DREPT INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

- CURS 1-

EVOLUŢIA INTEGRĂRII EUROPENE.

PRINCIPALELE ETAPE
( Ideea de unitate europeană, apariţia
Comunităţilor Europene, extinderea şi
aprofundarea construcţiei europene)

1
 1. Necesitatea unificării regionale
1.1. Lunga gestaţie a ideii de unitate a Europei
Unificarea Europei este o operă în primul rând politică, care are la bază
îndelungate tradiţii intelectuale, morale, spirituale, rezultat al mai multor secole de
pregătire ideologică în spiritul ideii europene.
Cu origini antice şi medievale, ideea de unitate a Europei ca soluţie pentru
evitarea conflictelor dintre statele continentului a fost pregătită de generaţii întregi
de scriitori, poeţi, filosofi, oameni politici. Unii dintre ei s-au limitat la a formula
idei generale despre necesitatea unităţii europene, în timp ce alţii au elaborat
veritabile proiecte, susceptibile de aplicare directă.
Două au fost modalităţile preconizate de-a lungul timpului pentru
 realizarea unităţii europene: pe de o parte, unificarea forţată, în jurul unei puteri
concepţii cu
privire la imperialiste, hegemonice, iar, pe de altă parte, asocierea voluntară a statelor
unitatea
Europei europene, pe baza unui proiect convenit de comun acord, sub forma unei federaţii
sau confederaţii.
Ideea europeană a fost însă multă vreme apanajul elitelor, a unor gânditori
izolaţi, prea puţin numeroşi şi prea puţin influenţi, iar concretizarea sa nu a fost
posibilă într-o Europă dominată de idei hegemonice, naţionaliste şi totalitariste.
Dacă ideea europeană este veche, ea luând de-a lungul timpului forma a
numeroase iniţiative şi proiecte, construcţia europeană ca formă de concretizare a
ideilor de unitate europeană, de realizare a unei unităţi economice, politice şi
instituţionale a statelor continentului european este un proces relativ recent. Abia
după cel de-al Doilea Război Mondial se poate vorbi de trecerea de la proiectele
de uniune europeană la realizări efective în acest domeniu. Va trebui să vină acest
conflict devastator pentru ca Europa să devină conştientă de divizarea şi de
neputinţa ei, pentru a se convinge de necesitatea organizării sale.
În ultimii ani ai războiului se relansează interesul pentru realizarea unei
viitoare unităţi a Europei. Astfel, o serie de mişcări de rezistenţă precum mişcarea

 „Lupta”, în Franţa, grupul numit „Partidul de acţiune”, în Italia, elaborează la

idei federaliste Geneva în 1944 un proiect de declaraţie al rezistenţelor europene, în care constată:
„În intervalul unei singure generaţii, Europa a fost epicentrul a două conflicte
mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine existenţa a treizeci de state
suverane pe acest continent. Este important să remediem această anarhie prin
crearea unei Uniuni federale între popoarele europene.” Este adevărat însă că

2
 aceste mişcări constituiau mai degrabă o reacţie pentru unitate în faţa agresorului
decât ca un adevărat proiect politic.
Ideile federaliste încep să anime în această perioadă şi o parte a mediilor
guvernamentale europene. Astfel, Winston Churchill se erijează în apărător al

 libertăţii şi unităţii Europei, lansând, încă din octombrie 1942, într-un

“Statele Unite memorandum adresat ministrului său, Anthony Eden, formula de „State Unite ale
ale Europei”
Europei”, ca parte componentă a organizării lumii după război.

1.2. Contextul european la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial

După 1947, Europa va cunoaşte un proces istoric de organizare internă,
conceput ca instrument de formare a unei proprii identităţi, de rezolvare a
secularelor ei probleme şi apt să asigure o mai bună apărare a intereselor sale în
lume după război.
Europa va deveni primul model în istorie de asociaţie de state care au
decis să colaboreze şi să acţioneze pentru un interes comun. Această asociaţie
liber aleasă marchează o ruptură fundamentală în istoria Europei, care, timp de
mai multe secole, a fost constant un câmp de bătălie între marile puteri rivalizând
pentru a-şi asigura hegemonia, fie că au făcut-o în numele intereselor economice,
al unei ideologii religioase sau politice. Este, de asemenea, pentru prima dată în
istorie când se concepe orientarea spre o cale federală după eşecul diverselor
soluţii confederale.
 Modificările radicale ce se înregistrează în raporturile de forţă în timpul şi
modificarea
raporturilor de
după cel de-al Doilea Război Mondial au făcut posibile aceste realizări. Astfel, la
forță sfârşitul războiului Europa era devastată, într-o stare de declin politic şi economic,
fărâmiţată în numeroase state şi divizată între două grupuri de interese: cele ale
 SUA, care doreau revirimentul rapid al statelor vestice şi punerea bazelor unei

rivalitatea alianţe atlantice pentru a stopa expansiunea comunismului sovietic, şi interesele

SUA - URSS URSS, care dorea extinderea influenţei sale şi în vestul Europei. Această rivalitate
dintre SUA şi URSS a dat naştere la ceea ce s-a numit „Războiul Rece”, şi care,
timp de câteva decenii, a divizat Europa în două tabere, creând două spaţii
regionale europene, corespunzând viziunilor strategice ale celor două super-puteri.
Pentru unitatea Europei de Vest, Războiul Rece a avut o influenţă pozitivă:
 a simplificat dezbaterile asupra viitorului său şi a determinat apropierea statelor
Războiul Rece
vestice.

3
 Încercând să reconstruiască între ele o solidaritate afirmată destul de firav
în perioada anterioară, însă grav afectată de război, naţiunile occidentale au adus
în centrul dezbaterilor lor publice problematica integrării regionale. Axată pe
convenirea unui proiect care să susţină reconstrucţia vestului Europei, aceasta
avea o triplă finalitate: reconstrucţia economică, prezervarea păcii şi reafirmarea
rolului său în lume.
Conştiente de necesitatea coalizării lor pentru ca, împreună, să reuşească
să pună pe picioare economia europeană, să pună bazele stabilităţii şi progresului,
statele Europei Occidentale au înţeles în acelaşi timp că reconstrucţia lor,
modernizarea şi industrializarea, erau posibile numai prin asocierea cu alte state.
Unitatea statelor europene era necesară, pe de altă parte, pentru a face faţă
expansiunii sovietice, dar şi pentru a contracara o întărire prea mare a influenţei
americane în zona europeană. Un al treilea argument în favoarea coalizării statelor
europene îl constituia preocuparea de a preveni orice posibilitate ca Germania să
provoace un alt război. Strategia aleasă în acest scop a fost impulsionarea
dezvoltării economice a Germaniei pentru ca aceasta să reziste expansiunii
comunismului, cu asigurarea unei legături puternice, a unei interdependenţe
economice şi militare între Germania şi celelalte ţări vestice, astfel încât un nou
război să fie imposibil de declanşat.
Într-o primă fază, unitatea europeană era gândită ca o regrupare în jurul
nucleului franco-german sau în jurul Benelux-ului, însă treptat, mai ales în
contextul evenimentelor din 1948 (lovitura de stat de la Praga, din aprilie 1948 şi
blocada terestră a Berlinului, din iunie 1948), guvernele Europei Occidentale se
apropie din ce în ce mai mult de protectorul lor american. În faţa ameninţării pe
care o reprezenta opoziţia Est-Vest pentru Europa Occidentală, aceasta era
vulnerabilă, având nevoie de asistenţa şi protecţia Statelor Unite ale Americii .
Dacă în ceea ce priveşte necesitatea unificării Europei consensul era deplin
în rândul statelor Vestice, nu acelaşi lucru se poate spune în ceea ce priveşte calea
de urmat pentru realizarea acesteia. Deşi vechiul sistem al naţionalismelor
concurente şi-a dovedit limitele cu ocazia recentului conflict, ducând la scindarea
ideologică a Europei, puţine erau statele pregătite să renunţe la o parte a
prerogativelor care reveneau în mod tradiţional statului naţional şi să accepte o
formulă avansată de cooperare. Aceasta din urmă era mai degrabă apanajul
elitelor intelectuale, a mediilor ştiinţifice, universitare, etc., care încercau să
propună alternative la statul naţional, considerat principala sursă de conflict. La

4
 acest nivel exista convingerea că disiparea puterii acestuia şi alocarea ei pe mai
multe niveluri de autoritate, „interconectate între ele în cadrul unui stat federal
multinaţional”, ar fi cea mai bună cale de garantare a păcii continentale.
Ideea federalistă, deşi foarte prezentă în dezbaterile politice, nu s-a impus,
iar abordarea tradiţională, interguvernametală (constând într-o cooperare în care
fiecare stat îşi păstrează suveranitatea, nu există transfer de competenţe, iar
decizia este luată prin consens, neavând forţă juridică sau obligativitate), în pofida
unor evidente neajunsuri, a oferit instrumentul pentru satisfacerea nevoii de
cooperare regională într-un moment în care o altă „cale” nu era convenită.
Ideea europeană astfel cum s-a conturat ea în primii ani după război este
 un „produs al circumstanţelor”. Ea nu vine neapărat din conştientizarea unei
unitatea
Europei - identităţi comune, ci din nevoia de a stopa comunismul sau de a gestiona ajutorul
produs al
nevoilor american pentru redresarea economiei europene. Unitatea europeană apare astfel
ca o noţiune exclusivistă, îndreptată mai degrabă împotriva unor pericole externe,
şi mai puţin î-şi trage seva din identificarea unui obiectiv pan-european la care toţi
pot adera. Denumită în doctrină „primăvara Europei”, această perioadă va marca
concretizarea pentru prima dată a voinţei europene prin instituţii şi principii
solemn afirmate.

1.3. Înfiinţarea primelor organizaţii europene

Imperativul legat de redresarea Europei post-conflict determină, aşadar, şi
relansarea ideii unităţii europene şi, în acest context, se pun bazele unor
organizaţii europene de cooperare în domeniile economic, militar şi politic.
 Ca organizaţie economică, a fost creată Organizaţia Europeană de
OECE
Cooperare Economică (OECE), prin Tratatul de la Paris din 16 aprilie 1948.

 Înfiinţată pentru a gestiona şi distribui între statele membre ajutoarele destinate

Planul Marshall reconstrucţiei Europei acordate de SUA prin Planul Marshall, OECE este
fondată pe o cooperare strict interguvernamentală (fiind respinsă propunerea
Franţei ca organizaţia să beneficieze de o anumită autonomie în raport cu
guvernele statelor membre). Ea are însă şi rolul de a coordona politicile
economice naţionale, contribuind la crearea unui sistem multilateral de plăţi (prin
propunerea de înfiinţare a unei Uniuni Europene de Plăţi), la liberalizarea
schimburilor şi eliminarea restricţiilor cantitative. Mai mult decât atât, experienţa
de lucru în cadrul OECE a permis dezvoltarea unei culturi a consultării la toate

5
 nivelurile între statele membre, creându-se, în acest mod, obişnuinţa de cooperare
şi de reflecţie depăşind cadrul naţional, pe care se vor clădi cooperările viitoare.
Planul Marshall a contribuit, fără îndoială, în mod direct, la ameliorarea
situaţiei statelor europene care, cu ajutor american, au reuşit să depăşească în scurt
timp nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de război. În 1960 statele membre
ale OECE, SUA şi Canada au convenit să extindă câmpul de acţiune al
organizaţiei, oferind ajutor pentru dezvoltarea ţărilor lumii a treia. OECE devine
astfel Organizaţia Economică de Cooperare şi Dezvoltare (OECD), la care SUA şi
Canada au aderat în acelaşi an, în următorii ani devenind membre Japonia,
Australia şi alte ţări.
În aceaşi perioadă, în partea estică a continentului a fost înfiinţată CAER
 (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc), organizaţie similară OECE, prin care
CAER
sateliţii Moscovei puteau primi ajutor rusesc, având ca obiectiv subsidiar
coordonarea politicilor economice ale ţărilor din cadrul blocului sovietic.
Dacă din punct de vedere economic, prin crearea OECE se puneau bazele
 redresării Europei, din punctul de vedere al securităţii sale aceasta era vulnerabilă
cooperare şi politica agresivă dusă de URSS nu făcea decât să le sporească temerile. Era
militară
evident că din punct de vedere militar Europa Occidentală nu putea face faţă
pericolului unei invazii sovietice sau unei reîntăriri a Germaniei. Sub aceste
auspicii se pun bazele cooperării militare, iniţial ca o continuare a unor alianţe din
timpul războiului. De teama repetării unei istorii încă proaspete în memoria
colectivă, aceste alianţe, destinate să asigure securitatea colectivă a părţilor, sunt
îndreptate în principal împotriva pericolului german. Astfel, la 4 martie 1947 se
semnează la Dunkerque Tratatul de Alianţă şi Asistenţă Mutuală împotriva
unei eventuale agresiuni germane în viitor, încheiat între Franţa şi Marea
Britanie.
 În 1949 (4 aprilie) a fost înfiinţată, prin Tratatul de la Washington,
NATO
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), pact militar între
 principalele state necomuniste din Europa, SUA şi Canada, care instituia un
Pactul de la
sistem de securitate comun. În martie 1951, URSS adresează statelor membre o
Varșovia
cerere de aderare la NATO. Această cerere este respinsă şi, mai mult, în 1955
Germania este primită în Alianţă. În aceste condiţii, URSS înfiinţează, la 14 mai
1955, Organizaţia Tratatului de la Varşovia, la care participă Albania,
Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Polonia, România,
Ungaria şi URSS.

6
 În scopul întăririi cooperării între statele vest-europene în domeniul
 securităţii a fost înfiinţată în 1954, prin Tratatul de la Bruxelles, Uniunea
UEO
Europei Occidentale (UEO), formată din Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda
şi Luxemburg, la care au aderat ulterior Germania, Spania, Portugalia şi Grecia .
În ceea ce priveşte cooperarea politică, pe baza ideilor cu privire la
 necesitatea creării unor State Unite ale Europei, promovate de Churchill, ia
cooperare politică
naştere un amplu curent de opinie în favoarea unei uniuni politice europene. Între
cele două opţiuni care sunt puse în discuţie cu privire la modalitatea practică de
unificare - cea a unei organizaţii supranaţionale (federaţii) în cadrul căreia statele
membre să-şi unească unele din drepturile lor suverane şi cea a unei organizaţii
internaţionale de cooperare interguvernamentală, au câştig de cauză susţinătorii
 metodei interguvernamentale. La 5 mai 1949, se semnează la Londra, de către
Consiliul Europei
zece state, Tratatul Instituind Consiliul Europei. Consiliul Europei este prima
instituţie politică între europeni al cărei obiectiv este realizarea unei uniuni mai
strânse între membrii săi în vederea salvgardării şi promovării ideilor şi
principiilor ce reprezintă patrimoniul lor comun şi al favorizării progresului
economic şi social. I se recunoaşte Consiliului Europei o largă paletă de
competenţe, putând interveni în domeniile economic, social, cultural, ştiinţific,
juridic, administrativ şi etnic, precum şi în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului. Fiind rezultat al unui compromis, mijloacele sale de
acţiune sunt însă extrem de limitate, ele constând în: examinarea problemelor,
încheierea de acorduri, adoptarea unor acţiuni comune.
For de cooperare interparlamentară, Consiliul Europei este totodată şi un
instrument de armonizare a sistemelor juridice naţionale. Organele sale sunt:
Adunarea Parlamentară (prima adunare parlamentară internaţională din istorie),
compusă din parlamentari naţionali, care votează rezoluţii, Comitetul de Miniştrii,
organ de decizie format din miniştrii de externe ai statelor membre, care decid
prin vot unanim, Congresul Puterilor Regionale şi Locale, ce reprezintă şi
promovează interesele democraţiei locale şi Secretariatul General, ce asigură
asistenţa tehnică.
În cadrul Consiliului Europei au fost adoptate peste 200 de convenţii, între
care se detaşează Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului,
adoptată la 4 noiembrie 1950, prin care se creează (pentru asigurarea unui nivel
minim de respectare a drepturilor omului) Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, organism care urmăreşte aplicarea ei.

7
 Dacă iniţial Consiliul Europei a avut zece membrii, el reuneşte în prezent
peste patruzeci de state, cuprinzând majoritatea ţărilor europene. După 1990,
Consiliul Europei a devenit una dintre principalele structuri de primire a noilor
democraţii din Europa Centrală şi de Est, apărute ca urmare a căderii
comunismului (printre care şi România, care este membră cu drepturi depline din
1993). Toate statele membre ale Uniunii Europene sunt şi membre ale Consiliului
Europei.
Considerat un rezultat modest al mişcărilor de unitate europeană (încă din
august 1949 înaintându-se o serie de propuneri de modificare a statutului său),
Consiliul Europei are însă meritul de fi reprezentat un laborator de idei pentru
unitatea europeană, pregătind terenul pentru tentative mai îndrăzneţe de realizare
a unităţii europene, care nu vor întârzia să apară. El marchează prima tentativă
reuşită vizând realizarea unei Europe „europene”, fondată de europeni şi pentru
europeni .
Era evident însă că a construi Europa cu metodele secolului XIX nu era un
demers care să reziste, cu atât mai mult cu cât opţiunile celui mai puternic curent
de opinie manifestat în această perioadă, cel federalist, nu erau satisfăcute prin
crearea Consiliului Europei. Europa avea nevoie de instituţii puternice, capabile să
ia iniţiativa şi să pună în funcţiune resorturile unităţii europene .

Care sunt principalele organizaţii înfiinţate după cel de-l doilea Război Mondial la
nivel european?

2. Comunităţile Europene
2.1. Debutul construcţiei europene - Planul Schuman de integrare
europeană
Cooperarea europeană ale cărei baze au fost puse după război consta într-o
serie de organizaţii internaţionale sectoriale, cu vocaţii diferite, care nu aveau însă
posibilitatea să asigure concentrarea dezvoltării economice a statelor din Europa
de Vest, în condiţiile emergenţei celor două puteri mondiale, SUA şi URSS. În
plus, la nivel politic Europa se lansase deja într-un efort comun de găsire a celor
8
 mai convenabile şi eficiente metode de unificare politică care să le readucă în
primul plan al scenei politice internaţionale. Chiar dacă prin crearea Consiliului
Europei între cele două opţiuni în jurul cărora s-au purtat negocierile - metoda
supranaţională, susţinută de francezi, şi cea interguvernamentală, promovată de
englezi, ultima a avut mai degrabă câştig de cauză, opţiunea supranaţională nu a
încetat să câştige adepţi. Nu în ultimul rând, statele europene, presate de SUA să
ridice restricţiile impuse Germaniei (reînarmarea acesteia devenind esenţială
pentru americani în contextul Războiului Rece), înţeleg că integrarea Germaniei
Occidentale într-o organizaţie europeană mai eficace decât OECE sau Consiliul
Europei era singura soluţie pentru a o putea controla.
Era evident că, în faţa atâtor provocări, încercările de integrare politică şi
economică a ţărilor europene având la bază metoda interguvernamentală erau
puţin eficiente, şi se impunea o altă abordare a cooperării europene. Într-un
context mondial ce a suferit mutaţii profunde, unificarea Europei devine, încă
odată, obiectivul prioritar al unei Europe Occidentale în declin, necesară nu doar
pentru prevenirea conflictelor dintre statele europene, ci pentru apărarea
intereselor lor comune în faţa marilor probleme cu care se confruntă omenirea.
Era necesară instituirea unui mecanism efectiv de coordonare economică şi
politică a statelor europene, a unei construcţii supranaţionale care să amplifice
cooperarea acestora.
Declaraţia ministrului francez al afacerilor europene, Robert Schuman, de
la 9 mai 1950, este momentul care marchează debutul construcţiei europene,
făcând trecerea de la abordarea interguvernamentală a cooperării statelor europene
la abordarea comunitară, supranaţională. Ea propune o nouă formă de cooperare –
„integrarea”, bazată pe principiul conform căruia statele renunţă la o parte din
suveranitatea lor pe care o delegă unui organism internaţional specializat, cu
prerogative decizionale în domeniul său de specializare şi cu personalitate juridică
distinctă de cea a statelor membre şi superioară acestora. Acest transfer de
 responsabilitate de la state către instituţii supranaţionale presupune o anumită
transfer de limitare a suveranităţii naţionale, statele membre nemaiputând să acţioneze liber,
competențe suverane
independent, în domeniul în care a avut loc acest transfer, această cedare de
competenţe.
Concepţie a lui Jean Monnet, însă asumată public de Robert Schuman,

 Declaraţia Schuman sau Planul Schuman de integrare europeană propune un

integrare progresivă, „federalism sectorial şi limitat la chestiuni tehnice”, pornind de la ideea că
solidaritate de fapt

9
unitatea Europei nu se poate realiza dintr-o dată, ci în etape, ea trebuie cultivată,
creându-se în primul rând, o solidaritate de fapt a statelor europene. Având în
vedere trei imperative fundamentale: limitarea domeniilor colaborării la
sectoare specifice, introducerea unui mecanism de luare a deciziilor în comun şi
necesitatea unor transformări radicale ale diplomaţiei tradiţionale, propunerea
Schuman - Monnet vine cu o soluţie realistă şi eficientă - punerea în comun a
industriilor carbonifere şi siderurgice ale Franţei şi Germaniei şi plasarea lor sub
autoritatea unei singure organizaţii puternice şi independente în deciziile sale faţă
de statele membre. Această organizaţie era deschisă participării şi altor state
europene.
Două elemente importante dau originalitate Planului Schuman. Este
vorba, în primul rând, de faptul că polul cărbune-oţel nu constituie decât prima
etapă a unui proces de integrare mai larg, avându-se în vedere ca, prin integrarea
şi a altor domenii, să se ajungă la o comunitate economică generală, în final chiar
la o veritabilă Federaţie europeană (preconizată în chiar textul proiectului).
Astfel, „punerea în comun a producţiei” urma să asigure „stabilirea imediată a
bazelor comune de dezvoltare economică, prima etapă a Federaţiei Europene şi
schimbarea destinului acestor regiuni mult timp dedicate fabricării de arme, cărora
tot ele le cădeau apoi constant victime”. În al doilea rând, aspectul cel mai original
şi esenţial al proiectului constă în preconizarea creării unei autorităţi
supranaţionale independente, dotate cu puteri reale în domeniile comunitare
astfel create.
Între cele două opţiuni care îşi disputau supremaţia, confederal şi federal,
fondatorii construcţiei europene au găsit astfel liantul, elementul de continuitate -
metoda funcţionalistă. Născută din înţelegerea imposibilităţii iniţierii unei
integrări directe şi exclusive a elementelor politice, aceasta presupune integrarea
politicului prin economic. Altfel spus, obiectivul imediat era integrarea
economică progresivă (cu paşi mărunţi), într-un model de cooperare care să
permită accentuarea interdependenţelor şi dezvoltarea solidarităţii, şi care să facă
posibil obiectivul ultim – uniunea politică. Aşadar, integrarea europeană a fost
gândită încă de la început ca un proces evolutiv, adaptat continuu la nevoile ce
vor apărea pe parcurs şi la dorinţele exprimate de statele membre de a avansa
într-o direcţie sau alta. Fiecare evoluţie în sensul integrării urma să antreneze alte
evoluţii (efectul de „angrenaj” sau „spill over”).

10
 Chiar dacă evoluţia ulterioar a dovedit că uniunea politică nu decurge
automat din solidaritatea economică, metoda de integrare europeană propusă
(”metoda comunitară”) este inovatoare şi progresistă. Ea a pus la dispoziţia
statelor o formă pragmatică de colaborare care a stat la baza unui proces complex
de unificare progresivă a acestora.

În ce constă originalitatea Planului Schuman de integrare europeană?

2.2. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Organizaţia care se prefigura în Declaraţia Schuman nu se limita la Franţa
şi Germania, ci era deschisă participării şi a altor state europene. Invitaţiei
 franceze, devenită franco-germană urmare a acceptării ei de către cancelarul
Tratatul CECO
Konrad Adenauer, îi răspund afirmativ, cu diverse grade de entuziasm, patru alte
state ale continentului: Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Între aceste state se
încheie la Paris, la 18 aprilie 1951, Tratatul instituind Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul intră în vigoare la 25
iulie 1952, fiind încheiat pentru o perioadă de 50 de ani.
Prin acest tratat ia naştere o organizaţie internaţională atipică, constituită
dintr-un număr relativ mic de state (doar şase state consimţind abandonul de
suveranitate pe care îl presupunea participarea la această organizaţie), dar dotată
cu organe supranaţionale, având competenţe limitate la anumite domenii, însă
beneficiind în aceste domenii de puterea de a lua decizii şi de a le impune
statelor membre.
Prin Tratatul instituind CECO se pun bazele unei pieţe comune a
cărbunelui şi oţelului, care presupune înlăturarea taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative de la libera circulaţie a acestor produse, interdicţia măsurilor
discriminatorii şi a subvenţiilor sau ajutoarelor acordate de către state, o piaţă
dominată de principiul liberei concurenţe. CECO va controla procesul de
aprovizionare şi va fixa preţurile.

11
 Potrivit art. 3 din Tratat, obiectivele CECO erau: să vegheze la
 regularizarea aprovizionării; să asigure egalitatea accesului la sursele de
Obiectivele CECO
producţie; să vegheze la fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel posibil; să
îmbunătăţească capacitatea şi calitatea producţiei şi să promoveze o politică de
exploatare raţională a resurselor naturale, să îmbunătăţească condiţiile de muncă şi
de viaţă ale lucrătorilor; să stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale
reciproce.
Realizarea pieţei unice se va face progresiv, pentru a permite adaptarea
instituţiilor naţionale la noile condiţii. După o perioadă pregătitoare, în cursul
căreia se organizează instituţiile, şi care se încheie la începutul anului 1953, şi una
de tranziţie, la 10 februarie 1953 este deschisă piaţa comună pentru cărbune,

 minereu şi fier vechi, iar pe 1 mai 1953 şi pentru oţel.

Structura instituțională Caracterul supranaţional al Comunităţii este dat de structura sa
instituţională. Organul dotat cu principalele puteri de decizie şi gestiune este
Înalta Autoritate, beneficiind de autonomie faţă de guvernele statelor membre.
Aceasta este compusă din nouă membrii, persoane independente desemnate de
comun acord de către guvernele statelor membre în considerarea competenţelor
lor personale şi exercitându-şi funcţia în totală independenţă, în interesul general
al Comunităţii. Acestea nu trebuie să solicite şi nici să accepte instrucţiuni de la
vreun guvern sau organism. Înalta Autoritate emite, în domeniile sale de
competenţă, decizii care sunt obligatorii pentru statele membre, „direct aplicabile”
pe teritoriul acestora. Independentă din punct de vedere financiar (în principal prin
perceperea unei taxe de maxim 1% asupra cifrei de afaceri întreprinderilor din
sectorul cărbune-oţel), aceasta avea propriul capital, putând să ofere împrumuturi
şi garanţii firmelor.
Alături de Înalta Autoritate, Tratatul creează alte trei instituţii:
- Consiliul de Miniştri, înfiinţat la iniţiativa Benelux-ului, organ
interguvernamental compus dintr-un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui
stat membru (ministrul afacerilor externe, de finanţe, al economiei, al industriei),
acesta are sarcina de a armoniza acţiunea Înaltei Autorităţi cu cea a celor şase
guverne . Pentru deciziile importante ale Înaltei Autorităţi, el îşi dă avizul
conform, hotărând cu unanimitate pentru chestiuni fundamentale şi cu majoritate
în celelalte cazuri.
- Adunarea Comună, reprezentând popoarele statelor membre, formată
din parlamentari desemnaţi de către parlamentele naţionale . Cu competenţe

12
limitate la exercitarea unui control politic asupra Înaltei Autorităţi, aceasta nu
dispune de puteri legislative sau bugetare. Ea discută raportul general anual supus
de Înalta Autoritate şi poate, în anumite condiţii, să adopte o moţiune de cenzură
obligând membrii Înaltei Autorităţi să demisioneze.
- Curtea de Justiţie, organ jurisdicţional format din şapte judecători
desemnaţi de comun acord de către guverne, dar independenţi în acţiunea lor faţă
de acestea, având sarcina de a veghea la interpretarea şi aplicarea Tratatului şi a
reglementărilor şi deciziilor adoptate de Înalta Autoritate. În exercitarea acestor
atribuţii ea tranşează diferendele şi poate anula o decizie.
Alături de aceste patru instituţii se înfiinţează un Comitet Consultativ,
reprezentând producătorii, lucrătorii, comercianţii şi consumatorii, care nu
beneficiază însă de competenţe.
Principiile care stau la baza edificiului comunitar astfel construit, şi care
vor direcţiona întreaga evoluţie a integrării, sunt sintetizate în doctrină astfel :
- superioritatea instituţiilor, prin aplicarea în relaţiile internaţionale a
principiilor de egalitate, arbitraj şi de conciliere, principii fundamentale pentru
orice sistem democratic;
- independenţa instituţiilor comunitare, care trebuiau să dispună de o
autoritate proprie;
- cooperarea între instituţii, prin constituirea unui sistem în care instituţiei
supranaţionale i se adaugă alte trei instituţii, unde să fie reprezentate şi interesele
statelor membre, raporturile dintre acestea bazându-se pe principiul cooperării şi
nu al subordonării;
- egalitatea între statele membre, care, potrivit lui J. Monnet, era singurul
care putea duce la crearea unei noi mentalităţi şi pe baza căruia s-au stabilit
relaţiile dintre Franţa şi Germania (în ceea ce priveşte voturile în Consiliu, în
Adunare şi în celelalte instituţii).
Tratatul CECO poate fi considerat un act de încredere între Franţa şi
Germania, o încercare de depăşire a confruntării şi tensiunii din trecut şi un act de
credinţă într-un viitor comun .
Prin înfiinţarea acestei organizaţii europene care, deşi cu caracter sectorial,
reprezenta o formă nouă de structură interstatală, s-a creat un precedent
instituţional de o deosebită importanţă. Aducînd, în primii ani, numeroase
beneficii economice, sociale şi politice, rolul CECO se va reduce treptat, pe
fondul unei supraproducţii apărute în sectorul carbonifer, al declinului puterii

13
 economice a cărbunelui şi oţelului în raport cu petrolul şi al rezistenţei
întâmpinate din partea mediilor profesionale naţionale.
2.3. Eşecul Comunităţii Europene de Apărare (CEA). Disocierea
integrării politice de integrarea economică

 După crearea CECO, în contextul internaţional marcat de izbucnirea

CEA războiului din Coreea şi escaladarea tensiunilor între Est şi Vest, a fost lansată
ideea unei colaborări militare la nivel european prin constituirea unei forţe
europene comune de apărare (Comunitatea Europeană pentru Apărare - CEA),
având ca scop asocierea Germaniei la acest proiect şi împiedicarea astfel a

 formării unei armate vest-germane de sine-stătătoare. La 27 mai 1952 este semnat

apărare comună la Paris, de către cele şase state membre ale CECO, Tratatul instituind
Comunitatea Europeană de Apărare. În acelaşi timp, considerându-se că formarea
unei armate europene impune existenţa unei politici externe comune la nivel
european, a fost conturat şi un plan de creare a unei Comunităţi Politice Europene
(CPE), o comunitate supranaţională în care să fie inserată apărarea comună.
Deşi ratificat de toate cele şase state semnatare, Tratatul CEA este respins,
fără a fi dezbătut, la 30 august 1954, de către Adunarea naţională a Franţei.
Legislativul francez a apreciat că prin ratificarea acestuia s-ar fi asumat obligaţii
„supranaţionale care lezau independenţa naţională a Franţei şi fiinţa statului
francez … lipsind statul francez de o armată proprie”. Prin respingerea tratatului,
CEA eşuează şi odată cu ea se renunţă şi la proiectul Comunităţii Politice
Europene, fiind îndepărtată pentru mult timp perspectiva unei Europe politice.
Relansarea unificării va opera, în următorii ani, pe un teren strict economic.
Integrarea politică, care potrivit Planului Schuman trebuia să se adauge celei
economice, este disociată astfel de aceasta.
2.4. Tratatele de la Roma. Crearea Pieţei comune şi a Euratom.
După insuccesul CEA, ideea unificării politice şi militare este abandonată
 pentru o lungă perioadă de timp, devenind evident că evoluţia integrării europene
CEE
nu era posibilă, la acel moment, decât printr-o continuare a acţiunilor de unificare
europeană în domeniul economic începute prin crearea CECO.
În urma Conferinţei de la Messina a miniştrilor de externe ai celor şase
state membre ale CECO, din iunie 1955, s-a ajuns la un acord în privinţa
 continuării procesului de integrare economică prin realizarea unei integrări
Euratom
economice generale fondată pe o uniune vamală şi printr-o integrarea sectorială în
domeniul energiei atomice. Pe baza propunerilor înaintate de comitetul de experţi

14
 înfiinţat în acest scop şi condus de primul ministru belgian Paul Henri Spaak, la
25 martie 1957 sunt semnate la Roma, de către cele şase ţări membre ale CECO,
Tratatele de Instituire a Comunităţii Economice Europene (CEE) şi
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom). După ce au
fost ratificate în cursul anului 1957, cele două tratate vor intra în vigoare la 1
ianuarie 1958, pentru o durată nelimitată.
Comunitatea Economică Europeană este cea mai importantă dintre cele
trei comunităţi, cea pe fundamentele căreia se va construi în viitor edificiul
european. În preambulul Tratatului instituind CEE se reaminteşte finalitatea
istorică şi politică a construcţiei europene - apărarea păcii şi a libertăţii,
înscriindu-se hotărârea de a pune bazele unei „uniuni fără încetare mai strânse
între popoarele europene”, eliminându-se barierele care divizează Europa.
Obiectivul fundamental al Comunităţii, aşa cum este stabilit în art. 2 din
Tratat, îl constituie „promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor
economice în ansamblul comunităţii, o expansiune continuă şi echilibrată, o
stabilitate sporită, o ridicare accelerată a nivelului de viaţă şi relaţii mai strânse
între statele pe care le reuneşte”. Pentru realizarea acestui obiectiv, se prevedea
stabilirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice.
Spre deosebire de celelalte comunităţi cu caracter sectorial, CEE
 reprezintă un proiect de integrare economică globală ce are în vedere toţi factorii
CEE/Piața Comună:
obiective de producţie. Piaţa comună implică două aspecte esenţiale:
- o uniune vamală în care taxele vamale şi restricţiile cantitative în
comerţul dintre statele membre sunt eliminate, stabilindu-se un tarif vamal extern
comun pentru produsele provenite din statele terţe. Mai important însă, această
uniune se bazează nu numai pe libertatea de circulaţie a mărfurilor în regim de
concurenţă liberă şi loială, ci se prevede, de asemenea libertatea de circulaţie a
persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor;
- stabilirea unor politici comune pentru agricultură, transporturi şi comerţ,
politici coordonate în domeniile social sau fiscal şi armonizarea politicilor
economice interne.
Această Piaţă Comună trebuia să se realizeze progresiv, în cursul unei
perioade tranzitorii de doisprezece ani, divizată în trei etape de către patru ani, pe
parcursul căreia competenţele se deplasează de la nivel statal către nivel
comunitar .

15
 În Tratatul CEE sunt înscrise, alături de obiectivele economice, o serie de
preocupări sociale, pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă. Se
prevede înfiinţarea unui Fond Social European (FSE) destinat reconversiei
profesionale şi creşterii nivelului de trai, şi a unei Bănci europene de investiţii
(BEI), care poate acorda împrumuturi pentru a stimula dezvoltarea economică, în
special a regiunilor sau sectoarelor defavorizate. Atât FSE cât şi BEI depind de
contribuţiile financiare ale statelor membre, nedispunând, pentru început, de
resurse proprii.
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom), a treia
comunitate europeană, are ca obiectiv crearea unei pieţe comune a energiei
atomice, contribuind la crearea şi dezvoltarea industriilor nucleare, la creşterea
nivelului de viaţă în statele membre şi la dezvoltarea schimburilor cu alte state. Se
urmărea prin înfiinţarea acestei Comunităţi recuperarea decalajelor ce despărţeau
statele membre în domeniul industriei nucleare faţă de alte state (SUA, URSS,
Marea Britanie) şi, în acelaşi timp, evitarea ca industria germană de profil să se
dezvolte independent . Tratatul stabilea o piaţă comună caracterizată de libera
circulaţie a materialelor nucleare de bază, a echipamentelor tehnice şi a mâinii de
lucru, dezvoltarea în comun a cercetărilor (prin înfiinţarea unui Centru comun de
cercetare), stabilirea unor norme uniforme de securitate, facilitarea şi coordonarea
investiţiilor şi garantarea utilizării paşnice a materialelor nucleare.
Pentru realizarea obiectivelor stabilite în Tratate, cele două noi comunităţi
 europene erau dotate cu un sistem instituţional inspirat din modelul CECO, însă
sistem instituțional
într-o formulă mai puţin evident supranaţională. Conferind instituţiilor o veritabilă
putere legislativă şi nu doar competenţe de punere în aplicare, Tratatele de la
Roma transferă centrul de gravitate de la organul independent, supranaţional
(Înalta Autoritate, a cărei denumire este înlocuită cu cea de Comisie, mai neutră),
spre organul interguvernamental (Consiliul de Miniştri).
Fiecare dintre comunităţi avea propriul set de instituţii:
- o Comisie (echivalentă) Înaltei Autorităţi a CECO care reprezintă
interesul general, comunitar şi ai cărei membrii, numiţi de comun acord de către
statele membre, sunt independenţi faţă de guvernele lor . Ea este dotată cu atribuţii
atât în domeniul executiv, cât şi în cel legislativ, dispunând, în primul rând, de un
important rol de iniţiativă legislativă;
- un Consiliu, care reprezintă interesele statelor membre, format din câte
un reprezentant la nivel ministerial al fiecăruia dintre acestea. Acestei instituţii

16
 reprezentative a statelor membre i se atribuie importante competenţe decizionale
şi de coordonare a politicilor economice, tratatele de la Roma făcând din Consiliu
centrul de gravitaţie al sistemului instituţional. El poate adopta acte obligatorii,
care se impun statelor membre: regulamente, cu caracter general, direct aplicabile
în fiecare stat membru, sau directive, prin care se stabileşte în sarcina statelor
obiectivele de atins, mijloacele rămânând la alegerea acestora. Hotărârile erau
luate, la începutul perioadei tranzitorii, cu unanimitate (fiecare stat dispunând
astfel de un drept de veto), urmând ca, în cea de-a treia etapă, aceasta să fie
înlocuită în multe domenii cu votul cu majoritate;
- o Adunare parlamentară, formată din reprezentanţi ai popoarelor statelor
membre, desemnaţi de către parlamentele naţionale. Tratatele institutive atribuiau
acestei instituţii puţine puteri, limitate la elaborarea de avize consultative, în
anumite domenii, şi la exercitarea unui anumit control politic asupra Comisiei.
Adunarea cuprindea 142 de membrii, repartizaţi astfel: 36 pentru fiecare din
statele mari (Franţa, Germania, Italia), 14 pentru Belgia şi Olanda şi 6 pentru
Luxemburg. În 1962, aceasta decide să-şi schimbe denumirea în aceea de
„Parlament European” şi această denumire va fi utilizată, în practică, până la
recunoaşterea ei formală prin Actul Unic European;
- o Curte de Justiţie, compusă din judecători independenţi, care garanta
 respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor.
unificare
instituțională
Existenţa unui set de instituţii separate pentru cele trei Comunităţi era însă
contraproductivă şi ineficientă. De aceea, odată cu semnarea Tratatelor de la
Roma, a fost semnată şi Convenţia relativă la anumite instituţii comune ale
Comunităţilor Europene, prin care cele trei Comunităţi au fost dotate cu o
Adunare Parlamentară şi cu o Curte de Justiţie comune, iar CEE şi CEEA şi cu un
Comitet economic şi social comun.
Unificarea instituţională s-a definitivat în 1965, prin semnarea Tratatului
de fuziune a executivelor, care a instituit o Comisie unică a Comunităţilor
Europene (formată din fuziunea Înaltei Autorităţi cu Comisia CEE şi CEEA) şi un
Consiliu unic (ce a înlocuit cele trei Consilii de Miniştri).
Această fuziune a fost numai una instituţională, cele trei comunităţi
rămânând distincte din punct de vedere juridic, prevederile referitoare la
funcţionarea şi atribuţiile lor rămânând neschimbate.

Care sunt principalele obiective ale Comunităţii Economice Europene?

 17
Fond Social
European
Banca Europeană
 2.5. Extinderea spaţiului comunitar. De la „Europa celor 6”, la
„Europa celor 9” şi „Europa celor 12”.
La înfiinţarea Comunităţilor europene, Marea Britanie nu numai că a
refuzat să participe la acestea, fiind refractară ideii renunţării la o parte din

extindere suveranitatea naţională, ci chiar a încercat să împiedice formarea lor.
Simţindu-se oarecum exclusă din sfera comerţului european, şi pe fondul
unor dificultăţi economice şi financiare, a înfiinţat în 1959 Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb (AELS), alături de Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia,
Portugalia, Suedia, Islanda şi, ulterior, Finlanda.
AELS prevedea eliminarea taxelor vamale în comerţul dintre statele
membre, acestea rămânând autonome în materie de politică comercială cu alte

crearea AELS state. Însă, legătura între statele membre nu era atât de puternică precum cea din
cadrul Comunităţilor europene, obiectivele avute în vedere fiind unele strict
economice, spre deosebire de Comunităţile Europene care urmăreau şi obiective
politice. De aici, rezultatele mai puţin spectaculoase, care nu satisfăceau interesele
economice ale Marii Britanii.
În aceste condiţii, Marea Britanie îşi reconsideră poziţia faţă de
Comunităţile Europene, încă din 1961 purtând discuţii, alături de Irlanda şi
Danemarca, pentru integrarea în Comunităţi.
Prima cerere de aderare a celor trei state, formulată în 1963, s-a lovit de
opoziţia preşedintelui Franţei – generalul Charles de Gaulle, neîncrezător în
Marea Britanie datorită legăturilor strânse ale acestei cu SUA şi încercărilor de a
 obţine facilităţi vamale şi economice pentru celelalte ţări din AELS.
aderarea Marii
Britanii, Irlanda şi Danemarca şi-au retras şi ele, în aceste condiţii, cererile de aderare.
Irlandei şi
Danemarcei O a doua încercare de aderare a celor trei state, cărora li s-a adăugat şi
Norvegia, a fost formulată în 1967, însă a întâmpinat aceeaşi opoziţie.
Abia după demisia preşedintelui de Gaulle, în 1969, cu ocazia Conferinţei
şefilor de stat sau de guverne de la Haga, a fost reluată problema aderării celor
patru state. După îndelungi negocieri, tratatele de aderare au fost semnate la
Bruxelles în 1972, intrând în vigoare, pentru Marea Britanie, Irlanda şi
Danemarca la 1 ianuarie 1973, în urma ratificărilor de către parlamentele

18
 naţionale, în ultimele două cazuri precedate de referendumuri. Norvegia însă, nu a
putut deveni membră, rezultatul referendumului fiind negativ.
 În 1975 şi-a depus candidatura pentru aderarea la Comunităţile Europene
aderarea
şi Grecia, iar negocierile au durat destul de puţin întrucât aceasta, dorind să devină
Greciei
membră cu drepturi depline cât mai rapid, a făcut numeroase concesii. Astfel, la 1
ianuarie 1981, Grecia devine cel de-al zecelea membru al Comunităţilor
Europene.
După restabilirea democraţiei în Portugalia şi Spania, ca urmare a
 îndepărtării regimurilor dictatoriale din aceste state, şi-au depus şi ele
aderarea
Spaniei şi candidaturile pentru aderare în 1977, tratatele de aderare fiind semnate în iunie
Portugaliei
1985 şi intrând în vigoare la 1 ianuarie 1986. Aceste lărgiri succesive nu au
însemnat, însă, sfârşitul procesului de extindere a frontierelor Comunităţii
europene1, aceasta prezentând în continuare un interes deosebit pentru celelalte
state europene.

2.6. Apariţia şi evoluţia cooperării politice

Pe lângă întărirea numerică a Comunităţilor Europene, a existat o

 preocupare constantă, încă de la constituirea lor, pentru extinderea domeniilor de

cooperare cooperare acoperite de tratate, în principal prin realizarea unei unificări politice.
politică
Astfel, încă din 1961 s-a încetăţenit practica întâlnirilor şefilor de stat şi de
guvern, întâlniri realizate însă în afara sistemului instituţional, având la bază
metoda clasică a cooperării interguvernamentale. În urma unei astfel de întâlniri –
cea de la Bonn, din iulie 1961, a fost elaborat „Planul Fouchet” care prevedea
realizarea unei Uniuni indisolubile, care să asigure elaborarea în comun a politicii
externe şi a politicii de apărare, cooperarea ştiinţifică şi culturală, apărarea
drepturilor omului şi a democraţiei. Planul nu a avut însă susţinerea necesară şi a
fost abandonat în 1965.
La întâlnirea la nivel înalt de la Haga din 1969 a fost reluată problema
uniunii politice, un comitet fiind însărcinat cu pregătirea proiectului ce va fi
cunoscut sub denumirea „Raportul Davignon”. Acest raport avea în vedere
realizarea integrării politice a statelor europene prin cooperare în domeniul
politicii externe, cooperare ce funcţiona în limitele sistemului comunitar.

1
După unificarea instituţională din 1967, în mod uzual a început să fie folosită denumirea de
„Comunitate Europeană”, ce se va păstra până la înfiinţarea Uniunii Europene, pentru a marca
unicitatea centrelor de decizie ale celor trei comunităţi iniţiale.

19
 În 1972, la Paris, a fost afirmată intenţia şefilor de stat şi de guvern de a
transforma ansamblul relaţiilor lor într-o Uniune Europeană înainte de sfârşitul
deceniului.
La reuniunea de la Paris din decembrie 1974, şefii de stat şi de guvern au
 luat decizia instituţionalizării întâlnirilor lor, hotărând să se reunească de trei ori
Consiliul
European
pe an, însoţiţi de miniştrii de externe, pentru a discuta probleme comunitare dar şi
chestiuni de cooperare politică. Aceste reuniuni au fost denumite în practică
„Consiliu European”. Acesta reprezenta în acelaşi timp un organ de cooperare
politică dar şi o formaţiune a Consiliului Comunităţilor. Actul Unic European va
consacra în mod formal existenţa Consiliului european fără însă să-l includă în
sistemul instituţional comunitar.
2.7. Prima amendare a Tratatelor de instituire a Comunităţilor
Europene – Actul Unic European (1986)
Obiectivul unei Uniuni Europene a fost reafirmat şi în Declaraţia solemnă
asupra Uniunii Europene adoptată de Consiliul European de la Stuttgard în iunie
1983, Parlamentul european angajându-se să elaboreze un proiect de tratat creând
Uniunea Europeană.În acest proiect de tratat, aprobat de Parlament la 14 februarie
1984, Uniunea Europeană era văzută ca o structură unică având în componenţă
cele trei comunităţi, cooperarea politică şi sistemul monetar european.

revizuirea Reprezentanţii statelor membre au considerat însă prea avangardist acest proiect,
tratatelor
astfel încât au preferat să meargă pe calea revizuirii tratatelor comunitare. La
Consiliul european de la Milano, din iunie 1985, s-a luat decizia convocării unei
conferinţe interguvernamentale pentru modificarea tratatelor comunitare.
Rezultatul acestei conferinţe, desfăşurată în perioada septembrie 1985- februarie
1986, a fost semnarea la Luxemburg în februarie 1986 a Actului Unic European,
ce a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.
 Actul Unic reprezintă prima mare modificare a Tratatelor originare ale
Actul Unic
European Comunităţilor Europene, prin care au fost extinse competenţele Comunităţilor.
Denumirea de „Act Unic” este dată de faptul că reuneşte într-un singur
document dispoziţii privind reforma instituţiilor europene şi extinde totodată
domeniul de competenţă comunitară, conţinând şi reglementări privind cooperarea
în domeniul politicii externe şi în domeniul protecţiei mediului.
Principalele amendamente aduse construcţiei comunitare prin Actul Unic

 european au fost următoarele:

amendamente  recunoaşterea în mod oficial a existenţei Consiliului European;

20
  introducerea procedurii de cooperare între Parlamentul European şi Consiliu în
domeniul decizional;
 extinderea procedurii consultării Parlamentului European;
 extinderea votului cu majoritate calificată în Consiliu;
 instituirea avizului conform în materia aderării şi a acordurilor de asociere;
 instituirea dublei jurisdicţii prin înfiinţarea Tribunalului de primă Instanţă şi
astfel eficientizarea controlului jurisdicţional;
 stabilirea, ca obiectiv principal, a realizării pieţei interne unice, ce urma să fie
finalizată până în decembrie 1992;
 dezvoltarea cooperării în materie de politică economică şi monetară, cercetare
şi dezvoltare tehnologică şi protecţia mediului.
 Actul Unic European a reprezentat un moment important în evoluţia spre
Tranziția spre
Uniunea
Uniunea Europeană pentru că, din momentul ratificării sale, statele membre au
Europeană acceptat să se angajeze într-un proces ireversibil ce va conduce la transformarea
relaţiilor dintre ele într-o Uniune Europeană.
Care sunt principalele amendamente aduse construcţiei comunitare prin Actul Unic
european?

3. Crearea Uniunii Europene și evoluţia acesteia

3.1. Uniunea Europeană fondată pe Comunitățile Europene - Tratatul
de la Maastricht asupra Uniunii Europene (1992)
Adoptarea Actului Unic European a dat un imbold puternic construcţiei
europene. Pentru realizarea obiectivelor fixate de acesta statele membre ale
Comunităţii Europene au adoptat o serie de măsuri ce vor conduce la o reformare
substanţială a sistemului comunitar.
Astfel, în completarea pieţei unice introduse prin Actul Unic European s-a
reluat problema înfiinţării unei Uniuni economice şi monetare, Consiliul european
 întrunit la Hanovra în iunie 1988 încredinţând misiunea de a studia şi a propune
realizarea unei
uniuni politice etapele concrete ale înfiinţării acesteia unui comitet în fruntea căruia se afla
intre statele
membre Preşedintele Comisiei, Jaques Delors.
Ca urmare a evenimentelor istorice ce au avut loc în anii 1989-1991 –
căderea comunismului şi reunificarea Germaniei, a fost întrunit la Dublin în
aprilie 1990 Consiliul european special pentru a discuta problema reunificării

21
 germane şi a relaţiilor ce vor fi stabilite cu statele est-europene. Cu această ocazie
s-a discutat şi problema definitivării proiectului de stabilire a unei uniuni politice
între statele membre, la insistenţele guvernelor francez şi german luându-se
hotărârea convocării în paralel a două Conferinţe interguvernamentale, una
dedicată uniunii economice şi monetare, iar a doua dedicată realizării uniunii
politice.
Cele două conferinţe interguvernamentale, ce au fost deschise la 15
decembrie 1990 la Roma, au avut ca rezultat redactarea unui proiect de modificare
a tratatelor institutive, proiect ce a fost dezbătut la Consiliul european din 9-10
decembrie 1991.
La 7 februarie 1992 reprezentanţii celor douăsprezece state membre au
 semnat, în localitatea olandeză Maastricht, Tratatul asupra Uniunii Europene,
Tratatul de la
Maastricht ce va intra în vigoare la 1 noiembrie 1993, după ratificarea sa de către
parlamentele naţionale. Tratatul, ce a reprezentat a doua revizuire fundamentală a
tratatelor constitutive, înscrie alături de obiectivul economic iniţial al Comunităţii
(realizarea unei pieţe comune) şi obiectivul realizării unei uniuni politice între
statele membre.
În scopul intensificării integrării europene, statele membre au luat decizia
instituirii unei Uniuni Europene formată din cele douăsprezece state membre ale
Comunităţii Europene, care nu se substituie Comunităţilor iniţiale, ci le
înglobează într-un ansamblu mai larg.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, Uniunea se prezintă din punct de
 vedere structural ca un „templu” bazat pe trei „piloni” de natură diferită – unul
piloni
de natură comunitară şi doi de natură interguvernamentală:
a) primul pilon, cu caracter comunitar, este reprezentat de Comunităţile
europene. Modificările aduse prin tratatul de la Maastricht în acest domeniu au
constat în:
- extinderea competenţelor comunitare prin includerea de noi domenii
(educaţie, pregătire profesională, cultură, sănătate publică, protecţia
consumatorilor, politica industrială, reţelele trans-europene), având la bază
principiul subsidiarităţii2 care funcţionează în raporturile dintre Uniune şi statele
membre;

2
potrivit căruia Uniunea nu întreprinde acţiuni ( cu excepţia domeniilor care ţin exclusiv de
competenţa sa) dacă acestea nu sunt mai eficiente decât acţiunile întreprinse la nivel naţional,
regional sau local.

22
 
cetăţenie - crearea cetăţeniei europene, condiţionată de cetăţenia naţională, în
europeană
virtutea căreia persoana respectivă are dreptul de a circula liber şi de a munci pe
teritoriul Uniunii, de a vota şi de a candida la alegerile municipale şi europene, de
a fi protejat pe teritoriul statelor terţe de către autorităţile diplomatice ale oricăruia
 dintre statele membre;
Uniune
Economică şi - s-a prevăzut crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape:
Monetară
1) până la 31 decembrie 1993 liberalizarea circulaţiei capitalurilor,
2) începând cu 1 ianuarie 1994 pregătirea de către Institutul Monetar
European a trecerii la moneda unică, prin coordonarea politicilor economice, în
scopul de a reduce inflaţia, rata dobânzilor şi fluctuaţiile schimburilor valutare, de
a limita deficitele şi datoria publică a statelor;
3) crearea unei monede unice la 1 ianuarie 1999 şi înfiinţarea Băncii
Central Europene.
- transformarea Comunităţii Economice Europene a fost în Comunitatea
Europeană;
- întărirea rolului exercitat de Parlamentul European prin introducerea
procedurii de „codecizie” prin care Parlamentul European devine asociat cu
Consiliul în procesul de legiferare.
b) al doilea pilon, cu caracter interguvernamental, se referă la instituirea,
 pe baza mecanismului de cooperare politică stabilit prin Actul Unic European, a
PESC
unei politici externe şi de securitate comună (PESC). Aceasta permite adoptarea
unor acţiuni comune în politica externă, deciziile trebuind să fie luate în
unanimitate, iar măsurile ce le însoţesc prin vot cu majoritate calificată.
c) al treilea pilon, tot cu caracter interguvernamental, îl constituie
 cooperarea în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne (JAI). Acesta a fost
JAI conceput pentru a facilita şi a face mai sigură libera circulaţie a persoanelor pe
teritoriul Uniunii Europene.
Deşi Uniunea astfel creată prin Tratatul de la Maastricht nu are
personalitate juridică3, ea reprezintă o etapă importantă în procesul de unificare
progresivă.
Unitatea dintre cei trei piloni ai Uniunii Europene este realizată prin
stabilirea unui cadru instituţional unic, a unor obiective şi principii unice, precum
şi prin stabilirea unei singure proceduri de revizuire sau de aderare pentru
ansamblul Uniunii Europene.

3
Doar Comunităţile o au, păstrându-şi personalitatea lor juridică iniţială.

23
 Sistemul instituţional unic este format din instituţiile comunitare şi
Consiliul European. Utilizarea instituţiilor comunitare şi în ceea ce priveşte PESC

 şi JAI se va face însă cu două excepţii: Curtea de Conturi rămâne o instituţie

sistem exclusiv comunitară, iar Curtea de Justiţie îşi va limita în principiu competenţele
instituţional
unic la pilonul comunitar, primind doar competenţe limitate în cadrul pilonului PESC,
dar nu şi în pilonul JAI.
Consiliul European, astfel cum a fost el instituţionalizat prin Actul Unic
European, este organul care „dă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării sale şi
definirii orientărilor politicii generale”4, trebuind să prezinte anual un raport în
faţa Parlamentului european.
Sunt stabilite ca obiective comune ale Uniunii Europene (art. B):
 promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil;
 afirmarea identităţii Uniunii pe scena internaţională;
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor
membre;
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi al afacerilor
interne;
 menţinerea integrală a realizării comunitare şi dezvoltarea acesteia.
Principiile pe care se întemeiază uniunea sunt principiile libertăţii,
democraţiei, respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale,
statul de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre.

Descrieţi UE astfel cum a fost ea creată prin Tratatul de la Maastricht?

3.2. Continuarea procesului de extindere – aderarea Finlandei,

Suediei şi Austriei (1995).
Încă din anii 60, pentru a nu rămâne în afara relaţiilor economice stabilite
între statele membre ale Comunităţilor Europene, unele dintre ţările membre
AELS (Austria, Suedia, Elveţia) au depus cereri de asociere la Comunităţile
Europene, însă acestea au eşuat, în principal datorită opoziţiei Franţei.

4
Art. D al tratatului de la Maastricht.

24
 Această asociere între statele membre AELS şi statele Uniunii Europene se
 va realiza mai târziu, în 1993, la iniţiativa lui Jaques Delors de a crea un Spaţiu
extinderea spre
economic european (SEE) în care să fie aplicat proiectul de realizare a unei pieţe
vest
unice europene.
Urmare a transformărilor pe care le-a suferit sistemul comunitar şi în
contextul evenimentelor ce au avut loc în Europa la sfârşitul anilor 80, patru dintre
statele AELS – Austria, Finlanda, Suedia şi Norvegia, îşi manifestă intenţia de a
deveni membre ale Uniunii Europene, în toamna anului 1993, demarând
negocierile de aderare. Aceste negocieri s-au încheiat în martie 1994, fiind urmate
de ratificarea de către parlamentele naţionale a tratatelor de aderare. În cazul
Austriei, Finlandei şi Suediei, acest proces s-a derulat într-un termen foarte scurt,
tratatele de aderare intrând în vigoare la 1 ianuarie 1995. Norvegia însă, deşi a
semnat tratatul de aderare, nu a reuşit să devină membră a UE, pentru a doua oară
populaţia acestei ţări, respingând prin referendum (52% din voturi împotrivă)
apartenenţa ţării la UE.
3.3. Tratatul de la Amsterdam (1997)
Încă de la sfârşitul negocierilor Tratatului de la Maastricht, s-a convenit ca
acesta să fie revizuit până la sfârşitul deceniului (articolul N prevedea convocarea
unei conferinţe interguvernamentale în 1996).
Conferinţa interguvernamentală convocată pentru a analiza rezultatele
 aplicării Tratatului de la Maastricht s-a transformat într-o dezbatere asupra
Tratatul de la modificărilor pe care trebuie să le sufere UE din perspectiva primirii de noi
Amsterdam
membri (cele 10 state din Europa Centrală şi de Est care au încheiat Acorduri de
asociere, plus Cipru, Malta şi Turcia). Ea a durat mai mult de un an, fiind deschisă
la Torino pe 26 martie 1996 şi s-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-
un acord politic la nivel înalt cu privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie
1997.
Tratatul de la Amsterdam, ce a intrat în vigoare la 1 mai 1999, se înscrie ca
un moment semnificativ în procesul evolutiv al integrării europene, reprezentând
un pas înainte în direcţia integrării politice.
Prin Tratat au fost stabilite patru obiective majore:
- eficientizarea arhitecturii instituţionale a UE în vederea viitoarei
extinderi;
- plasarea aspectelor legate de crearea de noi locuri de muncă şi a celor
legate de drepturile cetăţenilor între preocupările majore ale UE;

25
 - suprimarea ultimelor obstacole în calea liberei circulaţii a persoanelor şi
întărirea securităţii;
- să permită Europei să-şi consolideze poziţia pe plan mondial.
Contribuţia pe care o aduce Tratatul de la Amsterdam la perfecţionarea

 integrării europene şi evoluţia construcţiei comunitare, a constat în principal în:

principalele 1. Adoptarea unor reglementări în ceea ce priveşte politica socială şi forţa
contribuţii
de muncă, în principal statelor membre revenindu-le responsabilitatea
implementării politicii de ocupare a forţei de muncă; este consacrat principiul
general al nediscriminării; este întărit principiul egalităţii între sexe la locul de
muncă, cu posibilitatea aplicării unei discriminări pozitive faţă de femei.
2. Modificarea concepţiei cu privire la ritmul şi obiectivele integrării, prin
înscrierea principiului „flexibilităţii” în ceea ce priveşte conceperea procesului de
integrare a noilor state candidate în funcţie de nivelul lor de dezvoltare.
3. Precizarea raportului dintre cetăţenia naţională şi cetăţenia Uniunii, în
sensul că ultima doar o completează pe cea naţională, nu o înlocuieşte.
4. Introducerea unor reglementări noi privind regimul de vize, libera
circulaţie a persoanelor şi regimul vamal. În acest sens, au fost introduse în Tratat
(cu unele derogări pentru unele state) prevederile Acordului Schengen privind
suprimarea controalelor la frontierele interioare ale UE.
Acordul Schengen a fost semnat în iunie 1985, în mica localitate
 luxemburgheză cu aceeaşi denumire, de către Belgia, Olanda, Luxemburg, RF
integrarea
acquis-ului Germană şi Franţa şi prevedea abolirea graduală a controalelor la frontierele
Schengen
comune. În 1990 a fost semnată între aceleaşi state o convenţie pentru aplicare
acordului prin care se stabileşte un Comitet executiv de aplicare şi urmărire a
acestuia.
Acordul Schengen a apărut ca rezultat al colaborării interguvernamentale,
nu al celei comunitare, din dorinţa statelor respective de a realiza un avans mai
rapid în direcţia integrării, într-un moment în care condiţiile politice nu erau
reunite în interiorul sistemului decizional comunitar.
Ulterior, şi celelalte state membre ale UE, cu excepţia Marii Britanii,
Irlandei şi Danemarcei, au semnat acordul Schengen, precum şi Norvegia şi
Islanda, care nu sunt membre ale UE.
În condiţiile în care integrarea politică s-a alăturat celei economice în
construcţia comunitară, întreg acquis-ul Schengen a putut fi integrat Uniunii, şi
acest lucru s-a făcut prin cuprinderea sa în Tratatul de la Amsterdam.

26
 Principalele sale prevederi se referă la:
 cooperarea între statele membre semnatare ale acordului se realizează
înăuntrul cadrului juridic şi instituţional al UE, Comitetul executiv fiind înlocuit
de către Consiliul de miniştrii;
 Tratatul de la Amsterdam recunoaşte un regim special pentru Marea
Britanie, Irlanda şi Danemarca, care nu au semnat acordul. Aceste state pot
menţine controalele la frontierele lor, dar pot să decidă şi participarea la acord, în
totalitate sau doar sub anumite aspecte;
 acquis-ul Schengen trebuie acceptat în totalitate de către toate statele care
doresc să adere la UE.
În termen de 5 ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, Consiliul de
miniştrii trebuie să asigure libera circulaţie a persoanelor în absenţa oricărui
control, indiferent dacă este vorba despre cetăţeni ai UE sau rezidenţi din state
terţe, la trecerea de către aceştia a frontierelor dintre statele membre. Suprimarea
controalelor la frontierele interne presupune însă crearea unor frontiere externe
puternice ale Uniunii.
5. Creşterea competenţelor Comunităţilor în unele domenii (de ex.
protecţia mediului).
6. Reformarea sistemului instituţional al Uniunii din perspectiva
extinderii prin:
- extinderea votului cu majoritate calificată la o serie de domenii noi
(politica socială, forţa de muncă, cooperarea vamală, sănătatea publică etc.)
- creşterea rolului Parlamentului prin:
a) posibilitatea dea interveni în trei proceduri de decizie: aviz conform
(când poate accepta sau respinge o propunere, dar nu o poate modifica), codecizie
(în cazul în care Consiliul nu ţine seama de punctul de vedere al Parlamentului în
adoptarea poziţiei comune, Parlamentul poate împiedica adoptarea propunerii) şi
consultare (când îşi dă avizul consultativ);
b) obligativitatea aprobării de către Parlament a desemnării Preşedintelui
Comisiei Europene. Din perspectiva extinderii, numărul maxim de parlamentari a
fost stabilit la 700.
- consolidarea rolului politic al Preşedintelui Comisiei Europene, prin
desemnarea sa de comun acord de către guvernele statelor membre şi aprobarea
acestei desemnări de către Parlament

27
 - extinderea jurisdicţiei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene la
domenii precum imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor.

Care sunt principalele modificări aduse Uniunii Europene prin Tratatul de la Amsterdam?

3. 4. Realizarea Uniunii Economice şi Monetare. Introducerea

monedei unice.
Aşa cum am arătat anterior, realizarea Uniunii Economice şi Monetare
(UEM) a fost gândită ca un proces în trei etape, ultima dintre acestea fiind

Uniunea introducerea progresivă a monedei unice europene, euro, bazată pe ECU –
Economică şi
Monetară unitatea monetară europeană folosită pentru calculul plăţilor din cadrul bugetului
UE.
La propunerea Comisiei Europene şi a Institutului Monetar European
(Înlocuit în 1998 cu Banca Central Europeană), reuniunea la nivel înalt de la
Bruxelles din 1998 a aprobat trecerea la această a treia etapă prin adoptarea
monedei unice ca monedă scripturală începând cu 1 ianuarie 1999 de către 11 din
cele 15 state membre. Marea Britanie, Danemarca şi Suedia au refuzat să participe
din cauza neîndeplinirii condiţiilor cu privire la stabilitatea preţurilor, rata
dobânzilor, deficitul bugetar şi ratele de schimb.

 În 2001 i s-a permis şi Greciei adoptarea monedei unice, iar de la 1

adoptarea euro ianuarie 2002 statele membre ale UE, cu excepţia Danemarcei, Marii Britanii şi
Suediei (care a respins din nou, prin referendum, în septembrie 2003, adoptarea
monedei unice), au trecut la utilizarea efectivă a monedei unice europene.
3. 5. Tratatul de la Nisa modificând Tratatul asupra Uniunii Europene
şi Tratatele instituind Comunităţile Europene
Conferinţa interguvernamentală de la Amsterdam din 1996 nu a reuşit să
rezolve problemele ridicate de iminenta extindere a spaţiului comunitar prin
aderarea statelor din centrul şi estul Europei, precum şi a Ciprului şi Maltei. Or, în
condiţiile în care această extindere presupune aproape dublarea numărului statelor
membre ale UE, erau necesare schimbări destul de importante în sensul
perfecţionării mecanismelor sale instituţionale, pentru a asigura în continuare
funcţionalitatea şi eficienţa organizaţiei.

28
 În decembrie 2000 a fost convocată Conferinţa interguvernamentală de
la Nisa, având ca scop adoptarea unor măsuri vizând modificarea unor texte din
 Tratatul de la Maastricht pentru a adapta structurile actuale la cerinţele
Tratatul de la
Nisa
funcţionării Uniunii cu mai mult de 15 membrii. Lucrările Conferinţei au fost
încheiate tot la Nisa de Consiliul European, care a subliniat importanţa istorică a
extinderii, aplicarea principiului integrării diferenţiate, în raport de rezultatele
fiecărei ţări, dar şi posibilitatea pe care o au statele candidate de a recupera terenul
pierdut în procesul integrării. Rezultatul lucrărilor Consiliului European a constat
în adoptarea la 26 februarie 2001 a Tratatului de la Nisa de modificare a
Tratatului asupra UE şi a Tratatelor de instituire a Comunităţilor europene. Acesta
a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.
Tratatul de la Nisa continuă seria măsurilor iniţiate prin Tratatele de la
Maastricht şi Amsterdam, conţinând prevederi destinate să adâncească integrarea
europeană, punctul central fiind reprezentat de reformarea instituţiilor UE, prin
modificarea organizării şi a competenţelor lor din perspectiva lărgirii Uniunii.
Principalele elemente noi aduse de Tratatul de la Nisa vizează
următoarele aspecte:

 1. Extinderea votului cu majoritate calificată în cadrul Consiliului la o

modificări serie de domenii pentru care anterior hotărârile erau luate cu unanimitate, în
instituţionale
scopul evitării blocajului în procesul decizional ca urmare a creşterii numărului
statelor membre. O decizie va putea fi luată numai dacă cel puţin 14 state au votat
în favoarea ei sau reprezintă cel puţin 62% din populaţia europeană.
2. Redistribuirea voturilor în Consiliu, prevăzându-se o nouă scală de
repartizare a voturilor de la 3 la 29. României i s-au repartizat 14 voturi, ceea ce
va duce la ocuparea unei poziţii importante în cadrul procesului decizional.
3. În ceea ce priveşte Comisia Europeană, au fost luate două măsuri:
- limitarea numărului comisarilor la 27, statele mari trebuind să renunţe
la cel de-al doilea comisar până în anul 2005 în favoarea statelor nou-primite.
- sporirea prerogativelor Preşedintelui Comisiei, care va decide
repartizarea sarcinilor şi a responsabilităţilor. Cu aprobarea Colegiului,
Preşedintele va numi vicepreşedinţii Comisiei şi va putea cere demisia unui
membru.
4. Lărgirea competenţelor Parlamentului European prin introducerea pe
scară largă a procedurii de codecizie (prin care Parlamentul se află pe picior de

29
 egalitate cu Consiliul), care se va aplica în aproape toate domeniile în care
Consiliul va statua cu majoritate calificată.
5. Numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 732,
ţinându-se seama de perspectiva integrării în UE a statelor candidate la aderare.
6. Delimitarea mai clară a prerogativelor Curţii de Justiţie faţă de cele
ale Tribunalului de primă instanţă şi consacrarea posibilităţilor creării unor
complete specializate pentru anumite domenii (ex.: litigii de muncă).
7. Îmbunătăţirea sistemului cooperării „întărite” sau „aprofundate”
instituit prin Tratatul de la Amsterdam, ce vizează posibilitatea adoptării unor
reglementări de integrare mai accentuată, valabile pentru un număr limitat de
state, prin adoptarea unor reglementări ce facilitează această cooperare
intensificată.
Alături de aceste modificări aduse tratatelor anterioare, o realizare
importantă a Conferinţei interguvernamentale de la Nisa o reprezintă semnarea
textului „Cartei Drepturilor Fundamentale din Uniunea Europeană” de către
Preşedintele Parlamentului European, Preşedintele în exerciţiu al Consiliului UE
şi Preşedintele Comisiei Europene.
Semnarea acestui document care, potrivit unora dintre specialişti,
reprezintă un pas înainte pe drumul elaborării viitoarei Constituţii a UE,
constituie, fără îndoială, un moment important în procesul de integrare europeană,
reafirmând respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca principiu
al colaborării statelor europene.

Care sunt principalele modificări aduse Uniunii Europene prin Tratatul de la Nisa?

3.6. Convenţia Europeană şi Tratatul Constituțional - proiectul unei

noi Uniuni Europene

 Uniunea Europeană, operă nefinalizată prin Tratatul de la Maastricht, puţin

necesitatea unei îmbunătăţită prin Tratatele de la Amsterdam și Nisa, avea nevoie de o evoluţie
reforme
fundamentale care să-i permită să facă faţă noilor provocări interne (legate, în principal, de
perspectiva extinderii Uniunii spre statele Europei Centrale şi Estice, spre Turcia,

30
 Cipru şi Malta, dar şi de deficitul democratic sesizat la nivelul Uniunii) şi externe
(globalizarea economică). Numeroase propuneri privind reforma fundamentală a
proiectului european, avansate mai ales după intrarea în vigoare a Tratatului de la
Maastricht, intensificate în jurul anului 2000, permit cristalizarea principalele
direcţii ale acestei evoluţii - o evoluţie îndreptată spre „constituţionalizarea” ideii
europene.
O confirmare a acestui curent reformator vine în contextul Consiliului
European de la Nisa, când liderii politici prezenţi adoptă o „Declaraţie asupra
viitorului Uniunii”, anexată Tratatului, în care se făcea apel la lansarea unei ample
dezbateri pe tema viitorului construcţiei europene, fiind însărcinate viitoarele
preşedinţii ale UE – cea suedeză şi cea belgiană, să iniţieze dezbateri cu toate
părţile interesate, inclusiv cu societatea civilă.
Consiliul European întrunit la Laeken în decembrie 2001 a reluat discuţiile
pe marginea acestui subiect, adoptând la rândul lui o „Declaraţie asupra viitorului
Uniunii Europene” prin care se precizează obiectivul aducerii Uniunii Europene
mai aproape de cetăţeni şi în acelaşi timp, necesitatea definirii unei Uniuni mai
suple, mai eficiente, mai democratice şi transparente. În acelaşi timp, era afirmată
pentru prima dată intenţia de a se adopta o Constituţie europeană, în considerarea
dorinţei exprimate de popoarele europene.
Transformarea Uniunii urma să se producă tot pe calea unei revizuiri a
tratatelor, însă nu după metoda clasică, în cadrul unei Conferinţe
interguvernamentale, cu participarea şefilor de stat şi de guvern ci cu angrenarea
în acest proces şi a cetăţenilor europeni.
Soluţia găsită a fost aceea a înfiinţării unei Convenţii Europene în
 componenţa căreia să se regăsească principalele părţi implicate în dezbaterea
Convenţia
Europeană asupra viitorului Uniunii, care să pregătească drumul către următoarea Conferinţă
Interguvernamentală de o manieră completă şi transparentă.
Activitatea Convenţiei urma să se desfăşoare în trei etape: o etapă de dialog
deschis cu societatea civilă, o etapă de studiu şi o etapă finală, de recomandări.
Convenţia era însărcinată cu analizarea următoarelor aspecte:
- o delimitare mai exactă a puterii între Uniunea Europeană şi statele membre;
- statutul Cartei Drepturilor Fundamentale;
- simplificarea Tratatelor Uniunii;
- definirea rolului parlamentelor naţionale în cadrul structurii europene;
- o mai bună definire şi împărţire a competenţelor în interiorul Uniunii;

31
 - apropierea Uniunii Europene de cetăţeni;
- simplificarea instrumentelor Uniunii;
- rezolvarea „deficitului democratic” al UE
- definirea poziţiei Uniunii într-o lume aflată în plin proces de globalizare;
- integrarea tratatelor într-un singur text constituţional.
Rezultatul dezbaterilor din cadrul Convenţiei, ce a durat mai mult de un an,
 l-a constituit Proiectul de Tratat instituind o Constituţie pentru Europa prezentat
Proiectul de Consiliului European de la Salonic, din iulie 2003, întrunit pentru semnarea
Tratat
instituind o tratatelor de aderare ale celor 10 state care au devenit membre în 2004.
Constituţie
pentru Europa După mai multe reuniuni convocate pentru adoptarea formei finale a
viitorului Tratat asupra Constituţiei Europene, in cursul cărora cu greu s-au
armonizat pozițiile statelor membre, la 29 octombrie 2004, la Roma, în clădirea
Campologlio, sala Degli Orazi e Curiazi, aceeaşi sală în care cele 6 state
fondatoare au semnat în 1957 Tratatul de instituire a C E, este semnat de către
şefii de stat şi de guvern şi miniştrii afacerilor externe ai statelor membre ale UE,
Tratatul şi Actul Final de instituire a unei Constituţii pentru Europa.
Principalele amendamente aduse prin Tratatul Constituțional:
 În Preambulul tratatului se face referire la „moştenirile culturale, religioase
Principalele
modificări şi umane ale Europei, ale cărei valori, întotdeauna prezente în patrimoniul său, au
consacrat în viaţa societăţii rolul central al fiinţei umane”. Este menţionată, de
asemenea, deviza Europei “Unitate în diversitate”, semnificând voinţa popoarelor
de a depăşi vechile rivalităţi şi contradicţii dintre ele şi de a-şi „făuri destinul
comun” de o manieră “fără încetare mai întărită”. Alături de aceasta, sunt
consacrate ca simboluri ale Uniunii Europene steagul, imnul, moneda şi ziua
Europei, de mult timp recunoscute dar neînscrise încă într-un tratat.
Din punctul de vedere al structurii sale, Tratatul Constituţional este
împărţit în patru părţi. Prima parte defineşte Uniunea Europeană, valorile,
obiectivele, prerogativele, procedurile şi instituţiile sale. A doua parte cuprinde
Carta Drepturilor Fundamentale, a treia descrie politicile şi modul de funcţionare
a Uniunii Europene, iar a patra secţiune cuprinde prevederile finale, inclusiv
procedurile de adoptare şi revizuire a Tratatului.
Aproximativ 85% din prevederile Tratatului Constituţional reprezintau
reguli existente, înscrise deja în tratatele anterioare, doar 15% fiind elemente de
noutate. Termenul de ”Constituţie” folosit în titlul său este unul simbolic, din
punct de vedere juridic acesta fiind, fără îndoială, un tratat, a cărui intrare în

32
vigoare este subordonată ratificării de către toate statele membre, şi nu un act
constituţional a cărui adoptare să fie rezultatul voinţei unei adunări investite cu
putere constituantă . Cum Curtea de Justiţie apreciase deja că tratatele existente
reprezintă o ”Cartă constituţională de bază” a Comunităţii , se trecea de la un
tratat calificat ”constituţie” de doctrină şi jurisprudenţă, la un tratat denumit
formal ”constituţie”. Originalitatea Tratatului constă în faptul că spre deosebire de
alte tratate de reformă (cum sunt cele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa), el nu se
mulţumeşte să revizuiască tratatele anterioare, ci le abrogă. Tratatul Constituţional
operează o fuziune a tratatelor existente, cu excepţia Tratatului Euratom, care
rămâne distinct. Pentru simplificarea şi reorganizarea tratatelor comunitare,
principalele tratate ale UE vor fi înlocuite cu un singur text unitar.
Proiectul de Constituţie prevede instituirea Uniunii Europene. Este vorba de
o ”nouă Uniune”, care înlocuieşte Comunităţile şi Uniunea Europeană existentă
(fondată pe Comunităţi). Uniunea va prelua obiectivele şi atribuţiile Comunităţilor
Europene, care vor dispărea, competentele lor fiind transferate către Uniune.
Pentru realizarea obiectivelor ce i-au fost fixate, Uniunii îi sunt conferite o
serie de competenţe şi este dotată cu personalitate juridică.
În ceea ce priveşte arhitectura instituţională, Tratatul înscrie o serie de
avansuri semnificative, destinate întăririi legitimităţii democratice a Uniunii şi
vizibilităţii sale externe: Consiliul European, care dobândeşte statutul de instituţie
a Uniunii, este condus de un preşedinte ales, se înfiinţează funcţia de Ministrul de
externe al Uniunii, care înlocuieşte Înaltul Reprezentant al Consiliului în
domeniul politicii externe, preşedintele Comisiei va fi ales de Parlament în funcţie
de rezultatele alegerilor europene, rolul Parlamentului European este întărit şi este
instituit un nou mecanism de control al principiului subsidiarităţii prin implicarea
parlamentelor naţionale.
Referitor la modalitatea de adoptare a deciziilor, dacă nu se prevede altfel
în Tratat, regula este votul cu majoritate calificată în Consiliul de Miniştrii.
Majoritatea calificată este definită ca fiind 55% din statele membre (dar cel puţin
15 la număr), reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii. O minoritate de
blocare a deciziilor poate fi formată din patru state. În situaţia în care Consiliul
acţio¬nează din proprie iniţiativă, la iniţiativa unui stat membru sau la o
recomandare a Comisiei sau a Băncii Centrale Europene ( mai ales în domeniile
justiţie şi afaceri interne, politică externă şi de securitate comună, politică
economică şi monetară şi în cazul suspendării sau retragerii unui stat membru),

33
 votul cu majoritate calificată este definit ca fiind 72% din membrii Consiliului,
reprezentând 65% din popu¬laţia Uniunii. Votul cu unanimitate continuă să se
aplice unor domenii restrânse, precum politica în domeniul impozitării, unele
aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare şi pentru următoarele
revizuiri constituţionale.
Instrumentele juridice ale Uniunii sunt reformate profund. Actele Ununii
 sunt împărţite în acte legislative şi acte nelegislative şi este consacrată noţiunea de
lege europeană
lege europeană, iar principiul cardinal al primatului dreptului Uniunii Europene
principiul
primatului faţă de dreptul intern al statelor membre, consacrat anterior pe cale
dreptului UE
jurisprudenţială, este înscris în Tratat.
Uniunea recunoaşte drepturile şi libertăţile enunţate în Cartea Drepturilor
Fundamentale. Astfel, Cartea Drepturilor Fundamentale, care deşi adoptată încă
din 2000, la Nisa, nu avea caracter obligatoriu (nefiind încorporată în tratate
comunitare), este înglobată în Constituţia europeană, care îi conferă forţă juridică
obligatorie şi îi dedică un capitol însemnat în ansamblul său (partea a II-a a
Tratatului). Uniunea se angajează, totodată, să adere la Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale , drepturile
fundamentale garantate de aceasta făcând parte din dreptul Uniunii ca principii
generale.
Ratificarea Tratatului urma să îmbrace forme diferite în fiecare ţară, în
funcţie de tradiţiile constituţionale şi procedurile politice ale ţării respective. Din
cele 25 de state membre, 9 şi-au manifestat intenţia de a organiza un referendum
pentru aprobarea Tratatului Constituțional, în unele ţări rezultatul urmând să aibă
caracter obligatoriu, iar în altele consultativ.
 Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa nu a intrat însă în vigoare
Respingerea
Tratatului pentru că, după ce un număr important de state au realizat ratificările necesare,
constituțional
Franţa şi Olanda l-au respins prin referendum la 29 mai, respectiv 1 iunie 2005,
declanşând o criză de o amploare fără precedent în istoria construcţiei europene.
Votul negativ al cetăţenilor francezi şi olandezi a determinat o serie de
incertitudini, frământări, interogaţii cu privire la oportunitatea unei Constituţii şi
mai ales cu privire la conţinutul acesteia. Chiar dacă motivele reale ale acestei
respingeri ţin mai degrabă de factori de politică internă, decât de cei de politică
europeană, situaţia creată a deschis calea unor mari dezbateri cu privire la viitorul
proiectului european.

34
 Indiferent de existenţa sau nu a unei legături între respingerea Tratatului
de către electorii francezi şi olandezi şi prevederile acestuia, au existat o serie de
nemulţumiri legate de conţinutul Tratatului Constituţional care, în esenţă, vizează:
- întinderea şi complexitatea textului, care cuprinde aproape 300 de pagini şi
numeroase referiri la alte articole, fără ca textul acestora din urmă să fie redat.
Lipsa deci de lizibilitate a acestuia;
- repunerea în discuţie a „modelului social european”, a Europei sociale, a
locurilor de muncă (având în vedere că principala preocupare a cetăţenilor
europeni o reprezintă şomajul), şi înscrierea unor politici economice cu o orientare
neoliberală, în care libera concurenţă se întinde la domenii sensibile precum
sănătatea, energia şi transportul;
- întărirea elementelor supranaţionale cu consecinţa unei pierderi reale de
suveranitate din partea statelor, prin adoptarea unor măsuri precum: generalizarea
votului cu majoritate calificată, înscrierea principiului priorităţii legii europene în
faţa celei naţionale, introducerea în Constituţie a unor elemente care sunt legate în
mod tradiţional de suveranitatea unui stat – steag, imn, deviză, şi chiar folosirea
termenului de „Constituţie”, care poate duce cu gândul la un viitor statal al
Uniunii Europene;
- perpetuarea deficitului democratic, prin acordarea unor puteri sporite
instituţiilor care nu sunt alese prin sufragiu popular şi care beneficiază deci de o
slabă legitimitate politică.
În pofida abandonării, Tratatul Constituţional va rămîne punctul de pornire
pentru un viitor demers de reformare a Uniunii (finalizat prin adoptarea Tratatului
de la Lisabona) şi, cel mai probabil, şi dincolo de acesta, pentru a întreţine
reflecţiile cu privire la necesitatea unor reforme ale tratatelor în vigoare .

3. 7. Tratatul de reformă de la Lisabona (2007)

Impasul generat în 2005 în procesul de ratificare a Tratatului
Constituţional, a declanşat la nivelul Uniunii o perioadă de reflecţie şi dezbatere
pe această temă, extinsă pe perioada unui an şi jumătate (iunie 2005 - ianuarie
2007), în vederea găsirii unei soluţii. Principala concluzie a perioadei de reflecţie
a fost că, în pofida respingerii Tratatului Constituţional, Uniunea are nevoie de un
nou tratat, care să preia substanţa acestuia şi să ofere Uniunii instituţiile,
mijloacele şi instrumentele potrivite pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor

35
 europeni, precum şi provocărilor actuale: schimbări climatice, terorism,
criminalitate organizată etc..
La cererea Consiliului European din iunie 2007, Conferinţa
Interguvernamentală (CIG) din 2007 a fost însărcinată cu elaborarea unui nou
tratat (denumit Tratatul de Reformă) care să permită UE să facă faţă provocărilor
secolului al XXI-lea şi să-şi fructifice întregul potenţial. Denumirea oficială a
 tratatului este cea de Tratatul de la Lisabona de amendare a Tratatului privind
Tratatul de la
Uniunea Europeană şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană.
Lisabona
Tratatul de la Lisabona reia metoda tradiţională de modificare a
tratatelor europene. El nu abrogă tratatele în vigoare pentru a se substitui acestora,
ci le modifică, aducînd completări şi îmbunătăţiri prin amendamentele din
cuprinsul său. Astfel, aşa cum se desprinde chiar din titlul său, Tratatul de la
Lisabona modifică cele două tratate fundamentale ale Uniunii: Tratatul asupra
Uniunii Europene (TUE) şi Tratatul instituind Comunitatea Europenă (TCE) care
devine dupa amendare Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).
 Cele două tratate încorporate Tratatului de la Lisabona îşi păstrează aceeaşi
TUE, TFUE
valoare juridică. Cu titlu separat va fi menţinut Tratatul privind Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (Euratom), căruia i se aduc o serie de modificări
tehnice, acesta menţinând însă puternice legături instituţionale şi juridice cu
Uniunea Europeană .
Fără a avea pretenţia de a fi o Constituţie, noul tratat conservă substanţa
Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa, semnat în 2004, menţinând
principalele reglementări ale acestuia. Pentru a-i linişti pe eurosceptici însă, prin
noul Tratat se renunţă la elementele simbolice, care puteau indica o anumită
”derivă” supranaţională. Astfel, se renunţă la denumirea de ”Constituţie”, la
noţiunile de ”lege” şi ”lege cadru”, la funcţia de Ministrul al afacerilor externe
(care devine ”Înalt reprezentant”), la simbolurile Uniunii (imn, drapel, deviză).
Carta drepturilor fundamentale este exclusă din textul tratatelor, fiind introdusă
într-o anexa la acestea, însă articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană
dispune că aceasta are aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor. Similar, se
renunţă la înscrierea expresă a principiului primatului dreptului Uniunii Europene,
însă Declaraţia nr. 17 reaminteşte valabilitatea principiului, trimiţând la
jurisprudenţa Curţii de Justiţie .
În contrapartidă, modificările aduse prin Tratatul de la Lisabona reiau
majoritatea inovaţiilor din Tratatul Constituţional, începând cu substituirea

36
 Comunităţii Europene şi a Uniunii existente cu o nouă Uniune, dotată cu
 personalitate juridică şi renunţarea la structura pe piloni.
o ”nouă” Uniune În esenţă, Tratatul de la Lisabona se concentrează asupra mecanismelor
Europeana care se
substituie Comunității instituţionale, introducând numeroase schimbări în funcţionarea Uniunii Europene
Europene (CE dispare),
UE are personalitate cu scopul creşterii eficienţei şi a caracterului democratic al acesteia. Principalele
juridică,
dispare împărțirea pe realizări ale Tratatului de la Lisabona ar putea fi sintetizate astfel:
piloni
- o mai mare democraţie (declarată ”valoare comună” în articolul 2 TUE), în
special prin creşterea rolului Parlamentului European, o mai mare implicare a
 parlamentelor naţionale, recunoaşterea unui drept de iniţiativă legislativă
principalele modificări
cetăţenilor europeni, recunoaşterea, în pofida unor clauze derogatorii obţinute de
anumite state , a forţei juridice obligatorii a Cartei drepturilor fundamentale şi
înscrierea obiectivului de aderare a Uniunii Europene la Convenţia europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;
- clarificarea competenţelor, prin stabilirea categoriilor de competenţe ce pot
fi exercitate la nivelul Uniunii - exclusive, comune sau partajate, de sprijinire, de
coordonare sau complementare şi introducerea unor noi politici şi acţiuni ale
Uniunii (în domeniul energiei, turismului, protecţiei civile, cooperării
administrative, ajutorului umanitar);
- o mai mare eficacitate, prin extinderea majorităţii calificate la nivelul
Consiliului şi introducerea unui nou sistem de vot cu dublă majoritate, prin
crearea unei preşedinţii stabile a Consiliului European (care devine instituţie a
Uniunii Europene);
- un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie întărit, ce va fi realizat în etape;
- o mai mare coerenţă a acţiunii externe a Uniunii prin crearea funcţiei de
Înalt reprezentant al Uniunii pentru afacerile externe şi politica de securitate şi a
unui Serviciu european pentru acţiune externă, ce va oferi Înaltului Reprezentant
sprijinul necesar.
Alte reforme vizează cooperarea consolidată, al cărei regim juridic este
îmbunătăţit şi întroducerea unei clauze de solidaritate, potrivit căreia Uniunea şi
statele membre acţionează solidar atunci când un stat membru este victima unui
atac terorist sau a unei calamităţi naturale sau produse de om, solidaritate afirmată
şi în domeniul energiei.
Clauzele finale ale TUE includ două dispoziţii noi: recunoaşterea unui
drept de retragere din Uniune oricărui stat membru (art. 50), după o procedură
care prevede posibilitatea formulării, ulterior, a unei noi cereri de aderare de către

37
 statul respectiv şi introducerea unei proceduri de revizuire simplificată a
tratatelor pentru politicile şi acţiunile interne ale Uniunii (printr-o decizie luată
cu unanimitate de Consiliul European, pentru intrarea în vigoare a acesteia fiind
însă necesară aprobarea de către statele membre, ”în conformitate cu normele lor
constituţionale” (art. 48-6).
Din cele 27 de state membre, 26 au ales calea unei ratificări parlamentare a
Tratatului, Irlanda fiind singurul stat care, din pricina unor constrângeri
constituţionale, a ales să supună Tratatul unui referendum. La 12 iunie 2008,
 irlandezii au respins prin referendum (cu 53,4% din voturi) ratificarea Tratatului
Intrarea în
vigoare a
de la Lisabona. Dificultăţi au apărut de asemenea în Polonia, unde preşedintele a
Tratatului de la
Lisabona refuzat să semneze Tratatul aprobat de Dietă, până când Irlanda nu-l va ratifica, şi
în Germania, unde, urmare a unei decizii a Curţii constituţionale s-a impus,
prealabil ratificării, adoptarea unei legi de întărire a prerogativelor parlamentului
naţional. La rândul său, preşedintele ceh, eurosceptic convins, a blocat adoptarea
tratatului, cerând aceleaşi clauze derogatorii cu cele acordate Marii Britanii şi
Poloniei în ceea ce priveşte Carta drepturilor fundamentale. Procesul de adoptare
de către Irlanda a Tratatului de la Lisabona s-a deblocat odată cu Consiliul
European din 17-18 iunie 2009, ajungându-se la un compromis în urma căruia o
nouă formulă a tratatului, care garanteaza Irlandei dreptul la neutralitate,
respectarea legislaţiei în materie de taxe şi impozite, drepturile angajaţilor,
standardele in educaţie şi menţinerea avortului în ilegalitate a fost adoptat în vara
anului 2009 . Drept urmare, la referendumul organizat pentru a doua oară la data
de 2 octombrie 2009, 67% dintre irlandezi s-au pronunţat în favoarea acestuia.
Faţă de rezultatul pozitiv al referendumului irlandez, preşedintele polonez a
semnat şi el Tratatul.
Liderii europeni reuniţi la Bruxelles la 30 octombrie 2009 au acceptat să
acorde preşedintelui Cehiei derogarea cerută, astfel că Republica Cehă a depus
instrumentele de ratificare la 13 noiembrie 2009. În aceste condiţii Tratatul de la
Lisabona a putut intra în vigoare la 1 decembrie 2009.

Care sunt principalele elemente de reforma aduse prin Tratatul de la Lisabona?

38
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. BĂRBULESCU, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană: aprofundare
şi extindere, Bucureşti, Editura Trei, 2001
2. FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editia a VI-a,
revazuta si adaugita, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
3. FUEREA, Augustin (coord.), Tratatele fundamentale ale Uniunii
Europene, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2013;
4. MĂTUŞESCU, Constanţa, Drept instituţional al Uniunii Europene.
Curs Universitar, Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013;
5. MĂTUŞESCU, Constanţa, Construcţia europeană. Evoluţia ideii de
unitate europeană, Ed. Bibliotheca, 2007;
6. PĂUN, Nicolae, PĂUN, Adrian, Ciprian, Istoria construcţiei
europene, Ed. Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2000.

39