu un laser de referinţă (0), folosind metoda bătăilor, pe
baza relaţiei: c f0  f 
0 c  c   (1.24)
f f0  0 f0  f0  f  f0 

unde diferenţa f-f0 (frecvenţa bătăilor) se determină cu o exactitate corespunzătoare.

  Etalonul de definiţie pentru unitatea de masă este şi astăzi un prototip: un cilindru
având înălţimea şi diametrul de aproximativ 39 mm, realizat din aliaj de platină cu 10% iridiu,
păstrat în condiţii speciale la sediul BIPM.
Pentru intercompararea etaloanelor de masă, au fost utilizate la BIPM trei tipuri de
balanţe: Bunge (abandonată în anul 1951), Rüprecht (utilizată până la mijlocul anilor '70) şi
NBS-2 (construită la National Bureau of Standards-SUA). Balanţa NBS-2 permite efectuarea
de intercomparaţii cu incertitudini de ordinul 1g (1). Pe lângă prototipul internaţional al
kilogramului, la BIPM, se păstrează şase etaloane martor şi un număr de etaloane de lucru.
Etalonul de definiţie actual pentru unitatea de timp este justificat de stabilitatea foarte
-14 -15
bună (de ordinul 10 …10 ) a frecvenţei radiaţiei electromagnetice, care corespunde
tranziţiei între cele două niveluri hiperfine ale stării fundamentale a atomului de cesiu 133.
Etalonul de definiţie pentru secundă este realizat pe baza rezonatorului atomic cu cesiu
(f = 9,192631770 GHz). Prin divizarea frecvenţei f, etalonul furnizează semnalul
corespunzător secundei, cu ajutorul căruia se obţine scara de timp. Etalonul atomic cu cesiu
este un etalon primar, el nu are nevoie de calibrare în raport cu alte etaloane.
Stabilitatea şi reproductibilitatea excepţională a etaloanelor atomice de timp, precum şi
posibilitatea comparării lor cu o exactitate foarte bună au condus la faptul că unitatea de timp
este cunoscută, practic, cu exactitatea cea mai mare dintre unităţile tuturor mărimilor fizice,
-14
incertitudinea fiind de ordinul 10 .
Etalonul de definiţie pentru unitatea de intensitate a curentului electric este balanţa de
curent. Pentru ca valoarea practică a amperului să corespundă definiţiei sale, este necesar ca,
printr-un experiment fizic, amperul să fie determinat în funcţie de m, kg, s şi 0. Acest
experiment se numeşte determinarea absolută a amperului şi se efectuează cu ajutorul balanţei
de curent (Fig.1.8).

Fig.1.8. Balanţa de curent (reprezentare simplificată).

Funcţionarea se bazează pe forţa electrodinamică F12 ce apare asupra bobinei mobile 2
când curenţii electrici parcurg atât bobina fixă 1, cât şi pe cea mobilă (Fig.1.8):
F  I 1  2  L12 (1.25)
I
12 z
L12
unde este inductivitatea mutuală dintre cele două bobine.
z
La echilibrul balanţei, forţa care acţionează asupra bobinei este egală cu greutatea Fg de
pe platan:
I1I2  L12  mg (1.26)
z
Din ecuaţia (1.26), se poate calcula un factor de conversie:
 KA mg (1.27)
I1I2 L12 / z
unde caracterele dintre paranteze reprezintă valorile numerice ale mărimilor respective.
În Fig.1.9, sunt prezentate configuraţiile cele mai utilizate pentru dispunerea celor două
bobine: bobine cilindrice coaxiale (a), conductor în câmp magnetic (b) şi bobine aşezate
perpendicular (c). Dispunerea coaxială (Fig.1.9.a) este cea mai utilizată, bobinele fiind
prevăzute cu mai multe straturi de conductoare.

a) b) c)
Fig.1.9. Dispunerea bobinelor la balanţa de curent.

Indiferent de configuraţia adoptată pentru dispunerea bobinelor, incertitudinea

-6
determinării dimensiunilor acestora nu permite o incertitudine globală mai bună de 10 .
Măsurarea dimensiunilor bobinelor poate fi evitată dacă se poate determina derivata parţială a
inductivităţii mutuale raportată la axa de deplasare. Acest lucru se poate realiza experimental
prin mişcarea bobinei suspendate cu o viteză constantă v în câmpul magnetic produs de
bobina fixă şi măsurarea tensiunii electromotoare induse:
 12  12  z  12  L 12
e t  z   t  z  v  v  I 2   z
Comparând e cu o cădere de tensiune produsă de curentul constant I1 la bornele unui
rezistor etalon R , rezultă:
e  R  I1 L12  R  I1
z v I2
Rezultă:
I1I2  m  g  v (1.28)
R
şi factorul de conversie:
KA mgv (1.29)

RI1I2 
Această metodă este printre cele mai exacte utilizate în prezent ca metodă directă de
determinare a unităţii de măsură pentru intensitatea curentului electric.
În Fig.1.10, se prezintă o construcţie realizată la NBS (National Bureau of Standards –
SUA), în care bobina fixă B este concepută în mai multe straturi coaxiale pentru a se obţine o
anumită configuraţie a liniilor de câmp.
 Fig.1.10.Balanţă de curent NBS.

În afară de metoda de măsurare directă, bazată pe folosirea balanţei de curent, în

prezent, se dezvoltă şi metode indirecte bazate pe utilizarea unor constante universale:
- coeficientul giromagnetic al protonului;
- constanta lui Faraday F;
- Numărul lui Avogadro NA;
- h/2e.
Numeroase cercetări recente au ca obiect introducerea şi perfecţionarea unor noi
experimente:
Determinarea absolută a voltului se realizează, în prezent, cu balanţa de tensiune sau
cu electrometrul cu lichid. Balanţa de tensiune este similară ca principiu cu balanţa de curent,
însă foloseşte, în locul forţei electrodinamice, forţa electrostatică dintre armăturile unui
condensator.

Fig.1.11. Balanţă de tensiune.

În Fig.1.11, se prezintă balanţa de tensiune elaborată în anul 1989 la PTB. Pornind de la

variaţia energiilor din sistem:
- variaţia energiei potenţiale: Wm  m  g  s
 2
U
- variaţia energiei electrice: W   C (1.30)
e 2
rezultă relaţia de determinare a tensiunii electrice U:
U  2  m  g  s (1.31)
C
Se observă că tensiunea electrică U rezultă din măsurarea forţei mecanice Fm = mg şi
măsurarea separată a factorului s / C legat de geometria condensatorului.
 Determinarea absolută a ohmului utilizează o instalaţie complexă, bazată pe
condensatorul calculabil Thomson-Lampard.

a) b)
Fig.1.12. Condensatorul calculabil Thomson-Lampard:
a) secţiune prin electrozi;
b) dispunerea verticală a electrozilor cilindrici.
În Fig.1.12.a, se prezintă aranjamentul celor patru electrozi ce constituie acest
condensator, iar calculul se bazează pe relaţia din electrostatică care indică legătura între
capacităţile C13 şi C24 :
exp  / 0 C13 / l  exp  / 0 C24 / l   1 (1.32)
 0 fiind permitivitatea vidului.
Cei patru electrozi fiind identici, rezultă:
0 ln 2 pF
C/l F m  1,953549043 m
(1.33)

Prin modificarea distanţei la cilindrul central, se obţin valori de ordinul zecimilor de
-8
pF, incertitudinea fiind de 10 .
Prin intermediul unor comparaţii succesive, folosind o punte cu transformator, două
condensatoare (C1 şi C2) cu capacitatea nominală de câţiva nF sunt etalonate în funcţie de
condensatorul calculabil. Aceste două condensatoare se introduc apoi într-o punte, împreună
cu două rezistoare R1 şi R2. La echilibrul punţii se obţin valorile acestor rezistoare în funcţie
de C1 şi C2. Apoi, rezistenţa electrică astfel obţinută (exprimată în funcţie de valoarea
condensatorului calculabil) este folosită pentru etalonarea unei rezistenţe de 1 . Valoarea
acestei rezistenţe se exprimă, în cele din urmă, în funcţie de lungimea condensatorului
2
calculabil şi de viteza luminii în vid (deoarece 0=1/c 0).
-
Incertitudinea celor mai bune determinări realizate pe această cale coboară sub 10
7
. Etaloane secundare
Etaloanele secundare sunt obţinute prin intermediul unor obiecte sau fenomene
caracterizate printr-un parametru fizic foarte stabil în timp şi faţă de influenţele exterioare. Ele
furnizează unitatea de măsură respectivă, însă necesită a fi calibrate în raport cu etaloanele de
definiţie.
Sub forma sa cea mai simplă, etalonul secundar este un obiect sau un sistem tehnic care
are o anumită proprietate stabilă în timp. Pe lângă etaloanele bazate pe proprietăţi
macroscopice, se folosesc şi etaloane bazate pe constante microfizice. Acestea, pe lângă o
stabilitate superioară în timp şi în raport cu factorii de mediu, se bucură şi de proprietatea de
reproductibilitate, în sensul că un astfel de etalon are aceeaşi valoare a parametrului
caracteristic în orice loc şi în orice moment, deci el nu trebuie etalonat prin comparaţie cu un
alt etalon.
Ca exemple de etaloane secundare pentru domeniul electric, se pot cita: etaloanele de
tensiune, de rezistenţă electrică, de capacitate electrică sau de inductivitate.

Etaloane secundare pentru tensiune electrică

Ca etaloane secundare de tensiune electrică continuă, se folosesc elementele normale
(Weston) şi etaloanele cu diode Zener. Sunt etaloane de conservare şi au o exactitate de
0,001–0,05%. Se utilizează mult, atât în metrologia de laborator cât şi în instrumentaţia
industrială. Există şi etaloane bazate pe efectul Josephson, însă acestea sunt încă scumpe
(lucrează la temperaturi criogenice: 2–5K) .
Elementul Weston (normal) este un element galvanic ce produce o tensiune
electromotoare, de aproximativ 1,0186 V, foarte stabilă în timp în condiţii corecte de
exploatare. T.e.m. poate fi dozată foarte precis pe baza componenţilor chimici. Au exactitate
ridicată (până la 0,001%), însă sunt fragile, dau tensiune fracţionară (în jur de 1,01865V) şi nu
pot debita curenţi peste 1-10μA. Există două tipuri de elemente Weston, saturat şi, nesaturat.
a) elementul Weston saturat este realizat într-un vas mic de sticlă în formă de H
(Fig.1.13). Electrozii de contact din platină sunt plasaţi la extremităţile inferioare ale vasului.
Anodul (+) este din mercur şi are deasupra un strat depolarizant (pastă din sulfat mercuros),
iar catodul (–) este din amalgam de cadmiu. Ca electrolit, se foloseşte o soluţie saturată din
sulfat de cadmiu SO4Cd, saturaţia fiind asigurată de un exces de cristale de SO 4Cd. Întregul
vas este montat într-o cutie protectoare, metalică sau din plastic.
Parametrii de calitate: tensiunea nominală 1,0185–1,0187V la 20˚C, exactitate 0,001–
0,005%, instabilitatea în timp 1-2 μV/an, durata de viaţă 10–15 ani, rezistenţa interioară 200-
600Ω. Principalul neajuns îl reprezintă dependenţa relativ importantă de temperatură
(≈40μV/ºC). Variaţia t.e.m cu temperatura pentru aceste elemente normale saturate, în jurul
temperaturii de +20C, este dată de relaţia:
2 (1.34)
E  E20  0,0000406(  20)  0,00000095(  20)
Etaloanele de cea mai mare exactitate se păstrează în incinte termostatate, în care
temperatura nu variază cu mai mult de 10 mK.
Se pot folosi şi ca etaloane de referinţă, dar alăturate pentru a forma un grup (de obicei
5 elemente). Acest grup este caracterizat prin eroarea medie pătratică s (incertitudine de nivel
1) şi prin variaţia anuală  a t.e.m. Spre exemplu, etalonul naţional al României este un grup
-7 -6
de elemente normale termostatate cu s = 10 şi  = 10 /an.
b) etalonul Weston nesaturat are construcţia identică cu a elementului saturat, însă
lipsesc cristalele de SO4Cd. Este mai simplu, mai ieftin, mai portabil, mai puţin dependent de
temperatură, însă are o exactitate mai redusă (0,01-0,05%), o rezistenţă interioară mai mare
1  1,5k, o instabilitate mult mai mare în timp (100μV/an) şi o durată de viaţă mai scurtă
(5–8 ani). Este larg utilizat ca etalon de lucru şi ca referinţă în unele voltmetre numerice.
 Fig.1.13. Element Weston. Fig.1.14. Etalon cu diodă Zener.

Elementele normale se folosesc ca etaloane pentru tensiune electrică din anul 1893 şi
constituie un exemplu de longevitate metrologică, alături de prototipul internaţional al
kilogramului.
Etaloanele cu diode Zener (Fig.1.14), faţă de etaloanele Weston, sunt mai robuste,
portabile, pot debita curenţi mai mari şi pot da mai multe tensiuni. Blocul care asigură
tensiunea etalon este realizat cu un stabilizator Zener cu două (sau mai multe) etaje, cel final
fiind termocompensat (maximum 5 ·10-6/K).
Aceste etaloane pot genera numai tensiuni fixe: 1,018V (530) sau 10V (900). În
laboratoarele de metrologie şi în aparatura de mare performanţă, se utilizează etaloane ce pot
furniza tensiuni într-o gamă mai largă, cu exactităţi apropiate de cea a referinţei încorporate.
Un exemplu de etalon cu diode Zener îl constituie modelul 732A al firmei FLUKE,
caracterizat prin:
- tensiuni de ieşire: 10V; 1V; 1,018V;
-6 -6
- stabilitate de 0,5 ·10 /lună, 10 /an;
Etaloanele de t.e.m. reglabile pot furniza tensiuni calibrate într-o gamă largă (mV -
sute de V), cu o exactitate apropiată de cea a referinţei ce le pilotează (0,001-0,01%). Astfel
de dispozitive sunt foarte utile în metrologia de laborator, în etalonarea şi verificarea
referinţelor de tensiune şi a voltmetrelor de precizie. După valoarea tensiunii de ieşire, se pot
deosebi etaloane de t.e.m redusă şi etaloane de t.e.m. ridicată:
a) etaloanele de t.e.m. redusă au schema de principiu de tipul prezentat în Fig.1.15, unde
E reprezintă referinţa termostatată (Weston sau Zener), iar DT1 şi DT2 sunt divizoare de
tensiune de înaltă exactitate. Cu DT1, se prescriu tensiunile nominale de ieşire, iar cu DT2 se
reglează tensiunea de ieşire, reglaj cu o rezoluţie de 1  10V .

Fig.1.15. Etalon de t.e.m. redusă. Fig.1.16. Etalonul HP-735A.

De exemplu, etalonul de t.e.m. Hewlett Packard, model 735A (Fig.1.16), se bazează

pe o referinţă Zener termostatată şi dispune de 4 tensiuni etalon, selectabile prin K1:
- o tensiune reglabilă 0  1000V (rezoluţie 1μV), numită tensiunea  ;
 - o tensiune de 1,018V   , utilizată la verificarea etaloanelor Weston saturate;
- o tensiune de 1,0190V  , utilizabilă la verificarea etaloanelor Weston nesaturate;
- o tensiune fixă de 1V, utilizabilă la măsurări potenţiometrice.
Etalonul DV Reference Standard, tip 732A, produs de firma Fluke, are la bază o
referinţă Zener de înaltă stabilitate şi a fost elaborat pentru a înlocui etalonul Weston saturat
la măsurări de înaltă exactitate pe teren. Dintre performanţe: tensiuni fixe 10V, 1V şi 1,018V,
-6 -6 -6
exactitate 0,002%, stabilitate 1,5·10 / lună (12·10 /an), coeficient de temperatură ±10 /ºC,
rezistenţe de ieşire: 5mΩ la ieşirea de 10V şi 1kΩ la ieşirile de 1V şi 1,018V;
b) etaloane de t.e.m. ridicată se bazează pe principiul comparatorului diferenţial de
tensiune, asociat cu un convertor c.c.– c.c drept sursă de tensiune ridicată. Schema de
principiu este prezentată în Fig.1.17. Amplificatorul diferenţial AD şi amplificatorul de putere
AP formează un bloc cu amplificarea totală A foarte mare, care alimentează convertorul
ridicător de tensiune CT, convertor ce produce la ieşire tensiunea calibrată:
U0  KAmE  nU0 
sau:
U  KAmE
0 (1  nKA)
Ţinând cont că nKA>>1, se obţine ecuaţia de funcţionare:
U0 Em (1.35)
n
Se observă că exactitatea producerii tensiunii de ieşire este condiţionată numai de
exactitatea referinţei E şi de cea a divizoarelor DT1 şi DT2, fiind independentă de stabilitatea
amplificării A şi de cea a convertorului de tensiune K.

Fig.1.17. Schema de principiu a unui

etalon de t.e.m. ridicată.

Etaloanele bazate pe efectul Josephson au apărut după anul 1962. La baza

funcţionării lor, stă efectul Josephson, care se manifestă în cazul a două supraconductoare
cuplate slab (separate printr-un dielectric imperfect) şi răcite sub temperatura lor de tranziţie.
Dispozitivul format din două pelicule supraconductoare separate printr-o peliculă
dielectrică foarte subţire ( 1 nm) se numeşte joncţiune Josephson. Răcită la temperatura
heliului lichid (4,2 K), joncţiunea Josephson are o comportare neliniară foarte complexă.
Dacă unei astfel de joncţiuni i se aplică tensiunea U, curentul prin joncţiune oscilează
cu frecvenţa f dată de relaţia:
f  2e U (1.36)
h
unde e este sarcina electronului, iar h este constanta lui Planck.
Dacă joncţiunea este iradiată cu microunde având frecvenţa f, atunci se manifestă
efectul invers, tensiunea la bornele joncţiunii având expresia:
U J  n  n  h  f (1.37)
2e
unde n este un număr întreg ce depinde de intensitatea curentului continuu care străbate
joncţiunea. În caracteristica curent-tensiune a joncţiunii Josephson (Fig.1.18), la anumite
valori ale curentului, apar salturi de tensiune, a căror valoare este aceeaşi, egală cu hf/2e.

Fig.1.18.Caracteristica I-U.

-8
Datorită reproductibilităţii şi stabilităţii oferite de efectul Josephson (10 ), Comitetul
Consultativ pentru Electricitate (CCE) a recomandat laboratoarelor naţionale de metrologie
să-şi bazeze pe acest efect propria reprezentare a voltului. În anul 1990, a intrat în vigoare
valoarea pentru constanta Josephson:
K  2e  483,5979 THz/V (1.38)
J
h
cu ajutorul căreia incertitudinea concordanţei cu voltul SI este de 0,4 ppm.
Primele etaloane bazate pe efectul Josephson furnizau tensiuni mici, de ordinul
milivolţilor. Actualmente, se realizează ansambluri de joncţiuni Josephson înseriate (mii sau
chiar zeci de mii), care permit obţinerea unor tensiuni de 1V şi de 10V .
Firma Hewlett-Packard a realizat un ansamblu cu 18992 joncţiuni înseriate, care asigură
150000 trepte de tensiune în intervalul -12V…+12V, cu care se pot etalona multimetre cu
-7
eroarea de neliniaritate de 10 pe domeniul de 10 V.
În tabelul 1.6, se prezintă o sinteză a performanţelor etaloanelor pentru tensiune
electrică.

Tabelul 1.6.
Etalon Tensiune Incertitudine Stabilitate Coef. Zgomot
nominală (V) (V/an) temp. (0,01…10Hz)
(V) (V/K) (V)
Josephson 0…12 10-9 0 - 10-12
Weston 1,0186 10-8 10-7 5·10-8 10-8
Zener 10 10-7 5·10-6 5·10 -7
10-6
1 10-6 10 -7
10-7

Etaloane secundare pentru rezistenţă electrică

Rezistoarele etalon de valori mici şi mijlocii (până la zeci de kΩ) se construiesc în
varianta cu 4 borne, iar cele de valori mari (peste 1-10 MΩ) se construiesc în varianta cu 3
borne, pentru a evita efectul de şuntare provocat de suportul electroizolant.
Rezistoarele cu 4 borne se realizează dintr-un fir (1) sau bandă de manganină, care se
înfăşoară pe un suport electroizolant (2), întreg ansamblul fiind introdus într-o cutie metalică
(3) (Fig.1.19). Pereţii cutiei sunt prevăzuţi cu orificii (4) pentru evacuarea căldurii, iar pe
capacul bornelor (5) există un orificiu (6) pentru introducerea termometrului. Această formă
constructivă se referă la etaloanele de lucru. La etaloanele primare şi secundare, lipsesc
orificiile (4) şi cutia (3) este umplută cu ulei electroizolant, în scopul de a elimina influenţa
umidităţii ambiante, iar bornele bi şi bu sunt scoase în afara capacului (5).
Referitor la realizarea rezistenţelor cu patru borne, trebuie precizate mai multe aspecte.
Orice rezistor etalon trebuie conectat într-un circuit de măsură, iar această conectare aduce cu
sine şi rezistenţe parazite: două rezistenţe de contact (de ordinul zecilor de μΩ) şi rezistenţele
firelor de conexiune m, care pot altera sensibil valoarea nominală a etalonului, mai ales
în zona valorilor mici. Pentru evitarea acestui dezavantaj, rezistoarele etalon se fac în execuţie
cuadripolară, formă ce permite separarea funcţiei de alimentare de funcţia de măsurare. Două
borne de curent bi servesc la alimentarea rezistorului şi două borne de tensiune bu servesc la
obţinerea căderii de tensiune U  R0 I (Fig.1.20.b).

Fig.1.19. Rezistor etalon Fig.1.20.Schema de

cu patru borne. principiu pentru rezistor
etalon cuadripolar.

În felul acesta, rezistenţele bornelor de curent Rbi (contact A + bandă aA, Fig.1.20.a) rămân în
afara punctelor de sudură a şi b ce definesc pe R0 , iar efectul rezistenţelor bornelor de
tensiune Rbu , (contact + fire) poate deveni neglijabil dacă rezistenţa de intrare Ri a aparatului
cu care se măsoară tensiunea U  R0 I este mult mai mare decât R0 , adică dacă curenţii prin
Rbu sunt neglijabil de mici I bu  I .
Rezistoarele etalon se construiesc în 14 valori nominale cu succesiune decadică R0 
4 9 6
10 10 . Cele sub 1 Ω se construiesc din bandă, cele până la 10 Ω sunt realizate din
fir rezistiv. În toate cazurile, puterea disipată nu trebuie să depăşească 1W. Exactitatea
rezistoarelor etalon este 0,001–0,005% pentru cele primare şi secundare şi 0,01–0,05% pentru
etaloanele de lucru; această precizie este valabilă numai în c.c. şi în condiţii de referinţă.

Fig.1.21. Rezistor etalon cu trei borne.

 Rezistoarele cu 3 borne. La valori mari ale lui R0 , influenţa lui Rbu devine complet
neglijabilă, însă începe a se resimţi influenţa curenţilor de fugă Ir prin izolaţia dintre bornele
rezistorului (Fig.1.21.a), care se traduce printr-un efect de şuntare a lui R0 (Fig.1.21.b). Pentru
evitarea acestei şuntări, se introduce rezistorul respectiv într-un cilindru metalic (Fig.1.21.c),
numit ecran de gardă (EG). În felul acesta, curenţii de fugă sunt interceptaţi de către EG şi
dirijaţi spre sursa de alimentare, prin borna G.
Cutiile de rezistenţe, foarte utile în tehnica de laborator, se construiesc pe principiul
decadelor comutabile prin manete. Rezistoarele decadelor sunt realizate din manganină, la
cutiile de exactitate ridicată, sau cu peliculă metalică, la cele de exactitate mai mică. Clasele
de exactitate sunt 0,05 (mai rar 0,01); 0,1; 0,2; 0,5; 1.
Determinarea absolută a ohmului este o operaţie complicată şi costisitoare. De aceea,
majoritatea laboratoarelor naţionale de metrologie folosesc ca etalon pentru rezistenţă
electrică un grup de rezistoare de 1  menţinute într-o baie de ulei termostatată.
Cu toate precauţiile în alegerea materialelor şi a tehnologiilor de fabricaţie, valoarea
rezistenţei electrice prezintă o derivă în timp. Acesta este unul dintre motivele pentru care
CCE a recomandat utilizarea efectului Hall cuantic.

a) b)
Fig.1.22. Efect Hall: a) apariţia tensiunii;
b) variaţia în trepte a rezistenţei Hall RH.

Efectul Hall constă în apariţia unei tensiuni electrice într-un conductor plat atunci când
acesta este parcurs de curentul I şi este situat într-un câmp magnetic de inducţie B,
perpendicular pe conductor (Fig.1.22.a). Tensiunea Hall UH care apare este proporţională cu
intensitatea curentului şi cu inducţia magnetică:
UH KH IB (1.39)
Raportul dintre tensiunea Hall şi intensitatea curentului se numeşte rezistenţă Hall şi se
notează cu RH.
La temperaturi foarte joase (câţiva kelvini) şi în câmpuri magnetice foarte intense (5-15
T), rezistenţa Hall nu mai variază direct proporţional cu inducţia magnetică, ci prezintă nişte
platouri (Fig.1.22.b). Valorile acestor platouri corespund submultiplilor mărimii h/e2:
1 h
RH (i)   (1.40)
i e2
Constanta RK = 25812,807  (constantă von Klitzing) permite obţinerea valorii ohmului
-6
cu o concordanţă cu ohmul SI în limitele 0,2·10 .
Pentru observarea efectului Hall cuantic, este nevoie de materiale cu o foarte mare
mobilitate a electronilor. Se folosesc tranzistoare MOS cu siliciu şi heterostructuri GaAs-
GaAlAs sub formă de bară. Indiferent de construcţie, fiecare dispozitiv este prevăzut cu
contacte pentru prelevarea tensiunii longitudinale UXX care apare în bară. Se poate determina
rezistenţa longitudinală a barei RXX, care dă un criteriu asupra situării pe un platou Hall.

Condensatoare etalon şi cutii de condensatoare

Condensatoarele etalon se construiesc sub formă de condensatoare cu dielectric aer
tg  105  sau mică tg  104 . Cele cu mică se construiesc la valori nominale de
100pF  1F şi exactităţii 0,05–0,5%, iar cele cu aer – între 10pF şi 10nF, la exactităţi de
0,01–0,5%.
Cele mai răspândite etaloane de capacitate sunt cele cu aer. Armăturile se construiesc
din aluminiu şi, de regulă, în varianta condensatorului plan paralel, cu plăci circulare rigide
montate pe o structură mecanică solidă (aluminiu), pentru a asigura o bună stabilitate
mecanică.

a) b)
c)
Fig.1.23. Condensatoare etalon.

Pentru asigurarea stabilităţii capacităţii C faţă de vecinătăţile metalice (Fig.1.23.a),

condensatoarele etalon se ecranează, iar ecranul E se prevede cu o bornă specială (Fig.1.23.b),
adică aceste condensatoare sunt de tipul cu trei borne. Dacă ecranul se leagă la borna 2,
capacitatea nominală va fi C  C12  C13 (Fig.1.23.c), iar dacă se leagă la borna 1 va fi
C  C12  C23 . În documentaţia tehnică a condensatorului, se menţionează toate cele trei
valori: C12 , C13 ,C23 .
Condensatoarele variabile cu aer au o construcţie similară cu a celor de tip radio, cu
deosebirea că sunt ecranate, iar plăcuţele de la rotor şi stator sunt mai rigide şi mai îngrijit
finisate; de asemenea, izolaţia este de cea mai bună calitate (cuarţ, kalit sau teflon). La aceste
condensatoare, capacitatea poate fi variată cu aproximativ un ordin de mărime (de exemplu,
5–50pF), iar constanta indexului pe scara gradată variază între 0,1pF/div şi 20pF/div. Pentru
citirea exactă a zecimilor de diviziune, indexul scării este prevăzut cu un vernier.
Cutiile de condensatoare se construiesc pe principiul decadelor cu manetă, ca şi la
cutiile de rezistenţe, cu deosebirea că, aici, elementele componente ale decadelor se leagă în
paralel, nu în serie. Se utilizează 3 (sau mai multe) decade formate din condensatoare cu
dielectric solid de bună calitate (mică, polistiren, mylar), la care se adaugă, la cutiile de
exactitate ridicată, câte un condensator variabil cu aer. Astfel de cutii se construiesc pentru
capacităţi nominale de 1–10pF, iar clasa lor de exactitate nu este mai bună de 0,2–1%.

Etaloane de inductivitate
Un etalon de inductivitate proprie L se realizează sub formă de bobine plane
(Fig.1.24.a), din conductor de cupru dispus pe carcase electroizolante cu o bună stabilitate
mecanică (ceramică,sticlotextolit). Pentru micşorarea influenţei vecinătăţilor feromagnetice,
bobinele etalon, de regulă, se ecranează. Valori nominale: 0,1mH...10mH; clasa de exactitate:
0,01–0,5%.
Etalonul de inductivitate mutuală M se construieşte în mod asemănător cu etaloanele
de inductivitate proprie, cu deosebirea că pe aceeaşi carcasă se fac două înfăşurări distincte
 L1 , L2 , strâns cuplate magnetic şi bine izolate electric între ele (Fig.1.24.b). Se
construiesc pentru valori nominale: 1mH–1H, la exactităţi 0,1–1%.

a)
b)
Fig.1.24. Etalon de inductivitate.

Cutiile de inductanţe se construiesc cu bobine în decade comutabile prin manete.

Valori nominale 0,1–1H, exactităţi 0,2–1%.

Etaloane de frecvenţă şi timp

Etalonul de frecvenţă derivă din etalonul de timp, secunda, care în SI este definită pe
baza rezonatorului atomic cu cesiu v  9,192631770GHz. Etaloanele de frecvenţă ating
exactităţi mult mai mari decât etaloanele de intensitatea curentului, tensiune sau R, L, C. Sunt
cele mai precise etaloane cunoscute până în prezent şi se utilizează pe scară largă în
metrologia de laborator, cât şi în telecomunicaţii.
Semnalul de ieşire la aceste dispozitive de referinţă este, de regulă, o tensiune
sinusoidală de 1V, iar perioada semnalului este un submultiplu întreg al secundei, pentru a
putea servi şi ca etalon de timp. Frecvenţele de ieşire sunt 5 MHz sau 10MHz.
Etaloanele de frecvenţă au la bază un oscilator de înaltă stabilitate (cuarţ sau atomic)
şi pot da o singură frecvenţă, etaloane propriu-zise, mai multe frecvenţe fixe, etaloane în
trepte (Fig.1.25) sau o frecvenţă reglabilă într-o bandă largă, sintetizoare de frecvenţă.

Fig.1.25. Etalon de frecvenţă în trepte.

Etaloane de frecvenţă cu cuarţ

-7 -9
Sunt folosite ca etaloane de lucru, având exactitatea de 10 – 10 . Au la bază un
oscilator cu cuarţ termostatat, oscilatorul fiind, de regulă, un oscilator Pierce, la care
stabilitatea oscilaţiilor este asigurată de către un rezonator electromecanic cu cuarţ.
Cuarţul este realizat sub forma unei plăcuţe P, rotundă sau pătrată şi prevăzută cu
electrozi de argint EA pe ambele feţe (Fig.1.26.a). Frecvenţa de rezonanţă este dependentă de
grosimea g a plăcuţei, precum şi de unghiul de tăiere al acesteia în raport cu axul optic al
cristalului primar.
 a) b) c) d)
Fig.1.26. Rezonator cu cuarţ.

Schema electrică a unui rezonator de cuarţ este prezentată în Fig.1.26.b. În scopul

stabilizării capacităţii paralele Cp şi a atenuării perturbaţiilor mecanice şi electrice, plăcuţa de
cuarţ se introduce într-o montură metalică (Fig.1.26.c) sau într-un tub cu vid (Fig.1.26.d).
În Fig.1.27.a, se prezintă o schemă de oscilator cu cuarţ. Stabilitatea frecvenţei acestui
-4 -
oscilator este în jur de 10 , insuficientă pentru un etalon de frecvenţă; poate fi crescută la 10
8 prin termostatare.

a)
b)
Fig.1.27: a) Schema de principiu a oscilatorului cu cuarţ;
b) Dependenţa instabilităţii frecvenţei de temperatură.

Etaloane atomice
Radiocomunicaţiile prin satelit, precum şi telecomenzile spaţiale necesită frecvenţe cu
10 11
stabilitate de 10 10 , cerinţă pe care nu o pot satisface etaloanele cu cuarţ, care, după
9
cum s-a arătat anterior, au stabilitate mai slabă ca 10 .
Cercetări insistente efectuate prin anii 50 au arătat că, o stabilitate a frecvenţei sensibil
mai bună decât la rezonatorul cu cuarţ există la un fenomen legat de structura internă a
materiei şi anume la radiaţiile de frecvenţă v , ce însoţesc trecerea electronilor de valenţă de
pe un nivel de energie pe altul (Fig.1.29.a), trecere ce satisface relaţia:
W  hv (1.41)
în care W reprezintă variaţia de energie necesară saltului respectiv, iar h este constanta lui
Planck. Cum W este o constantă a substanţei respective la nivel microscopic, rezultă că şi
v este o constantă şi foarte stabilă.
 a) b)
Fig.1.29: a) Stări energetice atomice; Fig.1.30. Evoluţia în
b) banda  de rezonanţă. timp a exactităţii
v
etaloanelor atomice.

În stare fundamentală, neexcitată, electronul se găseşte pe orbita cu energie minimă. În

urma unei excitaţii cauzate de o energie exterioară (temperatură, câmp electric), electronul
sare pe un nivel superior. Când excitaţia încetează, electronul revine pe orbita iniţială, iar
surplusul de energie W îl emite sub forma unei oscilaţii electromagnetice de frecvenţă v .
Dacă excitaţia exterioară este un câmp electromagnetic de frecvenţă v , procesul de salt şi
revenire devine permanent, adică se obţine o emisie stimulată, iar energia emisă poate fi
canalizată la întreţinerea câmpului electromagnetic excitator, obţinându-se astfel un oscilator
atomic. Schimbul de energie între câmpul electromagnetic şi radiaţia atomică are loc într-o
cavitate rezonantă a cărei frecvenţă de rezonanţă trebuie să fie riguros egală cu v , situaţie în
care v se mai numeşte şi frecvenţă de rezonanţă atomică.
Pentru utilizarea practică a rezonanţei atomice, este necesar ca radiaţia emisă să
îndeplinească două condiţii de bază:
- spectrul de frecvenţă să fie cât mai pur, adică banda rezonanţei v (Fig.1.29.b) să fie
cât mai îngustă;
- frecvenţa ν să fie în domeniul frecvenţelor radio uzuale (maximum 10–20 GHz).
 v
9,192631770GHz,Aceastăcondiţieoîndeplinescunelemetalealcaline:cesiul
rubidiul v  6,834682608GHz, hidrogenul v 1, 420405751GHz.
Din exemplele prezentate, rezultă că oscilatoarele atomice au frecvenţe înalte şi nu
prea „rotunde”. În scopul translării frecvenţei de bază ν la o valoare rotundă uzuală (de regulă,
5 MHz), precum şi al amplificării semnalului de ieşire la o valoare suficientă (1 V),
oscilatoarele atomice se asociază întotdeauna cu o schemă electronică corespunzătoare. Cel
mai adesea, această schemă constă dintr-un oscilator cu cuarţ termostatat, care este sincronizat
pe frecvenţa oscilatorului atomic ν cu ajutorul unui bucle PLL.
Valoarea frecvenţei etalon de ieşire f0 se alege astfel încât perioada semnalului
respectiv să fie un submultiplu întreg al secundei, pentru ca etalonul de frecvenţă să poată fi
utilizat şi ca etalon de timp, deci un ceas atomic.
Oscilatoarele atomice pot fi de tip rezonator sau de tip MASER (Microwave
Amplification by Stimulated Emision of Radiation). Pentru etaloanele de frecvenţă, în
prezent, se utilizează mai mult cele de tip rezonator. Primul oscilator atomic utilizabil (1948-
1950) a fost maserul cu amoniac v  24GHz, care nu s-a impus deoarece avea stabilitatea
similară cu cea a cuarţului. Au urmat (1950–1960) rezonatorii cu cesiu şi rubidiu 1011
10
12
, precum şi maserul cu hidrogen (10-13).
 Evoluţia exactităţii etaloanelor de frecvenţă este sintetizată în Fig.1.30. Se remarcă un
salt brusc între anii 1955 şi 1960, perioadă în care s-au elaborat şi s-au pus la punct etaloanele
de frecvenţă bazate pe oscilatoare atomice. Cercetările efectuate în prezent de către marile
laboratoare cu preocupări de metrologie cuantică (NSB, NPL, Hewlett Packard) indică faptul
că exactitatea acestor etaloane mai poate fi încă îmbunătăţită.
Trebuie menţionat că etaloanele de frecvenţă atomice pot fi de definiţie (etalonul cu
cesiu 133) sau de conservare şi transmitere (etaloane portabile cu cesiu şi rubidiu, precum şi
etalonul staţionar cu hidrogen).
Etalonul de frecvenţă cu cesiu este, în prezent, etalonul de frecvenţă cu cea mai largă
utilizare. Este realizat, atât în varianta de definiţie, cât şi în cea de conservare, pe baza
rezonatorului cu cesiu 133.
Etalonul de definiţie a fost construit sub forma unei instalaţii staţionare complexe şi,
pe baza lui s-a definit secunda timpului atomic (TA): „Frecvenţa de rezonanţă a tranziţiei
atomului de cesiu 133, între nivelurile hiperfine F4 şi F3 pentru mF=0, neperturbată de
câmpuri exterioare, este de 9,192631770 GHz”. Această definiţie a fost adoptată (în 1976) de
către cea de-a 13-a Conferinţă Internaţională de Măsurări şi Greutăţi de la Paris.
Etalonul de conservare este realizat ca aparat portabil şi serveşte ca etalon primar
(naţional) de frecvenţă şi timp în aproape toate ţările lumii.
Ca schemă generală, etalonul cu cesiu este un oscilator cu cuarţ sincronizat pe
rezonatorul cu cesiu. Realizarea acestui rezonator cu cesiu se bazează pe următoarele
considerente. Starea fundamentală a atomului de cesiu 133 se caracterizează prin două stări
degenerate F3 şi F4 (Fig.1.31.a) după cele două orientări posibile ale spinului (moment
 
magnetic) electronului de valenţă şi cel al nucleului: pe nivelul F4 , spinii sunt paraleli  ,
 
iar pe nivelul F3 , antiparaleli  . Trecând atomii de cesiu printr-un câmp magnetic static
(H), cele două stări fundamentale F3 şi F4 se divid în subniveluri (efect Zeeman), numite şi
niveluri hiperfine: nivelul superior ( F4 ) se divide în 9 niveluri hiperfine, notate cu numerele
cuantice mF  4, 3,...0,...  4 , (Fig.1.33.b), iar nivelul F3 în 7 niveluri
(Fig.1.31.c). Se
observă că energia W pentru subnivelul mF=0 rămâne constantă la creşterea câmpului
magnetic H, ceea ce arată că tranziţia hiperfină
W  dintre nivelurile
F 4, mF  0 şi F  3, mF  0 este cea mai stabilă. Numai această tranziţie, cu
v  9,192631770GHz    3, 26cm , este utilizată la realizarea etaloanelor de frecvenţă.

a) b) c)
Fig.1.31. Relativ la stările cuantice ale atomului de cesiu.

Schema de principiu a unui rezonator atomic cu cesiu este prezentată în Fig.1.32.a.

 Fig.1.32. Schema de principiu a unui rezonator atomic cu cesiu.

Cesiul 133 este încălzit la temperatura de 80ºC într-un cuptor miniatură (CM),
încălzire din care rezultă un jet de atomi neutri de cesiu (J) în starea cuantică F  3 sau
F  4. Atomii respectivi trec prin întrefierul unui prim magnet de „sortare”, suferind o
despicare Zeeman (Fig.1.32.b şi c) şi o filtrare Stern-Gerlach (numai atomii în stare cuantică
 
F  4 sunt lăsaţi să treacă spre cavitatea rezonantă (CR), ceilalţi  fiind deviaţi de
la această traiectorie). Neuniformitatea câmpului magnetic este obţinută printr-o formă
particulară a pieselor polare ale magnetului (Fig.1.32.b). În interiorul CR, există un câmp
electromagnetic cu frecvenţa şi faza egale cu ale radiaţiei v şi care este întreţinut cu ajutorul
unui semnal de injecţie, numit şi semnal de pompaj (SP), furnizat de către un sintetizator (SE),
comandat de semnalul extras de detector (D). Câmpul electromagnetic provoacă bascularea
atomilor din starea F  4, mF  0 în starea F  3, mF  0 („inversarea
populaţiilor”), basculare ce se face cu o anumită probabilitate (adică nu toţi atomii sunt
basculaţi); la ieşirea din CR, jetul de atomi basculaţi şi nebasculaţi este trecut din nou prin
întrefierul unui magnet cu câmp neuniform (NS), unde este separat în două: atomii basculaţi

 sunt deviaţi în sus şi trimişi la un detector (D), iar cei nebasculaţi  sunt deviaţi în
jos şi împiedicaţi să pătrundă în D.
Dacă numărul atomilor basculaţi este mai mare decât al celor rămaşi nebasculaţi,
procesul de oscilaţie pe frecvenţa v se amorsează şi se autoîntreţine. Lungimea L
condiţionează direct stabilitatea frecvenţei de rezonanţă v; cu cât L este mai mare, cu atât
12
stabilitatea este mai bună. Pentru o stabilitate de 5  10 , este necesar ca L>40 cm, ceea ce
revine la o lungime fizică a cavităţii de aproximativ 25 cm, limită acceptabilă pentru un aparat
portabil.
Pentru limitarea pierderilor de câmp electromagnetic, cavitatea rezonantă CR este
introdusă într-un ecran magnetic de bună calitate E1, iar întreg ansamblul rezonatorului este
introdus într-un tub de sticlă vidat şi protejat mecanic cu un cilindru metalic E 2, care serveşte
în acelaşi timp şi ca ecran electromagnetic general. Acest ansamblu constituie rezonatorul de
cesiu şi poartă denumirea de tub cu fascicul de cesiu (Cesium Beam Tube). La etaloanele
portabile, tubul este realizat sub forma unei piese detaşabile. De exemplu, tubul 004 High
Performance Beam Tube al firmei Hewlett-Packard (Fig.1.32.c), cea mai mare producătoare
de etaloane de frecvenţă, are durata de viaţă de 3–5 ani.
După cum s-a precizat, un etalon atomic de frecvenţă constă dintr-un oscilator cu cuarţ
( f0  5MHz ) sincronizat pe frecvenţa v a unui rezonator sau maser atomic, cu ajutorul unei
scheme electronice de urmărire tip PLL.
 La etalonul cu cesiu, schema electronică trebuie să asigure atât sincronizarea f0 cu v,
cât şi etalonarea semnalului de excitaţie necesar întreţinerii oscilaţiilor rezonatorului.
Deoarece semnalul de ieşire din detector este un curent electric şi nu o frecvenţă, schema
electronică rezultă sensibil mai complicată decât în cazul etaloanelor de maseri.
Detectorul de particule (D) cuprinde 3 secţiuni (Fig.1.33.a): un detector cu fir cald (DFC),
ce ionizează atomii  care îl lovesc, un spectrograf de masă (SM), care accelerează
ionii rezultaţi şi îi trimite la multiplicatorul electronic (ME). Curentul ID de la ieşirea
multiplicatorului trece printr-un punct de extrem (Fig.1.33.b) în momentul în care frecvenţa
v a semnalului de excitaţie devine egală cu frecvenţa naturală v a rezonatorului cu cesiu RC.
Deoarece intensitatea curentului este mică (ID≈0,1μA), se amplifică semnalul cu un
amplificator A aflat în exteriorul rezonatorului.
O schemă electronică utilizată la etaloanele portabile cu cesiu este prezentată în
Fig.1.33.c. Pentru reducerea zgomotului (ce apare în special în zona DFC), semnalul de
excitaţie este modulat (n frecvenţă cu o frecvenţă joasă  fm 100Hz, modulaţie ce se
transmite şi lui ID . Trecând pe ID (după amplificare), prin detectorul sensibil la fază DSF şi
apoi prin filtrul trece-jos FTJ (pentru eliminarea componentelor de înaltă frecvenţă), se obţine
un semnal IDS de forma celui din Fig.1.33.c.

Fig.1.33. Schema de
principiu pentru un etalon portabil cu cesiu.

Cu acest semnal, se controlează frecvenţa oscilatorului cu cuarţ, care se comportă ca

un oscilator controlat în tensiune. Dacă, de exemplu, f0 are tendinţa să scadă (tendinţă ce se
transmite şi lui  ), IDS creşte pozitiv (la   , IDS  0 ), ceea ce provoacă o creştere a lui
 până când devine riguros egală cu v. În cazul când frecvenţa creşte, fenomenele se petrec
invers. Dacă sistemul de urmărire este suficient de sensibil, stabilitatea frecvenţei f0 devine
practic egală cu cea a lui v.
-11
Stabilitatea frecvenţei f0 în timp este de ordinul 10 şi este hotărâtă de stabilitatea
rezonatorului de cesiu şi de sistemul PLL.
Un exemplu de realizare este etalonul de laborator HP, model 5061A, cu
12
performanţele: exactitatea de bază  6  10 , frecvenţa de ieşire f0  5MHz /1V , durata de
viaţă a tubului 3 ani, consum 40W.
 Tabelul 1.7.
Oscilatorul Rezonator Rezonator Maser
Caracteristica cu cesiu cu rubidiu 87 cu hidrogen
Frecvenţa 9,19231770 6,834682608 1,420405751
de rezonanţă
Stabilitate/ 2 12 /  5 10 12 11 13 13
exactitate  10 510 /10 510 / 510
Consum 40W 30W 200W (6kW)
Cost în raport 1,5 1 5,5
cu rubidiu

În Tabelul 1.7. sunt prezentate câteva elemente de comparaţie între etaloanele atomice.

Etaloane de timp
Deoarece frecvenţa reprezintă un număr de evenimente identice ce se produc în
unitatea de timp, rezultă că orice etalon de frecvenţă este în acelaşi timp şi un etalon de timp.
Timpul universal (TU) are la bază secunda anului tropic 1900, definită drept 1/86400
din ziua solară medie a cărei măsură a fost evaluată pe baza unor observaţii astronomice de
lungă durată (luni de zile). Eroarea de fidelitate a acestor măsurări de definiţie nu a putut fi
-8
coborâtă sub 10 . Ca etaloane, s-au folosit pendulele observatoarelor şi apoi ceasurile cu
cuarţ. Timpul universal (TU), sub denumirea de largă circulaţie GMT (Greenwich Mean
Time), are ca referinţă meridianul care trece prin localitatea Greenwich (Anglia).
Apariţia primelor ceasuri atomice (1955) a arătat că rotaţia Pământului în jurul axei
sale (care stă la baza definiţiei TU) are fluctuaţii ce nu permit definirea secundei TU cu o
-7
precizie mai bună decât 10 .
Timpul Efemeridelor (TE) are ca referinţă secunda definită pe baza rotaţiei Pământului
în jurul soarelui: fracţiunea 1/31556925,9747 din anul tropic 1900, definiţie care a fost
adoptată în octombrie 1956.
Timpul atomic (TA) are la bază secunda definită pe baza etalonului atomic cu cesiu
133, definiţie ce a fost adoptată de către cea de-a 13-a Conferinţă Internaţională de Măsuri şi
12
Greutăţi în 1976. Adoptarea TA (stabilit cu o exactitate mai bună ca 10 ) a simplificat mult
lucrurile în domeniul definirii secundei, în sensul că rotaţia Pământului nu mai este
considerată ca o mişcare etalon, ci ca o mişcare ce trebuie măsurată. Din asemenea măsurări, a
rezultat că există un decalaj între TU şi TA de aproximativ 1sec./an.
Cum viaţa, navigaţia şi astronautica sunt tributare rotaţiei Pământului, s-a elaborat
încă o scară de timp.
Timpul universal coordonat (TUC) reprezintă o combinaţie între TU şi TA, în sensul
că are stabilitatea TA şi este adus în concordanţă cu TU cu ajutorul unor corecţii stabilite prin
convenţii internaţionale. Astfel, s-a considerat că, în ianuarie 1972 decalajul între TA şi TU
este zero şi după aceea s-a prevăzut o corecţie de 0,9sec./an, corecţie ce permite ca TUC să
urmărească continuu TA. Această corecţie se face în salturi: 1 secundă la 1,11 ani. În
6
intervalul dintre corecţii, eroarea de justeţe a secundei TUC este de cel mult 1  10 .
Etaloanele de timp sunt ceasuri electronice sincronizate pe un oscilator cu cuarţ sau,
cel mai adesea, pe un oscilator atomic (cesiu, rubidiu). Aceste ceasuri funcţionează, de regulă,
în TA şi sunt aliniate la TUC printr-o corecţie de o secundă efectuată la un interval prescris de
către constructor (aproximativ 1 an).
-8
Stabilitatea (fidelitatea) acestor ceasuri este practic egală cu cea a oscilatorului (10
-11 -12
pentru cuarţ, 10 pentru rubidiu şi 10 pentru cesiu). Ele se utilizează la instalaţiile ce
transmit ora exactă, în aplicaţiile ştiinţifice şi ca etaloane mobile de timp.
 METODE DE MĂSURARE

Metoda de măsurare cuprinde ansamblul de relaţii teoretice şi operaţii practice folosite

la efectuarea măsurării pe baza unui principiu dat. Se pot pune în evidenţă:
● din punctul de vedere al exactităţii obţinute:
- metode de laborator - efectuate în mod repetat, cu mijloace de măsurare de precizie
ridicată, asupra rezultatelor efectuându-se calculul erorilor;
- metode industriale - efectuate cu aparate mai puţin sensibile, dar robuste, integrate
procesului tehnologic, urmărindu-se menţinerea sub control a mărimii măsurate;
● după regimul de variaţie în timp al mărimii de măsurat:
- metode statice - mărimile măsurate sunt constante în intervalul de timp în care se
desfăşoară determinările;
- metode dinamice - mărimile măsurate sunt variabile în timp;
● după modul de obţinere a valorii măsurate - Tabelul 1.8.

Tabelul 1.8.
●  metodă după relaţia
directă
temporală  metodă dintre
mărimea de indirectă măsurat şi
mărimea de  metodă de simultană  comparaţie 1:1  directă ieşire:
- comparaţie  indirectă metode
analogice -  comparaţie 1:n  adiţionare între
mărimea de  succesivă  cu memorie  electrică măsurat x şi
mărimea de  mecanică ieşire y,
există o  alte relaţie
continuă în metode timp (uzual,
de
proporţionalitate); valoarea măsurată se obţine prin aprecierea poziţiei unui ac indicator sau
spot luminos în raport cu reperele unei scări gradate (Fig.1.34.a);
- metode digitale - semnalul metrologic este discontinuu, măsurarea repetându-se la
intervale de timp; valoarea măsurată este prezentată sub formă de număr în afişaj (Fig.1.34. b)
.

a) b)
Fig.1.34. Metode de afişare a rezultatului măsurării: a) analogic; b)
digital.

Metode directe şi metode indirecte de măsurare

Metoda de măsurare directă este aceea care permite obţinerea nemijlocită a valorii
măsurate. Exemple de măsurări ce folosesc metoda directă: măsurarea tensiunii electrice cu
un voltmetru, a rezistenţei electrice cu un ohmmetru etc. O metodă de măsurare este
considerată directă chiar dacă în lanţul de măsurare respectiv au loc mai multe conversii, dar
afişarea este făcută pentru mărimea respectivă. De exemplu, un wattmetru are ca mărimi de
intrare intensitatea curentului şi tensiunea electrică, dar afişează puterea electrică, un contor
integrează puterea în timp, dar afişează energia etc.
Metoda de măsurare indirectă este metoda prin care rezultatul se obţine prin calcul,
utilizând date furnizate de alte măsurări. Exemple: măsurarea rezistenţei electrice prin metoda
ampermetrului şi a voltmetrului, măsurarea capacităţii electrice prin aceeaşi metodă etc. Se
observă că metoda de măsurare indirectă constă, de fapt, în mai multe măsurări prin metode
directe, urmate de un calcul.
În cadrul metodelor directe de măsurare, informaţia de măsurare se poate afişa, fie cu
ajutorul aparatelor de măsurat analogice, prin deviaţia sistemului mobil al acestora în funcţie
de valoarea mărimii măsurate, fie cu aparate de măsurat digitale. În general, pentru un aparat
de măsurat cu ac indicator, ecuaţia de funcţionare se poate scrie sub una dintre formele:
x  Cx    S x  x (1.43)
unde x este mărimea de măsurat,  este deviaţia echipajului mobil, Cx este constanta, iar
Sx este sensibilitatea aparatului.
Pentru aparatele de măsurat digitale, ce prezintă informaţia de măsurare sub formă
numerică, ecuaţia de funcţionare este de forma:
x  Cx N (1.44)
unde N este numărul afişat.

Metode de măsurare prin comparaţie

În general, orice măsurare este o comparaţie cu o valoare de referinţă a mărimii

respective, furnizată de un etalon. Această comparaţie se poate face simultan sau succesiv, cu
ajutorul unui mijloc de măsurare. Metoda de măsurare prin comparaţie are la bază definiţia
măsurării, şi anume comparaţia cu o valoare de referinţă a aceleiaşi mărimi.
În comparaţia simultană, mărimea de măsurat este comparată direct cu una sau cu mai
multe valori de referinţă, furnizate de etalonul ce participă la fiecare măsurare. Informaţia de
măsurare este transmisă în acelaşi moment de la obiectul supus măsurării şi de la etalon, prin
aparatul de comparaţie, la beneficiarul măsurării.
În comparaţia succesivă, mărimea de referinţă nu participă la fiecare măsurare; ea este
folosită pentru etalonarea iniţială a unui aparat care stochează informaţia primită în acest
proces. Informaţia memorată este apoi transmisă de aparat la fiecare măsurare ulterioară.
Din punct de vedere istoric, primele care au apărut au fost metodele de comparaţie
simultană. Răspândirea metodelor de comparaţie succesivă a avut loc simultan cu creşterea
automatizării proceselor industriale.

Metode de măsurare prin comparaţie simultană

Metoda de comparaţie 1:1 se utilizează dacă valoarea de referinţă este foarte apropiată
sau egală cu cea a mărimii de măsurat, În acest caz, mărimea de măsurat x se compară cu o
mărime pe acelaşi tip y, cunoscută cu o exactitate superioară, pentru a obţine relaţiile:
xy xy0 (1.45)
Operatorul acţionează asupra mărimii y până când aparatul indicator de nul (IN) indică
zero (Fig.1.35).
 Fig.1.35. Principiul comparaţiei directe cu mărimea de măsurat.

Comparaţia directă 1:1 se aplică mărimilor fizice care pot fi şi pozitive, şi negative
(care au o polaritate). De exemplu, tensiunea electrică poate fi măsurată comparând-o cu o
tensiune cunoscută, egală şi de sens opus; mijlocul de măsurare care pune în evidenţă
egalitatea este indicatorul de nul. Compararea 1:1 directă se poate realiza prin:
- metoda diferenţială, ce constă în măsurarea nemijlocită a diferenţei dintre
mărimea de măsurat x şi mărimea de referinţă z, ambele de valori apropiate. Rezultatul
măsurării este:
x = y + (1.46)
- metoda de zero, caz particular al metodei diferenţiale, în care diferenţa  este adusă
la zero:
x=y (1.47)
Aparatul ce permite aprecierea comparaţiei este un indicator de nul şi influenţa sa
asupra rezultatului măsurării este neglijabilă.
Metoda diferenţială şi metoda de zero sunt, în general, cele mai exacte metode de
măsurare, aparatul ce indică rezultatul comparaţiei contribuind nesemnificativ la
incertitudinea măsurării. Singura limitare o constituie necesitatea existenţei unui etalon de
valoare apropiată de a mărimii măsurate.
Comparaţia indirectă 1:1 se poate aplica la compararea oricăror mărimi fizice, dar
este utilizată, cu precădere, în cazul mărimilor fizice ce au numai valori pozitive (rezistenţă
electrică, capacitate electrică etc.). De exemplu, o comparaţie de acest tip se întâlneşte la
compararea impedanţelor electrice de aceeaşi natură cu ajutorul unei punţi de măsurare cu
braţe egale.
Ca variante ale comparării 1:1 indirecte, se pot menţiona:
- comparaţia 1:1 indirectă simplă, la care rezultatul obţinut prin utilizarea unui aparat
numit comparator 1:1 este de forma x  ky , unde k este un factor introdus de comparator;
- metoda substituţiei, care elimină eroarea comparatorului prin efectuarea unei
măsurări duble. Aplicarea celor două mărimi la aparat se face succesiv, egalitatea fiind
indicată de faptul că au acelaşi efect asupra aparatului. În multe cazuri, obţinerea egalităţii se
realizează prin modificarea raportului comparatorului:
x  (k  k1 ) yt y  (k  k2 ) yt (1.48)
rezultând:
 k  k 2
x  1 1
y (1.49)
 k 
în situaţia k1 k , k2 k .
k1  k2 Dacă mărimea x este foarte apropiată de mărimea etalon y, trebuie îndeplinită condiţia
1 , încât eroarea introdusă de comparator este neglijabilă. De exemplu, când raportul
k
k poate fi variat în decade (la un rezistor în decade sau la un divizor inductiv în decade) ,
variaţiile k1 şi k2 se realizează prin modificarea numai a ultimelor decade, cele mai puţin
semnificative.

a) b)
Fig.1.36. Măsurarea unei rezistenţe prin metoda substituţiei:
a) schema paralel; b) schema serie.

Ca exemplu de aplicare a acestei metode, se menţionează măsurarea unei rezistenţe

necunoscute Rx prin comparaţie cu substituţie cu o rezistenţă etalon variabilă (Fig.1.36).
În schema paralel (Fig.1.36.a), înlocuind rezistenţa necunoscută de măsurat Rx cu o
rezistenţă etalon Re (variabilă), pentru aceeaşi deviaţie  a voltmetrului, se obţine Rx = Re. În
schema serie, substituind rezistenţa necunoscută Rx cu rezistenţa etalon Re (variabilă), pentru
aceeaşi deviaţie  a ampermetrului A, se obţine aceeaşi relaţie de calcul;
- metoda permutării sau a transpoziţiei. Se fac şi aici două măsurări succesive, dar se
schimbă între ele mărimile comparate, de la prima la a doua măsurare, ceea ce face ca erorile
aparatului să afecteze, pe rând, în egală măsură, cele două mărimi. Dacă echilibrarea se face
prin modificarea raportului k al comparatorului, ecuaţiile pentru cele două etape ale măsurării
sunt:
x  (k  k1 ) y y  (k  k2 )x (1.50)
Rezultă:
2
x kk


  1
(1.51)
y k  k2
iar dacă variaţiile k1 şi k2 sunt foarte mici faţă de k:
 k  k 2
x  1  y 1

2  (1.52)

Metoda de comparaţie 1: n se utilizează în situaţiile în care valorile mărimilor x şi y
sunt depărtate între ele. Există următoarele posibilităţi de comparare simultană a două mărimi
de valori diferite:
- metoda de adiţionare (însumare). Complexitatea metodei este ridicată, folosindu-se
mărimi auxiliare şi un număr convenabil de comparaţii, astfel încât comparaţia 1:n se
realizează printr-un număr de comparaţii 1:1. De exemplu, în cazul unui divizor de tensiune
cu mai multe trepte de divizare (Fig.1.37), rezistenţele componente sau grupuri ale acestora au
valori nominale egale, ceea ce permite compararea directă a lor. Rezistorul inferior de 1 k
este comparat cu fiecare dintre următoarele patru rezistoare de 1 k, ansamblul primelor cinci
rezistoare este comparat apoi cu rezistorul de 5 k etc.;
 Fig.1.37. Comparaţie 1:n la divizorul de tensiune cu autocalibrare.

- metodele de multiplicare (de raport) folosesc un dispozitiv de raport care permite

compararea simultană a două mărimi de valori diferite. Din această categorie, fac parte
metodele de punte şi compensatorul de curent continuu.

Metode de măsurare prin comparaţie simultană

În comparaţia succesivă, etalonul nu participă la fiecare măsurare. El este utilizat
iniţial, mijlocul de măsurare stocând în memoria sa informaţia primită şi folosind-o apoi la
fiecare măsurare. Metodei de comparaţie succesivă îi este specifică conversia mărimii de
măsurat într-o mărime intermediară, care este comparată cu o mărime de aceeaşi natură,
generată în interiorul mijlocului de măsurare. De exemplu, la un instrument analogic
indicator, curentul de măsurat este convertit într-un cuplu de forţe. Acestuia i se opune un
cuplu rezistent, creat de un element elastic, iar poziţia indicatorului este determinată de
echilibrul celor două cupluri. Comparaţia se face astfel între două mărimi care iau naştere în
interiorul lanţului de măsurare, în general de altă natură fizică decât mărimea de măsurat.
Metodele de comparaţie succesivă au avantajul simplificării operaţiei de măsurare,
impunându-se ca metode de măsurare pentru mărimile fizice pentru care nu se poate construi
un etalon care să servească la comparare.

Alte metode de măsurare

În metoda de coincidenţă, mărimea de comparaţie este suprapusă, prin intermediul

unor dispozitive adecvate, cu mărimea de măsurat şi variată până când apare un anumit
fenomen care permite observarea unei coincidenţe. Această tehnică de comparare (prin
coincidenţă sau suprapunere) este singura aplicabilă în măsurarea unor mărimi în
telecomunicaţii atunci când fenomenul este redat prin modulaţie de frecvenţă.
În metoda de măsurare prin interpolare, rezultatul se obţine folosind o relaţie
cunoscută între mărimea de măsurat X şi cea de referinţă Y, precum şi mai multe valori
particulare cunoscute ale mărimii de măsurat, valoarea măsurată aflându-se în intervalul dintre
valorile particulare. Relaţia de interpolare poate fi lineară sau de formă mai complicată,
necesitând polinoame de ordin superior.
În metoda de măsurare prin extrapolare, rezultatul se obţine folosind o relaţie
cunoscută între mărimea de măsurat X şi cea de referinţă Y, precum şi mai multe valori
particulare cunoscute ale mărimii de măsurat, valoarea măsurată aflându-se în afara
intervalului de valori particulare.
Metoda de măsurare prin eşantionare se bazează pe prelucrarea rezultatelor măsurării
unor valori instantanee, la anumite momente, ale unei mărimi variabile în timp. Prin această
metodă, se urmăreşte reconstituirea modului de variaţie în timp a mărimii sau determinarea
unor indicatori globali. Eşantionarea se poate face periodic (la intervale egale de timp) sau
aleatoriu (la intervale întâmplătoare de timp).
Măsurarea
intensităţii
curentului
electric

Curentul electric se măsoară într-o diversitate de aplicaţii

inginereşti, mergând de la senzorii de radiaţii la încărcarea
unui acumulator. Intensitatea curenţilor măsuraţi poate varia în
limite foarte largi: de la picoamperi la sute şi mii de
kiloamperi.
Intensitatea curentului se măsoară, în principal, prin trei
efecte: producerea unor cupluri de forţe (la aparatele de măsurat electromecanice), căderea de
tensiune la bornele unui rezistor şi generarea unui câmp magnetic în jurul conductoarelor
parcurse de curent.

5.2.1. Ampermetre analogice electromecanice

Principiile generale ale construcţiei acestor aparate sunt prezentate în §4.2, referirile
fiind făcute la aparatele de tip magnetoelectric. Se prezintă în continuare principiile de
funcţionare specifice altor aparate analogice, utilizate încă în instalaţiile electrice.
a) b)
Fig.5.3.Instrument feromagnetic: a) cu repulsie; b) cu atracţie.

Ampermetrele feromagnetice au la bază instrumentul electromecanic de acelaşi tip

(Fig.5.3). Momentul cuplului activ se obţine prin interacţiunea câmpului magnetic produs de
curentul de măsurat, ce trece printr-o bobină, cu una (aparat cu atracţie) sau mai multe (aparat
cu repulsie) piese feromagnetice.
Energia magnetică înmagazinată în bobină are expresia:
1
Wm  2 Li 2 (t)
în care L este inductivitatea proprie a bobinei, iar i(t) este intensitatea curentului care o
parcurge. Valoarea instantanee a cuplului activ se determină din relaţia:
ma(t)  dWm ict.  1 dL i 2 (t) (5.3)
d 2 d
rezultând, în curent continuu, expresia deviaţiei acului indicator:
   1  dL  I 2 (5.4)
2D d
În cazul în care curentul electric variază periodic în timp, expresia deviaţiei este
aceeaşi, I reprezentând valoarea efectivă a curentului ce parcurge bobina. Scara aparatului are
un caracter pătratic, dar poate fi uniformizată prin modificarea formei pieselor feromagnetice.
 Pentru realizarea miliampermetrelor şi ampermetrelor cu diferite intervale de măsură,
instrumentul feromagnetic oferă o soluţie foarte simplă. Astfel, deoarece inductivitatea unei bobine depinde
de pătratul numărului de spire:
2 (5.5)
L  N L ()
o
expresia deviaţiei instrumentului se poate exprima sub forma:
  1  dL  I 2  1  dLo (NI)2 (5.6)
2D d 2D d
Expresia (5.6) arată că deviaţia depinde de solenaţia bobinei (NI). Alegând solenaţia
maximă, se poate calcula numărul de spire necesar pentru realizarea unui anumit interval de
măsurare. Spre exemplu, la (NI) = 200 Aspire, pentru a realiza un ampermetru cu intervale de
măsurare de lA, 5A şi 10A, numărul de spire al bobinei va fi de 200 spire, 40 spire, respectiv
20 spire, realizate cu un conductor de secţiune corespunzătoare curentului măsurat.
Pentru curenţi mai mari, de ordinul kA, se utilizează transformatoare de măsurare de
curent, ampermetrul fiind în acest caz de 5A, dar gradat direct pentru curentul din circuitul
primar.
Teoretic, ampermetrul feromagnetic, etalonat în curent alternativ sinusoidal, trebuie să
indice corect valoarea efectivă a curentului măsurat indiferent de forma de undă a acestuia. În
cazul unor valori de vârf mari ale armonicilor de ordin superior din curba unui curent
nesinusoidal, se poate atinge domeniul de saturaţie al materialului din care sunt confecţionate
piesele şi inducţia magnetică nu mai creşte proporţional cu intensitatea curentului, ci rămâne
la o valoare mai mică. Deci, ampermetrul feromagnetic, pentru curenţi nesinusoidali puternic
deformaţi, prezintă erori suplimentare.
Banda de frecvenţă a ampermetrelor feromagnetice este inscripţionată pe cadranul lor;
valorile uzuale sunt cuprinse între (20 – 125)Hz. Clasa de exactitate este 0,2-0,5 la aparatele
de laborator şi 1,5 - 2,5 la aparate de tablou de uz industrial.

Ampermetrele electrodinamice se bazează pe instrumentul de acelaşi tip, la care

cuplul activ apare din interacţiunea a doi curenţi (ce parcurg fiecare spirele câte unei bobine) -
Fig.5.4. Pentru a calcula cuplului activ, se poate observa că energia înmagazinată în câmpul
magnetic al bobinelor (cu inductivităţile proprii L1, L2 şi inductivitatea mutuală M12 ) are
expresia:
1 2 1 2
W 2 L1i1  2 L2i2  M12i1i2
Deoarece numai inductivitatea mutuală M12 depinde de poziţia  a bobinei mobile,
prin aplicarea teoremei forţelor generalizate, rezultă expresia cuplului activ:
ma  dWm  dM12 i i 2 (5.7)

d d
1

I ct

Fig.5.4. Instrument electrodinamic.

În curent continuu, deviaţia de regim permanent are expresia:

   1  dM I1I2
(5.8)
12

D d
În curent alternativ, când cei doi curenţi au variaţii sinusoidale:
i1  I1 2 sint , i2 (t)  I 2 2 sin(t )
deviaţia de regim permanent este determinată numai de valoarea medie ma a cuplului activ:
2  cos (5.9)
ma  dM12  1 T i (t)i (t)dt  dM12  
2 1
I I
d T  1 d
0
rezultând expresia deviaţiei  :
 1  dM12  I I cos (5.10)
1 2
 D
d
Instrumentul electrodinamic se poate transforma uşor într-un miliampermetru,
înseriind bobina fixă cu bobina mobilă (Fig.5.5.a).
Deviaţia de regim permanent a acului indicator se obţine prin particularizarea
ecuaţiilor instrumentului electrodinamic pentru situaţia egalităţii curenţilor prin bobine ( i1 
i2  i ):
- în curent continuu ( i = I):
  1 dM12 I 2 (5.11)
D d
- în curent alternativ sinusoidal ( i(t)  I 2 sin t ): expresia deviaţiei este tot (5.11),
miliampermetrul electrodinamic indicând valoarea efectivă a intensităţii curentului electric.
a) b)

Fig.5.5.a) Miliampermetru; b) Ampermetru.

Pentru curenţi mai mari de 0,3A-0,5A, se utilizează un şunt Rs înseriat cu bobina fixă
(Fig.5.5.b), de la bornele căruia se alimentează bobina mobilă.

5.2.2.Conversia I/U. Utilizarea şunturilor

Se introduce un rezistor R în serie în circuitul în care se măsoară intensitatea curentului

şi se măsoară căderea de tensiune U. Legea lui Ohm (I = U/R), permite determinarea valorii
intensităţii curentului. În acest mod, măsurarea intensităţii se transformă în măsurarea unei
tensiuni electrice.

a) b) c)
Fig.5.6.Conversia I/U: a) montaj diferenţial; b) conectare cu un
punct la masă; c) utilizare amplificator de instrumentaţie.

Se pot pune în evidenţă (Fig.5.6) două situaţii: culegerea tensiunii printr-un montaj
diferenţial şi montajul cu un punct la masă. În prima situaţie (Fig.5.6.a), se utilizează un
amplificator de instrumentaţie, pentru a măsura căderea de tensiune de la bornele şuntului şi a
o oferi, la ieşire, referenţiată la masă. Se pot utiliza amplificatoare de instrumentaţie de uz
general, dar există şi amplificatoare de instrumentaţie, ca de exemplu INA-117 (Burr-Brown),
ce pot fi utilizate până la tensiuni de mod comun de 200V. Un alt tip de amplificator de
instrumentaţie, MAX4173, poate fi utilizat în circuite cu tensiuni de mod comun de până la
28V, dar are avantajul utilizării unei singure surse de alimentare.
În situaţia în care un capăt al şuntului este conectat la masă (Fig.5.6.b), tensiunea
obţinută este referenţiată la masă. O problemă apare în cazul plăcilor imprimate, unde
punctele de masă pot avea potenţiale diferite şi este necesară utilizarea unui amplificator de
instrumentaţie cu o bună rejecţie a modului comun (Fig.5.6.c).
Alte probleme ridicate de utilizarea şunturilor drept convertor I/U apar din cauza
puterii disipate, a rezistenţelor parazite ale conductoarelor de legătură şi a domeniului de
frecvenţă în care se face măsurarea.
Deoarece şunturile au o valoare nominală mică a rezistenţei proprii Rs, introducerea
lor în circuit, prin fire suplimentare de conexiune, conduce la erori substanţiale (1-5%). Se
utilizează montajul cu patru borne, două borne pentru conectarea în circuit şi două borne
pentru culegerea tensiunii (Fig.5.7).

Fig.5.7. Montaj cu patru borne. Fig.5.8. Schema echivalentă.

Valoarea rezistenţei electrice a şuntului variază din cauza modificării temperaturii, în

principal datorită efectului Joule produs la trecerea curentului. Apare o abatere de la legea lui
Ohm şi tensiunea obţinută la ieşire nu mai variază liniar cu intensitatea curentului electric. În
plus, din cauză că modificările de temperatură nu au loc instantaneu, neliniaritatea va fi
funcţie de timp şi compensarea ei este practic imposibilă. O cale de minimizare a acestui efect
constă în utilizarea unor materiale conductoare cu un coeficient  de variaţie al rezistivităţii
cu temperatura cât mai mic:
-5 -1
- manganină – 84% Cu, 12% Mn, 2% Ni , 10 K ;
-5 -1
- constantan – 54% Cu, 45% Mn ,  -310 K ;
- evanohm – 75% Ni, 31% Cr, 2% Al, 2% Cu.
La frecvenţe ridicate, elementele parazite Lp şi Cp din schema echivalentă a rezistorului
(Fig.5.8) influenţează impedanţa şuntului, făcând-o variabilă cu frecvenţa. Rezistoarele
bobinate şi cele obţinute prin depunere de metal pot avea o inductivitate parazită Lp
importantă.
Tehnicile de măsurare prezentate sunt aplicabile la curenţi începând de la ordinul
miliamperilor. Pentru intensităţi mici, de ordinul microamperilor (cazul fotodiodelor şi al
senzorilor piezoelectrici), se utilizează tehnici de conversie I/U de tipul prezentat în Fig.5.9.

Fig.5.9. Convertor activ I/U.

 5.2.3. Transformatoare de măsurare de curent

Transformatorul de măsurare de curent de tip inductiv este un transformator electric,

ce funcţionează pe baza legii inducţiei electromagnetice, având circuitul secundar închis pe un
ampermetru (deci, funcţionând practic în scurtcircuit). Pe circuitul magnetic CM (Fig.5.10),
se dispun înfăşurările primară (N1 spire) şi secundară N2 spire).

a) b)
Fig.5.10. Transformator de măsurare de curent:
a) principiul; b) simbol.

Principiul de funcţionare este descris prin raportul de transformare al curen ţilor:

(5.12)
I1  N 2 I 2
N
1
Principalele caracteristici metrologice sunt:
- Curentul nominal primar I1n cu valorile: 5 ; 10 ; 12,5; 15 ; 20 ; 25; 30 ; 40; 50 ; 60;75 A,
precum şi multiplii şi submultiplii zecimali; valorile subliniate sunt preferate;
- Curentul nominal secundar I 2n având valoarea 5A (sau 1A);
- Tensiunea maximă de lucru U m - definită drept cea mai mare valoare efectivă a tensiunii
între faze care poate apărea la un moment dat, la bornele transformatorului de
curent montat în reţea, în condiţii normale de exploatare. De exemplu: 0,72; 1,2; 3,6;
7,2; 12; 17,5; 24; 36; 52; 72,5; 123; 145; 170; 245 kV;
- Raportul de transformare nominal kin - definit ca raportul între curentul nominal
primar şi curentul nominal secundar:
I (5.13)
kin  1n
I
2n
- Clasa de exactitate, exprimată prin:
 eroarea de( curent
): (sau de raport):
kin  I1
I k k
i (%)  1mas  I1 100  I 2 100  in i 100 (5.14)
I1 I1 ki
I2
în care ki  II1 este raportul real de transformare;
2

 eroarea de unghi i (minute, grade sau centiradiani) reprezentând

unghiul de defazaj dintre fazorul curentului primar I 1 şi fazorul curentului
secundar I 2 .
 Erorile limită admisibile ale transformatorului de măsurare de curent în funcţie
de clasa de exactitate şi de curentul care trece prin înfăşurarea primară, pentru fn 
50Hz , sunt prezentate în Tabelul 5.1.
Tabelul 5.1
Clasa Eroarea de curent (%) Eroarea de unghi
I1 ( în % din I1n)
I1 ( în % din I1n) minute
5 20 100 120 5 20 100 120
0,1 0,4 0,2 0,1 0,1 15 8 5 5
0,2 0,75 0,35 0,2 0,2 30 15 10 10
0,5 1,5 0,75 0,5 0,5 90 45 30 30
1,0 3,00 1,5 1,0 1,0 180 90 60 60

- Sarcina secundară nominală Z2n , definită ca impedanţa circuitului secundar (în ),
cu indicarea factorului de putere, pentru care se garantează clasa de exactitate. De
obicei, se indică puterea aparentă secundară nominală S2n :
2 (5.15)
S2n  Z2n I2 n (VA)
- Stabilitatea termică şi dinamică trebuie avută în vedere deoarece primarul
transformatorului de curent este conectat în serie în circuitele receptoarelor de energie şi în
cazuri de avarie curentul primar poate depăşi valoarea nominală. Caracterizarea comportării
termice a transformatorului este dată de curentul de stabilitate termică It , definit ca valoarea
efectivă a celui mai mare curent de scurtcircuit care poate străbate înfăşurarea primară
timp de 1 secundă, cu secundarul în scurtcircuit, fără a produce deteriorarea termică a
transformatorului. El are una din valorile 60 I1n , 80 I1n , 100 I1n , 120 I1n, în funcţie de
tensiunea nominală.
În afara efectului termic, curentul de scurtcircuit are şi un efect electrodinamic, datorat
amplitudinii. Caracterizarea efectului electrodinamic al curentului de scurtcircuit se realizează
cu ajutorul curentului de stabilitate dinamică I d , definit ca amplitudinea maximă a curentului
de scurtcircuit primar (în kA), al cărui efect electrodinamic este suportat de
transformator fără deteriorări, cu secundarul scurtcircuitat. În general, I d  2,5It .
- Coeficientul de saturaţie n indică comportarea transformatoarelor de măsurare de
curent în regim de supracurent. Un transformator de măsurare ideal trebuie să măsoare fără
eroare până la un multiplu mic al curentului I1n , după care, pentru a nu supraîncărca
aparatele din secundar, curentul secundar trebuie să rămână constant. Astfel, coeficientul de
saturaţie n este definit ca raportul dintre curentul primar la care eroarea ajunge la -10% şi
curentul primar nominal. Valorile luate de acest coeficient sunt, în general, n<10 (n<5).

Fig.5.11. Schema echivalentă a transformatorului de curent.

Schema echivalentă a transformatorului de măsurare de curent, cu parametrii raportaţi la circuitul

secundar, este prezentată în Fig.5.11. Eroarea de curent (complexă) se obţine din relaţia:
 I1 N  R  L )  j( L2  R  (5.16)
 2   1 2 2 2 )
I N  R L R L 
2 1  0 0 0 0 
Pentru diminuarea erorilor, este necesar:
- să se reducă cât mai mult posibil rezistenţa circuitului secundar R2 şi inductivitatea L2;
- să se mărească R0 şi L0, deci să funcţioneze la inducţie magnetică mică, cu
circuit magnetic de lungime minimă şi cu tole din material feromagnetic cu
permeabilitate relativă ridicată.

Transformatoarele de curent fără miez magnetic sunt constituite din două

înfăşurări: una prin care circulă curentul ce trebuie măsurat şi a doua numită inel Rogowski.
Cunoscut încă din anul 1912, inelul Rogowski îşi arată utilitatea în prezent, o dată cu
dezvoltarea circuitelor integrate de tip integrator.
Traductorul Rogowski poate fi descris ca un transformator fără miez feromagnetic.
Elementul comun cu un transformator de măsurare de tip inductiv îl reprezentă faptul că se
pot efectua măsurători doar în curent alternativ. În schimb, acest tip de traductor poate măsura
fără apariţia fenomenelor legate de saturaţia miezului feromagnetic, are banda de frecvenţă
foarte largă (1,5MHz) şi permite măsurarea curenţilor cu variaţii foarte rapide.
Este simplu de utilizat, flexibil şi uşor de înserat în jurul conductorului fiind, de fapt,
un solenoid sub forma unui tor, ce înconjoară conductorul parcurs de curentul de măsurat
(Fig.5.12). Înfăşurarea are N spire, iar elementul caracteristic îl reprezintă conductorul de
întoarcere, care se închide coaxial prin interiorul bobinei, evitând constituirea unei bucle
sensibile la câmpurile parazite.

Fig.5.12.Inelul Rogowski.

Curentul I creează, la nivelul fiecărei spire, o inducţie magnetică B  0 H . Raza r a

spirelor este mult mai mică decât raza R a torului, ceea ce face ca inducţia magnetică B  0 I
2R să poată fi considerată constantă pe suprafaţa spirei. Existând N spire, fluxul
magnetic total are expresia:
   r B  N r 0
2 2 I (5.17)
spire 2R
La trecerea unui curent variabil în timp i(t ) prin conductorul central, la bornele
înfăşurării apare o tensiune electromotoare proporţională cu viteza de variaţie a acestui curent
d  di
( e   dt  k dt ).
Este necesar un dispozitiv de integrare pentru a obţine o tensiune proporţională cu
valoarea efectivă a intensităţii curentului măsurat:
U 0  R1C udt  SI
(5.18)
b 1
unde S este sensibilitatea traductorului (20 mV/A … 0.02 mV/A).

Transformatoarele electro-optice se bazează pe efectul Faraday, ce constă în

rotirea planului de polarizare a unui fascicul luminos într-un mediu supus acţiunii unui câmp
magnetic ale cărui linii de câmp sunt paralele cu sensul de propagare al luminii.
Unghiul de rotaţie este dat de relaţia:
  VBl (5.19)
unde V este o constantă de material (constanta Verdet), ce caracterizează mediul din punct de
vedere magnetooptic, l este lungimea materialului supus acţiunii câmpului magnetic iar B este
inducţia magnetică a câmpului magnetic.
Sursa de realizare a fasciculului este o diodă laser cuplată apoi cu o fibră optică
monocromatică. Lumina trece printr-o bobină în care este produs un câmp magnetic de către
curentul de măsurat; aici, planul de polarizare se roteşte cu unghiul . Prin intermediul a două
fibre optice, aplicate la două analizoare decalate cu /4 (în ambele sensuri), se transmite
lumina la două celule ce măsoară intensitatea luminoasă şi dau la ieşire, fiecare, o tensiune
electrică. Un inversor şi sumatorul care îl urmează (realizate cu amplificatoare operaţionale),
permit obţinerea la ieşire a unei tensiuni electrice proporţionale cu unghiul , deci cu
intensitatea curentului măsurat.
Sunt realizate reductoare de curent bazate pe efectul Faraday cu următoarele
caracteristici metrologice: intervalul de măsurare 10…1000 A, intervalul de frecvenţă 30…
3000 Hz, clasa de exactitate 2.

5.2.4. Măsurarea curentului bazată pe

detectarea câmpului magnetic
Principalul avantaj al acestei metode de măsurare constă în faptul că circuitul de
măsurare nu este în contact galvanic cu circuitul în care se măsoară intensitatea curentului.

Inducţia magnetică în jurul unui conductor parcurs de curent se determină cu

relaţia:
B  0 I (5.20)
2r
unde r este distanţa de la conductor la punctul în care se determină B. Plasând un senzor
pentru determinarea inducţiei magnetice la distanţa r de conductor, se poate măsura direct
intensitatea curentului I.
Ampermetrele cu efect Hall s-au impus la măsurarea curenţilor de foarte mare
intensitate, oferind o soluţie de măsurare fără contact galvanic. Schema de principiu este
prezentată în Fig.5.13. Curentul de măsurat I alimentează o bobină, care produce un câmp
magnetic a cărui inducţie B este proporţională cu intensitatea curentului respectiv. Asigurând
un curent de comandă Ic constant, la ieşirea traductorului Hall se obţine o tensiune electrică:
(5.21)
UH  kIc B  KH I
proporţională cu intensitatea curentului de măsurat şi care se măsoară cu un milivoltmetru.
Un curent de 1A generează la distanţa de 1cm un câmp magnetic comparabil cu
cel al Pământului, ceea ce face ca metoda să necesite îmbunătăţiri. Cea mai simplă cale de a
creşte inducţia magnetică în locul respectiv o constituie utilizarea unui circuit magnetic drept
concentrator de câmp.
 Fig.5.13. Schema de principiu a Fig.5.14. Măsurarea curenţilor
ampermetrului Hall. foarte intenşi.

La curenţi foarte intenşi (kA), se foloseşte un singur conductor care trece prin
fereastra unui circuit magnetic, în întrefierurile căruia sunt plasate două traductoare
Hall, conectate în serie (Fig.5.14). Pentru curenţi mai mici şi măsurări uzuale, se
utilizează cleşti ampermetrici cu traductor Hall (Fig.5.15).

Fig.5.15. Cleşte ampermetric.

Reducerea secţiunii circuitului magnetic se realizează, pe baza principiului

compensării magnetice, cu ajutorul unui sistem de urmărire automată. Construcţia include un
circuit magnetic (fălcile cleştelui) realizat din ferită, în întrefier aflându-se traductorul Hall.
Acesta produce o tensiune Hall U H , care se aplică unui amplificator diferenţial (AD) cu
amplificare foarte mare. Semnalul de la ieşirea amplificatorului se aplică unei bobine care
creează un flux magnetic de sens contrar celui produs de curentul de măsurat. Când cele două
fluxuri devin egale, tensiunea de ieşire produsă de curentul de compensare I 2 este o măsură a
curentului de măsurat. Cleştele poate funcţiona şi în c.a. dacă tensiunea de ieşire
este măsurată cu un voltmetru de curent alternativ.
Traductoare de curent cu flux nul elimină imperfecţiunile traductoarelor de tip Hall.
Electronica asociată produce o compensare a curentului din primar prin menţinerea fluxului la
o valoare fixă nulă.
 CAPITOLUL 5
5.3. Măsurarea Importanţa măsurării tensiunii electrice a condus la dezvoltarea
tensiunii unor metode şi mijloace de măsurare variate, analogice sau
digitale, pentru acoperirea cerinţelor de exactitate şi a unei
electrice benzi de frecvenţă cât mai largă.
În curent continuu, sunt utilizate voltmetre analogice de
tip magnetoelectric, feromagnetic şi electrodinamic, compensatoare de c.c. şi voltmetre
digitale.
În curent alternativ, se pot utiliza voltmetre magneto-electrice cu redresor sau cu
termoelement, voltmetre feromagnetice şi electrodinamice (pentru 50Hz), compensatoare de
c.a. şi voltmetre digitale.

5.3.1. Probleme generale

S-a arătat că introducerea unui voltmetru într-un circuit de curent continuu conduce la
modificarea structurii circuitului şi la afectarea valorii măsurate. În curent alternativ,
măsurarea tensiunilor electrice în regim permanent se efectuează la fel ca în curent continuu,
dar trebuie să se ţină cont de impedanţele interne (nu numai de partea rezistivă a acestora).
Să considerăm exemplul simplu al măsurării tensiunii la bornele unui generator de c.a.
cu un voltmetru magnetoelectric cu redresori (Fig.5.16).

Fig.5.16. Schema echivalentă.

Tensiunea măsurată de voltmetru are expresia:

U 1 E E 1 (5.22)
mas
Z 0 1  R0  jL0
1 V
Z RV
Se constată o abatere maximă faţă de valoarea dorită E 1  jRV CV
la 2  1 RV CV . La această pulsaţie,
modulul impedanţelor are expresia:
R  2 1

V  j2  V  2
 (5.23)
 ,
Z  j  R2  
Z L0


0 2 0 22

iar condiţia de perturbare minimă conduce la: 2  RV CV

Z  j 2    2 2 

1
2
  R  L 
0

0 0

2 
 (5.24)
Z  j 4
 2    1

  
  R R C 
  
V 2   V  V V 

Pentru îndeplinirea acestei condiţii, nu este suficient ca rezistenţa internă a voltmetrului să fie mult
mai mare ca cea a sursei de tensiune:
RV  RO (5.25.a)
ci trebuie îndeplinită şi condiţia:
 L0 1 sau CR L0
(5.25.b)
2 V V
R C RV
V V
În plus, aparatul trebuie utilizat doar în intervalul de frecvenţă indicat de fabricant.
O altă problemă care necesită atenţie, în special la măsurări (cu voltmetre,
osciloscoape, analizoare etc.) de tensiuni de frecvenţe ridicate, este necesitatea minimizării
influenţei conductoarelor de legătură. Să încercăm să dăm un răspuns la această întrebare: ce
lungime trebuie să aibă conductoarele de legătură şi ce tip de fir trebuie utilizat pentru a face
o măsurare cu o exactitate dorită?

Fig.5.17. Modelul liniei electrice lungi.

Pentru a răspunde la întrebare, să considerăm modelul unei linii ce funcţionează în gol, linia fiind
formată din două conductoare paralele (Fig.5.17). Adoptând modelul liniilor lungi
şi mărimile fiind periodice sinusoidale, rezultă ecuaţiile:
2
 U x   2U x ;  2  R  jLG  jC

x
2  U x  R  jLI x (5.26)

x
Soluţia ecuaţiilor, în cazul care ne interesează pe noi (măsurarea tensiunii cu
voltmetru), se obţine considerând linia funcţionând în gol şi fără pierderi (R = 0, G = 0):
U 1  U 2  chl ;   j LC (5.27)
Caracteristica de frecvenţă este dată de relaţiile:
H() = H  j  1 ; tg = 0 (5.28)
cos l
v
unde v  1  este viteza de propagare pe linie, ce nu depinde de geometria conductoarelor
ci numai de mediul ce separă cele două conductoare (v  200.000km/s în dielectric).
În Fig.5.18.a, este reprezentată caracteristica amplitudine-frecvenţă. Se observă că pot
apărea supratensiuni foarte mari pentru un cablu uzual.

a) b)
Fig.5.18. a) Caracteristica de frecvenţă; b) Impedanţa de intrare.
 De exemplu, pentru un cablu coaxial cu r  2,26 , v = 200.000 km/s,
având o lungime l = 0,2 m:
0  , f0  v  250M Hz
v

2l 4l
Perturbaţia nu depăşeşte 0,1% dacă tensiunea are fmax = 7 MHz.
Impedanţa de intrare are expresia:
L
Z  C (5.29)
i jtg l
v
modulul ei fiind reprezentat în Fig.5.18.b. Linia apare ca un scurtcircuit la frecvenţa
f0  v 4l . În realitate, impedanţa de intrare se modifică funcţie de frecvenţă, între o valoare
foarte mare şi o valoare foarte mică, perturbând considerabil sistemul unde se face măsurarea.

5.3.2. Măsurări cu aparate analogice

Voltmetrele feromagnetice sunt compuse dintr-un instrument feromagnetic şi una

sau mai multe rezistenţe adiţionale Ra , montate în serie cu acesta.
Dacă exprimăm, în curent continuu, intensitatea curentului Io care parcurge bobina, în
raport cu tensiunea U de la bornele aparatului, atunci indicaţia  a voltmetrului este
proporţională cu pătratul tensiunii:
  1  dL  I 2  1  dL  U2
(5.30.a)

2D d 2D d (R  Ra ) 2
unde R este rezistenţa internă a instrumentului feromagnetic.
În curent alternativ sinusoidal, indicaţia  este proporţio-nală cu pătratul valorii
efective a tensiunii:
  1  dL  U
2 (5.30.b)

2D d (Ra  R) 2 2L2
Din cauza influenţei inductivităţii proprii L, voltmetrul prezintă erori de frecvenţă
suplimentare faţă de erorile instrumentul feromagnetic.

Voltmetrele electrodinamice sunt realizate dintr-un instrument electrodinamic (de

tip miliampermetru) înseriat cu o rezistenţă adiţională Ra, a cărei valoare depinde de
intervalul de măsurare al aparatului. Notând cu Rt rezistenţa totală a bobinelor înseriate ale
instrumentului, se obţin expresiile deviaţiilor aparatului în cazul regimului permanent:
- în curent continuu :   1 dM12 1 U
2 (5.31.a)
D d 2
 Rt  R0 
- în curent alternativ sinusoidal:
  1 dM12 1 U
2 (5.31.b)
D d 2
2    L
 Rt  R0 
5.3.3. Utilizarea transformatoarelor
de măsurare de tensiune

Condiţiile de securitate cer ca aparatele de măsurare să fie alimen-

tate cu tensiuni joase (250….300V) şi să fie la potenţiale apropiate de cel al masei.
Transformatoarele inductive de măsurare de tensiune îndeplinesc aceste două cerinţe,
permiţând, în plus, o standardizare a intervalelor de măsurare ale aparatelor din circuitul
secundar.
Un transformator de măsurare de tensiune este constituit dintr-un circuit feromagnetic
închis, confecţionat din tole, pe care se dispun atât înfăşurarea primară cu N1 spire, cât şi
înfăşurarea secundară cu N 2 spire (Fig.5.19). La bornele înfăşurării primare, se aplică
tensiunea de măsurat U1 , iar la bornele înfăşurării secundare se leagă voltmetrul.
Principalele caracteristici metrologice sunt:
- Tensiunea primară nominală U1n cu valorile: 0,33; 0,4; 0,5; 0,66; (3); (5); 6; 10; (15); 20;
(30); 35; 60/ 3 ; 110/ 3 ; 220/ 3 ; 400/ 3 kV;

a) b)
Fig.5.19. Transformator de măsurare de tensiune:
a) schema de principiu; b) simbol.

- Tensiunea secundară nominală U 2n având valorile: 100; 110; 110/ 3 ;100/ 3 V;

- Tensiunea maximă de lucru U m  cea mai mare valoare efectivă a tensiunii între faze, care
poate apărea la bornele primare, în condiţii de exploatare corectă;
U1n
- Raportul de transformare nominal: kun 
U
2n
- Clasa de exactitate exprimată prin:
 eroarea de( tensiune
) : (sau de raport) :
kun  U1
U U
U 2 100  kun  ku
 u %  100  100(5.32)
1mas 1

U1 U1 ku

U2
U1
raportul real de transformare fiind ku  ;
U
2

 eroarea de unghi  u - unghiul de defazaj dintre fazorul tensiunii primare U 1 şi cel al

tensiunii secundare U 2 ;
- Puterea aparentă secundară nominală pe care transformatorul o poate furniza circuitului
secundar, sub tensiunea secundară nominală, fără ca erorile să depăşească valorile nominale
admisibile. Valori normalizate: 10; 15; 25; 30; 50; 75; 100; 150; 200; 300; 400; 500 VA.
Din punct de vedere constructiv, transformatorul de măsurare de tensiune este
asemănător cu cel de curent, cu deosebirea că numărul de spire N1 al înfăşurării primare este
mult mai mare decât cel al înfăşurării secundare N 2 . La bornele secundare (marcate cu a şi
x), se conectează un voltmetru cu rezistenţă internă mare. Studiul transformatorului de
tensiune este mult uşurat de rezultatele obţinute la cel de curent. Într-adevăr, relaţiile deduse
între curenţi, între curenţi şi flux rămân valabile, trebuind stabilite în plus doar relaţii între
tensiuni.
Schema echivalentă a transformatorului de măsurare de tensiune este prezentată în
Fig.5.20. Erorile transformatorului se deduc pe baza raportului de transformare, exprimat în
complex prin relaţia:
N1  R L  L R 
k   1  1
 1
 j 1
 1
 (5.33)
Un
N 
 R L 
R L 


2
 0 0  0 0 

Fig.5.20. Schema echivalentă a transformatorului de tensiune.

Regimul normal de funcţionare este regimul de mers în gol iar regimul de scurtcircuit
este regim de avarie. Din acest motiv, atât în primarul, cât şi în secundarul transformatorului
de măsurare de tensiune, se montează siguranţe fuzibile.

5.3.4. Voltmetre digitale

Aparatele digitale au mai multe tipuri de scheme funcţionale, ce depind de

caracterul mărimii de măsurat, de modul de prezentare a rezultatului şi de
performanţele impuse cu privire la parametrii de calitate (exactitate, viteză etc.).
Multimetrele digitale au la bază voltmetrele digitale de tensiune continuă, celelalte
funcţii realizându-se prin ataşarea unor convertoare adecvate.
Schema funcţională a unui voltmetru digital de tensiune continuă cuprinde
(Fig.5.21): circuitul de intrare CI, convertorul analog-digital CAD, convertorul de cod
CC, unitatea de afişare zecimală UAZ şi un bloc de comandă BC, care coordonează
funcţionarea întregului aparat, prin comenzi locale (de la panou) sau comenzi de la
distanţă (prin intermediul unei interfeţe).
Circuitul de intrare are misiunea de a adapta tensiunea de măsurat la
necesităţile convertorului analog-digital. El conţine un amplificator cu rezistenţă mare
de intrare, un divizor de tensiune pentru intervalele de măsurare şi dispozitive
suplimentare (filtre, comutator automat de intervale etc.). Intervalele de măsurare ale
voltmetrelor digitale sunt realizate în rapoartele 1:10:100:100 (de exemplu, 0,2 V, 2
V, 20 V, 200 V). Numărul maxim afişat pe fiecare gamă poate fi de forma 1999 ( la
aparatele cu 3 1/2 cifre), 19999 (la aparatele cu 4 1/2 cifre) etc.
 Fig.5.21. Schema
funcţională a unui voltmetru
digital pentru tensiune continuă.

Convertorul analog-digital (CAD) utilizat determină tipul şi performanţele

voltmetrului. Voltmetrele cu CAD cu aproximări succesive au o viteză de conversie
suficient de ridicată, exactităţi de până la 0,01%, însă sunt sensibile la perturbaţii de
tip serie. Voltmetrele integratoare cu CAD tensiune-frecvenţă, cu viteză de conversie
mică, se întâlnesc, fie ca aparate de sine stătătoare (exactităţi limită 0,01%), fie ca
sertare interschimbabile ataşate numărătoarelor digitale universale. Cele mai
răspândite sunt voltmetrele digitale cu CAD dublă integrare, acest convertor întrunind
cele mai multe calităţi pentru măsurările curente: exactităţi de 0,01% cu afişaj 4 1/2
cifre, viteză de măsurare convenabilă (5 - 20 măsurări pe secundă) şi factor foarte
bun de rejecţie a tensiunilor de mod comun.
Măsurarea puterii
electrice

Măsurarea puterii electrice impune utilizarea unor mijloace şi a

unor metode de măsurare, de o mare diversitate, pentru circuite
de curent continuu şi de curent alternativ. Se vor prezenta
elementele de bază ale tehnicilor de măsurare, inclusiv
situaţiile specifice care apar în regim deformant.

Măsurări în curent continuu

Puterea absorbită de un receptor R conectat într-un circuit de curent continuu se

defineşte ca produsul dintre tensiunea U R la bornele sale şi curentul I R care-l străbate:
PR  URIR (5.45)
Puterea debitată de un generator într-un circuit de curent continuu se
defineşte ca produsul dintre tensiunea UG la borne şi curentul IG debitat:
PG UG  IG (5.46)
Din aceste definiţii rezultă metodele de măsurare a puterii electrice în curent continuu:
metoda indirectă a ampermetrului şi voltmetrului şi metoda directă a wattmetrului.

 Metoda ampermetrului şi voltmetrului

După locul de conectare în circuit al voltmetrului, se disting: montajul amonte
(Fig.5.36.a) şi montajul aval (Fig.5.36.b).

a) b)
Fig.5.36. Metoda ampermetrului şi voltmetrului pentru
măsurarea puterii electrice în c.c.: a) montaj
amonte; b) montaj aval.

Notând cu U şi I indicaţiile aparatelor, dacă se calculează puterea cu relaţia Pm  UI ,

apare o eroare sistematică de metodă din cauza consumurilor proprii ale acestor aparate. De
exemplu, în cazul montajului amonte, puterea reală debitată de generator este:
U2
PG UGIG UI  IV UI  (5.47)
RV
iar puterea reală absorbită de receptor se determină cu relaţia:
PQ URIR  U  RAII UI  RAI
2
(5.48)
Aceste relaţii implică cunoaşterea rezistenţelor interne ale aparatelor de măsurare.
În Tabelul 5.2 sunt prezentate relaţiile de calcul pentru puterea electrică reală debitată
sau absorbită în cazul celor două montaje, cât şi eroarea absolută şi relativă de metodă.

Tabelul 5.2.
Puterea măsurată Eroarea absolută
 2 2 2
P U R I R UIR I P R I P  Pm  PR  RAI
Montaj R A mA
 amonte PG UGIG U I  U 2  Pm  U 2 PP P  U 2
RV RV m G R
V

2 2
PR URIR U I  U  Pm  U P  Pm  PR  U2
Montaj R R
V V RV
2 2 2
aval PG  UGIG  U  I  RAI  Pm  RAI PP P R I
m R A

Indiferent de modul de conectare al aparatelor, există relaţia:

P P P P (5.49)
G RAV

 Măsurări cu wattmetrul electrodinamic

Pentru obţinerea wattmetrului electrodinamic, bobina fixă a instrumentului
electrodinamic, cu spire puţine şi groase, se montează în serie cu receptorul a cărui putere se
măsoară, fiind parcursă de intensitatea curentului I din circuit. Bobina mobilă se conectează la
tensiunea de alimentare printr-o rezistenţă adiţională Ra, de valoare suficient de mare pentru a
limita curentul I2 prin bobină la valori raţionale (Fig.5.37).

Fig.5.37. Wattmetrul
electrodinamic
în curent continuu.

Deviaţia acului indicator al aparatului:

  1 dM12 UI  1 P (5.50)
D d R C
w
este proporţională cu puterea electrică P = UI, iar CW este constanta wattmetrului (W/div).

Fig.5.38. Măsurarea puterii în

c.c. cu wattmetrul.

În funcţie de conectarea bobinei de tensiune, măsurarea puterii în c.c. cu wattmetrul electrodinamic

se poate realiza prin metoda amonte sau aval (Fig.5.38). Puterea reală
consumată PR se calculează cu relaţiile:
- montaj aval: P P U 2 U2 (5.51)
R W
RV RW
- montaj amonte: P P r I2U2 (5.52)
R W W
RV
unde P este puterea indicată de wattmetru, U şi I sunt indicaţiile voltmetrului, respectiv W
ampermetrului, RW este rezistenţa bobinei de tensiune a wattmetrului, rW este rezistenţa
bobinei de curent a wattmetrului, iar RV este rezistenţa internă a voltmetrului.

Măsurări în circuite monofazate de curent alternativ

Expresiile puterilor
Puterea instantanee la un dipol electric este definită ca produsul valorilor instantanee
ale tensiunii u(t) la bornele dipolului şi intensităţii i(t) a curentului ce parcurge dipolul:
p  u(t) i(t) (5.53)
În regim periodic, de perioadă T, se defineşte puterea activă P ca valoarea
medie a puterii instantanee într-un număr întreg de perioade:
t nT
1
P u   pdt
1
(5.54)
i nT
t1
Pentru un circuit monofazat funcţionând în regim permanent sinusoidal, la care
tensiunea şi intensitatea curentului au expresiile:
     

u t  U 2 sin t i t  I 2 sin t 

rezultă relaţiile de definiţie: P = UI cos
- puterea activă:
- puterea reactivă: Q = UI sin 
- puterea aparentă: S=UI (5.55)
Puterea aparentă complexă S este definită, în reprezentarea în complex simplificat, ca

produsul dintre tensiunea complexă U şi curentul complex conjugat I :
 (5.56)
S  UI  UI cos  jUI sin  P  jQ
Partea reală a puterii complexe S este puterea activă P, partea imaginară este puterea
reactivă Q, modulul este puterea aparentă S, iar argumentul este egal cu defazajul :
   

P  Re S ; Q  Im S ; S S (5.57)

Măsurarea puterii active

Pentru măsurarea puterii active, conform definiţiei, este necesară multiplicarea
tensiunii şi a curentului urmată de medierea produsului cu ajutorul unui filtru trece-
jos. Schema generală este prezentată în Fig.5.39.

Fig.5.39. Principiul de măsurare pentru puterea activă.

Convertoarele de intrare furnizează semnale proporţionale şi în fază cu tensiunea ( u1 ) şi

curentul ( u2 ). La ieşirea multiplicatorului, se obţine un semnal proporţional cu u1u2 , iar
prin medierea în timp a acestui produs se obţine, la ieşirea filtrului trece-jos, un
semnal proporţional cu puterea activă. Elementul ce determină proprietăţile
ansamblului este multiplicatorul. Se folosesc două categorii de multiplicatoare:

a) Multiplicatoare cu ieşire în semnal neelectric, cum sunt instrumentele

electromecanice, a căror mărime de ieşire este un unghi de rotaţie.
Wattmetrul electrodinamic poate funcţiona şi în curent alternativ. În acest caz,
expresia deviaţiei  este tot (5.50), unde P = UIcos reprezintă puterea activă măsurată de
aparat.
Pentru receptoarele alimentate din reţele având tensiuni nominale sub 1 kV şi care
absorb curenţi de ordinul amperilor, se utilizează wattmetre având parametrii U n şi In egali cu
sau mai mari decât parametrii nominali ai consumatorului.
În funcţie de modul de conectare a bobinei de tensiune, se disting două montaje
posibile: amonte şi aval (Fig.5.40.a şi b).

a) b)
Fig.5.40. Măsurarea puterii active cu wattmetrul în c.a.
monofazat: a) montaj amonte; b) montaj aval.

Pentru măsurări industriale, de exactitate mai scăzută, valoarea puterii măsurate

rezultă direct din citirea deviaţiei . Pentru măsurători de exactitate ridicată, trebuie
considerat consumul propriu al aparatelor introduse în montaj.
În cazul montajului amonte (Fig.5.40.a), puterea PW indicată de wattmetru are trei
componente:
U2 2
Pw  P   rw I
RV
unde : - P este puterea activă consumată de receptor;
2
U
- este puterea consumată de voltmetrul care are
R
V
rezistenţa internă RV;
2
- rW I este puterea consumată de bobina de curent a
wattmetrului, care are rezistenţa electrică rW.
Rezultă expresia corectă pentru puterea activă consumată:
PP  2
U2  r I
(5.58.a)
RV W W P
are
În cazul montajului aval (Fig.5.40.b), puterea indicată de wattmetrul W
componentele:
P P U 2  U 2
W
RW RV
 unde RW este rezistenţa electrică a bobinei de tensiune.
Rezultă expresia puterii consumate de receptor:
2 U 2
PP U
W   (5.58.b)
R R
W V
În circuitele monofazate în care tensiunile şi curenţii depăşesc valorile nominale ale
wattmetrului, se utilizează transformatoare de măsurare de curent şi de tensiune care, uzual,
au valorile nominale ale mărimilor secundare 5A (1A) şi respectiv 100V.
Măsurarea puterii active cu montajul indirect cu două transformatoare de
măsurare se realizează în cazul consumatorilor monofazaţi importanţi, alimentaţi cu
tensiuni mai mari decât tensiunea nominală a wattmetrului. Schema utilizată este
prezentată în Fig.5.41. Neglijând erorile introduse ale transfor-matoarelor de
măsurare, puterea activă consumată de receptorul Z:
P  U I cos (5.59)
1 11
se poate exprima în funcţie de cea indicată pe wattmetru:
P  2I 2 cos (5.60)
U
W
cu relaţia:
Pk k P (5.61)
1 un in W
În cazul în care se consideră că transformatoarele de măsurare au erori de raport (
 I ,U ) şi de unghi (  I ,U ) ce pot afecta exactitatea măsurării, se poate
calcula eroarea la măsurarea puterii în montaj indirect.

Fig.5.41. Măsurarea puterii active în Fig. 5.42. Diagrama fazorială.

circuit monofazat cu
transformatoare de măsurare.

Diagrama fazorială a curenţilor şi tensiunilor în primarul şi secundarul

transformatoarelor de măsură este prezentată în Fig.5.42. Puterea activă consumată real în
circuitul primar este:
P  U I cos U , (5.62)
I
11 1 1
 1 
iar puterea indicată de wattmetrul conectat în secundarul transformatoarelor de
măsurare are expresia:
P  I cos U ,  I cos     (5.63)
U I U 
W 2 2  2 2 2 2  U I
Puterea activă din circuitul primar al transformatoarelor se poate scrie:
P  k in k P k in k U I 2 cos    U   (5.64)
I
1m un W un 2

Eroarea relativă comisă la măsurarea puterii este:
kin kunU2 I2 cos   U   I 
 P P P
P
  1 1
1 1m 1 1m

P P P U I cos
1 1 1 11
cos   U   I   1
k I k U
 in 2  un 2
I 1
U
1
cos

Conform definiţiilor erorilor de raport  I şi U , rezultă:

k I k U
; un 2 1 (5.65)
in 2
1 I U
I1 U1
Având în vedere că erorile de unghi sunt mici (de ordinul minutelor sau zecilor de
minute), se consideră: cosU  I   1, tgU   I   U   I (în radiani) şi prin
neglijarea infiniţilor de ordin superior   ,  tgtg    şi  tgtg   
I U I U I U U I
rezultă:
P
%   I %  U % 100 U   I tg
1
(5.66)
P
1
De obicei, erorile de unghi ale transformatoarelor de măsurare se indică în minute.
Având în vedere că 1 rad  3440 minute, relaţia (5.66) devine (cu U şi  I în minute):
P P
  I  U   U
I
% % %  0.0291  tg (5.67)
1

1
   
Expresia (5.67) arată că, la măsurarea puterii intervin erorile de raport şi de unghi ale
celor două transformatoare de măsurare. Termenul ( U   I ) începe să aibă importanţă când
tg devine foarte mare, deci în circuite cu puternic caracter inductiv (de exemplu, la
măsurarea puterii absorbite de un transformator la funcţionarea în gol).

Măsurarea puterii reactive

 Metoda indirectă se bazează pe deducerea prin calcul a puterii

reactive:
2 2 (5.68)
Q S P
această relaţie fiind valabilă în regim sinusoidal.
În cazul circuitelor monofazate, se măsoară tensiunea U cu un voltmetru,
intensitatea curentului I cu un ampermetru şi puterea P cu wattmetrul şi se calculează:
2 2
Q  UI  P
 Varmetrul electrodinamic permite măsurarea directă a puterii
reactive. Din punct de vedere constructiv, varmetrul se realizează pe baza
instrumentului electrodinamic (tip wattmetru), a cărui bobină de tensiune se
montează în serie cu o inductanţă L foarte mare (sau o capacitate C mică), încât
curentul din bobina de tensiune să fie defazat cu  /2 faţă de tensiune (Fig.5.43.a şi
b).
 a) b)
Fig.5.43. Realizarea varmetrului.

Fig.5.44. Varmetru compensat.

De exemplu, pentru schema din Fig.7.43.a, rezultă indicaţia aparatului:

  kII cosI , I   k IU sin   k Q (5.69)
U U  L
L
Pentru schema din Fig.5.43.b, rezultă:
  KCQ (5.70)
Indicaţiile acestor aparate sunt influenţate de variaţia frecvenţei faţă de frecvenţa nominală a
aparatului. De aceea, se construiesc varmetre compensate, cu două bobine de tensiune cuplate pe acelaşi ax,
una în serie cu o bobină, iar cealaltă în serie cu un condensator (Fig.5.44). Indicaţia aparatului are expresia:
  (5.71)
  k 1 C Q  

 L 
Pentru o anumită valoare a lui L şi C, pentru care este îndeplinită relaţia LC
2
0  1 , rezultă o minimă influenţare a exactităţii aparatului.
Din cauza erorilor de frecvenţă, varmetrele nu ating exactitatea wattmetrului;
în consecinţă, pentru măsurarea puterii reactive, se utilizează wattmetre în montaje
speciale, alimentate cu tensiuni auxiliare.

b) Multiplicatoare cu ieşire în semnal electric, care sunt circuite electronice

neliniare, circuite cu dispozitive termoelectrice, cu generatoare Hall etc., a căror mărime
de ieşire este de obicei o tensiune continuă. Utilizarea multiplicatoarelor realizate cu
dispozitive semiconductoare prezintă, faţă de wattmetrele clasice, o serie de avantaje:
sensibilitate sporită, consum propriu redus, precizie ridicată, posibilitatea transmiterii la
distanţă a informaţiei de măsurare şi a prelucrării pe calculator a rezultatelor.

Măsurări în circuite trifazate de curent alternativ

Teorema Blondel pentru măsurarea puterii active

Fie un receptor oarecare Z, construit din impedanţe liniare, formând o reţea cu
n noduri şi alimentată printr-un circuit cu n conductoare (Fig.5.45). Puterea aparentă
complexă totală S transmisă receptorului este:
S * * * *
I V I ... I ...V I (5.72)
V V
1 1 2 2 k k n n
 Fig.5.45. Circuit polifazat.

Exprimând potenţialele nodurilor în funcţie de diferenţele de potenţial faţă de

un punct N, de potenţial oarecare, expresia (5.72) devine:
*
S  U I U I * ...U I * ...U I* (5.73)
1N 1 2N 2 kN k nN n
Din definiţia puterii active rezultă:
P  Re{S}  Re{U 1N I 1*  U 2 N I *2  U nN I *n } 
U1N I1 cos(U 1N , I1 )  U 2 N I 2 cos(U 2 N , I 2 )  U nN I n cos(U nN , I n )
n
P  P1  P2  ...  Pk  ...  Pn  Pk (5.74)
k 1
Puterea activă totală P, consumată de un receptor cu n faze oarecare, alimentat
prin intermediul unei linii cu n conductoare, este egală cu suma a n puteri active
monofazate (respectiv reactive monofazate), date de curenţi de linie I k , cu diferenţele
de potenţial U kN dintre cele n conductoare şi un punct N de potenţial oarecare.
O consecinţă imediată a teoremei lui Blondel este măsurarea puterii totale active P
într-un circuit cu n faze.
Puterea activă P se poate măsura într-un circuit polifazat cu n conductoare
prin metoda celor n wattmetre montate ca în Fig.5.46.a şi anume: bobinele de curent
se montează în serie pe fiecare fază, respectând polaritatea; bobinele de tensiune se
conectează cu borna polarizată la acelaşi conductor la care se află şi borna
polarizată de curent, cealaltă extremitate fiind legată la punctul comun N.
De remarcat că, dacă P , P 12 ,..., P ,n sunt indicaţiile celor n wattmetre, suma
PPP P 1 2 reprezintă puterea activă totală. Indicaţiile individuale nu au semnificaţie
n
fizică. Numai suma lor reprezintă puterea totală consumată. Unele indicaţii pot fi în
sens contrar gradaţiilor scării aparatelor şi pentru citirea lor se inversează legăturile
la circuitul de tensiune, iar puterea se consideră cu semnul minus.
Potenţialul punctului N fiind arbitrar rezultă că i se poate atribui acestui punct
potenţialul oricăreia dintre faze. Dacă N = k:
U1N  U1k ; U 2N  U 2k ; U kN  U kk  0; U nN  U nk
Relaţiile pentru puteri devin:
P  U1k cos( U , I ) U 2k I 2 cos( U , I 2 )  U nk I n U ,I ) (5.75)
1k 2k nk n
cos(
 a) b)
Fig.5.46.Metoda celor: a) n wattmetre; b) n-1 wattmetre.

rezultând că puterea activă se poate măsura şi prin metoda celor n-1 aparate, conectate
ca în Fig.5.46.b, renunţându-se la aparatul de pe faza k. În această situaţie, bobinele de
curent sunt conectate în serie pe fazele 1,2,..., k-1, k+1,..., n, iar circuitele de tensiune se
alimentează cu diferenţele de potenţial între diversele conductoare şi faza k de referinţă.
Teorema lui Blondel prezintă următoarele caracteristici:
- este general valabilă pentru orice circuit polifazat, indiferent de gradul de
nesimetrie al tensiunilor de alimentare şi de gradul de dezechilibru al curenţilor de linie;
- este independentă de structura receptorului Z ;
- modificând potenţialul punctului N (prin conectare la diverse faze), indicaţiile
celor n aparate se vor schimba, dar suma lor rămâne mereu constantă;
- numărul n reprezintă numărul maxim de aparate; numărul n - 1 reprezintă
numărul minim de aparate ce se pot utiliza într-un circuit cu n faze pentru măsurarea
puterii active totale.

Circuite trifazate fără conductor neutru

În acest caz, n = 3 şi puterea activă rezultă din relaţia:
3
*
P  Re{S}  Re{U kN I k } (5.76)
k 1
Puterea activă se poate măsura prin metoda celor trei wattmetre (dacă
potenţialul punctului N este oarecare), sau prin metoda celor două wattmetre (dacă
se dă punctului N potenţialul uneia dintre faze). Cele două metode de măsurare sunt
valabile pentru orice circuit trifazat fără conductor neutru, indiferent de gradul de
nesimetrie al tensiunilor şi de dezechilibrul curenţilor.
Pentru aplicarea metodei celor trei wattmetre, se porneşte de la expresia teoremei
Blondel, cu n = 3:
P  Re{S}  Re{U 1N I 1*  U 2 N I *2  U 3N I *3 } 
U1N I1 cos(U 1N , I 1 )  U 2 N I 2 cos(U 2 N , I 2 )  U 3N I 3 cos(U 3N , I 3 )
n
P  P1  P2  ...  Pk  ...  Pn  Pk (5.77)
k 1
Schema de montaj şi diagrama fazorială sunt reprezentate în Fig.5.47.
 Fig.5.47. Metoda celor trei wattmetre pentru
măsurarea puterii active în circuite trifazate.

Dacă wattmetrele sunt identice, circuitele lor de tensiune având aceeaşi rezistenţă
internă, punctul N îşi va lua un potenţial astfel încât să se situeze în centrul de greutate al
P,
triunghiului tensiunilor U12 ,U 23,U 31 . Puterea totală este dată de relaţia (5.77), indicaţiile
P,P
ale wattmetrelor neavând, fiecare în parte, nici o semnificaţie fizică.
1 2 3
În cazul în care receptorul este conectat în stea şi se dă punctului N potenţialul
punctului N  al stelei (legătura punctată din Fig.5.47), indicaţia fiecărui wattmetru în
parte capătă semnificaţie fizică, corespunzând puterii active consumate pe o fază.
În cazul circuitelor trifazate alimentate cu tensiuni simetrice şi având echilibraţi, diagrama curenţi
fazorială este cea din Fig.5.48. Relaţia (5.76) devine:
3  3 
P  Re

U I  
  Re

E I  

(5.78)
 
 kN k  k k
k 1  k 1 

având în vedere că U kN  E k . Deoarece:

E1  E 2  E3 , I1  I 2  I 3 şi E, I  
se obţine:
P  3EI cos  3P
1

Fig.5.47. Diagrama fazorială. Fig.5.48.Metoda unui singur wattmetru.

Cele 3 wattmetre au indicaţii identice. Este suficient să se utilizeze un singur

wattmetru, a cărui indicaţie P se multiplică cu numărul aparatelor. Wattmetrul trebuie montat
1
astfel încât bobina lui de curent să fie parcursă de curentul unei faze, iar bobinei de
tensiune să i se aplice tensiunea de fază E. Apare necesitatea realizării unui punct
neutru artificial (Fig.5.48).
 Fig.5.49. Metoda celor două wattmetre.

Pentru aplicarea metodei celor două wattmetre, se adoptă faza a doua ca fază
de referinţă (N = 2), expresia de calcul al puterii devenind:
P  Re{S}  Re{U 12 I 1*  U 22 I *3 } 
 U12 I1 cos(U 12 , I 1 )  U 32 I 3 cos(U 32 , I 3 )
P=P1+P2 (5.79)
În Fig.5.49, sunt prezentate schema de montaj şi diagrama fazorială pentru un circuit
cu tensiuni nesimetrice şi curenţi dezechilibraţi.
Pentru cazul particular al circuitului cu tensiuni simetrice şi curenţi echilibraţi :
U U U
12 23 31 ; I1I2I3I
rezultă din diagrama fazorială: 
 12    32 3   
cos U ,  cos 30  ; cos U ,  cos 30 
1

I  I 
Expresia (5.79) devine:     1 2
P  UI cos 30    UI cos 30   P  P (5.80)

cu cele două componente: 1
  2
 
P  UI cos 30 ; P  UI cos 30   (5.81)

Din (5.81) se calculează :
- puterea activă trifazată: PPP  3UI cos (5.82)
1 2 2

- puterea reactivă trifazată: Q  3P  3UI

1

(5.83)
P cos
Q 1
P  P
2
- defazajul: tg  P  3 P  P (5.84)
1 2

Circuite trifazate cu conductor neutru

Pentru circuitele trifazate cu conductor neutru (n = 4), teorema lui Blondel are forma:
4 
P  ReS  Re

U I 


(5.85)

 kN k
k 1 
Puterea activă totală se poate măsura prin metoda celor 4 wattmetre (dacă
potenţialul punctului N are o valoare oarecare) sau prin metoda celor 3 wattmetre
(dacă potenţialul punctului N ia valoarea potenţialului uneia din faze).
În cazul metodei celor 4 wattmetre, relaţia (5.85) devine :

  
P  Re U 1N I1  U 2N I 2  U 3N I 3  U oN I o
 

 U1N I1 cosU 1N I1   U 2N I2 cosU 2N I 2  
(5.86)

 U3N I3 cos U 3N I 3   U 0N I0 cosU oN I o 

PPP P P
 1 2 3 o
Schema de conectare a wattmetrelor este indicată în Fig.5.50.a.
 a) b)
Fig.5.50. Metoda celor: a) 4 wattmetre; b) 3 wattmetre.

Cea mai folosită metodă este cea a celor 3 wattmetre, punctul N având potenţialul
neutrului (N = 0). Relaţia (5.85) capătă forma:

 
P  Re U 10 I 1 U 20 I

2 U 30 I

3 
P  U10 I1 cosU 10 , I 1 U 20 I 2 cosU 20 , I 2 U 30 I3 cosU 30 , I 3 
P = P1+P2+P3 (5.87)
iar schema de montaj a wattmetrelor este prezentată în Fig.5.50.b.
În cazul unui circuit trifazat cu conductor neutru, cu tensiuni simetrice şi curenţi

cosU10 , I1   cosU 20 , I 2   cosU 30 , I 3 

echilibraţi, la care:
U10 U20 U30 ; I  I2  I3;
se constată că relaţia (5.87) ia forma particulară:
P  3U I cos  3P
101 1
Puterea activă se măsoară cu un singur wattmetru (Fig.5.51), a cărui indicaţie se
multiplică cu 3.

Fig.5.51. Măsurarea puterii active

în circuite cu conductor
neutru, tensiuni simetrice
şi curenţi echilibraţi.
Contoare de inducție

Aparatele utilizate pentru măsurarea energiei

electrice se numesc contoare. Ele conţin unul sau mai multe
sisteme active (care produc un semnal proporţional cu
puterea electrică) şi un dispozitiv integrator.
În funcţie de principiul de funcţionare, contoarele
utilizate pentru măsurarea energiei electrice în circuite
monofazate şi trifazate de curent alternativ pot fi:
- de inducţie;
- electronice ;
- digitale.
2.1. Instrumentul
de inducţie

Instrumentele de inducţie se bazează pe interacţiunea

dintre fluxurile magnetice alternative şi curenţii induşi de
aceste fluxuri într-un disc de material conductor (aluminiu).
Un instrument de inducţie se compune (Fig.2.1.a) din
discul mobil (3) şi doi electromagneţi aşezaţi în imediata
vecinătate: electromagnetul (1) a cărui bobină este parcursă de
curentul i1 (t) şi electromagnetul (2) a cărui bobină este parcursă
de curentul i2 (t) . Electromagnetul (2), în forma de U, cu
polii spre disc, este aşezat tangenţial şi excentric faţă de ax.

1
Electromagnetul (1) are o formă mai complicată şi el poate
fi aşezat tangenţial (Fig.2.1 b).
Pentru a deduce expresia cuplului activ al instrumentului
de inducţie se consideră cei doi electromagneţi alăturaţi, dispuşi
radial, fluxul fiecăruia străbătând o singură dată discul. Notând:
i1  I1 2 sint - curentul din bobina electromagnetului (1),
i2  I2 2 sin(t  ) -curentul din bobina electromagnetului (2),
şi neglijând pierderile în fier şi în disc, expresiile celor două
fluxuri magnetice alternative din întrefier sunt:
1(t)  1 2 sint ;  2 (t)   2 2 sin(t  )
(2.1)

a) b) c)
Fig.2.1. Instrumentul de inducţie.

Tensiunile electromotoare induse în disc datorită

acestor fluxuri magnetice variabile au expresiile:
e  d1(t)  E 
2 sin(t  )

1 dt 1 2
d 2 (t)
e2  dt 
 E2 2 sin t   2
 (2.2)


şi produc în disc curenţii turbionari:
i  e 1  E1 2 
sin(t  )
1t 2
r1 r1 (2.3)
i  e2  E 2 2  )
2t sin(t   
r2 r2 2
2
 Din interacţiunea curentului i1t cu fluxul  2 şi a curen-tului
i2t cu fluxul 1 rezultă forţe ce acţionează asupra discului,
valoarea medie a acestor forţe producând momentul cuplului
activ:
ma  ka  1  2 sin1, 2 
(2.4)
Cuplul rezistent este dat de curenţii induşi în disc,
prin mişcarea între polii magnetului permanent, fiind
proporţional cu fluxul magnetic m din întrefierul magnetului
permanent şi cu turaţia n a discului:
m  r  2  n (2.5)
k
r m
Calităţile instrumentului de inducţie sunt determinate de
valoarea ridicată a cuplului activ, influenţa mică a câmpurilor
magnetice exterioare, capacitatea mare de supraîncărcare şi de
robusteţea construcţiei. Dezavantajele sunt datorate prezenţei
circuitelor magnetice ale celor doi electromagneţi, care au
caracteristica neliniară, pierderi în fier, erori de frecvenţă şi de
temperatură. Din aceste cauze instrumentele de inducţie se
realizează cu clase de exactitate 2 sau 2,5, mai rar 0,5 şi 1.

2.2. Contorul de
inducţie monofazat

Pentru măsurarea energiei active în circuitele de curent

alternativ monofazat se utilizează contorul de inducţie.
În Fig.2.2 se prezintă construcţia dispozitivului de
măsurare, punându-se în evidenţă electromagneţii de
curent şi de tensiune, discul şi magnetul permanent ce
produce cuplul de frânare.

3
 Fig.2.2. Dispozitivul de măsurare de inducţie.

Conectarea în circuit se realizează conform schemei din Fig.2.3,

în care se observă că bobina de curent se montează în serie, iar
bobina de tensiune se conectează în paralel cu receptorul.
Principiul de funcţionare se bazează pe instrumentul de
inducţie, la care cuplul activ este ma  kaU  I   
sin , .
 I U
Deoarece fluxul U din întrefierul electromagnetului
de tensiune este proporţional cu tensiunea U la bornele
receptorului, se obţine expresia cuplului activ al contorului:
  
ma  ka UI  ,
'
 (2.6)
sin
 I U 

4
 Fig.2.3. Schema de conectare a contorului monofazat.

În Fig.2.4 se prezintă diagrama fazorială a contorului

monofazat de inducţie.

Fig.2.4. Diagrama fazorială. Fig.2.5. Diagrama fazorială

pentru  =90 grade.

Neglijând pierderile în fier, fluxul magnetic I este în

fază cu intensitatea curentului I, iar fluxul magnetic U în fază
cu intensitatea curentului IU . Curentul I U care parcurge
înfăşurarea electromagnetului de tensiune este defazat cu unghiul
(defazaj intern al contorului) faţă de tensiunea U. Rezultă:
m  ' UI sin(  ) (2.7)
k
a a
5
 
Dacă se realizează un defazaj intern   , cuplul activ
2
devine proporţional cu puterea activă consumată de receptor:
m  ' UI sin( 2 )  k ' UI cos  k ' P (2.8)
k
a a a a
Mişcării discului i se opune un cuplu de frânare produs
de un magnet permanent al cărui flux magnetic este m.
Momentul cuplului de frânare, apărut datorită mişcării discului
cu turaţia n în întrefierul magnetului permanent, are expresia:
m  r 2n  k n (2.9)
'
k
r m r
Ecuaţia de regim permanent:
ma  mr  0 (2.10)
conduce la relaţia:
' ' (2.11)
ka P  kr n
ce indică proporţionalitatea turaţiei discului cu puterea activă
P. Integrând în timp ambii membrii ai relaţiei (2.11), se
obţine expresia:
tP dt  W  kr' t ndt  kc N (2.12)

0 ka  0
'

energia activă consumată de receptor fiind proporţională cu

numărul de rotaţii N efectuate de discul contorului în timpul t.
Dintre factorii care influenţează funcţionarea
contorului de inducţie se pot aminti:

- nerealizarea exactă a defazajului intern . Dacă   2 atunci:
' ' '
ma  ka UI sin(  )  ka UI sin  cos  ka UI cos  sin 
 ka' Psin   ka'Q cos   ka' P (2.13)

şi contorul acuză erori suplimentare. Realizarea unghiului


 2 pentru I  In se obţine, în principal, cu o spiră în
scurtcircuit plasată în calea fluxului magnetic de tensiune U .
6
Fluxul magnetic variabil induce în spiră o t.e.m. E S
defazată cu

 2 în urma lui, iar E S conduce la apariţia unui curent I S

prin
spiră. Acest curent creează un flux magnetic suplimentar S (în
fază cu I S ), iar din însumarea fluxurilor magnetice U şi S
apare fluxul rezultant de tensiune ru (Fig.2.5). Reglajul exact al

unghiului   2 se realizează pe baza aceluiaşi principiu, cu
câteva spire plasate pe electromagnetul de curent, închise pe o
rezistenţă variabilă. Se reglează astfel defazajul fluxului I faţă

de I, până când unghiul dintre fluxuri devine exact 2.
- frânarea suplimentară datorită fluxurilor I şi U .
Momentul cuplului de autofrânare de tensiune are
expresia:
2 ' 2
m  k  n  k U n (2.14)
au u U u
Din cauza sa discul se roteşte mai încet iar contorul înregistrează, în
minus. Deoarece U  U n , se compensează acest cuplu de
autofrânare, la alimentarea cu tensiune nominală, prin
reglarea poziţiei magnetului permanent (deci a momentului
cuplului de frânare).
Momentul cuplului de autofrânare de curent:
m  k 2 n  k I 2 n (2.15)
'
aI I I I
este cel ce introduce erori importante, în special la suprasarcini (
I  I n ). Compensarea sa se realizează prin utilizarea unui şunt
magnetic în circuitul magnetic al electromagnetului de curent;
şuntul magnetic funcţionează nesaturat la I  In , iar la I  I n se
saturează şi provoacă o creştere mai mare a fluxului I din
întrefier şi deci a cuplului activ.
- frecările în paliere şi în mecanismul integrator. La curenţi
mici momentul cuplului activ scade foarte mult şi începe să se
7
simtă influenţa frecărilor. Pentru micşorarea acestora se utilizează
lagăre speciale cu safire sintetice sau cu suspensie magnetică.
Compensarea influenţei frecării se realizează cu un şurub aşezat în
calea fluxului magnetic de tensiune, plasat într-o poziţie nesimetrică,
ce creează o disimetrie a fluxului U şi produce un
cuplu suplimentar de acelaşi sens cu cel activ.
- influenţe exterioare datorate mediului. Contoarele de inducţie
sunt astfel construite, încât influenţele datorate variaţiilor unor
mărimi ca: frecvenţa, tensiunea, temperatura, câmpurile exterioare
etc., să se încadreze în anumite limite impuse prin norme.
- influenţa regimului deformant. Dintre cauzele de erori ale
contorului de inducţie în regim deformant sunt de remarcat:
 dependenţa de frecvenţă a fluxurilor utile;
 prezenţa armonicelor în fluxurile utile din întrefier
(datorită neliniarităţii caracteristice de magnetizare);
 amortizările suplimentare date de armonici.
Erorile produse de existenţa regimului deformant pot depăşi
sensibil pe cele impuse de clasa de exactitate a aparatului,
situaţie ce are repercusiuni asupra facturării energiei.
Construcţia contorului prezintă unele particularităţi
tehnologice. Carcasa este realizată dintr-o placă de bază metalică
sau din bachelită şi dintr-un capac din aluminiu, policarbonat,
bachelită sau sticlă. Şasiul este executat din aliaj de aluminiu cu
siliciu şi asigură o fixare precisă a circuitelor magnetice, a palierelor
echipajului mobil, a mecanismului integrator şi a magnetului
permanent de frânare. Echipajul mobil constă dintr-un disc de
aluminiu fixat pe un ax din oţel inoxidabil, o bucşă de ghidare, un
dispozitiv de mers în gol şi un şurub fără sfârşit care angrenează cu
mecanismul integrator. Echipajul mobil este fixat în contor prin
intermediul a două paliere: palierul superior şi palierul inferior cu
simplu sau dublu safir. Magnetul de frânare este executat dintr-o
pastilă cu doi poli al cărei material asigură o stabilitate îndelungată
cuplului de frânare. Mecanismul înregistrator este alcătuit din şase
role de tablă de aluminiu pe care

8
sunt imprimate cifre. Blocul de borne are corpul confecţionat din
bachelită, iar bornele de curent şi de tensiune din alamă. Capacul
bloc borne este metalic sau din bachelită şi este prevăzut cu
schema de conexiuni specifică contorului. Pentru protecţia blocului
de borne, capacul bloc borne se sigilează în două puncte.
Caracteristicile metrologice ( curba erorilor în funcţie
de sarcină şi curbele variaţiei erorilor funcţie de frecvenţă şi
tensiune) sunt prezentate în Fig.2.6.

Fig.2.6. Caracteristici metrologice.

2.3. Contoare trifazate de

inducţie pentru energie
electrică activă

Contoarele trifazate reunesc în acelaşi aparat două sau

trei sisteme active (comportând fiecare câte un electromagnet de
curent şi unul de tensiune), ale căror cupluri active acţionează
asupra aceluiaşi ax, astfel încât cuplul activ total este proporţional
cu puterea activă trifazată, iar contorul măsoară energia totală din
circuitul trifazat. Simbolurile utilizate pentru contorul trifazat de
energie activă sunt de forma:

9
 T - CA mn
cu semnificaţia:
T - trifazat ; C - contor ; A - energie activă; m
= 3(4) - numărul de faze al reţelei trifazate
n = 2(3) - numărul de sisteme active monofazate ale
contorului

2.3.1. Circuitele trifazate fără conductor neutru

În circuitele trifazate fără conductor neutru se folosesc

numai contoare de inducţie cu două sisteme active
monofazate, care acţionează fie separat asupra câte unui disc
fixat pe acelaşi ax, fie asupra unui disc comun (mai rar).

Fig.2.7. Montarea directă a contorului T-CA 32.

Montarea celor două sisteme în circuit se face după

metoda rezultată din teorema Blondel adoptând faza a doua
ca fază de referinţă (N = 2). Expresia de calcul a puterii este:
P 
 ReS  Re U 12 I1  U 32 I 3
 

PU I cos U ,  I cos U , PP
I U I

12 1 12 1 32 3 32 3 12
  
10
 Schema de conexiuni a contorului realizat pe acest
principiu este prezentată în Fig.2.7. Momentele cuplurilor
active au expresiile:
- pentru primul sistem activ:

 
ma1  kaU12 I1 cos  12, I1
U (2.16)

- pentru al doilea sistem activ:


 I

ma2  kaU32I3 cos  32 ,
U (2.17)

3
Cuplul activ total este :
(2.18)
ma  ma1  ma2  ka  P
Rezultă că acest tip de contor, integrând puterea activă
totală P, va măsura energia activă din circuitul trifazat.
Se construiesc frecvent contoare trifazate de energie
activă:
T- CA 32 - contor trifazat pentru energie activă, clasă2 T-
CA 32 P - contor trifazat pentru energie activă, clasă1

2.3.2.Circuite trifazate cu conductor neutru

Măsurarea energiei active în circuitele trifazate cu

conductor neutru se face prin intermediul contoarelor de
inducţie trifazate cu trei sisteme active monofazate.
Momentele cuplurilor active au expresia:
- pentru primul sistem activ:


ma1  kaU10 I1 cos  10 , I1
U (2.19)

- pentru al doilea sistem activ: 


ma2  kaU 20 I 2 cos  
U
,I (2.20)

20 2
- pentru al treilea sistem activ:

11
  U 

(2.21)
ma3  kaU30 I3 cos  30, I3
Rezultă cuplul activ total: k
m m m m P (2.22)
aa1 a2 a3 a
Schema de conectare este prezentată în Fig.2.8.

Fig.2.8. Contor trifazat CA 43.

2.4. Contoare trifazate de

inducţie pentru energie
electrică reactivă

2.4.1.Circuite trifazate cu tensiuni simetrice

Măsurarea energiei reactive în circuitele trifazate

alimentate cu tensiuni simetrice se realizează cu ajutorul
contoarelor trifazat alimentate cu tensiuni auxiliare.
Simbolurile utilizate pentru contoarele de energie reactivă
alimentate cu tensiuni auxiliare sunt:
T - CR mn
ele având următoarele semnificaţii:
12
 T - trifazat ; C - contor ; R - energie reactivă
m = 3 (4) – reprezintă numărul de faze al reţelei trifazate n
= 2 (3) – reprezintă numărul de sisteme active
monofazate de măsură ale contorului.
Principiul de realizare al contorului de energie
reactivă alimentat cu tensiuni auxiliare se deduce pornind
de la expresia cuplului activ al unui contor de inducţie :

ma  kaU I sin(I , U )  kaUI sin I , U  (2.23)
Ca acest cuplu să devină proporţional cu puterea reactivă
Q trebuie să fie îndeplinită condiţia:
   

,
 I U U ,I    (2.24)
Se observă că este necesară aplicarea la bobina de
tensiune, în locul tensiunii u  U 2 sint , a unei tensiuni
auxiliare u  U 2 sin(t  ) , defazată cu unghiul  înaintea
a a
tensiunii U (Fig.2.9). În această situaţie, < (I , Ua )  sin şi
cuplul activ al contorului devine proporţional cu puterea reactivă:
m  k  a I sin   k  U UI sin   k  U Q (2.25)
a a
U
a a a a
U U

Fig.2.9. Diagrama fazorială.

Deoarece în acest caz Ua este defazat înaintea I , discul
contorului se învârte invers şi de aceea, pentru păstrarea sensului

1
3
corect de rotaţie, se alimentează bobina de tensiune cu tensiunea
 U a , defazată în acest caz cu unghiul (  ) faţă de U .
În concluzie, pentru ca să se poată măsura cu un
contor de inducţie monofazat, având unghiul intern ,
energia reactivă a unui consumator parcurs de curentul I şi
având la borne tensiunea U, conectarea se face astfel:
- bobina de curent se montează în serie cu
consumatorul, fiind parcursă de curentul I;
- bobina de tensiune se alimentează cu o tensiune
auxiliară (U a ) defazată cu    faţă de tensiunea U .
Obţinerea tensiunilor auxiliare este greu de realizat practic
în circuite monofazate sau trifazate cu tensiuni oarecare, însă este
comodă în circuitele trifazate cu tensiuni simetrice pentru
contoarele cu unghiuri interne  = 3 şi =2.
Pentru circuitele trifazate fără conductor neutru
puterea reactivă este dată de relaţia:
* *
Q  Im{U I U I }Q Q (2.26)
12 1 32 3 1 2
În situaţia tensiunilor simetrice se pot utiliza contoare cu
două sisteme active monofazate ce pot avea unghiul intern de
valoare =3 sau =2.


a) Contor T - CR 32   3
Tensiunile auxiliare U a sunt defazate cu un unghi egal cu
 2
  3 3 în urma tensiunilor ce intervin în
teorema
Blondel. Conform diagramei fazoriale din Fig.2.10 aceste tensiuni auxiliare vor
fi :

U a U 23 U a 2 U 13 (2.27)
1

14
 Fig.2.10. Diagrama fazorială.

Primul sistem de măsurare al contorului va avea bobina

de curent parcursă de I1 , iar bobina de tensiune alimentată cu U
a1  U 23 , în timp ce al doilea sistem va avea bobina de curent

parcursă de curentul I 3 , iar bobina de tensiune alimentată

cu U a2  U 13 . Schema de montaj este prezentată în
Fig.2.11.

Fig.2.11. Contor de energie reactivă CR 32  =  3 .


b) Contor T - CR 32   2
Tensiunile auxiliare sunt defazate cu unghiul

  2 faţă de cele ce intervin în relaţia (2.26).

2
Conform diagramei fazoriale din Fig.2.12 aceste tensiuni
auxiliare vor fi :
15
 U a  E 3; U a 2  E 1 (2.28)

1
Rezultă schema de montaj din Fig.2.13, unde se observă
necesitatea realizării unui punct neutru artificial cu ajutorul unei
impedanţe Z egală cu impedanţa bobinei circuitului de tensiune.

Fig.2.12. Diagrama fazorială.


Fig.2.13. Contor CR 32   2.
Pentru circuitele trifazate cu conductor neutru, alimentate
cu tensiuni simetrice, puterea reactivă este dată de relaţia:
* * *
Q  Im{U10 I1 U 20 I 2 U 30 I 3}  Q1  Q2  Q3
(2.29) deci contorul va avea trei sisteme active monofazate. Se
utilizează contoare de energie reactivă cu    3 sau    2 .

16
 a) Contor T - CR 43    3.
Tensiunile auxiliare defazate cu     2 3 sunt:
U a  U 20;U a 2  U 30;U a U 10; (2.30)
1 3

Primul sistem activ monofazat are bobina de curent

U20,
parcursă de I1 iar bobina de tensiune are aplicată tensiunea
cel de-al doilea sistem monofazat are bobina de curent parcursă de
I 2 şi la bobina de tensiune are aplicată tensiunea U 30 , iar cel de-
al treilea sistem monofazat are bobina de curent parcursă de I
3 şi bobina de tensiune are aplicată tensiunea U10 (Fig.2.14).

Fig.2.14. Contor CR - 43    3.

b) Contor T - CR 43    2 .
Tensiunile auxiliare sunt în această situaţie :
U a U 23;U a 2  U 31;U a 3  U 12 (2.31)
1
Schema de montaj este prezentată în Fig.2.15.

1
7
 Fig.2.15. Contor CR - 43    2 .

18
MONTAREA CONTOARELOR ŞI ERORI DE MĂSURARE

Montarea contoarelor
şi erori de măsurare

Montaje indirecte

În cazul când tensiunile şi curenţii din circuit depăşesc

valorile nominale ale contoarelor trifazate, acestea trebuie
conectate prin intermediul transformatoarelor de măsurare. Se pot
utiliza montaje cu transformatoare de măsurare de curent sau de
tensiune şi montaje indirecte, cu ambele tipuri de transformatoare
de măsurare.
În Fig.4.1, se prezintă conectarea contoarelor în montaj
indirect, împreună cu aparatele necesare pentru măsurarea
curenţilor, tensiunilor, puterilor active şi reactive.

1
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE

Fig.4.1. Montaj indirect, circuit trifazat fără conductor neutru.

Pentru a monta corect un contor, trebuie respectate schema

de conexiuni indicată de fabricant precum şi reţeaua electrică în
care se introduce aparatul. Montarea corectă presupune
cunoaşterea succesiunii fazelor reţelei şi respectarea aceloraşi
succesiuni la bornele de tensiune ale contorului. De asemenea, se
impune realizarea concordanţei între bornele contorului şi ale
transformatoarelor de măsurare, respectându-se polaritatea
acestora.
La contoarele monofazate, erorile de montaj sunt rare,
datorită schemelor simple, iar identificarea legăturilor se face
uşor. Cea mai frecventă eroare constă în inversarea sensului de
circulaţie a curentului în bobină, ceea ce are ca urmare rotirea
discului în sens contrar celui normal; această eroare poate fi uşor
observată şi remediată.
La contoarele trifazate, nerespectarea succesiunii corecte a
fazelor conduce la apariţia erorilor. De asemenea, înlocuirea unui
conductor de fază cu conductorul neutru, în afara faptului că
determină o înregistrare greşită a energiei, poate produce arderea
bobinelor de tensiune, din cauza aplicării tensiunii de linie în loc
de cea de fază.
2
MONTAREA CONTOARELOR ŞI ERORI DE MĂSURARE

La montarea indirectă a contoarelor prin transformatoare

de măsurare, cauzele care pot produce erori sunt şi mai
numeroase. Se pot conecta greşit circuitele de curent sau de
tensiune ale contoarelor la înfăşurările secundare ale
transformatoarelor de măsură sau se poate întrerupe un conductor
de legătură între contor şi transformatorul de măsură. Un exemplu
de conectare greşită este prezentat în Fig.4.2, unde s-au inversat
legăturile la borne de curent ale primului sistem de măsurare.

Fig.4.2. Conectare greşită.

La conectarea corectă, puterea integrată de contor este:

P  Re(U 12I* U 32I *) (4.1)
1 3
care, în cazul unei sarcini trifazate echilibrate şi al tensiunilor
simetrice, devine:
P  U12 I1 cos  30U 32 I3 cos  30
(4.2)
P 3U l Il cos
În cazul inversării curentului de pe faza întâia, puterea integrată are
expresia:
P'  Re[U 12(I * 32I * ]
) U (4.3)
1 3
relaţie care devine pentru sarcina trifazată echilibrată:
3
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE

P'  U12 I1 cos(180   30) U32 I3 cos(30 )

(4.4)
P'  Ul Il sin 
Rezultă:
P  P' 3ctg  KP' (4.5)
coeficientul de corecţie K variind în funcţie de defazajul
circuitului. Pentru   0 , discul contorului se opreşte, la   600
aparatul măsoară corect etc.

Fig.4.3. Defecte la montarea contorului trifazat.

Tabelul 4.1.
1. Arderea siguranţei de pe faza 1 K 23
- punctul a -
3  tg
2. Arderea siguranţei de pe faza 3 K 23
- punctul b -
3  tg

3. Arderea siguranţei de pe faza 2 K=2

- punctul c -

4
MONTAREA CONTOARELOR ŞI ERORI DE MĂSURARE

În cazul montajelor indirecte cu transformatoare de

măsurare de tensiune (Fig.4.3), factorul de corecţie K pentru
diverse defecte este prezentat în Tabelul 4.1.
De exemplu, în cazul arderii siguranţei de pe faza a
doua, eroarea nu depinde de factorul de putere din circuit şi
contorul măsoară jumătate din energia reală.

Contoare de inducţie cu
funcţii suplimentare

Marii consumatori, cu pondere considerabilă în utilizarea

energiei electrice, sunt urmăriţi cu multă atenţie, pentru
aplatizarea curbei de sarcină a sistemului energetic. Din aceste
motive, tarifarea se face atât după valoarea energiei, cât şi după
momentul din zi în care s-a consumat, unele situaţii având în
vedere şi puterea sub care se transferă energia. Este deci vorba,
pe de o parte, de contorizarea separată în diverse ore ale zilei
sau ale nopţii, şi pe de altă parte, de înregistrarea valorii maxime
a puterii debitate spre consumator.
Când consumatorul posedă instalaţii de producere a
energiei electrice, pe care o poate debita în sistemul energetic,
este necesar a se prevedea modalităţi distincte de înregistrare a
energiei scurse în cele două sensuri. Din aceste considerente, s-
au dezvoltat contoare prevăzute cu funcţii suplimentare.
Contoarele cu dublu tarif se utilizează la măsurarea
energiei electrice transmise spre consumatori, în scopul
stimulării acestora pentru a funcţiona în special în orele de
sarcină mică, tariful fiind, în acest timp, mai redus.
Contorul face distincţia între energia consumată în orele
de vârf de sarcină şi aceea consumată în orele de gol. Din acest
motiv, în contorul echipat cu sistemele de măsurare necesare, se
montează două sisteme de totalizare acţionate de la acelaşi ax al

5
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE

contorului. Cuplarea unuia sau a altuia din aceste două

totalizatoare cu role se face cu un releu electromagnetic de
separare acţionat din exterior. Releul electromagnetic se
acţionează în curent continuu obţinut prin redresarea tensiunii
alternative ce alimentează şi contorul (Fig.4.4). Cadranul C2 al
contorului se foloseşte pentru tariful cu preţ ridicat, iar cadranul
C1 pentru tariful cu preţ redus. În mod uzual, contorul cu dublu
tarif se montează împreună cu un ceas de contact de tip electric,
care asigură comanda în timp a releului electromagnetic. Acest
ceas de contact poate închide şi deschide un contact ce suportă
curenţi de ordinul 1 A, pe o durată reglabilă, minimum 1 oră.

Fig.4.4. Contor cu dublu tarif.

Contoarele de vârf se utilizează atunci când energia se

facturează global până la o anumită putere consumată, iar pentru o
putere superioară limitei stabilite, consumată accidental de abonat,
energia este tarifată în kWh. Astfel, abonatul poate consuma o
putere mai mare decât cea fixată, plătind însă suplimentar. Dacă
puterea consumată rămâne sub cea limită, discul contorului stă pe
loc. Această funcţie se realizează printr-un dispozitiv care se
ataşează la un contor normal, dispozitiv realizat pe baza unui resort
care furnizează un cuplu antagonist constant (şi reglabil),

6
MONTAREA CONTOARELOR ŞI ERORI DE MĂSURARE

determinat de valoarea limită a sarcinii, începând de la care

contorul trebuie să înregistreze.
Contorul de depăşire serveşte la înregistrarea
consumului care depăşeşte o anumită limită fixă, separat de
consumul total ( Fig.4.5).

Fig.4.5. Referitor la
contorul de
depăşire.

Consumul ce depăşeşte pe cel corespunzător puterii

limită se plăteşte cu un preţ mai ridicat. Contorul de
depăşire se utilizează în cazul în care lipsa de putere
disponibilă (la vârf de sarcină) determină un preţ mai ridicat
al energiei consumate în acest interval de timp.
Contorul cu indicator de putere maximă se utilizează în
sistemul de tarifare a energiei în care, în afara energiei înregistrate
în perioada de taxare, se ţine seama şi de puterea maximă
absorbită în acest interval de timp. Puterea maximă absorbită de
consumator se determină ca medie pe un interval scurt de timp, de
regulă 15 minute. Funcţiile unui contor cu indicator de putere
maximă sunt multiple, putând conţine şi dublul sistem de tarifare, din
care un sistem funcţionează simultan cu înregistrarea puterii
maxime, iar celălalt atunci când se deconectează mecanismul
respectiv. Contorul este prevăzut cu releul de conectare al tarifului
de noapte, acesta urmând să sisteze măsurarea puterii maxime.
Comanda acestui releu se poate da de la un ceas de contact, plasat
alături de contor, sau centralizat, de la un sistem de telecomandă
pentru mai mulţi consumatori. Celelalte funcţii ale contorului cu
indicator de putere maximă sunt:
7
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE

- integrarea puterii pe un interval de timp;

- memorarea valorii energiei integrate;
- afişarea acestei valori;
- afişarea şi memorarea celei mai mari valori pe
care a avut-o energia în diverse intervale de integrare;
- anularea tuturor informaţiilor afişate după
citirea contorului, la sfârşitul perioadei de facturare.
Un exemplu de aparat de acest tip îl reprezintă
contorul trifazat de energie activă cu dublu tarif şi dublu
indicator tip 1 CA 2 IMDT. Aparatul este destinat înregistrării
energiei electrice active consumate în reţele cu sau fără
conductor neutru şi măsurării concomitente a puterii
maxime absorbite de consumatori. Părţile componente sunt:
- contorul de comandă, care este un contor obişnuit
cu două sau trei sisteme de măsurare;
- mecanismul cu dublu indicator de maxim.
Schema de montaj pentru contorul 1 CA 2 IMDT cu
trei sisteme, conectat prin transformatoare de măsurare de
curent, este prezentată în Fig.4.6.

Fig.4.6. Schema de conectare pentru contorul 1 CA 2 IMDT.

8
MONTAREA CONTOARELOR ŞI ERORI DE MĂSURARE

Mecanismul indicator de maxim preia mişcarea de la

echipajul mobil al contorului şi indică puterea maximă cerută de
consumator pe fiecare tarif. Puterea maximă este de fapt maximul
puterilor medii determinate pe intervale de câte 15 minute. Perioada
de integrare de 15 minute este dată de un micromotor sincron cu
reductor, înglobat în contor. Acesta acţionează o camă la sfârşitul
fiecărei perioade de integrare şi închide un contact electric pentru un
timp scurt ( 4… 5) secunde. Prin acest contact, se alimentează
cuplajul electromagnetic din mecanismul cu indicator de maxim, care
determină revenirea la zero a acului indicator şi începutul unui nou
ciclu de măsurare. Acul indicator pasiv rămâne în poziţia
corespunzătoare puterii maxime cerute.
Contorul cu un singur sens de înregistrare este
prevăzut cu o frână mecanică ce nu permite discului să se
rotească decât într-un singur sens. Se utilizează pentru
contorizarea energiei electrice într-un sens bine definit (sistem
consumator, consumator  sistem) fiind folosit acolo unde
consumatorii dispun şi de posibilităţi proprii de producere a
energiei electrice, pe care o pot livra sistemului energetic.

Fig.4.7. Conectarea contorului cu generator de impulsuri.

9
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE

Contorul cu generator de impulsuri se utilizează

pentru transmiterea la distanţă a energiei electrice sub
formă de impulsuri, la diferite aparate receptoare. Din punct
de vedere constructiv, contoarele cu generator de impulsuri
sunt contoare trifazate în care s-a montat un traductor de
turaţie. Schema de conexiuni este prezentată în Fig.4.7.

SURSE DE ERORI LA
MĂSURĂRI ÎN CIRCUITE
TRIFAZATE

Din analiza lanţurilor de măsurare specifice utilizate

pentru energie electrică, rezultă că există două elemente care
conduc la apariţia unor erori mari la măsurarea puterii electrice (şi
implicit, la măsurarea energiei electrice): contorul de energie şi
transformatoarele de măsurare.
Cele mai importante creşteri ale erorilor de măsurare se
datorează transformatoarelor de măsurare inductive, în special
transformatoarelor de curent. Regimurile de funcţionare la curenţi
mici, cu semnale deformate şi în prezenţa unor defazaje mari între
curenţi şi tensiuni, sunt cauzele esenţiale ale creşterii erorilor de
măsurare. Cu toate problemele ridicate de aceste transformatoare
clasice de măsurare, este clar că nu se va putea renunţa la prezenţa
lor în lanţurile de măsurare, din cauza costurilor enorme implicate
într-o acţiune de acest tip.
Măsurarea mărimilor electrice în instalaţiile
electroenergetice implică utilizarea transformatoarelor de
măsurare (de curent şi de tensiune). Acestea au fost alese încât
parametrii nominali să permită o măsurare corectă a valorilor
efective ale curenţilor şi ale tensiunilor.
Schema montajului pentru măsurarea puterii active într-un
circuit monofazat de curent alternativ cu utilizarea transforma-
10
MONTAREA CONTOARELOR ŞI ERORI DE MĂSURARE

toarelor de măsurare este prezentată în Fig.4.8. Diagrama fazorială a

curenţilor şi tensiunilor din circuitul primar şi din cel secundar al
transformatoarelor de măsurare este prezentată în Fig.4.9.

Fig.4.8.Măsurarea puterii active Fig.4.9.Diagrama fazorială.

în circuit monofazat.

Puterea activă reală consumată în circuitul primar are

expresia: cosU 
P U I , (4.6)
I
1 1 1 1 1
iar puterea indicată de wattmetrul conectat în circuitul secundar al
transformatoarelor de măsurare se determină cu relaţia:
P  I cosU ,  I cos     (4.7)
U I U
W 2 2 2 2 2 2 U I
Puterea activă din circuitul primar al transformatoarelor se
determină cu relaţia: cos   
P  in k P  k in k U I 2 U  I (4.8)
k
1m un W un 2
Eroarea relativă de măsurare a puterii electrice, definită
prin relaţia: P1m  P1
P
P1   1m 1 
P P P
1 1 1 (4.9)
k I k U cos  U I
 in 2
 un 2
 1

I U
1 1 cos 
conduce la expresia:

11
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE

P1 %  W %  I % U % 0.0291U   I tg (4.10)

P1
Erorile de unghi U şi  I ale transformatoarelor de măsurare
sunt exprimate în minute, iar W reprezintă eroarea proprie a
aparatului de măsurat.
Expresia (4.10) arată că, la măsurarea puterii electrice
active prin intermediul transformatoarelor de măsurare, intervin
erorile de raport şi de unghi ale celor două transformatoare de
măsurare. În Fig.4.10.a, este reprezentată grafic eroarea relativă
de măsurare, provocată de erorile de unghi ale transformatoarelor
de măsurare, conform expresiei:
(4.11)
%  0.0291U   I tg
Eroarea totală de măsurare a puterii reactive (energiei
reactive) are o expresie similară:
Q1 %  VAR %  I % U % 0.0291U   I ctg (4.12)
Q
1
Eroarea relativă de măsurare a puterii reactive, datorată
erorilor de unghi ale transformatoarelor de măsurare, este
proporţională cu cotangenta unghiului de defazaj (Fig.4.10.b):
(8)
%  0.0291U   I ctg

a) b)
Fig.4.10. Eroarea  la măsurarea: a) puterii active; b) puterii reactive.

12
MONTAREA CONTOARELOR ŞI ERORI DE MĂSURARE

În concluzie, eroarea de măsurare a puterii (energiei)

electrice depinde de erorile de unghi ale transformatoarelor de
măsurare, fiind ponderată de valoarea defazajului din circuit.
Deoarece defazajul din circuit variază continuu, se pot
exprima aceste erori de măsurare ca fiind datorate unei variaţii de
fază. Din analiza teoretică, au rezultat următoarele relaţii:
P / P  [cos() 1  sin()  tg]
(4.13)
Q / Q  [cos() 1  sin()  ctg]
Variaţia acestor erori relative în funcţie de defazajul  se prezintă
în Fig.4.11; se observă nelinearitatea fenomenelor.

Fig.4.11. Eroarea de măsurare a puterii active şi reactive.

1
3
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE

Rezultatele studiului conduc la următoarele observaţii:

- erorile de măsurare ale puterii şi energiei electrice (activă
şi reactivă) sunt proporţionale cu cele făcute la măsurarea
valorilor efective ale tensiunii, curentului, respectiv cu eroarea de
măsurare proprie a aparatului conectat în secundarul
transformatoarelor de măsurare;
- eroarea de măsurare a puterii (energiei ) active P (Wa),
datorată variaţiei defazajului, este cu atât mai importantă cu cât
valoarea defazajului este mai mare.
- eroarea de măsurare asupra puterii (energiei) reactive
Q(Wr), datorată variaţiei defazajului, are o variaţie inversă celei
pentru P.
Deci, existenţa unor erori de unghi mari ale transforma-
toarelor de măsurare va conduce la apariţia unor erori importante
la măsurarea puterilor şi energiilor, mai ales în cazul în care
defazajul sarcinii este important.
O problemă complexă o reprezintă aprecierea erorilor de
măsurare a puterilor (energiilor) electrice în reţelele trifazate:
 În cazul sistemului trifazat cu conductor neutru, se pot
utiliza relaţiile obţinute pentru circuitul monofazat. Considerând
sistemul trifazat ca fiind constituit din trei sisteme monofazate:
 
P  Re U 10 I 1 U 20 I

2 U 30 I

3 
P  U10 I1 cosU 10 , I 1 U 20 I 2 cosU 20 , I 2 U 30 I3 cosU 30 , I 3 
PP1P2P3
(4.14)
Dacă erorile celor trei sisteme monofazate sunt
P1 , P2 , P3 atunci eroarea totală se determină cu relaţia:
P  P1P1  P2 P2  P3 P3 (4.15)

P1P2 P3
Acest mod de calcul se poate aplica la măsurarea
energiilor în circuite trifazate cu conductor neutru cu contoare
CA43 şi CR43, cu trei dispozitive de măsurare.
14
MONTAREA CONTOARELOR ŞI ERORI DE MĂSURARE

 O problemă mai complicată o reprezintă evaluarea

erorii de măsurare în cazul circuitelor trifazate fără conductor
neutru, în care se utilizează aparate cu două dispozitive de măsurare:
P  ReS ReU 12 I 1



U32I3

  (4.16) P  U I cos U , I U I cosU , I  P  P

121 12 1 32 3 32 3 1 2
Pentru primul dispozitiv de măsurare se poate prelimina o
eroare de măsurare de forma:
P1
% W1 %  I1 % U12 % 0.0291U12   I1
tg(1  1 ) P1
(4.17)
iar pentru al doilea dispozitiv de măsurare:
P2
%  W 2 % 3 % U 32 % 0.0291U 32 
3tg(31  3 ) P2
(4.18)
unde  este unghiul dintre tensiunea de linie şi cea de fază.
Eroarea totală se determină ca:
P  P1P1  P2 P2
PP (4.19)
P
1 2
De exemplu, în cazul unui circuit trifazat alimentat cu un sistem
simetric de tensiuni şi având curenţi echilibraţi:
U U U
12 23 31 I1 I2 I3 1 2 3
12 3
P1 UI cos(  30) P2 UI cos(30  ) . (4.20)
eroarea totală de măsurare are expresia:
 P 1
P  cos  {cos(30 ) [W 1 I1  U12 ] 
 0,0291 (U12   I1 )  sin(  30)  (4.21)
 cos(30  ) [W 3 I 3  U 32 ] 
 0,0291 (U 32   I 3 )  sin(  30)}

15
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE

Considerând că erorile transformatoarelor de măsurare

sunt aceleaşi, rezultă expresia:
P  1 (1 1 tg) W 1  1 (1 1 tg) W 3 
P 2 3 2 3 (4.22)
 U   I  0,0291(U   I )  tg
Se observă creşterea erorii de măsurare faţă de cea din
circuit monofazat, eroarea proprie a aparatului de măsurare de pe
fiecare fază fiind amplificată de tangenta unghiului de defazaj.
Astfel, eroarea totală a sistemului de măsurare poate depăşi cu
mult erorile admise, date de clasele de exactitate ale aparatelor
folosite.

16
VERIFICĂRI METROLOGICE

Verificări
metrologice pt. contoare

Aspecte privind verificarea

metrologică a contoarelor

În cadrul verificărilor metrologice, contoarele sunt supuse

unor probe multiple pentru verificarea unor parametri importanţi
privind corecta înregistrare a energiei electrice pe durata de
funcţionare prevăzută prin norme.
O pondere importantă în cadrul acestor probe o au
operaţiile de determinare a comportării contorului în următoarele
situaţii:
a) mersul în gol :
În acest caz, cu bobina de tensiune alimentată cu tensiuni
cuprinse în intervalul U (80...110)%U n şi cu o intensitate nulă
a curentului în bobina de curent, echipajul mobil nu trebuie
efectueze o rotaţie completă;
1
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE
b) sensibilitatea:
Proba constă în determinarea curentului minim la care
începe rotaţia echipajului mobil la contorul de inducţie (de
exemplu, I  0,5%I n ), sau când are loc începerea afişării la
contorul digital;
c) determinarea erorilor de măsurare:
Se constată dacă aparatul se încadrează în prevederile
clasei de exactitate indicate de fabricant. Încercările se efectuează
la tensiune nominală, factor de putere 1, 0,5 inductiv şi 0,8
capacitiv pentru o gamă largă de curenţi.
Limitele erorilor relative pentru contoarele de energie
electrică de clasă 0,5 ,1 şi 2 sunt cele indicate în Tabelul 5.1.

Tabelul 5.1.
Intensitatea Factor Limitele erorilor relative
curentului de (%)
putere
clasa 0,5 clasa 1 clasa 2
5% In 1,0 1,0 1,5 2,5
10%In….Imax 1,0 1,0 1,0 2,0
10% In 0,5ind 1,3 1,5 2,5
0,8cap 1,3 1,5 -
20% In…Imax 0,5ind 0,8 1,0 2,0
0,8cap 0,8 1,0 -

Normele de verificare metrologică şi standardele în

vigoare aduc toate precizările necesare pentru evaluarea corectă a
tuturor caracteristicilor contoarelor de inducţie, electronice sau
digitale. Se pot da ca exemple în acest domeniu:
- Publicaţia CEI 62053-31: “Echipamente de măsurare a
energiei electrice (c.a.) - Prescripţii particulare. Partea 31:
dispozitive de ieşire în impulsuri pentru contoare electromecanice
şi electronice ( numai cu două fire)”;

2
VERIFICĂRI METROLOGICE

- Publicaţia CEI 60687: “Contoare statice de energie activă

de curent alternativ (clasă 0,2S şi 0,5S);
- Publicaţia CEI 61268: “ Contoare statice de curent
alternativ pentru energie electrică reactivă (clasă 2 şi 3);
- Publicaţia CEI 61899: “Contoare statice de energie
electrică - Putere absorbită şi prescripţii privind tensiunea –
Contoare de energie cu funcţiuni multiple";
- NML 5-02-97: "Contoare de energie electrică activă".

Metode de verificare

Instalaţiile folosite pentru verificarea contoarelor de

energie electrică sunt instalaţii etalon destinate transmiterii unităţii
de măsură a energiei electrice în c.a. către contoarele de inducţie
sau electronice, utilizate ca mijloace de măsurare etalon sau de
lucru în domeniul de interes public al măsurării energiei electrice
furnizate sau consumate.
Dintre metodele uzuale de verificare a contoarelor, se pot
aminti:

 Metoda timp - putere

Energia înregistrată de contor se compară cu energia
calculată după indicaţiile unui wattmetru etalon, timpul fiind
măsurat cu un cronometru. Eroarea relativă, în procente, are
expresia:
% Wmas W 100 (5.1)
W
în care:
n 6
Wmas  c 3,6 10 -energia înregistrată de contor;
W  P t - energia reală;
n - numărul de rotaţii efectuat de echipajul mobil în timpul
t de desfăşurare a încercării;
3
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE
c - constanta contorului;
P - puterea indicată de wattmetru.
Rezultă următoarea expresie pentru eroarea relativă:
n 3,6 106  P t Tt
c (5.2)
% P t 100  t 100
6
unde T  3,6 10 este timpul teoretic în care discul contorului
n
cP
efectuează cele n rotaţii.
Schema de montaj pentru verificarea unui contor
monofazat conform metodei timp-putere este prezentată în
Fig.5.1. Se observă că alimentarea circuitelor de curent şi de
tensiune ale contorului se realizează din surse separate, permiţând
reglarea independentă a tensiunii electrice, a intensităţii curentului
şi a defazajului. Wattmetrul utilizat poate fi de tip electrodinamic
sau electronic, de tip convertor putere-frecvenţă.

Fig.5.1.Schema de montaj pentru verificarea

contorului prin metode timp-putere.

4
VERIFICĂRI METROLOGICE

Metoda se poate utiliza şi pentru verificarea contoarelor

trifazate cu adaptările de rigoare pentru generarea sistemelor
trifazate de tensiuni şi de curenţi.

 Metoda contorului etalon

Contoarele etalon sunt contoare de exactitate ridicată şi
care au posibilitatea să măsoare energia electrică şi pentru
intervale de timp foarte scurte. Pentru aceasta, în circuitul bobinei
de tensiune, este prevăzut un întrerupător, care permite afişarea şi
pornirea contorului în orice moment, fără ca bobina de curent să
fie deconectată din circuit. Mecanismul de înregistrare permite
citirea fie a energiei consumate, fie a numărului de rotaţii.
Contorul de verificat şi contorul etalon se leagă cu
bobinele de curent în serie şi cu bobinele de tensiune în paralel.
Eroarea relativă de măsurare se determină cu relaţia:
n n
x  e

% Wmas W 100  cx n

ce 100 (5.3)
W e

ce
unde:
- cx , ce sunt constantele contorului de verificat, respectiv de
contorul etalon ;
- nx , ne reprezintă numărul de rotaţii efectuate de contorul de
verificat, respectiv de contorul etalon.
În acest mod, verificarea se reduce la numărarea rotaţiilor
discului, fără a mai fi nevoie de cronometrarea timpului.

 Metoda stroboscopică
Se bazează pe sondarea fotoelectrică a diviziunilor
stroboscopice de pe discul unui contor etalon şi transmiterea
frecvenţei de referinţă unei lămpi cu descărcări în gaze, care
iluminează discul contorului de încercat. La aceeaşi viteză
unghiulară a contorului etalon şi a celui de încercat, diviziunea de
5
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE
pe disc pare a sta pe loc. Diferenţele valorilor momentane ale
vitezelor unghiulare dau pentru ochi o alunecare a imaginii şi,
după sensul şi viteza de deplasare a imaginii, se poate aprecia
mărimea erorii. Este o metodă simplă, permite o reglare rapidă,
dar exactitatea este scăzută, mai ales la curenţi mici.
Până în anii '80, instalaţiile de verificat contoare din
dotarea laboratoarelor de metrologie erau prevăzute cu
transformatoare de măsurare şi cu wattmetre, ca etaloane pentru
puterea electrică. Metoda clasică de verificare metrologică, cu
ajutorul acestor instalaţii, este metoda timp-putere.
Dezvoltarea tehnicilor de măsurare a energiei electrice prin
metode electronice a permis realizarea unor instalaţii de verificat
complexe, dotate cu transformatoare de măsurare etalon şi cu
contoare electronice etalon. Aceste instalaţii sunt prevăzute cu
sisteme de calcul care funcţionează prin prelucrarea informaţiei
privind puterea electrică, informaţie obţinută:
- prin metode optoelectronice, determinând numărul de
rotaţii la contorul de inducţie;
- prin utilizarea unor circuite de numărare electronice, cu
ajutorul cărora se determină numărul de impulsuri de ieşire, cu
frecvenţa proporţională cu puterea, în cazul contoarelor
electronice prevăzute cu ieşire în frecvenţă.
Pentru alimentarea staţiilor de etalonare ce utilizează
wattmetre ca aparate etalon, se recomandă, în principiu, instalaţii
pentru menţinerea constantă a tensiunii care acţionează asupra
unui grupuri de convertizoare. Cu ajutorul grupului de
convertizoare, se poate obţine exactitatea maximă, eliminându-se
în acelaşi timp toate influenţele reţelei de curent alternativ trifazat
asupra staţiei de etalonare. Valoarea medie a celor trei tensiuni de
linie se poate menţine constantă cu o abatere de cel mult 0,05%.
Reglarea tensiunilor se realizează în funcţie de derivata
tensiunii de ieşire acţionând asupra tensiunii de excitaţie a
generatorului. Abaterile tensiunii generatorului de la valoarea
nominală reglată se corectează prin influenţarea instantanee de
sens contrar a excitaţiei. Constanta de timp în cazul comutării de
6
VERIFICĂRI METROLOGICE

la funcţionarea în gol la 75% sarcină este de circa 60ms la o

instalaţie de 3kVA.
Utilizarea contoarelor etalon în locul wattmetrelor de
precizie permite racordarea directă a staţiei de etalonare la reţeaua
de curent alternativ trifazat fără necesitatea alimentării prin
intermediul unui regulator de tensiune. Verificarea individuală se
realizează prin compararea rotaţiilor discului contorului de
încercat cu acelea ale contorului etalon, calculându-se exact
eroarea.
Introducerea tehnicilor digitale şi a sistemelor de măsurare
informatizate în cadrul operaţiilor de verificare metrologică a
contoarelor a condus la sporirea capacităţii de lucru a staţiilor de
verificare şi a exactităţii acestora. Folosirea procesoarelor digitale
de semnal (DSP) şi a convertoarelor digital-analogice de cel puţin
16 biţi a permis realizarea unor noi structuri pentru staţiile de
verificări. În Fig.5.2, se prezintă structura staţiei de verificare a
contoarelor tip CMC 156 (Omicron). Se asigură ca mărimi de
ieşire tensiuni trifazate în intervalul 0-125 V şi intensităţi ale
curentului în intervalul 0-12,5 A.

Fig.5.2. Schema bloc a unei instalaţii de verificare cu DSP.

Procesorul de semnal tip Motorola 56004 este utilizat

pentru generarea semnalelor de tip tensiune şi curent. DSP-ul este
cel care controlează amplitudinea, faza şi frecvenţa celor şase
7
 MĂSURAREA ENERGIEI ELECTRICE
canale de ieşire (trei pentru circuitul de tensiune şi trei pentru
circuitul de curent). Generarea semnalelor sinusoidale se
realizează pe baza unui tabel cu 256 valori pentru fiecare
perioadă. Generarea semnalelor nesinusoidale se realizează pe
baza a 14000 de valori pentru fiecare canal.
Convertirea semnalelor digitale de la ieşirea DSP în
semnale analogice se realizează prin intermediul unui convertor
digital-analogic (CDA) de 16 biţi.
Amplificarea se realizează cu ajutorul unor amplificatoare
de putere lineare, cu frecvenţa de tăiere de 3,1 kHz. Factorul de
amplificare şi factorii de corecţie pentru derive sunt memoraţi de
către DSP.
Erorile proprii ale staţiei sunt mai mici de 0,03%.

8
 MĂSURAREA REZISTENȚEI ELECTRICE

TIPURI DE REZISTENȚE ŞI METODE DE MĂSURARE

In tehnică este necesar a se măsura diferite tipuri de rezistențe electrice, cele

mai des întâlnite fiind:
- Rezistența liniară - la care raportul U/I este același indiferent de tensiunea
aplicată sau curentul ce o străbate;
- Rezistența neliniară - la care reportul U/I depinde de U sau de I;
- Rezistența parametrică - la care valoarea rezistenței depinde de un parametru
controlabil (temperatură, iluminare etc);
- Rezistența dinamică ( Rd  U / I ) - definită ca rezistența măsurată pe un domeniu
mic de variație a caracteristicii de conversie a unei rezistențe
neliniare; - Rezistența în c.c. sau în c.a.
Dificultățile realizării unor metode și mijloace de măsurare specifice acestor tipuri de
rezistențe sunt amplificate de existența unor intervale foarte largi de măsurare. Trebuie să
se asigure măsurarea rezistențelor de contact (108 107 ) dar și a rezistențelor de izolație
(1017 1018 ). Fiecărui interval îi sunt specifice anumite metode de măsurare, urmărindu-se
eliminarea influenței rezistențelor parazite ce pot deforma rezultatul. De exemplu, rezistențele
mici se conectează în circuit prin patru borne (Fig.11.1). Rezistența R a rezistorului este definită
între bornele a și b, numite borne de tensiune, iar conectarea în circuit se face prin bornele c și
d, numite borne de curent. În acest mod toate rezistențele conductoarelor de legătură și ale
contactelor apar în serie cu alte elemente de circuit și nu cu rezistorul măsurat. Astfel de
rezistențe mici sunt cele ale șunturilor, ale cablurilor, ale înfășurărilor mașinilor și
transformatoarelor electrice precum și toate rezistențele de contact ( întreruptoare etc).

Fig.11.1.Măsurarea cu patru borne. Fig.11.2. Rezistor izolat ecranat.

La măsurarea rezistențelor mari, evitarea influenței rezistențelor parazite, în paralel cu

rezistența măsurată, revine la colectarea curenților care trec prin acestea și conducerea lor în
puncte din circuit în care nu se perturbă măsurarea. Acest lucru se realizează, de obicei, prin
ecrane metalice. Un exemplu este prezentat în Fig.11.2. Rezistorul R este fixat pe două piese
izolante care au rezistențele de izolație Ri1 și Ri2 . Dacă ecranul metalic exterior nu este legat la

1
nici un potențial, în paralel cu R apar atât Ri1 cât Ri2 și influența poate fi importantă. Pentru
eliminarea acestor influențe ecranul poate fi conectat în altă parte a circuitului de măsurare,
astfel încât Ri1 și Ri2 să nu mai apară în paralel cu R (de exemplu, puntea Megohm).
Din cele prezentate rezultă că metodele de măsurare a rezistenței electrice
trebuie să fie foarte variate iar alegerea unei anumite metode depinde de ordinul de
mărime al rezistenței și de exactitatea cu care se dorește obținerea rezultatului.
Rezistențele se pot măsura prin următoarele metode:
- metoda directă, utilizând ohmmetre și megohmmetre;
- metoda indirectă în c.c.sau în c.a., folosind un ampermetru și un voltmetru;
- metoda comparației în c.c;
- metoda de punte în c.c.
Metodele de măsurare a rezistenței în curent continuu sunt cele mai utilizate. În
curent alternativ rezistența receptorului nu este o constantă, ea fiind funcție de
frecvența tensiunii alternative, datorită faptului că puterea activă absorbită se modifică
cu frecvența, ca urmare a existenței efectului pelicular, a efectului de proximitate, a
pierderilor prin curenți turbionari și prin histerezis. Măsurarea în c.a. a rezistenței
receptoarelor se poate face indirect prin măsurarea cu ajutorul wattmetrului a puterii
active consumate de receptor, iar cu ampermetrul a valorii efective a curentului:
R P (11.1)
I2
Metodele indirectă și directă sunt metode industriale, de exactitate mai scăzută,
iar metodele de punte și de comparație sunt metode de laborator, de exactitate ridicată.

METODA DIRECTĂ - MĂSURĂRI CU OHMMETRUL

Ohmmetrele servesc la măsurarea rezistenței electrice într-un interval larg de valori (…
M) ca și la controlul continuității circuitelor. Exactitatea lor este scăzută dar răspund cerințelor
de depanare rapidă a unor circuite. Se întâlnesc frecvent în structura multimetrelor și mai rar ca
aparate individuale (în special pentru măsurarea rezistențelor foarte mari).

Ohmmetre analogice

Ohmmetrele analogice indică direct valoarea rezistenței măsurate prin deplasarea

unui ac indicator în fața unei scări gradate. Măsurarea se bazează pe evaluarea curentului
ce străbate rezistența de măsurat iar schema aparatului trebuie să conțină:
- instrument magnetoelectric indicator;
- sursa de tensiune continuă (baterie, generator de c.c.);
- rezistoare pentru protecția instrumentului magnetoelectric și pentru schimbarea
intervalelor de măsurare.
Ohmmetrele cu schemă serie sunt cele mai răspândite, fiind utilizate pentru măsurarea
rezistențelor în domeniul10  106. Schema electrică a aparatului este prezentată în Fig.11.3.
Sursa de alimentare furnizează tensiunea U, rezistența R0 realizează reglajul de zero al
instrumentului magnetoelectric (U nefiind stabilizată) iar rezistențele R1... Rn sunt utilizate
pentru schimbarea intervalului de măsurare al ohmmetrului.
Considerând toate întrerupătoarele deschise, deviația instrumentului are expresia:
 U 1 (11.2)
C RRR X
i 0i

2
iar caracteristica statică   f (RX ) are caracter hiperbolic și scara nu este uniformă (fig.11.4) .
Deviația maximă se obține pentru RX  0 ( întrerupătorul K închis):
  U 1 (11.3)
max
Ci R0  Ri

Fig.11.3. Schema de principiu a ohmmetrului serie. Fig.11.4. Scara gradată.

iar deviația minimă se obține pentru RX  , având valoarea:

(11.4) min  0
Scara aparatului este gradată invers, deviația   0 corespunzând la RX   și deviația
   max corespunzând la RX  0 . Reglajul la   0 se face variind R0 cu întrerupătorul
K
închis.
Schimbarea intervalului de măsurare se relizează prin introducerea în circuit a uneia din
rezistențele R1... Rn . Presupunând închis unul din întrerupătoarele K1... Kn , curentul prin
miliampermetru are expresia:
I U R  U
(11.5)
n
RX  R0  Ri Rn R0  Ri  Rn RX R0  Ri  Rn   Rn R0  Ri 
R0  Ri  Rn
iar deviația acului indicator rezultă: (11.6)
 U 1
C  R R
i R R R 1  0 i

X
 0
Rn i

Pentru calculul erorii ohmmetrului trebuie având în vedere că instrumentul

magnetoelectric are o anumită eroare raportată , conform clasei de exactitate:
 rI I   (11.7)
I 
 max max

Deoarece:
    X
(11.8)
R
RX
rezultă : R0  Ri
   RX (11.9)
max R0  Ri  RX 2
3
iar eroarea relativă de măsurare a rezistenței are expresia:
2
 X ( R R R X )
R
    0 i
(11.10)
rRX
RX R0  Ri RX
rI

Minimul erorii se obține pentru RX  R0  Ri , deci la mijlocul scării gradate ș i are valoarea:
( )  4 (11.11)
rRX min rI

rRX

Spre capetele scării eroarea tinde la infinit. În Tabelul 11.1. sunt prezentate valorile erorii relative
pentru un ohmmetru realizat cu un instrument magnetoelectric având  rI 
1 , iar în
Fig.11.5 este prezentată grafic variația erorii relative.

Tabelul 11.1
 0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 0,6 0,7 0,8 0,9 1
 max

 (%)  11,1 6,25 4,76 4,16 4 4,164,766,2511,1 

rRX

Fig.11.5. Eroarea relativă

a ohmmetrului serie.

După cum rezultă din Fig.11.5, pentru ca eroarea de măsurare a unei rezisten țe
cu ohmmetrul serie să fie cât mai mică, este necesară alegerea unui astfel de interval
de măsurare încât citirea să se facă în zona centrală a scării gradate.
Ohmmetrele se alimentează de la baterii cu tensiunea de 1,5V sau 4,5V. Pentru
rezistențe mai mari tensiunea de alimentare trebuie crescută corespunzător. La măsurarea
rezistențelor de izolație, tensiunea de alimentare este prescrisă în norme în funcție de tensiunea
de lucru a obiectului măsurat. Magohmmetrele, aparate care măsoară rezistențe foarte mari, nu
mai pot fi alimentate de la baterii. Ele sunt prevăzute fie cu un generator de c.c., acționat
manual de către operator, fie cu un convertor ce transformă întâi tensiunea continuă a bateriei
în tensiune alternativă, o ridică la nivelul cerut (sute, mii volți) prin intermediul unui
transformator, și apoi o redresează pentru a se obține din nou tensiune continuă.
Ohmmetrul cu schemă derivație se utilizează numai la măsurarea rezistențelor mici.
Schema electrică de principiu este prezentată în Fig.11.6.
4
Fig.11.6. Schema electrică a ohmmetrului derivație. Fig.11.7. Megaohmmetru logometric.

Curentul prin instrumentul magnetoelectric are expresia:

I U (11.12)
R  R  R0 Ri
0 i R
X
iar deviația  prezintă dependență de valoarea rezistenței măsurate :
 U 1 (11.13)
C
i R  R  R0 Ri
0 i R
X
Pentru valori particulare ale rezistenței RX rezultă:
RX 0  = 0 și RX    U 1  (11.14)
max
Ci R0  Ri
scara aparatului rezultând neuniformă dar gradată normal, în sens crescător.
Megaohmmetrul logometric ( Fig.11.7 ) de tip magnetoelectric este format din 2
bobine mobile b1 și b2 care se mișcă în întrefierul unui magnet permanent și sunt
montate astfel ca unghiul dintre ele să fie /2. La echilibrul echipajului mobil, lipsind
momentul antagonist de natură mecanică, rezultă :
   I 1
f  (11.15)
 I 2
deci deviația este proporțională cu raportul curenților din bobine. În cazul realizării
megaohmmetrului magnetoelectric intensitățile curenților au expresiile:
I  1
U I  U
2
(11.16)
R1  r 1 R2  r2  RX
unde r1 și r2 sunt rezistențele proprii ale bobinelor b1 și b2 și deci:
R  r  R X 
  f 2 2
 (11.17)
 R1  r1 
Conform acestei relații deviația  este funcție de rezistența măsurată și nu depinde de
tensiunea de alimentare U. Generatorul de c.c. furnizează o tensiune ridicată, de 500-
1000 sau 2500V, corespunzător cu cerințele circuitului în care se măsoară rezistența.
Domeniul de măsurare al megaohmmetrelor se extinde de la 0,002...0,2 M
până la 50...5000 M iar exactitatea nu este mai bună decât clasa 1.

Ohmmetre electronice analogice și digitale

5
 In construcția acestor ohmmetre se utilizează conversia rezistență-tensiune. Prin
această conversie se obține o tensiune electrică dependentă de rezistența de măsurat
și care se poate măsura cu un voltmetru analogic sau digital. În practică se folosesc
două principii de realizare a ohmmetrelor electronice:
- prin măsurarea căderii de tensiune pe rezistorul RX (Fig.11.8.a);
- prin conectarea rezistorului RX în bucla de reacție a unui amplificator operațional (Fig.11.8.b).
Prima variantă de conversie folosește o sursă de curent constant, care debitează pe
rezistorul de măsurat. Căderea de tensiune pe RX este amplificată de un amplificator operațional
A a cărui tensiune de ieșire este măsurată de voltmetru. Domeniile de măsurare sunt obținute
prin comutarea rezistențelor de referință și prin modificarea curentului generat de sursă.
A doua variantă folosește schema de bază prezentat ă în Fig.11.9.b, rezultând :
U
R R iesire (11.18)
X ref U
ref
O problemă practică importantă la ohmmetrele digitale este protecția circuitului
de intrare împotriva supratensiunilor și supracurenților, pentru cazul accidental al
prezenței unei surse în circuitul supus măsurării. Protecția împotriva supratensiunilor se
face de obicei cu două diode de siliciu în paralel la intrarea amplificatorului, cu două
diode Zenner în serie la ieșirea amplificatorului și siguranței fuzibile în serie cu RX .

a) b)
Fig.11.8. Ohmmetre electronice.

Ohmmetrele digitale au o exactitate de măsurare între 0,01% și 0,5% pentru

rezistențe între 1 și 10M. Curentul prin rezistorul de măsurat variază între 100 mA
(pentru rezistențe mici) și 0,1 A (pentru rezistențe mari).

METODA INDIRECTĂ-MĂSURĂRI CU AMPERMETRUL ŞI VOLTMETRUL

Metoda de substituție

Metoda de substituție constă în compararea rezistenței necunoscute RX cu o rezistență

cunoscută Re prin intermediul indicațiilor unui ampermetru sau a unui voltmetru. În Fig.11.9 se
indică schemele de măsurare, rezistența necunoscută montându-se în paralel cu o rezistență de
precizie Re reglabilă, de valoare cunoscută. Metoda implică două măsurări succesive, rezistența
de măsurat RX fiind înlocuită cu rezistența Re , care se reglează până când se obține aceeași

6
indicație a aparatului, pentru ambele poziții ale comutatorului K. Valoarea mărimii de
măsurat este egală cu valoarea Re reglată.

a) b).
Fig.11.9. Metoda de substituție folosind:
a) - voltmetru; b) - ampermetru.

Metoda indirectă a ampermetrului și voltmetrului.

Determinarea rezistenței prin această metodă se bazează pe legea lui Ohm: RX  U X / I X

Este nevoie să se măsoare tensiunea la bornele rezistorului și curentul prin el, apoi
rezistența se calculează. În funcț ie de modul de conectare a voltmetrului, se poate utiliza montajul
amonte sau aval.
In montajul amonte (Fig.11.10) rezultă:
RX  U UA  U  RA (11.19)
I I

Fig.11.10. Montaj amonte. Fig.11.11. Montaj aval.

Dacă se calculează rezistența necunoscută doar din indicațiile celor două aparate,
fără a ține cont de rezistența internă a ampermetrului, apare o eroare sistematică :
U U 
  R 
 X A R
 I I  A (11.20)
R
RX RX RX
Micșorarea erorii impune condiția ca RX RA, deci montajul amonte se utilizează pentru
măsurarea rezistențelor mari.
Utilizând relația corectă de calcul (11.18), eroarea relativă limită de mă surare este:
RX    U I  RA 
%   U  I 1  (11.21)
  

100
RX RX 
unde: U  cV U max I 
c I
A max (11.22)
U 100 I 100
sunt erorile relative ale aparatelor utilizate.
Pentru montajul aval (Fig.11.11):

7
 RX  U  U (11.23)
IIV I U
R
V
Similar ca la montajul amonte, eroarea sistematică este:
RX RV  R X
R X  RX RV  1 (11.24)
R
X  RV
R
X 1
R
X
Ca această eroare să fie mică este necesar ca RX RV , deci montajul amonte se
utilizează pentru măsurarea rezistențelor mici. Eroarea limită de mă surare este:
RX    U I  RX 
%  

 
100 
(11.25)
RX  U I  R 
1

V
Observații referitoare la această metodă de măsurare a rezistenței electrice:
- erorile sunt de ordinul procentelor, deci metoda nu este de exactitate ridicată;
- ca erorile limită să fie minime, la măsurarea unei rezistențe cu un ampermetru având rezistența
RA și cu un voltmetru având rezistența RV , se alege montajul:
aval, dacă RX  RA RV
amonte, dacă RX  RA RV (11.26)
- este singura metodă aplicabilă rezistențelor neliniare (arc electric, lămpi de incandescență,
tuburi cu descărcări în gaz, elemente semiconductoare etc) precum și la măsurarea
rezistențelor interioare ale surselor de c.c. De exemplu, în cazul măsurării rezistenței interne r a
unei surse de c.c., se poate utiliza montajul amonte, efectuându-se doua măsurări. Prima
măsurare permite determinarea tensiunii U1 la bornele sursei la mers în gol iar a doua
măsurare, a tensiunii U 2 la bornele sursei la conectarea în sarcină. Rezistența internă rezultă:
r  U1 U2 (11.27)
I

METODE DE PUNTE PENTRU MĂSURAREA REZISTENşEI ELECTRICE

Puntea simplă (Wheatstone) în regim echilibrat

Schema electrică de principiu este prezentată în Fig.11.12.

Fig.11.12. Puntea simplă (Wheatstone).

a,b - rezistențe braț de punte

(1,10,100,1000); R - rezistență decadică
10 x(0,1+1+10+100+1000);
X - rezistența de măsurat ;
RG - rezistența galvanometrului;
RS - rezistența internă a sursei;
E - t.e.m. a sursei;
Rp- rezistență de protecție.

8
 Principiul metodei de măsurare a rezistenței necunoscute X constă în echilibrarea
punții prin variația rezistenței R, momentul echilibrului fiind pus în evidență prin faptul că
galvanometrul indică IG  0 . In această situație punctele C și D au același potenț ial, încât :
UCD 0  aI1  bI2 și XI1  RI2 (11.28)
Rezultă relația ce conduce la calculul rezistenței necunoscute:
XR a (11.29)
b
Conform acestui rezultat se pot construi punți cu :
- R  constant și a / b  variabil ;
- a / b  constant și R  variabil , acest tip fiind cel mai utilizat.
Expresia generală a deviației galvanometrului se obține rezolvând circuitul cu ajutorul
teoremelor lui Kirchhoff: E aR  bX
  (11.30)
C R
i

unde R   este suma produselor de câte trei rezistențe formate din a, b, R, X, RG, RS, din care
se scad produsele corespunzătoare rezistențelor care converg în cele patru noduri ale punții.
Reprezentarea grafică a curbei  = f (R) este indicată în Fig. 11.13. Valoarea rezistenței R
pentru care se obține echilibrul punții se notează cu Re și se numește rezistență de echilibru.
Este de dorit ca variind R să se găsească o valoare a acestei rezistențe Re pentru care   0 .
Însă datorită faptului că R are o variație discretă, valoarea Re nu poate fi obținută ci se găsesc
două valori apopiate R1 și R2 cărora le corespund deviații la stânga și la dreapta poziției de zero.

Fig.11.13. Dependența  = f (R).

În această situație Re se aproximează prin rezistența de interpolare:

R  R 
Ri  1 1 2 2
(11.31)
1 2
Dintre caracteristicile metrologice ale punții Wheatstone se pot aminti:
- Clasa de exactitate, exprimată prin eroarea limită de măsurare :
X lim  X i  XV (11.32)
unde eroarea intrinsecă are expresia:
c  X max 
X i   X (11.33)
100  10 

9
 - Intervalul de măsurare - limitat la  
X  110,6  datorită valorilor rezistențelor
de
contact ce influențează măsurarea rezistențelor mici și a sensibilității scăzute la
măsurarea rezistențelor mari.
- Sensibilitatea absolută - definită pentru starea de echilibru a punții ca raportul dintre
deviația galvanometrului, produsă de o mică variație a rezistenței, față de rezistența de
echilibru Re :
S  lim   R d (11.34)
e
R echil
R0 dR
R
Din punct de vedere practic interesează sensibilitatea experimentală, Se , cu
care se face o anumită măsurare:
Se  Re 1 2 (11.35)
R R
2 1
Creșterea exactității măsurării rezistenței electrice cu metoda de punte Wheatstone
se poate face utilizând metoda de substituție (Fig.11.14). Se fac două măsurători succesive:
- prima etapă - se măsoară rezistența necunoscută și se obține:
R  a R  kR (11.36)
X
b 1 1
- a doua etapă - se măsoară cu aceeași raport o rezistență de precizie cunoscută:
R  a R  kR (11.37)
e b 2 2
Rezultă valoarea rezistenței :
R  R R1 (11.38)
X e
R
2

Fig.11.14. Metoda de punte cu substituție. Fig. 11.15. Puntea dublă.

Puntea dublă (Thomson)

Puntea simplă nu se poate utiliza la măsurarea rezistențelor mici, pentru că la conectarea în

punte, se înseriază cu RX rezistențe parazite ( de contact și de conexiuni) ce pot fi de același
ordin de mărime cu rezistența măsurată. Pentru a ieși de sub influența rezistențelor parazite
Thomson a imaginat rezistența cu patru borne. Schema punții duble este prezentată în Fig.11.15,
fiind separate circuitul de măsurare a curentului și cel de măsurare a căderii de tensiune.

10
Principiul metodei constă în alegerea valorilor R2 și R4 și variația rezistențelor R1 și R3 până
la aducerea la echilibru a punții. Relația de calcul a rezistenței necunoscute X se obține
prin transfigurarea triunghiului NAB în stea (Fig.11.16), unde:

r1  R3 R4 r2  rR4 r3  R3r (11.39)

R 3  R4  r R3  R4  R 3  R4  r
r
Schema devine (Fig.11.17.) o punte simplă la care ecuația de echilibru este:

R1  R2 (11.40)
XR rR
3 2 e

Fig.11.16. Transfigurarea schemei. Fig.11.17. Schema echivalentă.

Rezultă relația:
X  R1 Re  r R R  R R 
1 4 2 3
(11.41)
R R R R r
2 2 3 4
Rezistențele R1 și R3 se realizează constructiv cuplate mecanic, ca să varieze simultan, încât:

R1R4  R2R3  0 (11.42)

Ca al doilea termen al relației (11.41) să fie cât mai aproape de zero, rezistorul r se
realizează dintr-un fir scurt și gros. În aceste condiț ii:
X  Re R1 (11.43)
R
2
Principalele caracteristici metrologice ale punții duble:
- Intervalul de măsurare este cuprins între 105 ...1;
- Sensibilitatea punții duble (definită ca și pentru puntea simplă) depinde direct
proporțional de sensibilitatea indicatorului de nul și de intensitatea curentului din circuitul
auxiliar ( limitată de condiția de a nu încălzi rezistențele);
- Exactitatea măsurării cu puntea dublă este indicată de eroarea limită de
măsurare ce se calculează cu o relație similară cu cea de la puntea simplă.

Punți pentru măsurarea rezistențelor foarte mari

In categoria rezistențelor foarte mari intră rezistențele de izolație, unele rezistoare

profesionale, eșantioanele de materiale electroizolante utilizate pentru determinarea

11
rezistivităților de suprafață și de volum etc. Problema principală ce apare la măsurare o
constituie prezența curenților de scurgere prin izolații (Fig.11.2).
Puntea Wheastone adaptată pentru măsurarea rezistențelor mari este cunoscută
sub numele de punte Megohm. Adaptarea constă în:
- mărirea valorilor raportului punții;
- prevenirea șuntărilor rezistențelor mari de măsurat X de către rezistențele de
izolație apărute la bornele punții.
Schema punții este prezentată în Fig.11.18 Rezistențele de izolație nu mai apar în
paralel cu X; Ri1 este în paralel cu rezistența internă a galvanometrului iar Ri2 în paralel cu R.
Rezistențele R și cea a galvanometrului, nefiind de valoare mare, nu sunt influențate de
apariția în paralel a rezistențelor de izolație Ri1 și Ri2 .

Fig.11.18. Puntea Megohm.

12
 MĂSURAREA IMPEDANȚEI

GENERALITĂȚI

Impedanța Z și componentele sale, rezistența R și reactanța X, reprezintă

parametrii importanți care caracterizează elementele de circuit (rezistoare, bobine,
condensatoare) folosite în construcția circuitelor, aparatelor și mașinilor electrice.
În mod uzual impedanța se consideră bipolară, măsurarea făcându-se între cele
două borne ale ei, conform relației:
Z=U/I (12.1)
Componentele impedanței Z (rezistența R și reactanța X) pot fi calculate conform schemei
echivalente serie sau paralel. Este mai avantajoasă acea schemă echivalentă ai cărei parametri
variază mai puțin cu frecvența (de obicei, circuitul serie pentru bobine și circuitul paralel pentru
condensatoare). În Tabelul 12.1 sunt prezentate relațiile de bază pentru bobină ș i condensator în
cazul celor două scheme echivalente, cu definirea factorului de calitate Q și a tg.
Tabelul 12.1

Element de Schema echivalentă Observații

circuit
SERIE PARALEL
Bobina ZS  RS2 2L2S ZP  RPLP 
RP  1 Q2 RS 
  arctg LS RP2   2L2P L 1Q L 2

  arctg RP
P S
RS
L S L Q2
Q  tg
P
R RP 
S
Q
L

tg
P
Condensator RP (1 D )

2
2   1  ZP 
2
R R
ZS 
1 RP CP P
D 2 S
R
S   222

 C S 
  arctg-RP CP  1
 1  C 1 D2 C
P S
  arctg  1
 RS CS  tg  D 
RP CP
tg  D  CS RS

Există și situații particulare, în care impedanțele unor multipoli pot fi măsurate direct.
Este cazul impedanței tripolare și a celei cuadripolare (Fig.12.1).
Măsurarea acestor mărimi este necesară în numeroase situații practice iar tehnicile
specifice formează unul din capitolele cele mai cuprinzătoare ale măsurărilor electrice moderne.
Intervalele de măsurare sunt foarte largi, exactitățile pot varia de la 10 -1 până la 10-7, intervalul de
frecvențe începe de la zero (curent continuu) ajungând la frecvențe înalte etc. Cu toată marea

1
 a) b)
Fig.12.1 Impedanța în conexiune:
a) cuadripolară; b) tripolară.

varietate a aparatelor pentru măsurarea impedenței, se poate face o clasificare a

metodelor de măsurare în:
- metode directe, ce utilizează aparate construite pentru a indica direct mărimea;
- metode de punte.

MĂSURAREA MODULULUI ŞI FAZEI LA O IMPEDANȚĂ

Metoda directă. Impedanțmetru

Pentru măsurarea impedanței în modul și fază se folosește impedanțmetrul vectorial (Fig.

12.2). În situația Z X  1000 , amplificatorul A este comandat de detectorul de curent I, care,
sesizând curentul prin Z X , reglează automat amplificarea, astfel încât curentul rămâne constant,
independent de valoarea curentului. Tensiunea la bornele impedanței, proporțională cu Z X , este
preluată de detectorul de tensiune U și aplicată indicatorului ZX, gradat în . Semnalele de la

Fig.12.2 Impedanțmetru vectorial.

ieșirile blocurilor U și I sunt aplicate fazmetrului , care indică defazajul impedanței, în valoare și
semn. Pentru ZX 1000 schema funcționează similar, cu menținerea constantă a tensiunii.
Aparatul indică direct modulul și defazajul impedanței într-o gamă largă de valori
(1…107). Are însă o exactitate redusă (5% pentru Z X și 6 grade pentru X).

Metode indirecte pentru măsurarea impedanței

 Metoda ampermetru-voltmetru-wattmetru (Fig.12.3.a) se bazează pe

măsurarea tensiunii la borne, a curentului absorbit și a puterii active consumate de
impedanță.
Notându-se indicațiile aparatelor cu PW , U și I, rezistența internă a voltmetrului cu
RV și cea a bobinei de tensiune a wattmetrului cu RW , rezultă relațiile de calcul pentru
schema echivalentă serie:

2
 P U2
W  UI2  PW
2
Re
RX  XX
P U  2 P U2
I 22 W
   2
I 2 W
  
Re  Re  Re  Re 
U R R
ZX   V W (12.2)
Re R R
2
I  P  U  V W
2
2 W
 
R  Re 
e

b)
a)
Fig.12.3. Măsurarea impedanței prin metode indirecte.

 Metoda celor trei tensiuni (.12.3.)

Fig.12.3.b) presupune
măsurarea tensiunilor U 1, U R și U cu un voltmetru cu rezistența
internă foarte
. : mare. Relațiile de calcul:
R  U 1 U 
2 2

RX        1 (12.3)
2 UR  UR  
 
R  U 2   U1 U  2
U1
XX     11     (12.4)
2 

RR   U R UR 
  
Metodele indirecte permit măsurarea parametrilor impedanței în condițiile
nominale de funcționare și se folosesc:
- în cazul în care nu se pot utiliza metode mai exacte, acestea modificând regimul de
lucru;
- în cazul în care elementele de măsurat nu pot fi scoase din instalație.

MĂSURAREA CAPACITĂȚII

Metoda directă. Capacimetre.

Principiul general de măsurare constă în obținerea unei tensiuni sau a unui curent
proporțional cu capacitatea de măsurat și măsurarea tensiunii sau curentului cu un aparat
analogic sau digital. Pentru măsurarea capacităților mici se folosește schema din Fig.12.4.

Fig.12.4. Capacimetru pentru capacități mici.

3
 Se măsoară căderea de tensiune, la bornele unei rezistențe etalon R X CX , produsă
de curentul I C care parcurge capacitatea necunoscută CX , la aplicarea unei tensiuni alternative
cunoscute U:
U   RC C  U R  kU (12.5)
R
RI C X X
RU R

Măsurând cu un aparat indicator tensiunea U R , după amplificare (A) și detecție sincronă

(DS), se poate grada scara direct în valori pentru CX .
Pentru măsurarea capacităților mari ( R X CX ) se utilizează o altă schemă, inversând locul
lui CX cu al lui R. În general precizia de măsurare este cuprinsă între 0,2 și 4%.

Metoda indirectă a ampermetrului și a voltmetrului

Schema de montaj (Fig.12.5) conține aparate de clasă de exactitate 0,2 sau 0,5.

Fig.12.5. Metoda indirectă a ampermetrului și voltmetrului pentru măsurarea capacității

Se notează:
I - indicația ampermetrului;
U - indicația voltmetrului;
RV - rezistența internă a voltmetrului;
RA - rezistența internă a ampermetrului .
Măsurarea se poate realiza prin metoda amonte (K1) sau aval (K2).
 Metoda amonte
Pornind de la diagrama fazorială (Fig.12.6 a) rezultă relațiile de calcul:

a) b)
Fig.12.6. Diagrame fazorială.

 1
CX  1 (12.6)
2
UI R2    U2 2

    RA
A
CX 
 I
Metoda amonte este potrivită pentru măsurarea capacităților mici.
 Metoda aval

4
 Diagrama fazorială (Fig.12.6.b) permite scrierea relațiilor:
I 2  ( U )2
2
I2I2 I2 I 2  U U22C2 C  RV (12.7)
V CX R2 X X U
V

Metoda aval este potrivită pentru măsurarea capacitățiilor mari.

În relațiile de calcul apare pulsația , deci este necesar un frecvențmetru pentru
măsurarea acesteia.

MĂSURAREA INDUCTIVITĂȚII PROPRII

Metoda directă. Inductanțmetre.

Funcționarea se bazează pe principiul măsurării tensiunii la bornele bobinei (a

cărei inductivitate proprie se determină). Bobina este alimentată de la o sursă de curent
alternativ prin intermediul unei rezistențe serie de valoare foarte mare.

Metoda indirectă a ampermetrului și voltmetrului (Fig.12.7).

Fig.12.7. Metoda indirectă a ampermetrului și voltmetrului pentru măsurarea inductivității proprii.

 Montaj amonte
(K1) Pentru circuit se
poate scrie:
(12.8)
U  RA  RX  jLX  jLA I
încât valoarea efectivă a tensiunii măsurată de voltmetru este:
(12.9)
UI RA  RX2 2LA  LX2

Rezultă relația de calcul a inductivității proprii a bobinei :

 1  U  2  RX  RA 2  LA (12.10)
LX  
  I
 Montaj aval (K2)
Deoarece:
(12.11)
L X  1 Z 2  R2 ZX  U
I
 X X
X

și ținând cont de diagrama fazorială a circuitului, se pot scrie relaț iile:

I2I2  I 2  2I I cos cos  RX I  U
X V X
X V
ZX ZX

5
 I2 U2 I2 2 U R
IV V
(12.12)
Z2 V ZX ZX
X
ce conduc la relația de calcul a impedanț ei:
 U
UU  2R X 
 R 
Z2  V
(12.13)
X
 U2
I2  
 RV 

Se observă că este necesară cunoașterea rezistenței RX a bobinei dintr-o

măsurare anterioară:
- la bobina fără miez de fier rezistența RX se determină prin alimentarea montajului în c.c.;
- la bobina cu miez de fier, pentru calculul rezistenței RX se folosește și un wattmetru.

MĂSURAREA INDUCTIVITĂȚII MUTUALE

Metoda indirectă a ampermetrului și voltmetrului (Fig.12.8)

Fig.12.8. Metoda indirectă pentru măsurarea MX.

La trecerea curentului prin înfășurarea primară A1B1 a inductivității MX apare o

mutuale tensiune electromotoare indusă în înfășurarea secundară:
e2  MX d  R2  RV iV  L2 diV
(12.14)
i
Scriind relația în complex: d dt
t (12.15)
se poate determina din:
 jM X I  R 2  RV   jL2 I V 
(12.16)

MX I  IV R2  RV 2  L22

relația de calcul a inductivității mutuale:
M  U R  R 2  L 2 (12.17)
2 V 2
X
I R
V

Se observă necesitatea cunoașterii parametrilor înfășurării secundare precum și a frecvenței.

Metoda măsurării inductivității proprii a înfășurărilor în serie și în opoziție.

Se determină întâi inductivitatea proprie LS a înfășurărilor conectate în serie, apoi

inductivitatea proprie L0 a înfășurărilor conectate în opoziție ( Fig.12.9). Deoarece:

6
 LS L1L2 2MX L0 L1L2 2MX (12.18)
rezultă: LS L0
M  (12.19)
X
4

Fig.12.9. Măsurarea MX prin determinarea inductivităților proprii.

MĂSURAREA IMPEDANȚELOR PRIN METODE DE PUNTE DE C.A.

Punțile de curent alternativ au conectate în cele patru laturi impedanțe, sursa de

alimentare este alternativă iar ca detector de nul se utilizează un aparat de curent alternativ.
Sunt situații în care schemele diferă destul de mult de puntea Wheatstone, conținând numai
două impedanțe, celelalte două laturi fiind formate din secțiunile unor înfășurări ale unor
transformatoare sau divizoare de tensiune inductive (punți cu transformatoare). În practică
se întâlnesc și tipuri speciale de punți de c.a. De o largă utilizare sunt punțile universale,
care pot măsura toți parametrii elementelor de circuit dipolare (R, L, C).

Puntea simplă în curent alternativ.

Schema generală a punții simple în c.a. este cea din Fig.12.11.

Fig.12.11. Puntea alimentată în c.a.

Condiția de echilibru a acestei punți este:

Z1Z4  Z2Z3 (12.21)

similară cu cea a punții Wheatstone în c.c., în care Z1 ...Z 4 sunt impedanțele din laturile punții.
Condiția de echilibru scrisă în mărimi complexe, conduce la două relații în mărimi reale,
obținute prin scrierea impedanțelor în una din cele două forme obișnuite:

Z  R  jX  Ze j (12.21)
Folosind prima exprimare se obțin relațiile:
7
 R1R4  X1X4  R2R3  X 2 X 3 (12.23)
R1X4  R4X1  R2X3  R3X 2
iar dacă se utilizează scrierea exponențială rezultă:

Z1 Z4  Z2 Z3 (12.24)
 1  4  2  3
Pentru echilibrarea punții trebuiesc îndeplinite două condiții simultan, deci este necesară
reglarea a doi parametri variabili ai punții, pentru a determina cele două necunoscute:
rezistența și reactanța impedanței. Punțile care nu pot fi echilibrate se deosebesc cu
ușurință dacă se examinează condiția (12.24). De exemplu, dacă puntea este formată
din două rezistoare și două reactanțe, rezistoarele fiind în brațele alăturate, celelalte
laturi trebuie să fie reactanțe de același fel (Fig.12.11). Dacă rezistoarele se află în două
laturi opuse, celelalte două laturi trebuie să fie alcătuite din reactanțe de natură diferită.
Manevrarea în vederea echilibrării este posibilă datorită proprietății de convergență
a punții de c.a. Teorema de convergență afirmă că dacă într-o punte de impedanță
alimentată în curent alternativ, din cele 8 elemente componente (rezistențe și reactanțe) se
variază unul singur, dându-i valori între 0 și , locul geometric în planul complex al vârfului
fazorului tensiunii de dezechilibru U este un cerc (Fig.12.11.). Variind un parametru al
punții, există o valoare a sa pentru care tensiunea de dezechilibru are valoarea minimă.
Echilibrarea punții se realizează prin variația succesivă a doi parametri, obținându-se pentru
valori din ce în ce mai mici, până la un minim minimorum.
În unele cazuri condițiile de echilibru nu depind de frecvența tensiunii de alimentare
a punții. Punțile acestea pot fi alimentate cu o tensiune alternativă de formă oarecare.

Punți cu transformatoare (Fig. 12.12)

Fig.12.12. Punte cu transformator.

Două din brațele punții sunt construite din bobine cuplate strâns între ele, realizate
din înfășurări dispuse pe un miez feromagnetic toroidal comun, de mare permeabilitate.
Tensiunile la bornele înfășurărilor sunt proporționale cu numărul lor de spire. La echilibrul
punții prin indicatorul de nul nu trece curent, ceea ce înseamnă că sunt îndeplinite condiț iile:
IX Ie U S1  U S 2 (12.25)
Z X
Z e
și deci:

Z  U S1 Z  N S1 Z e (12.26)
X U S2 e N
S2

Echilibrarea se poate realiza practic fie variind raportul N S1 / N S 2 (priză variabilă

pe secundarul transformatoarelor) fie variind Ze . În Fig.12.13 sunt prezentate
principalele variante de realizare a punților cu transformator.
Principalele particularități ale punților cu transformator sunt:
- raportul impedanțelor punții este egal cu raportul numărului de spire, cunoscut
cu precizie și stabil în timp;

8
 - raportul N S1 / N S 2 poate fi variat în limite largi și deci puntea permite măsurări într-
un domeniu foarte larg de valori, folosind o singură impedanță etalon, de valoare fixă.

Fig.12.13. Tipuri de punțI de c.a. cu transformator.

Metode de punte pentru măsurarea capacității

 Puntea Sauty cu schema echivalentă serie.

În Fig.12.14.a se prezintă schema punții Sauty. Condensatorul de măsurat este
reprezentat printr-o schemă echivalentă serie. Puntea este completată cu rezistențele
decadice reglabile R și R1, cu o rezistență R2 braț de punte și cu un condensator etalon Ce .

a) b) c) Fig.12.14. Metode de punte pentru

măsurarea capacității.
a) punte Sauty serie; b) punte Sauty derivație (Nernst); c) punte Schering.

Impedanțele din punte sunt:

Z R Z R 1
Z RR  1 Z R 
1 2 3 (12.27)
1 2 e
jCe 4 X j CX
Condiția de echilibru devine:
  1   R R  1 
R R  R  (12.28)
 1 X
jCX   2 e
jCe 
iar după separarea părților reale și imaginare rezultă:

9
 R  R2 R  Re  CX  R1 Ce (12.29)
X
R R
1 2
Se observă că relațiile (12.29) sunt independente de frecvență, puntea putându-se
alimenta și cu o tensiune nesinusoidală. Pierderile condensatorului se pot determina cu relația:

D  tg X  RX CX  Re Ce  RCe  RCe  tg e (12.30)

putându-se măsura doar condensatoare care au pierderi mai mari decât condensatorul etalon.
 Puntea Sauty
( derivație( Nernst) (.12.14.).
Fig.12.14.b). Impedanțele din
brațele punții
: sunt:
Z R Z R Z  R Z4  RX (12.31)
1 1 2 2 3
1  jRCe 1  jRX CX (12.32)
Calculând similar ca la cazul precedent rezultă:
R
CX  R 1 C e
2 (12.33)
Tangenta unghiului de pierderi are expresia:
D  tg X  1  1
RX CX RCe
indicând că metoda este adecvată pentru măsurarea condensatoarelor cu pierderi mari.
 Puntea Schering pentru măsurarea capacității (Fig.12.14.c) se
(.12.14.)
utilizează pentru măsurarea parametrilor condensatoarelor de înaltă
tensiune. Alimentarea punții se realizează în înaltă tensiune prin
intermediul unui
, transformator,
- în punte conectându-se condensatorul
etalon de înaltă tensiune Ce, de valoare fixă și rezistențele R1 și R2.
Impedanțele din: brațele punții sunt:
Z  R1 Z R Z  1 Z  RX  1 (12.34)
1
2 2 3 4

1  jR1 C1 jCe jCX

Din egalarea părților reale și iamginare ale condiției de echilibru rezultă :
R C
CX  Ce 1 RX R2 1 D  tg X  R1C1 (12.35)
R C
2 2
Pentru protecția aparatului un punct al circuitului secundar se conectează la masă iar elementele
schemei au astfel de valori alese încât tensiunea să fie nepericuloasă pe brațul de echilibrare.

Metode de punte pentru măsurarea inductivității proprii

 In Fig.12.15 sunt prezentate schemele unor punți de c.a. utilizate pentru

măsurarea inductivității proprii.
Puntea Maxwell-Wien pentru măsurarea inductivității proprii cu schema
echivalentă serie (Fig.12.15.a) este cea mai răspândită pentru măsurări la frecvențe
joase. Impedanțele din schemă sunt:
Z  R1 Z  R2 Z R Z 4  RX  jLX (12.36)
1 2
3 3

1  jR1 C1
10
 a) b) c)

Fig.15. Punți de c.a. pentru măsurarea inductivității proprii

a) Maxwell-Wien; b) punte Owen; c) punte Hay

rezultând:
L RRC R  R2 R
X 2 3 1 X R 3
(12.37)
1
și factorul de calitate:
L
Q X  R C
(12.38)
RX 1 1

 Puntea Owen pentru măsurarea inductivității cu schema echivalentă serie

(Fig.12.15.b) se utilizează la măsurări de exactitate ridicată, la bobine cu factor de
calitate mare. Valorile impedanțelor sunt:
Z  1 Z R Z R  1 Z  R  jL (12.39)
1 2 2 3 3 4 X X
jC1 jC3
rezultând:

C1
LX  R2 R3C1 RX  R2 Q  R3C3 (12.40) C
3

 Puntea Hay pentru măsurarea inductivității proprii cu

schemă echivalentă
(.12.15.) paralel (Fig.12.15.c) se folosește pentru
măsurarea parametrilor
. bobinelor cu factor de calitate ridicat.
Impedanțele laturilor
: sunt:
Z  R1  1 Z R Z R Z  RX jLX (12.41)
1 2 2 3 3 4
jC1 RX  jLX
rezultând:
RXR3 R2 1
LX  C1R2R3 R Q  RC (12.42)
1 1

12.6.5. Măsurarea inductivității mutuale

Puntea Carey-Foster are schema din Fig.12.16. La echilibru:

U U
AC AD U U (12.43)
adică: CB DB

 1  RI
R1  RI1  jL1 I1  jM X I  0 
R 
3 jC
I

1
2
2 (12.44)
3

11
 Fig.12.16. Puntea Carey-Foster.

DeoareceI  I  I 2 rezultă:
1

R1  R  jL1  M X   MX (12.45)
1  jR C  CR
3 3 3 2
Din egalarea părților reale și imaginare se obține relația de calcul pentru inductivitatea mutuală:
M X  R1  RC3R2 (12.46)
precum și pentru inductivitatea proprie L1 :

L1  MX R2R3 (12.47)

R1
semnul minus arătând că bobina trebuie conectată în punte astfel încât MX 0.

12
 VIZUALIZAREA, ÎNREGISTRAREA
ŞI MĂSURAREA
MĂRIMILOR VARIABILE ÎN TIMP

CONSIDERAŢII GENERALE

Numeroase mărimi fizice, electrice şi neelectrice, pot fi variabile în timp, cu variaţie

foarte lentă, dar şi foarte rapidă, periodică sau singulară. Pentru studiul şi caracterizarea
acestora sunt necesare dispozitive de memorare a variaţiei şi de redare sub formă de imagine
statică, adecvată interpretării de către operatorul uman sau de către sistemul automat de
măsurare.
Metodele şi mijloacele de măsurare sunt diversificate, în raport de modul şi viteza de
variaţie a mărimilor. Mărimile periodice, repetitive pe intervale de timp finite, se pot
converti mai uşor într-o imagine statică, prin suprapunerea sincronizată în timp a variaţiilor
în decursul perioadei. Pe acest principiu este realizat unul din cele mai răspândite şi utilizate
aparate pentru măsurări dinamice: osciloscopul catodic. Mărimile aperiodice, tranzitorii şi
aleatoare, cu variaţii nerepetitive, implică măsurări pe durate ce nu pot fi prestabilite.
Aparatele destinate măsurării acestor mărimi conţin elemente de memorare pe durate relativ
mari de timp, suficiente pentru a permite transferul informaţiei de măsurare pe un suport
adecvat utilizării ulterioare. Din această categorie fac parte aparatele înregistratoare, cu
înregistrarea pe hârtie, tub catodic, bandă magnetică sau memorie digitală.
O clasificare a aparatelor utilizate pentru vizualizarea şi înregistrarea semnalelor se
poate realiza, de exemplu, după viteza de variaţie în timp a mărimilor măsurate:
pentru mărimi lent variabile, cu frecvenţe cuprinse între 0 şi 20 Hz, se utilizează:
- înregistratoare electromecanice: cu înregistrare continuă, cu înregistrare în puncte
sau înregistratoare X-Y;
- înregistratoare electronice cu buclă de reacţie şi urmărire automată: punţi şi
compensatoare automate de tip integral şi proporţional.
pentru mărimi variabile în gama frecvenţelor medii, 20 Hz până la 20 kHz:
- înregistratoare magnetice cu înregistrare directă şi cu modulare de frecvenţă;
- oscilografe electromecanice (cu bucle).
pentru mărimi rapid variabile se utilizează osciloscoapele electronice de mai multe tipuri:
- în timp real, cu un spot sau cu două spoturi, cu un canal sau cu mai multe canale;
- cu eşantionare;
- cu memorie analogică sau digitală;
- osciloscoape speciale : analizoare de spectru, radare etc.
1
 ÎNREGISTRATOARE

Caracteristici şi funcţii de transfer

Procesele industriale desfăşurate pe intervale lungi de timp (ore, zile) necesită

înregistrarea pe un suport fizic a evoluţiei mărimii măsurate. Există o mare varietate de
înregistratoare care diferă prin principiul de funcţionare şi caracteristici metrologice. Cele
mai importante caracteristici sunt: numărul de canale, suportul înregistrării, exactitatea de
măsurare, lărgimea de bandă şi gama dinamică.

a) b)
Fig.6.1. Înregistrator ideal.

Înregistratorul trebuie să reproducă cât mai corect curba de variaţie în timp a mărimii
măsurate, să afişeze valoarea momentană, să dea posibilitatea de a aprecia tendinţa de
variaţie a mărimii şi să asigure memorarea pe un suport fizic a valorilor.
Considerând că mărimea de intrare este x(t) iar mărimea de ieşire este y(t) -
(Fig.6.1.a) - şi că un înregistrator ideal nu trebuie să introducă decât, cel mult, o întârziere
(Fig.6.1.b), funcţia sa de transfer trebuie să aibă forma:
H(s)  Y(s) (6.1)
X(s)  e sT
În general, dependenţa între y(t) şi x(t) este o ecuaţie diferenţială cu coeficienţi
constanţi, rezultând o funcţie de transfer de forma:
H(s)  1 (6.2)
n
a n s  a n 1 ss 1 ...a s  1
1
Înregistratorul ideal trebuie să îndeplinească condiţia:
a n sn  a sn 1 ...a s  1  e
sT
(6.3)
n 1 1
imposibilă de realizat practic. În concluzie, nu se poate realiza un înregistrator ideal şi
înregistrările vor fi afectate de erori de amplitudine şi de fază.
În practică se utilizează următoarele aproximări ale caracteristicii de frecvenţă:
 Aproximarea Butterworth - are caracteristica amplitudine - frecvenţă (Fig.6.2.a) de
forma:
H()  1 (6.4)
   2n
1  
 
0
unde:  0 - pulsaţia proprie; n - ordinul aproximării.

2
 a) b)
Fig.6.2. Caracteristici ale aproximării Butterworth;
a) caracteristica amplitudine - frecvenţă; b) răspunsul indicial.

În Fig.6.2.b se indică răspunsul indicial la aplicarea unei excitaţii treaptă pentru

diferite ordine n. Se observă că un optim se obţine pentru n=2, caz în care supracreşterea
este aproximativ 4%; supracreşterea se măreşte odată cu creşterea lui n. La fel, timpul de
răspuns creşte cu mărirea ordinului n al aproximării, pe când timpul de creştere este practic
constant. Aproximarea Butterworth asigură realizarea unui înregistrator cu distorsiuni mici
de amplitudine, însă cu distorsiuni mari de fază şi cu o deformare a fronturilor.
Aproximarea Cebîşev (Fig.6.3) are caracteristica amplitudine-frecvenţă de forma:
H()  1 (6.5)
2 2  
1 T  
n   0
unde: Tn (x) sunt polinoame Cebîşev.

Fig.6.3. Aproximarea Cebîşev.

Acest tip de aproximare conduce la prezenţa unor oscilaţii în banda de trecere, cu

repercursiuni negative în redarea corectă a semnalelor.
Aproximarea Bessel asigură o caracteristică liniară fază - frecvenţă, dar distorsionează
amplitudinea semnalului.

Sisteme de imprimare

Pentru inscripţionarea pe hârtie de înregistrare se folosesc numeroase procedee, cele

mai răspândite fiind:
a) Cu cerneală şi peniţă. Cerneala, de diferite culori, este înmagazinată într-un
rezervor şi ajunge, prin fenomenul de capilaritate, la tocul de scris realizat din
sticlă, metal sau fibre de material plastic.
b) Prin presiune sau termic. Se foloseşte o hârtie cerată pe care vârful de
inscripţionare lasă o urmă. Se poate ca vârful să fie încălzit electric şi să lase o
urmă carbonizată pe hârtie.
c) Fotografic. Se foloseşte imprimarea optică pe hârtie fotosensibilă, care nu necesită
developare chimică.
3
 d) Electric. Se utilizează imprimarea prin ardere cu scântei a unei hârtii speciale.

Aparatul are în compunere un instrument de măsurare, care este în legătură cu

inscriptorul, asigurând deplasarea acestuia pe o axă, pentru înregistrarea amplitudinii
semnalului şi un mecanism de derulare cu viteză constantă a suportului înregistrării (hârtiei),
pentru a avea desfacerea imaginii în timp. Mecanismul de derulare poate fi acţionat de un
sistem de ceasornic sau de un motor electric cu turaţie constantă (sincron, pas cu pas etc.).
Instrumentul de măsurare propriu-zis trebuie să producă un cuplu activ de cel puţin
100 de ori mai mare decât cuplul dat de frecări (în principal frecarea la inscriptor). De
aceea, aparatele de acest tip au clase de exactitate mai reduse (1,5  2,5).

Înregistratoare electronice cu echilibrare automată

Aparatele înregistratoare electronice, din categoria punţilor şi compensatoarelor cu

echilibrare automată, au exactitate mai ridicată, deoarece mişcarea indicatorului,
inscriptorului şi a elementului de echilibrare (cursorul unui potenţiometru) este executată de
un servomotor cu cuplu mare, faţă de care frecările sunt neglijabile. Ele au clasa de
exactitate 0,5  1 şi tind să înlocuiască categoria precedentă de înregistratoare, fiind mai
robuste şi mai fiabile.
Aparatele au componenţă asemănătoare, fiind diferite doar schemele de măsurare. În
compunerea lor se regăsesc: schema de măsurare tip punte sau compensator, un
amplificator, un servomotor rotativ sau liniar, un reductor (în cazul servomotorului rotativ)
şi un sistem mobil cu deplasare liniară care poartă indicatorul, inscriptorul şi cursorul
elementului de echilibrare (potenţiometru).

a) b)
Fig.6.4. Înregistratoare automate de tip integral: a) compensator; b) punte.

Schema bloc a compensatorului automat de tip integral este prezentată în Fig.6.4.a.

Potenţiometrul P este alimentat cu tensiunea de referinţă E, furnizând între un capăt şi
cursor tensiunea de compensare Uc . La intrarea amplificatorului A se aplică diferenţa dintre
tensiunea de măsurat U x şi tensiunea de compensare Uc . În funcţie de polaritatea diferenţei
de tensiune, amplificatorul aplică motorului o tensiune de comandă Um astfel ca el să
deplaseze cursorul potenţiometrului P, prin intermediul reductorului, în sensul în care
diferenţa U  0. Practic, în limitele erorilor sistemului, Ux  Uc . În acel moment motorul
se opreşte, fiind realizată condiţia de compensare, până ce tensiunea de măsurat îşi va
modifica din nou valoarea. Deplasarea cursorului se face concomitent cu indicatorul şi
inscriptorul, care urmăresc astfel valoarea tensiunii U x . Caracterul integrator îl introduce
motorul, care închide bucla de reglaj automat.
4
 Pentru deducerea caracteristicii de conversie a întregului lanţ, se notează: A -
amplificarea amplificatorului; km - constanta motorului; kr - constanta reductorului şi k p -
constanta potenţiometrului.
La motor se aplică în orice moment o tensiune de comandă proporţională cu diferenţa
tensiunilor:
Um  AU (6.6)
iar turaţia motorului
este proporţională cu tensiunea aplicată la intrare:
  kmUm  km AU (6.7)
Reductorul imprimă o deplasare liniară, cu viteza:
vd (6.8)
 kr   kr km AU
l
d
t
Tensiunea de compensare este proporţională cu deplasarea l a cursorului potenţiometrului:
Uc  k pl (6.9)
Explicitând deplasarea l a cursorului pe scara gradată în funcţie de U se obţine:
l d
 dt  k k A
Udt (6.10)
l r m

dt 
Utilizând relaţia (6.9), tensiunea necunoscută se poate determina din dependenţa:
(6.11)
Ux  Uc  kr km Ak p  Udt
observându-se caracterul integral al înregistratorului.

Fig.6.5. Funcţia de transfer a înregistratorului.

Funcţia de transfer a acestui tip de înregistrator se calculează conform schemei din

Fig.6.5, rezultând:
H(s)  AM(s)kr (6.12)
1  AM(s)kr k p
Cu funcţiile de transfer prezentate pentru blocurile componente, relaţia (6.12) devine:
H(s)  S (6.13)
1 s 2  2 s  1
2 
0 0
unde: sensibilitatea S  L ; pulsaţia proprie   Akm kr E ; factorul de amortizare
0
E L
1
  .
2 0
Calităţile metrologice sunt strict legate de calitatea potenţiometrului (liniaritate
0,1-0,2%). Motorul este, de cele mai multe ori, un motor de curent alternativ bifazat, cu o
5
masă cât mai mică a rotorului şi cu un cuplu de pornire suficient de mare. În cazul utilizării
motoarelor liniare cu magnet mobil sau cu bobină mobilă, realizate pe baza interacţiunii
dintre câmpul magnetic al unui magnet permanent şi conductoarele parcurse de curent ale
unei bobine aflate în acel câmp, lanţul cinematic se simplifică, dispare reductorul şi creşte
viteza de măsurare.
Antrenarea hârtiei se face cu ajutorul unui motor sincron, prin intermediul unor
angrenaje cu roţi dinţate. Sursa de referinţă, realizată cu diode Zener, asigură o stabilitate pe
timp îndelungat a tensiunii E mai bună de 0,05%.
Exactitatea redării în regim dinamic este influenţată de două caracteristici ale
înregistratorului:
- viteza de deplasare maximă a peniţei, legată de parametrii semnalului prin relaţia:
2fU  vmax
(6.14)
unde: f şi U sunt frecvenţa, respectiv valoarea maximă a tensiunii de măsurat (sinusoidală).
La majoritatea acestor înregistratoare viteza maximă este cuprinsă între 5 şi 50 cm/s.
- acceleraţia maximă a peniţei, determinată de inerţia sistemului.
La amplitudini mici predomină limitarea în acceleraţie, pe când la amplitudini mari
predomină limitarea în viteză.
Puntea automată de tip integral (Fig.6.4.b) este necesară la măsurarea cu traductoare
parametrice (termorezistenţe, mărci tensometrice etc.), funcţionarea fiind asemănătoare cu
cea a compensatorului de tip integral.
Compensatorul automat de tip proporţional, a cărui schemă este prezentată în
Fig.6.6.a, compensează tensiunea de măsurat U x cu o cădere de tensiune Uc dată de
curentul de ieşire I2 al unui amplificator A la bornele unei rezistenţe fixe etalon R0 .
Diferenţa U a celor două tensiuni se aplică amplificatorului, care va da la ieşire un curent
de intensitate
I2  Y21U (6.15)
unde: Y21 - este admitanţa inversă de transfer a amplificatorului
Rezultă:
Uc  R0 Y21  U (6.16)
şi deci:
Y U  U
x (6.17)
U  U  U  U  R
x c x 0 21
1  R0Y21

a) b)
Fig.6.6. Înregistratoare automate de tip proporţional: a) compensator; b) punte.

Puntea automată de tip proporţional are schema prezentată în Fig.6.6.b. Puntea este
formată din rezistoarele de precizie R0 , R2 , R3 , R4 şi traductorul rezistiv R. Rezistenţele sunt

6
 alese astfel încât variaţia R a traductorului nu modifică sensibil curenţii în braţele punţii.
Funcţionarea este similară cu cea prezentată la compensatorul automat de tip proporţional
deoarece variaţia cu R a rezistenţei traductorului va dezechilibra puntea cu U
, tensiune ce apare la intrarea amplificatorului A.

Aparate cu înregistrare magnetică

În domeniul frecvenţelor audio (20 Hz 20 kHz) se impun tot mai mult aparatele cu
înregistrare magnetică datorită numeroaselor avantaje: stocarea unei mari cantităţi de
informaţie într-un volum redus, lipsa degradării în timp, posibilitatea de a reproduce
fenomenul cu viteze diferite decât cea cu care s-a derulat în mod real, posibilitatea de
adaptare uşoară la prelucrări numerice.
Înregistrarea se face pe bandă magnetică, executată din poliesteri acoperiţi cu un strat
cu granulaţie foarte fină de oxid de fier, oxid de crom sau alte combinaţii de pulberi de
materiale magnetice dure, care pot rămâne magnetizate în urma aplicării unui câmp
magnetic. Acest câmp magnetic, generat într-un întrefier foarte mic de către capul de
înregistrare prin faţa căruia banda trece cu o viteză constantă, va magnetiza în sens
longitudinal particulele magnetice ale benzii. Acestea vor rămâne magnetizate remanent la o
inducţie Br dependentă de intensitatea H a câmpului magnetic produs de capul de
înregistrare, proporţională cu valoarea instantanee a curentului i(t) ce parcurge bobina
acestuia. Curba de dependenţă dintre inducţia magnetică şi intensitatea câmpului magnetic
are o formă asemănătoare curbei de primă magnetizare, având o porţiune aproximativ liniară
şi o zonă de saturaţie. Pentru a înregistra corect fenomenele este necesar ca intensitatea
câmpului magnetic H să fie în zona aproximativ liniară a curbei.
Această metodă de înregistrare, numită înregistrare directă, este însoţită de erori
datorate neliniarităţii curbei B= f(H). Pentru o înregistrare mai corectă a informaţiei se
utilizează modularea în frecvenţă, frecvenţa unui oscilator fiind modulată cu fenomenul de
înregistrat şi imprimată apoi pe bandă. Metoda are dezavantajul că frecvenţa maximă a
fenomenelor ce pot fi înregistrate scade foarte mult, frecvenţa maximă a purtătoarei fiind, la
rândul ei, limitată de granulaţia particulelor magnetice şi de viteza de derulare a benzii.

OSCILOSCOPUL CATODIC

Privire generală

Osciloscopul catodic se utilizează pentru vizualizarea formei de variaţie în timp a

unei tensiunii, permiţând obţinerea unor informaţii privind amplitudinea, frecvenţa şi faza
acesteia, precum şi detectarea altor informaţii specifice semnalului respectiv: timp de
creştere, modulare etc. Este cel mai rapid aparat analogic ce permite vizualizarea, măsurarea
şi înregistrarea semnalelor convertite în tensiune electrică.
Primul osciloscop a fost realizat de către Braun (1897), aducându-se rapid unele
perfecţionări ce au constat în înlocuirea bazei de timp mecanice cu una electrică (1898-
Zenneck) şi introducerea grilei de comandă (1903-Wehnnelt). Către anii 1925-1926
construcţia s-a conturat în forma în care este cunoscut astăzi osciloscopul de uz general. În
prezent există o mare varietate de osciloscoape: cu un singur canal sau cu mai multe canale,
cu bază de timp simplă sau cu bază de timp dublă, de uz general, cu eşantionare, cu

7
memorare pe tub catodic sau cu memorie digitală sau osciloscoape specializate pe un
anumit gen de măsurări.
Forma de variaţie a tensiunii electrice, aplicată la intrarea osciloscopului, se obţine
sub forma unei imagini luminoase pe ecranul luminiscent al unui tub catodic, prin
bombardarea acestuia cu un fascicul de electroni, poziţionat pe ecran cu ajutorul a două
sisteme de deflexie electrostatică: verticală (Y) şi orizontală (X). Prin folosirea unor
traductoare adecvate, ce permit obţinerea unui semnal de tensiune proporţional cu mărimea
fizică de la intrare, aria de utilizare a osciloscopului se extinde practic la vizualizarea
oricărei mărimi fizice.
Deşi exactitatea măsurării nu este ridicată, osciloscopul se remarcă printr-o serie de
calităţi ce nu pot fi întâlnite la alte aparate: limite largi de variaţie a frecvenţelor studiate,
studiul simultan pe ecran a două sau mai multe mărimi, sensibilitate ridicată, posibilitatea
măsurării unor valori instantanee pe imaginea obţinută pe ecran ca şi posibilitatea memorării
sau fotografierii fenomenelor.

Osciloscopul catodic analogic de uz general

Osciloscopul catodic analogic de uz general este destinat analizei semnalelor

periodice. Este un osciloscop în timp real, pe ecranul tubului catodic apărând o reprezentare
a semnalului studiat, existând o corespondenţă biunivocă între punctele imaginii şi punctele
de pe curba semnalului. Schema de principiu a osciloscopului este prezentată în Fig.6.8.

Fig.6.8. Schema de principiu a osciloscopului catodic analogic de uz general.

Se evidenţiază patru mari blocuri funcţionale:

I - sistemul de vizualizare, care conţine tubul catodic şi comenzile electrice aferente.
El permite afişarea vectorială - rezultatul compunerii a două semnale de tensiune - unul
provenind de la sistemul vertical şi altul de la sistemul orizontal;

8
 II - sistemul vertical - conţine circuite de condiţionare a semnalului (atenuare,
amplificare) corespunzător amplitudinii sau axei Y;
III - sistemul orizontal - conţine circuite de generare (baza de timp) şi amplificare a
semnalului corespunzător axei timpului sau axei X.
IV - sistemul de sincronizare - permite declanşarea condiţionată a bazei de timp
(semnalul pe axa x) funcţie de semnalul pe axa Y, obţinându-se astfel o imagine stabilă pe
ecran.
Tubul catodic reprezintă partea esenţială a osciloscopului. El poate fi cu un singur
fascicul de electroni (spot) sau cu două fascicule de electroni, cu memorie sau fără memorie.
Osciloscoapele de uz curent au tub catodic cu un singur spot şi nu sunt prevăzute cu
posibilităţi de memorare. Fasciculul de electroni generat de tunul electronic suferă acţiunea
plăcilor de deflexie pe verticală şi pe orizontală, deplasarea spotului pe ecran fiind
comandată de tensiunile aplicate acestor plăci de deflexie. În afara axelor de pe ecran XOY
se mai ataşează a treia axă, în lungul axei tubului, denumită axa Z. Comanda tubului după
axa Z se referă la reglarea luminozităţii spotului şi se reglează prin intermediul potenţialului
grilei Wehnnelt.
Tensiunea de vizualizat se aplică la intrarea sistemului vertical (Y), cuplarea
făcându-se în c.c. sau în c.a.(se suprimă, cu un condensator, componenta de c.c.).
Atenuatorul este alcătuit dintr-un divizor de tensiune RC compensat în frecvenţă, reglabil în
trepte. Preamplificatorul are rolul de a amplifica semnalul de ieşire al divizorului (tipic 50
mV) la nivelul cerut de amplificator. Linia de întârziere are rolul de a crea o întârziere a
tensiunii ce ajunge pe plăcile Y de deflexie, în scopul de apărea simultan cu tensiunea de pe
plăcile X de deflexie (baza de timp produce o anumită întârziere). Amplificatorul pe
verticală este de tipul cu ieşiri simetrice în antifază şi are rolul de a amplifica tensiunea de la
ieşirea preamplificatorului (volţi) până la nivelul necesar devierii spotului pe verticală (100-
200V).
Generatorul de semnal rampă (baza de timp) are rolul de a genera tensiunea liniar
variabilă necesară comenzii spotului pe orizontală. Această tensiune (volţi) este amplificată
până la nivelul necesar devierii spotului pe orizontală (100-200V) cu un amplificator similar
celui de la sistemul Y. Amplificatorul poate fi cuplat cu baza de timp, în funcţionare y-t, sau
direct cu intrarea X, în funcţionare x-y.
Construcţia imaginii care apare pe ecranul tubului catodic poate fi urmărită pe baza
Fig.6.9, în care s-a considerat cazul particular al vizualizării unei tensiuni sinusoidale,
tensiunea liniar variabilă de pe axa X având aceeaşi frecvenţă cu cea de pe axa Y.

Fig.6.9. Construcţia imaginii care apare pe ecranul tubului catodic.

9
 Regimurile de funcţionare ale osciloscopului sunt următoarele:
- funcţionarea în y (fără baza de timp) - fasciculul de electroni este deviat numai pe
verticală şi pe ecran apare o linie verticală. Acest regim de funcţionare este util pentru
măsurarea amplitudinii tensiunii vizualizate;
- funcţionarea în y-t - fasciculul este acţionat de ambele perechi de plăci de deflexie,
acţiuni a căror rezultantă face ca spotul să descrie o curbă y(t), replică a curbei tensiunii de
măsurat u(t). Acest regim de funcţionare este util la măsurarea directă a amplitudinii şi
frecvenţei semnalelor, la măsurări cu semnale dreptunghiulare, precum şi la măsurări cu
semnale TV sau provenite din regimuri tranzitorii;
- funcţionarea în x-y - fascicolul este supus, de asemenea, acţiunii simultane a celor
două sisteme de plăci de deflexie. Plăcile primesc semnale de la tensiunile aplicate la
intrările X şi Y ale osciloscopului, iar pe ecran apare dependenţa y(x). Acest regim de
funcţionare este util la măsurarea defazajului dintre două tensiuni precum şi la determinarea
exactă a egalităţii a două frecvenţe.
Caracteristicile principale referitoare la calitatea unui osciloscop catodic sunt:
- Constanta de deflexie pe verticală - este dată de valoarea tensiunii, care aplicată la
intrarea Y, produce o deviaţie dată (1 diviziune) a spotului pe ecran. Ea se exprimă în V/div sau
mV/div şi poate fi schimbată, pe trepte fixe, din atenuatorul sistemului Y şi modificată continuu
din reglajul amplificării. Pentru citirea amplitudinii tensiunii, se multiplică amplitudinea
imaginii de pe ecran (în diviziuni) cu constanta treptei atenuatorului. Constanta de deflexie pe
orizontală este definită identic şi ea reprezintă valoarea tensiunii aplicată pe
intrarea X, care produce o deviaţie orizontală de 1 diviziune pe ecran. - Factorul de baleiaj
al bazei de timp - reprezintă raportul dintre timpul cursei directe şi distanţa parcursă de spot
pe ecran. Se măsoară în s/div, ms/div, sau s/div şi pentru o anumită poziţie de timp este
calibrat, iar citirea duratelor se face multiplicând amplitudinea pe orizontală cu factorul de
baleiaj.
- Banda de frecvenţă - reprezintă domeniul frecvenţelor în care osciloscopul măsoară
liniar (amplificarea nu scade cu mai mult de - 3dB la frecvenţele extreme ale benzii). Banda
de frecvenţă este cuprinsă, în general, între curent continuu şi zeci sau sute de MHz.

Tubul catodic.

Tuburile catodice utilizate la osciloscoapele catodice folosesc deflexia electrostatică.

Ele pot fi de tipul monoaccelerator (cu un singur anod de accelerare) sau cu postaccelerare
(doi anozi de accelerare), al doilea tip fiind preponderent utilizat la osciloscoapele actuale,
cu bandă largă de frecvenţă. În Fig.6.10 se prezintă principial o secţiune printr-un tub
catodic cu deflexie electrostatică.

10
 Fig.6.10. Tubul catodic (secţiune).

În partea inferioară a figurii s-au reprezentat sursele de alimentare într-o manieră care
indică ordonarea potenţialelor diferiţilor electrozi ai tubului. In interiorul tubului se disting
următoarele zone:
a) Zona generării şi accelerării fascicolului de electroni (tunul electronic) - cuprinde
filamentul F ce încălzeşte catodul C, care produce electronii prin emisie termoelectronică,
grila de comandă G (Wehnnelt) a intensităţii fasciculului de electroni şi anodul de accelerare
A. Grila şi anodul de accelerare au formă cilindrică şi orificii circulare înguste care permit
trecerea unui fascicul îngust de electroni către zona următoare. Viteza electronilor se obţine
din relaţia:
 2 e 5 (6.22)
U  610
v0 m A UA
unde U A reprezintă tensiunea anodică de accelerare.
b) Zona de focalizare şi corectare a astigmatismului (defocalizarea spotului spre periferia
ecranului) - cuprinde anozii de accelerare, de focalizare şi de corecţie a astigmatismului,
care alcătuiesc împreună un ansamblu de lentile electrostatice cu rolul de a produce un
fascicul punctiform (focalizare) în orice punct al ecranului (astigmatism). Funcţionarea
lentilelor electronice (ca şi a celor optice) se bazează pe fenomenul de refracţie (Fig.6.11.a):
la trecerea electronului prin suprafaţa de separaţie a două zone cu potenţiale electrice
diferite se conservă componenta tangenţială a vitezei:
v1 sin i  v2 sin r (6.23)
în care i şi r reprezintă unghiurile de incidenţă şi respectiv de refracţie.

a) b)
Fig.6.11. Dispozitivul de focalizare.

Prin urmare, când electronii trec spre un electrod cu potenţial mai ridicat (decât al
precedentului) fasciculul devine mai convergent, iar când trec spre un electrod cu potenţial
mai coborât devine mai divergent. Calităţile lentilelor electronice depind nu numai de
diferenţele de potenţial dintre electrozi dar şi de geometria acestora. Din examinarea
potenţialelor electrozilor- Fig.6.11.b - se constată ca fasciculul de electroni este focalizat în
11
două locuri. Prima focalizare (F1), nedorită, apare între grilă şi anod, convergenţa
datorându-se potenţialului ridicat al anodului (aproximativ 1kV). A doua focalizare are loc
în zona anozilor A, A1 şi A2. La trecerea electronilor de la A la A1 (cu un potenţial mai
coborât), fasciculul va diverge, iar la trecerea de la A1 la A2, care are un potenţial mai
ridicat, fasciculul va converge. Reglând potenţialul anodului A1 cu ajutorul
potenţiometrului P2 (“FOCALIZARE”) se poate aranja ca focarul să fie chiar pe ecran,
situaţie în care spotul are diametrul minim. Defectul de astigmatism se manifestă prin aceea
că spotul devine oval în anumite porţiuni ale ecranului, situaţie datorată insuficientei alinieri
a lentilelor electronice şi diferenţei de potenţial dintre anodul A2 şi potenţialul mediu al
plăcilor de deflexie. O soluţie pentru ameliorarea astigmatismului o reprezintă introducerea
unui anod suplimentar între anodul A2 şi plăcile de deflexie pe verticală Y.
c) Zona de deflexie electrostatică - cuprinde plăcile de deflexie pe verticală şi pe orizontală.
În această zonă informaţia corespunzătoare semnalului analizat este transmisă fasciculului
de electroni prin intermediul câmpurilor electrice produse de plăcile de deflexie. Pentru
studiul deflexiei se consideră cazul tubului monoaccelerator cu plăcile Y alimentate simetric
iar în locul fasciculului se consideră un singur electron (Fig.6.12). Electronul pătrunde între

plăcile de deflexie pe verticală cu viteza v0 ; datorită câmpului electric Ey existent, asupra

sa se exercită o forţă Fy  eEy şi îşi modifică traiectoria (arc de parabolă), iar după părăsirea
plăcilor Y se mişcă în continuare în linie dreaptă până întâlneşte ecranul.

Fig.6.12. Traiectoria electronului. Fig.6.13. Răspunsul luminoforului.

Ecuaţiile parametrice ale mişcării în interiorul plăcilor de deflexie sunt:

y  1 eUy 2 (6.24)
t z  v0t
2 md
conducând la ecuaţia traiectoriei:
1 eUy
y z2 (6.25)
2 2

mdv0
0  z  l . La ieşirea dintre plăcile de
relaţie ce reprezintă o parabolă şi este valabilă pentru
deflexie pe verticală electronul are deviaţia:
y  1 eUy 2 (6.26)
l
1 2 2
mdv0
şi o viteză v ce face cu orizontala un unghi dat de relaţia:
tg  eUyl (6.27)
2
mdv0
Deviaţia totală pe ecranul situat la distanţa L de la ieşirea plăcilor este:

12
 (6.28)
y  y1  y2  y1  Ltg
rezultând:
y  eUyl l  2L (6.29)
2
2mdv0
Ţînând cont de relaţia (5.24) expresia deviaţiei totale devine:
y  Uyl  2L) (6.30)
(l
4dU A
în care : ll  2L
S  (6.31)
y
4dU A
reprezintă sensibilitatea pe verticală a tubului catodic. Valorile uzuale pentru sensibilitatea
pe verticală a tuburilor catodice moderne se încadrează în limitele 0,5  1 mm/V, fiind cu
(10  20)% mai mici pentru plăcile de deflexie pe orizontală care sunt mai aproape de ecran.
Pentru mărirea sensibilităţii, în condiţiile în care se caută micşorarea gabaritului (L mic), se
micşorează tensiunea U A şi pentru a avea totuşi energie suficientă a electronilor necesară
excitării luminoforului, se măreşte tensiunea de postaccelerare.
d) Zona de postaccelerare - este specifică osciloscoapelor portabile şi celor cu banda de
frecvenţă mai mare de 10MHz, deoarece viteza sporită cu care fasciculul de electroni
baleiază ecranul reclamă, pentru o luminozitate satisfăcătoare, o energie cinetică ridicată. In
acest scop se prevede anodul de postaccelerare, situat după zona de deflexie şi căruia i se
aplică o tensiune continuă de valoare mare (5-15kV). Anodul de postaccelerare se poate
realiza sub forma unei depuneri prin metalizare pe suprafaţa interioară a tubului, în
porţiunea tronconică, a unui electrod sub formă de spirală rezistivă. Tot în zona de
postaccelerare, la unele tuburi catodice se prevede o bobină exterioară. Aceasta, fiind
străbătută de un curent ce poate fi modificat prin potenţiometrul “ROTIRE TRASĂ”,
produce prin deflexie electromagnetică rotirea imaginii, permiţând alinierea ei cu axele
caroiajului care se văd pe ecranul tubului.
e) Zona ecranului cuprinde stratul de luminofor depus pe suprafaţa interioară, care transformă
energia cinetică a electronilor în energie luminoasă (şi termică). Pentru ca stratul de luminofor
să nu se distrugă prin efect termic, peste luminofor se depune un strat subţire de aluminiu, care
îmbunătăţeşte şi randamentul luminos prin reflexia produsă. Luminoforul este realizat din
diferite substanţe cum ar fi: sulfura de zinc şi cadmiu cu argint, care emite culoarea albastră,
ortosilicatul de zinc, cu emisia de culoare verde etc. Pentru un luminofor calităţile cerute sunt
randamentul (procentul din energia electronilor care se transformă în radiaţie luminoasă) şi
persistenţa (timpul din momentul încetării curentului de electroni până la scăderea intensităţii
imaginii la 10% din valoarea iniţială). La bombardarea luminoforului cu un impuls
dreptunghiular, răspunsul său luminos arată ca în Fig.5.13, în care se observă şi modul de
definiţie a noţiunilor de fluorescenţă, fosforescenţă, persistenţă şi luminiscenţă.

Sistemul vertical

Atenuatorul de intrare are rolul de a diviza tensiunea de intrare până la nivele

acceptate de amplificatorul canalului Y. El trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă un
raport de divizare cunoscut cu exactitate şi constant în banda de frecvenţă şi să prezinte o
13
impedanţă de intrare constantă, indiferent de raportul de divizare. Prima condiţie este
îndeplinită de divizorul mixt RC compensat (Fig.6.14). Raportul de divizare este:
k1 R (6.32)
R
i
independent de frecvenţă dacă constantele de timp ale celor două braţe sunt egale:
RCC  Ri Ci (6.33)
unde: Ri , Ci - reprezintă componentele impedanţei de intrare a amplificatorului canalului Y.
Compensarea se realizează prin ajustarea capacităţii CC , până la îndeplinirea relaţiei
(6.33). În mod uzual osciloscoapele sunt prevăzute cu mai multe celule de atenuare de tipul
descris anterior, care pot fi grupate în mai multe moduri, pentru obţinerea diferitelor
rapoarte de divizare.

Fig.6.14. Atenuatorul de intrare. Fig.6.15. Sonda de osciloscop.

Sonda de osciloscop este elementul care permite aplicarea tensiunii la intrarea Y, fără
ca acest semnal să fie influenţat de perturbaţiile exterioare; în plus, sonda trebuie să
influenţeze cât mai puţin circuitul în care se conectează. O sondă este realizată (Fig.6.15)
dintr-un cap de probă CP urmat de un cablu coaxial CC care face legătura cu osciloscopul.
Există sonde pasive (cu sau fără atenuator) şi sonde active (ce conţin dispozitive de
amplificare cu impedanţe de intrare foarte mari). Sondele fără atenuator au avantajul că nu
atenuează semnalul, dar şi dezavantajul unei rezistenţe de intrare mai mici şi al unei
capacităţi de intrare mari. Sondele cu atenuator în capul de probă atenuează semnalul, în
schimb au o impedanţă de intrare ridicată.
Amplificarea pe canalul Y se realizează cu amplificatoare de bandă largă, cât mai
stabile şi cu o bună protecţie împotriva tensiunilor parazite. Schema bloc a amplificatorului
pentru deflexia pe verticală este prezentată în Fig.6.16.

Fig.6.16. Schema bloc a amplificatorului Y.

Preamplificatorul PA de bandă largă asigură o mare impedanţă de intrare (tipic

1M30pF) şi amplifică semnalele de la ieşirea atenuatorului (10-50mV) la valori
compatibile atacării amplificatorului AD (5-10V). Intrarea este asimetrică, iar ieşirea
diferenţială (simetrică). Amplificatorul diferenţial AD şi etajul final EF au ambele intrări şi
ieşiri diferenţiale, permiţând comanda simetrică a plăcilor de deflexie, adică cu tensiuni care
14
prezintă variaţii egale şi de semn contrar. Potenţiometrul “ETALONARE Y” permite
reglarea amplificării încât osciloscopul să lucreze în mod calibrat. De la una din ieşirile
amplificatorului diferenţial se culege un semnal care, în regim de sincronizare internă a
plăcilor de deflexie, se aplică circuitului de sincronizare, asigurând declanşarea bazei de
timp. Amplificatorul pe verticală, împreună cu tubul catodic, determină banda de frecvenţă
B a osciloscopului, ce determină, la rândul ei, timpul de creştere al osciloscopului:
350 (6.34)
t (ns) 
cr
B(MHz)
Dacă la intrarea Y se aplică impulsuri având timpul de creştere tcri pe ecran se vor
observa impulsuri având timpul de creştere tcrt , existând relaţia:
2 2 (6.35)
tcrt  tcr  tcri
ce indică o deformare importantă a fronturilor impulsurilor dacă tcri şi tcr sunt comparabile.

Sistemul orizontal

Pentru vizualizarea şi măsurarea fenomenelor variabile în timp osciloscopul

realizează axa timpului prin deplasarea spotului pe orizontală cu viteză constantă. Tensiunea
necesară este de formă liniar variabilă (în dinţi de fierăstrău), numită tensiune de baleiaj.
Forma de undă a acestei tensiuni (Fig.6.17) are 3 zone distincte:
- timpul de creştere tc , pe durata căruia tensiunea creşte liniar, iar spotul se
deplasează de la stânga la dreapta ecranului;
- timpul de revenire tr , pe durata căruia (mult mai mică decât tc ) tensiunea revine la
zero, determinând revenirea spotului în poziţia iniţială;
- timpul de pauză t p , necesar revenirii tuturor circuitelor la starea iniţială.

Fig.6.17. Forma de undă a tensiunii de baleiaj. Fig.6.18. Schema de principiu a bazei de timp.

Această tensiune liniar variabilă este produsă de un generator de impulsuri cu

frecvenţa reglabilă, numit baza de timp BT. Tot de la baza de timp se comandă circuitul de
suprimare al fasciculului de electroni CS, care aplică un impuls negativ grilei pe durata
cursei inverse a spotului, executată la revenirea tensiunii de baleiaj şi pe timpul de pauză.
Declanşarea cursei directe a spotului este realizată de blocul de sincronizare, comutat pe
unul din cele 3 semnale de sincronizare: de la fenomen, din exterior sau de la reţea. Din
semnalul de sincronizare, care poate fi fenomenul aplicat pe intrarea Y cules de la
preamplificator, tensiunea sinusoidală a reţelei sau un impuls din exterior, se poate extrage
cu ajutorul unor filtre adecvate acea componentă care trebuie să producă sincronizarea:
componenta continuă, componenta alternativă, de joasă frecvenţă sau de înaltă frecvenţă.
Semnalul de sincronizare astfel extras este comparat cu un nivel continuu reglabil, numit
nivel de triggerare, coincidenţa producând un impuls ce va comanda declanşarea
generatorului bazei de timp. Posibilitatea de a alege şi flancul impulsului pe care să se facă
15
triggerarea face ca să se poată obţine pe ecran practic oricare porţiune a semnalului, dilatată
la scara dorită. Precizia de măsurare pe axa timpului depinde de liniaritatea tensiunii de
baleiaj. Pentru a obţine această tensiune liniar crescătoare se utilizează încărcarea la un
curent constant a unui condensator (Fig.6.18), panta tensiunii, deci şi frecvenţa de baleiaj
fiind aleasă din valorile condensatorului C şi a curentului de încărcare.

a) b)
Fig.6.19. Funcţionarea bazei de timp în regim: a) relaxat; b) declanşat.

Baza de timp poate funcţiona în regim relaxat sau declanşat (Fig.6.19). În regim
relaxat, după terminarea cursei inverse începe o nouă cursă directă. În acest regim baza de
timp nu poate fi calibrată precis şi nici nu permite vizualizarea semnalelor singulare
aleatoare sau de o formă complicată. În regim declanşat, baza de timp stă în aşteptare până
la apariţia unui impuls de declanşare, când se iniţiază o nouă cursă directă. Impulsurile de
declanşare fiind sincrone cu tensiunea de vizualizat, perioada bazei de timp va fi
întotdeauna egală cu un multiplu al perioadei tensiunii de vizualizat, adică este îndeplinită
întotdeauna condiţia de sincronizare.
Schema amplificatorului pe orizontală este mai simplă decât cea a amplificatorului Y
deoarece banda de frecvenţă necesară este mai mică şi amplificarea cerută este mult mai
redusă. În Fig.6.20 se prezintă una din cele mai simple scheme de amplificator care poate
funcţiona după o bază de timp declanşată. Baza tranzistorului T1 primeşte semnalul de la
baza de timp, iar baza tranzistorului T2 primeşte tensiunea de axare a spotului pe orizontală.
Tensiunile de ieşire simetrice sunt utilizate pentru atacul plăcilor de deflexie pe orizontală.

Fig.6.20. Schema unui amplificator de baleiaj pe orizontală.

Circuitul de sincronizare asigură declanşarea bazei de timp în strânsă corelaţie cu

semnalul de vizualizat. O posibilă configuraţie a circuitului de sincronizare este prezentată
în Fig.6.21.

16
 Fig.6.21. Schema bloc a circuitului de sincronizare.

În modul “INTERN”, sincronizarea se realizează cu semnalul de vizualizat, de la o

ieşire a amplificatorului Y. Modul “EXTERN” de sincronizare se utilizează în situaţia în
care se doreşte analiza corelată în timp a mai multor semnale. In acest caz, unul din semnale
se aplică la borna “SINCRONIZARE EXT” servind la declanşarea bazei de timp. Modul
“REŢEA” este adecvat pentru analiza fenomenelor de frecvenţa reţelei. Amplificatorul de
sincronizare AS este tot de tip diferenţial, la intrările sale aplicându-se semnalul de
sincronizare şi o tensiune continuă reglabilă. La depăşirea acestei tensiuni se generează un
impuls de declanşare a bazei de timp. Acest impuls se obţine la ieşirea formatorului de
impulsuri FIS. Circuitul de reţinere CR blochează trecerea impulsurilor prin circuitul poartă
CP spre baza de timp, pe durata curselor directă şi inversă

Baza de timp dublă

Unele osciloscoape moderne au şi a doua bază de timp, destinată studierii diferitelor

detalii ale fenomenelor. Tehnica bazei duble de timp datează de prin 1950, însă a fost
aplicată la osciloscoapele cu două canale.
Momentul declanşării celei de a doua baze de timp, pusă de obicei pe o viteză mare
de baleiaj, se produce după un interval de timp t faţă de impulsul de triggerare comandat
de pe panou. În acest fel se poate alege pe fenomenul reprezentat integral detaliul ce trebuie
mărit (de exemplu, frontul unui impuls); prin trecerea pe baza de timp întârziată va apare pe
tot ecranul detaliul ales. Schema de principiu a unei lupe de timp realizată cu două baze de
timp este prezentată în Fig.6.22.

Fig.6.22. Schema de principiu a lupei de timp.

Baza normală de timp BT1 produce o tensiune liniar variabilă care este comparată cu
o tensiune continuă reglabilă. In momentul egalităţii tensiunilor, comparatorul emite un
impuls care declanşează a doua bază de timp BT2 rapidă. Aceasta produce o tensiune liniar
variabilă, de amplitudine egală cu prima dar mult mai scurtă, ceea ce permite dilatarea pe
întreg ecranul a detaliului vizat.

17
 Osciloscopul cu mai multe canale

Pentru vizualizarea simultană a două sau mai multe semnale s-au realizat
osciloscoape cu două, patru sau chiar opt canale. Cele mai răspândite sunt osciloscoapele cu
două canale, ce pot fi obţinute în două moduri:
- cu tub catodic normal şi comutator electronic;
- cu tub catodic special cu două fascicule de electroni.

Fig.6.23. Osciloscop cu două canale cu comutator electronic.

Osciloscoapele cu două canale cu comutator electronic folosesc tubul catodic

obişnuit cu un singur fascicul de electroni. Ele au pentru fiecare canal (A şi B) câte un
atenuator şi un preamplificator, ce permite şi reglarea poziţiei pe ecran, iar accesul celor
două semnale la amplificatorul de deflexie pe verticală se face pe rând, prin intermediul
unui comutator electronic CE (Fig.6.23).
După modul cum se face comutarea succesivă a celor două canale A şi B se
utilizează două moduri de lucru:
a) Modul de lucru alternant (Fig.6.24.a), în care comutatorul electronic conectează
succesiv canalele la amplificatorul vertical pe durata unei curse directe a spotului,
comutarea de pe un canal pe celălalt efectuându-se pe durata cursei inverse. Astfel, din
cauza persistenţei luminoforului şi a retinei ochiului apar două imagini clare şi distincte la
frecvenţe mari. Acest mod de lucru nu este indicat la fenomenele de joasă frecvenţă, datorită
fenomenului de pâlpâire a imaginii (f < 20  30 Hz).

a) b)
Fig.6.24. Moduri de lucru: a) alternat; b) prin decupare.

b) Modul de lucru prin decupare (chopped) (Fig.6.24.b), în care comutatorul

electronic comută canalele cu o frecvenţă mult mai mare ca a semnalelor de vizualizat. În
acest mod, pe o perioadă, vor fi sute sau mii de comutări. Din cauza nesincronizării
frecvenţei fenomenelor studiate cu cea a oscilatorului care comandă comutarea (care are o
frecvenţa fixă), punctele nu sunt staţionare şi imaginile apar continuu. Se poate comanda
comutarea şi din exterior cu o frecvenţă dorită, impulsurile având în acest caz anumite
18
caracteristici cerute de osciloscop. Cu acest mod de lucru nu se pot vizualiza semnalele de
frecvenţă mare comparabilă cu frecvenţa de comutare, căci în acest caz pot lipsi porţiuni din
fenomen sau punctele luminoase devin supărătoare.
La osciloscoapele cu comutator electronic, sincronizarea se poate face cu semnalul de
pe canalul A sau de pe canalul B. Se mai pot vizualiza pe ecran suma sau diferenţa celor
două semnale sau uneori produsul lor (A + B, A - B, AB).
Osciloscopul cu tub catodic cu două fascicule de electroni (cu două spoturi) permite
studiul a două fenomene, utilizând un tub catodic special cu două spoturi. După modul de
realizare a celor două spoturi se deosebesc trei variante de tuburi catodice:
- Tub catodic cu fascicul divizat, care are un singur tun electronic (filament, catod,
grilă, anod), divizarea fasciculului realizându-se la un al doilea anod de accelerare, înaintea
plăcilor de deflexie. El are două perechi de plăci de deflexie pe verticală şi un singur rând de
plăci de deflexie pe orizontală. Tubul catodic de acest tip este mai economic, dar nu permite
reglajul independent al intensităţii luminoase a celor două imagini şi fenomenele se pot
influenţa capacitiv la frecvenţe înalte. De aceea, acest tip de tub este mai rar folosit.
- Tub catodic cu două fascicule de electroni obţinute de la tunuri electronice
independente, cu plăci de deflexie verticală independente şi plăci de deflexie orizontală
comune. Este permis reglajul independent al celor două imagini ca intensitate şi focalizare.
Tubul este mai scump, dar pentru avantajele oferite este foarte utilizat.
- Tub catodic cu două fascicule de electroni şi plăci de deflexie diferite şi pe
verticală şi pe orizontală. Ele permit reprezentarea pe ecran a două fenomene cu baze de
timp diferite. Sunt scumpe şi mai rar folosite.

Osciloscopul cu eşantionare

La vizualizarea semnalelor de frecvenţă înaltă, peste 400  500 MHz, se întâmpină

dificultăţi insurmontabile la realizarea amplificatoarelor de deflexie şi la obţinerea unei
iluminări bune a tubului catodic la viteze mari.
Prin tehnica eşantionării, semnalul de înaltă frecvenţa este translatat în domeniul
frecvenţelor joase, pentru care poate fi utilizat osciloscopul normal (f  10 MHz). Se cunosc
două metode de eşantionare: eşantionarea secvenţială, aplicabilă numai la semnale periodice
şi eşantionarea aleatoare, aplicabilă semnalelor de orice fel.
Principiul eşantionării secvenţiale presupune prelevarea, în decursul a mai multor
perioade ale semnalului, a câte unui singur eşantion pe perioadă (Fig.6.25.a). Primul
eşantion este prelevat la un moment determinat în raport cu un punct de referinţă de pe
curba semnalului de vizualizat. Celelalte eşantioane sunt prelevate la intervale de timp egale
cu perioada semnalului plus pasul de eşantionare. Cu aceste eşantioane se reconstituie
semnalul iniţial, translatat la o frecvenţă mult mai joasă, nemaiexistând o corespondenţă
biunivocă între imaginea de pe ecran şi punctele de pe curba semnalului.

a) b)
Fig.6.25. Eşantionare: a) secvenţială ; b) aleatoare.
19
 Principiul eşantionării aleatoare permite vizualizarea şi a semnalelor neperiodice.
Deosebirea faţă de eşantionarea secvenţială constă în aceea că întârzierea cu care este
preluat eşantionul se modifică aleator de la un ciclu la altul, astfel încât punctele memorate
apar într-o succesiune aleatoare pe curba vizualizată a semnalului. Dispozitivul de comandă
al osciloscopului trebuie să cunoască cât este întârzierea fiecărui eşantion, pentru a
reconstitui corect semnalul (Fig.6.25.b).

Osciloscopul cu memorie

Osciloscoapele cu memorie permit studiul fenomenelor cu variaţie periodică sau

aperiodică după desfăşurarea lor şi permit compararea diferitelor fenomene ce se succed
periodic sau aleator cu frecvenţe joase de repetiţie. Ele se realizează principial în două
moduri diferite: cu memorie analogică şi cu memorie digitală.
Osciloscoapele cu memorie analogică utilizează un tub catodic special (cu
memorie) şi circuite electronice suplimentare ce permit stocarea sau ştergerea imaginii
fenomenului. Tubul catodic cu memorie funcţionează ca principiu pe baza fenomenului de
emisie secundară a unor dielectrici. In prezent nu se mai construiesc astfel de osciloscoape,
fapt pentru care nu se mai dezvoltă principiul de funcţionare şi memorare analogică.
Osciloscoapele cu memorie digitală utilizează tuburi catodice normale, memorarea
fenomenului realizându-se într-o memorie digitală. Pentru aceasta, semnalul de tensiune
trebuie de la început convertit numeric şi apoi memorat într-un registru de memorie. Prin
intermediul unui circuit de eşantionare se prelevează eşantioane de semnal, la intervale de
timp egale, care vor fi convertite numeric în convertorul analog-digital şi apoi memorate.
Numărul de eşantioane este de asemenea memorat astfel că la citirea memoriei, un
convertor digital-analogic va recompune semnalul iar numărul de eşantioane permite
desfăşurarea lui în timp.

Fig.6.26. Schema de principiu a unui osciloscop cu memorie digitală.

Dacă se memorează un fenomen y=(x) atunci şi semnalul x este prelucrat şi memorat

de un lanţ asemănător ca semnalul y.

20
 Acest tip de osciloscop cu memorie digitală permite şi derularea informaţiei cu viteză
diferită decât cea de la înregistrare, astfel că fenomenul poate fi dilatat sau comprimat după
necesităţi.
O altă facilitate o prezintă posibilitatea de a prelucra numeric informaţia cu mijloace
de calcul (microprocesoare) pentru a obţine diferite valori (efectivă, medie), sau parametri ai
informaţiei (frecvenţa, perioada, durata), sau pentru a corecta influenţa unor factori de
eroare (temperatură, zgomot etc.). Rezultatul prelucrărilor se afişează pe tub alături de
imaginea obţinută, exactitatea fiind în acest mod compatibilă cu cea a voltmetrelor digitale.

21
 ANEXA I - VOCABULAR INTERNAŢIONAL

Anexa I

Vocabular internaţional
de termeni fundamentali şi generali în metrologie
Vocabularul utilizat în domeniul măsurărilor trebuie să
definească fără ambiguitate termenii specifici. În continuare,
prezentăm definiţii specifice metrologiei, unii termeni putând avea
şi alte semnificaţii în alte ramuri ştiinţifice. Definiţiile sunt
conforme cu Standardul Român SR 13251.
Măsurare = ansamblu de operaţii având ca scop
determinarea unei valori a unei mărimi;
Principiu de măsurare = baza ştiinţifică a unei măsurări;
Metodă de măsurare = succesiunea logică a operaţiilor, descrise în mod
generic, utilizată în efectuarea măsurărilor;
Procedură de = ansamblu de operaţii, descrise în mod concret,
măsurare utilizate în efectuarea unei măsurări în
conformitate cu o metodă dată;
Mărime (măsurabilă) = atribut al unui fenomen, al unui corp sau al unei
substanţe, care este susceptibil de a fi diferenţiat
calitativ şi determinat cantitativ;
Măsurand = mărime particulară supusă măsurării;
Mărime = o mărime admisă, prin convenţie, ca fiind inde-
fundamentală pendentă funcţional de alte mărimi;
Mărime derivată = mărime definită funcţie de mărimile
fundamentale dintr-un sistem de mărimi;
Sistem de mărimi = un ansamblu de mărimi, în sens general, între
care există relaţii definite;
Mărime de influenţă = mărime, alta decât măsurandul, care
influenţează rezultatul unei măsurări;

1
 MĂSURĂRI
Unitate de măsură = mărime particulară, definită şi adoptată prin
convenţie, cu care sunt comparate alte mărimi
de aceeaşi natură pentru exprimarea valorilor în
raport cu acea mărime;
Simbolul unităţii de = semn convenţional care desemnează o unitate de
măsură măsură;
Sistem de unităţi de ansamblu de unităţi fundamentale şi derivate,
măsură = definite în conformitate cu reguli date, pentru un
sistem dat de mărimi;
Sistemul = sistem de unităţi adoptat şi recomandat de
Internaţional de Conferinţa Generală de Măsuri şi Greutăţi;
Unităţi (SI)
Unitate fundamentală = unitatea de măsură a unei mărimi fundamentale
într-un sistem dat de mărimi;
Unitate derivată = unitatea de măsură a unei mărimi derivate
într-un sistem dat de mărimi;
Multiplu al unei = unitate de măsură mai mare decât o unitate dată,
unităţi formată pornind de la aceasta pe baza unor
convenţii;
Submultiplu al unei = unitate de măsură mai mică decât o unitate dată,
unităţi formată pornind de la aceasta pe baza unor
convenţii;
Valoarea unei mărimi = expresia cantitativă a unei mărimi particulare,
având, în general, forma produsului dintre o
unitate de măsură şi un număr;
Valoare adevărată = valoare compatibilă cu definiţia mărimii;
Valoare convenţional = valoare atribuită unei mărimi particulare şi
adevărată recunoscută, uneori prin convenţie, ca având o
incertitudine adecvată pentru un scop dat;
Valoare numerică = număr cu care se înmulţeşte unitatea în expresia
valorii unei mărimi;
Scară de repere = pentru o mărime dată, un ansamblu ordonat de
valori, continue sau discrete, definit prin
convenţie ca referinţă pentru ordonarea
mărimilor de aceeaşi natură în ordine
crescătoare (sau descrescătoare) a valorilor;

2
ANEXA I - VOCABULAR INTERNAŢIONAL
Mijloc de măsurare = mijloc tehnic utilizat pentru obţinerea,
prelucrarea, transmiterea şi stocarea unor
informaţii de măsurare;
Măsură = dispozitiv destinat să reproducă sau să
furnizeze, în mod permanent, în decursul
utilizării sale, una sau mai multe valori
cunoscute ale unei mărimi date;
Traductor de = dispozitiv care face ca unei mărimi să îi
măsurare corespundă, după o lege determinată, o mărime
de ieşire;
Aparat de măsurat = dispozitiv destinat a fi utilizat pentru a efectua
măsurări, singur sau asociat cu unul sau mai
multe dispozitive suplimentare;
Sistem de măsurare = ansamblu complet de mijloace de măsurare şi
alte echipamente, reunite pentru efectuarea unor
măsurări specificate;
Lanţ de măsurare = serie de elemente ale unui aparat de măsurat sau
ale unui sistem de măsurare care constituie
traseul semnalului de măsurare de la intrare
până la ieşire;
Aparat de măsurat = aparat de măsurat care afişează o indicaţie;
indicator
Aparat de măsurat = aparat de măsurat care furnizează o înregistrare
înregistrator a unei indicaţii;
Aparat de măsurat = aparat de măsurat care determină valoarea unui
totalizator măsurand prin însumarea valorilor parţiale ale
măsurandului, obţinute simultan sau consecutiv
de la una sau mai multe surse;
Aparat de măsurat = aparat de măsurat care determină valoarea unui
integrator măsurand prin integrarea unei mărimi în funcţie
de o altă mărime;
Aparat de măsurat = aparat de măsurat al cărui semnal de ieşire sau a
analogic cărui afişare (sau indicaţie) este o funcţie
continuă a măsurandului sau a semnalului de la
intrare;
Aparat de măsurat = aparat de măsurat care furnizează un semnal de
numeric ( digital) ieşire sau o afişare sub o formă numerică;

3
 MĂSURĂRI
Senzor, captor = element al unui aparat de măsurat sau al unui
lanţ de măsurare care este direct influenţat de
măsurand;
Detector = dispozitiv sau substanţă care indică prezenţa
unui fenomen fără să furnizeze în mod necesar o
valoare a unei mărimi asociate;
Scara mijlocului de = ansamblu ordonat de repere, împreună cu toate
măsurare numerele asociate, făcând parte dintr-un
dispozitiv indicator al unui mijloc de măsurare;
Diviziune a scării = parte a unei scări cuprinsă între două repere
succesive;
Lungime a unei = distanţa dintre două repere succesive ale scării,
diviziuni a unei scări măsurată de-a lungul aceleiaşi linii ca şi
lungimea scării;
Valoarea unei = diferenţa între valorile corespunzătoare unor
diviziuni repere succesive ale scării;
Lungime a scării = pentru o scară dată, lungimea liniei continue
dintre primul şi ultimul reper, care trece prin
mijlocul tuturor reperelor mai mici;
Domeniu de indicaţii = ansamblu al valorilor delimitate de indicaţiile
extreme
Scară liniară = scară la care lungimea fiecărei diviziuni şi
valoarea corespunzătoare a fiecărei diviziuni
sunt legate printr-un coeficient de
proporţionalitate care este constant de-a lungul
scării;
Scară neliniară = scară la care lungimea fiecărei diviziuni şi
valoarea corespunzătoare a fiecărei diviziuni
sunt legate printr-un coeficient de
proporţionalitate care nu este constant de-a
lungul scării;
Scară cu zero decalat = scară al cărui domeniu de indicaţii nu include
valoarea zero;
Scară dilatată = scară la care o parte a domeniului de indicaţii
ocupă o lungime a sa, care este disproporţionat
mai mare decât celelalte părţi;
Numerotare a unei = ansamblu ordonat de numere asociate reperelor
scări scării;

4
ANEXA I - VOCABULAR INTERNAŢIONAL
Cadran = Element fix sau mobil al unui dispozitiv de
afişare pe care se află scara sau scările;
Indice = element fix sau mobil al unui dispozitiv de
afişare, a cărui poziţie în raport cu reperele
scării permite să se determine o valoare
indicată;
Ajustarea mijlocului = operaţie destinată aducerii mijlocului de
de măsurare măsurare într-o stare de funcţionare convenabilă
utilizării sale;
Reglarea mijlocului = ajustare efectuată utilizând numai mijloacele
de măsurare tehnice de care dispune utilizatorul;
Calibrarea mijlocului = operaţie de fixare a poziţiilor reperelor scării
de măsurare unui mijloc de măsurare în funcţie de valorile
corespunzătoare ale măsurandului;
Condiţii nominale de = ansamblu de valori ale măsurandului pentru care
funcţionare eroarea de măsurare a unui mijloc de măsurare
este presupusă că se află între limite specifice;
Condiţii de referinţă = condiţii de utilizare prescrise pentru încercarea
funcţionării unui mijloc de măsurare sau pentru
intercompararea rezultatelor măsurătorilor;
Caracteristica de = relaţia între un semnal de intrare şi răspunsul
transfer corespunzător, în condiţii definite;
Domeniu nominal = domeniu de indicaţii care se pot obţine într-o
configuraţie dată a comenzilor;
Interval de măsurare = modulul diferenţei dintre cele două limite ale
unui domeniu nominal;
Domeniu de măsurare = ansamblu de valori ale măsurandului pentru care
eroarea de măsurare este presupusă că se află
între limite prescrise;
Sensibilitate = raportul dintre creşterea răspunsului unui mijloc
(absolută) de măsurare şi creşterea corespunzătoare a
semnalului de intrare;
Rezoluţie = cea mai mică diferenţă între indicaţiile unui
dispozitiv de afişare care poate fi percepută în
mod semnificativ;
Timp de răspuns = interval de timp între momentul în care un
semnal de intrare suferă o modificare bruscă
specificată şi momentul în care semnalul de
5
 MĂSURĂRI
ieşire atinge şi îşi menţine în limite specificate
valoarea sa finală în regim stabilizat;
Exactitatea mijlocului = proprietatea unui mijloc de măsurare de a da
de măsurare răspunsuri apropiate de o valoare adevărată
Clasă de exactitate = clasa mijloacelor de măsurare care satisfac
anumite condiţii metrologice destinate să
menţină erorile în limite specificate;
Eroare (de indicaţie) = diferenţa între indicaţia unui mijloc de măsurare
şi valoarea adevărată a mărimii de intrare
corespunzătoare;
Eroare raportată = raport între eroarea unui mijloc de măsurare şi o
valoare specificată pentru acel mijloc de
măsurare;
Eroare intrinsecă = eroare a unui mijloc de măsurare determinată în
condiţii de referinţă;
Eroare tolerată = valori extreme ale unei erori admise prin
specificaţii, reglementări etc.;
Justeţea mijlocului de = proprietatea unui mijloc de măsurare de a
măsurare furniza indicaţii fără eroare sistematică
Fidelitatea mijlocului = proprietatea unui mijloc de măsurare de a
de măsurare furniza indicaţii foarte apropiate între ele la
măsurarea repetată a aceluiaşi măsurand, în
aceleaşi condiţii de măsurare;
Rezultat brut = rezultatul măsurării înainte de corectarea erorii
sistematice;
Rezultat corectat = rezultat al unei măsurări după corectarea erorii
sistematice;
Exactitatea măsurării = gradul de concordanţă între rezultatul măsurării
şi valoarea adevărată a mărimii;
Eroare de măsurare = diferenţă între rezultatul unei măsurări şi
valoarea adevărată a măsurandului;
Abatere = diferenţă între o valoare şi valoarea sa de
referinţă;
Eroare relativă = raport între eroarea de măsurare şi valoarea
adevărată a măsurandului;
Eroare aleatorie = diferenţa între rezultatul unei măsurători şi
media aritmetică a rezultatelor unui număr
infinit de măsurări ale aceluiaşi măsurand

6
ANEXA I - VOCABULAR INTERNAŢIONAL
efectuate în condiţii de repetabilitate;
Eroare sistematică = diferenţa între media aritmetică a rezultatelor
unui număr infinit de măsurări ale aceluiaşi
măsurand, efectuate în condiţii de repetabilitate
şi valoarea adevărată a măsurandului;
Corecţie = valoarea adăugată algebric rezultatului brut al
unei măsurări pentru compensarea erorii
sistematice;
Abatere standard = pentru un şir de n măsurări ale aceluiaşi
experimentală măsurand, este mărimea s care caracterizează
împrăştierea rezultatelor şi este dată de relaţia:
n xi X 2 este rezultatul
s i 1 unde xi
n1
celei de-a i-a măsurători, iar X este media
aritmetică a celor n rezultate considerate;
Incertitudinea de = parametru, asociat rezultatului unei măsurări,
măsurare care caracterizează împrăştierea valorilor ce, în
mod rezonabil, ar putea fi atribuite
măsurandului;
Etalon = reprezintă o măsură, aparat de măsurat, material
de referinţă sau sistem de măsurare destinat a
defini, realiza, conserva sau reproduce o unitate
sau una sau mai multe valori ale unei mărimi
pentru a servi ca referinţă;
Etalon internaţional = etalon recunoscut printr-un acord internaţional
pentru a servi pe plan internaţional drept bază
pentru atribuirea de valori altor etaloane ale
mărimii considerate;
Etalon naţional = etalon recunoscut printr-o decizie naţională
pentru a servi într-o ţară drept bază pentru
atribuirea de valori altor etaloane ale mărimii
considerate;
Etalon primar = etalon desemnat sau larg recunoscut ca având
cele mai înalte calităţi metrologice şi a cărui
valoare este atribuită fără raportare la alte
etaloane ale aceleiaşi mărimi;
Etalon secundar = etalon a cărui valoare este atribuită prin
7
 MĂSURĂRI
comparare cu etalonul primar al aceleiaşi
mărimi;
Etalon de referinţă = etalon, în general de cea mai înaltă calitate
metrologică, disponibil într-un loc dat sau într-o
organizaţie dată, de la care derivă măsurările
care sunt efectuate în acel loc;
Etalon de lucru = etalon utilizat în mod curent pentru a etalona
sau verifica măsuri, aparate de măsurat sau
materiale de referinţă;
Etalon de transfer = etalon utilizat ca intermediar pentru a compara
între ele etaloane;
Trasabilitate = proprietate a rezultatului unei măsurători sau a
valorii unui etalon de a putea fi raportate la
referinţe stabilite, de regulă etaloane naţionale
sau internaţionale, prin intermediul unui lanţ
neîntrerupt de comparări având, toate,
incertitudini determinate;
Etalonare = ansamblu de operaţii care stabilesc, în condiţii
specificate, relaţia dintre valorile unei mărimi
indicate de un aparat de măsurat sau un sistem
de măsurare, sau dintre valorile reprezentate de
o măsură sau un material de referinţă şi valorile
corespunzătoare realizate cu etaloane;
Conservare a unui = ansamblu de operaţii necesare pentru
etalon menţinerea caracteristicilor metrologice ale unui
etalon în limite convenabile;