PROTECTIE ANTICOROZIVA

            1. Generalitati
            Prin coroziune se intelege fenomenul complex de distrugere a materialelor, datorita
reactiilor chimice sau electrochimice cu diferite substante prezente in mediul inconjurator.
Atacul chimic direct este posibil la toate
materialele folosite, in timp ce atacul electrochimic este
posibil numai la metale, deoarece numai ele poseda
electroni liberi. Materialele sintetice nu poseda aceasta
structura, ele fiind degradabile numai prin atac chimic.

            Sub acest aspect se defineste :

                         Coroziunea chimica se caracterizata prin

aceea ca in timpul reactiei dintre un material si mediul
coroziv nu apare un transport de sarcini electrice.
 Coroziunea electrochimica se caracterizata prin aceea ca in timpul reactiei cu
mediul coroziv apare un transport de sarcini electrice.
            Ca efect al coroziunii se pierd permanent din economia mondiala cantitati importante de
materiale. De exemplu, din productia mondiala de otel din ultimii 50 de ani, aproximativ 20
miliarde de tone, se apreciaza ca circa 44% s-au pierdut datorita coroziunii.
Aceasta justifica pe deplin necesitatea luarii de masuri de protectie a metalelor
impotriva agentilor corozivi si de aprofundare a studierii fenomenelor coroziunii.

2. Metode de protectie anticoroziva a metalelor

Metodele de protectie anticoroziva   se impart in :

 2.1  Metode de prevenire a coroziunii.

 2.2  Utilizarea metalelor si aliajelor rezistente la coroziune.
 2.3 Metoda de actionare asupra mediului coroziv
 2.4  Metode de acoperire a suprafetelor metalice.

2.1 Metode de prevenire a coroziunii

            
Coroziunea poate fi prevenita prin:
-         alegerea corecta a materialelor utilizate in constructia de masini/utilaje;
-         evitarea punerii in contact a unui metal cu altul mai electronegativ decat el;
-         prelucrarea ingrijita a suprafetelor metalice, deoarece adanciturile favorizeaza si
accelereaza coroziunea;

2.2 Utilizarea metalelor si aliajelor rezistente la coroziune

            Intrucat metalele si aliajele rezistente la coroziune sunt rare si scumpe, in practica se

utilizeaza metale si aliaje autoprotectoare, care in timpul coroziunii initiale se acopera cu o
pelicula pasivizata sau se utilizeaza oteluri anticorozive cu Ni, Cr.

            2.3. Metoda de actionare asupra mediului coroziv

  Uneori se poate actiona asupra mediului prin :

-  modificarea ph-ului, adica reglarea lui la o valoare convenabila pentru metalul protejat;
- indepartarea gazelor (O2, CO2) care maresc viteza de coroziune;
-  utilizarea inhibitorilor sau a pasivitorilor care micsoreaza sau reduc viteza de coroziune;
-  protectia catodica (electroapararea) care consta in placarea suprafetei de protejat cu anozi
metalici auxiliari, care se corodeaza in locul metalului protejat;

2.4.  Metode de acoperire a suprafetelor metalice

            Protectia prin invelisuri anticorozive se realizeaza prin acoperirea metalului cu un strat

subtire de material protector. Stratul protector trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii :
-         sa fie compact si aderent;
-         sa fie suficient de elastic si plastic;
-         sa aiba grosime uniforma;
Stratul protector poate fi metalic sau nemetalic. Depunerile metalice se realizeaza pe
cale galvanica sau termica prin imersie, pulverizare, placare, etc.
Straturile protectoare nemetalice pot fi organice sau anorganice folosind : lacuri,
vopsele, emailuri sau folii de masa plastica.
Depunerile metalice se executa in doua variante :
1)      Fara a tine cont de aspectul depunerii,
interesandu-ne numai protectia
anticoroziva.
2)      Lunand in considerare  si aspectul
exterior.
Din prima grupa fac parte zincarea, cadmierea,
cuprarea, eloxarea, iar din cea de a doua depunerile de
straturi succesive din mai multe metale, combinate in asa fel incat ultimul strat sa fie cel mai
electronegativ si mai ieftin Cu+Ni, Cu+Ni+Cr.
            Grosimea depunerii variaza de la 3 μm la 60 μm.
            Depunerile nemetalice sau acoperirile cu materiale peliculogene se fac in scopul
protectiei anticorozive.
            Rezistenta anticoroziva creste cu grosimea stratului depus care este conditionata de lipsa
de porozitate, uniformitate, aderenta. Pentru a asigura aceste conditii suprafetele se curata de
oxizi (decapare) si se confera o anumita rugozitate suprafetei pentru a obtine o buna aderenta
a primului strat depus.
            Aceste depuneri se realizeaza prin pulverizare simpla sau in camp electrostatic.

3.Rezistenţa anticorozivă a metalelor şi aliajelor

3.1 Rezistenţa anticorozivă a fierului

Fierul are caracter electronegativ moderat şi de aceea are tendinţa de a trece în soluţie
în contact cu mediile acide şi neutre sub formă de ioni Fe2+. În medii puternic alcaline fierul se
corodează sub formă de feriţi iar în medii slab alcaline nu este atacat.
În general peliculele protectoare de pe fier sunt formate din oxizi şi hidroxizi de fier iar
stabilitatea lor depinde de pH-ul soluţiei, de natura ionilor, de prezenţa gazelor dizolvate, de
temperatură, de viteza de curgere a soluţiei etc.

Rezistenţa anticorozivă a fierului în soluţii de acizi

Viteza de coroziune a fierului în acid clorhidric (HCl) creşte logaritmic cu concentraţia

acidului. În acid sulfuric (H2SO4) diluat viteza de coroziune este aceeaşi cu cea din HCl, atingând
un maxim la 45% HCl, după care scade pentru ca la o concentraţie de 65% - 100% HCl să apară
fenomenul de pasivare.
Fierul are o coroziune acceptabilă în acid fluorhidric (HFl), cu concentraţie mare, peste
65%, în timp ce în soluţii mai diluate coroziunea este mai intensă.
În acid azotic (HNO3) cu concentraţia de 32%, viteza de coroziune este de 50 mm/an, iar
la concentraţii de peste 65%, viteza este de 0,125 – 0,05 mm/an (fapt explicat de fenomenul de
pasivare).
Fierul şi oţelul rezistă bine la amestecuri concentrate de H2SO4 şi HNO3 (acizi oxidanţi).

Rezistenţa anticorosivă a fierului în soluţii de săruri.

În soluţii de cloruri alcaline aerate viteza de coroziune creşte odată cu concentraţia
soluţiei până la o anumită valoare după care scade. Sărurile de amoniu au o acţiune corozivă
foarte puternică asupra fierului şi oţelului la temperaturi ridicate.
Rezistenţa anticorosivă a fierului în soluţii alcaline.
La temperatura camerei fierul are o rezistenţă anticorosivă bună în soluţii de hidroxizi
alcalini. Aerarea, temperaturile înalte, concentraţiile foarte mari, prezenţa dioxidului de carbon
şi a clorurilor în alcalii, creşte apreciabil viteza de coroziune. Soluţiile de 5% hidroxid de sodiu
(NaOH) la temperaturi înalte sunt puternic corozive.

3.1.2. Coroziunea fierului în diferite medii corozive

Coroziunea fierului în ape naturale

Coroziunea fierului este mai accentuată în apele moi decât în cele dure, deoarece în
apele dure este posibilă precipitarea unui strat protector de CaCO 3. În apa de mare viteza de
coroziune a fierului este de 25mg/dm3 zi şi deseori se întâlnesc forme de coroziune localizată.

Coroziunea fierului în gaze

Fierul rezistă în clor uscat până la 200 oC, însă nu rezistă în
clor umed. Coroziunea atmosferică a fierului depinde de tipul de
contact al umezelii cu fierul, de natura atmosferei, şi de
compoziţia chimică a fierului. În atmosferă uscată viteza de
coroziune este foarte mică iar în atmosferă umedă de tip marin şi
industrial, viteza de coroziune este apreciabilă.

Coroziunea fierului în sol

Aceasta depinde de compoziţia chimică a solului, de gradul
de aerare, de compoziţia mineralogică şi de umiditate.
În solurile salinizate, umede, bine aerate, fierul se
corodează uşor, suferind o coroziune localizată. În solurile uscate
coroziunea este mai redusă.

3.2 Rezistenţa anticorozivă a fontelor

Rezistenţa anticorosivă a fontelor obişnuite (nealiate).

Fontele nealiate conţin pe lângă carbon şi elemente însoţitoare: Si, Mn, S, P. După
modul în care se prezintă, fontele se împart în :
- Fonte cenuşii, formate din matricea metalică şi carbon sub formă de grafit.
- Fonte albe, formate din matricea metalică şi cementită (Fe3C).
Cementita şi carbonul-grafit pot să accelereze coroziunea deoarece au un potenţial mai
electropozitiv decât matricea metalică. Fontele cenuşii se pot coroda când sunt scufundate în
apă sărată, în soluţii diluate de acizi sau în soluri ce conţin sulfaţi. Procesul constă în dizolvarea
feritei  ( F ) din structura aliajului, în timp ce grafitul rămâne intact. Ca urmare apare o
structură poroasă urmată de scăderea densităţii şi proprietăţile mecanice. Rezistenţa la
coroziune a fontelor este îmbunătăţită prin aliere cu: Si, Cr, Ni, Cu.
Rezistenţa anticorosivă a fontelor aliate
În această categorie se deosebesc:
a) Fonte rezistente la atacul chimic
b) Fonte rezistente la temperaturi înalte

a) Fonte rezistente la atacul chimic :

Fonte aliate cu siliciu.
Siliciul este un element alfagen (ridică procentul de
F din matricea metalică ) şi un element grafitizant
(anitperlitizant). Fontele cu 14,5% Si prezintă o mare rezistenţă la
coroziune în acid sulfuric 30% adus la punctul de fierbere. La un
conţinut de 16,5% Si, fontele rezistă la acţiunea acidului azotic (HNO 3) şi a acidului sulfuric
(H2SO4) de orice concentraţie aduse la temperatura de fierbere. Fontele aliate cu 14% Si nu sunt
stabile în acid clorhidric (HCl) şi se impune creşterea procentului de siliciu şi alierea cu
molibden.
Fontele silicioase sunt rezistente la acţiunea acizilor organici de orice concentraţie şi
de orice temperatură, însă sunt puţin rezistente la alcalii. Fontele silicioase nu rezistă la
acţiunea acidului fluorhidric (HFl) şi a acidului sulfuros (H2SO3).
Fonte aliate cu crom
Cromul este element alfagen, însă formează uşor carburi, astfel încât ferita apare ca
o ferită aliată cu crom. Fontele cu 20 – 35% crom sunt foarte stabile la acţiunea acizilor
oxidanţi; astfel ele rezistă la HNO3 de toate concentraţiile la 20oC, şi la acid azotic de
concentraţie 70%, la temperaturi înalte. Sunt foarte stabile la acid sulfuros până la 80oC.
Fontele cu crom rezistă în acid fosforic 80% încălzit la temperatura de fierbere. De asemenea
rezistă bine la acţiunea apelor acide şi a apei de mare.

Fonte aliate cu nichel

Nichelul este un element gamagen întrucât tinde să crească proporţia de austenită în
detrimentul feritei . Fontele aliate cu nichel sunt aliaje cu structură austenitică la 20 oC,
produse în diverse sortimente în funcţie de proprietăţile urmărite. Fontele austenitice cu nichel
şi cupru sunt stabile la acţiunea acizilor oxidanţi medii, fiind comparabile din acest punct de
vedere cu fontele silicioase. Fontele cu nichel rezistă la HCl şi HNO3 la 20oC; în HNO3 rezistă mai
puţin şi au aceeaşi comportare ca fontele nealiate; sunt stabile la acţiunea corosivă a acizilor
oleic, stearic, acetic. Când procentul de nichel este mai mare de 18% , fontele aproape că nu
sunt atacate de hidroxizii alcalini.

b) Fonte rezistente la temperaturi înalte (Fonte refractare):

Se împart în :
- fonte ce se oxidează greu la temperaturi înalte şi la fenomenul de creştere
- fontele ce-şi păstrează proprietăţile de rezistenţă la temperaturi înalte
 Fontele aliate au la bază fonte cenuşi aliate cu siliciu, la care se mai adaugă Cr, Ni, Mo,
Al, (peste 3%). Fontele rezistente la temperaturi înalte trebuie să fie insensibile la fenomenul de
oxidare şi la fenomenul de creştere, să reziste la şoc mecanic şi să se deformeze puţin la
temperaturi înalte. Peste 3,5% Si până la 4%, se asigură reducerea vitezei de creştere.
Cantitatea de Cr, Mo, V produc o scădere a fenomenului de creştere. Aceste elemente
formează carburi stabile la temperaturi înalte.
Si, Cr, Al au influenţă pozitivă asupra creşterii rezistenţei la oxidare pentru că formează
pelicule de SiO2, Cr2O3, Al2O3 dense, compacte şi aderente. Aceste elemente măresc rezistenţa
la şoc termic al fontelor.
Fontele austenitice cu 18 % Ni şi 7 %Cu, 4%Cr, rezistă în soluţii la oxidarea în gaze la
t = 820 C, si la acţiunea vaporilor de apă încălziţi la 5500C .
0

Fonta aliată cu Cr, Si, Ni se foloseşte până la 7500C.

Fontele aliate cu Al au un conţinut în Al de la 6-7% până la 18 – 25%.
Fontele aliate cu Cr şi Al conţin 12- 25%Cr şi 4 – 16 %Al. Aceste fonte au o rezistenţă mai
bună la coroziune în gaze aflate la temperaturi înalte, mai bună decât celelalte fonte refractare;
aceste fonte se utilizează pe scară redusă din cauza fragilităţii ridicate.

3.3 Rezistenţa anticorosivă a oţelurilor

Oţelurile se clasifică în:

1. oţeluri carbon;
2. oţeluri aliate: a. slab aliate
b. mediu aliate
c. înalt aliate
Oţelurile carbon se comportă la coroziune ca şi Fe.
Oţelurile aliate au o rezistenţă la coroziune mult mai bună decât oţelurile carbon; se mai
numesc oţel inoxidabile.

Oţelurile inoxidabile sunt aliaje Fe -C ce conţin ca elemente de aliere Cr, Ni, Mo, Ti, Nb în
diferite proporţii în funcţie de scopul urmărit ( rezisistă faţă de un anumit agent corosiv de o
anumită concentraţie , aflat la diferite temperaturi). La un conţinut mai mare de 12%Cr
capacitatea de pasivare a suprafaţa aliajului creşte mult.

Dacă se mai adaugă Mo, Ti, Ni se îmbunătăţeşte rezistenţa la coroziune

4. Concluzii

Coroziunea este un proces de distrugere a materialelor metalice sub acţiunea chimică

sau electrochimică a mediului înconjurător sau a substanţelor cu care acestea vin în contact.
Procesele chimice şi electrochimice se desfăşoară la interfaţa metal-mediu agresiv, deci
reacţiile sunt eterogene. Noţiunea de rezistenţă la coroziune se exprimă adesea prin termeni
echivalenţi : stabilitate chimică, rezistenţă anticorozivă, pasivitatea metalului (atunci când stare
metalului în mediul dat nu se schimbă o perioadă îndelungată de timp).