4.

Oțelul
Oțelul este un aliaj ce conțin ca elemente principale fierul și carbonul,
având un conținut de carbon sub 2,11 %. Aliajele fier-carbon cu mai mult de
2,11% carbon se numesc fonte. Oțelurile sunt materialele cu cea mai largă
utilizare.
Oțelurile se obțin din fonte supuse unor tratamente care au ca scop îndepărtarea
sub anumite limite a carbonului (C 1,7%) și a celorlalte elemente p care le
conțin, siliciu (Si 0,4%), crom (Cr 0,4%), nichel (Ni 0,4%), mangan (Mn 0,8%)
etc. La oțelurile folosite în construcții sudate, procentele de carbon variază între
0,15 ... 0,25 %.
În funcție de conținutul în elemente de aliere, oțelurile se împart în:
 oțeluri nealiate (numite și oțeluri carbon), care conțin ca elemente
principale doar fierul și carbonul
 oțeluri aliate, care pe lângă fier și carbon conțin și alte elemente: nichel,
crom...
Otelul se toarna bine, poate fi prelucrat prin deformare plastica –laminare (in
profiluri laminate,rotund patrat , cornier :table ,tevi sarme groase), tragere(in
sarme subtiri ),forjare (in piese)-poate fi prelucrat prin aschiere; otelul cu
continut mic de carbon poate fi sudat.

Otelurile moi sunt oteluri cu putin carbon (mai putin de 0,2%). Ele sunt
maleabile si ductile si se folosesc in locul fierului forjat. Ele nu sunt intarite prin
calire. Otelurile mijlocii, continand intre 0,2-0,6%carbon, se folosesc pentru
fabricarea sinelor si a elementelor structurale (traverse, grinzi si altele). Otelurile
moi si mijlocii pot fi forjate si sudate. Otelurile cu cu continut mare de carbon
(de la 0,75 la 1,50) se folosesc la fabricarea briciurilor, instrumentelor
chirurgicale, burghiurilor si a altor scule. Otelurile medii si cele bogate in carbon
pot fi intarite sau pot suferi operatia de revenire.

Otelul se fabrica in general din fier turnat prin procedeul cu cuptor cu vatra (prin
care se fabrica mai mult de 80% din otelul obtinut in S.U.A), procedeul
Bessemer si procedeul cu sulfare de oxigen. In fiecare procedeu se foloseste o
captuseala bazica sau acida in cuptor sau in convertizor. Captuseala bazica (var,
magnezie sau un amestec din amandoua) se poate folosi daca fierul turnat
contine elemente, ca fosforul, care formeaza oxizi acizi, iar ce acida, daca fierul
turnat contine elemente care formeaza baze.

Procedeul cu cuptor cu vatra

La obtinerea otelului preparat in cuptorul cu vatra se foloseste un cuptor cu

reverberatie. Fonta se topeste cu pilitura de otel si putin hematite intr-un cuptor
incalzit cu gaz sau petrol. Combustibilul si aerul se preincalzesc prin trecerea
printr-un gratar de caramizi fierbinti intr-o parte a furnalului; un gratar similar se
gaseste in cealalta parte a cuptorului si este incalzit de gazelle fierbinti care
scapa din cuptor. Din timp in timp se inverseaza directia fluxului de gaze.
Carbonul si alte impuritati din fierul topit sunt oxidate de hematite si de excesul
de aer din gazul din cuptor. Se fac serii de analize din 8 in 8 or, iar cand tot
carbonul este oxidat, cantitatea de carbon necesara pentru otel este adaugata sub
forma de cocs sau ca un aliaj bogat in carbune, de obicei feromangan sau
spiegeleisen. Otelul topit este turnat apoi in lingouri. Se poate obtine astfel un
otel de calitate uniforma, deoarece procedeul poate fi controlat des prin analize.

Procedeul Bessemer

Procedeul Bessemer de frabicare a otelului a fost inventat de un american,

William Kelly, in 1852, si independent de un englez, Henry Bessemer, in 1855.
Convertizorul, de forma unui ou, este umplut cu fonta topita. Aerul este suflat in
lichid prin gaurile de vant de al baza, oxidand siliciul manganul si alte
impuritati, iar in final, carbonul. In circa zece minute reactia este aproape
completa, asa cum se vede prin schimbarea culorii flacarii obtinute prin arderea
oxidului de carbon si apoi se toarna otelul.

Procedeul Bessemer nu este costisitor, dar otelul nu e asa de bun ca cel obtinut
prin procedeul cuptorului cu vatra.

Procedeul cu suflare de oxygen

Din 1955 incoace, o mare parte din otelul produs in S.U.A a fost obtinut printr-
un procedeu nou, procedeul cu suflare de oxygen. Fierul se plaseaza intr-un
convertizor asemanator cu convertizorul Bessemer, dar fara guri de vant la baza.
La suprafata metalului se sufla oxygen pur printr-o teava de cupru racita cu apa,
pentru a oxida carbonul si fosforul. Tratarea unei sarje de 50-250 tone are loc in
40-50 minute. Prin acest procedeu se obtine un otel de calitate superioara.

Proprietati

Proprietatile mecanice ale otelului sunt superioare celor ale fontei si ale
majoritatii metalelor si aliajelor utilizate in tehnica .Aceasta este cauza pentru
care majoritatea fontei nu este transformata in piese ,ci constituie materia prima
din care se obtine otelul.
Cand otelul bogat in carbon este incalzit la rosu si racit incet, el este relativ
moale. Daca este racit brusc, prin cufundare in apa, ulei sau mercur, devine mai
dur ca sticla si casant. Acest otel tare poate suferi fenomenul de revenire printr-o
reincalzire, obtinandu-se un produs cu combinatia dorita de rezistenta si duritate.
Deseori revenirea se face astfel incat sa se lase in piesa o margine ascutita pentru
taiat, sprijinita pe un alt otel mai moale.
Gradul de revenire poate fi estimat in mare prin culorile de interferinta ale unui
film subtire de oxid format la suprafata polizata a otelului in timpul incalzirii;
culoarea galben-pai corespunde unei caliri pentru briciuri, galben-intens pentru
bricege, pentru foarfete si dalte, rosu-purpuriu pentru cutite de macelarie,
albastru pentru arcurile de ceasornice si negru-albastrui pentru fierastraie.
Forma obisnuita de otel inoxidabil, cunoscuta ca 18-8, consta din fier aliat cu
18%crom, 8% nichel si 0.08%carbon.Alte forme de otel inoxidabil contin 12-
30% crom, adesea cu cantitati mai mici de alte metale, precum nichel, molibden
si cupru,Aceste aliaje au multe utilizari in industrie si pentru menaj.Ele sunt
folosite pentru fabricarea rulmentilor cu bile, a utilajelor din uzinele chimice, a
chiuvetelor si a tacamurilor.

Principalele exigente privind armaturile pentru beton armat sunt:

Rezistenta: Rezistenta buna la întindere a fost motivul principal al asocierii

otelului cu
betonul în betonul armat. În realitate, nu se urmareste rezistenta (efortul de
rupere), ci limita elastica, pentru a asigura o comportare elastica a otelului sub
încarcarile de serviciu. Aceasta limita de curgere variaza, pentru otelurile
folosite curent, între 240 si 600 MPa.
Aderenta: Transmiterea eforturilor între beton si armature se face de regula prin
aderenta. Din acest punct de vedere, armaturile sunt împartite în 2 clase: produse
netede si produse cu înalta aderenta. Acestea din urma sunt profilate (cu nervuri
în relief) sau amprentate (cu adâncituri).
Ductilitatea: Ductilitatea (capacitatea de deformatie post-elastica fara scaderea
rezistentei) este o caracteristica importanta pentru elementele si structurile de
beton armat. O conditie necesara, dar nu suficienta, pentru asigurarea ductilitatii
structurale este ductilitatea armaturilor.
Principalele avantaje asigurate de comportarea structurala ductila sunt:
 avertizarea ruperii, prin deformatii mari
 redistribuirea eforturilor în structura, limitând concentrarile de eforturi
 disiparea de energie sub încarcari ciclice (de exemplu seismice)
În acest sens, EN 1992-1-1 defineste trei clase de ductilitate, A, B si C
Capacitatea de îndoire: Barele de armatura trebuie uneori îndoite pentru a fi
fasonate corect (de exemplu etrierii sau ciocurile barelor). Îndoirea este o
deformatie plastica la rece, si trebuie verificat ca armatura îndoita nu este
afectata de acest proces. Trebuie subliniat ca deformarea la cald nu este
acceptabila pentru ca modifica proprietatile de rezistenta si deformabilitate ale
otelului.

Sudabilitatea: Majoritatea otelurilor pentru beton armat sunt sudabile, aceasta

calitate fiind uneori necesara în procesul de productie (relizarea de caracse de
armatura sudate, îmbinarea prin sudare a armaturilor). Sudabilitatea depinde de
procentul de carbon, echivalent carbon si alte impuritati (sulf, fosfor, azot).

Rezistenta la oboseala: Unele structuri sunt supuse la încarcari repetate (de

exemplu tablierele de poduri sau grinzile podurilor rulante). Pentru acestea,
comportarea la oboseala a armaturilor este foarte importanta. Mecanismul
cedarii la oboseala al armaturilor poate fi descris în mod simplificat în felul
urmator: dintr-un punct de concentrare a eforturilor (imperfectiune geometrica,
crestatura, punct de coroziune) se formeaza o fisura, care avanseaza treptat,
micsorând sectiunea utila a barei. Când sectiunea ramasa devine insuficienta,
bara se rupe brusc.

Compozitia otelurilor pentru beton armat si producerea armaturilor

Obtinerea barelor (sau sârmelor) de armatura se face fie prin laminare la

cald, fie prin tragere la rece. În primul caz se obtin bare cu palier de curgere
distinct si ductilitate buna; în cel de-al doilea caz, barele nu au palier distinct de
curgere si deformabilitatea lor este de regula mai redusa. Deformarea la rece
produce o ecruisare a otelului. Un caz special de deformare la rece este
torsionarea, care produce o ecruisare diferentiata a otelului în functie de distanta
la centrul sectiunii.

Cand otelul intarit este supus procesului de revenire printr-o reincalzire

lenta, martensitul sufera o transformare intr-o faza mai stabila. Schimbarile care
au loc sunt complexe, dar in final rezulta un amestec de graunte de fier x si
carbura de fier dura Fe3C. otelul continand 0,9% carbon se schimba prin
revenire in perlit,care este compus din straturi alternative, extrem de subtiri, de
ferita si cementit. Perlitul este rezistent si dur. Otelul continand mai putin de
0,9% carbon (otel hipoeutectoid) se schimba prin revenire intr-un metal
microcristalin constand din graunte de ferita si de perlit, in timp ce in otelul care
contine mai mult de 0,9% carbon (otel hipereutectoid), prin revenire apar
graunte de cementit si de perlit.
 a) otel laminat la cald b) otel deformat la rece

Diagramele efort-deformatie ale otelurilor pentru beton armat

Caracteristicile otelurilor utilizate în România pentru armature

Otelurile utilizate în România pentru beton armat sunt: bare lise (OB 37), bare
profilate (PC 52, PC 60) si sârme trase (STNB, STPB).
 OB 37: Otel cu continut mic de carbon, laminat la cald, bare lise cu
sectiune circulara.
Livrat în colaci (F6...12) sau bare cu lungimea mai mica de 12 m (F > 12).
Rezistenta scazuta, ductilitate înalta, aderenta medie cu betonul. Utilizat în
general pentru etrieri, armature constructive si de montaj.
 PC 52, PC 60: Oteluri cu continut limitat de carbon, slab aliate (1.4%
Mn), suprafata
profilata. Rezistenta buna, ductilitate buna, aderenta înalta. Utilizate pentru
armaturile de rezistenta.
 STNB: Sârme de diametru mic (3...8 mm), trefilate. Din cauza
procedeului de fabricatie,
otelul este puternic ecruisat, rezistenta fiind marita, în schimb deformatiile sunt
limitate. De asemenea, suprafata este foarte lisa, ceea ce face ca aderenta sa fie
foarte proasta. Sunt utilizate de obicei sub forma de plase sau caracse sudate în
puncte.
 STPB: Singura diferenta fata de STNB este existenta nervurilor pe
suprafata (cu
aspect asemator celor de la PC 52, fara nervuri longitudinale). Existenta
nervurilor creste substantial aderenta.
 a) PC 60 b) PC 52

Dupa rolul lor în elementele de beton armat, armaturile pot fi clasificate în una
din
categoriile urmatoare:

• Armaturi de rezistenta: Preiau eforturi. Cantitatea necesara rezulta dintr-un

calcul de rezistenta.
• Armaturi constructive: Preiau eforturi. Cantitatea necesara nu rezulta dintr-
un calcul, ci din reguli empirice.
• Armaturi de montaj: Nu preiau eforturi. Rolul lor este sa ajute la realizarea
carcasei de armatura si sa-i asigure stabilitatea în timpul turnarii betonului.