Periodizarea istoriei limbii române literare

Asupra periodizării istoriei limbii române literare nu s-a ajuns încă la un

punct de vedere unitar. Majoritatea cercetătorilor însă sunt de acord că trebuie
să distingem două epoci fundamentale: a) vechea română literară; b) româna
literară modernă.

Între acestea am putea să delimităm o perioadă de tranziţie, cuprinsă între

anii 1780 şi 1840, aceasta reprezentînd, de fapt, prima etapă din istoria formării
limbii române moderne.

În epoca veche, nu aveam o limbă literară propriu-zisă, normată şi

unitară, ci mai multe variante cultivate ale unor subdialecte dacoromâne, dintre
care nici una nu tinde, cel puţin pînă la 1750, către preponderenţă. Eforturile
cărturarilor se îndreaptă acum nu spre fixarea normelor, ci spre impunerea
limbii române ca limbă de cultură în locul slavonei şi spre îmbogăţirea ei cu
elemente lexicale noi. În acest interval de timp se pot distinge două perioade
mai importante.

Cea dintâi perioadă începe, probabil, de prin mijlocul secolului al

XV-lea şi durează pînă la 1640. Acum limba română este cultivată prin puţine
scrieri originale (în special documente şi scrisori) şi prin destul de rarele
traduceri şi tipărituri bisericeşti, apărute, mai ales, în Transilvania. Există totuşi
în această etapă două variante literare: una de tip nordic (maramureşeană) şi alta
de tip sudic (munteană şi sud-transilvăneană).

Limba scrierilor din această perioadă prezintă încă un vocabular sărac şi

pronunţate divergenţe dialectale. În traduceri întîlnim adesea, datorită influenţei
originalelor, construcţii imitate după slavonă sau maghiară. Caracterul livresc al
lexicului textelor religioase apare evident cînd comparăm vocabularul textelor
traduse cu cel al textelor netraduse, din care lipsesc cuvintele din slavonă şi
maghiară, necunoscute în limba vorbită. Istoria limbii române literare reţine,
aşadar, doar faptul că din această epocă datează primele texte de limbă
românească şi că în acest secol diaconul Coresi “ot Tîrgovişte”, cum scria însuşi
Domnia sa, pune la baza limbii literare graiul din nordul Munteniei şi din sudul
Transilvaniei.

A doua perioadă durează de la 1640 pînă spre sfîrşitul secolului al

XVIII-lea. În acest interval, româna înlătură definitiv slavona ca limbă oficială,
asumîndu-şi integral rolul unei limbi de cultură în toate ţările româneşti. Apar
noi forme de manifestare a literaturii: cronicile, textele juridice, scrieri cu
caracter oratoric şi filozofic, precum şi începuturile creaţiei artistice în proză şi
în versuri.

Limba română reuşeşte să devină limba oficială a bisericii şi a cancelariei

domneşti.

Condiţiile de dezvoltare a societăţii româneşti din secolele al XVII-lea şi

al XVIII-lea conferă literaturii române trăsături care o deosebesc de alte
literaturi şi explică particularităţile specifice ale limbii literare din această
epocă. Influenţa turcească creşte în viaţa politică şi economică a ţărilor
româneşti, resimţindu-se şi pe plan lingvistic. Influenţa grecească ajunge la 137
apogeu în cursul secolului al XVIII-lea, în epoca fanariotă (1711-1821).
Cancelaria, numeroase şcoli greceşti, ca şi numărul crescînd de manuscrise şi
tipărituri în limba greacă, imprimă relaţiilor sociale şi culturale din ţările
româneşti un pronunţat caracter grecesc. Locul elementelor turceşti şi
neogreceşti va fi luat, mai tîrziu, de elementele ruseşti, apoi de cele
neoromanice.

În secolele XVII şi XVIII, se accentuează orientarea culturii româneşti

spre Rusia şi Polonia. Contactul cronicarilor cu cultura latină, cu colegiile din
Polonia lasă urme adînci în scrisul acestora (mai ales în domeniul lexicului şi al
sintaxei). -

Întemeierea tipografiilor în ţările româneşti, cît şi sprijinul lui Pertu

Movilă, mitropolitul Kievului, au contribuit la răspîndirea scrierilor în limba
română. Larga circulaţie pe calea tiparului a traducerilor de cărţi religioase
(Cazania lui Varlaam, 1643; Noul Testament de la Bălgrad, 1648; Biblia de la
Bucureşti, 1688) şi folosirea lor nu numai în oficierea cultului, ci, uneori, şi ca
manuale elementare pentru învăţarea citit-scrisului în şcolile mănăstireşti
contribuie la începuturile de unificare a exprimării literare.

Limba Cazaniei lui Varlaam se caracterizează printr-o serie de

particularităţi ale graiului moldovenesc. Dar în ea întîlnim influenţa
particularităţilor fonetice specifice textelor literare din Ţara Românească:
fonetismele în îi (pîine, faţă de moldovenescul pîne), generalizate prin analogie
şi în tătîine, jupîineşică etc. Totodată, stilul naraţiunilor consacrate vieţilor
sfinţilor – cu tot conţinutul lor teologic – se distinge prin calităţile sale literare,
atît prin valorificarea limbii populare, cît şi prin prezenţa unor elemente de
exprimare artistică.
 Dacă preocupările de folosire a unei limbi accesibile românilor de
pretutindeni îşi află loc în Noul Testament al lui Simion Ştefan, consolidarea
variantei munteneşti la baza limbii literare se realizează prin tipărirea Bibliei de
la Bucureşti, moment important în evoluţia limbii române literare.

Prin activitatea poetică a lui Dosoftei (Psaltirea în versuri, 1673) şi prin

elocvenţa religioasă a lui Antim Ivireanul (Didahiile), limba română se
înmlădiază şi îşi îmbogăţeşte posibilităţile de exprimare artistică.

În tălmăcirea lui Dosoftei, textul Psaltirii este supus exigenţelor

versificaţiei; atenţia cititorului este reţinută, în special, de psalmii traduşi în
versuri scurte, în ritmul specific poeziei populare.

Predicile lui Antim Ivireanul, reprezentant de frunte al oratoriei religioase

în literatura română, se impun atît prin caracterul viu şi colorat al expresiei, cît
şi prin elemente realiste ale criticii morale şi sociale.

Alături de literatura religioasă, cărţile populare (Alexandria, Esopia,

Halima etc.), cu o largă circulaţie, ca şi primele legiuiri laice oficiale (Pravila lui
Vasile Lupu, Pravila lui Matei Basarab), au avut un rol important în dezvoltarea
limbii române literare.

Prin scrierile cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion

Neculce) şi ale celor munteni (stolnicul Constantin Cantacuzino şi Radu
Popescu), la care se mai adaugă contribuţia erudită a lui Dimitrie Cantemir, se
constată o nouă linie de dezvoltare în istoria limbii române. Cronicarii iau în
discuţie originile romanice ale poporului şi ale limbii române, rup, în mare
măsură, cu tradiţia textelor religioase şi valorifică elementele limbii vii, vorbite.
Îmbogăţind posibilităţile de exprimare prin împrumuturi savante din alte limbi,
cărturarii epocii realizează, în acelaşi timp, remarcabile progrese în arta
compoziţiei literare.

Naraţiunea, la cronicari, depăşeşte limitele genului istoric şi dobîndeşte o

reală valoare literar-artistică. Letopiseţul lui Grigore Ureche, care povesteşte
istoria Moldovei de la descălecat (1359) pînă la a doua domnie a lui Aron Vodă
(1595), marchează începuturile artei narative şi ale celei descriptive. Unele
pasaje, ca de exemplu cunoscutul portret al lui Ştefan cel Mare, se impun prin
concizia şi precizia exprimării.

Continuatorul lui Gr. Ureche, Miron Costin, încearcă în Letopiseţul Ţării

Moldovei (1595- 1661) şi în De neamul moldovenilor să găsească o modalitate
de expresie literară limbii româneşti. Prezenţa elementelor savante din limba şi
stilul lui Miron Costin se explică prin influenţa elementelor latine. În Viaţa
lumii, acelaşi cronicar deschide un nou capitol al poeziei româneşti culte: lirica
filozofică.

Nota savantă apare predominantă la Dimitrie Cantemir, primul nostru

istoric în accepţiunea modernă a cuvîntului şi învăţat de reputaţie europeană
(Cronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor, Descriptio Moldaviae, Historia
incrementorum atque decrementorum aulae othomanicae). Autor erudit, care a
abordat domenii de cercetare dintre cele mai variate, Dimitrie Cantemir are
meritul de a fi dat literaturii româneşti primul roman alegoric (Istoria
ieroglifică) şi de a fi încercat să creeze o terminologie ştiinţifică românească.

În cronicile muntene (Letopiseţul cantacuzinesc, 1290, Antonimul

brîncovenesc, 1688-1717, şi mai ales, Istoriile domnilor ţărilor româneşti ale lui
Radu Popescu întîlnim o proză vioaie, incisivă, în care pasiunile politice lasă
loc, adesea, pamfletului şi vervei politice.

Literatura artistică din această perioadă găseşte o încununare în scrisul

continuatorului lui Miron Costin, cronicarul Ion Neculce, autor al Letopiseţului
Ţării Moldovei, care povesteşte evenimentele de la Dabija vodă (1661) pînă la a
doua domnie a lui Constantin Mavrocordat (1743) şi al legendelor istorice,
cunoscute cu titlul O samă de cuvinte. Prin expresia plastică şi colorată, prin
valorificarea procedeelor expunerii orale şi prin utilizarea măiestrită a
portretului şi a 139 dialogului, I. Neculce ajunge la o artă mai complexă a
naraţiunii decît toţi ceilalţi cronicari, ceea ce îi asigură un loc de frunte între
marii noştri povestitori.

Se cuvine să remarcăm, odată cu secolele XVII şi XVIII, atenţia pe care

oamenii de cultură (Simion Ştefan, Grigore Ureche, Miron Costin) încep să o
acorde discutării problemelor limbii şi, mai ales, ale originii poporului român.
Discutarea anumitor probleme lingvistice de către unii cărturari români este o
mărturie a interesului de care începe să se bucure limba română, dar, în acelaşi
timp, şi o dovadă a lărgirii orizontului de preocupări ale oamenilor de cultură ai
epocii.

Epoca veche se încheie pe la 1780, an care marchează, prin tipărirea celei

dintîi gramatici a limbii noastre, începutul unui lung proces de normare şi
unificare a exprimării culte.
 Istoria modernă a limbii române literare cuprinde trei etape mai
importante.

Prima etapă, numită de unii cercetători şi premodernă sau de tranziţie,

este delimitată, fireşte aproximativ, între anii 1780 şi 1840.

Apariţia în a doua jumătate a secolului al XIII-lea a unor manuale şi cărţi

tehnice pune în circulaţie numeroase neologisme legate de dezvoltarea
economiei, a culturii şi a ştiinţei; apar termeni în matematică, fizică, tehnică,
agronomie, geografie, gramatică etc. Începe să se dezvolte stilul ştiinţific
(eruditul domnitor moldovean D. Cantemir deschisese calea în această direcţie,
încercînd să creeze un stil ştiinţific şi să introducă o terminologie adecvată. Face
să amintim de Scara numerelor şi cuvintelor străine tîlcuitoare din Istoria
ieroglifică, unde se dă un glosar al neologismelor din diverse ramuri ale
ştiinţei).

Totodată, se manifestă tendinţa de modernizare a exprimării literare şi de

unificare a normelor prin activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene (Samuil
Micu, Gheoghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu). Apariţia primelor
gramatici ale limbii române corespunde necesităţii tot mai simţite de codificare
a limbii literare, de creare a normei unice supradialectale.

Dezvoltarea societăţii româneşti, înfiinţarea – datorită lui Gheorghe Lazăr

în Muntenia şi a lui Gheorghe Asachi în Moldova – a învăţămîntului în limba
română, întemeierea presei, a teatrului în prima şi, mai ales, în cea de-a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, contribuie la lărgirea funcţiilor limbii române
literare.

După ce, în secolele anterioare, limba română reuşise să devină limba

oficială a bisericii şi a cancelariei, în prima jumătate a secolului al XIX-lea ea
cucereşte un nou domeniu, acela al învăţămîntului: încep să se predea diferite
discipline în limba română şi, fapt remarcabil, limba română devine ea însăşi
obiect de predare. Prin dezvoltarea învăţămîntului în limba naţională, numărul
ştiutorilor de carte creşte şi se formează un public cititor. Şcoala şi, alături de
ea, tînăra presă românească (Curierul românesc la Bucureşti, în 1829; Albina
românească la Iaşi, în acelaşi 140 an; Gazeta de Transilvania la Braşov, în
1838), care ia naştere, ca şi teatrul românesc, în aceeaşi epocă, reprezintă
factorii cei mai activi în răspîndirea şi impunerea normelor limbii literare.
 În dezvoltarea limbii române literare secolul al XIX-lea este perioada în
care se accentuează procesul de unificare a normelor. Dezbaterea problemelor
referitoare la căile de evoluţie şi de cultivare a limbii literare dobîndeşte, mai
ales în publicistica acestei epoci, o amploare deosebită. Reprezentanţii
diverselor curente (latinist propriu-zis, italienizat al lui Heliade, “ciunist” al lui
Aron Pumnul) încearcă să împiedice dezvoltarea normală a limbii literare,
transformînd-o în jargoane cu caracter artificial. Scriitorii progresişti (M.
Kogălnicianu, V. Alecsandri, Al. Russo, Al. Odobescu, B. P. Haşdeu) iau
atitudine fermă faţă de aceste curente şi preconizează crearea unei literaturi
naţionale, adică a unei literaturi cu un conţinut izvorît din realităţile româneşti şi
exprimată într-o limbă literară creată pe baza limbii vii a poporului.

Tot în această perioadă se fac încercări de rezolvare fundamentală a

problemelor de evoluţie a limbii române neliterare, încercări de codificare a ei.
Gramatica românească (1828) a lui Heliade Rădulescu este una dintre
contribuţiile cele mai însemnate în această direcţie. În prefaţa Gramaticii se
afirmă necesitatea unei ortografii fonetice, se dau soluţii pentru îmbogăţirea
vocabularului prin împrumuturi, îndeosebi din latină şi din limbile romanice, se
indică formele concrete de adaptare a neologismelor.

În această perioadă se introduce în limba literară un mare număr de

termeni neologici, presa contribuie şi ea la modernizarea lexicului prin
împrumuturi de origine latino-romanică.

Stilul ştiinţific şi cel administrativ, datorită noilor condiţii cultural-

istorice, sunt supuse aceluiaşi fenomen de modernizare. Apare un nou stil, cel
publicistic, cu anumite particularităţi specifice, care se precizează mai ales în a
doua jumătate a secolului, adică în cea de-a doua perioadă a limbii literare
moderne, cuprinsă între anii 1840 şi 1880.

Această perioadă reprezintă etapa căutărilor de soluţii privitoare la

îmbogăţirea şi codificarea limbii, etapă caracterizată prin discuţii teoretice şi
propuneri concrete, în centrul lor situîndu-se problema împrumuturilor,
adaptării lor, a bazei populare a limbii literare, a ortografiei cu litere latine şi a
unificării normelor. Tot acum, Academia română fixează şi principalele norme
ale limbii române literare moderne.

În această perioadă activează marii noştri clasici (M. Eminescu, I.

Creangă, I. L. Caragiale etc.
 Cea de-a treia perioadă o situăm între anii 1880 şi 1900. Acum are loc,
în linii mari, unificarea variantelor literare. Tot acum se consolidează stilurile
limbii române literare. În 1904, prin modificările aduse de Academia Română
ortografiei, se stabilesc definitiv bazele scrierii noastre fonetice, păstrată, cu
unele retuşări ulterioare, pînă în prezent.

Secolul al XX-lea se caracterizează prin utilizarea normelor unitare în

limba scrisă. Procesul desăvîrşirii unităţii în exprimarea literară intră într-o fază
nouă şi ultimă după formarea Statului Român unitar, în anul 1918, cînd unele
particularităţi din limba scrisă, folosită de oamenii instruiţi din provinciile care
au reintrat în componenţa României, se şterg, limba acestora integrîndu-se în
normele generale şi oficiale reprezentate de uzul exprimării culte a
intelectualilor din capitatele celor două, deocamdată, state româneşti.

Preocupările din ultimele decenii ale secolului al XX-lea, mai ales, după
reforma ortografică din 1953, după Revoluţiile din 1989 din Bucureşti şi
Chişinău şi după apariţia, în 1960, a Îndreptarului ortografic, ortoepic,
morfologic şi de punctuaţie, după retipărirea acestuia la Bucureşti şi la
Chişinău, preocupările sînt îndreptate spre acţiunea de cultivare a limbii, de
păstrare a unui anumit grad de corectitudine, cu deschidere spre inovaţia
lexicală şi stilistică, dar fără prea multe concesii făcute modei şi falsei
originalităţi. O deosebită vîlvă a trezit publicarea, în 2004, a noului DOOM, mai
ales scrierea literei â şi a formelor verbale de tipul sunt etc.

Fiind o variantă lingvistică superioară prin unitatea structurii sale şi o

expresie a culturii naţionale prin funcţiile îndeplinite, în limba literară se
întîlnesc, se dezvoltă şi se propagă tendinţele vorbirii culte, avîndu-şi izvorul în
tradiţia urmată de cei ce o folosesc.