Universitatea Petrol- Gaze din Ploiești

Facultatea Inginerie Mecanică și Electrică

Specializarea Inginerie Economică în domeniul mecanic

Știința și ingineria materialelor

- Sabia Katana -

Profesor coordinator,

Dr. ing. Adrian NEACSA

Student,

Dumitru Petre Adrian

Anul I, Gr.10582
 KATANA
Katana este o sabie tradițională japoneză curbată, cu un singur tăiș utilizată în mod tradițional de samurai.
Pronunțat [Kah-tah-nah] în kun'yomi (citirea japoneză) kanji.
În luptă, katana a fost de obicei asociată cu Wakizashi sau Tanto, o sabie similar făcută dar mai scurtă. Ambele
au fost purtate de membrii clasei de războinici japonezi. Cele două arme împreună au fost numite daishō, și
reprezentau puterea socială și onoarea personală a samuraiului.
Cu toate că daishō era perechea formată din katana și wakizashi, ele erau rareori construite împreună. Dacă
samuraiul își permitea un daishō, el era constituit din oricare două săbii le avea
Un daishō contruit ca set de același fierar era foarte rar întâlnit, și deci foarte scump.
Katana cu lama lungă a fost folosită în lupta deschisă, în timp ce Wakizashi sau Tanto cu lama scurtă aerau
considerate un braț lateral, mai potrivite pentru înjunghiere și lupta de aproape. Samuraiul putea folosi sabia
scurtă pentru decapitarea adversarilor învinși atunci când le luau capetele pe câmpul de luptă, și seppuku, o
formă de sinucidere rituală.
În japoneză, teaca pentru katana este menționată ca un Saya, iar piesa de unde se ține cu mâinile, de multe ori
complicat concepută ca o lucrare individuală de artă, este numit Tsuba.
O sabie katana autentică se face din oțelul japonez numit "Tamahagane". Forjarea unei lame de katane putea
dura ore sau zile întregi, procedeul fiind considerat o artă sacră.
Compoziția oțelului utilizat pentru katana variază de la fierar la fierar în functie de minereul de fier folosit. Într-
o formulă, cunoscută a fi utilizată în decursul celui de-al doilea război mondial, cantitățile utilizate pentru
producerea unui anumit tip de katana au fost urmatoarele:

Compoziția elementelor:
Fier 95.22–98.12%
Carbon 0.1–3.00%
Cupru 1.54%
Magneziu 0.11%
wolfram 0.05%
Molibden 0.04%
Dioxid de titan 0.02%
Siliciu Cantități variabile
Depinzând de
Diverși compuși
procentajele folosite

O sabie katana autentică se face din oțelul japonez numit "Tamahagane". Forjarea unei lame de katane putea
dura ore sau zile întregi, procedeul fiind considerat o artă sacră. Ca și în cazul multor alte procese complexe,
mai mulți realizatori/artiști au fost implicați, și nu doar un singur artizan. Exista un fierar pentru a realiza
duritatea sabiei, de multe ori un al doilea fierar (ucenic) pentru a îndoi metalul, un specialist de polizat, și chiar
și un specialist pentru realizarea marginii lamei. De multe ori, existau specialiști pentru realizarea mânerului, a
tecii și a porțiuni de separare a tecii de mâner, tsuba.
Procesul de fabricare al unei sabii japoneze
1.  Lama
 
Un aspect important al obtinerii lamelor pentru sabii este forjarea (prelucrarea metalelor prin deformare plastic).
Otelul ajunge de la topitorie la fierar continand numeroase impuritati. De asemenea este un otel neomogen, cu
un continut de carbon diferit (un amestec de otel dur si otel moale). Pentru a-l aduce la formula optima,
maestrul fierar il introduce in forja sa pentru a-l trata si a obtine un continut optim de carbon. Realizeaza acest
lucru prin incalzirea otelului la 1300° C si lovirea cu ciocanul, indoirea si plierea repetata a otelului in felul
acesta el omogenizandu-se si eliminand impuritatile.
Diferitele moduri de pliere si lovire cu ciocanul produc o textura diferita in forma finala a lamei. Aspectul final
se observa abia dupa slefuirea lamei.
Prelucrarea la forja incepe cu o bucata de 2,20 kg – 2,70 kg de otel. Aceasta de pliaza de aproximativ sase ori,
ceea ce conduce la o micsorare atat a suprafetei cat si a greutatii bucatii de otel. Sunt necesare sase sau
maimulte plieri pentru a obtine un otel omogen. De cele mai multe ori materialul ramas nu este suficiest astfel
ca este necesar ca fierarul sa adauge mai multe blocuri de otel faltuit.
Aceste noi blocuri de otel ofera fierarului oportunitatea de a omogeniza intregul. De asemenea se creaza straturi
distinctive in blocul de otel final. Straturile cu mult carbon sunt capabile sa creeze mai multa martensita ce
poate sa infatiseze un aspect  complex. In cele din urma aspectul unei lame este influentat de temperature de
prelucrare, metoda de calire, dar si de alti factori controlati de maestrul fierar.
Printre efectele prelucrarii sunt si inazuma si kinsugi (dungi luninoase de martensita incastrate in corpul de
perlita al sabiei).
Un alt effect este utsuri. Este o zona valurita si cetoasa, alburie, ce se afla in vecinatatea muchiei laterale si care
apare a incalzirii otelului pina in vecinatatea imediata a punctului termic critic. Aceasta este o caracteristica a
traditiei Bizen.

Cateodata lamele japoneze sunt denumite “de Damasc”. Acest apelativ vine de la sabiile prelucrare in Evul
Mediu de catre mesterii fierari din Damasc  si utilizate in luptele impotriva cruciatiilor. Aceste sabii erau
extreme de rezistente si de bine ascutite. Erau recunoscute mai ates prin desenul otelului.
In present nu se stie cu precizie cum erau produse aceste sabii. Este drept ca exista oameni de stiinta care
proclama ca au desoperit secretul…
Otelul de Damasc apere ca un amalgam de otel carbon foarte imbogatit  (1,5 – 2%) si un otel carbon sarac  ce
sunt topite impreuna intr-un creuzet si formand impreuna un bloc de otel potrivit pentru forjare. Prelucrare
impreuna a celor doua tipuri de otel (bogat si sarac in carbon) face ca bucati sfaramicoase din otelul bogat in
carbon sa se distribuie in otelul saracin carbon,formand asanumitul dese al otelului de Damasc.
 Otelul de Damasc si-a castigat prestigiul in fata europenilor in timpul lupteloc cu musulmanii, cand au resimtit
direct, inn lupta, calitatea acestuia.
Cu toate acestea, lamele japoneze sunt arme superioare din punct de vedere al calitatii. Utilizeaza un otel mai
rafinat, mai omogen si cu o compozitie mai stricta. Sabiile japoneze utilizaza un continut de carbon mai scazut
dect sabiile de Damasc fiind astfel mai putin casante. Sabiile de Damasc sunt probabil calite doar la suprafata
nu si in profunzimea lamei.
 
Tamahagane – otelul japonez
Otelul japonez utilizat in confectionaarea sabiilor este un otel traditional ce se obtine in topitoria tatara  si se
numeste tamahagane. In zilele noastre tamahagane   se produce aproape in exclusivitate intr-un singur loc – in
topitoria operata de NBTHK (Societatea pentru Conservarea Artei Sabiei Japoneze) in Yokota, un mic oras
inn Prefectura Shimane (in vestul Insulei Honshu, principal insula a Japoniei). Tamahagane este practice
material prima pe care maestrul fierar o transforma in sabie, omogenizand, coborand sau crescand adaosul de
carbon.

Sabiile pot fi produse, de asemenea, prin proces electrolitic (denkai-tetsu) care este 99.99 fier pur obtinut din
fier vechi in cuptoare electrice. Prin procesarea intr-o topitorie mica, fierarul poate aduce continutul de carbon
la nivelul dorit.
De asemenea, se poate obtine fier poros (kangan-tetsu) prin scoaterea oxigenului in procesul de topire.
Prein retopire in prezenta carbunelui (care contine carbon) se obtine otel .
Pentru a obtine o lama de calitate prima optiune este intotdeauna tamahagane. Totusi costurile sunt foarte mari.
Spre exemplu pentru a obtine o katana sunt necesare 2,20 kg – 2,70 kg. Iata costurile pentru cele trei tipuri de
material:
 tamahagane - 40 USD/kg
 denkai-tetsu – 6 USD/kg
 kangan-tetsu – 0,14 USD/kg
Topitoria tatara isi originea in Coreea. De aici a fost introdusa in Manciuria si mai apoi importata in Japonia in
secolul al VI-lea . Incet preocedeul de prelucrare s-a raspandit devenind cunoscut in secolul al IX-lea in intreaga
Japonie. Incepand cu Perioada Muromachi regiunea Shimane   s-a dezvoltat in mod deosebit ajungand ca in
Perioada edo 80% din productie sa fie realizata aici. Aceasta deoarece carbunele sau pentru topitorie
si satetsu “nisipul minereu de fier” erau de foarte buna calitate.
Aici au aparut doua inovatii foarte importante. In jurul anilor 1400 s-au folosit pentru prima data prima data
orificii: de scurgere pentru zgura topita si pentru cresterea capacitatii de topire (prin suflarea de aer).

De fiecare data cand este folosit, cuptorul trebuie rezidit din caramizi de lut. De altfel
un ciclu complet al tatara dureaza cinci zile:
o zi pentru construirea zidurilor din lut si nisip trei zile pentru topire o zi pentru
scoaterea fierului.
Dupa ridicarea zidurilor este pornit un mic foc din carbune de pin si stejar , ce este
mentinut pentru trei ore. Apoi peste jar este imprastiat satetsu si imediat inca un strat de
carbune. Trei minute mai tarziu mai mult “nisip minereu” si carbune se adauga. Peste
alte 30 de minute se pune din nou carbune si “nisip”. In acest mod, minereul si
carbunele sunt adaugati la fiecare juatate de or ape parcursul a 72 de ore. Daca procedeul ar continua mai mult
zidurile nu ar rezista si s-ar darama. La sfarsitul procesului s-au consulat 13 tone de carbune si 8 tone de
minereu iar temperature in interiorul sau a atins valoarea de 1200-1500° C ceea ce a dus ca impuritatile din fier
 sa fie eliminate prin gurile de drenaj. Ce ramane in urma procesului sunt sunt 2 tone de metal (fier si otel) ce se

numeste kera.
Muncitorii darama zidurile cuptorului si strang kera intr-un bloc cu o lungime de aproximativ 9 m. Apoi cu o
greutate mare, blocul de kera este lovit repetat pana se sparge in aproximativ 12 bucati. Aceste bucati sunt mai
apoi zdrobite cu barosul de muncitori pentru inspectie si sortare.

  
 La sortare aproape jumatate din kera are un cotinut de carbon cuprins intre 0.6-1.5%. Kera cu aceasta
proportie de carbon se numeste tamahagane. Doua treimi din aceasta jumatate are calitatea optima (1, - 1,2%
carbon).
 Cealalta Jumatatea de otel ramasa (ce nu este tamahagane) se foloseste pentru a creste sau a scadea
cantitatea de carbon intr-o forjare separate, numita oroshigane.
 

Oroshigane – prepararea otelului

“Jacheta” de otel - kawagane - ce imbraca lama trebuie sa aiba un procent de 0,7% carbon. “Inima” sabiei
– shingane – are un continut de carbon mai scazut.
Pentru a obtine cele doua ateluri se foloseste oroshigane.
Oroshigane – este metoda prin care se ajusteaza continutul de carbon al otelului. Sunt doua metode principare:
 Utilizarea otelului cu procent mic de carbon si ridicarea procentului printr-o metoda similara celeia
din tatara (adaos de carbune).
 Utilizarea otelului cu procent mare de carbon si scaderea acestui procent prin introducerea oxigenului
care elimina carbonul sub forma de dioxid de carbon.

Tsumiwakashi – asamblarea blocului de otel pentru forjare

Este momentul pentru a incepe cu adavarat fabricarea unei sabii japoneze.
Bucata de tamahagane (sau de oroshigane) se incalzeste in forja si se ciocaneste pina la o grosime de
aproximativ 5 mm. Se raceste brusc in apa si apoi se faramiteaza in bucati mici de 2-3 cm cu ajutorul unui
ciocan. Dintre acestea se selecteaza cele cu continut ridicat de carbon pentru kawagane (“jacheta” lamei).
Bucatile selectate sunt asezate pe o paleta de otel prevazuta cu un maner lung sis ant stranse impreuna cu
ajutorul unei bucati de hartie. Se introduce in cuptor pentru 30-40 minute pentru a fi scos cand focul capata o
culoare galben –luminos sau devine alba (1300° C). Bucata scoasa este ciocanita usor pentru a suda bucatile
impreuna si cu paleta de metal. Otelul este reintrodus in foc si apoi lucrat cu ciocanul din nou de cateva ori .
 

Kitae – forjarea
Cand intinderea barei de otel este considerate terminate, se practica o taietura adanca in aceasta cu o dalta, se
pliaza inapoi, astfel ca bara isi capta dimensiunea initiala. Se repeat apoi procesul de incalzire si lovire cu
ciocanul pana cand cele doua bucati sunt sudate impreuna si isi dubleaza din nou dimensiunea. Aceasta opratie
de intindere, pliere, introducere in foc si sudare prin actiune mecanica se repeata de cateva ori.
In prelucrarea metalului se urmareste lovirea cu barosul pe nicovala in central acesteia. Cel ce se misca este
metalul prelucrat. Se practica 6 faltuiri ale otelului. Fiecare pliere necesita aproximativ 30 de minute de
prelucrare.
Primele 6 plieri se numesc shita-gitae. Practic la aceasta prelucrare se consuma aproximativ jumatate din
cantitatea de tamahagane. Otelul nu este insa uniform si contine o cantitate mare de carbon. Aceasta bucata se
imparte in 3 bucati egale. Doua p[ot fi suficiente pentru o sabie mica, in timp ce pentru o sabie mare este nevoie
de 4 astfel de bucati. Cele 4 bucati sunt batute impreuna si pliate de alte 6 ori. Aceasta a doua etapa poarta
numele de age-gitae sau forjarea finala. In urma acestei prelucrari se obtine un otel uniform cu un continut de
carbon de 0.7%. Totusi nu trebuie inteles ca exista un numar prestabilit de plieri. Mesterul examineaza visual
otelul si apreciaza de cate ori este nevoie sa-l prelucreze pentru a-l adduce la omogenitatea si nivelul de carbon
dorit. Spre exemplu, daca s-au efectuat 13 plieri vom avea 16.000 de straturi pe 2,5 cm de otel. Modul in care
este lovit otelul cu ciocanul determina modul in care vor fi conturate desenele lamei.

Crearea lamelor japoneze este una din putinele arte de prelucrarea a otelului in care textura, duritatea si
compozitia acestuia, nu doar forma, sunt vizibile si constituie parte foarte importanta a produsulu finit.
Odata cu slefuirea sabia japoneza isi releva nu doar forma ci si interiorul, astfel incat ai impresia ca la o
examinare apropiata practice patrunzi in corpul acesteia.
Spre deosebire de otelariile moderne, unde tendinta este de a da stralucire produsului finit, otelul sabiilor
japoneze este mai inchis la culoare si are o structura vizibila. Aceasta culoare si textura speciala a otelului
japonez se numeste jitetsu.
Procesul repetat de pliere si ciocanire a blocului de fier pentru a-l uniformiza creaza in produsul finit un desen
characteristic. Acesta poarta numele de jihada.
 Jitetsu - Sabiile Koto au o culoare gri inchis. Sabiile Shinto si Shinshinto au tendinta de a fi mai
luminoase. Sabiile Kamakura (cele mai appreciate de cunoscatori) au un aspect de catifea gri-inchis. 
 Jihada – poate fi cateodate foarte definit si de saritor in ochi sau poate fi aproape invizibil.
Desenul sau poate semana cu cel al lemnului, poate fi drept, poate fi valurit sau poate fi o combinative a
acestora. 
 Soliditatea lamei – Un otel solid si foarte fin rezulta dintr-o forjare corespunzatoare. Nu trebuie sa
aiba goluri, imbinari imperfecte, sau alveole in interiorul lamei.
Shingane – inima sabiei
Procesul descris mai sus este folosit pentru a obtine kawagane (haina de otel dur). Cutitele pot fi fabricate in
intregime din acest otel. Sabiile medii si lungi implica insa folosirea in central lor a unui otel mai sarac in
carbon, mai maleabil, care protejeaza lama sa nu devina casanta.
Pentru a obtine shingane se foloseste o bucata de tamahagane saraca in carbon (aproximativ 0,5%). Aceasta
bucata de aproximativ 1 kg este pliata si prelucrata mechanic de aproximativ 10 ori deoarece de obcei contine
multe impuritati. Se obtine in final o bucata ingusta si lunga de otel cu un continut de carbon de 0,2-0,3% si cu
o greutate aproximativa de pana in 0.25 kg.
 

Tsukurikomi  - formarea blocului de otel

Urmatoarea etapa este punerea impreuna a celor 2 tipuri de otel. Se iau aproximativ 1,13 kg de kawagane si se
bat pentru a obtine o forma plata cu o lungime aproximativa de 38 cm. Acestei bucati I se da o forma de “U”. Se
plaseaza o bara de shingane (aproximativ 0.45 kg) in golul de la “U” in asa fel incat shingane sa nu ajunga pana
in varf (acesta trabuie sa ramana din otel foarte dur). Aceste bucati sunt introduce in forja  la o temperature de
aproximativ 1300° C. Prin prelucrare mecanica si incalziri repetate cele doua bucati de otel practice devin una
singura sudandu-se una de cealalta.. Aceasta operatie este exprem de importanta. Daca nu reuseste lama este
compromisa. Aceasta punere impreuna a celor doua tipuri de otel se numeste kobuse-gitae.

Exista si alte configurari, de exemplu hon-sanmai-gitae. Aceasta implica 3 piese separate de oatel cu continut
mare de carbon pentru laterale si pentru tais.
 O alta metoda, mai complicata, utilizeaza 4 bucati sau mai multe de otel pentru “inima”, tais,  laterale, si
muchia din spate a sabiei, fiecare fiind “sudata” intr-un proces separat. Beneficiile acestor metode nu au fost
niciodata analizate in profunzime. Se crede ca aceste metode sunt un rezultat al dezvoltarii multor scoli in
izolare si mai ales al incercarii fierarilor din Perioada Edo Tarzie de a readuce la lumina “secretul pierdut” al
sabiilor Koto.
 
 
 
 
 
Tipuri de Tsukurikomi
 
                                                                 
 

Sunobe – formarea corpului lamei 

Formarea corpului lamei este urmatoarea etapa. Aceasta lama bruta se numeste sunobe. Bara de otel compus
este alungita pana la 90% din lungimea lamei finale. Este inca doar o bara de otel lunga de aproximativ 68 cm
insa incepe sa capete forma viitoarei lame.
 

Hizukuri – formarea finala a lamei

Mestrul deplaseaza sunobe astfel incat prin lovire si aplatizare sa poata forma taisul, varful, muchiile laterale si
muchia din spate a lamei. Prelucrarea se face la o temperature de aproximativ 1100° C. Cand temperature scade
catre 700° C aceasta se reincalzeste la temperature optima. Incalzirea se face doar pe portiuni mici de
aproximativ 15 cm. Lovirea unei portiuni neincalzita poate duce la ruperea lamei. Prelucrarea se incepe de la
varf sau de la maner.
 

Shiage – prima slefuire

 Dupa hizukuri fierarul foloseste o rindea-cutit de 2 maini numita sen - pentru a elimina neregularitatile. In
aceasta etapa lama deja are forma definita. Suptafata lamei este pastrata rugoasa pentru a permite o mai buna
asezare a argilei folosita in tratamentul termic.
 
 

Tsuchioki – realizarea hamon-ului
Cuprul este un metal ce devine din ce in ce mai putin maleabil  pe masura ce este prelucrat. Otelul in schimb isi
pierde malabilitatea doar prin calire (incalzire si racire brusca). Otelul calit poate fi ascutit si isi va mentine
taisul insa o sabie confectionata doar din otel calit devine foarte casanta. Fierarii japonezi au dezvoltat o metoda
de calire doar a taisului lamei, lasand corpul acesteia flexibil, capabil sa absoarba socurile la care este supusa o
sabie.
Prin calirea diferentiata se urmaresc doua obiective:
 Obtinerea unui taisi sufficient de dur dar nu prea dur.
 Obtinerea hamon-ului.
Duritatea taisului se obtine prin acoperirea lamei cu lut. Stratul de pe tais este subtire, in timp ce stratul din
partea superioara este un strat gros. Lama astfel acoperita este introdusa in forja la o temperature de 700-900° C
iar apoi in apa rece. Introducerea poate fi brusca (se obtine o duritate mare) sau lenta (duritatea nu se modifica
essential).
Obtinerea hamon-lui este rezultatul a 3 variabile:

Continutul de carbon al otelului.

Sub un procent de carbon de 0.35 % practic otelul nu poate fi calit suficient de repede incat sa permita
martensitei sa formeze un hamon.
Continutul de carbon influenteaza latimea si proeminenta liniei (habuchi) ce marcheaza limita hamon-ului. Spre
exemplu, un otel 0.6% va produce o  linie putin mai larga decat un otel 0.7% carbon.
Acoperirea lamei  cu lut
Plasarea diferentiata a lutului si grosimea acestuia mai ales in apropierea taisului va releva la slefuire structura
cristalina a otelului.

Temperatura la care sunt incalzite diferitele parti ale lamei

Diferitele parti ale lamei sunt incalzite diferentiat inainte de calire. Taisul de obicei este incalzit mai uniform
decat spatele. Valoarea temperaturii si variatia ei determina aparitia hamon-ului si releva si alte elemte vizuale
ce defines lama (nie, nioi, utsuri).
 
Lutul care se aplica pe lama pentru tratamentul termic este un mix de lut, pudra de mangal si piatra de nisip
(omura) in proportii aproximativ egale. Sarcina principala a lutului este aceea de a izola lama, in timp
ce omura previne contractia si craparea lutului. Mangalul il ajuta pe fierar sa ajusteze raportul dintre incalzire si
racire.  Totusi proportia dintre aceste ingredient poate varia de la scoala la scoala, de la maestru la maestru.
In mixtul de lut, mangal si piatra de nisip de adauga apa si se amensteca pana compozitia devine vascoasa.
Cu o spatula se incepe depunerea amestecului pe taisul lamei, tesindu-l si subtiindu-l, pentru a se aseza intr-un
strat foarte subtire, desenand zona pe care va aparea hamon-ul.
Se continua cu depunerea amestecului intr-un strat mult mai gros (intre 3-6  mm) pe zona sus si pe muchia din
spate a lamei (pentru a preveni o calire accentuate a acestor zone). Va determina de asemenea desenul hamon-
 ului. Desenul va fi puternic daca fierarul utilizeaza o muchie groase la demarcarea celor doua limite (de racire
rapida si racire lenta).
Dupa aceasta etapa, folosind muchia spatulei se aplica o serie de dungi subtiri, perpendicular sau in unghi, pe
taisul lamei. Aceste dungi au rolul unei izolatii si creaza ashi (canale subtiri de perlita inglobate in lama lama
dura de martensita). Acest aspect dintat protejeaza lama in cazul in care se ciobeste. Acea spartura nu se va
extinde ci se va opri la linia ashi  datorita acestui procedeu. Ashi poate face parte integranta din hamon.
In mod normal se asteapta o ora sau mai mult uscarea lutului inainte de a incepe procesul de calire.
 

Yoki-ire – calirea lamei

Este socotit momentul critic in obtinerea lamei. Mesterul incalzeste lama pana la culoarea rosie si apoi o
introduce brusc in bazinul cu apa. De obicei se face noaptea pentru a putea aprecia mai bine culoarea lamei
incinse si astfel a-i aprecia temperatura.
Apa de racire este o apa normala (desi legendele spun ca se folosea o apa speciala din izvoare de munte –
legende care nu faceau decat sa invaluie tehnica maestrilor intr-o aura de mister si conferea astfel personalitate
fiecaruia in parte). Ce nu poate fi negata este insa indemanarea si stiinta de a face yoki-ire. Fiecare lama este
unicat, nu productie de serie. Maestrul trebuie sa aprecieze din ochi temperature si momentul cel mai potrivit
pentru calire. Orice ezitare poate conduce la dezastru – o lama deficitar calita nu poate fi folosita!
Incalzirea cuptorului trebuie sa fie uniforma.
Se infasoara o carpa in jurul unei bare de otel si se intepeneste manerul lamei in interiorul unei flanse in forma
de “U”. Tinand lama cu acest maner se incepe incet introducerea in carbunele fierbinte in timp ce cu cealalta
mana se pompeaza aer din burduf. In aceasta faza lama este introdusa cu taisul in sus.
Cand lama incepe sa se incalzeasca, ea straluceste; se trece prin carbunele incins de 10-15 ori, apoi carbunele se
lasa sa se stinga. Astfel se poate aprecia mai usor culoarea lamei incalzite.
Cand ajunge la temperature optima (peste 700° C - culoarea devine rosie catre portocaliu) maestrul intoarce
lama si o trece prin forja din nou, de aceasta data cu taisul in jos. Dupa cateva treceri lama va fi uniform
colorata, iar taisul (rosu stralucitor-rosu portocaliu) va fi incalzit la o temperature superioara restului lamei (rosu
– rosu stralucitor).

Acesta este momentul in care lama se introduce brusc in apa.

Pot exista insa si alte variante ale yoki-ire.
Cel descries mai sus este unul general ce urmareste obtinerea utsuri (reflexelor pe sabie). Este efectul albicios
ce se obtine pe partile laterale ale lamei, dincolo de hamon. Efectul era renumit pentru sabiile Bizen, insa
tehnologia s-a pierdut in Epoca Edo. Utsuri se mai numeste si al doilea hamon deoarece desenul sau urmeaza
portiunii dure a taisului. Din punct de vedere ethnic insa denumirea nu este corecta deoarece in utsuri nu se
regaseste martensita.
Pentru obtinerea utsuri practic lama se incalzeste longitudinal diferit, pe trei zone. Lama la 800° C, spatele la
700-720° C, iar lateralele la 750-760° C (temperature la care perlita se transforma in austenite).
 Dupa yaki-ire lama este reintrodusa in carbunii incinsi si incalzita la 160° C, apoi racita, procedeu ce se repeat
de cateva ori. Procedeul necesita multa atentie deoarece poate duce la disparitia hamon-ului.  Spre exemplu,
multe sabii vechi ce au fost scoase din cladiri incendiate erau intact din punct de vedere al metalului
insa hamon-ul era distrus.
Urmatoarea etapa este inlaturarea lutului de pe lama, procedeu ce se executa de obicei la o roata abraziva.
 
Sorinaoshi – ajustarea curburii
In procesul de prelucrare lama se contracta mai mult in partea din spate putand accentua curbura cu ceva mai
mlt de un centimetru. Ideal este pentru compensarea acestei curburi ca lama sa fie facuta inainte de
procesul yaki-ire cu o curbura mai mica. De cele mai multe ori insa curbura necesta totusi un retus final. Daca
curbura este prea mare se loveste cu ciocanul muchia din spate a lamei, expandand metalul in acel loc. Daca
curbura este prea mica muchia din spate se aseaza pe un bloc de cupru, incalzit, si apoi se introduce in apa,
contractia producand lamei o curbura suplimentara.
 
Kajitogi – slefuirea preliminara
Primul contur al lamei a fost dat cand s-a confectionat sunobe.  Kajitoji scoate in evident acum aceste
caracteristici – partile laterale, muchiile laterale, spatele lamei, taisul – prin utilizarea rotii de slefuire si a unor
pietre special.
Slefuirea finala va fi insa efectuata de un specialist.
 
Hi – santul decorative
Traditional, santul decorative este taiat in lama dupa slefuirea preliminara, deasupra muchiilor laterale, acolo
unde metalul este relative moale.
Practicarea acestui sant are un dublu rol:
 Decorativ
 Micsorarea greutatii lamei
De obicei aceasta operatie cade in sarcina ucenicilor.
Se contureaza cu un creion santul pe lama. Utilizand o rindea speciala de doua maini cu o lama in forma de “U”
se incepe gravarea, treptat marind adancimea.  Se aplatizeaza marginile cu o pila rotunda apoi se utilizeaza un
agraziv din silicon si carbon (sub forma de piatra si depus pe hartie). La final suprafata este slefuita cu un varf
ascutit din otel dur pana devine stralucitor si reflexiv.
Interesant este ca practicarea santurilor pe lama necesita mai bine de doua zile de munca.
Exista mai multe tipuri de santuri folosite in confectionarea lamelor.
 
Horimono – gravura decorative
Aditional de hi lamele pot fi decorate cu gravure. Desenul acestora reprezinta cel mai adesea flori de cires,
bambus, sabii, dragoni sau zeitati. Caracterele sanscrite sau alte motive buddhiste releva radacinile religioase
ale acestei practici.
Gravura este realizata cu un mic ciocanel si un set de dalti foarte ascutite. Necesita un volum insemnat de
munca si de multe ori este efectuata de un specialist.
 
Nakago – manerul lamei
Manerul lamei – nakago – este decorat cu hasuratii prin pilire, insa aceasta parte a lamei nu se slefuieste
niciodata pe parcursul vietii lamei. Cu o masina de gaurit se practica in nakago un orificiu –mekugi-ana  pentru
fixarea manerului sabiei (tsuka).
 
Mei – semnatura maestrului
In acest moment lama este pregatita pentru a incepe constituirea unei sabii. Alti maestri vor
confectiona habaki,  saya (teaca) si va primi slefuirea finala.
Semnatura se aplica doar dupa o inspectie atenta si complete. Cu ajutorul unuei dalti ascutite si a unui ciocan
mic maestrul isi semneaza opera. De asemenea se mai pot iscrie si alte informatii la dorinta faurarului sau la
solicitarea clientului (spre exemplu numele celui pentru care a fost confectionata.
 

Slefuirea finala
Slefuirea finala este o operatie la fel de importanta ca si cele anterioare. Poate chiar mai importanta.
 In vremurile memoriale, cand erau folosite in batalii, sabiile aveau nevoie ca taisul lor sa fie reascutit. Aceasta
operatie o efectua slefuitorul, operatie ce putea necesita mai multe zile, in functie de reparatiile pe care le
necesita acea lama. De-a lungul anilor insa aceasta meserie s-a transformat, a evoluat.
Slefuitorul a continuat sa ascuta sabii, insa cu ajutorul unui adevarat arsenal de pietre special el a devenit
capabil sa scoata la iveala misterioasa munca a maestrului fierar si frumusete interioara a operei sale. El este cel
ce defineste linia finala a lamei, hamon-ul, stralucirea si granulatia otelului, culoarea si textura, sau lustruirea ca
o oglinda a partii superioare si a spatelui lamei.
Procesul de slefuire este un proces abraziv. Oricat de fin ar fi, el tot va lasa urme pe lama. De aceea slefuitorul
va utilize pietre din ce in ce mai fine astfel incat la final urmele de slefuire vor fi mai mici decat variatiile
structurale lasate de fierar in  otelul lamei.
Fierarul era la inceput cel ce finisa lama efectuand intregul ciclu de fabricatie. Abia din Perioada Kamakura cele
doua operatii – confectionare si slefuire – au devenit distinct.
Din Perioada Momoyama slefuitului i s-a dat o importanta deosebita.  Cea mai cunoscuta si veche traditie in
slefuitul lamelor este cea a familiei Hon’ami, familie care mai activeaza in acest domeniu si in zilele noastra. O
alta scoala importanta este scoala Fujishiro, de asemena foarte veche si activand si si in present.
Scoala Hon’ami este o scoala mai traditionalista (un elev are nevoie de minimum 2 ani pentru a invata bazele
slefuirii si de inca 2 ani inainte de a slefui o lama de sabie de la inceput pana la sfarsit), in timp ce
Scoala Fujishiro permite elevului sa evolueze in functie de abilitatile capatate.
Pozitia in care lucreaza slefuitorul este inconfortabila pentru orice, dat este o pozitie optima pentru ceeace are
de facut in munca sa.
 
      Shitajitogi – slefuirea de baza
Finisarea primara este efectuata in general de mesterul fierar. Desi este o slefuire grosiera atentia este foarte
mare deoarece aparitia unor zgarieturi adanci pot afecta aspectul lamei , o adincime prea mare neputandule
elimina la slefuirea finala.
Cand lucreaza, slefuitorul isi tine spatele drept, pozitia corpului este deasupra lamei, bratele sale miscandu-se
inainte si inapoi. Prelucreaza din lama aproximativ 10 cm odata. De asemenea se prelucreaza, de la maner catre
varf, un singur tip de suprafata – spatele (mune), muchia din spate (shinogiji), suprafata de la tais la muchia
lateral (ji). Fiecare din aceste suprafete sunt prelucrate oarecum diferit, astfel ca slefuitorul poate pastra o
constanta in slefuire cand prelucreaza o anumita parte a sabiei, avand astfel un control mai mare asupra
uniformitatii procesului.
Suprafata de la tais pana la muchia laterala necesita insa cea mai mare atentie: este zona in care vor fi scoase la
lumina hamon-ul si textura metalului.
Cele mai importante elemente utilizate de slefuitor in munca sa sunt diferitele pietre pe care le foloseste.
 Arato
Piatra arato  este o piatra grosiera (are rugozitatea 180) si este o piatra de nisip sau din carborundum - piatra
compusa din silicon (siliciu si oxigen) si carbon. Arato inlatura urmele de manipulare aparute in procesul de
fabricare, ascute lama, netezeste si da stralucire liniilor lamei. De cele mai multe ori directia de slefuire pe
aceaste piatra este perpendicular pe lungimea lamei. In timpul slefuirii se toarna apa lentru lubrefiere.
In aceasta etapa de slefuire detallile fine si caracteristicile lamei nu sunt inca vizibile.
 Binsui
Cu aceasta piatra - binsui - destul de grosiera  (rugozitate 280-320) practic se inlatura urmele lasate de arato in
procesul de slefuire. Directia de slefuire este usor diagonal pe lama. Cand urmele lasate de arato dispar si raman
vizibile doar cele ale pietrei bisui, se trece la urmatoarea piatra: kaisei.
 Kaisei
Este o piatra cu un grad de rugozitate de 400-600. Pe aceasta piatra slefuirea se face diagonal pe lama, intr-un
unghi de 25° pentru a permite mesterului sa diferentieze urmele lasate de piatra binsui de cele lasate in noua
slefuire de piatra kaisei. Acum lama este mai fina, capata o culoare mai inchisa si devine mai reflexiva. De
asmenea hamon-ul devine vizibil. In acest moment atentia este concentrata mai ales pe definirea formelor. Cand
aces process este terminat se poate trece la utilizarea urmatoarei pitre – nagura.
 Nagura 
Se folosesc doua astfel de pietre:
 Chu-nagura - grad de rugozitate 800; poate fi o piatra naturala sau una artificiala 
 Koma-nagura – grad de rugozitate 1200-1500; aproape toti maestri slefuitori folosesc piatra naturala
Ambele pietre sunt folosite in aceeasi maniera: lama se deplaseaza de-a lungul pietrei intr-o unsoara miscare de
balansare, forta fiind transmisa me miscarea de inaintare.
Cand urmele pietrei kaisei au disparut, se trece la koma-nagura. Diferenta de rugozitate dintre cele doua
pietre chu-nagura si koma-nagura nu este foarte mare insa in aceasta etapa hamonul devine foarte present.
 Uchigumori
Din aceasta etapa se folosesc doar pietre natural. Astfel se impune o cercetare foarte atenta din partea
slefuitorului a acestor pietre pentru e descoperi eventualele efecte ce pot strica lama. Si de aceasta data se
folosesc doua tipuri de piatre din aceeasi familie:
 Uchigumori-ha-to
 Uchigumori-ji-to
Sunt pietre cu o rugozitate de aproximativ 3000 sau chiar mai mult. Folosirea lor este dictate de caracteristicile
lemaei (continut de carbon, forma, grosimea, tipul constructive, etc).
 
1. 2.     Shitajitogi – slefuirea finala
In finisarea finala se utilizeaza pietre extreme de fine, uneori de grosimea unei foi de hartie. Aceasta slefuire
evidentiaza mai accentuat detaliile hamon-ului, facandu-le mai vizibile.
 Hazuya
 Aceaste piatre reprezinta de fapt bucati mici din uchigumori, foarte subtiri. Pentru a preveni spargerea pe
spatele lor se aplica un lac, apoi o bucata de hartie si din nou un lac, ceea ce confera o rezistenta mai mare.
Dupa uscare, acest preparat de taie in bucatele mici de aproximativ 1-2 cm iar marginile se rotunjesc.
Se pregateste apoi o pasta lubrefianta (tojiru) prin frecarea a 2 pietre uchigumori ude. Aceasta pasta, amestecata
cu apa si carbonat de sodium se aplica pe zona ce se doreste slefuita. Carbonatul de sodium se adauga pentru a
preveni ruginirea.
Aceasta slefuire elimina si urmele foarte fine ale slefuirii cu piatra uchigumori.
 
 Jizuya
Aceasta piatra are culoarea galben-maronie sau portocalie si este folosita in aceeasi maniera ca si piatra hazuya.
Se ciopleste din piatra narutaki, piatra care este asemanatoare cu uchigumori, insa ceva mai tare si mai fina
decat aceasta. Tipul de piatra utilizat in acest stadiu al finisarii depinde de tipul lamei. Slefuirea cu aceasta
piatra confera o tenta mai inchisa lamei.
 
 Nugui
Etapa finala in procesul de slefuire este aplicarea unei suspensii foarte fine de particule de oxid de fier in ulei
vegetal - nugui.
Cand lama este incinsa la rosu, pe suprafata ei se formeaza un strat de oxid negru de fier.  Aceasta pojghita
poate fi indepartata prin lovirea usoara cu un ciocan. Cojile rezultate poarta denumirea de kanahada. Aceasta se
amesteca cu ulei de arbore de cuisoare si apoi se strecoara printr-un filtru de hartie (yoshino-gami) pentru a
elimina particulele mari ce pot zgaria lama. Se aplica apoi rezultanta pe lama (o mica cantitate) si se freaca 1-3
ori cu bumbac, in functie de efectul dorit. Doar varful lamei nu se prelucreaza cu nugui.
Daca se aplica o cantitate prea mare de nugui metalul devine negru.
 
 Hadori
Diferitele tipuri de otel ce convietuiesc intr-o lama de sabie japoneza creaza un contrast natural intre ha (zona
intarita) si ji (partile lterale). Vizibilitatea acestui contrast depinde de tehnica slefuitorului dar si de maniera in
care a fost prelucrata lama. Datorita solicitarilor pietei, slefuitorii astazi urmaresc obtinerea unui contrast cat
mai mare, contrast ce se obtine intr-un proces suplimentar, numit hadori. Pentru aceasta se ia o
piatra hazuya taiata in forma ovala. Pornind de la manerul lamei catre varf se aplica tojiru (pasta lubrefianta) si
se va slefui cu miscari usoare urmarind linia de demarcatie habuchi.
Piatra hadori este mai grosiera decat pietrele anterioare. Urmele sale pe lama sunt mai mari si sunt albe in
comparatie cu restul lamei. Intrucat zona hamon-ului este foarte dura slefuirea hadori poate doua zile.
Slefuirea hadori nu este impusa de termeni tehnici, ci tine mai degraba de “moda”.
 
 Kissaki no narume – slefuirea varfului
Slefuirea varfului lamei este o operatiune separate.
In slefuirea varfului se urmareste conturarea cat mai clara a liniei de demarcatie yokote. Cand se incepe slefuirea
se ia o bucata de bambus dreapta si se pozitioneaza pe linia de demarcatie. De obicei yokote incepe din punctual
in care incepe curbura varfului. Tinand masca de bambus se incepe slefuirea cu o piatra kazuya (dup ace in
prealabil s-a aplicat pasta tojiru).
Pentru terminarea slefuirii varfului se foloseste un dispozitiv numit narume-dai. Acesta este o bucata de lemn
lata de 2.5 cm si lunga de aproximativ 25 cm ce are practicate cateva sectiuni longitudinal pentru a-I conferi
flexibilitate la apasare. Se ia apoi o bucata de hartie japoneza si se impatureste pana se ajunge la
latimea narume-dai; se lipeste pe acesta iar deasupra se ataseaza o piatra kazuya.
Pe acest dispozitiv se termina practice procesul de slefuire al kissaki, varful lamei capatand o culoare albicioasa,
foarte distinct.
 
Migaki - lustruirea
Pentru a termina procesul de slefuire este nevoie de o lustruire finala. Aceasta lustruire accentueaza diferentele
dintre zonele principale ale lamei facandu-le mai vizibile. De asemenea se obtine o suprafata luminoasa si
reflectanta.
Inainte de lustruire se indeparteaza toate urmele de ulei sau alte reziduri de pe lama. Apoi se aplica o pulbere
foarte fina pentru lustruire, numita ibota. Aceasta este o excretie cu aspect de ceara a unei insecte cu aspect de
greiere.
Cu ajutorul unui dispozitiv ce are aspectul unei andrele (ceva mai groasa si mai scurta) se freaca lama pana ce
aceasta capata un aspect lucios. Pentru a evita intrarea pe zone diferite se foloseste o masca de bambus in
aceasta prelucrare finala.
 
Iata ca la capatul a aproximativ 2 saptamani de munca asidua lama este gata pentru examinarea unui ochi de
expert.
Intreaga sa frumusete este relevata privitorului: granulatia, textura si culoarea lamei, frumusetea hamon-ului,
linii de delimitare ferme intre diferitele suprafete si un varf perfect conturat si finisat.
 
 
2. Habaki
Sabiile japoneze sunt purtate in teci. La introducerea si scoaterea sabiei din teaca acestea aluneca numai pe parte
din spate a lamei. Pentru a tine in siguranta lama in teaca a fost creat habaki.
Habaki este o pana sau un “guler” potrivit in jurul bazei lamei oprit in doua crestaturi ce marcheaza inceputul
manerului lamei. Forma de pana fixeaza sabia in teaca permitand insa si scoaterea usoara a acesteia. Totodata,
permite lamei sa “pluteasca” in teaca, fata a atinge cu suprafata sa lemnul.
Habaki ca element separat a fost introdus in componenta sabiei japoneze incepand cu perioada Heian. La
inceput era confectionat din fier; in zilele noastre cel mai adesea este confectionat din cupru.
Aspectul habaki-ului este foarte important. Ca inaltime el reprezinta cam 80% din latimea lamei (masurata de
la machi  – crestaturile de unde se termina manerul lamei). HHHabaki trebuie visual sa fie o completare a lamei
(sa continue linia taisului, in partea din spate sa urmareasca curbura lamei).
 
Jiganedori – taierea materiei prime
Din tabla de cupru cu o grosime de 3 mm se decupeaza o bucata de aproximativ 5 cm lungime si 2.5 cm latime.
Decupajul este un pic mai mare decat forma finala, pentru a putea fi potrivit perfect cu restul sabiei. Grosimea
sa trebuie sa se potriveasca perfect cu adancimea mune-machi (crestaturile ce delimiteaza lama de manerul
lamei).
 
Hizukuri – forjarea
Cu un ciocanel se incepe prelucrarea cuprului lovind pentru a obtine in final o latura mai groasa decat cealalta.
Aplatizarea se face pe latime, latura dinspre varf devenind mai subtire, iar cea dinspre maner mai groasa –
pentru a fixa lama in teaca dar a permite si scoaterea usoara.
Se practica apoi un mic decupaj in materialul prelucrat in zona unde se va imbina cu mune-machi. Acesta se taie
ceva mai mic pentru a permite apoi o ajustare corespunzatoare.
 
Ouimage & Toshin-awase – potrivirea in jurul lamei
Blancul se indoaie in forma de „U” cu ajutorul unui tipar si apoi se aranjeaza in jurul manerului, pe locul care ii
este destinat. Pe toata perioada acestei prelucrari lama este protejata fiind infasurata in hartie. Se
ciocaneste habaki catre lama, lucrand gradual dinspre spate catre fata. Acum, decupajul din centrul blancului se
aranjeaza armonios in jurul mune-machi-ului. Se continua lovirea pana cand habaki se aranjeaza ferm si
armonios in jurul lamei pentru a preveni alunecarea sau „jocul” lamei. Spatele habaki-ului este prins perfect
acum. Cu ajutorul unei pile si a unui fierastrau, marginile deschise se ajusteaza astfel incat amandoua  sa treaca
putin peste hamachi.
 
Hamachi-ire: sigilarea
Partea ascutita a habaki-ului este acum inchisa cu ajutorul unei bucati indoite de cupru numita machigane.
Aceasta se plaseaza in interiorul habaki-ului construidu-se astfel incat potrivirea sa fie perfecta pentru a nu
exista jocuri. Dupa potrivire machigane se lipeste in interiorul habaki-ului.
 
Yasurigake – pilirea
Acum habaki a capatat forma finala. Urmeaza finisarea acestuia. Pentru finisare nu se folosesc pietre ci o serie
de 3 pile din ce in ce mai fine care dau un aspect neted. Se pot aplic diferite modele decorative. Cea mai mare
grija este insa ca acestea sa nu fie foarte rugoase pentru a nu ingreuna scoaterea sabiei din teaca.
Pentru unele habaki aceasta poate fi etapa finala. Pentru altele insa contiuna cu aplicarea unei folii decorative.
 
Kisegane-awase – aplicarea foliei decorative
Operatia incepe prin luarea unui tipar cu ajutorul unei bucata de hartie. Se decupeaza apoi cu ajutorul acestui
tipar din folia de aur sau de argint (tainduse o dimensiune un pic mai mare) si se infasoara in jurul habaki-ului.
Urmeaza scoaterea, sudarea, decorarea si in final aplicarea pe habaki.
 
3. Koshirae - teaca
Odata terminate sabia, aceasta are nevoie de o teaca pentru a o proteja.
Aparitia tecii pentru sabie este localizata in timp in Perioada Edo. Erau shira-saya (teaca alba) fara finisaje,
doar pentru pastrare. In Perioada Edo Tarziu, unii samurai au dorit o teaca pentru pastrarea acasa. Aceste teci au
fost numite yasume-zaya (teaca pentru odihna) sau abura-zaya (teaca de ulei). Dupa 1876, datorita prohibitiei
din Epoca Meiji de a purta sabiile pe strada koshirae (montajul complet) a intrat in declin.
Realizarea unei teci este o arta. Un maestro consuma pentru o teaca obisnuita de lemn in medie 2 zile pentru a o
construe. In schimb pentru a realize o koshirae sunt necesare aproximativ 6 luni. Dar si diferenta de prt este
semnificativa. O teaca obisnuita facuta de un maestro costa in jur de 300 USD, in timp de koshirae este
aproximativ 6.000 USD.
Tecile sunt facute in acest moment din lemn de ho (Magnolia obovata), traditie pastrata din sfaritul
Perioade Heian. Acest lemn este ideal pentru contruirea tecilor. Creste peste tot in Japonia, este moale si nu
zgaraie lama, are o granulatie uniforma si este usor de prelucrat.
 
Iata in cele ce urmeaza realizarea unei shira-saya.
 
Kidori – taierea blancului
Prima operatie consta in selectarea placii din care se va decupa blancul tecii. Se urmareste calitatea lemnului,
grosimea si lipsa defectelor (nodurilor). Pe aceasta placa de lemn se traseaza conturul viitoarei teci si apoi
urmeaza decuparea sa.
 
Nakadoshi – despicarea blancului
O teaca nu se face in mod normal din doua bucata diferit decupate. Se decupeaza blancul din bucata de lemn si
se despica in doua, se face canalul in mijloc, iar apoi cele doua bucata se lipesc din nou impreuna. Decuparea se
face pe central blancului.
 
Mentori – schitarea formei nefinisate
Se incepe cu rotunjirea colturilor si de asemenea se cauta obtinerea unei suprafete netede a blancului. Cu un
fierastrau se indeparteaza parte ace va devein manerul sabiei.
 
Kezuri-awase – trasarea interiorului
Urmatoarea etapa este trasarea interiorului ce va gazdui lama. Prima etapa este ca cele doua parti sa fie perfect
plate, astfel incat atunci cand vor fi puse impreuna pentru a fi lipite sa se potriveasca perfect. Apoi se traseaza
conturul zonei ce va fi degajata pentru a face loc lamei.
 
Kaki-ire – daltuirea spatiului pentru lama
Se incepe saparea santului in blanc cu ajutorul unor dalte special, urmarind liniile trasate. Pentru inceput se face
un sant vertical de-a lungul liniei unde va sta spatele lamei si se continua adancindu-l. Se continua cu o alta
dalta largind santul de la mune catre taisul lamei. In final se foloseste o a treia dalta pentru a mari adincitura la
latimea trasata pentru lama. In final se obtine un sant cu 1/2 din grosimea lamei si mai adanc in zona mune decat
in cea a taisului. Curatarea se face cu un cutit special numit yokogaki. Apoi se prelucreaza zona in care va
fi habaki, prelucrare foarte atenta deoarece potrivirea trebuie sa fie perfecta. Pentru maner, procedura este
similara.
Finisarea finala se face cu o bucata de tokusa (coada calului – planta ornamental usor abraziva). Aceasta se face
cu tokusa si nu cu smirghel pentru a nu ramane reziduri abrasive ce pot zgaria lama.
Cele doua parti ale tecii se leaga impreuna. Lama se unge cu ulei de pom de cuisoare si se introduce in teaca.
Urmele lasate indica locul unde teaca inca mai trebuie finisata.
 
Norizuke – lipirea
Daca totul este perfect prelucrat urmatoarea operatie este lipirea impreuna a celor doua jumatati.
 Pentru lipire se foloseste orez fiert vechi de 1-2 zile. Lipiciul de orez se numeste sokui. Este folosit deoarece nu
atrage umiditatea si este un lipici destul de puternic insa nu excesiv ceea ce perimite demonatarea.
Cele doua parti sunt unse cu lipici, puse impreuna si stranse foarte puternic cu un snur de jur imprejur.
 
Arakezuri: rindeluirea primara a suprafetei
Prelucrarea incepe de la capatul unde se introduce lama. Forma interioara dicteaza forma finala a tecii. Acesta
este momentul in care se decide forma pe care o va avea teaca. Teaca poate fi in sectiune ovala sau avand mai
multe muchii.
 
Nakakezuri – rindeluirea superioara
Cu teaca si manerul montate se face rindeluirea finala, dandu-i-se un aspect placut, neted, iar in cazul tecilor cu
muchii, acestea sunt scoase in evidenta.
 
Mekugi-ana-ake – gaurile de prindere a manerului
Cu lama bagata in teaca (tinuta de habaki) mesterul traseaza locul cu o sula (strapungand dintr-o parte in alta)
zona in care nitul de bambus va prinde lama de maner. Orificiul final va fi conic pentru a permite o fixare ferma
a lamei si manerului.
 
Shiagekezuri  – rindeluirea finala
Cu o rindea foarte mica se fac ultimele retusuri. Este o ultima privire asupra suprafetei. Teaca este tinuta cu o
manusa de bumbac, iar peste bancul de lucru este intnsa o panza subtire. Atentia este foarte mare deoarece pe
suprafata finisata a lemnului de ho orice zgarietura este foarte vizibila.
 

Fukurohari – imbracarea tecii in hartie

Invelirea in hartie are rolul de a proteja teaca pana la livrarea sa. Este folosita o hartie speciala numite  nishi no
uchi dupa numele Prefecturii Ibaraki unde este fabricate. Este o hartie cu o textura bruta, foarte rezistenta.
Hartia este taiata sub forma unei benzi relative inguste care se infasoara in jurul tecii. Pe margini se pune un
strat subtire de lipici pentru a tine ferm hertia in jurul tecii.
 
Shiagemigaki – slefuirea finala
Ultima operatiune este slefuirea finala. Teaca este scoasa din hartie si este finisata cu bucata delemn pe care au
fost lipite bucata de tokusa care au fost fierte, taiate in fasii late si lipite impreuna. Actiunea abraziava a acestui
dispozitiv este mult mai fina decat ocel mai fin smirghel aflat pe piata. Un astfel de dispozitiv este folosit pentru
slefuirea a cel mult 4-5 teci. Se revine cu slefuirea dupa ce pe teaca a fost presarata pulberea ibota, slefuire care
ii confera tecii un aspect lucios, ce apoi este acoperit cu ceara.
Acesta este actul final. Teaca este invelita din nou in hartie si pregatita pentru livrare.
Surse Bibliografice

http://www.katana-eshop.ro/content/24-tehnologia-fabricarii-katana

https://ro.wikipedia.org/wiki/Katana