Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istoria Educatiei Fizice Si Sportului
Istoria Educatiei Fizice Si Sportului
ADIN-MARIAN COJOCARU
ISBN 978-973-163-893-5
ADIN-MARIAN COJOCARU
INTRODUCERE
Unitatea de învăţare 1
ORIGINILE EXERCIŢIILOR FIZICE
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Importanţa şi problematica istoriei exerciţiilor fizice
1.3.2. Exerciţiile fizice în epoca preistorică
1.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric
1.3.4. Sărbătorile legate de natură
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 2
EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ANTICHITATE
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat
2.3.2. Documente care cuprind perceptele fundamentale ale vieţii în India antică
2.3.3. Confucius, creatorul filosofiei şi culturii antice din China antică
2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte educaţionale şi filozofice
stau la baza civilizaţiei moderne
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 3
EXERCIŢIILE FIZICE ÎN EPOCA MEDIEVALĂ
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Feudalismul – perioada cea mai retrogradă a evoluţiei exerciţiului fizic în contextul
vieţii sociale
3.3.2. Cavalerismul factor social important în practicarea exerciţiilor fizice feudalism.
3.3.3. Jocurile practicate de masele populare alt factor social important în practicarea
exerciţiilor fizice feudalism.
5
3.3.4. Exerciţiile fizice în epoca Renaşterii
3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 4
PEDAGOGIA REALISTĂ A SECOLULUI AL XVII-LEA
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Filosofii care şi-au pus amprenta asupra exerciţiilor fizice moderne
4.3.2. Pedagogi raţionalişti ai secolului al XVIII-lea
4.3.3. Principalele sisteme de gimnastică ale secolului al XIX-lea
4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 5
SISTEMELE DE EDUCAŢIE FIZICĂ
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Sistemul exerciţiilor fizice în Germania
5.3.2. Sistemul exerciţiilor fizice în Suedia
5.3.3. Sistemul exerciţiilor fizice în Franţa
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Unitatea de învăţare 6
ISTORIA EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN ŢARA NOASTRĂ
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Izvoare şi documente
6.3.2. Instituţionalizarea practicării exerciţiilor fizice
6.3.3. Organizarea educaţiei fizice şi sportului în România
6.3.4. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de vară
6.3.5. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de iarnă
6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
6
INTRODUCERE
Obiectivele cursului
Cursul îşi propune să contribuie la formarea competenţelor necesare unui student pentru a
cunoaşte evoluţia fenomenului sportiv şi schimbările survenite in anumite momente ale acestei
evoluţii.
Cunoaşterea evoluţiei şi a etapelor de dezvoltare a fenomenului sportiv pe plan universal şi în
ţara noastră;
Familiarizarea cu spaţiul şi timpul istoric, în vederea formării unei culturi de specialitate în
domeniul educaţiei fizice, sportului şi kinetoterapiei;
Însuşirea metodologiei de cercetare istorică necesară alcătuirii unei monografii sportive locale.
Competenţe conferite
Cursul dezvoltă următoarele aptitudini, competenţe:
l. Calitatea de a cunoaşte şi folosi noţiunile specifice disciplinei
2. Conferă competenţa de a explica şi fundamenta apariţia şi importanţa exerciţiilor fizice;
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare l. Originile exerciţiilor fizice (2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Exerciţiile fizice în antichitate (3 ore)
Unitatea de învăţare 3. Exerciţiile fizice în epoca medievală (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Pedagogia realistă a secolului al XVII-lea (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Sistemele de educaţie fizică (2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Istoria exerciţiilor fizice în ţara noastră (3 ore)
7
Teme de control (TC)
1. Exerciţiul fizic, mijloc de refacere în kinetoterapie.
2. Apariţia şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică în Europa.
3. Apariţia şi evoluţia sistemelor de educaţie fizică în România.
Bibliografie obligatorie:
Metoda de evaluare:
Examenul final constă în examinare teoretică, ţinându-se cont de activitatea şi evaluarea pe
parcurs la seminarii/proiect a studentului.
Nota finală se stabileşte ţinându-se cont şi de activitatea şi evaluările pe parcurs ale studentului,
conform cu precizările din Fişa disciplinei şi din Calendarul Disciplinei.
8
Unitatea de învăţare 1
ORIGINILE EXERCIŢIILOR FIZICE
Cuprins
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul de învăţare
1.3.1. Importanţa şi problematica istoriei exerciţiilor fizice
1.3.2. Exerciţiile fizice în epoca preistorică
1.3.3. Viaţa de întreţinere a omului preistoric
1.3.4. Sărbătorile legate de natură
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.1. Introducere
Modificările produse în baza economică a societăţii le
corespund tot atâtea perioade de dezvoltare în evoluţia societăţii
omeneşti şi, implicit, în istoria ei universală, sau a domeniilor ei de
manifestare (militară, politică, ştiinţifică, culturală, sportivă etc.).
Corespunzător acestora s-au diferenţiat următoarele perioade:
perioada comunei primitive; perioada orânduirii sclavagiste; perioada
orânduirii feudale; perioada orânduirii capitaliste; perioada orânduirii
socialiste.
Se impune a fi reaşezată în drepturile ei periodizarea clasică a
istoriei, bazată pe două mari epoci – preistorică şi istorică.
10
1.3.2. Exerciţiile fizice în epoca preistorică
Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor
imemoriabile, nescrise şi apoi scrise, dezvăluite de descoperirile
arheologice, etnografice, geologice, geografice şi ştiinţifice, izvorăsc
din necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi ontogenetice, ca
specie şi individ, a adaptării sale la mediul înconjurător, pentru
întreţinerea vieţii de relaţie cu acesta.
Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000
de ani în urmă (primi hominizi, apoi tipul preuman Homo
primigenius, – omul din Neanderthal, continuat prin tipul uman
actual – Homo sapiens) şi evoluţia lui în paleolitic şi neolitic
(încheiată către anul 4500 î.Hr.) au fost marcate şi chiar condiţionate
de activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile
existenţei. De aceea, în plan didactic şi, presupunem noi, în plan
istoric, în sens cronologic, distingem mai multe momente probabile
de manifestare motrică.
Însuşirea mişcărilor condiţionate, naturale ale deplasării şi
verticalităţii
Avem în vedere, în acest sens, ridicarea capului, dobândirea
poziţiei de şezând, stând, ca premise ale dinamicii omului, evidenţiată
de târâre, de mers, alergare, aruncare, căţărare, echilibru, purtatul
greutăţilor. Acest bagaj motric modifică şi salvează totodată existenţa
umană, îi amplifică potenţialul biologic, sistemul locomotor şi
aparatul nouro-muscular, dobândind, prin repetare, o funcţionalitate
sporită, stimulatoare şi generatoare de creştere şi dezvoltare în acest
plan.
Aceste aptitudini motrice i-au asigurat omului preistoric viaţa
sa de relaţie cu mediul înconjurător, posibilitatea de comunicare cu
semenii, sursă a îndeplinirii celorlalte activităţi indispensabile
existenţei şi supravieţuirii sale.
Avem în vedere gândirea, afectivitatea, voliţionalul şi
moralitatea sa. Dar, pe lângă viaţa sa de relaţie, există şi viaţa de
întreţinere a omului.
14
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1
Istoria este o reflectare a lumii sociale, economice, politice, culturale, sportive, o oglindă, o
bancă de date şi informaţii prelucrate, o cronologie a ideilor şi faptelor umane, un inventar al
întâmplărilor provocate sau trăite de colectivitatea umană; ea este în fond conştiinţa lumii şi cartea
revenirii ei.
Activităţile corporale ale omului tuturor timpurilor imemoriabile, nescrise şi apoi scrise,
dezvăluite de descoperirile arheologice, etnografice, geologice, geografice şi ştiinţifice, izvorăsc din
necesitatea supravieţuirii lui filogenetice şi ontogenetice, ca specie şi individ, a adaptării sale la mediul
înconjurător, pentru întreţinerea vieţii de relaţie cu acesta.
Apariţia şi existenţa omului preistoric sau primitiv cu 600.000 de ani în urmă (primi hominizi,
apoi tipul preuman Homo primigenius, – omul din Neanderthal, continuat prin tipul uman actual –
Homo sapiens) şi evoluţia lui în paleolitic şi neolitic (încheiată către anul 4500 î.Hr.) au fost marcate şi
chiar condiţionate de activităţile fizice, de acţiunile sale motorii indispensabile existenţei. De aceea, în
plan didactic şi, presupunem noi, în plan istoric, în sens cronologic, distingem mai multe momente
probabile de manifestare motrică.
Vânătoarea şi pescuitul (în epoca paleoliticului) îi conferă hrana pe care trebuia s-o dobândească
în medii climatice diferite – uscat, apă, zăpadă, gheaţă ş.a. El foloseşte pentru aceste îndeletniciri o
întreagă gamă de mişcări naturale însuşite în copilăria sa. Ambele îndeletniciri reclamă omului acestei
epoci un remarcabil potenţial biologic pentru a realiza mari şi rapide deplasări spaţiale, a-şi asigura
exactitatea mişcărilor, puterea şi forţa de a purta vânatul; a se confrunta uneori direct cu sălbăticiunile
pădurilor pentru a asigura hrana lui şi a familiei, a tribului.
Practicarea agriculturii (în neolitic) implică un efort fizic periodic şi diferenţiat, realizat pe o
treaptă nouă, superioară de existenţă, care modifică poziţia omului preistoric faţă de natură, de hrana
sa care se diversifică. El acum o produce, o determină, nu o aşteaptă, deşi nu va renunţa la vânat şi
pescuit
Apărarea vieţii în faţa stihiilor naturii şi adversităţii semenilor
O dată cu apariţia primelor forme de proprietate asupra pământurilor necesare agriculturii, a
păşunilor reclamate de creşterea animalelor domestice, a spaţiilor de vânătoare şi de hrană, ca şi a
pretenţiilor de prioritate, de hegemonie, se impun treptat, relaţii de adversitate şi, apoi, de supunere,
apar primii germeni a unor noi relaţii interumane.
Aceste sărbători, legate de anotimpurile naturii, de bucuria recoltelor, de reuşita vânatului, de
victoria în confruntările militare, de căsătorie, naştere şi moarte, de cult, de credinţe magico-religioase
reclamă mişcării umane noi forme de exprimare. Dansul, mişcările ritmice, nuanţate, însoţite de
mimică, de cânt şi sunete onomatopeice vor îmbogăţi arsenalul motric uman. Pe lângă mişcările cu
caracter natural, utilitar, militar, vor apare şi cele stilizate, de cult, emoţionale, cuprinse în ritual.
Mărturiile aduse de exploratorii din secolul al XlX-lea, îndeosebi, ai pământurilor virgine
polineziene, australiene, sud-americane şi africane, deci, din zona australă, sunt elocvente, întrucât
atunci şi uneori astăzi, în colţurile cele mai îndepărtate şi mai ascunse ale planetei noastre, se mai
întâlneau şi se mai întâlnesc vestigii, urme, tradiţii, practici motrice sub forma alergărilor, aruncării
bumerangului, jocurilor cu mingea, înotului, vâslitului, călăriei, luptelor, care, toate, amintesc de
formele primare ale mişcărilor corporale umane.
Alergarea, în viaţa omului primitiv, este exerciţiul cel mai răspândit, impus de nevoile cotidiene
ele existenţei lui. Din punct de vedere biologic şi psihologic, poziţia verticală indispensabilă mersului
şi alergării este, alături de vorbire, cea mai importantă cucerire a copilului din toate timpurile.
15
La mexicani, indigenii din tribul Taragumara erau cei mai buni alergători de rezistenţă din lume,
parcurgând mai mult de l00 de km într-o zi. Remarcabili alergători erau şi peruanii şi indigenii tribului
Seri din Golful Californian, despre care se spune că prindeau din fugă iepurele.
În Asia, la cei mai vechi paleosiberieni, întrecerile preferate erau cursele de reni, cursele de câini
(înhămaţi la sănii), alergările pe jos, săriturile (sub diferite forme), luptele – mult îndrăgite de mongoli,
– aruncarea harponului în apă pentru prinderea peştilor, deprinderi păstrate până în secolul al XX-lea.
Teste de evaluare/autoevaluare
16
3. Exploratorul german Adolf Mecklenburg relatează despre:
a) triburile de bosimani
b) triburile de hotentoţi
c) triburile de mantuşi
Bibliografie obligatorie
17
Unitatea de învăţare 2
EXERCIŢIILE FIZICE ÎN ANTICHITATE
Cuprins
2.l. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Orientul apropiat, mijlociu şi îndepărtat
2.3.2. Documente care cuprind perceptele findamentale ale vieţii în India antică
2.3.3. Confucius, creatorul filosofiei şi culturii antice din China antică
2.3.4. Grecia antică – leagăn al civilizaţiei, ale cărei percepte educaţionale şi filozofice au
influenţat evoluţia practicării exerciţiilor fizice până în vremurile noastre
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
2.1. Introducere
Antichitatea a fost dominată de cultura greacă, care mai ales în
domeniul esducaţiei fizice a atins un grad de dezvoltare extrem de
uimitor, dar aportul cultural al altor popoare de pe scena istoriei este
la fel de important.
Dezvoltarea educaţiei fizice în timpul societăţii sclavagiste s-a
realizat pe parcursul a două perioade istorice mari, anume perioada
sclavagistă timpurie (mileniul IV, III Î.Hr. până în mileniul I) şi
perioada sclavagistă dezvoltată (din mileniul I până în secolul
V D.Hr.). Prima perioadă prezintă statele care s-au dezvoltat în
Orient.
21
Primi trei regi (Saul, David şi Solomon) au dat strălucire
acestui stat până la destrămarea lui în 925 î.Hr. Despre existenţa
exerciţiilor fizice în viaţa poporului israelian ne informează Biblia,
care este, în acest sens, izvorul esenţial, oricât de eterogen şi
incomplet ar fi el. De exemplu, în Cartea regilor se arată că doar
regele Saul şi fiul său Ionathan aveau sabie şi lance, fapt care
evidenţiază caracterul paşnic, nerăzboinic al vechiului popor evreu.
Dar tot în Vechiul Testament se relatează despre măiestria lui David,
care ucide cu praştia pe uriaşul Goliath, şi despre ridicarea pietrei,
probă de forţă realizată la una din porţile Ierusalimului, descrisă de
prorocul Zaharia.
În schimb, practica dansului, sub formele sale sacre şi profane,
ocupă, potrivit relatărilor, un loc central în obiceiurile evreilor.
Încercarea de a implanta, după modelul cetăţilor greceşti antice,
exerciţiile fizice în viaţa poporului israelian a fost permanent
contracarată de preoţime, indignată că acestea profanează „vechea
credinţă” cu obiceiuri păgâne.
22
Kendo – similară cu o scrimă cu bastoane lungi de bambus
ţinute cu ambele mâini. Loviturile dure peste cap şi membrele
superioare impun protecţia pieptului şi mâinilor cu măşti, pieptare,
manşoane şi mănuşi;
23
Kyudo reprezintă o mânuire a arcului, care reclamă forţă,
stăpânire de sine, echilibru interior şi ţinută.
25
aruncările (cu discul, cu suliţa), pugilatul şi pancraţiul, ultimele două
conţinând formele primare ale boxului. Celebrul discobol al lui
Miron sau grupul statuar al luptătorilor Borghese, aflate ambele în
muzee italiene (al Vaticanului şi al fundaţiei Ufizi din Florenţa), sunt
mărturii care străbat timpul, sugerându-ne tehnicile folosite, atât de
apropiate de cele modeme. Pe lângă aceste exerciţii, gimnastica
antică mai cuprindea jocul cu mingea sau sferistica, înotul, tragerea
cu arcul, cursele de cai şi de care.
Agonistica reprezintă un concept generic folosit pentru a
nominaliza concursul, întrecerile efectuate în toate probele incluse în
gimnastică. Practic, conceptul este sinonim cu cel de sport.
Aşa s-au născut, şi au marcat istoria Greciei clasice, jocurile
periodice cu denumiri şi localizări diferite: jocurile pitice, istmice,
nemeice şi panatheniene. Dar cele mai importante se vor dovedi
jocurile olimpice.
Organizate în Olimpia, o câmpie situată în colţul de nord-vest
al Peloponesului, din 4 în 4 ani, Jocurile Olimpice vor dura l2 secole,
nefiind întrerupte de nici un cataclism natural (cutremure, inundaţii
etc.) sau social (războaie, epidemii etc.) şi fiind vizionate de o
mulţime de spectatori (cca 40000) veniţi din toate colţurile lumii
greceşti antice (Asia mică, Africa, insulele şi peninsula continentale).
Spectacolul jocurilor organizate cu rigurozitate (selecţia
competitorilor, alegerea arbitrilor) şi cu solemnitate (depunerea
jurământului la altarul lui Zeus, patronul jocurilor, şi încoronarea
învingătorilor) era inaccesibil femeilor şi sclavilor. Programul
jocurilor se desfăşura pe parcursul a 5 zile, prima fiind destinată
procesiunii concurenţilor şi depunerii jurământului, a doua zi, tragerii
la sorţi şi intrării în concursurile pentatlonului, care se deschidea cu
alergarea, după care urmau săriturile, aruncările, luptele, pugilatul şi
pancraţiul. După aceste concursuri, de tip atletic, se schimba locul
concursului (din stadion în hipodrom), care continua în ultimele două
zile prin întrecerile de călărie şi care.
Această succesiune a suferit modificări de-a lungul timpului,
căutându-se ca spectacolul concursurilor să devină tot mai interesant.
Premiile acordate învingătorilor, în special la pentatlon, în ziua a
cincea, aveau o mare valoare morală şi materială. Campionii olimpici
antici erau consideraţi eroi naţionali, ei primind rentă viageră din
partea Cetăţii, bunuri materiale (pământ, sclavi, imobile), o dată cu
proslăvirea lor în operele poeţilor.
După l2 secole, jocurile inaugurate în anul 776 î.Hr. vor fi
desfiinţate de împăratul Teodosiu I, prin decret, în anul 394 d.Hr.
Măreaţa instituţie trăise ll72 ani, după ce se derulaseră neîncetat 293
ediţii ale Jocurilor olimpice antice. Raţiuni politice, religioase,
morale şi fenomene de corupţie, de mercenariat, de dopaj au
determinat această hotărâre, care va acoperi Olimpia de uitare.
26
îndeosebi scopurilor militare generate de politica sa expansionistă,
fără a le conferi însă caracterul sistemic pe care l-am întâlnit în
vechea Eladă. Instituţiile greceşti suferă astfel modificări
substanţiale, în special în conţinutul lor.
Palestrele se vor transforma în terme sau stabilimente de băi,
iar întrecerile pentatlonice în lupte de gladiatori.
Băile sau termele romane, asociau procedurile de sudoraţie cu
cele de băi reci şi calde, cu masajul, cu exerciţii ale pentatlonului
sau cu jocul cu mingea.
Se încheiau cu plimbări prelungite, în interiorul lor, constituind
momente de odihnă ale romanului patrician, care le considera ca pe
un for public, un tip de gimnaziu, anticipând cluburile lumii moderne.
Aceste practici, care situau jocul cu mingea de piele sau
umplută, denumită spheristerium, în preocupările recreative, vor fi
dublate de jocurile spectaculoase care au degenerat treptat, devenind
sângeroase şi pline de cruzime prin luptele gladiatorilor cu fiarele
sălbatice sau prin aducerea în arenele circurilor a primilor creştini şi
sacrificarea lor ca hrană a acestora.
Sărbătorile şi spectacolele în circuri sau amfiteatre, care erau
construcţii grandioase, cum ne sugerează ruinele Coliseumuiui din
centrul Romei de astăzi (24000 de locuri), erau numeroase (l23
construite într-un singur an, în timpul lui Traian), având în program
alergările de care şi cai, mult gustate de publicul roman, Ele vor fi
folosite ca diversiuni abile de către împăraţi despotici, cum au fost
Caligula şi Nero, pentru a determina masele să „uite” revendicările
lor politice şi sociale, mulţumindu-se cu (pâine şi circ).
Aveau să treacă mai multe secole de umbra şi de tăcere privind
soarta, rolul şi efectele exerciţiilor fizice practicate de omul evului
mediu.
27
către perşi, care sub regele învingător Cirus, vor crea un stat unitar şi puternic ce va include şi
Babilonul.
India reprezintă unul din cele mai vechi şi mai tainice spaţii ale lumii respective. Cert este că de
abia în secolul al IV-lea î.Hr. avem mărturii, deşi târzii, dar indubitabile, asupra existenţei unui popor
numeros care ocupă peninsula, şi care, mai cu seamă în nord, se caracteriza printr-o interesantă şi
originală cultură materială şi spirituală. Despre ea ne informează celebrele poeme redactate în limba
sanscrită, denumite Vedele. Ele datează din mileniul IV-lea î.Hr. şi se consideră a fi Cartea sfântă care
reprezintă temelia religiei, filosofiei, moralei şi instituţiilor sociale ale hinduşilor.
În Vedele sunt cuprinse preceptele fundamentale ale vieţii, modul de a trăi, de a gândi, de a
munci şi implicit de a practica exerciţiile fizice.
În legile lui Mânu care întăresc atotputernicia religioasă, socială şi politică a castei preoţilor
brahmani, exerciţiile fizice erau predominant de ordin respirator.
Budismul, apărut în secolul al VI-lea î.Hr., a fost nu numai o filosofie religioasă, dar şi o doctrină
adversă brahmanismului şi sistemelor castelor, care şi-a creat propriul sistem de educaţie. Conţinutul
acesteia este dezvăluit în cartea care descrie Copilăria lui Buda, a prinţului Gautama.
Israelul antic se formează în nordul Palestinei prin unificarea triburilor, nomade care cuceriseră
pământurile roditoare ocupate de băştinaşii canaaneeni, popor înrudit cu fenicienii.
Primi trei regi (Saul, David şi Solomon) au dat strălucire acestui stat până la destrămarea lui în
925 î.Hr. Despre existenţa exerciţiilor fizice în viaţa poporului israelian ne informează Biblia, care
este, în acest sens, izvorul esenţial, oricât de eterogen şi incomplet ar fi el.
În China, veche cultura, filosofia de esenţă religioasă, apariţia lui Confucius şi a sistemului său
(secolul al VI-lea î.Hr.) şi a ştiinţelor astronomice, medicale, a agronomiei şi a geografiei vor influenţa
puternic educaţia şi, implicit, practica exerciţiilor fizice. Tragerea cu arcul, conducerea carului, lupta
cu pumnii, aruncarea cu piatra la ţintă, scrima cu bastoane şi sabia reprezintă formele predominant
războinice ale exerciţiilor corporale.
Dar, o parte din exerciţiile respective vor fi încadrate de medicul Kong-Fu într-un sistem
medical, gradate după intensitate şi ritm, alternate cu o gimnastică respiratorie puternică şi profundă,
care urmărea să asigure o ţinută corectă.
În Japonia, o ţară cu tradiţii milenare, s-au păstrat practici mistico-religioase shintoiste şi budiste
care au constituit temelia educaţiei. Pe ele s-au altoit forme noi sub influenţa evoluţiei social-politice şi
militare a poporului japonez.
Acest model de „samurai” a dat istoriei vechi şi medii a Japoniei o intensitate unică, prin
cultivarea paroxistică a simţului de onoare, de vitejie, de sacrificiu, de forţă şi totodată de modestie.
Practicarea exerciţiilor fizice în Grecia veche sau clasică reprezintă o culme, un apogeu al
istoriei lor milenare.
În primul rând, Legenda Argonauţilor, mai veche decât poemele homerice, care ne relatează
despre expediţia lui Jason cu corabia Argo în Marea Egee. În toate escalele, argonauţii se întrec cu
băştinaşii în jocuri, în pugilat, în lupte cu taurii (tauromahia), curse cu cai, trasul cu arcul, întreceri de
palestre şi de stadion.
Totodată, în Poemele homerice – Iliada şi Odissea – Întrecerile cu care, pugilatul, trânta liberă,
alergările de viteză, scrima cu sabia, aruncarea cu suliţa, cu discul, tragerea cu arcul alcătuiesc un
ansamblu de practici efectuate cu măiestrie de eroii homerici. Întrecerile conduse de reguli prestabilite,
efectuate în momentele de sărbătoare sau solemne ale cetăţii de către tineretul castei nobiliare militare
vor atinge strălucirea lor maximă în epoca Greciei antice.
Aristotel, cel mai reprezentativ savant şi filosof al lumii antice, dar şi un eminent pedagog, în
lucrarea sa Politica, consideră educaţia ca una din funcţiile cele mai importante ale statului şi familiei.
Corpul trebuie format înaintea spiritului, deprinderile înaintea raţiunii, afirma Aristotel.
Gimnastica este indispensabilă educaţiei. Aşa se explică apariţia instituţiilor specializate, în
peisajul Cetăţii pe lângă şcolile şi gimnaziile în care tânărul învaţă cititul, scrisul, raţionamentele,
desenul, muzica, poezia şi declamaţia. În aceste instituţii specifice, numite Palestre, se vor forma
tinerii efebi, un model de armonie exterioară şi interioară cultivat de Atena clasică.
Agonistica reprezintă un concept generic folosit pentru a nominaliza concursul, întrecerile
efectuate în toate probele incluse în gimnastică. Practic, conceptul este sinonim cu cel de sport.
28
Aşa s-au născut, şi au marcat istoria Greciei clasice, jocurile periodice cu denumiri şi localizări
diferite: jocurile pitice, istmice, nemeice şi panatheniene. Dar cele mai importante se vor dovedi
jocurile olimpice.
Organizate în Olimpia, o câmpie situată în colţul de nord-vest al Peloponesului, din 4 în 4 ani,
Jocurile Olimpice vor dura l2 secole, nefiind întrerupte de nici un cataclism natural (cutremure,
inundaţii etc.) sau social (războaie, epidemii etc.) şi fiind vizionate de o mulţime de spectatori (cca
40000) veniţi din toate colţurile lumii greceşti antice (Asia mică, Africa, insulele şi peninsula
continentale).
Exerciţiile fizice în viaţa romanilor şi declinul lor în lumea antică
Dacă Roma au cucerit militar Grecia clasică (secolul I î.Hr.), Atena a cucerit Roma prin cultura,
artele şi civilizaţia acestui popor original, dotat cu o mare putere de creaţie.
Statul roman antic, republică sau imperiu, va prelua pasiunea greacă pentru exerciţiile fizice şi
întrecerile agonisice, adaptând-o îndeosebi scopurilor militare generate de politica sa expansionistă,
fără a le conferi însă caracterul sistemic pe care l-am întâlnit în vechea Eladă. Instituţiile greceşti
suferă astfel modificări substanţiale, în special în conţinutul lor.
29
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Unde a fost descoperita pictura murala de la Beni Hassan?
a) in Egiptul antic;
b) in Mesopotamia;
c) in Babilon
2. Cine a scris naraţiunea despre modul in care a fost instruit viitorul rege in copilăria sa
intitulata Ciropedia?
a) Alexandru Macedon;
b) Xenofon;
c) Sofocle
5. Sistemul de exercitii incadrat intr-un sistem medical, gradate dupa intensitate si ritm,
alternate cu o gimnastica respiratorie puternica si profunda, care urmarea sa asigure o tinuta
corecta a fost elaborat de:
a) Kung-Fu;
b) Ling;
c) Confucius
6. Din care lucrare provin cele mai vechi marturii despre exercitiile fizice si intreceri la
grecii antici:
a) Legenda Argonautilor;
b) Iliada;
c) Odissea
7. Cine a fost celebrul medic (460-377 i. Hr.) considerat parintele medicinii, care a
valorificat pe plan terapeutic exercitiile fizice cu alimentatia, dieta, masajul si baile de soare si
de mare in vederea echilibrarii humorale a organismului si stimularii metabolice?
a) Pericle;
b) Hipocrate;
c) Galenus
30
Bibliografia obligatorie
31
Unitatea de învăţare 3
TEHNICA ÎN JOCUL DE VOLEI
Cuprins
3.l. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.l. Feudalismul – perioada cea mai retrogradă a evoluţiei exerciţiului fizic în contextul
vieţii sociale
3.3.2. Generalităţi Cavalerismul factor social important în practicarea exerciţiilor fizice
feudalism.
3.3.3. Jocurile practicate de masele populare alt factor social important în practicarea
exerciţiilor fizice feudalism
3.3.4. Exerciţiile fizice în epoca renaşterii
3.3. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
3.1. Introducere
După anul 476 d.Hr., data prăbuşirii Imperiului roman de apus,
generată de contradicţii interne (corupţie, destrămare politică,
modificarea relaţiilor economico-sociale, răspândirea religiei creştine
care zdruncină temelia morală şi administrativă statală) şi externe
(migraţia popoarelor aşa-zise barbare), începe o nouă epocă istorică,
cea a evului mediu, denumită şi medievală sau feudală, când
aristocraţia nobiliară este înlocuită prin cea funciară, iar sclavii devin
coloni sau iobagi.
În această perioadă, care acoperă multe secole (până în cel de
al XIV-lea, când apare fenomenul complex al Renaşterii), procesul de
educaţie suferă modificări radicale. Condus şi influenţat de biserica
creştină în spaţiul european, cel mai evoluat din punct de vedere
cultural, economic şi social, procesul pedagogic este subordonat unor
modele cu totul deosebite de cele ale lumii antice şi îndeosebi ale
Greciei clasice. Filosofia creştină şi biserica, instituţia ei
fundamentală, vor afecta profund exerciţiile fizice care sunt excluse
din arsenalul educaţiei.
32
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
⇒ să cunoască procesul de decădere al conceptului educaţional
al antichităţii;
⇒ să cunoască limitele in care a fost îngrădită educaţia omului
in feudalism;
⇒ să cunoască diferenţa dintre drepturie educaţionale ale
meselor şi ele ale nobilimii;
⇒ să cunoască personalităţile care au promovat modelele de
educaţie modernă şi progresistă in perioada renascentistă.
35
Acelaşi joc, cu aceleaşi reguli simple, inclus în spaţii acoperite
(denumite Balhaus, în
Germania, şi Tripot, în Franţa)
se va numi court paume.
Mingea, de data aceasta, era
bătută cu racheta, inventată în
secolul al XVI-lea, mai întâi
pătrată şi apoi rotundă. Acest
joc va fi preluat de nobilime,
fiind probabil strămoşul tenisului modern, a cărui denumire provine
de la cuvântul vechi de origine franceză „tenez”, care înseamnă
„primeşte”.
Alături de jocul la paume, realizat cu mâna, va fi practicat şi cel
cu piciorul, la soule, tot atât de vechi ca şi cel de mai sus. Obiectul de
joc era o minge mare confecţionată uneori din lemn, dar cel mai
adesea din piele umplută cu tărâţe sau fân. Mingea era lovită cu
piciorul şi, mai rar, cu mâna sau cu pumnul, fiind disputată de două
echipe care aveau de apărat o ţintă sau un spaţiu propriu (un zid, o
linie trasată etc.). Fiecare echipă urmărea să arunce şi să conducă
mingea în câmpul echipei adverse. Jocul era violent, fiind însoţit de
accidentări grave şi devastări care au dus la abolirea Iui.
În Italia, jocul cu mingea se numea Calcio şi se practica de
către echipe costumate. În Anglia, jocul cu mingea lovită de picior se
practica încă din secolul al XlII-Iea, în stradă, împiedicând circulaţia
şi provocând pagube materiale, motiv pentru care a şi fost interzis
prin edicte date în secolele al XlV-lea şi al XV-lea.
La crosse era, de asemenea, un joc cu mingea practicat în
Franţa, Anglia şi Olanda, constând din lovirea acesteia spre o ţintă,
care era de obicei o gaură în pământ, efectuată cu un baston
încovoiat, curbat la capăt, asemănător crosei din golful sau hocheiul
modern (pe gheaţă, pe iarbă sau călare).
Istoria acestei epoci înregistrează transformarea vechilor
deprinderi şi îndeletniciri motrice ale cavalerilor şi maselor populare
şi adaptarea lor la specificul vieţii noi. Astfel, în locul caloriei
încărcate cu cuirase şi haiduciei apare careta, în locul turnirului –
caruselul, în loc de jeu de paume – biliardul, în loc de juta – scrima.
Cauze sociale, motivări psihice, evoluţia gândirii şi
comportamentului oamenilor acestui sfârşit de ev determină aceste
schimbări. Călăria greoaie a cavalerilor îşi pierde ţelurile războinice
şi mistice şi dobândeşte alte temeiuri, mult mai formale şi mai
spectaculoase. Se pune acum preţ pe voltije, pe dresaj, pe exerciţii de
echilibru şi trecere peste obstacole, apar demonsraţiile de manej din
marile palate regale şi nobiliare. Turnirurile sunt înlocuite cu
„carusele”, parăzi spectaculoase şi
harnaşamente colorate ale cailor şi costume
sclipitoare ale cavalerilor. Aceeaşi
metamorfoză se petrece şi cu scrima rezultată
din jută. Mânuirea dibace a spadei nu mai
urmăreşte scoaterea din luptă a adversarului.
Francezii o vor transforma într-o adevărată
artă, italienii şi spaniolii – într-un joc de
precizie şi eleganţă. Dansurile devin mai
stilizate şi ordonate prin reglementări minuţioase ale mişcărilor: paşi
36
mărunţi şi cadenţaţi, înclinări şi reverenţe graţioase. Se dansează
„pavana”, „menuetul”, „gavota”, „sarabanda” etc.
38
cărei victimă fusese propria lui copilărie. „Sufletul se simte apăsat –
afirmă Montaigne – când nu este ajutat de corp. Exerciţiul omului
trebuie să fie expresia pregătirii sale spirituale.” El recomandă
alergările, lupta, călăria, mânuirea armelor, vânătoarea şi muzica,
călirea corpului. Teza sa esenţială constă în nevoia de a forma nu un
atlet, nu un corp, ci un om.
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Care din variantele de mai jos reprezintă un joc de origine celtica specific pregătirii
militare in evul mediu se desfăşoară intre doua echipe?
a) Iuta;
b) Turnirul;
c) Quintena.
2. Care din variantele de mai jos reprezintă un joc cu caracter militar in evul mediu
disputat intre doi adversari?
a) Iuta;
b) Quintena;
c) Turnirul.
3. Care din variantele de mai jos denumeşte un joc asemănător oinei, care consta in
lovirea unui manechin, parodiind Juta?
a) Iuta;
b) Quintena;
c) Turnirul.
40
4. Cum se numea jocul cu mingea care a stat la originea tenisului, se juca in spatii
acoperite numite Balhaus la germani si Tripot la francezi?
a) Court paume;
b) Jeu de paume;
c) Longue paume.
6. Cine a fost autorul lucrărilor „Schola ludus” (Scoala jocului) si „Schola materna” in
care un loc central il au jocurile dinamice, pe care le considera ca fiind naturale, cu efecte
educative complexe, igienice, psihice si morale, confirmate si preluate de teoria si practica
pedagogilor rationalisti ai secolului al XVIII-lea:
a) Komenski (Comenius)
b) J.J. Rousseau;
c) Pestalozzi.
Bibliografia obligatorie
l. Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat
2. Nicu, A. (2000) – Istoria exerciţiilor fizice, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
3. Postolache, N. (l995) – Istoria sportului în România, Bucureşti,
4. Postolache, N. (2007) – Istoria universală a kinetoterapiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine.
5. Postolache, N. (2008) – Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine.
6. Kiriţescu, Ctin, (l964) – Palestrica, Bucureşti, Editura UCFS.
7. xxx , Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. I, II şi III, Editura Aramis,
2002
41
Unitatea de învăţare 4
PEDAGOGIA REALISTĂ A SECOLULUI AL XVII-LEA
Cuprins
4.l. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul de învăţare
4.3.l. Filisofii care şi-au pus amprenta asupra exerciţiilor fizice moderne
4.3.2. Pedagogi raţionalişti ai secolului al XVIII-lea
4.3.3. Principalele sisteme de gimnastică ale secolului al XIX-lea
4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
4.1. Introducere
Acest secol se numeşte secolul realismului; personalităţile de
frunte ale acestui val de pedagogi realişti sunt A.Komenski şi John
Locke. Ideologul lor este filosoful englez Fr. Bacon, care, în lucrarea
sa Novum Organum, susţine idea că „omul este servitorul şi
interpretul naturii”, că „natura nu se studiază din cărţi şi prin
silogisme, ci prin observaţii directe”. El este şi partizanul practicării
exerciţiilor fizice, ca unic mod de combatere a vieţii sedentare, idee
care în simplitatea ei va influenţa pe educatorii renumiţi ai secolului
al XVII-lea.
46
prezinte valori superioare ale potenţialului său fizic. Ideile lui Jahn nu
i-au rămas, aşadar, niciodată indiferente.
Fr. Nachtegall (l777 – l847) este considerat întemeietorul şcolii
daneze de educaţie fizică. Influenţat de activitatea teoretică şi practică
a lui Guts Muth, el a scris o serie de manuale, regulamente şi
instrucţiuni pentru profesori, elevi şi militari, majoritatea lor fiind
destinate gimnasticii din şcolile primare şi medii. Proiectând-o în
şcoli, în armată şi în asociaţii, Nachtegall a făcut o imensă
propagandă unei asemenea activităţi, pe care s-a străduit să o
organizeze cu o aptitudine remarcabilă.
Henrik Ling, suedez de origine, realizează după 5 ani petrecuţi
în Danemarca, unde este profund influenţat de Nachtegall, un sistem
care îi va aduce o mare celebritate. Dominat de ideea salvării
poporului său de primejdia alcoolismului, dorind să-i redea
încrederea în sine, să-i ofere o nouă morală şi demnitate, el reuşeşte
să creeze primul Institut Central de Gimnastică, din Stockholm, în
l8l4, existent şi astăzi. Impresionat de efectul terapeutic al
exerciţiului fizic aplicat unui început de paralizie reumatică a braţului
drept, contractată într-o bătălie navală între englezi şi danezi, el
studiază asiduu morfologia şi fiziologia umană pentru a-şi elabora
doctrina. I-o va publica fiul său, Hyalmer Ling, cel ce sistematizează
exerciţiile folosite de tatăl său şi-i va prezenta principiile şi metodele
în lucrarea Fundamentele generale ale gimnasticii.
Divizarea gimnasticii în 4 părţi se bazează pe criterii
pedagogice, fiziologice, psihologice şi sociale. Aceste părţi sunt:
a) gimnastica pedagogică, educativă prin excelenţă;
b) gimnastica militară care la exerciţiile celei pedagogice
adaugă tirul, scrima şi exerciţii naturale, de aplicaţii;
c) gimnastica medicală şi ortopedică, bazată pe exerciţii
reactive combinate cu masaje;
d) gimnastica estetică, formata din exerciţii de ţinută, de graţie,
de expresie, de ritmice, de dans.
Exerciţiile gimnasticii suedeze sunt libere, analitice, realizate în
toate articulaţiile şi planurile corpului uman, efectuate simplu, fară şi
cu aparate specifice (saltea, bastoane, corzi, bancă, ladă, cal, scară
fixă, cadru marinăresc), completate cu jocuri dinamice.
Sistemul suedez a făcut epocă, a avut o generalizare iară egal în
mediul şcolar, supravieţuind în Europa până dincolo de jumătatea
secolului al XX-lea; în România, a fost înlocuit, în l948, cu
gimnastica sportivă a lui Jahn.
Thomas Arnold va revoluţiona succesiunea sistemelor de tip
gimnastic ale secolului al XlX-lea, creând la rugby timp de l4 ani, o
activitate originală de ordin educativ închinată formării caracterului
gentilomului creştin, . În acest demers educativ, el consideră că
jocurile de întrecere – fotbal, rugby, canotaj, atletism – influenţează
puternic şi, deopotrivă, atât fizicul tânărului, cât şi trăsăturile de
caracter (voinţa, perseverenţa, iniţiativa, stăpânirea de sine). Spiritul
de echipă, fair-playul, sentimentul onoarei şi respectului pentru
adversar, pentru regulile întrecerii, cuplate cu bucuria jocului, cu
emoţia disputei – toate acestea sunt chemate să acţioneze complex,
puternic şi unitar asupra organismului şi personalităţii umane.
Este, de fapt, sistemul care a preluat şi metamorfozat natura
gimnasticii şi elementele acesteia, pe care le-a „sportivizat”,
47
asigurându-le permanenţa şi universalitatea (gimnastica sportivă,
gimnastica acrobatică, gimnastica ritmică).
Miroslav Tyrs, inspirat de idealul armoniei fiinţei umane al
Greciei clasice (ateniene şi îndeosebi spartane) şi de teoria potrivit
căreia doar popoarele rezistente şi puternice supravieţuiesc, selecţia
naturală operând şi la acest nivel, uman, nu numai la cel animal
(evident, de neacceptat), a creat în Boemia un sistem de gimnastică
denumit socolism. Socol (în traducere „şoim”) este un nume de
baladă dat eroilor populari cehi; el devine un gimnast care trebuie să
fie puternic pentru a lupta pentru redeşteptarea naţională a poporului
său, care de trei secole îşi pierduse independenţa politică, fiind
oprimat de imperiul habsburgic. Socolii alcătuiesc, în viziunea lui
Tyrs, o asociaţie cu scop educativ, privind practicarea exerciţiilor
fizice încadrate într-un sistem eclectic, de inspiraţie suedeză, franceză
(Herberd) şi germană.
Profilul acestor exerciţii era liber, de ordine, efectuate la
aparate, în piramide şi în ansambluri formate din sute şi chiar mii de
executanţi. Idealul lui Tyrs în materie de educaţie era următorul:
sănătate, forţă şi frumuseţe. Importantă, din punct de vedere tehnic,
era, în concepţia sa, mişcarea efectuată, şi nu atitudinea sau poziţia de
plecare sau de încheiere. Resortul voliţional este cel pe care doctrina
socolilor doreşte să-l stimuleze, dificultatea gradată a exerciţiilor
constituind o adaptare a omului la solicitări sporite. Tezele lui
Miroslav Tyrs sunt cuprinse în lucrarea Fundamentele gimnasticii
pentru băieţi, publicată în l868, după ce înfiinţase, în l864, Institutul
de gimnastică pentru băieţi, iar în l869, Asociaţia de gimnastică
pentru femei şi fete din Praga.
48
J.J. Rousseau, debutează perioada modernă a istoriei civilizaţiei şi culturii umane cu Principiul
de bază al sistemului său de educaţie este întoarcerea la natură. „Natura l-a creat pe om bun”, dar
„societatea este cea care îl corupe”, afirmă scriitorul, filosoful şi pedagogul Rousseau. Scolastica
medievală, încă prezentă, constituie un factor de constrângere a fiinţei umane, care este născută să fie
liberă.
Pe acest plan, pedagogia lui Komenski este superioară, fapt care explică supravieţuirea şi
influenţa ei de-a lungul întregii epoci moderne şi contemporane.
Pestalozzi (l746 – l827), marele pedagog elveţian, care s-a distins printr-o neasemuită dragoste
pentru copilul sărac, va fi puternic influenţat de Rousseau şi Kant. Concepţia sa filosofică este
eclectică. El neagă biserica, dar recunoaşte existenţa unei „fiinţe supreme”. Ca şi Komenski,
Pestalozzi nu rămâne doar în sfera reflecţiilor despre educaţie, ci o profesează, fiind un subtil
didactician. Baza oricărei educaţii este intuiţia, idee preluată din lucrările lui Komenski.
Guts Muths, discipol al lui Salzmann, care a lucrat în Philantropiumul de la Schnepfenthal, este
personalitatea cea mai remarcabilă a Şcolii filantropice. El este considerat cel care a introdus pentru
prima dată exerciţiile fizice în sistemul de educaţie şcolară.
Sub imboldul multiplelor proiecte de educaţie – care, după Revoluţia Franceză din l789, va
aparţine statului – proiecte determinate de ideile generoase ale marelui eveniment politic, economic şi
social, se acreditează idea egalizării, a generalizării învăţământului şi a laicizării lui.
Francesco Amoros (de origine spaniolă, emigrant în Franţa), pedagog teoretician şi practician, a
creat un sistem de gimnastică şi instituţiile, înfiinţate ca atare, în care l-a aplicat.
Henri Clicis era elveţian de origine, dar îl vom găsi şi în America, Franţa, Anglia, Olanda.
Esenţa sistemului său este militară, însă cu aplicaţii şi în şcoală ş.a., Clias fiind socotit unul din
fondatorii gimnasticii copilului mic, de ia primele luni până la vârsta preşcolară. Gimnastica sa pentru
elevi şi militari foloseşte, abuziv, aparate pentru băieţi (bara fixă, triunghiul mobil, căţărare pe catarg,
pe frânghii, scări, cal cu voltije), iar pentru fete – bastoane, cercuri şi corzi.
F.Ludwig Jahn este considerat părintele gimnasticii sportive, sau la aparate, de astăzi. El a creat-
o din raţiuni politice, pentru a pregăti tineretul în vederea eliberării statelor germane de sub jugul lui
Napoleon şi a realizării unităţii lor, care nu va întârzia (l870).
ASpiess (l8l0 – l858) va readuce exerciţiile fizice în planul de învăţământ şcolar pentru valoarea
lor educativă şi le va organiza predarea pe clase, pe trimestre, pe trepte, pe şcoli şi profesiuni diferite.
Fr.Nachtegall (l777 – l847) este considerat întemeietorul şcolii daneze de educaţie fizică.
Influenţat de activitatea teoretică şi practică a lui Guts Muth, el a scris o serie de manuale, regulamente
şi instrucţiuni pentru profesori, elevi şi militari, majoritatea lor fiind destinate gimnasticii din şcolile
primare şi medii.
Henrik Ling, suedez de origine, realizează după 5 ani petrecuţi în Danemarca, unde este profund
influenţat de Nachtegall, un sistem care îi va aduce o mare celebritate. Dominat de ideea salvării
poporului său de primejdia alcoolismului, dorind să-i redea încrederea în sine, să-i ofere o nouă morală
şi demnitate, el reuşeşte să creeze primul Institut Central de Gimnastică, din Stockholm, în l8l4,
existent şi astăzi.
Thomas Arnold va revoluţiona succesiunea sistemelor de tip gimnastic ale secolului al XlX-lea,
creând la rugby timp de l4 ani, o activitate originală de ordin educativ închinată formării caracterului
gentilomului creştin.
Miroslav Tyrs, inspirat de idealul armoniei fiinţei umane al Greciei clasice (ateniene şi îndeosebi
spartane) şi de teoria potrivit căreia doar popoarele rezistente şi puternice supravieţuiesc, selecţia
naturală operând şi la acest nivel, uman, nu numai la cel animal (evident, de neacceptat), a creat în
Boemia un sistem de gimnastică denumit socolism. Socol (în traducere „şoim”) este un nume de
baladă dat eroilor populari cehi; el devine un gimnast care trebuie să fie puternic pentru a lupta pentru
redeşteptarea naţională a poporului său, care de trei secole îşi pierduse independenţa politică, fiind
oprimat de imperiul habsburgic.
49
Concepte şi termeni de reţinut
Scolastica medievală – sistem educaţional de constrângere a fiinţei umane;
Doctrină pedagogică – concept educaţional;
Ideal educaţional – ţintă spre care este concepută o doctrină pedagogică;
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Cine a fost autorul lucrarilor „Schola ludus” (Scoala jocului) si „Schola materna” in
care un loc central îl au jocurile dinamice, pe care le considera ca fiind naturale, cu efecte
educative complexe, igienice, psihice si morale, confirmate si preluate de teoria si practica
pedagogilor rationaliŞti ai secolului al XVIII-lea?
a) Komenski (Comenius);
b) J.J. Rousseau;
c) Pestalozzi
50
2. Care autor, preocupat de îngrijirea corpului, sub influenta concepţiei rousseau-iste,
potrivit căreia viata in natura întăreşte si purifica omul, in lucrarea „Konrad Kiefr” retine cat
mai mult copilul in aer liber, unde el aleargă, sare, călăreşte, învaţă, se joacă, se caţără,
exersează echilibrul şi atârnările la aparate de tipul trapezului?
a) D’Alambert
b) Cr.Salzmann;
c) Pestalozzi
4. Care autor afirma in lucrarea „Gimnastik fur die jugend”(Gimnastica pentru tineret)
ca, gimnastica este un sistem de exerciţii ale corpului care au ca scop perfecţionarea lui?
a) Konrad Kifer;
b) Guts Muths;
c) Cr. Salzmann
5. Lucrare de mare valoare educativa şi motrică, prima culegere de jocuri de mişcare „Cartea
jocurilor” a fost scrisa de:
a) Guts Muths;
b) Rousseau;
c) Komenski
6. Cine a fost autorul de origine elveţiană socotit unul din fondatorii gimnasticii pentru
copii de la primele luni pana la vârsta preşcolară, folosind mai mult aparate pentru băieţi, iar
pentru fete bastoane, cercuri si corzi?
a) Amoros;
b) Ludvig Jan;
c) Henri Clias
7. Creatorul gimnasticii sportive sau la aparate de astăzi, care dorea sa fortifice tânărul
pentru a-l pregăti pentru lupta si de aceea il scoate in aer liber, în pădure, în Turnplatz, – a fost?
a) Amoros;
b) Ludvig Jan;
c) Ling
51
Bibliografia obligatorie:
52
Unitatea de învăţare 5
SISTEMELE DE EDUCATIE FIZICA ŞI CREATORII LOR
Cuprins
5.l. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.l. Sistemul de educaţie fizică german
5.3.2. Sistemul de educaţie fizică suedez
5.3.3. Sistemul de educaţie fizică francez
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
5.1. Introducere
Pedagogii realişti ai secolului al XVII-lea şi cei raţionalişti ai
secolului al XVIII-lea au elaborat bazele teoretice şi practice ale
efectuării exerciţiilor fizice de către tineret – fie individual, fie
colectiv, fie independent de familie, fie în instituţii specializate, în
şcoli.
Sub imboldul multiplelor proiecte de educaţie – care, după
Revoluţia Franceză din 1789, va aparţine statului – proiecte
determinate de ideile generoase ale marelui eveniment politic,
economic şi social, se acreditează ideea egalizării, a generalizării
învăţământului şi a laicizării lui.
53
Competenţele unităţii de învăţare:
– să cunoască şi să folosească noţiunile specifice disciplinei
– să organizeze procesul de instruire
– să explice şi să fundamenteze apariţia şi importanţa
exerciţiilor fizice;
– să evalueze nivelul de instruire al studenţilor;
– să comunice şi să colaboreze cu studenţii;
– să aplice cunoştinţele acumulate în situaţii profesionale
diferite;
– să ofere exemple de exerciţii specifice etapelor de dezvoltare,
de-a lungul istoriei.
– executarea responsabilă a sarcinilor profesionale
– organizarea de evenimente specifice
– familiarizarea cu lucrul în echipă
– conştientizarea nevoii de formare continuă
55
germani sau socotiti de el ca de origine germana. Astfel vechiul
„gymnastic” este înlocuit cu „turnkunst” pe care Jahn în considera de
origine germanica în mod gresit, el provenind din latinul „tornare”
care la randul sau îsi are originea în limba greaca si înseamna cerc.
(Kiritescu, l942)
Exercitiile gimnastice ocupa locul cel mai important în cartea
lui Jahn: ele sunt ordonate sistematic dupa forma si natura, însotite de
descrieri clare si reguli de executare. Materialul este cules din
vechile carti ale antichitatii si din lucrarile predecesorilor sai,
Gutsmuts si Vieth, dar sunt mult mai numeroase. Partea originala o
constituie exercitiile de suspensie si cu sprijinul bratelor, pentru care
a creat aparate noi: paralelele. Gimnastica lui Jahn este în mare parte
o gimnastica la aparate.
Turnplatzul avea în mijloc un foisor de lemn, o schelarie care
servea la exercitiile de agatare si urcare. În jur se gaseau tot felul de
aparate si accesorii: calul pentru voltije, grinda oscilanta, paralelele,
prajini, franghii, bete sau sulite pentru aruncari. Terenul din jur era
amenajat cu santuri, gropi, platforme. Turnplatzurile se amenajau la
marginea localitatilor, pe preferinta langa paduri si erau considerate
institutii publice. Participantii care proveneau din toate categoriile
sociale ale comunităţii: elevi de liceu, studenţi, profesori, militari,
burghezi, se întruneau odată pe săptămână.
56
meritul de necontestat al lui Jahn, întelegerea faptului ca exercitiile
fizice sunt necesare pentru dezvoltarea copiilor si tinerilor, dar si
pentru antrenarea adultilor si ca aceste exercitii sunt mai eficiente
daca sunt exersate în aer liber, în diferite conditii climatice. De
asemenea Jahn a deschis gustul tinerilor pentru drumetii, fiind
considerat precursorul „turismului”, activitate atat de draga
germanilor.
58
• exercitii de ordine si mers;
• exercitii de gimnastica propriu-zise, împartite la randul lor în
trei categorii:
o miscari pregatitoare;
o miscari fundamentale (pentru muschii dorsali, abdominali
si laterali); exercitii de respiratie; exercitii de echilibru; extensia
coloanei vertebrale; exercitii de suspensie si sarituri)
o miscari de aplicatie, cu si fara arme;
o jocurile, apreciate pentru contributia lor la dezvoltarea
fizica, intelectuala si morala, contestate pentru ca puteau genera
conflicte.
Gimnastica militara se baza pe gimnastica pedagogica
cuprinzand pe langa celelalte exercitii practicarea scrimei si a tirului,
precum si folosirea unor arme în scopul dezvoltarii capacitatii de
lupta si a învingerii adversarului.
Gimnastica medicală şi ortopedică bazată tot pe gimanastică
pedagogică, avea ca scop combaterea unui mare număr de afecţiuni
printre care cel musculare, ale articulaţiilor, organelor abdominale,
circulatorii sau ale aparatului respirator, deviaţii ale coloanei
vertebrale, etc. Era completatată prin masaj, pentru care se indicau
următoarele manevre: netezirile, fricţiunile, frământatul şi
tapotamentul.
Gimnastica estetică, era recomandată pentru dezvoltarea
proporţionala a corpului si formarea unei tinute corecte, fiind
completata cu miscari de dans.
În conceptia lui Ling, exercitiile erau sistematizate pe criteriul
utilitatii lor. Pentru fiecare miscare se stabilea dinainte nivelul
efortului. La început se executau exercitii simple si accesibile care sa
permita exersarea analitica, urmand apoi ca ele sa fie combinate,
gradul de dificultate si complexitate crescand progresiv. Exercitiile
fizice din sistemul suedez se adresau fara restrictie si persoanelor de
sex feminin.
Ca tehnica, exercitiile puteau fi executate liber sau la aparate si
cu diferite obiecte. Dintre acestea erau considerate indispensabile:
bancile, scarile fixe, calul de gimnastica si lada, bastoanele, corzile
etc.
Sistemul de gimnastica pe care l-a edificat Ling, continuat si
dezvoltat de urmasii sai, a starnit multe comentarii si aprecieri la
vremea aparitiei sale şi în deceniile următoare. Fără discutie, acest
sistem s-a remarcat prin caracterul sau stiintific si mai ales prin
atentia acordata influentarii deliberate a marilor functiuni ale
organismului si în special a respiratiei. Gimnastica suedeza a fost
conceputa în asa fel încat sa fie accesibila oricarei persoane,
indiferent de sex, varsta sau pregatire anterioara, caracteristica care i-
a conferit un rol social si caracterul de gimnastica „universala”.
Criticile care au fost aduse gimnasticii suedeze, mai ales de
catre francezi si germani au vizat caracterul ei adesea artificial, creat
de folosirea unor exercitii fragmentate, rigide si uneori statice care
descurajau orice impuls de creativitate din partea executantilor si la
limitau acestora bucuria miscarii libere.
În ciuda numeroaselor critici sistemul suedez a contribuit la
fundamentarea stiintifica a domeniului educaţiei fizice, iar prin
caracteristicile sale a determinat promovarea practicarii motivate si
59
constiente a exercitiului fizic de un numar foarte mare de persoane
din Suedia si din alte tari europene care l-au preluat introducându-l şi
în sistemul şcolar.
62
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 5
Germania – Cel care a creat sistemul de educatie fizica german a fost Friedrich Ludwig Jahn
(l778-l852) cunoscut sub numele de Turnvater Jahn (părintele gimnasticii).
În anul l8l0 se stabileste la Berlin si începe sa lucreze ca profesor la gimnaziul „Grauen
Kloster” si la Institutul „Plamman”. Ambele institutii fiind organizate pe principii pestalozziene,
exercitiile fizice erau prezente în programul lor educativ. Are ideea de a scoate elevii din cadrul
traditional al scolii, ducandu-se cu ei în afara orasului, la camp sau în padure pentru lectiile de
gimnastica.
Împreuna cu un grup de ofiteri înfiinteaza „Deutscher Bund” (Liga Germana) si cu ajutorul
catorva adepti devotati începe activitatea de pregatire a tineretului. În anul l8ll organizeaza lînga
Berlin, primul Turnplatz, un teren de exercitii fizice, cu aparate si instalatii variate, pe care-l foloseau
peste 500 de practicanti ai exercitiilor fizice. Un an mai tarziu, un nou „turnplatz” este amenajat,
pentru a face fata numarului mare de amatori.
Scopul sistemului sau se preciza din ce în ce mai bine: întarirea tineretului în vederea razboiului
de eliberare. În paralel cu activitatea sa în domeniul educaţiei fizice, Jahn ducea si o intensa activitate
publicistica care avea acelasi scop.
Daca turnplatzul deservea o scoala publica, trebuia sa se gaseasca în imediata ei vecinatate.
Echipamentul era simplu si uniform pentru toti participantii tocmai pentru a realiza si în acest mod
omogenizarea si egalitatea. Jocurile care se practicau erau alese în asa fel încat sa aiba o influenta
benefica asupra sanatatii fizice si spirituale dar sa si contribuie la formarea spiritului de echipa. Jahn
acorda o atentie foarte mare personalitatii profesorului si conducatorului de turnplatz: acestia trebuie
sa aiba pe langa calitati personale si o deosebita pregatire tehnica, capacitatea de a întelege tinerii.
Cocluzionand, gimnastica lui Jahn a fost o activitate educativ-morala prin care s-a dorit
realizarea unei educatii nationale si populare pur germane. A avut un caracter popular, accentul fiind
pus nu pe scoala ci pe institutiile populare de gimnastica. Criticile care au fost aduse sistemului se
refereau la exagerarile în privinta nationalismului, la respingerea a tot ce nu era german. Francezii l-
au criticat pentru ca a subordonat interesul pedagogic, unui scop politic si pentru ca îl considerau prea
mecanic si rigid. Ceea ce însa a ramas meritul de necontestat al lui Jahn, întelegerea faptului ca
exercitiile fizice sunt necesare pentru dezvoltarea copiilor si tinerilor, dar si pentru antrenarea adultilor
si ca aceste exercitii sunt mai eficiente daca sunt exersate în aer liber, în diferite conditii climatice. De
asemenea Jahn a deschis gustul tinerilor pentru drumetii, fiind considerat precursorul „turismului”,
activitate atat de draga germanilor.
În Suedia, cel care a continuat, la un nivel superior eforturile lui Nachetegall, edificand unul
dinte cele mai complete sisteme de educatie fizica a fost elevul său Per Henring Ling (l776-l839).
Cei cinci ani petrecuti în capitala Danemarcei au fost esentiali pentru formarea lui ca viitor om
de cultura, pentru ambele domenii în care s-a remarcat: literatura si educatia fizica. Sub influenta
curentului neeoumanist, care era în voga în acei ani, a devenit adeptul dezvoltarii armonioase a
omului dupa idealul conceptiei elene. Acest ideal îl va transfera ca scop si gimnasticii suedeze, pe
care a creat-o mai tarziu, îmbogatindu-l în acelasi timp cu idealurile vechilor popoare scandinave.
63
Întors în Suedia în anul l804, si-a început activitatea în domeniul educaţiei fizice ca profesor
de scrima la Universitatea din Lund. Dupa exemplul maestrului sau danez Nachtegall, în paralel cu
aceasta activitate a înfiintat si cursuri de gimanstica, scrima si limbi moderne pentru studenti. Lectiile
cu studentii care-i frecventeaza cursurile îi releva lipsa unei fundamentari stiintificea în predarea
exercitiilor fizice. Pentru a compensa aceasta lacuna, Ling începe sa studieze cu multa seriozitate
anatomia, fiziologia si biomecanica.
Desi era bine fundamentat stiintific si a fost experimentat în mod practic pe durata a multi ani,
sistemul sau nu a fost publicat in timpul vietii sale, ci la un an dupa moartea sa, în l840 într-o lucrare
cu titlul „Principii generale ale gimnasticii”. Forma si continutul definitiv al operei sale a fost realizata
dupa cîtiva ani de catre fiul sau, Hjalmar Ling, care a avut misiunea de a sistematiza gimnastica
pedagogica suedeza, reusind sa redea într-o forma completa întreaga conceptie caracteristica lui
P.H.Ling.
Sistemul de gimnastica pe care l-a edificat Ling, continuat si dezvoltat de urmasii sai, a starnit
multe comentarii si aprecieri la vremea aparitiei sale şi în deceniile următoare. Fără discutie, acest
sistem s-a remarcat prin caracterul sau stiintific si mai ales prin atentia acordata influentarii deliberate
a marilor functiuni ale organismului si în special a respiratiei. Gimnastica suedeza a fost conceputa în
asa fel încat sa fie accesibila oricarei persoane, indiferent de sex, varsta sau pregatire anterioara,
caracteristica care i-a conferit un rol social si caracterul de gimnastica „universala”.
În Franta secolulului al XVIII-lea învatamantul avea un aspect haotic care se datora lipsei de
interes a regalitatii preocupata doar scolile destinate functionarilor si ofiterilor sai. Neglijenta statului
fata problemele educaţiei a dus la cresterea influentei congregatiilor religioase, în special a iezuitilor
care controlau întregul sistem de învatamant. Dupa expulzarea acestora în l762, în sistemul de
învatamant s-a produs un adevarat gol.
Activitatea sa principala a constat în raspandirea exercitiilor fizice pentru practicarea carora a
creat un sistem propriu. Om charismatic, întreprinzator, de mare inteligenta, bun vorbitor a reusit sa
creeze o miscare puternica în favoarea educaţiei fizice. Teoretician si practician în acelasi timp, a scris
o multime de carti si brosuri care au fixat sistemul si metodele sale, dar a si înfiintat si condus o serie
de institutii în care se preda gimnastica dupa principiile sale.
În l8l7 a înfiintat cu ajutorul unei subventii, „Institution Durdan” la Paris. Aspectul caracteristic
al acestui gimnaziu era dat de un portic înalt de peste 5 metri, sustinut de trei stalpi verticali. Pe barna
orizontala atarnau de sus atarnau prajini, franghii cu noduri, scari de lemn etc. Pe langa portic erau alte
instalatii si amenajari: santuri pentru sarit, catarge, bare, scari oblice, etc.
Gimnastica lui Amoros are la baza în ceea ce priveste alegerea, sistematizarea, si executarea
exercitiilor sale criterii stiintifice care se fundamenteaza pe cunostinte de anatomia si fiziologie,
mecanica miscarilor si examenul fizic si moral ale elevilor. El are marele merit de a fi primul care a
individualizat educatia motrica tinand cont de constitutia fizica si de personalitatea elevului, alcatuind
un adevarat dosar pentru fiecare pentru fiecare elev, care cuprindea o multime de date si masuratori
somatice, precum si de predispozitii pentru anumite exercitii. Amoros alegea si recomanda fiecarui
elev exercitiile care le considera potrivite.
64
Întrebări de control şi teme de dezbatere
l. Care este contribuţia lui Jahn în educaţia fizică?
2. Care a fost contribuţia lui Per Ling la desvoltarea activităţii de educaţie fizică?
3. Care a fost contribuţia lui Amoros la dezvoltarea educaţiei fizice?
4. Care a fost evoluţia instituţiilor organizatoare a sistemului de educaţie fizică?
5. Care sunt părţile cărţii lui Jahn?
6. Din câte capitole era laui Ling?
7. Care sunt părţile lecţiei lui Amoros?
Teste de evaluare/autoevaluare
65
5. Pe perioada studenţiei, cu scopul de a se recupera de o afecţiune, Ling practică:
a) călăria;
b) scrimă;
c) tir.
Bibliografia obligatorie
66
Unitatea de învăţare 6
ISTORIA EXERCIŢIILOR FIZICE ÎN ROMÂNIA
Cuprins
6.l. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.l. Izvoare şi documente
6.3.2. Instituţionalizarea practicării exerciţiilor fizice
6.3.3. Organizarea educaţiei fizice şi sportului în România
6.3.4. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de vară
6.3.5. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de iarnă
6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
6.1. Introducere
69
Organizator remarcabil, pedagog înnăscut, cunoscând tehnica
exerciţiilor de gimnastică, ca şi dansurile
populare, Gh. Moceanu a avut şi o bogată
activitate publicistică, reflectată îndeosebi în
lucrarea sa de bază — Cartea de gimnastică
(l869), inspirată de lucrările lui Jahn, cu o
prefaţă scrisă de B.P.Haşdeu. Mai mult, el a
educat şi instruit o pleiadă întreagă de
succesori (N.Velescu, S.Petrescu, A.Bogav).
Activitatea lui Moceanu din Vechiul
Regat se desfăşoară paralel cu cea din Transilvania, unde profesorul
din Mediaş, Ştefan Ludwig Roth, încă din l822, a pus bazele
Turverein, multiplicat apoi în Braşov, Sibiu, Sighişoara şi Bistriţa.
Tot acum apar şi primele asociaţii şi cluburi
sportive în ţară, din care cea mai importantă a fost
Societatea centrală română de arme, gimnastică
şi dare la semn (l867).
I se adaugă Hipodromul de la Băneasa,
grupat în jurul unei societăţi străine – Jokey Club,
şi Velodrom (l894), amenajat de fondatorul
ziarului „Universul” – Lingi Cazzavillan.
În armată, ministrul de război, generalul
Emil Florescu, introduce, în l883, cu caracter obligatoriu în armată,
în şcolile militare din Iaşi, Craiova şi Bucureşti, gimnastica. În
legătură cu această acţiune şi sub influenţa „batalioanelor şcolare”
din Franţa s-au creat, în l879, unităţile „micilor dorobanţi”, ca parte
integrantă a tineretului şcolar.
Introducerea obligatorie în şcoală a gimnasticii, în l879,
concomitent cu selecţia profesorilor de specialitate prin concurs,
conferă, o autoritate fără precedent acestei discipline noi a planului
de învăţământ. Dar cel care va da substanţă, orientare clară şi
semnificaţie pedagogică educaţiei fizice şi introducerii oinei în şcoală
va fi Spiru Haret, care a condus în trei rânduri, între l840 şi l9l0,
Ministenil Învăţământului. El va stimula formarea de cadre în acest
domeniu, prima conferinţă naţională a acestora fiind oganizată în
l904; totodată va căuta să asigure un spaţiu didactic adecvat
disciplinei gimnasticii, domeniu atât de specializat şi costisitor.
Tot în acea perioadă, ca un reflex al „bătăliei
sistemelor” şi în România, vom înregistra o dispută
aprinsă între prof. D. lonescu, partizan convins al
concepţiilor lui Demeny, şi prof. I. Bucovineanu,
ardent susţinător al sistemului suedez de gimnastică.
Apariţia lucrării reputatului dr. C.l.Istrati, medic
şi chimist, intitulată Consideraţii asupra importanţei
şi necesităţii gimnasticii din punct de vedere higienic şi social (l880,)
va da o nouă dimensiune şi autoritate domeniului. Prof.I. Athanasiu,
titularul catedrei de fiziologie de la Facultatea de Ştiinţe din
Bucureşti, colaboratorul lui Marey, marele fiziolog francez, va
sprijini acţiunea de scoatere a gimnasticii de sub influenţa
empirismului şi de sub tutela instituţiilor militare.
70
6.3.3. Organizarea educaţiei fizice şi sportului în România
Sportul era apreciat nu de puţine ori cu severitate, fiind judecat
îndeosebi pentru formele sale profesioniste manifestate deja în fotbal,
box, călărie. El era considerat aprioric un adversar al preocupărilor
intelectuale ale tineretului, o activitate uşuratecă, ce tinde să
„modifice bursa valorilor” morale şi estetice, ale unei educaţii
tradiţionale.
În acelaşi timp, în l928, este votată Legea învăţământului
secundar, care modifică vechea denumire a domeniului, de
gimnastică, în educaţie fizică, „operaţie” terminologică, dar şi de
conţinut, pe care francezii o făcuseră în l9l0, Iar instituţia de formare
a cadrelor de nivel universitar fusese deja înfiinţată în l922. Având
denumiri diferite – Institutul Naţional de Educaţie Fizică, Şcoala de
Educaţie Fizică, Institutul de Cultură Fizică etc.,.
În cadrul acestora, coordonarea activităţii de educaţie fizică
fusese atribuită Oficiului Naţional de Educaţie Fizică (ONEF),
Practic, acesta a devenit organul diriguitor al întregului sistem de
educaţie fizică şi sport din ţară.
Apariţia ediţiilor modeme ale jocurilor Olimpice, dezvoltarea
competiţiilor naţionale şi apoi internaţionale au contribuit la
înfiinţarea instituţiilor denumite federaţii sportive naţionale, încă de
la începutul secolului XX, unite apoi într-un organ central –
Federaţia Societăţilor Sportive din România (FSSR). Iniţial, din
FSSR au făcut parte federaţiile naţionale de gimnastică, de fotbal, de
atletism, de tir. Comitetul Olimpic Român a fost înfiinţat în l9l4 şi
afiliat la Comitetul Olimpic Internaţional.
În l929, prin lege, a fost înfiinţată Uniunea Federeţiilor
Sportive Române (UFSR), ca organ de coordonare. După l940, UFSR
este înlocuit prin Organizaţia Sporului Românesc (OSR), l946 şi
înlocuit cu Organizaţia Sportului Popular (OSP),
– în l949 când apare Comitetul pentru Cultura Fizică şi Sport
(CCFS). O a treia etapă o va constitui apariţia,
– în l957, a Uniunii pentru Cultură Fizică şi Sport (UCFS), în
anul l973, a luat fiinţă Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi
Sport (CNEFS),
– înl989 se înfiinţează Ministerul Tineretului şi Sportului,
– în l867, ia naştere prima şi cea mai importantă societate
sportivă românească, Societatea centrală română de arme,
gimnastică şi dare la semn („Tirul”) în Bucureşti. La titulatura ei
iniţială s-a adăugat, ulterior, şi cuvântul „nataţiunea”;
– în l879, se înregistrează introducerea obligatorie a gimnasticii
în şcoli, rod al activităţii remarcabile, pe plan practic şi publicistic, a
lui Gheorghe Mocenu, susţinut de omul politic, de cultură şi savant,
Spiru Haret;
– în l880, apare la Bucureşti primul ziar de specialitate Sportul;
– în l906, se înfiinţează Federaţiunea Societăţilor de arme,
gimnastică şi dare la semn din România, prima organizaţie
coordonatoare a activităţilor sportive naţionale. După mai multe
luni, ea îşi modifică denumirea în Federaţia Societăţilor de
Gimnastică din România (F.S.G.R.);
– în l9l2, ia naştere Federaţia Societăţilor Sportive din
71
România (F.S.S.R.), al doilea for de conducere a activităţii sportive
din ţara noastră;
– în l9l3, apariţia Şcolii Militare de scrimă şi gimnastică
– în l922 Institutului Naţional de Educaţie fizică,
– în l929, Institutul Militar de Educaţie
– în l9l4 Comitetul Olimpic Român (C.O.R.);
– în l923, Oficiul Naţional pentru Educaţie Fizică (O.N.E.F.),
– în l923 în fruntea Institutului Naţional de Educaţie Fizică
(I.N.E.F.) a fost numit colonelul Vlrgil Bădulescu, secondat de mai
mulţi ofiţeri de carieră. El urmase cursurile Institutului Central de
Gimnastică de la Stockholm, în perioada l9l6-l9l8.
Meritul generalului Virgil Bădulescu a fost, acela de a asigura
Institutului nou creat caracterul de învăţământ superior, după modelul
Universităţii, durata de studii fiind de 4 ani.
În l926, Institutul a fost absolvit de prima promoţie de licenţiaţi
în educaţie fizică.
Astfel, primul director de studii al Institutului Naţional de
Educaţie Fizică fost prof.dr. Fr.Rainer, de la Facultatea de Medicină,
personalitate ştiinţifică şi didactică de statură continentală; la
activitatea Institutului au participat numeroase personalităţi
remarcabile ale vieţii universitare şi cercetării ştiinţifice din epocă:
prof. O. Onicescu, prof. Olinescu, prof. Rădulescu-Motru, prof. univ.
Ctin. Kiriţescu, prof. Nae Ionescu, prof. Zapan, prof. L.Mihăilescu,
prof. P.Lazăr, prof. Lascăr, prof. V.Roşeală, prof. I.Mihăilă ş.a.
– în l924, apare Gazeta Sporturilor, care va fi ziarul sportiv
cel mai important până în l947, când îşi încetează apariţia, fiind
înlocuit cu cotidianul Sportul Popular,
– în l929, apare a doua lege cu privire la educaţia fizică;
– în l930, constituirea Uniunii Federaţiilor Sportive din
România (U.F.S.R.);
– în l940, se creează Organizaţia Sportului Românesc (O.S.R.),
al cincilea for de cbnducere pe linie de stat a sportului românesc;
– în l944 (l5 septembrie), se înfiinţează Organizaţia
Sportului Popular (O.S.P.), ai şaselea organ de conducere şi
coordonare a federaţiilor (denumite Comisii) şi activităţii sportive
naţionale, care, prin legea de organizare a sportului din l946, devine
singurul for de îndrumare a activităţii sportive din România,, moment
ce coincide cu dispariţia U.F.S.R.;
– în l949 se creează Comitetul pentru Cultură Fizică şi Sport de
pe lângă Consiliul de Miniştri;
– în l952, delegaţia olimpică a României participă la Jocurile
Olimpice de vară de la Helsinki, cucerind patru medalii, printre care
şi prima medalie de aur;
– în l957, Uniunea de Cultură Fizică şi Sport (U.C.F.S.);
– în l967, Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport
(C.N.E.F.S);
– în l990, se creează Ministerul Tineretului şi Sportului.
73
participante la Jocurile Olimpice şi care va fi ameliorată la Jocurile
Olimpice din l976 (locul VI), l980 (VI), l984 (IU) etc.
La Jocurile Olimpice de la Tokio, din l964, România a fost
reprezentată de o delegaţie relativ numeroasă – l47 sportivi (ll4
bărbaţi şi 33 femei), care au participat la 75 de probe din l3 sporturi
(atletism, box, canotaj, ciclism, fotbal, gimnastică, haltere, lupte
clasice, lupte libere, polo pe apă, scrimă, tir, volei). S-au realizat 92,5
puncte, care ne-au plasat pe locul l2 în clasamentul pe medalii – l2
medalii (2+4+6).
La ediţia a XIX-a a Jocurile Olimpice de la Mexico City, din
l968, delegaţia noastră a fost mai restrânsă – 87 sportivi (70 bărbaţi şi
l7 femei). Prestaţia lor a fost totuşi remarcabilă: au acumulat l00,5
puncte, cu care delegaţia noastră s-a situat pe poziţia a XIII-a în
clasamentul respectiv, iar cu cele l5 medalii (4+6+5) pe locul XI în
clasamentul pe medalii.
În l972, la Miinchen, fapt care ne-a permis o participare mai
numeroasă – l69 sportivi (l39 bărbaţi şi 30 femei). S-a participat la
l02 probe din l4 ramuri sportive, faţă de 9 la care s-a participat la
ediţia precedentă. Ramurile sportive care au favorizat evoluţia
sportivilor noştri au fost: atletism, box, caiac-canoe, canotaj, lupte
clasice, lupte libere, scrimă, înot, tir. Deşi la vremea respectivă s-a
apreciat prestaţia sportivilor ca un semieşec, ei au obţinut totuşi cel
mai mare număr de puncte (ll5) şi de medalii (l6) faţă de ediţiile
precedente, ceea ce i-a situat pe locul al Xll-lea în clasamentul pe
puncte şi pe locul XIII, în cel pe mcdulii (3+7+6).
La Montreal, din l976 (ediţia a XXI-a), sportivi români vor
avea o prestaţie de excepţie. Cei l66 de sportivii (l07 bărbaţi şi 59
femei) au concurat la 92 probe din ll sporturi (atletism, gimnastică,
caiac-canoe, canotaj, handbal, halter, box, tir, scrimă, lupte clasice,
lupte libere). Prin cele l77,5 puncte şi cele 27 de medalii (4+9+l4)
cucerite, România a ocupat locul 5 în clasamentul pe medalii şi locul
6 în cel pe puncte, afirmându-se puternic în grupul ţărilor cu un
potenţial olimpic real.
La ediţia următoare a Jocurilor Olimpice (a XXII-a), de la
Moscova, din l980, România se menţine printre primele l0 ţări
olimpice ale lumii, datorită rezultatelor obţinute de cea mai
numeroasă delegaţie română deplasată la Jocurile Olimpice – 239
sportivi (l63 bărbaţi şi 76 femei).
S-au realizat 203 puncte şi 25 medalii (6+6+l3), cu care
România a ocupat poziţiile al Vl-lea în ambele clasamente.
În l984 la Los Angeles, delegaţia noastră a deplasat l27 sportivi
(70 bărbaţi şi 57 femei), care au concurat la 86 probe din l3 ramuri
sportive (atletism, caiac-canoe, canotaj, gimnastică, box, lupte libere,
lupte clasice, scrimă, tir, înot, haltere, handbal, judo), clasându-se pe
locul III atât la medalii, cât şi la puncte.
J.O. de la Los Angeles au fost sabotate de l4 ţări socialiste, ca
răspuns la neparticiparea la Jocurile Olimpice de la Moscova a 34 de
ţări occidentale în frunte cu delegaţia S.U.A. România a fost singura
ţară socialistă care a respectat spiritul olimpic şi, în pofida
implicaţiilor politice, a participat la ambele ediţii. Intrarea delegaţiei
române în vechea arenă olimpică de la Los Angeles, a fost
ovaţionată, asistenţa omagiind astfel respectul poporului român faţă
de idealurile olimpismului modem. Cei l27 de sportivi români la
74
aceste jocuri au obţinut rezultate remarcabile, situându-se, prin cele
325,5 puncte şi cele 53 medalii (20+l6+l7), pe locul II (în
clasamentul medaliilor de aur) şi pe locul III în clasamentele
medaliilor (total) şi pe puncte.
La Seul (l988), România avea să demonstreze încă o dată
apartenenţa ei la primul eşalon al clasamentelor olimpice, ocupând
locul al V în topul medaliilor de aur (7). Delegaţia ţării noastre a fost
formată din 64 de sportivi (3l bărbaţi şi 33 femei), care au concurat în
l0 ramuri sportive şi în 59 de probe.
La Barcelona, l992, ei vor coborî mai multe trepte în toate
topurile: de aur (4 medalii), locul al XVI-lea în cel al numărului total
de medalii (l8) şi locul XVIII în cel al punctelor (l57,75 puncte).
Acest regres va fi şi la Atlanta, din l996, unde cei ll6 sportivi
(98 bărbaţi şi 68 femei), care au reprezentat l3 ramuri şi au concurat
la 55 probe, prin cele 4 medalii de aur obţinute au ocupat locul al
XlX-lea, prin totalul celor 20 de medalii – locul al XlII-Iea şi prin
cele l75 puncte – locul al XlX-lea.
Din motive obiective şi subiective, sportul românesc, după
revoluţia din l989, avea să piardă mulţi sportivi şi specialişti valoroşi.
Se afirmă că, în condiţiile crizei economico-sociale, ale
dificultăţilor tranziţiei la economia de piaţă, întreaga suprastructură a
ţării, inclusiv cea sportivă, a suferit în planul eficienţei şi afirmării.
Dintre disciplinele sportive olimpice au rămas totuşi, câteva
(gimnastica, canotajul, caiac-canoe, unele probe din atletism, boxul,
judo şi scrima), care, în pofida greutăţilor organizatorice,
administrative ş.a. şi-au păstrat şi astăzi forţa competiţională
demonstrată în trecut,
Desigur, potenţialul olimpic al fiecărei ţări depinde de numărul
disciplinelor sportive naţionale care pregătesc sportivi de talia
concursului olimpic. Datele statistice arată că la Jocurile Olimpice
din l980, de la Moscova, s-a înregistrat numărul cel mai mare de
discipline sportive (l3), care au constituit sursa de medalii şi de
puncte (acordate sportivilor situaţi pe locurile I-IV ale flecarei probe).
Cu cât ele vor fi mai multe, cu atât posibilitatea apariţiei şi selecţiei
de sportivi prezumtivi aducători de medalii şl de puncte va creşte, Un
astfel de calcul este cu atât mai necesar, cu cât dinamica programului
Jocurilor Olimpice este supusă unei permanente presiuni din partea
federaţiilor sportive internaţionale în sensul înmulţirii numărului de
probe admise în alcătuirea lui. La jocurile olimpice de la Barcelona,
din l992, au existat 257 de probe (iar la cele de la Atena, 27l);
Pe temeiul acestor date şi estimări se pot elabora strategia şi
tactica selecţiei, pregătirii şi se pot stabili dimensiunea delegaţilor
ţării noastre la viitoarele ediţii ale Jocurilor Olimpice, pentru
reeditarea sau chiar îmbunătăţirea performanţelor lor, implicit a
poziţiilor României în topurile olimpice.
Practic, o ediţie a Jocurilor Olimpice din acest ultim deceniu al
secolului al XX-lea cuprinde într-un tot unitar, 26 de campionate
mondiale, ceea ce conferă concursului o dinamică impresionantă.
75
6.3.5. Prestaţia sportivilor români la Jocurile Olimpice de
iarnă
Din păcate, la jocurile olimpice de iarnă, prestaţia sportivilor
români este de un nivel foarte scăzut, explicat în bună măsură prin
lipsa condiţiilor materiale necesare unei bune pregătiri – existente în
ţările care domină aceste Jocuri, şi prin climatul mai puţin favorabil,
în România, pentru practicarea sporturilor de sezon incluse în
programele Jocurilor Olimpice
La Chamonix, cei doi concurenţi români nu au putut lua startul
la întreceri, întrucât pentru aceasta ar fi trebuit să fie înscrişi 4
concurenţi din aceeaşi ţară.
La Saint Moritz, cei l7 sportivi români au participat la 2
sporturi şi probe (bobul cu 5 persoane şi patrula militară). Nu s-au
obţinut nici un punct şi nici o medalie.
La Lake Placid, delegaţia noastră a fost formată doar din 6
sportivi, care au participat la un singur sport – bobul, şi două probe
(bob de 2 persoane şi de 4). S-au realizat primele 4 puncte (locul IV
şi locul VI), dar nu s-a obţinut nici o medalie.
La Garmisch-Partenkirchen, din l936, delegaţia noastră a fost
compusă din 29 sportivi, dintre care primele 2 fete. Aceştia au
participat la 8 probe (masculin şi feminin) din sporturi: patinaj
artistic, bob şi schi. Nu s-au realizat nici un punct şi nici o medalie.
La Saint Moritz, delegaţia ţării noastre a fost formată din l6
sportivi, care au concurat la un singur sport, dar la 7 probe (schi,
combinată nordică, coborâre, slalom uriaş, fond-l8 km, fond-50 km şi
ştafeta de 4xl0 km).
La Cortina d'Ampezzo, România a participat cu 2l de sportivi,
dintre care 6 femei; s-a participat la 2 ramuri sportive şi l3 probe (9
masculine şi 4 feminine): bob de 2 şi 4 persoane, schi de fond l0,l5,30
km, slalom uriaş, coborâre, schi-sârituri, ştafetă 3x5 km şi slalom.
În l960, la Squa Valley, delepţia României nu a participat.
În l964, la Innsbruck, s-au deplasat 28 de sportivi, care au
participat la 4 sporturi şi la 6 probe (biatlon individual, hochei, box,
schi-fond la l5 şi 30 km). S-au obţinut 2 puncte, prin biatlonistul
Gh.Vilmoş locul V, cu care ne-am plasat pe locul al XII– leu în
clasamentul pe puncte.
În l968, la Grenoble, delegaţia noastră a numărat 32 de sportivi,
dintre care o femeie. Au concurat la 5 sporturi şi 9 probe (bob 2 şi 4
persoane, biatlon-ştafetă, hochei, biatlon individual, schi-individual,
schi-slalom, schi-slalom uriaş, coborâre, patinaj artisitic individual).
S-a obţinut prima medalie de bronz la bob-2 persoane (I. Panţâru şi
N. Neagoe) şi 7 puncte (în care s-a inclus şi locul IV cucerit la bobul
de 4 persoane). Ne-am clasat pe locul XV la medalii şi pe locul XVI
la cel de puncte.
În l972, la Sapporo, România a fost reprezentată de l4 sportivi,
care au participat la 4 sporturi şi 8 probe (bob de 2 şi 4 persoane,
biatlon individual şi ştafetă, schi slalom, schi uriaş, coborâre şi
patinaj artistic individual), obţinând doar 2 puncte (locul V la bob de
2 persoane),
La Innsbruck, din l976, am deplasat o delegaţie formată din 34
de participanţi, care au concurat la 4 sporturi şi la 8 probe (hochei,
76
bob de 2 şi 4 persoane, biatlon individual la 20 km şi ştafeta de 4x7,5
km) fară a realiza vreun punct sau medalie.
În l980, la. Lake Placid, ca şi in l952, România deplasând 36 de
sportivi (33 de bărbaţi şi 2 femei), care au concurat la 4 sporturi şi,
respectiv 9 probe (8 masculine şi feminine la: hochei, bob 2 şi 4
persoane, sanie l şi 2 persoane, patinaj viteză la 500,l000, 5000 şi
l0000 m), fără a se obţine nici o medalie şi nici un punct.
La Sarajevo, delegaţia română, deşi redusă numeric (l9
sportivi), a fost prezentă în 5 sporturi şi l7 probe (l4 masculine şi 3
feminine), dar fără nici o realizare în clasamentul medaliilor sau al
punctelor. Probele la care s-a concurat: bob de 2 şi 4 persoane,
biatlon de l0, 20 km, ştafetă, sanie, schi slalom uriaş, pati– naj-5000
şi l0000 metri, schi fond-5 şi l0 km.
La Calgary, din l988, delegaţia română a fost formată din
sportivi care au participat la 3 sporturi şi ll probe (2 masculine şi 9
feminine): schi fond, schi alpin şi bob de 2 şi 4 persoane, fară a
obţine medalii sau puncte.
La Albertville, din Franţa, România a fost reprezentată de 22
sportivi dintre care 8 femei, care s-au înscris la 9 sporturi şi 27 probe:
sanie (m+f), patinaj viteză (m+f), biatlon (m+f), patinaj artistic (m),
bob de 2 şi 4 persoane (m+f), schi alpin şi schi fond (ambele m+f),
sărituri (m), obţinându-se doar 4 puncte
În l994, la Lillehamer din Norvegia, delegaţia ţării noastre a
fost formată din 26 sportivi dintre care ll sportive. Ei au concurat la 7
sporturi şi 27 de probe: schi alpin feminin, biatlon (m+f), sanie (m+f),
schi fond (m), patinaj artistic (m), patinaj viteză (m+f), bob de 2 şi 4
persoane (m). Nu s-a obţinut nici o medalie, ci doar un punct,
La Nagano în l998, delegaţia ţării, formată din l7 sportivi (l2
bărbăţi şi 5 femei), a fost înscrisă la 5 discipline sportive (schi,
patinaj artistic, patinaj viteză, bob, sanie) şi 25 de probe: patinaj
viteză (3000 şi l500 m fem. şi l500 şi 5000 m mase.), patinaj artistic
(m), schi fond (5-l0-l5-30 km fem. şi l0-l5-30-50 km mase.), biatlon
(7,5-l5 km fem. şi l0-20 km mase.), sanie-simplu (f) şi dublu (m), bob
de 6 persoane. Nu s-au obţinut nici o medalie şi nici un punct.
Trebuie subliniat, totodată, faptul că sportivii români s-au
comportat remarcabil la campionatele mondiale şi continentale din
intervalele olimpice. S-au obţinut, în total, 264 medalii de aur la
seniori şi senioare şi, 74 la juniori şi junioare.
77
6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 6
Exerciţiile fizice în istoria poporului român sunt tot atât de vechi pe cât este durata acesteia de la
origini şi până în prezent.
Primul izvor al acestui trecut îl constituie poezia populară, baladele eroice, cântecele, doinele,
tot aşa cum Poemele homerice pentru greci, Les chansons de geste pentru epoca cavalerismului,
Niebeliengenlied pentru popoarele germane, Sagos şi Edda pentru cele nordice au constituit sursele
cunoaşterii începuturilor practicării exerciţiilor fizice în spaţiile lor geografice şi spirituale.
Al doilea izvor îl constituie jocurile populare, diferenţiate în întreceri şi dansuri, realizate în
zilele de sărbătoare sau cu ocazii aniversare.
Instituţionalizarea practicării exerciţiilor fizice a fost semnalată în România, în lucrarea lui D.
Ionescu, Istoricul gimnasticii, educaţiei fizice la noi, apărută în l939, constituind în acest sens, cea mai
completă sursă de informaţie.
Primele informaţii ne parvin din Hrisovul lui Alexandru Ipsilante, voievod fanariot, om de
cultură, care dorea să îmbunătăţească starea şcolii româneşti prin crearea unor instituţii de învăţământ
la Buzău şi Craiova, pe lângă cea superioară de la Bucureşti – Sf. Sava. In programa acestor şcoli sunt
incluse şi referiri la necesitatea exerciţiilor corporale efectuate de l-2 ori pe săptămână, inclusiv în
zilele de sărbătoare.
Ştiri despre locul exerciţiilor fizice în planul de studii al Colegiului Sf. Sava din Bucureşti şi al
Şcolii centrale din Craiova ne parvin încă din l832, când, corespunzător prevederilor Regulamentului
Organic, se aprobă angajarea a doi profesori de gimnastică remuneraţi din bugetul şcolilor respective.
Rolul de organizator al învăţământului gimnazial în România îi va reveni ardeleanului G.
Moceanu (l83l-l908), chemat şi încurajat de V.A. Ureche, ca şi de generalul Emilian Florescu şi Carol
Davila, personalităţi oficiale de frunte ale ţării. El va sluji domeniul timp de trei decenii, încât pe drept
cuvânt poate fi socotit părintele gimnasticii şcolare româneşti.
Activitatea lui Moceanu din Vechiul Regat se desfăşoară paralel cu cea din Transilvania, unde
profesorul din Mediaş, Ştefan Ludwig Roth, încă din l822, a pus bazele Turverein, multiplicat apoi în
Braşov, Sibiu, Sighişoara şi Bistriţa. Tot acum apar şi primele asociaţii şi cluburi sportive în ţară, din
care cea mai importantă a fost Societatea centrală română de arme, gimnastică şi dare la semn (l867).
Introducerea obligatorie în şcoală a gimnasticii, în l879, concomitent cu selecţia profesorilor de
specialitate prin concurs, conferă, o autoritate fără precedent acestei discipline noi a planului de
învăţământ. Dar cel care va da substanţă, orientare clară şi semnificaţie pedagogică educaţiei fizice şi
introducerii oinei în şcoală va fi Spiru Haret, care a condus în trei rânduri, între l840 şi l9l0, Ministenil
Învăţământului.
Sportul era apreciat nu de puţine ori cu severitate, fiind judecat îndeosebi pentru formele sale
profesioniste manifestate deja în fotbal, box, călărie. El era considerat aprioric un adversar al
preocupărilor intelectuale ale tineretului, o activitate uşuratecă, ce tinde să „modifice bursa valorilor”
morale şi estetice, ale unei educaţii tradiţionale.
În acelaşi timp, în l928, este votată Legea învăţământului secundar, care modifică vechea
denumire a domeniului, de gimnastică, în educaţie fizică, „operaţie” terminologică, dar şi de conţinut,
pe care francezii o făcuseră în l9l0, Iar instituţia de formare a cadrelor de nivel universitar fusese deja
înfiinţată în l922. Având denumiri diferite – Institutul Naţional de Educaţie Fizică, Şcoala de Educaţie
Fizică, Institutul de Cultură Fizică etc.
Sportivii români au intrat un arena olimpică, în mod organizat, la Jocurile Olimpice din l924 de
la Paris, după zece ani de la înfiinţarea Comitetului Olimpic Român (CO.R,).
78
Deşi până în acel moment se derulaseră 6 ediţii ale Jocurilor Olimpice (Atena-l896, Paris-l900,
Saint Louis-l904, Londra-l908, Stockholm-l9l2, Anvers-l920), nu se înregistrase nici o participare la
ele a vreunei delegaţii de sportivi români. Consemnăm, totuşi, prezenţa singulară a sportivului român
George A. Plagino la Jocurile Olimpice de la Paris din l900, care a concurat individual, fiind student la
Paris, la tir – proba de talere. Din cei 5l de concurenţi din 4 ţări, el va ocupa locul l3 cu ll talere lovite
din 20 posibile.
79
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Primul profesor roman de gimnastica, creatorul unui adevarat sistem national este
considerat a fi:
a) Dimitrie Ionescu;
b) Gheorghe Moceanu;
c) Octavian Belu.
2. Care a fost prima si cea mai importanta societate sportiva romaneasca, infiintata in
anul l867, menita sa conduca destinele sportului romanesc?
a) Federatia Societatilor de Gimnastica din Romania (F.S.G.R.);
b) Societatea centrala romana de arme, gimnastica si dare la semn;
c) Federatiunea Societatilor de arme, gimnastica si dare la semn.
3. Care a fost al doilea for de conducere a activitatii sportive care a luat nastere in tara
noastra in l9l2?
a) Institutul Superior de Educatie Fizica;
b) Scoala militara pentru edueducatie fizica;
c) Federatia Societatilor Sportive din Romania.
4. Care organism de conducere al activittii sportive din Romania ia nastere in anul l9l4?
a) Comitetul Olimpic Roman (C.O.R.);
b) Scolii Militare de scrima si gimnastica;
c) Institut de Educatie Fizica cu grad universitar.
5. Cum s-a numit prima institutie de invatamant superior care a luat nastere in l922?
a) Oficiul National pentru Educatie Fizica (O.N.E.F.);
b) Institutul Superior de Educatie Fizica;
c) Institut de Educatie Fizica cu grad universitar.
6. In l923, s-a promulgat prima lege cu privire la activitatea de educatie fizica, prin care
reglementeaza functionarea Institutului National de Educatie Fizica (I.N.E.F.) in fruntea caruia
a fost numit:
a) Constantin Kiritescu;
b) Virgil Badulescu;
c) Leon Teodorescu.
7. Care a fost prima editie la care sportivii romani intra in arena olimpica, in mod
organizat?
a) la Jocurile Olimpice din l9l2de la Stocholm;
b) la Jocurile Olimpice din l924 de la Paris;
c) la Jocurile Olimpice din l920 de la Anvers.
80
Bibliografia obligatorie
l. Cojocaru, A., Cojocaru, M. – Cursul teoretic predat
2. Nicu, A. (2000) – Istoria exerciţiilor fizice, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine.
3. Postolache, N. (l995) – Istoria sportului în România, Bucureşti,
4. Postolache, N. (2007) – Istoria universală a kinetoterapiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine.
5. Postolache, N. (2008) – Istoria educaţiei fizice, sportului şi olimpismului, Bucureşti, Editura
Fundaţiei România de Mâine.
6. Kiriţescu, Ctin, (l964) – Palestrica, Bucureşti, Editura UCFS.
7. xxx , Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din România, vol. I, II şi III, Editura Aramis,
2002
81
RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE
Unitatea de învăţare l: l) b; 2) b; 3) c; 4) c; 5) a.
Unitatea de învăţare 2: l) a; 2) b; 3) c; 4) a; 5) a; 6) a; 7) c.
Unitatea de învăţare 3: l) b; 2) a; 3) b; 4) a; 5) c; 6) a.
Unitatea de învăţare 4: l) a; 2) b; 3) c; 4) b; 5) a; 6) c; 7) b; 8) c.
Unitatea de învăţare 5: l) b; 2) b; 3) c; 4) c; 5) b; 6) b; 7) a; 8) c; 9) c.
82