CAPITOLUL 1

DREPTUL CIVIL ÎN SISTEMUL NAŢIONAL DE DREPT

Secţiunea 1.
Noţiuni introductive

1. Precizări terminologice
Dreptul civil face parte din sistemul naţional al dreptului. Normele juridice, instituţiile
juridice şi ramurile dreptului sunt strâns legate între ele şi alcătuiesc sistemul naţional al
dreptului, care reflectă unitatea şi diversitatea dreptului.
Sistemul de drept este un ansamblu în care elementele sale componente sunt îmbinate
între ele prin raporturi necesare aflate în interacţiune în cadrul sistemului; normele juridice cu
obiect comun se unesc in instituţii juridice, instituţiile juridice se constituie în ramuri de drept, iar
ramurile de drept, la rândul lor, alcătuiesc sistemul naţional al dreptului. Caracterul sistemic al
dreptului impune ca între normele sale, între elementele sale interne, să nu existe contradicţii, ci
coerenţă, precum şi o ierarhizare formală în cadrul căreia orice normă se sprijină pe o normă
superioară (cu excepţia normelor constituţionale).1 Alcătuirea sistemică a dreptului asigură
unitatea normelor juridice şi gruparea lor pe părţi interdependente, considerate astăzi subsisteme
ale sistemului, şi anume, pe ramuri şi instituţii juridice.2

1.1. Norma juridică este elementul de bază al sistemului de drept, deci şi al dreptului
civil, ca ramură a dreptului şi ca element al sistemului. Ea este regula de conduită generală,
obligatorie şi impersonală, instituită sau recunoscută de stat, respectarea ei fiind asigurată la
nevoie prin forţa coercitivă a statului. Norma juridică are următoarea structură internă: ipoteza
care arată condiţiile de aplicare a normei juridice; dispoziţia care prevede conduita ce trebuie
urmată de subiectul de drept şi sancţiunea care cuprinde consecinţa neaplicării dispoziţiei normei
juridice; între cele trei elemente există o deplină conexiune.

1.2. Instituţia juridică cuprinde normele juridice care reglementează o anumită grupă
de relaţii sociale, organizate în jurul unei idei centrale, ca un întreg sistematic şi permanent,
generând o categorie aparte de raporturi juridice. De exemplu, normele juridice care
reglementează proprietatea formează instituţia juridică a dreptului de proprietate, normele juridice
care reglementează convenţiile dintre subiectele de drept alcătuiesc instituţia contractului. Unele
instituţii juridice cuprind norme aparţinând unei singure ramuri de drept, de exemplu instituţia
succesiunii; în cazul acestei instituţii, normele sunt organizate în subgrupe de norme care
formează instituţia succesiunii legale şi instituţia succesiunii testamentare. Exista, însă, instituţii
complexe care grupează norme din mai multe ramuri de drept. Astfel, instituţia contenciosului
administrativ grupează norme de drept administrativ, drept civil, drept procesual civil, organizare
judecătorească etc. Din exemplele prezentate rezultă că instituţia juridică trimite la normele ce
reglementează un grup de relaţii juridice înrudite, după metoda de reglementare specifică ramurii
din care face parte şi conturează, astfel, o categorie aparte de raporturi juridice.

1
I. Dogaru, D.C.Dănişor, Ghe. Dănişor, Filosofia dreptului. Marile curente. Ed.All Beck, 2002 p.74
2
I. Dogaru, Elemente de teoria generală a dreptului, Ed. Oltenia, Craiova, 1994, p. 205
 1.3. Ramura de drept este definită ca un ansamblu de norme juridice şi instituţii
juridice legate organic între ele, prin obiectul lor comun de reglementare şi prin principiile care
stau la baza lor, criteriul obiectiv şi unitatea de metodă sau acelaşi complex de metode folosite în
reglementarea relaţiilor sociale cu specific asemănător. Ramurile de drept desemnează, în acelaşi
timp, diviziuni ulterioare ale aceluiaşi sistem naţional de drept, în raport cu obiectul relaţiilor
sociale reglementate (dreptul civil este o ramură a dreptului). S-a subliniat că diviziunile dreptului
nu corespund neapărat unei deosebiri absolut esenţiale între diferitele ramuri ale dreptului, unei
reale diferenţieri de natură între ele, ci sunt procedee de clasificare logică, întrebuinţate în scop
didactic, pentru solicitarea studiului dreptului sau, într-un scop practic, pentru facilitarea aplicării
lui.3 Aşa se explică de ce diviziunile dreptului s-au schimbat în timp, iar discuţia privind
delimitarea domeniului diferitelor părţi ale dreptului rămâne deschisă.

Sistemul dreptului românesc cuprinde diferite ramuri de drept, dintre care cele mai
importante sunt: dreptul constituţional, dreptul civil, dreptul administrativ, dreptul procesual civil,
dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul muncii, teoria
statului şi dreptului. Ramurile dreptului pot cuprinde subramuri ale dreptului. Astfel, dreptul
maritim este o subramură a dreptului comercial care grupează totalitatea normelor juridice ce
reglementează relaţiile sociale în domeniul transportului maritim, având ca principal izvor de
drept. Codul comercial sau dreptul execuţional penal este o subramură a dreptului procesual
penal, care grupează totalitatea normelor juridice ce reglementează relaţiile sociale în domeniul
executării sancţiunilor penale.

Clasificarea ramurilor de drept corespunde, în cea mai mare parte, clasificării ştiinţelor
juridice. Astfel, când se face referire la ştiinţa dreptului civil, apare ideea ramurii de drept civil,
concepută ca o totalitate de norme şi instituţii specifice şi a disciplinei didactice a dreptului civil.
Ramurile dreptului, la rândul lor, sunt grupate în cele două subdiviziuni tradiţionale ale dreptului
- dreptul public şi dreptul privat, la care se adaugă dreptul canonic.

2. Sistemul dreptului şi diviziunile sale

2.1. Principalele diviziuni ale dreptului obiectiv

Dreptul reglementează raporturile dintre oamenii care trăiesc în societate. Aceste
raporturi nefiind toate la fel, dreptul se divide la rândul lui în ramuri fundamentale, clasificate
după diverse criterii. Principalele diviziuni ale dreptului reţinute de doctrină4 sunt: dreptul intern
şi dreptul internaţional, dreptul public şi dreptul privat.
2.1.1. Dreptul intern şi dreptul internaţional
O primă şi cea mai generală diviziune este aceea care distinge dreptul internaţional de
dreptul intern (naţional). Dreptul internaţional este acela care se ocupă de raporturile dintre state
diferite. Dreptul intern sau naţional este acela care se aplică raporturilor dintre persoanele trăind
în acelaşi stat.
Dreptul internaţional se divide la rândul său în drept internaţional public - care
reglementează raporturile dintre state, ca şi raporturile dintre anumite organisme asimilate (ONU,
Pactul Atlanticului de Nord) - şi drept internaţional privat care se ocupă numai de raporturile

3
Al. Vălimărescu, Tratat de enciclopedia dreptului, p. 258
4
Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu şi Alexandru Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Ed. ALL,
Bucureşti, 1998, p.8; Tudor Radu Popescu, Drept civil I. Introducere generală, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.
21-22; Gabriel Marly, Pierre Raymond, Droit civil, vol. I Sirei, Paris, 1972, p. 64
dintre persoanele fizice şi persoanele juridice din state diferite sau care au bunuri şi interese în
state diferite. Ori de câte ori un raport juridic cuprinde un element de extraneitate (cetăţenia
străină a unuia din subiecte, bunuri situate în străinătate, executarea contractului în străinătate)
sunt aplicabile normele dreptului internaţional privat. În cadrul sistemului dreptului internaţional
public au apărut şi s-au dezvoltat datorită complexităţii relaţiilor sociale contemporane, ramuri,
precum: dreptul internaţional al muncii, dreptul internaţional al mării, dreptul penal internaţional,
dreptul internaţional economic.
Dreptul intern sau naţional se împarte la rândul său în drept public şi drept privat, după
cum se ocupă de raporturile dintre stat şi indivizi care depind de el (dreptul public) sau raporturile
particularilor între ei (dreptul privat)5.
2.1.2. Dreptul public şi dreptul privat
O altă diviziune a dreptului considerată ca „Summa divisio” este aceea dintre dreptul
public şi dreptul privat. Această diviziune este tradiţională, găsindu-şi originea în dreptul roman,
dar care este utilizată şi de dreptul modern. Ulpian, marele jurisconsult roman, în lucrarea sa
„Digeste” considera că dreptul se divide în „jus publicum” în care erau incluse normele de drept
ce priveau interesele generale ale statului şi „jus privatum” în care erau incluse normele de drept
ce priveau interesul privat.6 Acest criteriu care are în vedere interesul public sau interesul privat
este un criteriu imprecis, deoarece dreptul privat nu priveşte numai interesul privat. Interesul
public deţine, adesea un loc preponderent, chiar în dreptul privat, iar interesele generale se
confundă, de multe ori, cu interesele particulare. De aceea, se consideră că este în interesul
general al societăţii ca interesele legitime ale particularilor să fie ocrotite.7 Scopul dreptului
privat, ca şi al dreptului public este de a asigura ordinea socială în viaţa privată, respectiv în viaţa
publică.
Criteriul care este astăzi în general acceptat ca bază a distincţiei este criteriul relaţiei de
autoritate, arătat de Montesquieu. Acesta definea dreptul public (pe care-l denumea drept politic)
ca fiind legile în raporturile pe care le au cei ce guvernează cu cei care sunt guvernaţi, iar dreptul
privat (pe care-l numea drept civil) ca fiind legile în raporturile pe care le au cetăţenii între ei;
deci, pe de o parte, dreptul public care determină organizarea puterilor publice şi raporturile lor
cu guvernanţii, iar, pe de altă parte, dreptul privat care reglementează raporturile particularilor
între ei. Criteriul, în esenţă, cere să fie nuanţat pentru a răspunde organizării interne, foarte
complexe a statului, fiind necesar a se ţine seama de toate funcţiile statului contemporan, care nu
acţionează numai pe cale de autoritate.
Această distincţie, în aparenţă simplă, prezintă un interes teoretic şi practic considerabil,
prin rolul rezervat puterii publice în asigurarea ordinii de drept, la nevoie, prin proceduri
excepţionale şi forţa de constrângere statală. Chiar dacă există divergenţe asupra delimitării
dreptului public de dreptul privat, distincţia s-a impus şi rămâne utilă, admiţându-se, spre
exemplu, că din dreptul public fac parte dreptul constituţional, dreptul administrativ ori dreptul
penal, iar dreptul privat cuprinde dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei etc. Interesul
diferenţierii dintre dreptul public şi dreptul privat este deosebit de important şi pentru că
drepturile publice, indiferent că aparţin statului sau cetăţenilor, diferă considerabil de drepturile
private. În dreptul privat, orice persoană poate să fie titular al unui drept subiectiv civil, ca de
pildă să fie proprietar sau creditor, indiferent de cetăţenie, naţionalitate, rasă, origine etnică,
limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.8 Individul poate dispune
de drepturile private aşa cum doreşte; poate să le înstrăineze, să le cedeze temporar ori să nu le
exercite, cu excepţiile prevăzute de lege. Drepturile publice nu pot fi însă exercitate de orice
persoană. Constituţia şi alte acte normative impun anumite limite şi garanţii.

5
Gheorghe Bobos, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 179
6
Digeste I, 1- De justitia et iure, 1-2
7
Victor Dan Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român, vol.I, Ed. Calistrat Hogas, Bucuresti, 2000, p. 17
8
A se vedea art. 4 alin. 2 din Constituţia României
 Distincţia între dreptul public şi dreptul privat este considerată ca fiind controversată.
Noţiunea de drept public nu se confundă cu cea de drept imperativ întrucât şi organizarea
raporturilor dintre particulari comportă numeroase reguli imperative.

2.2. Ramurile sistemului naţional de drept

Sistemul naţional al dreptului român este alcătuit din mai multe ramuri, diferenţierea pe
ramuri juridice făcându-se după diferite criterii, principalul criteriu de constituire a ramurilor de
drept fiind relaţiile sociale pe care ramura de drept le reglementează şi prin urmare, care îi
formează obiectul.9
Clasificarea pe ramuri are în vedere diviziunile tradiţionale ale dreptului: drept public şi
drept privat.

2.2.1. Dreptul public se compune din următoarele ramuri de drept: dreptul

constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal şi dreptul procesual penal.
a) Dreptul constituţional este constituit din totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale din domeniul organizării autorităţilor publice: Parlamentul
României, Preşedintele României, Guvernul, Curtea Constituţională, administraţia publică,
instanţele judecătoreşti, distribuirea competenţelor în stat, raporturile dintre guvernanţi şi
guvernaţi, drepturile şi libertăţile cetăţenilor cum sunt: libertatea de opinie, libertatea cultelor,
libertatea presei, libertatea de asociere etc. Normele dreptului constituţional îşi au izvorul în
Constituţie, fundamentul întregului sistem de drept intern.
b) Dreptul administrativ cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
organizarea şi desfăşurarea activităţii administraţiei, funcţia publică, raporturile dintre
administraţie şi cetăţenii, organizarea autorităţilor administrativ-autonome, judeţene, orăşeneşti şi
comunale. Prin actele pe care le emit, organele administraţiei publice pun în aplicare şi execută
dispoziţiile legii.
c) Dreptul financiar cuprinde normele care reglementează activitatea financiară a
organelor de stat, relaţiile referitoare la întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de stat,
datoria publică, contribuţiile cetăţenilor la cheltuielile publice, perceperea impozitelor şi a taxelor,
modul de cheltuire a mijloacelor băneşti ale statului, creditul, asigurările şi alte raporturi ce se
referă la formarea, repartizarea şi întrebuinţarea fondurilor băneşti ale statului.
d) Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc faptele cu un grad
ridicat de pericol social, ce sunt considerate infracţiuni, pedepsele şi condiţiile în care intervine
răspunderea penală a persoanelor care au încălcat normele penale, în măsura în care aceste
sancţiuni permit statului să-şi exercite autoritatea, iar dreptul care le guvernează este inclus în
dreptul public. Dar dreptul penal priveşte şi infracţiunile comise împotriva particularilor care
dispun de prerogative speciale pentru aplicarea normelor juridice penale, astfel că, uneori, el este
inclus în dreptul privat.
e) Dreptul procesual penal cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
desfăşurarea procesului penal, atât în faza urmăririi penale de către organele judiciare (poliţia,
parchetul), cât şi în faza judecării lor de instanţele judecătoreşti.

2.2.2. Dreptul privat cuprinde următoarele ramuri de drept: dreptul civil, dreptul
comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul procesual civil.
a) Dreptul civil este constituit din totalitatea normelor care reglementează raporturile
patrimoniale şi unele raporturi personale nepatrimoniale dintre persoane egale în drepturi. În
cadrul acestor raporturi se manifestă individualitatea persoanei prin nume, domiciliu, denumire,
sediu, stare civilă; obligaţiile şi garanţiile care le însoţesc; drepturile care rezultă din creaţia
intelectuală; drepturile subiective, în special drepturile reale şi drepturile de creanţă; precum şi
9
Salvador Brădeanu, Ion Rucăreanu, Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academei, 1967, p. 22
condiţia juridică a persoanelor fizice ori a persoanelor juridice, în calitatea lor de subiecte ale
raporturilor juridice civile.
b) Dreptul comercial reglementează raporturile de afaceri între comercianţi izvorâte din
faptele şi actele de comerţ ori din calitatea specială a persoanelor care participă la raporturile
juridice respective.
c) Dreptul muncii cuprinde normele juridice care reglementează raporturile sociale de
muncă şi raporturile derivate din raporturile de muncă. Ele se referă la încheierea, modificarea,
suspendarea şi încetarea contractului individual de muncă, disciplina muncii, timpul de lucru,
timpul de odihnă, răspunderea materială şi disciplinară, protecţia muncii etc. Dreptul muncii
cuprinde şi unele norme de drept public care urmăresc protecţia salariaţilor. Din dreptul muncii s-
a desprins dreptul securităţii sociale care nu se mai limitează astăzi la salariaţi şi se apropie de
dreptul administrativ.
d) Dreptul procesual civil este format din normele juridice care reglementează ordinea şi
desfăşurarea proceselor civile şi comerciale precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti
pronunţate în aceste procese. Este considerat de unii autori o simplă ramură de drept civil.10

A) Dreptul civil – ramură a dreptului privat

Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat, motiv pentru care s-a spus că este
dreptul privat general.
Dintre ramurile sistemului nostru juridic, dreptul civil pare să aibă aria de cuprindere cea
mai largă şi să îmbrăţişeze problematica cea mai complexă. Aproape că nu există domeniu al
vieţii sociale în care normele juridice civile să nu aibă incidenţă, după cum aproape că nu există
categorie de fapte juridice care să nu fie susceptibile să determine apariţia, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice civile. Existenţa individului uman, ca persoană fizică, şi a
colectivelor de oameni organizaţi, ca persoane juridice, multitudinea de relaţii sociale ce se
stabilesc între aceste persoane se află în permanenţă sub acţiunea dreptului civil care însoţeşte
orice persoană, de la naşterea sa – iar în anumite condiţii, chiar mai devreme, din clipa când
evenimentul naşterii devine o eventualitate previzibilă într-un viitor cert – şi până la încetarea
fiinţei sale, sau, mai exact – sub anumite aspecte – chiar dincolo de acest moment.
Aşadar, o bună parte din coordonatele vieţii noastre sunt determinate, sau cel puţin influenţate
de normele dreptului civil. De aici nevoia stringentă pentru noi toţi de a cunoaşte ceea ce este
esenţial în conţinutul conceptelor cu care operează normele juridice civile.
Dreptul civil se identifică la origine cu ansamblul dreptului privat, dar treptat domeniul
său se restrânge prin desprinderea şi câştigarea autonomiei de către alte ramuri de drept, fenomen
ce continuă şi în prezent. Spre exemplu, la începutul secolului al XIX-lea, nevoile dezvoltării
comerţului şi ale apărării intereselor comercianţilor au determinat recunoaşterea şi legiferarea
dreptului comercial, ca un drept special faţă de dreptul civil. Adoptarea Codului comercial
francez din 1807 a constituit actul de naştere a dreptului comercial, ca o nouă ramură de drept
privat.
Discutându-se despre unitatea dreptului privat s-au conturat două puncte de vedere:
primul, care susţine integrarea dreptului comercial în dreptul civil pentru existenţa unui drept
privat unitar (sistemul monist) şi cel care susţine autonomia dreptului comercial (sistemul
dualist). Cele mai multe ţări au adoptat sistemul dualist al dreptului civil şi comercial şi l-au
consacrat prin adoptarea unui cod comercial distinct de Codul Civil: Italia, Belgia, Spania,
Olanda, România (1887). În schimb, Elveţia are un cod unic al obligaţiilor civile şi comerciale
(1912), iar în anul 1942 Italia a adoptat un nou Cod Civil care cuprinde o reglementare unitară a

10
Ripert et Boulanger, Traite de droit civil.Introduction générale, 1956, p. 65
dreptului privat, aşa încât dreptul comercial nu se mai sprijină în această ţară pe o reglementare
distinctă de valoarea unui cod comercial.
Trebuie amintit că în doctrină se discută dacă dreptul comercial trebuie să fie un drept
autonom sau trebuie să se integreze în dreptul civil, pentru realizarea unui drept privat unitar11.
În acest context, dreptul civil îşi păstrează un rol primordial, cel puţin, sub două aspecte.
Mai întâi, din punct de vedere practic, în ciuda modificărilor suferite în timp, dreptul civil
conservă aptitudinea originară de a reglementa toate raporturile de drept privat, el rămâne dreptul
comun aplicabil tuturor situaţiilor pentru care nu există dispoziţii speciale. Pe de altă parte, din
punct de vedere teoretic, dreptul civil a „lansat” cvasitotalitatea noţiunilor şi tehnicilor juridice12.
Dreptul civil fiind cea mai completă ramură a dreptului privat, este dreptul comun13 în
materie privată, întrucât el se aplică de fiecare dată când reguli specifice altor ramuri ale dreptului
nu-şi găsesc aplicarea. Astfel, Codul Comercial care cuprinde normele specifice raporturilor
juridice dintre comercianţi sau care rezultă din acte de comerţ prevede, în art. 1 alin. 2, că unde
legea comercială nu dispune, se aplică Codul Civil. Situaţia este similară în dreptul muncii, art.
295 alin. 1 care prevede că dispoziţiile acestui cod se întregesc cu dispoziţiile legislaţiei civile, în
măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă. De asemenea, dreptul
proprietăţii intelectuale care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale, care derivă
din creaţia artistică, literară şi ştiinţifică se completează, potrivit Legii dreptului de autor nr.
8/1996 cu normele de drept civil. Se observă o tendinţă de specializare şi diversificare a ramurilor
dreptului . Unele ramuri sau subramuri ale dreptului cu caracter mixt, întrucât reglementează
raporturi juridice între particulari, cu intervenţia mai mult sau mai puţin importantă a statului
cuprinzând elemente de drept privat şi elemente de drept public. Între aceste subdiviziuni se
menţionează: dreptul economic, dreptul afacerilor, dreptul asigurărilor, dreptul consumatorului.
Alteori, din ramurile de bază s-au desprins: dreptul parlamentar, dreptul drepturilor omului etc.,
iar din dreptul civil s-au desprins dreptul transporturilor, dreptul mediului etc.

3. Aplicarea generală a Codului civil

Dispoziţiile codului civil se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil (art.3 Cod civ.).
Noţiunea de profesionist prevăzută la art.3 din Codul civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege
(art.8 din Legea nr. 71/2011).
Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere (art. 3(2) C.civ.).
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai
multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau înprestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ (art. 3, alin. 3.
C.civ.).

4. Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului

În materiile regementate de C.civ., dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte (art. 4, alin (1) C.civ).
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi codul civil, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care codul civil conţine dispoziţii noi favorabile.

11
Şt. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a IV-a, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 2002, p. 8-10; I.L.Georgescu,
Destinele dreptului comercial şi problema unui cod unic al dreptului privat, R.D.C.
12
A. Weill, F. Ferré, Droit civil. Introduction générale, Paris, 1979, p. 77
13
Ghe. Beleiu, Drept Civil român. Introducere în dreptul civil, Bucureşti, Ed. Universul juridic, 2007, p. 16
5. Aplicarea prioritară a Dreptului comunitar
Instituirea Comunităţilor Europene şi a Uniunii Europene a dat naştere unui nou tip de
drept – dreptul comunitar, care poate fi considerat ca intermediar între dreptul internaţional şi
dreptul intern şi aceasta în măsura în care dreptul şi deciziile comunitare sunt chemate să
acţioneze asupra drepturilor naţionale ale statelor membre sau să se aplice pe teritoriul lor.14
În materiile reglementate de C.civ., normele dreptului comunitar se aplică în mod
prioritar indiferent de calitatea sau statutul părţilor (art. 5 C.civ.).

6. Dreptul comparat şi unificarea dreptului

Dreptul comparat, spre deosebire de diferitele ramuri ale dreptului mai sus menţionate, nu
face parte din ordonarea juridică pozitivă a unui stat sau altul. El are un caracter esenţial ştiinţific
şi constă în studiul dreptului pozitiv din diferite state şi compararea sistemelor de drept ale
acestora cu dreptul român.
Dreptul comparat este definit ca fiind ştiinţa de comparare a sistemelor juridice15 în
aspectul său descriptiv al legislaţiilor şi practicilor străine, el este un factor de mai bună înţelegere
a relaţiilor internaţionale, ceea ce este foarte important în condiţiile de azi, când schimburile
dintre state devin din ce în ce mai interdependente, în special în domeniul economic.
Sistemele juridice sunt încă prea variate şi diferite pentru a permite sinteze extinse cu
caracter general16.
Unificarea dreptului nu s-a relevat a fi posibilă decât în domenii restrânse ale dreptului,
sub forma unor convenţii internaţionale.

Secţiunea a 2-a.
Definiţia şi importanţa dreptului civil

1. Definiţia dreptului civil

1.1. Elemente pentru definirea dreptului civil

O privire asupra genezei şi evoluţiei dreptului civil permite punerea în lumină a
trăsăturilor sale, până în zilele noastre.
În sens etimologic, denumirea de „drept civil” derivă din cuvintele latine „directum” care,
în sens figurat desemnează ceea ce este în conformitate cu legea şi „civile” de la „civitas”,
însemnând comună, localitate, cetate. La romani, noţiunea „drept” era desemnată prin cuvântul
„jus”. Jus civile era dreptul aplicabil cetăţenilor romani (dreptul quiritar).17 Iniţial termenul drept
civil a desemnat trecerea de la dreptul sacru „fas” de origine divină, la dreptul cetăţii. Gaius,
jurisconsult roman considera că jus civile aparţinea exclusiv membrilor cetăţii Roma, spre
deosebire de „jus gentium” care era aplicabil tuturor popoarelor din imperiul roman, fie ei
cetăţeni, provinciali sau peregrini, dar nu ca membri ai unei cetăţi, ca ansamblu de reguli comune
tuturor popoarelor (quo omnes gentes untuntur). Jus civitatis era dreptul propriu fiecărei cetăţi
care îşi păstrează în cadrul imperiului autonomia legislativă, înlocuit în timp cu jus civile, devenit
legea comună a întregului imperiu. Jus civile cuprindea nu numai norme de drept privat, ci şi
norme de drept public.18
În Evul Mediu, pe baza sintezei dreptului roman făcută de Justinian în „Corpus juris
civile”, jus civile (dreptul civil) va desemna dreptul roman, în general, care se distingea de jus

14
Octavian Manolache, Drept comunitar, Justiţia comunitară, Ed. All BECK, Bucureşti, 1999, p. 19
15
R. David, Les grands systèmes de droit contemporain, ediţia a X-a, Paris, Ed. Dalloz, 1992
16
Victor Dan Zlătescu, Drept comparat, Ed. Oscar Print, 1997, p. 12-45
17
Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1995, p. 13
18
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978, p. 22-24
canonicum (dreptul canonic) ce era dreptul bisericii creştine. Din acest ansamblu de norme ale
dreptului roman, Europa Occidentală a receptat numai normele dreptului privat, dreptul public
devenind inaplicabil prin transformarea organizaţiei publice a statelor, ajungându-se astfel ca
denumirea de drept civil să fie sinonimă cu aceea de drept privat. De aici derivă şi semnificaţia
actuală.
Astăzi legea de bază pentru studiul dreptului civil este Legea nr. 287/2009, modificată şi
completată prin Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod Civil. Şi la noi, ca şi în alte
ţări termenul de „drept civil” s-a folosit pentru prima dată la începutul sec. XIX. Mai înainte,
normele acestui drept erau incluse în „pravilele plugăreşti” (cutume feudale) şi în dreptul
bisericesc „Pravilniceasca Condică” (1780), ca şi „Manualul juridic al lui Andronachi Donici”
(1814) se referă la pricini „politiceşti” (civile), spre deosebire de cele penale („de vinovaţi şi
puşcării”). Titlul de „Condică ţivilă sau politicească” a fost folosită abia în ediţia română a
Codului Calimach (1835) acest termen fiind generalizat şi utilizat exclusive în legislaţia
Principatelor Unite.19

1.2. Noţiune şi accepţiuni

Există mai multe definiţii care s-au dat dreptului civil de-a lungul timpului, o enumerare a
acestora având rolul de a evidenţia faptul că termenul a evoluat în timp, iar definirile au o
cuprindere diferită în funcţie de modul abordării.
La începutul secolului al XX-lea profesorul Dimitrie Alexandrensco arăta că dreptul civil
sau privat este cel care reglementează raporturile particularilor dintre ei şi care este propriu unei
noţiuni – jus proprium civitatis (în Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român,
tomul I, p. 34).
În doctrină, în decursul timpului, dreptul civil – ca ramură a sistemului dreptului
românesc – a primit mai multe definiţii, impunându-se aceea potrivit căreia este acea „ramură
care reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi
persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică”20.
Din această definiţie rezultă că elementele (ori trăsăturile) definitorii ale dreptului civil
sunt următoarele:
a) dreptul civil român este o ramură a sistemului de drept românesc, adică o totalitate de
norme juridice;
b) obiectul dreptului civil este format din raporturi patrimoniale şi raporturi
nepatrimoniale (numite şi „personale nepatrimoniale”), stabilite între persoane fizice
şi persoane juridice.
c) subiectele raporturilor de drept civil sunt persoane fizice şi persoane juridice
d) subiectele raportului de drept civil se află pe poziţie de egalitate juridică (una din
părţi nu se subordonează celeilalte).
Noţiunea de drept civil are trei înţelesuri distincte21 (accepţiuni).
Într-o primă accepţiune, prin drept civil înţelegem totalitatea regulilor sau normelor
juridice care reglementează majoritatea raporturilor patrimoniale şi nepatrimoniale legate de
individualitatea persoanei22; stabilite între persoane fizice şi persoane juridice, egale în drepturi,
condiţia lor juridică în calitate de participanţi la raporturile juridice civile. În acest sens, dreptul

19
Mircea Mureşan, Drept civil.Parte generală, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1996, p. 19
20
Ghe. Beleiu, Drept civil roman.Introducere în dreptul civil.Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a, Ed. Universul
juridic, Bucureşti, 2007, p. 11. În acelasi sens, G. Boroi, Drept Civil. Partea generală. Persoanele, Ed. ALL BECK,
Bucureşti, 2001, p. 3-6
21
Ghe. Beleiu, op.cit., p. 15
22
I. Dogaru, D. C. Dănişor, Ghe. Dănişor, op. cit., p. 277-279. „Dreptul civil este individualist şi liberal.
Individualismul îi vine de la surse, de vreme ce dreptul roman şi revoluţia franceză au fost impregnate de spiritul
individualist, astfel încât dreptul civil are în centru persoana în individualitatea sa. Este liberal pentru că autonomia de
voinţă ocupă un loc central şi consecinţele sale se regăsesc în toate materiile dreptului civil.”
civil este definit în raport cu obiectul său, cu relaţiile sociale reglementate de norme juridice
generale şi impersonale care guvernează conduita oamenilor, care le recunoaşte şi le asigură
exerciţiul drepturilor lor subiective. Acesta este dreptul obiectiv care este şi înţelesul cel mai
frecvent al noţiunii de drept. De aceea, ori de câte ori se foloseşte cuvântul „drept” fără un alt
atribut, se înţelege dreptul în înţelesul său obiectiv, din care decurg drepturile subiective,
recunoscute de acesta. Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) la un moment dat, într-un
stat formează dreptul pozitiv; care este dreptul obiectiv privit în dinamica sa. În acest sens, prin
noţiunea de drept civil se desemnează ramura dreptului civil, adică un ansamblu de norme civile
care reglementează relaţiile sociale private într-un anumit stat. Ca ramură de drept, dreptul civil
face parte din sistemul naţional al dreptului şi reprezintă principala ramură a dreptului privat. În
acest înţeles, cu valoare de echivalenţă, doctrina distinge, pe plan intern, dreptul civil de dreptul
comercial, dreptul constituţional sau dreptul penal, iar pe plan internaţional, deosebeşte dreptul
civil roman de dreptul civil francez sau dreptul italian etc.
Al doilea înţeles al sintagmei drept civil este cel de element al conţinutului raportului
juridic civil, mai precis dreptul subiectiv civil (corelativ obligaţiei civile), adică o posibilitate
recunoscută de legea civilă subiectului activ – titularul dreptului subiectiv civil – în virtutea căreia
acesta poate avea o anumită conduită, poate cere o conduită corespunzătoare dreptului său de la
subiectul pasiv, iar în caz de nevoie, poate face apel la forţa coercitivă a statului pentru protecţia
dreptului său. Dreptul astfel definit este un act al persoanei, o manifestare a activităţii individuale,
subiective a acesteia, ca de exemplu, dobândirea unui drept de proprietate sau încheierea unui
contract. Cu acest înţeles, dreptul este definit prin subiectul său şi denumit drept subiectiv, pentru
că aparţine unui anumit subiect de drept, spre deosebire de dreptul obiectiv care este unic pentru
toţi indivizii din aceeaşi comunitate. Dreptul subiectiv sau puterea de comandament al unor
subiecte de drept presupune ascultare din partea altora. Dar pentru ca o persoană să poată face uz
de drepturile pe care le pretinde, ele trebuie să fie prevăzute şi recunoscute de lege. Drepturile nu
sunt însă recunoscute şi ocrotite decât în măsura în care exercitarea lor este conformă cu regulile
juridice în vigoare, cu dreptul obiectiv.
În a treia accepţiune, dreptul civil desemnează acea ramură a ştiinţei juridice care are ca
obiect de cercetare dreptul civil, ca ramură de drept. Ştiinţa dreptului civil, la rândul ei, constituie
obiectul disciplinei de învăţământ, desemnată cu această expresie: drept civil. Altfel spus, ştiinţa
juridică cuprinde studiul regulilor de drept şi interpretarea lor, clasificarea sistematică a regulilor
şi analiza conceptelor juridice. Ea este opera doctrinei, adică a tuturor acelor teoreticieni şi
practicieni care se asociază la această sarcină. Problema care s-a pus adesea a fost dacă dreptul
este o ştiinţă, o artă sau o tehnică. O definiţie celebră venită din dreptul roman face din drept mai
curând o artă “jus est ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui şi echităţii); în concepţia juridică
romană, dincolo de aspectul său pozitiv, dreptul are ca fundament binele, pentru că numai acesta
se putea impune individului. Dreptul era considerat ca un produs al conştiinţei morale şi al
raţiunii individuale, de unde şi sensul moral al dreptului.
Dreptul nu este numai o ştiinţă juridică, dar, în egală măsură şi tehnică şi artă. În doctrină
s-a considerat că „ştiinţa” este o disciplină care constă în numai a observa şi constata faptele23.
Ştiinţei astfel înţeleasă i se opune „arta” care este o creaţie de spirit, desprinsă cel puţin parţial din
cercetarea ştiinţifică. Ştiinţa relevă „datul”, adică ceea ce este (se vorbeşte încă de izvoarele reale
ale dreptului). Arta creează „constituitul”, adică ceea ce opera umană traduce aspiraţia la un ideal
(sau sursele formale ale dreptului). Pe un plan mai general, când se opune ştiinţa tehnicii se
pretinde a se diferenţia teoria de practică trasând o linie profundă între teoreticienii dreptului şi
practicienii dreptului. Tehnica juridică este priceperea, competenţa profesională a celor care
elaborează dreptul, în tehnică se pot distinge două funcţiuni distincte de o inegală dificultate:
tehnica de a face legi sau tehnica legislativă şi tehnica aplicării dreptului, cu alte cuvinte, practica
judiciară şi administraţia.

23
François Gény, Science et technique en droit positif privé, Paris, Sirey, 1919
 Revenind la definiţiile diferite date dreptului civil, în timp reţinem că dreptul civil este
ansamblul de norme juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi raporturile personal-
nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi persoanele juridice aflate în poziţie de egalitate
juridică.
Definiţia are în vedere, în primul rând, conţinutul dreptului civil, alcătuit dintr-un
ansamblu de norme juridice care sunt cuprinse în izvoarele dreptului civil reprezentate de Codul
Civil, dar şi de alte acte normative. Normele juridice civile sunt ordonate în instituţiile de drept
civil, adică acele categorii de norme de drept civil care reglementează subdiviziuni ale dreptului
civil, cum ar fi: raportul de drept civil, actul juridic civil, prescripţia extinctivă, subiectele
dreptului civil, drepturile reale, obligaţiile civile, contractele civile speciale, succesiunea, dreptul
de proprietate intelectuală24. Din definiţie rezultă, în al doilea rând, că dreptul civil cuprinde
raporturile juridice patrimoniale şi raporturi juridice personal nepatrimoniale, stabilite între
diferitele subiecte de drept.
a) Raporturile juridice patrimoniale sunt acele raporturi al căror conţinut poate fi evaluat
în bani, adică pecuniar (ex. raportul ce are în conţinutul său dreptul de proprietate ori raportul
născut din contractul de vânzare-cumpărare sau dintr-un fapt ilicit ce cauzează un prejudiciu).
Raporturile juridice patrimoniale pot fi grupate în două categorii:
- raporturile juridice reale care sunt raporturile juridice ce au în conţinutul lor drepturi reale
(drept de proprietate, dezmembrămintele dreptului de proprietate ş.a.);
- raporturile juridice obligaţionale care sunt acele raporturi ce au în conţinutul lor drepturi de
creanţă, indiferent dacă izvorăsc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic civil.
b) Unele raporturi juridice nepatrimoniale, numite şi raporturi personal nepatrimoniale, al
căror conţinut nu poate fi evaluat în bani şi anume cele privind drepturile nepatrimoniale legate
de personalitatea umană, cum sunt: dreptul la onoare, dreptul la reputaţie, dreptul la nume, dreptul
de autor al unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, dreptul la sediu pentru persoana juridică.
Raporturile nepatrimoniale, la rândul lor sunt formate din următoarele trei subdiviziuni:
- raporturile care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil, adică acelea
care au în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale precum: dreptul la viaţă, sănătate,
reputaţie;
- raporturile de identificare, adică acele raporturi ce au în conţinutul lor drepturile cu
ajutorul cărora se individualizează subiectele de drept civil, cum sunt drepturile la nume,
domiciliu, denumire, reşedinţă;
- raporturile generate de creaţia intelectuală, alcătuite din acele raporturi ce au în
conţinutul lor drepturile personale nepatrimoniale ce au ca izvor opera ştiinţifică, literară, artistică
sau invenţia (ex. Dreptul la paternitatea operei).
Dreptul civil nu reglementează însă toate raporturile juridice patrimoniale şi
nepatrimoniale care au loc în societate. Există şi alte ramuri de drept care reglementează astfel de
raporturi.
Definiţia dreptului civil se referă în al treilea rând la subiectele raporturilor de drept civil,
acestea fiind persoanele fizice şi persoanele juridice.
Subiectele raportului juridic civil trebuie să fie într-o poziţie de egalitate juridică , ceea ce
înseamnă că în raportul juridic civil părţile nu se subordonează una alteia. Egalitatea este numai
de ordin juridic, nu neapărat şi economic25.
După felul subiectelor lor raporturile juridice civile pot fi grupate în:
- raporturi numai între persoane fizice;
- raporturi numai între persoane juridice;
- raporturi mixte – între persoane fizice şi persoane juridice.

24
Ion Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, vol. 1, Ed. Sursa,
1993, p. 12; Ghe. Beleiu, op. cit., p. 13
25
Ernest Lupan, Ioan Săbău Pop, op. cit., p. 33-34
 De reţinut că pentru dreptul civil este subiect nu numai omul privit individual-desemnat
prin sintagma „persoană fizică” – ci şi colectivul de oameni care, întrunind condiţiile cerute de
lege, are calitatea de subiect colectiv de drept civil – desemnat prin sintagma „persoană juridică”.

1.3. Obiectul dreptului civil

1.3.1 Noţiune
Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se înţelege o anumită categorie de
relaţii sociale, cu trăsături specifice ce le sunt proprii şi prin care se detaşează net de alte categorii
de relaţii juridice26. Dreptul civil are ca obiect reglementarea raporturilor (de drept privat)
patrimoniale şi raporturilor nepatrimoniale stabilite între subiecte egale în drepturi, precum şi
condiţia juridică a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice care participă la raporturile juridice
civile, ca subiecte de drept civil.
Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat.
Este principală întrucât ea cuprinde principiile generale şi sunt reglementate cele mai
importante materii ale dreptului privat în măsura în care nu sunt reglementate de alte ramuri ale
dreptului privat, cum sunt: dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul procesual civil. Dreptul
civil, cuprinde cea mai completă reglementare a raporturilor juridice de drept privat şi are rolul de
a completa sau suplini reglementările insuficiente din celelalte ramuri ale dreptului.
Dreptul civil apare astfel ca fiind dreptul privat comun pentru toate domeniile la care se
referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

1.3.2. Sfera raporturilor juridice reglementate de dreptul civil

Dreptul civil reglementează două mari categorii de raporturi juridice: raporturile
patrimoniale şi raporturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale).
a) Raporturile juridice civile patrimoniale al căror conţinut este evaluabil în bani cuprinde
două categorii de raporturi civile:
- raporturile juridice reale, adică acele raporturi care au în conţinutul lor drepturi reale, în
care se include dreptul de proprietate şi alte drepturi reale principale: dezmembrămintele
dreptului de proprietate (uzufruct27, uz28, abitaţie29, servitute30 şi superficie31), precum şi drepturi
reale accesorii: gaj, ipotecă, privilegiile şi dreptul de retenţie.
Dreptul real este dreptul subiectiv patrimonial şi absolut, în temeiul căruia titularul său
poate să-şi exercite atribuţiile asupra unui lucru determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi
necesară intervenţia unei alte persoane. Este un raport între oameni cu privire la un lucru, iar nu
un raport între om şi lucru. Raportul juridic real se stabileşte cu privire la un lucru determinat,
între o persoană ca subiect activ şi toate celelalte persoane ca subiecte pasive nedeterminate,

26
Otilia Calmuschi, Tratat de drept civil, Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 19, Ernest Lupan,
Ioan Săbău Pop, op. cit., p. 36
27
Drept de uzufruct – drept real care conferă titularului său posesia şi folosinţa asupra lucrurilor ce aparţin altuia,
precum şi posibilitatea exercitării acestor atribute în aceleaşi condiţii ca şi proprietarul, având însă îndatorirea de a
conserva substanţa lucrurilor respective.
28
Drept de uz – drept real care conferă titularului său prerogativele de a se folosi de lucru şi de a-i culege fructele
numai pentru nevoile sale şi ale familiei lui. Este o varietate a dreptului de uzufruct. Are un caracter strict personal, în
sensul că nu poate fi nici cedat şi nici închiriat altcuiva.
29
Drept de abitaţie – drept de uz având ca obiect o casă de locuit
30
Drept de servitute – drept real imobiliar, accesoriu, perpetuu şi indivizibil, care dezmembrează proprietatea conferind
titularului său anumite prerogative strict limitate asupra lucrului altuia.
31
Drept de superficie – drept real care constă în dreptul de proprietate ce are o persoană numită superficiar asupra
construcţiilor, plantaţiilor şi altor lucrări aflate pe terenul aparţinând altei persoane, teren în privinţa căruia superficiarul
dobândeşte un drept de folosinţă.
( 27-31 – Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980)
ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură să stânjenească exercitarea lui de către subiectul
activ.
Dreptul real accesoriu este dreptul real afectat garantării unui drept de creanţă şi a cărui
existenţă depinde în mod direct de existenţa dreptului garantat. Prezintă acest caracter: dreptul de
gaj32, dreptul de ipotecă33 şi privilegiile34.
- raporturile juridice obligaţionale care au în conţinutul lor drepturi de creanţă rezultate
din constituirea sau transmiterea de drepturi reale, executarea de lucrări sau puterea de servicii ce
izvorăsc, după caz, din acte juridice (contracte sau acte juridice unilaterale), din fapte ilicite
cauzatoare de prejudicii, ca şi din alte izvoare prevăzute de lege.
Prin raport obligaţional se înţelege un raport juridic între două persoane, dintre care una
debitor35, ce este ţinută în favoarea celeilalte numită creditor36 să dea, să facă ceva ori să se abţină
de la o anumită acţiune. Creditorul va putea cere debitorului o anumită prestaţie care poate fi o
acţiune pozitivă (dare, facere), sau o abstenţiune (de a nu face). Sub aspect juridic, a da înseamnă
a transmite sau a constitui un drept real asupra unui bun, de exemplu, dreptul de proprietate
asupra unui autoturism, a face înseamnă a presta un anumit serviciu, de pildă în baza contractului
de mandat, iar a nu face înseamnă a se abţine de la îndeplinirea unui act, pe care în lipsa acestei
obligaţii37 ar fi îndreptăţit să-l facă, ca de exemplu, obligaţia celui care încheie un contract de
concesiune exclusivă şi se obligă să nu mai concedeze acelaşi drept, licenţă etc. unei alte
persoane.
b) Raporturile juridice nepatrimoniale cuprind trei categorii de raporturi juridice:
- raporturile care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a subiectelor de drept
civil, adică acelea care au în conţinutul lor drepturi personal nepatrimoniale, cum ar fi: dreptul la
viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la secretul vieţii particulare;
- raporturile care se referă la elementele de identificare ale persoanei, adică acelea care au
în conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale cu ajutorul cărora se individualizează
subiectele de drept: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la pseudonim, dreptul la sediu
sau la domiciliu al persoanei juridice etc.
- raporturile juridice care se referă la creaţia intelectuală, adică acele raporturi care au în
conţinutul lor drepturi personale nepatrimoniale ce derivă dintr-o operă literară, artistică sau
ştiinţifică, cum ar fi: dreptul de autor, dreptul de inventator, dreptul asupra programelor de
calculator, dreptul asupra operelor audiovizuale, denumite şi drepturi intelectuale38.
Dreptul civil reglementează astfel capacitatea unei persoane fizice de a avea drepturi şi
obligaţii şi de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile civile. Normele juridice mai reglementează

32
Dreptul de gaj general al creditorilor este dreptul de natură specială conferit prin lege, ca garanţie, creditorilor
chirografari în temeiul principiului de drept civil potrivit căruia debitorul răspunde de îndeplinirea obligaţiilor sale cu
toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare, întregul său patrimoniu servind pentru garantarea comună şi
proporţională a tuturor creditorilor săi chirografari.
33
Dreptul de ipotecă constă într-un drept real accesoriu asupra unui bun imobil al debitorului, drept care, fără a-l
deposeda pe debitor de bunul ipotecat, conferă creditorului ipotecar neplătit la scadenţă dreptul de urmărire a
imobilului în mâinile oricărui s-ar afla dreptul de a cere scoaterea imobilului în vânzare silită şi dreptul de a fi plătit cu
preferinţă din preţul astfel realizat.
34
Privilegiul, drept care conferă unui creditor, în temeiul calităţii creanţei sale, garanţia satisfacerii acesteia cu
prioritate faţă de creanţele altor creditori ai aceluiaşi debitor (ex. cheltuielile de judecată sunt privilegiate).
35
Debitor, subiect pasiv al unui raport juridic de obligaţie ţinut să săvârşească , în favoarea creditoruluio prestaţie
determinată (de a da, de a face sau de a nu face ).
36
Creditor, subiect activ al unui raport juridic de obligaţie, titular al unui drept de creanţă, îndreptăţit să pretindă
debitorului îndeplinirea obligaţiei corelative.
37
Obligaţie – raport juridic civil în temeiul căruia una dintre părţi numită creditor, este îndreptăţită să pretindă celeilalte
părţi numită debitor, săvârşirea unei prestaţii determinate (de a da, de a face sau de a nu face ceva). Privită unilateral,
din unghiul de vedere al fiecăreia dintre părţi, obligaţia reprezintă, pentru creditor, o creanţă (un drept de creanţă), iar
pentru debitor o datorie.
38
Jaques Ghestin, Gilles Gaubeaux, op. cit., p. 177-178
modurile juridice în care pot fi înfiinţate persoanele juridice, capacitatea lor de folosinţă şi
capacitatea de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii, prin organele lor de conducere,
precum şi modurile de încetare a existenţei persoanelor juridice. Dreptul civil determină care sunt
persoanele care pot fi titulare de drepturi subiective civile.

1.4. Rolul şi funcţiile dreptului civil

1.4.1. Rolul dreptului civil
Acest aspect al rolului dreptului civil are în vedere dreptul civil ca ramură de drept.
Dreptul civil este chemat ca, prin normele sale, să contribuie la ocrotirea valorilor
omului, atât patrimoniale cât şi nepatrimoniale.
Dreptul civil a fost definit în literatura de specialitate ca fiind acea ramură de drept care
cuprinde totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile patrimoniale şi unele raporturi
personal nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de
egalitate juridică39.
Dreptul civil are un rol deosebit de important în sistemul dreptului românesc. El
constituie poate cea mai importantă ramură a dreptului, întrucât “dreptul civil cuprinde în reţeaua
densă a normelor sale întreaga viaţă omenească”40. Rolul său rezultă, în primul rând, din
importanţa raporturilor juridice patrimoniale şi personal nepatrimoniale pe care le reglementează.
Dreptul civil se evidenţiază, în al doilea rând, prin poziţia, locul sau funcţia sa de a fi
dreptul comun faţă de alte ramuri de drept înrudite41. Aceasta înseamnă că atunci când o altă
ramură de drept nu cuprinde norme proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport
juridic se va recurge la (va împrumuta) norma corespunzătoare din dreptul civil. Spre exemplu,
art. 30 din Codul familiei prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt de la data
dobândirii lor bunuri comune ale soţilor, dar, întrucât Codul familiei nu reglementează instituţia
juridică a bunurilor pentru a se cunoaşte noţiunea şi sfera acestei instituţii, se va recurge la
normele dreptului civil. Unele ramuri de drept dispun, în mod expres, împrumutul unor norme
juridice din dreptul civil. De exemplu, Codul muncii în art. 295 alin. 2 prevede că “dispoziţiile
prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii ale legislaţiei muncii şi, în măsura în care sunt
compatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile legislaţiei civile”. Tot astfel,
Codul comercial, în art. 1 prevede că “în comerţ se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune, se
aplică Codul civil.”. În alte ramuri de drept împrumutul normelor juridice civile se face în mod
tacit, cu toate că nu există un text de lege care să facă trimitere expresă la aceasta.
Rolul dreptului civil se evidenţiază în al treilea rând, prin contribuţia sa la ocrotirea
valorilor economice, sociale, şi juridice, la ocrotirea drepturilor subiective patrimoniale şi
personal nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi ale persoanelor juridice, concurând astfel la
întărirea ordinii de drept.
Dreptul civil, în al patrulea rând, este chemat alături de celelalte ramuri ale dreptului
privat să joace un rol tot mai important la dezvoltarea normală a economiei de piaţă, bazată pe
libera iniţiativă, pe autonomia voinţei şi libertatea contractuală, pe libertatea comerţului şi
concurenţa loială şi să contribuie la realizarea reformei economice în ţara noastră. Dreptul civil
constituie o garanţie în formarea unei conştiinţe juridice corecte, a respectării şi întăririi moralei,
a normelor dreptului civil, atât de necesare pentru participarea cu succes la circuitul civil42. De
asemenea, el asigură efectele juridice favorabile pentru buna credinţă şi sancţionează abuzul de
drept43.
39
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 16-17
40
Mircea Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 13
41
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 16
42
Ernest Lupan, Ioan Săbău pop, op. cit., p. 36
43
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 17
 Dreptul civil, ca ştiinţă a dreptului, prin realizările şi soluţiile sale ajută la aplicarea
corectă a legii şi la continua perfecţionare a legislaţiei civile.

1.4.2. Funcţiile dreptului civil

Dreptul civil, ca parte integrantă a dreptului privat are în primul rând o funcţie socială de
reglementare a relaţiilor sociale şi de realizare a armoniei sociale, orientând în acest sens
comportamentul membrilor comunităţii sociale. Normele juridice civile delimitează activitatea
noastră exterioară, prin care venim în contact cu celelalte subiecte de drept, stabilind sancţiuni
pentru cei care le-ar încălca.
Dreptul civil are şi o funcţie tehnică, întrucât în evoluţia sa, a stabilit instituţii juridice
precise, complete, adaptate la nevoile omului, constituindu-şi o tehnică de bază şi de drept
comun, utilizată şi în alte domenii ale dreptului.
Dreptul civil are şi o funcţie de apărare, de ocrotire a valorilor omului, atât patrimoniale,
cât şi nepatrimoniale, prin sancţionarea abuzului de drept (comis în exercitarea unui drept
subiectiv civil) ori prin recunoaşterea unor efecte juridice pozitive, favorabile pentru buna
credinţă44.
Conceptul de ordine juridică în general
Dispoziţia unius rei, post aliam, suo quemque loco calacatur (ordinea este arătarea
lucrurilor unul după altul, în aşa fel încât fiecare să fie potrivit la locul lui sau, mai simplu, sum
quique tribuere (să dai fiecăruia ce este al lui). De aici rezultă că trebuie luate în considerare:
dreptul şi regula de drept, drepturile subiective şi dreptul obiectiv.
Ordinea juridică naţională se înfăţişează astfel, ca fiind ordinea juridică ţărmurită de
fundaţiile unui stat, ca expresie organizată a vieţii unei naţiuni, de unde maxima, hominum causa,
omnes fructus, natura comparabit (Natura a făcut toate bunurile din cauza oamenilor).

1.5. Dreptul civil ca drept comun

„Codul civil este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun
pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale” art. 2 (2).
Noţiunea de drept privat nu coincide cu ideea de interes pur privat, întrucât interesul
public este prezent în orice reglementare juridică, şi nici cu ideea de drept individual deoarece
particularii nu au numai relaţii individuale, grupurile private pe care le constituie având relaţii de
ordin colectiv. Împărţirea în drept public şi drept privat se găseşte însă, numai în marele sistem
romano-germanic45 în care se include şi sistemul nostru de drept. În sistemul de drept common
law, ce se aplică în Marea Britanie, S.U.A., Canada, Australia sau în sistemul de drept musulman
nu este cunoscută această diviziune. Aşa cum menţionam distincţia între dreptul public şi dreptul
privat nu este suficient de netă şi tranşantă pentru a elimina dificultăţile de clasificare a
raporturilor juridice într-una din cele două diviziuni fundamentale. Într-adevăr, datorită
complexităţii raporturilor între particulari, intervine de cele mai multe ori şi o componentă de
drept public, ţinând seama de interesul statului de a menţine sub control aceste raporturi fie şi
pentru a menţine ordinea publică. Alteori, în raporturile juridice stabilite între stat şi particulari
intervin şi raporturi specifice dreptului privat în care statul se află pe poziţie de egalitate juridică
cu particularii.
În mod deosebit trebuie să reţinem că dreptul civil este dreptul comun în raporturile
juridice dintre subiectele de drept privat, în sensul că noţiunile fundamentale ale dreptului civil îşi

44
Ghe. Beleiu, Drept civil român; Ediţia a XI-a, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2007, p. 17
45
Victor Dan Zlătescu, I. M. Zlătescu, le droit roumain dans le systeme juridique romano-germanique, Revue
internationale de droit comparé, no.2/1992
găsesc aplicarea şi în celelalte ramuri de drept privat în măsura în care nu sunt supuse unor
reglementări speciale.
În prezent este subliniată constant funcţia dreptului civil de a fi “drept comun” situaţie
care trebuie considerată ca un element necesar pentru eficienţa sistemului juridic, după cum vom
vedea.
În doctrină se arată că poziţia de drept comun se exprimă în ideea că atunci când o altă
ramură de drept nu conţine norme proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport
juridic, se apelează la norme corespunzătoare din dreptul civil, pe scurt, alte ramuri de drept
“împrumută” norme de la dreptul civil46.
În acest sens, jurisprudenţa a statuat, exempli gratia, că, de vreme ce recunoaşterea de
paternitate poate fi făcută potrivit art. 57 alin (2) din Codul familiei şi prin testament, faţă de
exprimarea generică întrebuinţată de dreptul familiei, trebuie admis că recunoaşterea filiaţiei se
poate face folosind oricare dintre cele trei forme de testament reglementate de Codul civil,
respectiv, autentic, olograf sau mistic47. De asemenea, s-a considerat că normele dreptului civil
reprezintă dreptul comun, aplicabil, în măsura compatibilităţii şi în lipsa unor norme speciale
exprese, şi în materie fiscală, substanţială ori procedurală. Astfel, pentru sumele de restituit
contribuabilului de la bugetul de stat din impozitul pe venit, acesta are dreptul la dobânzi, dar nu
la dobânda legală specială în materie fiscală, prevăzută de dispoziţiile codului de procedură
fiscală, ci la dobânda legală de drept comun în materie civilă, potrivit art. 1088 C. Civil şi
Ordonanţei de Guvern nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti48.
Dreptul civil “împrumută” nu doar normele sale juridice cuprinse în Codul civil ori în alte
legi, dar şi, mai ales, principiile sale, prevăzute ori nu expres în legea civilă, pe scurt, oferă
soluţiile sale întotdeauna când o altă ramură de drept resimte nevoia unui “împrumut”.
Uneori legiuitorul a prevăzut expres statutul de drept comun al dreptului civil faţă de alte
ramuri: Codul comercial sau Codul muncii trimit expres la Codul civil. Alteori, jurisprudenţa ori
doctrina au statuat că normele ori principiile dreptului civil se aplică unor raporturi juridice
aparţinând altor ramuri. Spre exemplu, procedura civilă este considerată o procedură de “drept
comun” [în acest sens , art. 2 alin. (3) C. proc. fisc. Prevede: “ unde prezentul cod nu dispune se
aplică prevederile Codului de procedură civilă”]; de asemenea, dreptul comercial constituie
“dreptul comun” faţă de dreptul comerţului internaţional etc.
Ceea ce particularizează dreptul civil aici este că el ocupă un loc central, o poziţie
principală în sistemul juridic. Dreptul civil tinde să fie “dreptul comun” faţă de toate ramurile de
drept, indiferent că aparţin dreptului privat ori dreptului public, iar soluţiile sale, prin
particularităţile lor, alcătuiesc un adevărat “centru” al sistemului juridic. Nu trebuie să se
înţeleagă însă că dreptul civil ar fi suficient pentru existenţa şi funcţionarea sistemului juridic şi
că apariţia altor ramuri de drept(desprinse din dreptul civil ori din alte ramuri) este inutilă. În
acest context se consideră că în anumite materii dreptul civil primeşte la rândul său, soluţiile altor
ramuri de drept; spre exemplu, cu privire la forţa obligatorie a ofertei de a contracta ori cu privire
la momentul încheierii contractului prin corespondenţă (între absenţi) se aplică dispoziţiile
Codului comercial49.
Într-o altă opinie se consideră că fundamentarea unor soluţii juridice din materia dreptului
civil cu ajutorul unor dispoziţii ale Codului comercial este greşită, fiind aplicabile dispoziţii din
Codul civil sau principii generale de drept ori ale dreptului Civil50. În cele din urmă, ideea unui

46
Ghe. Beleiu, Drept civil român, 2001, p. 16-17, G. Boroi, Drept civil. Partea Generală. Persoanele, 2001, p. 6-7, O.
Ungureanu, manual de drept civil. Partea generală, 1999, p. 11
47
Dreptul nr.3/1990, p. 68, Decizia civilă Tribunalul Dolj, nr. 732/1989
48
Sentinţa civilă nr. 901/2004 Tribunalul Bucureşti
49
C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a III-a, 2000, p. 43-51
50
T. Bodoască, Consideraţii în legătură cu temeiul juridic al obligativităţii ofertei de a contracta în materie civilă,
Dreptul nr. 1/2006, p. 69-78
“drept comun” este impusă de coerenţa sistemului juridic, de sistematizarea, coordonarea şi
supleţea legislaţiei, de eficienţa “intervenţiei” dreptului, aşa încât acest statut este câştigat (pe
rând, în diferite materii) de mai multe ramuri de drept.

Raporturi juridice patrimoniale reglementate de dreptul civil

Aşa cum s-a arătat mai sus, nu toate raporturile juridice patrimoniale sunt reglementate de
dreptul civil, ci numai o parte din acestea. Există raporturi patrimoniale care sunt reglementate de
alte ramuri ale dreptului. Astfel, raporturile juridice ce rezultă din obligaţia persoanelor de a plăti
impozite, taxe şi contribuţii financiare către stat sunt reglementate de dreptul financiar; raporturile
ce rezultă din contractul de muncă sunt reglementate de dreptul muncii; raporturile dintre
comercianţi sunt reglementate de dreptul comercial; alte raporturi juridice sunt reglementate de
dreptul procesual civil, dreptul familiei etc. Majoritatea raporturilor patrimoniale sunt
reglementate însă de dreptul civil, iar normele şi principiile acestei ramuri de drept constituie
dreptul comun şi se aplică ori de câte ori într-o altă ramură nu există reglementări speciale
derogatorii.
De asemenea, nu toate raporturile juridic nepatrimoniale sunt reglementate de dreptul
civil. Astfel raporturile juridice dintre soţi sau raporturile juridice dintre părinţi şi copii sunt
reglementate de dreptul familiei; raporturile juridice dintre membrii unei cooperative sunt
reglementate de dreptul cooperatist, după cum raporturile juridice nepatrimoniale dintre
comercianţi sunt reglementate de dreptul comercial.

Secţiunea a 3-a.
Principiile fundamentale ale dreptului civil

1. Noţiunea de principiu fundamental

Principiile fundamentale ale dreptului „...se constituie în spiritul ideii de justiţie şi
exprimă elementele de conţinut cele mai importante ale dreptului”51.
Principiile aplicabile dreptului civil nu pot fi privite în afara principiilor sistemului de
drept, aşa încât se poate distinge între:
a) principii fundamentale ale dreptului român care acţionează şi în domeniul dreptului
civil;
b) principii fundamentale ale dreptului civil român, cu aplicabilitate în întreg dreptul
civil;
c) principii specifice unei sau unor instituţii de drept civil, cu vocaţie circumscrisă la
instituţia respectivă52, cum ar fi: principiul forţei obligatorii a contractelor (pacta sunt
servanda)53, principiul relativităţii efectelor actului juridic (res inter alio acta, aliis

51
N. Popa, Teoria generală a dreptului, T.U.B. 1992, p. 69
52
G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, 2001, p. 7; Ghe. Beleiu, Drept civil român, 1992, p. 29; O.
Ungureanu, op. cit., 1999, p. 13-15; I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 31-35
53
pacta sunt servanda, adagiu latin folosit pentru a exprima regula specifică sistemului juridic al consensualismului,
potrivit căreia acordul de voinţă (sau consimţământul) al părţilor produce efecte juridice prin el însuşi, fiind suficient
pentru încheierea valabilă a unui act juridic, indiferent de forma în care ar fi exprimat.
 neque nocere, neque prodesse potest)54, principiul retroactivităţii efectelor nulităţii
actului juridic55, principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice56.
Intră în categoria principiilor fundamentale ale dreptului: principiul democraţiei,
principiul egalităţii în faţa legii, principiul legalităţii, principiul separaţiei puterilor în stat. Pentru
că dreptul civil este un subsistem al sistemului de drept naţional român, principiile fundamentale
ale sistemului sunt în acelaşi timp şi principii fundamentale ale dreptului civil.
Termenul “principiu” este folosit în limbajul juridic pentru a evidenţia că o regulă de
drept este mai importantă decât alta.
Noţiunea de principiu se foloseşte în mai multe sensuri. În mod curent, excepţia se opune
principiului (se spune, de asemenea, regulă şi excepţie). Principiul statuează pentru generalitatea
cazului; excepţia face ca principiul să nu se aplice unei categorii de cazuri. Astfel, în interpretare
se spune că excepţiile sunt de strictă interpretare57, iar principiile ar putea fi extinse şi la alte
cazuri.
Sunt considerate principii fundamentale ale dreptului civil: principiul proprietăţii,
principiul egalităţii în faţa legii civile, principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele
colective, principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile. Principiile fundamentale
ale dreptului civil reprezintă acele reguli de generală valabilitate şi aplicare care stau la baza
acestuia.

2. Sistemul principiilor fundamentale ale dreptului civil

În doctrină, noţiunea de sistem al principiilor fundamentale ale dreptului civil a fost
analizată în strânsă legătură cu definiţia dată scopului dreptului civil.
Dinamica legislativă a societăţii româneşti după anul 1989 a produs schimbări şi în aria
fenomenului juridic civil, având în vedere dispoziţiile unor convenţii şi tratate internaţionale
(Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite
la 10.12.1948; Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 19.12.1966;
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale intrată în vigoare în
dreptul intern prin Legea de ratificare nr. 30/1994 şi prin art. 11 din noua Constituţie a României
aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 oct. 2003). Aceste modificări şi completări
urmăresc să readucă în prim plan apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,
interesele individului.
În planul principiilor fundamentale ale dreptului civil, am subliniat mai sus că unele
principii au aplicabilitate generală, în întreg dreptul civil, iar altele au vocaţie circumscrisă unor
instituţii de drept civil. În cele ce urmează, vom examina, pe rând, principiile fundamentale ale
dreptului civil.

2.1. Principiul proprietăţii

54
relativitatea efectelor actului juridic, principiu fundamental al dreptului civil, potrivit căruia contractul nu poate
produce efecte decât între părţile contractante.
55
“resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”, adagiu latin folosit pentru a exprima regula potrivit căreia
desfiinţarea, cu efect retroactiv, a drepturilor transmiţătorului asupra lucrului transmis atrage după sine desfiinţarea
drepturilor consimţite de acesta, asupra bunului respectiv.
56
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, regulă potrivit căreia persoanele juridice pot
dobândi numai acele drepturi şi îşi pot asuma numai acele obligaţii care corespund scopurilor în vederea cărora ele au
fost constituite şi care sunt stabilite prin lege, statut sau act de înfiinţare. Actele juridice făcute cu nesocotirea acestor
scopuri sunt nule. Prin acest principiu este limitată numai posibilitatea persoanei juridice de a dobîndi drepturi şi de a-şi
asuma obligaţii săvârşind actele juridice, dar nu şi naşterea în sarcina acesteia, a obligaţiilor izvorâte din săvârşirea de
fapte ilicite sau din îmbogăţirea justă cauză.
57
Excepio est stictissimae interpretations, a se vedea Ernest Lupan, Ioan Săbău Pop, op. cit., p. 82-83
 Dreptul de proprietate reprezintă raportul de însuşire de către persoane a bunurilor
materiale care constituie o condiţie fundamentală a existenţei oricărei societăţi.
Dreptul de proprietate a fost considerat în toate timpurile ca principalul drept real al
omului. Proprietatea este publică sau privată.
Principiul proprietăţii este consacrat în Constituţie şi dezvoltat de normele dreptului civil
şi ocupă o poziţie privilegiată în sistemul nostru juridic. Există o importantă dimensiune
constituţională şi europeană a dreptului de proprietate58, fiind un drept garantat de Constituţie(art.
44 şi art. 136) dar şi în art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor
omului, considerându-se, cu valoare de principiu, că orice măsură care reprezintă o ingerinţă în
exerciţiul acestui drept trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al
comunităţii şi imperativul salvgardării drepturilor fundamentale ale individului.
Dreptul de proprietate poate avea ca titular persoana fizică, în cazul proprietăţii
particulare private, fie o persoană juridică în cazul proprietăţii de stat, a proprietăţii regiilor
autonome şi a societăţilor comerciale, a proprietăţii asociaţiilor fără scop lucrativ, a fundaţiilor, a
proprietăţii cultelor religioase şi a altor persoane juridice. Proprietatea persoanelor juridice poate
fi publică, când aparţine statului şi unităţilor sale administrativ-teritoriale (art. 136 alin. (2) din
Constituţie) şi privată în celelalte cazuri (art. 44 alin. (2) din Constituţie). Bogăţiile de interes
public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional,
plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, în condiţiile legii organice, ele putând fi date în
administrare regiilor autonome sau instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.
Potrivit art. 136 alin. (5) din Constituţie, proprietatea privată este, în condiţiile legii
organice, inviolabilă, iar în art. 44 alin. (3) din aceeaşi lege fundamentală prevede că “nimeni nu
poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită, potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire”. În reglementarea art. 555 C. civil, “ Proprietatea privată este dreptul
titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun, în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în
limitele stabilite de lege.” Aceste limite se găsesc în interesul general, potrivit art. 556 din acelaşi
Cod: “Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său. Acestea
sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile
stabilite prin lege”. În prezent, cetăţenii străini şi apatrizi pot dobândi dreptul de proprietate
privată asupra terenurilor prin două moduri: fie prin moştenire legală, fie în condiţiile legii
organice, pe bază de reciprocitate, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană sau din
alte tratate internaţionale (art. 44 alin. (2) teza II Constituţie).
Potrivit art. 556 (2) C.civ. „Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de
proprietate.” (3) „Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată şi prin voinţa
proprietarului, cu excepţiile prevăzute de lege.”
Conţinutul dreptului de proprietate este dat de prerogativele lui: posesia, folosinţa şi
dispoziţia, întâlnite în literatura juridică de specialitate59, sub denumirile din dreptul roman: usus
sau jus possidendi (posesia)60; fructus sau jus fruendi (folosinţa) şi absus sau jus abutendi
(dispoziţia) sau altfel spus, dreptul proprietarului de a se servi de un lucru, de a-i culege fructele
ori veniturile şi dreptul de a-l înstrăina sau distruge.
În afara Constituţiei şi a Codului civil, există numeroase reglementări privind materia
dreptului la proprietate, atât de drept privat(civil, comercial etc.), cât şi de drept public(penal,

58
A-F, Zattara, La dimension constitutionnelle et européene du droit de propriété, L.G.D.J., Paris, 2001, S. Cercel,
Drept civil. Patrimoniul. Posesia. Proprietatea, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p.83-85
59
Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 41-42
60
posesie, stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt asupra acestuia,
care dă posesorului putinţă de a se comporta sa şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului de proprietate (sau a altui
drept real) asupra acelui lucru. În cele mai multe cazuri, posesia corespunde cu proprietatea, înfăţişându-se ca expresie
sau manifestare exterioară a acesteia; ea nu se confundă însă cu proprietatea, care este o stare de drept.
fiscal, administrativ etc. ). Principalele acte normative speciale care cuprind norme de drept civil
privitoare la regimul juridic al proprietăţii sunt următoarele: Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale61; Legea
fondului financiar nr. 18/1991; Legea nr. 71/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare; Legea
nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei; Legea locuinţei nr. 114/1996; Legea
nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia; Legea nr. 10/2001 privind
regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie
1989.

2.2.1. Proprietatea privată

Art. 553 (1) prevede că „Sunt obiect al proprietăţii private toate bunurile de uz sau de
interes privat aparţinând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept
public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului şi al unităţilor administrati-
teritoriale.”
(2) Moştenirile vacante se constată prin certificat de vacanţă succesorală şi intră în
domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară.
Imobilele cu privire la care s-a renunţat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin (2) se
dobândesc fără înscriere în cartea funciară, de comună, oraş sau municipiu, după caz, şi intră în
domeniul privat al acestora prin hotărârea consiliului local.
(3) Moştenirile vacante şi imobilele menţionate la alin. (2) aflate în străinătate se cuvin
statului român.
(4) Bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul
civil, dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri
silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.
2.2.2. Proprietatea publică
Art. 858 C.civ. defineşte proprietatea publică ca fiind dreptul de proprietate ce aparţine
statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin
declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre
modurile prevăzute de lege.
Potrivit art. 859 C.civ. (1) „Constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de
interes public ale subsolului, spaţiului aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes
naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale, ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
(2) Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte,
după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost la
rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.”

2.2.Principiul egalităţii în faţa legii civile

Egalitatea în faţa legii civile presupune stabilirea şi organizarea raporturilor juridice
patrimoniale şi personale nepatrimoniale astfel încât subiectele acestora să se afle pe acelaşi plan,
să se bucure în faţa legii de aceleaşi drepturi şi obligaţii şi să se dispună de aceleaşi posibilităţi
pentru valorificarea lor.
Principiul egalităţii în faţa legii civile este o aplicaţie a principiului egalităţii în faţa legii,
consacrat de art. 4 alin. (2) şi art. 16 din Constituţie. Art. 14 din Convenţia europeană a
drepturilor omului dispune că exercitarea tuturor drepturilor şi libertăţilor pe care ea le recunoaşte

61
Publicată în M. Of. nr. 98/1990, potrivit art. 5 alin. (1) din această lege, “Regia autonomă este proprietatea bunurilor
din patrimoniul său. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod
autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru
care a fost constituită”. Potrivit art. 20 din această lege: “Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt
proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobîndite cu alt titlu.”
trebuie asigurată fără nici o deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice
sau alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritatea naţională, avere, naştere
sau orice altă situaţie. Reglementat astfel, principiul nediscriminării apare ca o formă modernă şi
perfecţionată a principiului egalităţii tuturor în faţa legii.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului proclamă în art. 7 că toţi oamenii sunt egali
în faţa legii şi au dreptul, fără deosebire, la protecţia egală în faţa legii.
Pentru persoana juridică, principiul trebuie înţeles în sensul că persoanele juridice
aparţinătoare unei anumite categorii sunt supuse în mod egal dispoziţiilor din legile civile
consacrate reglementării acelei categorii de persoane. Pe de altă parte, acest principiu îşi conjugă
acţiunea cu cerinţele impuse de scopul persoanei juridice, care nu este acelaşi la toate categoriile
de asemenea subiecte de drept.62
Art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului îşi întinde protecţia
asupra “oricărei persoane”. Rezultă de aici că atât persoanele fizice cât şi cele juridice pot invoca
acest articol63. Pe de altă parte, toate persoanele juridice intră în câmpul de aplicare al art. 6,
inclusiv persoanele juridice de drept public64.
Persoanele străine şi apatrizii care se găsesc sub jurisdicţia statului în cauză beneficiază la
rândul lor de garanţiile art. 6.
Ca regulă generală, art. 6 este aplicabil în faţa oricărei instanţe care se pronunţă cu privire
la o contestaţie ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil ale unei persoane65.
Art. 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă.
Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de “drepturi şi obligaţii cu
caracter civil” din jurisprudenţa relativă la această problemă, rezultă că vor avea caracter civil
acele drepturi care sunt drepturi subiective în ordinea juridică a statelor contractante şi care
aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea activităţilor profesionale sau în orice
altă activitate autorizată de lege.

2.3. Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale

Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele
personale, materiale şi culturale în acord cu interesul general, potrivit legii şi regulilor de
convieţuire şi pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.
Persoana juridică are un patrimoniu propriu afectat realizării unui scop “în acord cu
interesul obştesc”.
Acest principiu răspunde nevoii armonizării intereselor particulare cu cele generale şi
acţionează în toate raporturile civile. Nerespectarea acestui principiu constituie abuz de drept66

62
Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Ed. All Beck, București,
2005, p. 889
63
Comisia EDO, decizie din 17 decembrie 1968, plângerea nr. 3798/68, Recueil nr. 29, p. 70
64
A se vedea opinia separată comună a judecătorilor de la Comisia Norgaard, Fawcet, Busuttil, din raportul Comisiei
din 14 decembrie 1976 din cauza König, Curtea EDO, seria B, vol. 25, p. 40, par. 74
65
A se vedea cu titlu de exemplu Curtea EDO Guinchoc, Portugalia din 10 iulie 1984, seria A, nr. 81
66
abuz de drept, faptă ilicită constând în exercitarea drepturilor subiective într-un mod contrar scopului lor social-
economic, legii sau regulilor de convieţuire socială. Cazurile cele mai caracteristice de abuz de drept sunt: exercitarea
unui drept subiectiv exclusiv în scopul de a păgubi pe altul, de a face şicane altuia şi de a obţine foloase ilicite . Abuzul
de drept se poate înfăţişa sub forma unor acte de comisiune (cum este cazul proprietarului fondului dominant care
continuă exercitarea servituţii constituite în defavoarea fondului aservit şi după ce aceasta nu mai prezintă nici un
interes pentru el ) sau sub forma unor acte de omisiune (cum este cazul refuzului sau întârzierii exercitării unui drept de
către titularului său, dacă prin aceasta se prejudiciază persoanele interesate ca dreptul respectiv să fie exercitat la timp).
Majoritatea drepturilor subiective consacrate prin normele dreptului civil sunt susceptibile de exercitare abuzivă; fac
excepţie doar drepturile subiective prin a căror exercitare, indiferent de condiţiile în care acesta are loc, nu se bazează
interesele altuia sau ale societăţii (ca de exemplu, dreptul oricărui coproprietar de a cere oricând lichidarea stării de
coproprietate şi individualizare cotei sale din bunurile aflate în proprietate comună pe cote părţi). Abuzul de drept se
poate manifesta atât în relaţiile extracontractuale ( sub forma exercitării abuzive a oricărui drept real, a exercitării în
scop de şicană a unei acţiuni în justiţie, ori a unei căi de atac, precum şi sub orice formă în care exercitarea sau
sancţionat de legislaţia în vigoare. Determinarea exactă a hotarului dintre atributele cuprinse în
dreptul subiectiv al unei persoane şi punctul unde începe dreptul subiectiv al alteia generează
dificultăţi şi variate conflicte, pentru a căror soluţionare “s-a introdus în limbajul juridic expresia
de abuz de drept, care nu poate să aibă alt înţeles decât acela de depăşire a hotarului dreptului
subiectiv67.
Doctrina68 consideră că pentru a exista abuz de drept trebuie îndeplinite trei condiţii:
- exercitarea anormală a dreptului prin deturnarea de la scopul lor;
- vina celui care acţionează astfel;
- un prejudiciu suferit de terţe persoane;
S-a subliniat că regula romană neminem laedit qui suo iure utitur trebuie interpretată “în
sensul că cel care îşi exercită drepturile cu băgare de seamă, fără a comite imprudenţe sau
neglijenţe, nu va fi răspunzător de pagubele cauzate terţilor”69. Jurisprudenţa a statuat, exempli
gratia, că dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul nu trebuie exercitat abuziv,
adică astfel încât să dăuneze intereselor copilului; tulburarea copilului prin vizitarea lui la
anumite ore, periclitarea sănătăţii copilului, introducerea într-un mediu inadecvat educaţiei sale70.
Art. 95 C. proc. civ. Sancţionează citarea pârâtului prin publicitate cu rea-credinţă; iar art.
723 alin. (2) C. proc. civ. dispune că partea care foloseşte drepturile procedurale în chip abuziv
răspunde pentru pagubele pricinuite.
De asemenea, în practica judiciară s-a considerat că proprietarul care construieşte un fals
coş de fum numai pentru a întuneca vederea vecinului său comite un abuz de drept.
Abuz de drept constituie şi pretenţia pârâtelor de a avea acces permanent prin uşa ce
asigură din exterior în holul casei socrilor, bazat pe dreptul de folosinţă comun pe care-l au asupra
dependinţelor – pivniţa şi podul – care apare ca o exercitare abuzivă a drepturilor lor, cât timp
prin uşa de la holul apartamentului, creat în acest scop, având asigurată legătura normală şi
corespunzătoare cu scările de acces la dependinţele respective71.
Abuzul de drept aduce în dezbatere folosirea maliţioasă a dreptului (malitiis non est
indulgentum) şi intervine atunci când titularul dreptului acţionează având în vedere “ofensele şi
pagubele” pe care le produce, decât avantajele pe care i le poate oferi dreptul său72.

2.3.1. Abuzul de drept

Potrivit art. 15 din C.civil „Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.

2.3.2. Vinovăţia
Art. 16 C.civ. prevede: (1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai
pentru faptele sale săvârşite cu intenţie sau din culpă.
(2) Fapta este săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul faptei sale, şi fie
urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea
producerii acestui rezultat.

obţinerea de la exercitarea anumitor drepturi subiective or avea ca rezultat vătămarea intereselor generale ale societăţii
sau a intereselor personale ale unui subiect de drept), cât şi în cazul relaţiilor contractuale, unde se înâlneşte fie cu
ocazia încheierii contractului (spre exemplu, proprietarul condiţionează încheierea convenţiei prin care autorizează pe
chiriaş să facă investiţii în locuinţă în vederea sporirii comfortului, de exonerarea sa de obligaţia rambursării acestor
investiţii sau de acceptarea de către chiriaş a majorării imediate a chiriei).
67
M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, 1921, p. 145
68
C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 75-82; V. Stoica, Drept civil.
Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 280; I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul
de drept, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1988, p. 62
69
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, p. 469
70
R.R.D., nr. 10/1979, p. 63; Trib. Jud. Dolj, decizia civilă, nr. 866/2000, R.R.D., nr. 6/1983, p. 59
71
T.S., dec. nr. 734/1989, “Dreptul” nr. 3/1990, p. 61
72
P. Raubier, Droits subjectif et situation juridiques, Dalloz, Paris, 2005, p. 335
 (3) Fapta este săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl
acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie prevede rezultatul faptei, deşi trebuia să îl
prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care
nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.
(4) Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din
culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie.

2.4. Principiul garantării drepturilor subiective civile

Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile este consacrat de prevederile
constituţionale – art. 1 alin. (3), art. 18, 21, 25, 26-30, 44, 46 etc. dar şi de legea civilă.
Potrivit art. 26 din C.civ. „Drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi
drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege”.
Încălcare dreptului subiectiv civil permite titularului său să obţină restabilirea dreptului
prin intermediul procesului civil.
Practica judiciară, adică hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti au o însemnătate
imensă pentru realizarea echilibrului în raporturile dintre cetăţeni.
Se spune din vechime că armonia juridică, ordinea şi liniştea în viaţa socială sunt
asigurate de către justiţie.
Pe de altă parte, art. 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale
omului dispune: “Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la
ocrotire legală din partea legii. Astfel, legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze
tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă,
culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice opinie, origine naţională sau socială, avere,
naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare”. În acelaşi sens, Convenţia cu privire la
drepturile copilului73 prevede că “Statele părţi se angajează să respecte drepturile care sunt
enunţate în prezenta convenţie şi să le garanteze tuturor copiilor care ţin de jurisdicţia lor, fără
nici o distincţie indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie a
copilului sau a părinţilor sau a reprezentanţilor săi legali, de originea lor naţională, etnică sau
socială, de situaţia lor materială, incapacitatea lor, de naşterea lor sau de altă situaţie.”
Persoana vătămată se va putea adresa justiţiei pentru restabilirea situaţiei anterioare
încălcării şi obţinerea de despăgubiri74.
Convenţia europeană asigură două feluri de garanţii: pe de o parte, drepturile materiale şi
pe de altă parte drepturile de natură procedurală menite să confere eficienţă celor din prima
categorie. Articolul 6 este o astfel de dispoziţie, rolul său fiind, în principal, de a arăta cum
trebuie să se desfăşoare un proces în cazul contestaţiilor ce poartă asupra drepturilor cu caracter
civil. Aşadar, articolul 6 garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă; dar
acest articol nu este singura garanţie procedurală din Convenţie. Alături de aceasta se mai găsesc
art. 13 şi art. 5 paragraf 4.
În anumite circumstanţe, dreptul de acces la o instanţă poate presupune instituirea de
către stat a unui sistem de asistenţă judiciară gratuită în civil75.

73
Aprobată prin Decretul Preşedintelui României nr. 47/1990 (M. Of.: nr. 108 din 27 sept. 1990) şi ratificată prin
Legea nr. 18-1990 (M. Of. nr. 109 din 28 sept. 1990)
74
C.S.J. – Secţia civilă, decizia nr. 4812 din 5 decembrie 2000 a motivat că stabilirea cuantumului despăgubirilor
echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de
criterii cum ar fi consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate,
măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în
care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă un
minimum de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin
constituţie i-au fost afectate prin arestarea ilegală şi pe cale de consecinţă să se poată procede la o evoluare a
despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.
 2.5. Principiul ocrotirii bunei-credinţe
Art. 57 din Constituţie prevede că: “cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie
să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă76, fără să încalce drepturile
şi libertăţile celorlalţi.
Art. 14 alin (1) C.civ. prevede că: „Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să
îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea
publică şi bunele moravuri.”
Principiul bunei-credinţe este enumerat printre “cele mai importante principii ale
dreptului civil”77.
Principiul ocrotirii bunei-credinţe este întâlnit în mai multe materii ale dreptului civil şi
presupune că participanţii la raporturile juridice sunt sinceri şi loiali, au o conduită onestă cu
prilejul încheierii actelor juridice şi exercitării drepturilor lor, potrivit voinţei lor reale, în
concordanţă cu legea şi cu normele de conduită în societate.
Principiul bunei-credinţe în materia convenţiilor (art. 14 C. civil) “Convenţiile trebuie
executate cu bună-credinţă” are o aplicare generală. Executarea cu bună-credinţă a convenţiilor
înseamnă de fapt, executarea lor, potrivit cu intenţia părţilor şi în scopul pentru care părţile au
încheiat convenţia; încă din dreptul roman există principiul potrivit căruia buna-credinţă cere să
se îndeplinească ceea ce s-a convenit.
Reaua-credinţă priveşte: viclenia, înşelăciunea, frauda, omisiunea intenţionată.

75
Curtea EDO, Airey, din 9 oct. 1979, seria A, nr. 32, p. 14-15, par. 26; În cauza Airey, Curtea a arătat că dreptul
fiecărei persoane de a avea acces la justiţie se completează cu obligaţia statului de a facilita accesul, astfel încât pentru
respectarea acestei exigenţe nu este suficientă obligaţia negativă de a nu împiedica în niciun fel accesul la instanţă, ci,
uneori, statele sunt obligate să asigure adevărate drepturi sociale şi economice. În cauza de mai sus amintită, reclamanta
urmărea să obţină separaţia de corp de soţul ei- divorţul în Irlanda fiind interzis prin Constituţie. Singura instanţă
competentă în această materie era High Court, însă reclamanta , întrucât nu dispunea de mijloacele financiare necesare,
nu a găsit niciun avocat dispus să o reprezinte. Pe de altă parte, conform datelor de care dispunea Curtea, în ultimii 5
ani, datorită complexităţii procedurii şi a naturii probelor ce trebuie administrate, în toate cauzele de separaţie de corp,
părţile au fost reprezentate de un avocat. Toate aceste circumstanţe au condus Curtea să decidă că prezentarea în faţa
High Court fără asistenţa unui avocat nu asigură vreo şansă de succes şi deci, nici acces la justiţie: “un obstacol de fapt
poate să ducă la încălcarea Convenţiei în egală măsură ca unul de drept.” Întrucât Convenţia tinde să protejeze drepturi
rele şi efective, statul avea o obligaţie de rezultat de a asigura un acces efectiv la instanţă. În îndeplinirea acestei
obligaţii, statul este liber să aleagă mijloacele – de exemplu, simplificarea procedurii sau instituirea unui sistem de
asistenţă judiciară graduită – atâta timp cât rezultatul final – accesul efectiv la o instanţă – este asigurat. Întrucât legea
în Irlanda nu prevedea acordarea asistenţei judiciare în cazul persoanelor lipsite de mijloace financiare, în procedurile
în faţa High Court în materie de separaţie de corp, Curtea a considerat că articolul 6 paragraf 1 din Convenţie a fost
încălcat.
76
bună-credinţă – convingerea posesorului că are asupra lucrului posedat un drept de proprietate dobândit în baza unui
titlu translativ de proprietate, a cărui nevalabilitate o ignoră. Prin ipoteză titlul lui nu este valabil, deoarece dacă ar fi
valabil, posesorul n-ar fi un simplu posesor, ci un adevărat proprietar. Ignoranţa posesorului privitor la nevalabilitatea
titlului său constituie o eroare, iar această eroare reprezintă fundamentul convingerii sale. Este irelevant dacă această
eroare este de fapt sau de drept. În materie de uzucapiune este suficient ca buna-credinţă să existe în momentul intrării
în posesie, chiar dacă încetează pe parcursul exercitării acesteia. În materia dobândirii fructelor, efectele bunei-credinţe
încetează de îndată ce posesorul a luat cunoştinţă de viciile titului său; ca urmare, pentru ca fructele să aparţină
posesorului, buna-credinţă trebuie să existe şi în momentul culegerii acestora. Buna-credinţă nu se transmite
moştenitorilor; ea se apreciază întotdeauna în persoana posesorului actual, iar nu în persoana autorului său.
Moştenitorul care este de bună-credinţă va păstra fructele chiar dacă autorul său fusese de rea-credinţă şi invers, el nu
va dobândi fructele pe care le percepe ca rea-credinţă, chiar dacă autorul său fusese de bună-credinţă. În acest din urmă
caz, moştenitorul va putea păstra însă fructele percepute de defunct, în măsura în care ele n-au fost consumate de către
acesta.
Buna-credinţă este şi o cerinţă legală în domeniul executării contractelor, potrivit căreia părţile contractante trebuie
să-şi îndeplinească obligaţiile asumate astfel încât efectele contractului să corespundă în cel mai înalt grad voinţei lor
reale, în concordanţă cu legea, regulile de convieţuire socială. ( Mircea Costin; Mircea Mureşan; Victor Ursa, Dicţionar
de drept civil, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 51-52)
77
E. Lupan, Reevaluarea principiilor dreptului civil român, în Dreptul, nr. 5-6/1994, p. 86
 Buna-credinţă se presupune întotdeauna şi este ocrotită în raporturile juridice civile. Este
mai presus de orice dubiu că în raporturile juridice civile subiectele de drept sunt întotdeauna
presupuse a fi animate de intenţia sinceră de a se comporta cu onestitate şi de a acţiona în
conformitate cu legea78.
Chiar dacă nu există o reglementare directă a acestui principiu, el rezultă dintr-o
generalizare a diverselor reglementări în care buna-credinţă este prevăzută (art. 14, 1170, 1183,
1300 Cod civil şi art. 44 alin (8) din Constituţie ). Prezumţia de bună-credinţă este relativă şi
poate fi răsturnată prin dovedirea relei-credinţe, care va atrage şi sancţionarea celui în cauză.
Buna-credinţă se prezumă până la proba contrarie.
Jurisprudenţa a stabilit că buna-credinţă se consideră încetată din ziua cererii de chemare
în judecată îndreptată împotriva posesorului, oricare ar fi circumstanţele. Cererea în justiţie are
deci drept efect o prezumţie de rea-credinţă împotriva posesorului79.
Scopul legii privitor la executarea cu bună-credinţă a convenţiilor rezultă din art. 1170 C.
civ., potrivit căruia „părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, atât la negocierea şi încheierea
contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”.
Principiul ocrotirii bunei-credinţe reprezintă o regulă fundamentală ce se desprinde pe
cale de interpretare din ansamblul normelor dreptului civil şi care exprimă cerinţa ca interesele
celor ce participă cu bună-credinţă la raporturile juridice civile să fie mai temeinic proteguite
decât acelea ale participanţilor de rea-credinţă şi ca aceştia din urmă să fie sancţionaţi pentru
conduita lor necorespunzătoare.
Ocrotirea bunei-credinţe se înfăptuieşte pe două căi principale şi anume:
a) direct, fie prin dispoziţii legale care impun expres obligaţia participanţilor la
circuitul civil de a se comporta cu bună credinţă (cum este cazul textelor
Codului civil ce stabilesc regulile din materia executării contractelor), fie prin
dispoziţii legale ce recunosc bunei-credinţe efecte specifice în anumite
domenii (uzucopiunea, posesia de bună-credinţă a bunurilor mobile,
dobândirea fructelor etc.)
b) indirect, prin interzicerea şi sancţionarea de către legiuitor a exercitării
abuzive, cu rea-credinţă a drepturilor civile şi îndeplinirea obligaţiilor civile
cu rea-credinţă.
De exemplu:
Potrivit art. 1170 C.civ. „Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi
încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această
obligaţie”.
Art. 1183 C.civ. prevede: „Partea care se angajează într-o negociere este ţinută să
respecte exigenţele bunei-credinţe.”

Secţiunea a 4-a.
Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

78
I. Dogaru, coord. Drept civil. Idei producătoare de efecte juridice, Ed. All Beck, 2002, p. 4-6
79
Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu, Alexandru Băicoianu, op. cit., p. 604-605.
 1.Interesul delimitării

Dreptul civil reglementează o parte însemnată a raporturilor patrimoniale şi a raporturilor

personale nepatrimoniale, în care părţile se află în situaţie de egalitate juridică. Altă parte din
aceste raporturi patrimoniale şi personal-nepatrimoniale sunt reglementate de alte ramuri de drept
învecinate, cum sunt dreptul administrativ, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul financiar,
dreptul muncii, dreptul procesual civil sau dreptul internaţional privat. O parte din raporturile
juridice prezintă trăsături comune mai multor ramuri ale dreptului.
Având în vedere aspectele prezentate, raţiuni de ordin practic şi teoretic impun
delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri ale dreptului, operaţiune care presupune
evidenţierea trăsăturilor sale specifice, care-l deosebesc de alte ramuri de drept. Este o problemă
de calificare juridică a unui raport de drept spre a se asigura o corectă aplicare a legii. În acest
sens judecătorul investit cu soluţionarea unei cauze, la prima citire a dosarului îşi pune întrebarea
căreia urmează să-i dea răspuns şi anume: cărei ramuri de drept aparţine raportul juridice din
cauza respectivă? Numai după ce răspunde corect la această întrebare poate stabili care sunt
normele aplicabile acelui caz: normele dreptului civil ori normele altei ramuri de drept. Sub
aspect teoretic, delimitarea pune în evidenţă asemănări şi deosebiri între raporturile juridice
reglementate de diferitele ramuri de drept ceea ce reclamă o examinare şi selectare atentă prin
utilizarea unor criterii de delimitare.
Criteriile delimitării ramurilor de drept sunt aceleaşi ca cele pentru constituirea acestora:
un criteriu fundamenta care este obiectul de reglementare şi criterii auxiliare: metoda de
reglementare, calitatea subiectelor, caracterul normelor, natura sancţiunilor şi principiile proprii
unei ramuri de drept.

2. Criterii de delimitare. Caracterizare.

Prezentăm, în continuare, o caracterizare a acestor criterii din punct de vedere al dreptului
civil, urmând a fi folositoare în delimitarea dreptului civil faţă de celelalte ramuri de drept.

2.1. Obiectul de reglementare

Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se înţelege o categorie omogenă de
relaţii sociale care sunt reglementate de un ansamblu de norme juridice care, la rândul lor sunt
uniforme. Obiectul de reglementare este criteriul fundamental în constituirea şi delimitarea
ramurilor de drept. După cum s-a arătat, obiectul dreptului civil este format din două mari
categorii de raporturi sociale: patrimoniale şi nepatrimoniale, dar nu toate raporturile de această
natură sunt reglementate de dreptul civil. Dintre raporturile patrimoniale constituie obiect de
reglementare al dreptului civil numai raporturile reale şi raporturile obligaţionale; restul
raporturilor patrimoniale intră în obiectul de reglementare al altor ramuri de drept, cum sunt:
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul financiar etc.
Dintre raporturile nepatrimoniale, fac obiectul dreptului civil numai raporturile care
privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, elementele de identificare ale
persoanei şi creaţia intelectuală; restul raporturilor nepatrimoniale intră în sfera de reglementare a
altor ramuri de drept – dreptul administrativ, dreptul muncii, dreptul proprietăţii intelectuale80
etc.

2.2. Metoda de reglementare

Metoda de reglementare este criteriul de delimitare şi constă în modalitatea de influenţare
a raporturilor sociale de către societate, prin stat, care edictează normele de drept. Specifică şi

80
Teofil Pop, Drept civil român. Teoria generală , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 20
generală pentru dreptul civil este metoda egalităţii juridice a părţilor81, spre deosebire de alte
ramuri de drept (dreptul administrativ) care folosesc metoda subordonării părţilor: o parte a
raporturilor e obligată “să asculte” de cealaltă sau, altfel spus, o parte comandă, iar cealaltă
trebuie să execute82.
În unele ramuri de drept se folosesc ambele metode sau se foloseşte numai metoda
egalităţii juridice a părţilor (dreptul comercial).
Din aceste motive este necesar să se recurgă la alte criterii, cum sunt:

2.3. Calitatea subiectelor, raporturilor juridice

Specific pentru dreptul civil este faptul că normele sale nu condiţionează o calitate
specială, fiind nu numai necesară, ci şi suficientă, aceea de persoană fizică (fiinţa umană, luată
individual) şi de persoana juridică (un colectiv de oameni cu organizare proprie, având un
patrimoniu propriu, în vederea realizării unui anumit scop) privite ca titulare de drepturi
subiective civile şi obligaţii civile83; alte ramuri de drept impun subiectelor raporturilor o calitate
specială: organ al puterii legislative, administraţiei, justiţiei, cetăţean, comerciant, rudă etc.

2.4.Caracterul normelor juridice

În dreptul civil, majoritatea normelor juridice au un caracter dispozitiv84 (permisive sau
supletive), norme de la care părţile pot deroga prin voinţa lor comună şi expresă sau care se aplică
numai atunci când părţile nu au reglementat prin convenţie raporturile lor personale; spre
deosebire de alte ramuri, ca de exemplu, dreptul administrativ unde sunt preponderente normele
juridice imperative (onerative ori prohibitive).

2.5. Caracterul sancţiunii

Caracterul sancţiunii este un criteriu care prezintă utilitate practică, când se naşte un
conflict de interese şi se promovează un proces. Sub acest aspect, dreptului civil îi sunt specifice
sancţiunile cu caracter preponderent reparator85 ca de exemplu: repunerea părţilor în situaţia
anterioară încălcării normei juridice, repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită,
inopozabilitatea actului întocmit fără publicitate şi cu nesocotirea intereselor unei persoane,
revocarea actului juridic, nulitatea actului juridic etc.

2.6. Principiile dreptului civil

Uneori pentru delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept, se apelează la principii.
Dacă, într-un caz determinat, pot fi identificate principiile: proprietăţii, egalităţii în faţa legii,

81
Salvador Brădeanu, Ion Rucăreanu, op. cit., p. 31-35
82
Ghe. Beleiu, Drept civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 25
83
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 25
84
Pentru detalii a se vedea Gabriel Boroi, op. cit., p. 12-18
Sunt dispozitive normele juridice de la care se poate deroga. Ca exemplu de normă permisivă este cazul art. 1296
alin. (1) şi (2) din Codul civil: “Vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea de obiect două sau mai
multe lucruri alternative”.
Ca normă supletivă meţionăm cazul art. 1305 C.civ.: “Spezele vânzării sunt în sarcina cumpărătorului, în lipsă de
stipulaţie contrarie.”
Sunt imperative normele de la care nu este permisă derogarea.
Ca normă imperativă onerativă menţionăm art. 1312 C. civ.: “Vânzătorul este dator să explice curat îndatoririle ce
întelege a lua asupra-şi. Orice clauză obscură sau îndoioasă se interpretează în contra vânzătorului” (A se vedea şi
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat).
Ca normă prohibitivă, exemplificăm art. 1513 C. civ. “Este nul contractul prin care un asociat îşi stipulează
totalitatea câştigurilor. Asemenea, este nulă convenţia prin care s-a stipulat că unul sau mai mulţi asociaţi să fie scutiţi
de a participa la pierdere” (clauză leonină)
85
Mircea Mureşan, Drept civil. Partea generală, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 1996, p. 11
îmbinării intereselor personale cu cele generale şi garantării drepturilor subiective, se poate
aprecia până la proba contrarie că ne găsim în faţa unui raport de drept civil86.

3. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului

3.1. Delimitarea dreptului civil de dreptul constituţional

Dreptul constituţional este ramura dreptului unitar român formată din normele juridice
care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii87.
Legătura dintre dreptul constituţional şi dreptul civil priveşte următoarele aspecte:
a) dreptul constituţional conţine norme fundamentale şi dreptul civil se inspiră din aceste norme;
b) unele principii ale dreptului civil sunt consacrate de dreptul constituţional (principiul
proprietăţii, principiul egalităţii în faţa legii);
c) unele drepturi şi libertăţi consacrate de dreptul constituţional sunt în acelaşi timp drepturi
subiective civile:
d) potrivit dispoziţiilor legii civile, organele de stat prevăzute în Constituţie sunt considerate
persoane juridice în marea lor majoritate, cu toate consecinţele ce decurg din calitatea lor de
participanţi la raporturile de drept civil.
e) drepturile subiective civile sunt garantate prin Constituţie

Deosebiri:
Deosebirile dintre cele două ramuri privesc următoarele aspecte:
a) subiectele de drept constituţional se află, de regulă, într-o relaţie de subordonare, în
timp ce subiectele de drept civil se află pe poziţie de egalitate juridică88;
b) în dreptul constituţional sunt preponderente raporturile nepatrimoniale, în timp ce în
dreptul civil sunt preponderente raporturile patrimoniale;
c) în dreptul constituţional subiectele trebuie să aibă o calitate specială (aceea de organ de
stat), pe când în dreptul civil, este suficient ca subiectele să fie persoane fizice sau persoane
juridice;
d) normele dreptului constituţional au, în majoritatea lor, un caracter imperativ, în timp ce
normele dreptului civil sunt în majoritatea lor dispozitive;
e) sancţiunile în dreptul constituţional nu implică un proces, în timp ce restabilirea
dreptului subiectiv civil încălcat are loc, de regulă, printr-o hotărâre judecătorească.

3.2. Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ

Dreptul administrativ este ramura dreptului public care reglementează relaţiile sociale din
sfera administraţiei publice, precum şi pe cele de natură conflictuală dintre autorităţile publice sau
structuri private, investite cu autoritate publică, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile lor prin
actele administrative ale acestor autorităţi, pe de altă parte89.
Între dreptul civil şi dreptul administrativ – există unele asemănări, dar mai multe
deosebiri90.

Deosebiri:
86
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 26
87
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional român şi instituţii politice, 2003, p. 10-12; D.C.Dănişor, Drept
Constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa, Craiova, 1995, p. 178 şi urm.
88
Ghe. Beleiu, Drept civil, Bucureşti, Ed. Universul Juridic, 2007, p. 15
Autorul arată că prin poziţia de egalitate juridică se înţelege faptul că una din părţi nu se subordonează celeilalte;
într-o altă exprimare, în raportul juridic civil, părţile se află pe picior de egalitate juridică.
89
A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 122
90
A se vedea şi A. Iorgovan, Drept administrativ, vol. I, Ed. Hercules, 1993, p. 130
 În delimitarea dreptului civil faţă de dreptul administrativ e nevoie să se ţină seama de
următoarele aspecte mai semnificative:
a) în dreptul administrativ predomină raporturile nepatrimoniale, iar în dreptul civil
predomină raporturile patrimoniale;
b) în raporturile de drept administrativ este necesar ca unul dintre subiecte să fie un organ
al administraţiei publice91, pe când în dreptul civil, raporturile pot fi: numai între persoane fizice,
numai între persoane juridice, între persoane fizice şi persoane juridice;
c) în raportul de drept administrativ (în raporturile de subordonare) părţile se află într-o
relaţie de subordonare, subiectul care este purtător al autorităţii publice este supraordonat, pe
când, în dreptul civil, părţile sunt pe poziţii de egalitate juridică.
În raporturile de drept administrativ de colaborare ce apar, de regulă, între două autorităţi
ale administraţiei publice, care acţionează împreună pentru aplicarea legii, subiectele sunt pe
picior de egalitate92.
d) în dreptul administrativ ponderea o deţin normele imperative, în timp ce în dreptul
civil ponderea o deţin normele dispozitive;
e) sancţiunile dreptului administrativ sunt amenda contravenţională şi confiscarea, fiind
diferite de sancţiunile dreptului civil;
Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ este întâlnită adesea în materia
contenciosului administrativ93.

3.3. Delimitarea dreptului civil de dreptul financiar

Dreptul financiar cuprinde totalitatea normelor care reglementează relaţiile de constituire,
repartizare şi utilizare a fondurilor băneşti ale statului şi ale instituţiilor publice, destinate
satisfacerii sarcinilor social economice ale societăţii94.
Dreptul financiar este ramura de drept care reglementează raporturile sociale născute în
procesul constituirii şi utilizării normelor cuprinse în bugetul de stat. Principalul obiect de
reglementare al dreptului financiar îl constituie raporturile stabilite în legătură cu ceea ce se
numeşte “finanţe publice”. Sursa principală a veniturilor la buget este impozitul, iar principala
cheltuială a bugetului o constituie întreţinerea aparatului de stat95.
Relaţia dreptului financiar cu dreptul civil are în vedere faptul că ambele reglementează
relaţii patrimoniale, având ca obiect drepturi şi obligaţii pecuniare.
Deosebiri:
a) în dreptul financiar normele sunt preponderent imperative pe când cele de drept civil
sunt preponderent dispozitive:
b) marea majoritate a raporturilor de drept financiar sunt patrimoniale;
c) în raporturile de drept financiar, părţile sunt în poziţie de subordonare (întotdeauna
aparte este un organ al statului cu atribuţii fiscale);

91
Ghe. Beleiu, op. cit., p.28
Autorul subliniază că un organ al administraţiei de stat poate apărea şi în raporturi de drept civil, numai că, în astfel
de cazuri, el se manifestă ca persoană juridică, iar nu ca purtător al puterii de stat.
92
Ion Dogaru, Sevastian Cercel, Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2007, p. 23
93
A. Iorgovan, op. cit., 489
Autorul defineşte contenciosul administrativ ca fiind “activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios
administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar
conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în
termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
94
D.D.Şaguna, Tratat de drept financiar şi fiscal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 81 şi urm.
Autorul subliniază că în cazul raporturilor patrimoniale ale societăţilor comerciale aplicarea normelor de drept civil
este condiţionată de principiile generale stabilite de normele dreptului financiar.
95
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 29
 d) dreptul financiar dispune de sancţiuni proprii, precum majorarea pentru întârziere în
plata impozitelor, în timp ce sancţiunea specifică dreptului civil este acţiunea în justiţie;
e) există principii comune celor două ramuri de drept, dar şi principii specifice dreptului
financiar şi dreptului civil96.

3.4. Delimitarea dreptului civil de dreptul comercial

Dreptul comercial este acea ramură care reglementează raporturile ce se stabilesc în
activitatea comercială internă realizată de comercianţi97.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile
raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice, faptelor şi operaţiunilor considerate
de lege fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care participă persoanele care au
calitatea de comerciant98.
Între cele două ramuri de drept există numeroase asemănări care fac dificilă delimitarea
lor. Asemănările sunt următoarele:
- ambele ramuri au în obiectul de reglementare atât raporturi patrimoniale, cât şi
raporturi nepatrimoniale;
- în ambele ramuri metoda de reglementare este cea a egalităţii juridice;
- în ambele ramuri, normele de drept au un caracter dispozitiv;
- în ambele ramuri contractul este izvorul principal al obligaţiilor.

Deosebiri:
a) obiectul de reglementare juridică se deosebeşte prin aceea că dreptul comercial
reglementează actele şi faptele comerciale, cu obligaţiile ce derivă din ele şi specifice exerciţiului
profesiei de comerciant, altfel spus, normele de drept comercial se aplică numai raporturilor
juridice patrimoniale, care decurg din acte de comerţ sau din cele în care persoanele participă în
calitate de comercianţi, pe când dreptul civil reglementează, în principal, orice raporturi juridice
patrimoniale şi personal nepatrimoniale, în care părţile sunt pe poziţie de egalitate juridică;
b) calitatea subiectelor participante la raporturile juridice este diferită în dreptul
comercial faţă de dreptul civil;
c) principalul izvor de drept pentru dreptul civil este Codul civil, pe când, pentru dreptul
comercial, principalul izvor de drept este Codul comercial, Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, Legea nr. 15/1990 privind
reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale;
d) contractul comercial prezintă importante deosebiri de regim juridic faţă de contractul
civil, după cum există deosebiri de regim juridic şi între răspunderea civilă şi răspunderea
contractuală comercială.

3.5. Delimitarea dreptului civil de dreptul familiei

Dreptul familiei este acea ramură a dreptului privat care cuprinde totalitatea normelor
juridice ce reglementează raporturile personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie,
rudenie, adopţie şi raporturi asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în
scopul ocrotirii familiei99.
Între dreptul familiei şi dreptul civil există o serie de asemănări100:

96
Pentru alte aspecte, a se vedea I. Gliga, Drept financiar public, Ed. All, Bucureşti, 1994, p. 11 şi urm.; I. Condor,
Drept financiar, Bucureşti, 1994, p. 46 şi urm.
97
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 29
98
Şt. D. Cărpenaru, Drept comercial român, 2002, p. 3 şi urm.
99
I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 30
100
Până în anul 1954, când a intrat în vigoare Codul familiei, dispoziţiile privind relaţiile de familie erau cuprinse în
Codul civil, Cartea I, „Despre persoane” (În sistemul francez relaţiile de familie sunt reglementate şi în prezent în
Codul civil.).
 a) ambele ramuri reglementează atât raporturi patrimoniale, cât şi raporturi
nepatrimoniale;
b) ambele ramuri folosesc metoda egalităţii juridice a părţilor; o nuanţă aparte există în
dreptul familiei atunci când este vorba de raportul părinţi-copii minori;
c) cele două ramuri au unele principii comune.
Între cele două ramuri de drept există şi importante deosebiri din care rezultă delimitarea
dintre ele:
a) în dreptul civil sunt preponderente raporturile patrimoniale, pe când în dreptul
familiei sunt preponderente raporturile nepatrimoniale;
b) raporturile nepatrimoniale reglementate de dreptul civil primesc individualizarea
persoanei, cele reglementate de dreptul familiei izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi relaţiile
asimilate de lege celor de familie;
c) în dreptul familiei se cere o calitate specială pentru subiectele acestei ramuri – (soţ,
părinte, copil), în dreptul civil nu se cere o asemenea calitate;
d) fiecare ramură de drept are sancţiuni proprii; în dreptul familiei este reglementată ca
sancţiune specifică – decăderea din drepturile părinteşti;
e) în dreptul familiei predomină normele imperative în timp ce în dreptul civil
predomină normele dispozitive;
f) cele două ramuri de drept au unele principii comune, dar au şi principii proprii,
specifice, care contribuie la delimitarea lor.

3.6. Delimitarea dreptului civil de dreptul muncii

Dreptul muncii cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale
de muncă generate de contractul individual de muncă şi unele raporturi conexe (precum
organizarea şi funcţionarea sindicatelor, protecţia muncii, pregătirea profesională) ce derivă din
încheierea acestui contract101.
Normele dreptului muncii se întregesc în măsura în care sunt compatibile cu specificul
raporturilor de muncă prevăzute în legislaţia muncii, cu dispoziţiile legislaţiei civile102.
Dreptul civil constituie „dreptul comun” faţă de dreptul muncii.
Între dreptul civil şi dreptul muncii există asemănări şi deosebiri:
a) ambele reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale;
b) în ambele ramuri predomină raporturile patrimoniale;
c) cele două ramuri au unele principii comune.

Deosebirile mai importante care delimitează cele două ramuri sunt:

a) poziţia de egalitate juridică în raportul juridic civil există atât la încheierea contractului
cât şi la executarea şi la încetarea lui, în timp ce în cazul raportului juridic de muncă, egalitatea
juridică a părţilor există numai la încheierea contractului, după care intervine subordonarea
angajatului determinată de rigorile impuse de disciplina muncii;
b) în dreptul muncii sunt predominante normele imperative, în timp ce în dreptul civil
sunt predominante normele dispozitive;
c) în dreptul muncii sfera subiectelor este mai restrânsă decât în dreptul civil, deoarece
minorii sub 15 ani, respectiv 16 ani, după caz, nu pot încheia contract de muncă;

Este unanim admis că dreptul familiei, ca “drept special” se completează cu dreptul civil care reprezintă în această
relaţie “dreptul comun”.
101
S. Ghimpu, Al. Ţiclea, Dreptul muncii, vol. I, Ed. “Sansa” SRL, Bucureşti, 1994, p. 5 şi urm.
102
Art. 295 Codul muncii: „ Spre exemplu legislaţia muncii nu cuprinde dispoziţii privitoare la condiţiile generale ale
încheierii contractului individual de muncă şi nici cu privire la nulitatea acestuia, aşa încât urmează să se aplice legea
civilă şi soluţiile dreptului civil.”
 d) în dreptul civil este caracteristică răspunderea civilă pe când în dreptul muncii
acţionează răspunderea materială şi răspunderea disciplinară;
e) cele două ramuri au, pe lângă unele principii comune, şi unele principii proprii,
specifice103, care ajută la delimitarea lor.

3.7. Delimitarea dreptului civil de dreptul procesual civil

Dreptul procesual civil poate fi considerat un sistem de norme care reglementează modul
de judecată şi de rezolvare a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se
pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti
sau a altor titluri executorii104.
Dreptul procesual civil reprezintă „tocmai cealaltă faţă a dreptului material, aspectul său
sancţionator care, evident intervine numai în caz de nevoie. Dreptul material civil ar fi ineficace
dacă pe calea procesului civil nu s-ar asigura realizarea lui şi tot astfel, procesul civil ar fi de
neconceput fără existenţa unui drept material pe care să-l apere şi să-l valorifice.”105
Instanţele judecătoreşti sunt necesare pentru soluţionarea stărilor conflictuale existente
între oameni. Doar instanţele judecătoreşti pot determina în mod definitiv cine va avea câştig de
cauză în conflictele inevitabile care sunt deduse judecăţii. Instanţele judecătoreşti rezolvă
conflictele prin aplicarea legii la cazurile particulare independent şi imparţial.
Viaţa socială trebuie să se desfăşoare potrivit Constituţiei şi legilor, iar instanţa de
judecată trebuie să le interpreteze şi aplice corect, atunci când sunt încălcate şi să împiedice orice
arbitrariu sau nedreptate.
Relaţia existentă între dreptul civil şi dreptul procesual civil a determinat susţinerea
apartenenţei dreptului procesual civil la dreptul privat. Având în vedere că în relaţia procesuală
este implicat statul, iar administrarea justiţiei nu este o problemă de interes privat, se susţine că,
în pofida unor conexiuni puternice cu dreptul privat, dreptul procesual civil aparţine dreptului
public106.

3.8. Delimitarea dreptului civil de dreptul internaţional privat

Dreptul internaţional privat ca ramură a dreptului intern al fiecărui stat reprezintă
ansamblul regulilor aplicabile persoanelor fizice şi persoanelor juridice ca subiecte de drept privat
în relaţiile internaţionale107.
Dreptul internaţional privat cuprinde ansamblul normelor civile privind condiţia juridică
a străinilor, legea aplicabilă raporturilor juridice cu element de extraneitate, regulile de
competenţă şi regulile de procedură în rezolvarea litigiilor ivite în aceste domenii, recunoaşterea
hotărârilor pronunţate de instanţele străine şi executarea acestor hotărâri pe teritoriul ţării precum
şi asistenţa juridică internaţională.
Asemănările dintre cele două ramuri de drept sunt multiple, deoarece ambele
reglementează acelaşi tip de raporturi sociale.
Există însă şi deosebiri care le delimitează. Astfel:
a) raportul de drept internaţional privat conţine un element de extraneitate (cetăţenia sau
naţionalitatea străină, situarea în străinătate a unor bunuri, încheierea sau executarea în străinătate
a unui contract, locul comiterii unui delict), element care motivează vocaţia a cel puţin două
sisteme naţionale de drept pentru cârmuirea lor şi pentru soluţionarea eventualelor litigii ce s-ar
naşte în legătură cu ele;

103
Codul civil reglementa „locaţiunea de lucrări” devenită contract de muncă. A se vedea şi A. Ţiclea, Tratat de dreptul
muncii, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2007, p. 57
104
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997,
p. 158; I. Leș, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 14-20
105
I. Stoenescu, S. Zibberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, E.D.P. Bucureşti, 1983, p. 5
106
Ion Dogaru, Sevastian Cercel, op. cit., p. 27
107
B. M. C. Predescu, Drept internaţional privat, Ed. Universitaria, Craiova, 2002, p. 38
 b) dreptul internaţional privat priveşte şi raporturi juridice ce ţin de dreptul familiei, dacă
au un element de extraneitate;
c) dreptul internaţional privat foloseşte metoda de indicare ce acţionează prin intermediul
nomei conflictuale şi rezolvă chestiunea prejudicială, prealabilă, de a şti care este legea naţională
care reglementează raportul juridic sau potrivit căreia se soluţionează litigiul;
d) dreptul civil este genul, întregul, în raport cu dreptul privat internaţional care este
specia, partea.
Corelaţia dintre dreptul civil şi dreptul internaţional privat rezultă din examinarea textelor
Legii nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat108.

ÎNTREBĂRI
CAPITOLUL 1

1. Cum definim norma juridică?

2. Ce cuprinde instituţia juridică?
3. Cum definim ramura de drept?
4. Care sunt principalele diviziuni ale dreptului obiectiv?
5. Care sunt diviziunile tradiţionale ale dreptului român?
6. Ce categorii include noţiunea de profesionist?
7. Ce constituie exploatarea unei întreprinderi?
8. Cum definim dreptul civil?
9. Ce înţelegem prin obiect de reglementare al dreptului civil?
10. Care este obiectul de reglementare al dreptului civil?
11. Care este rolul dreptului civil?

108
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 01 sept. 1992
12. Care sunt funcţiile dreptului civil?
13. Cum explicăm funcţia dreptului civil de a fi „drept comun”?
14. Care sunt principiile fundamentale ale dreptului civil?
15. Ce bunuri sunt obiect al proprietăţii private?
16. Cum definim proprietatea publică?
17. Ce presupune principiul egalităţii în faţa legii?
18. Când este săvârşită cu intenţie o faptă?
19. Când este săvârşită din culpă o faptă?
20. Care este cerinţa exprimată de principiul ocrotirii bunei-credinţe?
21. Care este interesul delimitării dreptului civil de alte ramuri de drept?
22. Care sunt criteriile folosite în delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de
drept?
23. Ce se înţelege prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept?
24. În ce constă metoda de reglementare?
25. Ce caracter au majoritatea normelor juridice în dreptul civil?

CAPITOLUL 2
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI OBIECTIV CIVIL
 Secţiunea 1.
Noţiunea şi prezentarea izvoarelor dreptului civil

1. Sensurile expresiei „izvor de drept civil”

Norma de drept civil este regula de conduită generală şi abstractă, care impune
subiectelor de drept atitudinea de urmat în raporturile juridice civile109.
Izvoarele dreptului civil se regăsesc în sistemul izvoarelor dreptului. În acest context,
noţiunea de “izvor al dreptului civil” are două accepţiuni:
- în sens material, prin izvor al dreptului civil înţelegem condiţiile materiale de existenţă
care generează normele acestei ramuri;
- în sens formal, prin izvor al dreptului civil sunt desemnate formele specifice de
exprimare a normelor dreptului civil.
În concluzie, reţinem că izvoarele dreptului civil reprezintă formele în care sunt
exprimate regulile de conduită generale, abstracte şi impersonale, de aplicabilitate repetată, care
privesc comportarea subiectelor de drept în raporturile juridice civile110.
Autorii de drept civil susţin că nu trebuie să se confunde noţiunea „izvoare de drept civil”
cu o noţiune apropiată, ca formulare, dar diferită ca şi conţinut şi anume “izvoarele raportului
juridic civil concret”, întrucât prima noţiune priveşte actele normative, şi a doua se referă la actele
şi faptele juridice (individuale)111.

2. Formele de exprimare a izvorului de drept civil

Principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele dreptului civil sunt legile (actele
normative adoptate de Parlamentul României) şi hotărârile Guvernului României. Decretele
emise de Preşedintele României pot fi socotite izvoare ale dreptului civil, condiţionat de
îndeplinirea următoarelor cerinţe: conţin norme generale112 şi au ca obiect de reglementare relaţii
sociale care fac parte din obiectul dreptului civil.
În categoria izvoarelor dreptului civil sunt încadrate şi actele normative ( ordin,
instrucţiune, regulament) adoptate de un ministru ori şeful unui alt organ al administraţiei de stat,
dacă au ca obiect de reglementare relaţii sociale ce intră în obiectul dreptului civil şi nu în ultimul
rând, reglementările internaţionale (convenţii, pacte, acorduri etc.) cu condiţia ca România să fie
parte la ele (prin aderare ori prin ratificare) şi, numai dacă acestea privesc relaţii sociale ce intră
în obiectul dreptului civil român.
Din cele de mai sus, rezultă că toate actele normative sunt ordonate într-un sistem potrivit
căruia fiecare trebuie să se conformeze nivelului superior, supremaţia revenind normelor
constituţionale.
Demersul teoretic privind ordonarea ierarhică a actelor normative în vigoare care sunt
izvoare de drept civil pot fi prezentate astfel:

Natura Ordonarea ierarhică Izvoare de

reglementării în sistem drept civil

109
I. Dogaru, Teoria generală a dreptului, Ed. Europa, Craiova, 1996, p. 143, Nicolae Popa, op. cit., p. 190-220 – cu
privire la izvoarele de drept în general
110
E. Lupan, I. S. Pop, op. cit., p. 56
111
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 34
112
Nu pot fi socotite izvoare ale dreptului civil decretele individuale emise de Preşedintele României.
 I. Reglementările Convenţii,
internaţionale pacte, tratate
(supralegislative)
II. Ordinea 1. Legile Constituţia
juridică internă Legile Organice
Legile Civile
2. Decretele
3. Hotărârile şi Ordonanţele
Guvernului României
4. Actele normative emise
de conducătorii organelor
centrale ale administraţiei
de stat
5. Acte normative adoptate
de organele locale
executive
III. Uzanţele
IV. Principiile
generale ale
dreptului

3. Reglementările internaţionale
Referitor la forţa juridică a reglementărilor internaţionale în ordinea juridică internă a
României, art. 11 alin. (2) din Constituţie dispune: “Tratatele ratificate de Parlament potrivit legii,
fac parte din dreptul intern”, iar art. 20 prevede: “(1) Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2)
Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”.
Convenţia europeană a drepturilor omului113 a devenit parte integrantă a sistemului roman
de drept, dispoziţiile sale având forţă constituţională şi supralegislativă114.
Normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale trebuie interpretate şi
aplicate în raport cu jurisprudenţa Curţii Europene, alcătuind împreună un “bloc de
convenţionalitate”, care se opune autorităţilor naţionale cu forţa juridică a normelor
convenţionale115.

4. Supremaţia Constituţiei în ordinea juridică internă

Constituţia are forţă juridică superioară tuturor celorlalte legi. Normele celorlalte ramuri
de drept trebuie să fie în deplină concordanţă cu normele constituţionale.
Constituţia constituie principalul izvor de drept pentru dreptul constituţional, dar în
acelaşi timp este un izvor important şi pentru dreptul civil pentru următoarele considerente:
a) o parte din drepturile fundamentale ale cetăţenilor sunt, în acelaşi timp, drepturi
subiective civile, care au ca titular persoana fizică:

113
- Convenţia europeană a dreptului omului a fost semnată în cadrul Consiliului Europei, la Roma, în data de 4
noiembrie 1950. Pentru România, Convenţia a intrat în vigoare la 20 iunie 1994.
114
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol I, p. 100 şi urm.
115
C. L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului – resurse, instituţii, proceduri, Ed. All Beck, Bucureşti,
2000, p. 270
 b) izvorul primar al principiilor fundamentale ale dreptului civil este întâlnit în
Constituţie;
c) unele norme constituţionale reglementează regimul persoanelor juridice.
Supremaţia Constituţiei o situează în vârful ordinii juridice interne şi face din legea
fundamentală sursa tuturor reglementărilor116.

5. Supremaţia legii
În doctrină se face deosebire între legea fundamentală – Constituţia – şi celelalte legi.
Potrivit art. 73 alin. 1 din Constituţia României: „Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi
organice şi legi ordinare.”.
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a constituţiei şi conţin reglementări privind
relaţiile fundamentale, considerate esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a
puterii. Ele se adoptă cu votul a cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere,
fiind definitive numai după adoptarea lor prin referendum, organizat în cel mult 30 zile de la data
adoptării proiectului de revizuire.
Legile organice sunt acte normative care reglementează, de regulă, raporturi juridice de
interes public şi numai prin excepţie reglementează relaţii sociale civile, precum: regimul juridic
general al proprietăţii şi al moştenirii (art. 73 lit. m din Constituţie) şi se adoptă cu votul
majorităţii membrilor fiecărei Camere.
Legile ordinare reglementează relaţii sociale de mai mică importanţă şi sunt adoptate cu
votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
Legile civile reglementează relaţii sociale de natură civilă.
Printre legile ordinare, un loc important îl ocupă Codurile: civil, de procedură civilă,
comercial etc.
În acest context, când trebuie să analizăm izvoarele dreptului civil este important să
reţinem ideea de supremaţie a legii, fiind vorba evident de acea calitate în virtutea căreia legea,
elaborată în conformitate cu Constituţia este superioară celorlalte acte emise de organele statului.
De asemenea, este de subliniat că din supremaţia legii decurg unele consecinţe juridice
precum:
a) o procedură specială de elaborare a legii;
b) o procedură specială de modificare, suspendare şi abrogare a legii care asigură
principiul simetriei în drept;
c) conformitatea cu legea a celorlalte acte normative emise de către organele statului;
Principalul izvor al dreptului civil este Codul civil, adoptat în 2011 şi intrat în vigoare la
1 octombrie 2011.
Lato sensu, prin lege se desemnează şi celelalte acte normative: decrete, hotărârile şi
ordonanţele Guvernului, ordinele miniştrilor etc., cu o forţă juridică inferioară legii.
Dreptul civil are mai multe izvoare care îmbracă forma decretelor, cum ar fi: Decretul nr.
212/1974 de ratificare a Pactelor internaţionale privind drepturile omului.
Hotărârile Guvernului au aplicaţie în domeniul dreptului civil, în special în materia
persoanei juridice, între care putem distinge: Hotărârea Guvernului nr. 1602/2002 pentru
aprobarea Statutului CEC cu privire la transmiterea prin deces a depunerilor CEC.
Ordonanţele Guvernului
Potrivit Constituţiei, Guvernul poate adopta două categorii de ordonanţe în sfera de
acţiune a legilor: simple (în temeiul unei legi de abilitare) sau de urgenţă (în lipsa unei legi de
abilitare emise de Parlament, în cazul ivirii unor împrejurări excepţionale)117.
Unele ordonanţe ale guvernului cuprind şi norme de drept civil, dintre care enumerăm:

116
I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, 2003, p. 60-65
117
A se vedea şi art. 115 alin. (4) din Constituţia României.
 - Ordonanţa de urgenţă nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de
identitate ale cetăţenilor români (M. Of. nr. 641/2005), aprobată prin Legea nr.
290/2005;
- Ordonanţa de urgenţă nr. 128/1998 pentru reglementarea valorificării bunurilor
confiscate.
După cum am menţionat mai sus, actele normative emise de conducătorii organelor
centrale ale administraţiei de stat şi actele normative adoptate de organele locale executive intră
în noţiunea „izvoare de drept civil” în măsura în care au caracter normativ şi reglementează relaţii
sociale care intră în obiectul dreptului civil. Dintre actele la care ne referim menţionăm:
- Ordinul nr. 471/1990 al ministrului culturii pentru aprobarea normelor cu privire la
organizare spectacolelor, concertelor, al altor activităţi artistice şi distractive la care se
percep taxe de intrare (M. Of. nr. 108/1990);
- Ordinul nr. 710/c/1995 al Ministerului Justiţiei pentru adoptarea Regulamentului de
punere în aplicare a Legii notarilor publici.

6. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului

Sunt izvoare ale dreptului civil uzanţele şi principiile generale ale dreptului. (art. 1 alin
(1) C.civ.)
În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale
privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale
dreptului. (art. 1 alin (2) C.civ.)
Prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale. (art. 1 alin (6) C.civ.)
În materiile reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea
trimite în od expres la acestea. (art. 1 alin (3) C.civ.)
Potrivit art. 1 alin (4) C.civ. „Numai uzanţele conforme ordinii publice şi bunelor
moravuri sunt recunoscute ca izvoare de drept.”
Conform prevederilor art. 1 alin (5) C.civ. „Partea interesată trebuie să facă dovada
existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile
sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba contrară.”
De pildă, au valoare de izvoare de drept aşa numitele „uzuri interpretative” (practici ale
diferitelor porturi) ce se găsesc în dreptul maritim şi sunt un important criteriu de interpretare a
convenţiilor în acest domeniu, fiind chiar „codificate” în regulaente ale uzurilor diferitelor
porturi, precum şi în Codul burselor de mărfuri sau de valori.
Rolul acestor uzuri ale comerţului maritim se manifestă în două moduri:
- prin explicarea expresiilor şi termenilor din contract, sau
- completarea clauzelor contractului cu ceea ce în mod obişnuit se presupune că părţile au
voit118.
Precedentul judiciar (practica judiciară) şi doctrina (literatura de specialitate) nu sunt şi
nu pot fi izvoare ale dreptului civil; ele prezintă însă utilitate în interpretarea şi aplicarea corectă a
normelor cuprinse în actele normative, ca şi în perfecţionarea legislaţiei civile119.
Secţiunea a 2-a.
Aplicarea legii civile

1. Consideraţii introductive

118
Ghe. Beleiu, op. Cit., p. 44
119
Pentru o prezentare a practicii I.C.C.J. – Buletinul jurisprudenţei 1990-2003, Ed. All Beck, Bucureşti,
2004, (administrativ, bancar, civil, comercial, familiei, concurenţei, financiar şi fiscal, internaţional, privat,
muncii, penal, procesual civil, procesual penal, proprietăţii intelectuale, securităţii sociale, transporturilor)
 Este evident că marea masă a oamenilor într-un stat respectă dreptul. Aceasta este însă
doar o constatare faptică ce nu aduce încă nimic nou cercetării ştiinţifice. Problema este: de ce
respectă dreptul? Ar putea exista două răspunsuri posibile: de teama unei sancţiuni, ceea ce nu
este lipsit de oarecare adevăr, deşi relevanţa acestui element al juridicităţii nu este atât de mare
cum s-ar crede, sau din cauza presiunii cercurilor sociale din care fac parte, căci recunoaşterea
dreptului pozitiv nu constituie un fenomen pur individual, ci unul social care se răsfrânge în
activitatea indivizilor120.
În general, prin aplicarea dreptului se înţelege activitatea practică prin care organele de
stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice, acţionând ca titulari ai autorităţii de stat, activitate
ce se desfăşoară în formele oficiale stabilite prin acte normative.
Pe scurt, legea este făcută pentru a fi aplicată şi trebuie aplicată corect. În acest context,
importanţa operei de aplicare a dreptului se vădeşte pe planul înfăptuirii principiului legalităţii şi
pe planul ordinii de drept121.
Aplicarea legii în general şi în special a legii civile în vigoare poate fi privită sub trei
aspecte:
a) intervalul de timp în care se aplică (ceea ce reprezintă “aplicarea legii civile în timp”);
b) spaţiul în care legea acţionează (aplicarea legii în spaţiu);
c) cu privire la anumite subiecte (aplicarea legii civile asupra persoanelor).
Determinarea domeniului de aplicare a legii civile şi aplicarea acesteia se analizează sub
aceleaşi trei aspecte.
După cum s-a spus, legile civile se succed din punct de vedere al timpului, coexistă din
punct de vedere al spaţiului şi au determinate categoriile de subiecte la care se aplică122.
În fond, aşa cum am arătat, realizarea dreptului depinde, chiar atunci când intervine
posibilitatea constrângerii, de nivelul de conştiinţă al individului şi de gradul în care dreptul
pozitiv se apropie de dreptul raţional.

2. Aplicarea în timp a legii civile

Potrivit art. 6 alin (1) C.civ. „Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta
nu are putere retroactivă.”.
Legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare, delimitat de două
momente: momentul iniţial şi momentul final123.

2.1. Data intrării în vigoare a legii civile

Momentul iniţial sau momentul intrării în vigoare a legii civile este stabilit de art. 78 din
Constituţie: Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la
data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
În privinţa calculului celor 3 zile se adoptă sistemul intermediar stabilit de art. 2553 C.
civ., respectiv data publicării în Monitorul Oficial nu intră în calcul, însă prima zi în care legea
începe să producă efecte juridice începe după împlinirea orei 24 a celei de-a 3-a zi de la publicare
(art. 11 din Legea nr. 24/2000)124.
De la data intrării în vigoare, legea devine obligatorie şi nimeni nu poate invoca
necunoaşterea legii în propria apărare (nemo censetur ignorare legem).
Intrarea în vigoare a legii determină momentul din care ea este aplicabilă persoanelor,
devenind obligatorie. Principiul ce determină momentul intrării în vigoare al unei norme rezultă

120
M. Djuvara, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. All Beck, Bucureşti, 1995, p. 47
121
I. Dogaru, Drept civil român, 2000, p. 53
122
Ghe. Beleiu, Drept civil român, 1992, p. 48
123
I. Vida, Acţiunea normei juridice în timp, Dreptul nr. 12/2004, p. 81
124
Spre ex. Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei a fost publicată în data de 22 iulie
2005 şi a intrat în vigoare în data de 26.07.2005.
din regula că nimeni nu poate fi obligat să respecte o normă pe care nu ar putea-o cunoaşte.
Sistemul nostru juridic ia în consideraţie o durată de 3 zile necesară ajungerii normei publicate în
Monitorul Oficial la cunoştinţa efectivă a subiecţilor vizaţi.
Din momentul intrării în vigoare se instituie o prezumţie absolută, irefragrabilă de
cunoaştere a legii, ceea ce înseamnă că dovada contrară nu este de natură a răsturna prezumţia.
Este vorba, desigur, de o simplă ficţiune juridică. Evoluţia galopantă a sistemului normativ pune
sub semnul întrebării justeţea acesteia, dar, categoric, nimeni nu poate ignora eficienţa ei. Se
admit totuşi două excepţii de la această regulă:
a) atunci când o parte a teritoriului statului rămâne izolat, dintr-o cauză de forţă majoră de restul
ţării, căci ignorarea normei juridice nu se datorează atunci unei cauze subiective, ci obiective;
b) în materia convenţiilor (în dreptul civil sau comercial) atunci când o persoană încheie un
contract necunoscând consecinţele pe care legea le face să decurgă din aceasta; ea poate cere
anularea contractului pentru eroare de drept125.

2.2. Data ieşirii din vigoare a legii civile

Momentul final al legii este momentul ieşirii din vigoare prin abrogare, prin ajungere la
termen ori ca urmare a unei Decizii a Curţii Constituţionale prin care se declară neconstituţională.
Abrogarea este procedeul prin care o lege îşi încetează efectele datorită adoptării unui act
legislativ posterior şi contrar ei126; având ca efect scoaterea din vigoare, excluderea din ordinea
juridică a unei legi sau a unei părţi dintr-o lege pentru viitor (ex nunc).
Abrogarea unui act normative nu poate fi făcută decât printr-un act ce are în ierarhia
normelor juridice aceeaşi poziţie sau o poziţie superioară. Astfel o lege nu va putea fi abrogată
decât tot printr-o lege sau prin Constituţie ori un tratat contrar ei (la noi doar în materia
drepturilor omului, căci doar aceste tratate au preponderenţă în raport cu legile interne).
În cazul delegării legislative principiul este aparent încălcat, căci o lege edictată de
Parlament poate fi abrogată printr-o ordonanţă emanând de la Guvern.
Totuşi excepţia este doar aparentă, căci temeiul abrogării legii îl constituie legea de
abilitare faţă de care ordonanţa este un act de executare.
Anumite legi prevăd în chiar textul lor momentul ieşirii din vigoare. Dacă legea prevede
un termen până la care va fi aplicată, ajungerea la termen o scoate de drept din vigoare. Există
legi care prin natura lor sunt temporare. De exemplu, legile de abilitare a Guvernului pentru a
emite ordonanţe, căci una din condiţiile acestor legi este de a determina în mod cert care este
durata abilitării.
Principiile care guvernează intrarea şi ieşirea din vigoare a legilor par să soluţioneze
problema succesiunilor legilor în timp: din momentul intrării sale în vigoare legea nouă înlătură
aplicarea legii vechi, care îşi încetează aplicarea. Totuşi, lucrurile sunt mult mai complicate.
Situaţiile juridice pot să îşi înceapă formarea sub imperiul unei legi, pentru a se definitiva sub
imperiul alteia. Problema este de a şti care aspecte ale unei astfel de situaţii sunt reglementate de
vechea lege şi care de legea nouă. Această problemă a conflictului legilor în timp este rezolvată
de dreptul pozitiv. Astfel, Codul civil român, inspirându-se din cel francez, arată în art. 6 că
„legea n-are putere retroactivă”. În sistemul nostru juridic actual regula devine constituţională
prin consacrarea ei în art. 15 alin. (2) care arată: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia
legii penale mai favorabile”. Legiuitorul nu poate să dea legilor efecte retroactive.
Potrivit prevederilor art. 6 alin (2) C.civ. „Actele şi faptele juridice încheiate ori, după
caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte
juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori
producerii lor.”

125
N. Popa, op. cit., p. 111
126
Abrogarea este procedeul tehnico-juridic prin care legile fără termen îşi încetează activitatea prin renunţare la ele.
Poate fi: a) abrogarea expresă, când momentul final al legii civile rezultă expres din legea nouă (directă, când se
precizează exact textul abrogat; indirectă, când se prevede că dispoziţiile legale contrare se abrogă); b) abrogarea tacită,
când legea nouă nu dispune expres abrogarea, dar reglementează diferit acelaşi domeniu.
 De asemenea, conform art. 6 alin (3) C.civ. „Actele juridice nule, anulabile sau afectate
de alte cauze de ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii
vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace, potrivit dispoziţiilor legii noi.”
Art. 6 alin (4) C.civ. prevede că „Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi
neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care
le-au instituit.”
Principiul neretroactivităţii legii civile noi este subliniat şi de art. 6 alin (5) C.civ. potrivit
căruia „Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse
ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în
vigoare.”
De reţinut că potrivit art. 6 alin (6) C.civ. „Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea
aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia
derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de
întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile
de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.”
Aceste dispoziţii instituie două principii de soluţionare a conflictului de legi în timp.
a) principiul neretroactivităţii legii civile noi;
b) principiul aplicării imediate a legii civile noi.

2.3. Principiul neretroactivităţii legii civile noi

Neretroactivitatea legii înseamnă inaplicarea ei unor situaţii juridice ale căror efecte au
fost pe de-a-ntregul consumate sub imperiul legii anterioare.
Ambele principii sunt bazate pe fundamente raţionale profunde. Aplicarea imediată a
legii noi asigură eficacitatea acesteia, ea fiind considerată, dată fiind înlăturarea vechii
reglementări, mai bună, mai adecvată condiţiilor prezente. Neretroactivitatea legii vechi asigură
unitatea legislaţiei, nedând prilejul existenţei pentru aceleaşi relaţii sociale a unor regimuri
juridice distincte concomitente.
Legea nu retroactivează în sensul că ea nu poate afecta actele sau faptele juridice
petrecute anterior momentului în care ea a dobândit forţa obligatorie. Efectele juridice produse de
acestea sub imperiul vechii legi nu pot fi modificate de legea nouă127.
O consecinţă a constituţionalizării principiului neretroactivităţii legii este că nici o lege
civilă nu poate deroga de la acest principiu, singurele excepţii fiind cele prevăzute expres de legea
fundamentală: legile penale şi contravenţionale mai favorabile.128
Regula neretroactivităţii se impune administraţiei şi judecătorului. Administraţia nu poate
sub nici o formă emite acte normative cu efect retroactiv, nici chiar în baza delegării legislative.
Judecătorul nu poate aplica retroactiv o lege. Mai mult, el are obligaţia de a nu aplica o lege
retroactivă emisă de legiuitor.
În sistemul nostru, competenţa de a aprecia contradicţia dintre lege şi principiul
neretroactivităţii, dată fiind natura constituţională a acestuia, aparţine Curţii Constituţionale.
Aparente excepţii sunt legile interpretative şi legile de competenţă şi de procedură.
Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială.

2.3.1. Legile interpretative

Prin lege interpretativă se înţelege o lege care precizează sensul unei legi anterioare
obscure. Legea interpretativă nu adaugă, deci, reguli noi sistemului juridic existent, ci precizează
sensul unei legi obscure.

127
A se vedea art. 6 alin (2) C.civ.
128
N. Popa, op. cit., p. 113
 Pentru o mare parte a doctrinei, legea interpretativă produce efecte de la data intrării în
vigoare a legii interpretate, căci ea face corp comun cu legea interpretată. Norma interpretativă
produce efecte numai pentru viitor.
Legea interpretativă nu este o lege nouă, aşa că problema neretroactivităţii nu se pune. Nu
este vorba de a înlocui o lege obscură prin una mai clară, ci de a determina sensul primeia129.

2.3.2. Legile de competenţă şi de procedură

Regulile de competenţă şi de procedură stabilite printr-o lege nouă se aplică nu numai
cauzelor viitoare, ci şi cauzelor deja deduse judecăţii aflate pe rol înaintea intrării ei în vigoare.
Dar nu există în acest caz decât o excepţie aparentă de la principiul neretroactivităţii legii. Legea
nouă nu se aplică substanţei cauzei , deci faptelor şi actelor produse înainte de intrarea ei în
vigoare, ci doar actelor procesuale viitoare, fără a afecta, în principiu, actele de procedură deja
îndeplinite sub imperiul vechii legi130.

2.4. Principiul aplicării imediate a legii civile noi

Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept potrivit căreia legea
nouă se aplică de îndată ce a intrat în vigoare tuturor situaţiilor ivite după acest moment
excluzând aplicarea legii civile vechi. Acest principiu nu este consacrat expres, dar doctrina şi
jurisprudenţa îl aplică constant şi consideră că existenţa lui se întemeiază pe două raţiuni:
a) este o consecinţă a principiului neretroactivităţii legii, în sensul că dacă trecutul scapă
legii noi, pentru viitor ea trebuie aplicată de îndată;
b) rezultă din regula de interpretare consacrată de art. 1268 alin (3) C. civ. – actus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat („Când o clauză este primitoare de două
înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, ci nu în acela ce n-ar putea produce
nici unul”).
Pe de altă parte trebuie să avem în vedere că131:
a) este de presupus că legea nouă reprezintă un progres tehnico-juridic faţă de cea veche;
b)legea nouă urmăreşte, de regulă, să înfăptuiască unitatea legislaţiei pe întreg teritoriul;
c) neadmiterea acestei reguli practic determină neaplicarea legii noi, ceea ce este
inadmisibil.
De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există excepţia ultraactivităţii
(supravieţuirii) legii civile vechi, care înseamnă aplicarea legii vechi după intrarea în vigoare a
legii noi. Excepţia este justificată de necesitatea ca anumite situaţii să rămână guvernate de legea
sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă, şi, de principiu,
trebuie consacrată expres de legea nouă.
De exemplu, prescripţia achizitivă presupune scurgerea a 30 de ani pentru ca proprietatea
să fie constituită. Ce se întâmplă dacă o lege intervine în această perioadă modificând termenul de
prescripţie? Va fi aplicată legea nouă sau cea veche va supravieţui? Ce se întâmplă, de asemenea,
cu actele încheiate sub imperiul unei legi, ale căror efecte se prelungesc sub imperiul alteia? De
exemplu, o căsătorie este încheiată sub imperiul unei legi, pentru ca apoi o altă lege să modifice
consecinţele acesteia.
O primă excepţie de la acest principiu al aplicării imediate a legii noi este cea a situaţiilor
contractuale în curs. Acestea rămân, în principiu, reglementate de legea veche.
Motivele acestei soluţii ţin în primul rând de principiul libertăţii contractuale. Legea
veche se impune a fi aplicată contractelor în curs pentru că părţile au înţeles să contracteze având
în vedere o anumită stare a dreptului pozitiv, aplicarea imediată a legii noi însemnând a da

129
Bauthèlémy, Revue de droit public, 1910, p. 465
130
Fr. Terré, Introduction génèrale au droit, Dalloz, Paris, 1991, p. 366
131
I. Dogaru, Drept civil roman, 2000, p. 59; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, 2001, p. 23-24
acordului de voinţă al părţilor un sens diferit de cel real, a-l lipsi chiar de fundament în condiţiile
noii legi.
Această ultraactivitate a legii vechi în materie contractuală nu leagă însă pe legiuitor şi
nici pe judecător. Ei pot decide aplicarea imediată a legii noi contractelor în curs. De altfel, legile
în materie cuprind adesea dispoziţii tranzitorii care supun contractele în curs. legii noi.
Judecătorul, la rândul său, poate deroga de la principiul ultraactivităţii legii vechi, căci, spre
deosebire de regula neretroactivităţii, el nu se bazează pe nici un text de aplicabilitate generală.
Totuşi, o limită îi este impusă; el poate deroga doar dacă interesul social pe care îl afirmă astfel
este atât de imperios încât să justifice afectarea stabilităţii convenţiilor. Simplul fapt că legea
nouă este imperativă nu justifică derogarea132.
În determinarea practică a legii aplicabile la o situaţie juridică concretă, determinată, cu
respectarea principiilor menţionate mai sus este de mare folos observarea regulii următoare: o
situaţie juridică produce acele efecte care sunt prevăzute de legea civilă în vigoare la data
producerii ei, regulă cristalizată în adagiul tempus regit actum. Pentru a delimita domeniul legii
civile noi de acela al legii vechi, în doctrină s-au propus mai multe criterii distingându-se între:
drepturi câştigate (iura quaesita) şi simple expectative (drepturile viitoare). Potrivit acestei teorii
clasice, legea veche se aplică drepturilor câştigate, legea nouă fiind exclusă, căci altfel ar
retroactiva, în timp ce legea nouă se aplică simplelor expectative, putând să le modifice; fapte
trecute (facta praeterita), fapte în curs de a-şi produce efectele (facta pendentia) şi fapte viitoare
(facta futura); constituirea, modificarea şi stingerea situaţiilor juridice; situaţii juridice legale şi
situaţii juridice voluntare (contractuale)133.

3. Teritorialitatea legii civile

3.1. Aplicarea legii civile în spaţiu
Aplicarea legii civile în spaţiu nu ridică probleme deosebite în statele unitare, în principiu
actele normative ce emană de la organele centrale aplicându-se pe întreg teritoriul, iar actele ce
emană de la organele unităţilor administrativ-teritoriale în limitele unităţii respective. (art. 7
C.civ.
În principiu, cum am văzut, legea îşi limitează aplicarea în interiorul frontierelor statului
ce a adoptat-o. Sunt situaţii când în raportul juridic apare un element de extraneitate care îl face
greu de plasat în spaţiul de acţiune al unei legi. De exemplu, un francez şi o americancă se
căsătoresc în România sau un român încheie un contract cu un grec în Turcia.
Problema de a şti care lege este aplicabilă acestor raporturi este rezolvată cu ajutorul
normelor conflictuale. Aceste norme nu reglementează substanţa cauzei, ci doar determină legea
aplicabilă. Criteriile de determinare a legii aplicabile în dreptul internaţional privat sunt diverse:
naţionalitatea, domiciliul, locul încheierii unui act, situarea unui bun, voinţa părţilor etc.
Există excepţii de la principiul teritorialităţii legii în dublu sens: fie legea naţională nu se
aplică pe teritoriul statului anumitor bunuri ori persoane, fie legea română se aplică şi în afara
teritoriului naţional. Efectul extrateritorial al normei juridice poate apărea pe baza autonomiei de
voinţă a părţilor, fie independent de voinţa acestora.
În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate determinarea legii civile
aplicabile se face ţinându-se seama de normele de drept – internaţional privat cuprinse în cartea a
VII-a din C.civ.
În dreptul internaţional privat, dominat de principiul autonomiei de voinţă a părţilor,
acestea pot să determine legea aplicabilă raporturilor lor, cu condiţia să nu încalce dispoziţii
imperative ale legii. De exemplu într-un contract de vânzare-cumpărare executat în Franţa părţile
pot conveni ca legea aplicabilă să fie cea română. În acest caz instanţa franceză va fi obligată în

132
Fr. Terre, op. cit., p. 373-374
133
M. Eliescu, Conflictul legilor în timp, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1967, p. 79; O. Căpăţână,
Aplicarea legii în timp în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, 1989, p. 111
caz de litigiu, să aplice legea română, cu condiţia ca în dreptul francez să nu se opună acestui
lucru impedimente de ordine publică134.
Legea română are în acest caz aplicare extrateritorială.
Legea poate avea efecte extrateritoriale şi independent de voinţa părţilor. Ea se va aplica
în unele situaţii actelor şi faptelor comise în afara graniţelor ţării.
Aspectul internaţional se rezolvă de către „normele conflictuale” ale dreptului
internaţional privat, care presupun aşa-zisul “conflict de legi” în spaţiu.

3.2. Regulile de drept internaţional privat:

- imobilele sunt supuse legilor ţării pe teritoriul căreia se află: lex rei sitae; (art. 2558 alin (3)
C.civ.)
- starea civilă şi capacitatea civilă ale persoanei fizice sunt supuse legii cetăţeniei: lex
personalis este lex patriae, iar capacitatea persoanei juridice este supusă legii naţionalităţii,
determinată de sediul său (ca regulă); (art. 2572 alin (1) C.civ.)
- forma actului juridic civil este cârmuită de legea locului unde se încheie: locus regit actum.
În dreptul internaţional privat există şi alte reguli – lex causae – care rezolvă posibilul
„conflict de legi” în alte domenii ale raporturilor civile:
- raportul civil născut dintr-un delict civil este supus legii comiterii faptei ilicite cauzatoare de
prejudiciu – lex loci delicti commisi – ori legii locului unde se consumă efectele negative ale
delictului civil: lex loci lessionis.

4. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt oamenii, fie priviţi individual – ca persoane fizice, fie
organizaţi ca persoane juridice. Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică,
normele civile pot fi împărţite în trei categorii:
a) norme cu vocaţie generală de aplicare, cele ce se aplică atât persoanelor fizice, cît şi
persoanelor juridice (Codul civil);
b) norme cu vocaţia aplicării numai la persoanele fizice (Ordonanţa nr. 41/2003 privind
dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice);
c) legile civile cu vocaţia aplicării numai la persoanele juridice (Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale).

Secţiunea a 3-a.
Interpretarea normelor de drept civil

1. Noţiune
De regulă, prin interpretare se înţelege în mod obişnuit lămurirea unui text obscur; un text
imprecis este precizat printr-o operaţie logico-raţională.
În practica dreptului a interpreta înseamnă a determina şi a preciza principiul aplicabil
unei situaţii date, folosind un ansamblu de procedee specifice. Interpretarea este astfel o etapă a
procesului de aplicare a legii. Interpretarea legii de către instanţa de judecată se face numai în
scopul aplicării ei în sens dedus judecăţii.

2. Necesitatea interpretării
Interpretarea este necesară nu doar pentru că legea este imperfectă, ci pentru că natura
intrinsecă a legii este generalitatea, ceea ce înseamnă că interpretarea nu este o operaţiune

134
D. Ciobanu, Introducere în studiul dreptului, Ed. Hyperion XXI, Bucureşti, 1992, p. 51
ocazională, ci una constantă, necesară în cadrul oricărui proces de aplicare a legii. Interpretarea
este o necesitate permanentă, indiferent care ar fi perfecţionările care s-ar aduce legislaţiei.
Interpretarea nu poate fi aşadar evitată pentru că necesitatea ei nu rezultă din
imperfecţiunea textului, ci din natura intrinsecă a normei care, generală fiind, nu se poate aplica
unei situaţii particulare decât în urma unei operaţii logico-raţionale de stabilire a sensului şi a
compatibilităţii sale cu ipoteza concretă avută în vedere.
Necesitatea interpretării mai rezultă însă şi din specificul limbajului juridic, din dinamica
finalităţilor dreptului şi din contradicţiile inerente sistemului juridic, precum şi din faptul că acest
sistem prezintă în mod necesar lacune.
Din consideraţiile prezentate trebuie să reţinem că:
a) interpretarea este o etapă a procesului aplicării legii civile;
b) conţinutul acestei operaţii constă în lămurirea şi explicarea sensului normei civile;
c) încadrarea corectă a diferitelor situaţii din practică, în ipoteza normei de drept civil, constituie
scopul interpretării legii civile.
Pentru a înţelege necesitatea interpretării trebuie să avem în vedere mai multe operaţii135:
a) generalitatea normei – cauză a obligativităţii interpretării – oricât de perfectă ar fi
legea, ea nu poate să prevadă toate cazurile la care urmează să se aplice, pentru că legea nu
inventariază stările de fapt concrete, ci conţine regulile de conduită generale, abstracte şi
obligatorii pe care oamenii trebuie să le urmeze. Interpretarea va fi deci absolut necesară în orice
proces de aplicare al normei, indiferent cât de clară ar părea legea, pentru că finalitatea sa este în
primul rând corelarea faptelor cu norma de conduită generală aplicabilă lor. Din acest motiv, cei
ce aplică legea trebuie să determine, în fiecare caz în parte, măsura în care norma de drept civil se
aplică în cazul concret supus soluţionării;
b) specificacitatea limbajului juridic – crearea şi aplicarea normei este şi un fapt de
comunicare , însă limbajul folosit într-un text legal nu este întotdeauna cel uzual. Din punct de
vedere practic, rolul judecătorului, în calitatea sa de interpret creşte datorită folosirii limbajului
uzual; interpretarea nu este mai puţin necesară, căci sensul uzual trebuie determinat, el nefiind
precizat de către legiuitor. Când legiuitorul utilizează termenii într-un alt sens decât cel obişnuit,
el este obligat să-l definească. Definiţia aceasta nu este mai lexicală, ci stipulativă; ea nu mai
reproduce caracteristicile rezultate din folosirea termenului, ci reformulează termenul pentru a
corespunde voinţei autorului. De exemplu, termenul „competenţă” înseamnă în limbajul uzual
„capacitate recunoscută care conferă autoritate într-un anumit domeniu”, iar pentru jurist
“totalitatea atribuţiilor unui post”.
c) dinamica finalităţilor dreptului – Dreptul este un instrument ce trebuie folosit pentru a
construi o anumită ordine socială şi economică. Această ordine are un dinamism din ce în ce mai
accentuat în societatea actuală. Or dreptul urmează cu greu schimbarea extrem de rapidă a ordinii
sociale şi mai ales a celei economice. Se impune aşadar ca norme deja existente să fie utilizate
pentru a construi o ordine socială de multe ori diferită de cea care le-a generat. În acest caz
interpretul este cel care reorientează norma în raport cu noua finalitate a dreptului.
d) contradicţiile interne ale sistemului juridic – În prezent există o inflaţie legislativă,
însoţită de o devalorizare a normelor de drept. Norma nu mai are suficient timp să se cristalizeze
şi în multe cazuri nu este coordonată cu restul sistemului juridic. Legislaţia va cuprinde astfel o
serie de contradicţii între dispoziţiile aceluiaşi act normativ, între dispoziţiile cuprinse în diferite
acte normative şi între dispoziţiile unor acte136. Rolul interpretării este de a elimina aceste
contradicţii în conformitate cu principiul ierarhizării normelor juridice, care dă dreptul
judecătorului ca, în principiu, să poată soluţiona orice conflict între două norme, lăsând neaplicată
o dispoziţie în favoarea alteia situată pe o poziţie superioară în ierarhie.

135
I. Dogaru, D. C. Dănişor, Ghe. Dănişor, Teoria generală a dreptului, 1999, p. 380-382
136
I. Dogaru, op. cit., p. 227
 e) lacunele legii civile – un principiu fundamental al dreptului este că orice situaţie de
fapt are întotdeauna o normă care îi corespunde în ordinea juridică. Aceasta nu înseamnă că legea
poate prevedea totul, că legea este perfectă, ci că judecătorul este obligat să soluţioneze orice
cauză dedusă judecăţii, găsind o normă aplicabilă, iar în lipsa uneia exprese, căutând să
suplinească această coerenţă a legii prin recurgerea la principiile generale ale dreptului. De aceea,
legislaţia civilă, începând cu Codul civil francez, susţine că „judecătorul care va refuza să judece,
sub pretextul tăcerii sau al insuficienţei legii, va putea fi urmărit ca vinovat de denegare de
dreptate137”. Interpretarea este obligată aşadar să acopere “lacunele legii”, rolul său fiind
primordial.

3. Metodele sau procedeele de interpretare

În stabilirea felurilor interpretării legii civile se folosesc, în general, trei criterii de
clasificare:

Criterii de clasificare Formele interpretării

1 În funcţie de forţa sa
2 În funcţie de rezultatul
interpretării
3 Metoda de interpretare
folosită
- Interpretarea oficială (obligatorie)
- Interpretarea neoficială (nu este
obligatorie)
- Interpretarea literală (numită şi
declarativă)
- Interpretarea extensivă
- Interpretarea restrictivă
- Interpretarea gramaticală
- Interpretarea sistematică
- Interpretarea istorico-teleologică
- Interpretarea logică

3.1.Interpretarea oficială şi interpretarea neoficială

3.1.1. Interpretarea oficială
Interpretarea oficială este acea formă a interpretării realizată de către autorităţile publice cu
atribuţii în procesul de elaborare a normelor juridice sau de aplicare a acestora138. Interpretarea
oficială este autentică atunci când ea provine de la organul emitent al normei cu caracter de lege
interpretată, judiciară, când este făcută de un organ judecătoresc şi administrativă când se face de
către un organ al administraţiei.
A) interpretarea autentică este cea care emană de la legiuitorul însuşi, într-o formă
generală şi obligatorie. Altfel spus, interpretarea autentică este interpretarea unui act de legislaţie
de către autoritatea care a emis actul originar, deci a legii prin lege, a ordonanţei prin ordonanţă, a
tratatului internaţional printr-un tratat internaţional. Nu suntem în prezenţa unei interpretări
autentice decât în măsura în care există o echivalenţă strictă între actul originar şi actul care-l
interpretează, adică dacă interpretarea este făcută de acelaşi organ şi în aceeaşi formă cu actul
originar139. Această exigenţă se exprimă prin intermediul adagiului: cuius est legem condere, eius
et est interpretori. Interpretarea autentică este obligatorie pentru instanţă.
B) interpretarea judiciară este cea făcută de către judecător în procesul de aplicare a legii
unui caz concret; ea este întotdeauna o interpretare de caz140. Această interpretare nu are forţă
obligatorie decât pentru cazul respectiv şi decât faţă de participanţi la cauza respectivă.
Judecătorul trebuie să se rezume la a interpreta dreptul, la a-l aplica în sens strict. Raţionamentul

137
Art. 4 din Codul civil francez
138
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 274
139
P. Pescatore, Introduction à la science du droit, Luxembourg, 1978, p. 329
140
N. Popa, op. cit., p. 275
jurisdicţional trebuie să îmbrace forma unui silogism ale cărui premise sunt situaţia de fapt şi
legea aplicabilă acesteia şi a cărui concluzie este hotărârea141. Orice decizie jurisdicţională trebuie
să fie întemeiată pe o dispoziţie legală.
C) interpretarea administrativă este cea făcută de organele administraţiei cu prilejul
organizării executării şi al executării în concret a legii. Actele administrative care interpretează
legea nu sunt obligatorii pentru instanţe, căci aceste acte sunt controlabile jurisdicţional.
3.1.2. Interpretarea neoficială
Interpretarea neoficială este interpretarea care se dă legii civile de către doctrină, de către
avocat în pledoariile sale în faţa instanţei şi, în general, de persoane care nu reprezintă puterea de
stat. O asemenea interpretare nu are forţă juridică obligatorie

3.2. Interpretarea literală, extensivă şi restrictivă

3.2.1. Interpretarea literală este acea formă a interpretării ce primeşte considerare în
raport cu rezultatul operaţiei logico-raţionale, prin care se asigură textului supus interpretării
conţinutul a cărui întindere corespunde celui ce rezultă din simpla lui citire. Altfel spus,
interpretarea literală nici nu lărgeşte, nici nu limitează aplicaţia textului de lege (normei juridice),
întrucât formularea textului supus interpretării şi situaţiile concrete ce se încadrează în ipoteză se
află în deplină concordanţă.
Această formă de interpretare este specifică textelor clar şi precis redactate şi nu se
confundă cu interpretarea gramaticală.

3.2.2. Interpretarea extensivă este cea care primeşte considerare în raport cu rezultatul
obţinut prin această operaţie logico-raţională, atunci când se atribuie textului normei un conţinut
sporit în raport cu cel ce rezultă din simpla lui lectură. Altfel spus, neexistând concordanţă la care
el se aplică, textul trebuie extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în „litera”
lui142. La o interpretare extensivă se poate ajunge prin folosirea metodei analogiei ori

141
Ca o consecinţă a independenţei judecătorului, instanţele sunt libere şi suveran în interpretarea legii. Această
suveranitate interpretativă a instanţelor se manifestă pe un dublu plan. În primul rând, instanţa nu are de suportat niciun
amestec din afara sistemului judiciar atunci când interpretează legea, nici din partea Executivului, care nu poate emite
acte administrative interpretative obligatorii pentru instanţă sub nicio formă, nici din partea Legislativului care, aşa cum
am văzut, deşi poate emite acte de interpretare autentică, acestea nu trebuie, după părerea noastră, să producă efecte
retroactive, încălcând astfel principiul non-intervenţiei, în contenciosul jurisdicţional. În al doilea rând, conform
caracterelor generale ale organizării judecătoreşti, instanţa rămâne liberă în interpretarea sa faţă de orice ..... din
interiorul sistemului judiciar, în sensul că ea nu este obligată să ţină seama de interpretarea dată de jurisdicţiile
superioare. Mai mult, instanţa nu este ţinută nici de propria interpretare, ea putând să revină asupra acesteia când
doreşte.
Jurisprudenţa este forţa dinamică a sistemului de drept, în confruntare directă cu realităţile zilnice, astfel că rolul ei
poate merge până acolo când, la nevoie, soluţiile judecătoreşti se transformă în reguli de drept.
Aplicarea unitară a legii înseamnă că, în interpretarea aceluiaşi text de lege de către instanţele judecătoreşti, privind
aceeaşi problemă de drept, soluţia pronunţată trebuie să fie aceeaşi. Pe de altă parte, aplicare unitară a legii este
esenţială, deoarece reiese din ce în ce mai mult şi rolul jurisprudenţei de a îmbogăţi legea, legea aflată uneori, în criză,
e
după cum se exprimă doctrina franceză. (R. Cabrillor, Introduction générale au droit, 2 edition, Dalloz, Paris, 1997, p.
121)
Totuşi, în anumite situaţii, şi la noi jurisprudenţa poate avea rol creator, este cazul Deciziilor I.C.C.J. promulgate în
recursul în interesul legii şi al Deciziilor Curţii Constituţionale.
142
Potrivit dispoziţiilor art. 21 din Decretul nr. 31/1954 care reglementează problema (comorienţilor), „În cazul în care
mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare, fără să se poată stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt
socotite că au murit deodată”. În ultimul timp doctrina înregistrează opinia potrivit căreia textul se aplică extensive şi
pentru situaţia în care moartea a survenit în împrejurări diferite, dar în acelaşi moment, fără a se putea stabili că una a
supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată. A se vedea: Ghe. Beleiu, Drept civil. Persoanele. , Bucureşti,
187, p. 81 şi urm.; Fr. Deak, Moştenirea legală, Universitatea Bucureşti, 1991, p. 36 şi urm.
- De asemenea, art. 1198 C. civ, ce are în vedere situaţia în care există o „imposibilitate materială” de preconstituire
a unui înscris, este interpretat extensive şi se aplică şi situaţiei în care există o “imposibilitate morală” de a preconstitui
un înscris, în cazurile existenţei unor raporturi de încredere între părţi ( C.S.J. dec. civ. Nr. 1300 din 01 aprilie 2003).
 argumentului a fortiori. Normele juridice civile care conţin enumerări limitative, excepţii sau
prezumţii nu pot fi interpretate extensiv.
3.2.3. Interpretarea restrictivă asigură textului supus interpretării un conţinut mai
mic (mai restrâns) decât cel ce rezultă din simpla lui lectură, datorită lipsei de concordanţă dintre
formularea textului şi cazurile de aplicare practică, lipsă de concordanţă caracterizată într-o
formulare prea largă (prea cuprinzătoare) în raport cu cazurile ce pot fi încadrate în text143.

3.3. Interpretarea gramaticală, sistematică şi istorico-teleologică

3.3.1. Interpretarea gramaticală vizează stabilirea sensului normei juridice prin analiza
sintactică şi morfologică a textului ei, precum şi printr-o analiză de vocabular, adică prin
stabilirea sensului termenilor cuprinşi în enunţ.
Analiza gramaticală începe cu analiza cuvintelor (termenilor) prin care se exprimă norma.
Interpretarea gramaticală implică analiza prepoziţiilor sub aspectul legăturii dintre
cuvinte şi analiza sintactică a frazei.
Astfel, dacă între două condiţii care se cer se intercalează conjuncţia „şi”, condiţiile sunt
cerute cumulativ; dacă se intercalează conjuncţia „sau”, condiţiile sunt cerute alternativ.
Interpretarea gramaticală trebuie să valorifice de asemenea concluziile ce pot rezulta din folosirea
semnelor de punctuaţie.
3.3.2. Interpretarea sistematică constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice
prin determinarea locului acesteia în sistemul ramurii de drept şi atunci când este nevoie, chiar în
sistemul de drept, precum şi în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului.
Prin metoda sistematică de interpretare se verifică în primul rând respectarea de către
normă a poziţiei sale în ierarhia normelor juridice. Privite din acest unghi de vedere, controlul
legalităţii actelor administrative şi controlul constituţionalităţii legilor sunt aplicaţii ale acestei
metode.
În ambele cazuri, judecătorul, aplicând norma, verifică dacă nu există un conflict între
aceasta şi norma superioară, dând prioritate, în cazul constatării existenţei unui asemenea conflict,
normei superioare.
Pentru ca interpretarea sistematică să contribuie la desluşirea şi explicarea înţelesului
normei juridice, interpretul va trebui să stabilească:
a) locul normei supuse interpretării în cadrul sistemului dreptului pozitiv şi chiar raportul acesteia cu
principiile fundamentale ale dreptului;
b) apartenenţa normei la o anumită ramură de drept, dacă norma este generală sau de excepţie
raportată la actul normativ în care este prinsă;
c) locul normei juridice în cadrul articolului, secţiunilor, capitolelor, cărţii, părţii sau titlului din
lege.
Interpretarea sistematică 144 a legii civile este frecvent întâlnită în practică atunci când se
determină domeniul de aplicare a unei dispoziţii legale, pornind de la calificarea ei ca normă
generală ori normă specială, prin respectarea relaţiei dintre general şi special: norma generală nu
derogă de la norma specială (generalia specialibus non derogant), iar norma specială derogă de la

143
Într-o atare situaţie se află dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 15/1990 referitoare la bunurile care rămân în proprietatea
statului cum ar fi clădirile guvernamentale , bunuri necesare desfăşurării activităţii administraţiei de stat, rezerve ale
statului şi altele asemenea.
144
La o interpretare este necesar să se recurgă pentru înţelegerea dispoziţiei art. 8 ain (3) din Decretul nr. 31/1954:
„Minorul care se căsătoreşte dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu”. Într-adevăr, acest text trebuie
coroborat cu art. 4 din Codul familiei, potrivit căruia: „Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de
optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit şaisprezece ani.
Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit cinsprezece ani.
Încuviinţarea se poate da de Primăria Capitalei României sau de prefectura judeţului în cuprinsul căruia îşi are
domiciliul femeia şi numai în temeiul unui aviz dat de un medic oficial.”
norma generală (specialia generalibus derogant). În aceste reguli “norma generală” reprezintă
regula, iar norma specială constituie excepţia.

3.3.3. Interpretarea istorico-teleologică

Metoda istorică
Cu ajutorul acestei metode interpretul stabileşte sensul unei norme în funcţie de geneza
acelei norme.
Ceea ce trebuie determinat prin această metodă este voinţa legiuitorului care a edictat
norma, prin studierea expunerii de motive făcută cu prilejul adoptării legii, din care rezultă
raţiunile pentru care legiuitorul a adoptat respectivul act normativ, prin studierea procesului
verbal al dezbaterilor, a reacţiilor din presa vremii, a situaţiei economice, politice şi sociale a
vremii etc.
Metoda teleologică
Această interpretare descoperă sensul unei dispoziţii legale neclare prin luarea în
considerare a scopului legii, a raţiunii ei (ratio legis) de a fi.
Această raţiune a legii mai este numită şi “spirit al legii”. Ea este uneori explicit
formulată într-un preambul sau într-o dispoziţie expresă a textului însuşi. Pentru a interpreta bine
un text este esenţial să sesizăm în mod clar această raţiune a legii, să recunoaştem, de exemplu,
care sunt interesele pe care legea tinde să le protejeze, care sunt abuzurile pe care vrea să le
împiedice. De exemplu, normele cu privire la adopţie trebuie interpretate ţinându-se cont de
faptul că adopţia se face în interesul adoptatului. Imunitatea parlamentarilor trebuie interpretată în
considerarea faptului că scopul ei este buna funcţionare a parlamentului, nu protejarea intereselor
parlamentarului.

3.4. Interpretarea logică a legii civile

Interpretarea logică constă în folosirea unor procedee ale logicii formale generale,
precum raţionamentele inductive, raţionamentele deductive (silogismele), procedeele de
demonstraţie, pentru desluşirea înţelesului normelor juridice. Această metodă are utilizarea cea
mai largă, fiind în fond, baza oricărei interpretări, fiind fundamentul tuturor celorlalte metode.
Vom analiza aici câteva dintre argumentele folosite de această metodă.

3.4.1. Argumentul per a contrario

Este argumentul ce se întemeiază pe legea terţului exclus (tertium non datur) din logica
formală, lege potrivit căreia, în cazul noţiunilor contradictorii, care se neagă una pe alta, doar una
dintre acestea poate fi adevărată, cealaltă fiind cu necesitate falsă, fiind exclusă o a treia
posibilitate. Acest argument este exprimat prin adagiul: qui dicit de uno, negat de altero (cine
susţine o teză, neagă teza contrară)145.
Acest argument are o valoare limitată, el trebuind să fie utilizat cu prudenţă146, de preferat
doar în cazul enumerărilor legale limitative şi a normelor cu caracter de excepţie.
Astfel, dacă art. 73 din Constituţie spune că legile constituţionale sunt cele de revizuire a
Constituţiei şi indică care sunt domeniile ce se reglementează prin lege organică, înseamnă, a
contrario, că toate celelalte domenii sunt reglementate prin lege ordinară.
Dacă, de exemplu, art. 11 alin (2) din Codul civil arată că “nu se poate deroga prin
convenţii sau acte juridice unilaterale, de la legile care interesează ordinea publică şi bunele
moravuri” înseamnă că se poate deroga de la celelalte, cu condiţia să nu fie imperative147.
Argumentul a contrario nu este, în fond, un argument logic, ci o simplă presupunere
fondată pe tăcerea legiuitorului. El nu are valoare decât dacă se sprijină pe argumente extrinseci:

145
I. Dogaru, op. cit., p. 236; N. Popa, op. cit., p. 280
146
Ghe. Beleiu, op. cit., 1987, p. 159; 1992, p. 57
147
I. Dogaru, op. cit., p. 236
context (caracter excepţional sau limitativ al unei dispoziţii), ratio legis, geneza textelor,
rezultatul practic al interpretării. Dacă, de exemplu, avem următoarea dispoziţie: “intrarea câinilor
interzisă”, aplicând argumentul a contrario, eu care mă plimb cu un urs, pot intra cu acesta. Ceea
ce se opune unei astfel de interpretări este scopul normei, o interpretare ratio legis conducând la
ideea că “dacă este interzisă intrarea cu câini, cu atât mai mult este interzisă intrarea cu urşi”.
Deci argumentul a contrario are valoare doar dacă vine în sprijinul raţiunii legii148.

3.4.2. Argumentul a fortiori (cu atât mai mult) este argumentul cu ajutorul căruia se
ajunge la concluzia că raţiunea aplicării unei norme juridice unei situaţii neprevăzute de text este
şi mai puternică decât în situaţia avută în vedere în mod expres de normă.
Din traducerea liberă a argumentului (cu atât mai mult, cu cât mai vârtos) se desprinde
concluzia potrivit căreia o normă edictată pentru o anumită situaţie se extinde şi se aplică la un
caz nereglementat expres, deoarece raţiunile luate în considerare la adoptarea ei sunt şi mai
evidente în cazul dat.
Astfel, dacă dreptul de proprietate, care este cel mai important drept real, poate fi
dobândit prin uzucapiune, cu atât mai mult poate fi dobândit un dezmembrământ al acestui drept
(usus, fructus).

3.4.3. Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin) – acest
argument, bazat pe raţionamentul a fortiori, mai poate fi întâlnit şi sub forma qui potest plus,
potest minus149.
Şi acest argument este specific interpretării extensive.
Cum arată profesorul Nicolae Popa, “în istoria dreptului nu găsim decât o singură
excepţie de la acest principiu, când se putea face mai mult, dar nu se putea face mai puţin. Este
vorba de drepturile pe care le avea femeia măritată asupra imobilului dotal, înainte de Justinian.
Astfel, femeia putea vinde imobilul, dar nu-l putea ipoteca, ipotecarea fiind un act juridic civil cu
efecte mai restrânse decât vânzarea”150.
Având în vedere că cine poate mai mult poate şi mai puţin, apreciem că dacă procurorul
poate introduce orice acţiune civilă, cu excepţia celor strict personale, cu atât mai mult el va putea
cere judecarea unui proces civil în lipsa părţilor, situaţie în care, în lipsa cererii procurorului,
procesul se va suspenda.

3.4.4. Argumentul ad absurdum este argumentul reducerii la absurd (reductio ad

absurdum), cu ajutorul căruia se demonstrează că o anumită soluţie propusă prin interpretare este
singura posibilă, deoarece orice altă soluţie ar duce la consecinţe inadmisibile, absurde. Aceasta
este o demonstraţie indirectă apagogică151. Stabilirea adevărului tezei de demonstrate se face prin
infirmarea tezei contrare, demonstrându-se că aplicarea acesteia din urmă ar duce la rezultate
practice absurde.

3.4.5. Argumentul de analogie: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet (unde este
aceeaşi raţiune a legii se aplică aceeaşi dispoziţie a ei) este un argument de analogie care are la
bază ideea potrivit căreia aceeaşi cauză produce aceleaşi efecte.
Acest argument este îndeobşte folosit pentru completarea lacunelor legii. Dacă se face
apel la normele dreptului scris, suntem în prezenţa analogiei legii, iar dacă se apelează la
principiile generale ale dreptului, suntem în prezenţa analogiei dreptului.
Pentru invocarea acestui argument se folosesc formule ca: “pentru identitate de raţiune”
sau “pentru identitate de figură juridică” etc.

148
P. Pescatore, op. cit., p. 349
149
N. Popa, op. cit., p. 281
150
Ibidem, p. 281
151
Ibidem, p. 280
 3.4.6. Reguli de interpretare logică
În jurisprudenţă şi doctrină mai des folosite sunt următoarele trei reguli: excepţia este de
strictă interpretare; unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă; legea civilă
trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul înlăturării aplicării ei152.

A. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimo

interpretationis)
Excepţia în drept este de strictă interpretare şi aplicare, în sensul că o excepţie este
considerată că există numai dacă este reglementată expres de lege, ceea ce înseamnă că excepţiile
nu pot fi create prin interpretare.
Câteva menţiuni esenţiale se impun în legătură cu această regulă:
a) cad sub incidenţa ei textele legale ce cuprind enumerări limitative;
b) cad, de asemenea, sub incidenţa acestei reguli texte legale care instituie prezumţiile legale,
deoarece nulla presumtio sine lege;
c) această regulă reprezintă punctual de plecare în înfăptuirea unei interpretări restrictive;
d) această regulă întemeiază raportul dintre legea generală şi legea specială (respectiv dintre
regulă şi excepţie).

B. Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus

În traducere, adagiul înseamnă “unde legea nu distinge, nici interpretul n-are dreptul să o
facă”, regulă potrivit căreia formulării generale în care este redactat textul îi corespunde o
aplicare, de asemenea generală, a acelui text, ceea ce înseamnă că interpretul nu poate disjunge
(nu poate introduce distincţii) dacă legea nu le încorporează.
De pildă, conform dispoziţiilor art. 496 C.civ. „copilul minor locuieşte la părinţii săi sau,
altfel spus, domiciliul minorului este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte
statornic”.
Cum textul nu deosebeşte între minorul sub 14 ani şi minorul între 14-18 ani, utilizând
termenul generic “minorul”, pe baza acestei reguli textul trebuie interpretat în sensul aplicării lui
la minori, fără a prezenta importanţă dacă este mai mic de 14 ani sau are o vârstă cuprinsă între
14 ani şi 18 ani şi deci, trebuie aplicat ca atare, deoarece formularea lui generală conduce la o
aplicare, de asemenea generală.

C. Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat

Conform acestei reguli, legea (norma de drept) este necesar să se interpreteze în sensul
aplicării ei şi nu în acela al neaplicării.
Cu toate că regula se înfăţişează ca una ce este utilizată de interpretare logică ce se face
textelor legale, ea îşi găseşte temeiul în dispoziţiile art. 9 C. civ.153, consacrat materiei
interpretării legii154.
S-a considerat însă că “... pentru identitate de raţiune, ea este extinsă şi la interpretarea
normei de drept civil”155.

152
G. Boroi, op. cit., p. 33-38
153
“Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela
ce n-ar putea produce nici unul.”
154
Pentru detalii în privinţa acestei reguli aplicată la convenţii, a se vedea I. Dogaru, Elemente de drept obligaţional.
Partea a III-a, Curs, Ed. Reprografia Universităţii din Craiova, 1971, p. 104-109
Regula este prezentată în aşa fel încât să rezulte valoarea şi acţiunea ei în privinţa relaţiei – obiect al contractului,
interpretarea contractului, stipulaţia pentru altul – relaţie interesantă sub aspectul domeniului de acţiune a acesteia.
155
Ghe. Beleiu, op. cit., 1992, p. 57
 3.5. Câteva principii şi reguli de interpretare
Cele câteva reguli de interpretare pe care le vom analiza pe scurt în acest paragraf sunt
aplicabile tuturor domeniilor dreptului.

3.5.1. Tot ceea ce nu este prohibit este permis

Acest principiu rezultă din fundamentul ordinii juridice, care este libertatea individuală. În
principiu, individul poate face orice, cu condiţia ca legea să nu-i interzică expres acel lucru. Ca
urmare, tăcerea legii trebuie interpretată în favoarea libertăţii de acţiune a individului. Oricine
poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel (art. 12 C.civ.).
Lipsa constrângerii exprese trebuie deci interpretată întotdeauna în favoarea individului.
Totuşi, acest principiu comportă anumite limitări. Deşi este justificat de principii ca autonomia de
voinţă şi libertatea formelor, el este restrâns de aplicarea altor principii, cum ar fi cel al bunei-
credinţe, al protecţiei ordinii publice, al bunelor moravuri etc. În dreptul public, acest principiu se
aplică doar în favoarea individului pentru a lărgi sfera libertăţilor individuale; autorităţile publice
nu se pot prevala de el pentru a-şi extinde puterile: titularii puterii publice nu pot face tot ceea ce
nu este expres interzis.

3.5.2. Regula continuităţii interpretării

Această regulă arată că interpretarea, odată stabilită într-un sens, nu trebuie prea uşor
modificată. Raţiunea este stabilitatea raporturilor juridice. Pe de altă parte, existenţa dreptului
jurisprudenţial impune o asemenea regulă pentru ca dezideratul principal al statului de drept,
previzibilitatea constrângerii, să poată fi realizat. Această regulă se exprimă în următorul adagiu:
minime sunt mutanda quae interpretationem certam semper habuerunt.

3.5.3. Principiul efectului util

Acest principiu este exprimat prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat quam
ut pereat. Legea trebuie interpretată în sensul în care ea îşi găseşte aplicare. Trebuie să
presupunem întotdeauna că legiuitorul a edictat norma pentru ca ea să-şi producă efectele; nu
putem afirma niciodată că norma este un nonsens sau că ea nu-şi găseşte aplicabilitatea.
Această regulă îşi găseşte consacrarea în dispoziţiile art. 9 alin.3 C.civ., care arată:
“Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.

3.5.4. Controlul interpretării în raport cu rezultatul practic

Când textul permite mai multe interpretări, trebuie să vedem la ce rezultat practic ar duce
fiecare dintre interpretări. Vor fi eliminate variantele care conduc la rezultate absurde sau
indezirabile, injuste, antisociale, antieconomice etc. Se aplică astfel argumentul ad absurdum pe
care l-am analizat mai înainte.

3.5.5. Dispoziţiile generale nu derogă de la cele speciale (generalia specialibus non

derogant)
Presupunând că unei situaţii i se pot aplica două norme, una fiind generală şi alta o normă
specială, regula specială trebuie aplicată. Orice regulă poate să comporte excepţii; pentru ca legea
generală să absoarbă legea specială, va trebui deci să constatăm intenţia de a o suprima.

3.5.6. Trebuie să interpretăm totdeauna cu bună-credinţă

Am văzut că terminologia legală este prezumată a fi utilizată în sensul limbajului uzual.
Regula enunţată arată că interpretul trebuie să facă, prin interpretare, să prevaleze sensul uzual
asupra celui tehnic, că sensul imediat trebuie să prevaleze asupra verbalismului legal,
conceptualismului excesiv. Această regulă de interpretare rezultă din esenţa însăşi a formării
dreptului, care este obiceiul sistematizat, codificat în cursul timpului.

3.6. Interpretarea legii şi interpretarea actelor private

Judecătorul este pus, în procesul de împărţire a dreptăţii, în situaţia de a interpreta nu
numai dreptul, ci şi diferite acte private. Problema care se pune este de a şti dacă el trebuie să
utilizeze în cazul acestora aceleaşi metode şi aceleaşi principii ca în cazul interpretării normei.
Răspunsul la această problemă este negativ. Judecătorul îndeplineşte faţă de actele private o
funcţie esenţial diferită faţă de funcţia sa în raport cu actele de legiferare.

3.6.1. Principii
Două principii sunt esenţiale pentru a defini rolul judecătorului faţă de actele private:
A) judecătorul nu poate modifica actele private;
B) judecătorul trebuie să caute voinţa subiectivă.

A) Judecătorul nu poate modifica actele private

În cazul interpretării legii am văzut că judecătorul este obligat de dreptul pozitiv însuşi să
completeze lacunele legii. Când este vorba de actele private, el trebuie însă să evite o astfel de
atitudine, indiferent cât de defectuos ar fi redactate acestea. Judecătorul trebuie să se rezume doar
la a clarifica actele private, el nu le poate modifica nici completa sub pretext că ar căuta voinţa
reală a părţilor. Acest principiu este consecinţa autonomiei de voinţă ce caracterizează dreptul
privat. Particularii sunt liberi să-şi ordoneze interesele oricum vor, chiar dacă le gestionează prost.
Doar normele imperative limitează această libertate. Judecătorul nu trebuie deci să se substituie
părţilor, modificarea actelor private pe cale de autoritate este interzisă.
B) Judecătorul trebuie să caute voinţa subiectivă
În cazul legislaţiei, ceea ce contează în ochii interpretului este voinţa exprimată.
Judecătorul caută semnificaţia obiectivă a textului. El nu poate să înlocuiască această voinţă
exprimată prin textul legal cu o pretinsă voinţă reală a legiuitorului. Dimpotrivă, când este vorba
de acte private, judecătorul este doar servitorul voinţei părţilor. Conţinutul contractului este
reprezentat de acordul de voinţă al părţilor. Aceasta este, de altfel, regula sancţionată de Codul
civil. Judecătorul trebuie să caute dincolo de termenii actului, care pot fi utilizaţi defectuos din
neştiinţă, voinţa intimă, subiectivă a autorilor actului.
Această metodă de interpretare a actelor private are la bază teoria autonomiei voinţei. Ea
a fost afectată, într-o oarecare măsură de criticile formulate contra acestei autonomii. Aceste
critici susţin că metoda clasică ajunge să atribuie contractanţilor intenţii pe care ei nu le-au avut.
Adesea, aceştia nu ştiu exact ceea ce vor şi, de asemenea, nu au nici cea mai mică idee cu privire
la multe clauze contractuale. Este astfel artificial şi hazardat să se caute voinţa comună a părţilor
în mod sistematic în cazul interpretării contractelor.
“Doctrina actuală este în general favorabilă creşterii puterilor judecătorului. Contractul
nu trebuie interpretat de el bazându-se pe o voinţă comună adesea ipotetică, ci potrivit bunei-
credinţe, echităţii, uzajelor, înţelese ca nişte noţiuni obiective, care sunt superioare intenţiei
părţilor şi pot chiar să fie în contradicţie cu o intenţie sau alta (...)”. Desigur, acum nu se neagă
rolul voinţei atunci când ea poate fi clar degajată: se admite voinţa tacită, chiar virtuală a părţilor
atunci când ea se poate degaja dintr-o posibilă înţelegere comună între părţi, dar ceea ce doctrinei
îi repugnă să admită este că judecătorul inventează voinţe fictive şi atribuie voinţei comune a
părţilor intenţii care, în realitate sunt ale sale156.
Această concepţie, spre deosebire de prima, se bazează pe elemente obiective. Ea apropie
interpretarea actelor private de modul în care interpretul abordează o normă legală. O concepţie

156
Fr. Terré, op. cit., p. 391, Precis Dalloz, Les obligations, p. 358
obiectivă îmbrăţişează Codul civil german. Metoda este numită a declaraţiei de voinţă. Ceea ce
este luat în consideraţie nu mai este, ca în primul sistem voinţa ultimă a părţilor, ci voinţa
declarată. Aceasta trebuie să fie înţeleasă conform limbajului curent al afacerilor. Acest limbaj
este diferit atât de limbajul periodic, cât şi de limbajul personal al autorului actului. Spre
deosebire de sistemul Codului nostru civil, acest sistem face ca securitatea afacerilor să prevaleze
asupra intereselor individuale.

3.6.2. Interpretarea actelor care se aseamănă actelor de legislaţie

Există anumite acte private care conţin clauze ce nu mai sunt personalizate, ele nu mai
depind de simpla voinţă a părţilor. Este vorba de contractele tip, contractele de adeziune, clauzele
de stil ale actelor notariale, contractele de asigurare, contractele de muncă, contractele de
transport etc. Fiind utilizate de mii de ori, aceste clauze sau contracte devin stereotipe. Ele nu mai
trădează o voinţă intimă a părţilor, ci se asemănă normelor legale supletive. Fiind inutil să căutăm
în aceste acte intenţia subiectivă a părţilor, ele trebuie interpretate în conformitate cu uzajele.
Interpretarea faptelor se apropie, în acest caz, de interpretarea legilor, uzând de metoda
asemănătoare. De altfel, multe din normele supletive au fost la început astfel de clauze de stil157.

3.6.3. Funcţia creatoare a interpretării

Cum am prezentat deja, interpretul nu se rezumă la a “zice” legea. El o adaptează, o
interpretează constructiv sau restrictiv, o creează într-o măsură mai mare sau mai mică. Dreptul
jurisprudenţial este o realitate; el este un complement, dar şi un concurent al dreptului creat de
legiuitor158. Există două forme ale jurisprudenţei: praeter legem şi contra legem.
Jurisprudenţa praeter legem este aceea care, deşi formal se ataşează textului legii, practic
deformează legea, se situează în marginea ei. Ea nu contrazice legea, dar îi modifică subtil
conţinutul.
Jurisprudenţa contra legem este cea care dă legii prin interpretare un sens contrar celui
avut în vedere de legiuitor. Ea este legitimă doar în măsura în care normele de interpretare sunt
evidente anacronisme, fiind depăşite, contrazise chiar de evoluţia socială159.
Funcţia creatoare a interpretării este relevată şi de existenţa jurisprudenţei supletive. De
data aceasta nu mai este vorba de a deforma sau contrazice o lege, ci de a completa lacunele sale,
interpretând principiile generale. De exemplu, jurisprudenţa supletivă a stat la baza dezvoltării
dreptului administrativ şi introducerea controlului constituţionalităţii legilor în Constituţia din
1866.

157
Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Gheorghe Dănişor, Teoria generală a dreptului, Ed. C.H. Beck, 2006, p. 397-402
158
Ph. Malaurie, La jurisprudence combattue par la loi, în Melangés Savatier, Dalloz, 1965, p. 603 şi urm.
159
Asupra jurisprudenţei constituţionale contra legem, a se vedea D. C. Dănişor, op. cit., vol I, p. 254-255
 ÎNTREBĂRI
CAPITOLUL 2

2. Uzanţele şi principiile generale ale dreptului sunt izvoare ale dreptului civil?
3. Enumeraţi izvoarele dreptului civil.
4. Ce se înţelege prin aplicarea dreptului?
5. Ce se înţelege prin aplicarea legii civile în timp?
6. Ce semnificaţie are sintagma „aplicarea legii în spaţiu”?
7. Care este data intrării în vigoare a legii civile?
8. Care este momentul final al legii?
9. Ce înseamnă neretroactivitatea legii?
10. Când produc efecte legile interpretative?
11. Pentru ce cauze se aplică legile de competenţă şi de procedură?
12. Care sunt raţiunile principiului aplicării imediate a legii civile noi?
13. Care este legea aplicabilă în cazul raporturilor juridice cu element de
extraneitate?
14. Ce se înţelege în mod obişnuit prin interpretarea unei norme juridice?
15. De ce este necesară interpretarea legii?
16. Ce reprezintă interpretarea oficială a legii?
17. Care sunt formele interpretării oficiale?
18. Ce se înţelege prin interpretarea literală?
19. Ce reprezintă interpretarea extensivă?
20. Cum se realizează interpretarea restrictivă?
21. Ce vizează interpretarea gramaticală?
22. În ce constă interpretarea sistematică?
23. Ce stabilim prin interpretarea istorico-teleologică?
24. Ce se înţelege prin interpretarea logică a legii civile?
25. Ce exprimă argumentul per a contrario?
26. Ce semnificaţie are argumentul a fortiori?
27. Ce argument priveşte expresia „cine poate mai mult, poate şi mai puţin”?
28. Ce se demonstrează prin argumentul „ad absurdum”?
29. Ce idee are la bază argumentul de analogie?
30. Ce semnificaţie are sintagma „excepţia este de strictă interpretare şi aplicare”?
31. Cum explicăm adagiul „unde legea nu distinge, nici interpretul n-are dreptul să o
facă”?
32. Ce se înţelege prin principiul „tot ceea ce nu este prohibit este permis”?
33. Ce raţiune are la bază principiul efectului util?
34. Presupunând că unei situaţii i se pot aplica două norme, una fiind generală şi alta
o normă specială, ce normă trebuie aplicată?
35. Cum interpretăm contractele tip?
36. Ce se înţelege prin jurisprudenţa praeter legem?
37. Ce se înţelege prin jurisprudenţa contra legem?
 CAPITOLUL 3.
RAPORTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea 1.
Precizări introductive

1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

Raportul juridic constituie o categorie importantă în ştiinţa dreptului şi a fost definit ca
relaţie socială reglementată de norma juridică.

1.1. Noţiune
Reglementarea legăturilor dintre oameni prin norma juridică deosebeşte raportul juridic
de alte categorii de relaţii sociale (morale, politice, religioase) şi îi recunoaşte posibilitatea de a
produce efecte juridice a căror realizare se asigură prin forţa de constrângere a statului.
După apartenenţa normei juridice la una sau alta dintre ramurile dreptului, raportul juridic
dobândeşte natura şi caracterele specifice unei anumite ramuri ori are o natură complexă.
Raportul juridic civil este o specie de raport juridic. În consecinţă, raportul juridic civil
poate fi definit ca relaţie socială cu conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial stabilită între
părţi juridiceşte egale şi reglementată printr-o normă juridică aparţinând ramurii dreptului civil.

1.2. Caractere generale

Raportul juridic civil prezintă toate caracterele juridice generale, comune tuturor
categoriilor de raporturi juridice:

1.2.1 Raportul juridic civil are caracter social

Este o relaţie socială, o legătură între oameni, priviţi după caz, individual (ca persoane
fizice) sau organizaţi în colectivităţi (ca persoane juridice) cărora legea le recunoaşte calitatea de
subiecte de drepturi şi obligaţii.
 Legea nu se poate adresa decât conduitei oamenilor în calitatea lor de fiinţe sociale,
dotate cu raţiune160.
Acest caracter există nu numai în cadrul raporturilor personale, unde este evident, ci şi în
cadrul raporturilor reale, născute în legătură cu anumite lucruri. Raporturile reale nu sunt
raporturi între titular şi lucrul aflat sub puterea sa, ci raporturi între oameni în legătură cu acel
lucru, deoarece norma juridică reglementează conduita subiectelor de drept şi nu a lucrurilor.

1.2.2. Raportul juridic civil are caracter voliţional

Raportul juridic fiind, după caz, consecinţa unei manifestări a voinţei – legiuitorului şi a
subiectelor raportului juridic civil. Raporturile juridice născute din acte juridice presupun
manifestări de voinţă a părţilor, pe de o parte, care trebuie să se conformeze normei juridice,
normă care, la rândul ei este expresia voinţei legiuitorului, pe de altă parte, putându-se observa
dubla manifestare de voinţă. Atunci când raporturile juridice se nasc din evenimente şi acţiuni
omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (efecte care se produc totuşi în
virtutea legii), caracterul voliţional este conferit de voinţa legiuitorului exprimată în cuprinsul
normei care reglementează acel raport.
Acest caracter este mai accentuat, în sensul că voinţa părţilor se manifestă în mod
hotărâtor, atât la naşterea raportului cât şi la reglementarea lui, iar nu numai la realizarea
conţinutului, cum este cazul la celelalte categorii de raporturi juridice.

1.2.3Raportul juridic civil se caracterizează prin poziţia de egalitate juridică a

părţilor.
Părţile raportului juridic civil au o poziţie de egalitate juridică, ceea ce înseamnă că
niciuna dintre ele nu se subordonează faţă de cealaltă (spre deosebire de raporturile juridice
administrative, penale etc. care presupun subordonarea uneia dintre părţi faţă de cealaltă).

2. Izvoarele raporturilor juridice civile concrete

Raporturile juridice civile concrete îşi au izvorul în fapte161 şi acte juridice162.
Faptele juridice sunt împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice.
După criteriul rolului voinţei oamenilor în producerea lor, faptele juridice se clasifică în
două categorii distincte:
- evenimente (fapte naturale)163
- acţiuni omeneşti164

160
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 62
161
Faptele juridice sunt împrejurări care, potrivit legii, determină apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor
juridice şi odată cu acestea naşterea, modificarea sau încetarea unor drepturi subiective sau obligaţii.
162
Actul juridic civil este o manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice sau juridice, săvârşită în
scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile.
163
Evenimentele sunt împrejurări ce se produc independent de voinţa omului, dar cărora legea le atribuie totuşi anumite
efecte juridice (spre exemplu, naşterea unei persoane semnifică apariţia unui nou subiect de drept; moartea unei
persoane comportă încetarea calităţii de subiect de drept a defunctului; fenomenele naturale constitutive de forţă majoră
împiedică săvârşirea unor acţiuni; scurgerea timpului prevăzut de lege are ca efect stingerea dreptului notarial la acţiune
în justiţie; cutremurele, trăsnetele, inundaţiile etc. în măsura în care sunt considerate de lege cazuri de forţă majoră, au
ca efect exonerarea de răspundere pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale ori suspendarea cursului prescripţiei.)
164
Acţiunile sunt fapte voluntare ale persoanelor fizice sau juridice, a căror săvârşire în condiţiile prevăzute de lege
antrenează consecinţe juridice; unele dintre ele sunt săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar generează
totuşi asemenea efecte în puterea legii şi pot fi licite sau ilicite, iar altele sunt săvârşite cu intenţia de a produce efecte
juridice şi au îndeobşte caracter licit. Acestea din urmă formează marea categorie a actelor juridice şi produc efecte în
puterea voinţei aceluia sau acelora care le-au făcut, precum şi în puterea voinţei de stat exprimată în norma de drept.
Faptele juridice de orice fel constituie principalul izvor al raporturilor juridice. Anumite fapte juridice sunt izvor de
structură simplă, anume acelea care produc prin ele însele efectele ce legea sau actul juridic le au în vedere (de exemplu
naşterea unei persoane determină prin ea însăşi stabilirea raporturilor juridice de familie între noul subiect de drept, pe
de o parte, şi părinţi, şi celelalte rude ale sale, pe de altă parte; tot astfel, moartea unei persoane determină prin ea însăşi
 2.1. Definiţia izvorului raportului juridic civil concret
Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare (act sau faptă) de
care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret165.
Cum rezultă din definiţie, actul sau fapta care este izvor al unui raport juridic civil
concret constituie şi izvor al drepturilor şi obligaţiilor civile care constituie conţinutul raportului
juridic respectiv.

2.2. Corelaţia dintre norma juridică, raportul juridic abstract, raportul

juridic civil concret şi izvorul raportului juridic civil concret
Prezentăm în continuare această corelaţie în tabelul de mai jos:

Raport Premise necesare

juridic civil I II III
Abstract Subiectele de Norma de
drept civil drept civil
între care se care
stabileşte o reglementează
relaţie socială relaţia socială
respectivă
Concret Subiectele de Norma de Un anumit act
drept civil drept civil sau faptă de care
între care se care legea civilă
stabileşte o reglementează condiţionează
relaţie socială relaţia socială naşterea unui
respectivă raport juridic
civil

Corelaţia dintre instituţiile juridice menţionate este următoarea:

a) norma de drept civil este premisa necesară şi obligatorie pentru existenţa celor două
raporturi juridice civile, abstract şi concret, dar şi a izvorului raportului juridic civil
concret;
b) raportul civil abstract este particularizat prin existenţa celei de-a 3-a premise într-un
raport juridic civil concret;
c) izvorul raportului juridic civil (un anumit act sau fapt de care legea civilă condiţionează
naşterea unui raport juridic civil concret).

2.3. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete

Aşa cum arătam mai sus, în raport de criteriile folosite există următoarea clasificare:
Criteriul Clasificare a izvoarelor
raporturilor juridice civile
concrete
1 După cum depind sau -fapte omeneşti
sunt independente de -evenimente
voinţa umană

încetarea existenţei unui subiect de drept şi generează raporturi succesorale etc.). Alte fapte juridice sunt izvor de
structură complexă (spre exemplu dobândirea de drepturi reale imobiliare în sistemul de carte funciară se înfăptuieşte
prin acţiunea conjugată a mai multor fapte juridice: actul – contractul prin care titularul dreptului real consimte la
transmiterea şi intabularea acelui drept în folosul dobânditorului şi încheierea de intabulare prin care organul de
specialitate competent dispune intabularea) [ Mircea Costin, Dicţionar de drept civil, E.S.E., Bucureşti, 1980, p. 249]
165
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, Drept civil, Ed. Hamangiu, 2010, p. 1
 2 După cum legea civilă-faptele săvârşite cu intenţia de a
condiţionează sau nu produce efecte juridice (actele
naşterea raportului
juridice civile)
-faptele săvârşite fără intenţia de a
juridic civil de existenţa
intenţiei producerii
produce efecte juridice, dar care
acestui efect efecte se produc în temeiul legii
(fapte juridice – stricto sensu)
3 După cum sunt sau nu -fapte licite
conforme cu legea -fapte ilicite
4 După sfera lor -fapt juridic în sens larg (lato sensu)
desemnează atât faptele omeneşti
săvârşite cu sau fără intenţia de a
produce efecte juridice cât şi
evenimentele
-fapt juridic în sens restrâns (stricto
sensu) care desemnează numai
faptele omeneşti săvârşite fără
intenţia de a produce efecte
juridice, dar care se produc în
temeiul legii, precum şi faptele
neutre.

3. Structura raportului juridic civil

Elementele raportului juridic civil
Structural, raportul juridic civil este alcătuit din următoarele elemente constitutive:
a) subiectele sau părţile raportului juridic civil;
b) conţinutul raportului juridic civil (alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor);
c) obiectul raportului juridic civil (acţiuni sau inacţiuni la care sunt îndreptăţite sau la
care sunt îndatorate părţile). Obiectul exprimă conduita pe care părţile trebuie să o
urmeze conform normei juridice.

Toate cele 3 elemente menţionate trebuie să existe concomitent pentru existenţa unui
raport juridic concret.

Secţiunea a 2-a.
Noţiuni generale privind părţile raportului juridic civil

1. Categoriile subiectelor de drept civil

Există 2 categorii de subiecte de drept civil:
-persoanele fizice
-persoanele juridice (numite uneori şi persoane morale) (art. 25 C.civ.)

2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului

juridic civil
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil înţelegem cunoaşterea părţilor
acestui raport.

2.1. Părţile sau subiectele raportului juridic civil

 Subiectele raportului juridic civil sunt oamenii priviţi individual (ca persoane fizice) sau
organizaţi în colectivităţi (ca persoane juridice) cărora legea le recunoaşte calitatea de subiecte de
drepturi şi obligaţii civile.
Raportul juridic civil implică în mod necesar cel puţin două subiecte şi anume: un subiect
activ, care este persoana care dobândeşte drepturi, şi un subiect pasiv, care este persoana ce îşi
asumă obligaţii corespunzătoare.

2.1.1. Subiectul activ

Subiectul activ este creditor, iar subiectul pasiv este debitor.
În cadrul raporturilor reale, subiectul activ este titularul unui drept real ale cărui atribute
le exercită fără a avea nevoie de concursul altor persoane.

2.1.2. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv este nedeterminat, format din totalitatea subiectelor de drept ţinute de
obligaţia generală şi abstractă să nu împiedice executarea dreptului subiectiv de către titular
(subiectul activ). Subiectul pasiv în raporturile reale nu se individualizează. În măsura în care se
aduce atingere drepturilor subiectului activ, se formează un raport juridic de răspundere sau de
reparaţie, în care subiectul pasiv care a adus atingere drepturilor subiective ale titularului
dreptului real, devine subiect pasiv determinat în raportul juridic de reparare a prejudiciului
cauzat subiectului activ (raport juridic obligaţional).
În cadrul raportului juridic personal, subiectul activ este titularul unui drept de creanţă şi
este denumit creditor, iar subiectul pasiv este numit debitor şi ţinut să execute o obligaţie în
folosul creditorului sau a unei alte persoane. Uneori, subiecte raportului juridic civil au o dublă
poziţie: de debitor şi de creditor în raport cu drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul
raportului juridic civil născut din contractele sinalagmatice (contracte care dau naştere la drepturi
şi obligaţii reciproce între părţile contractante). În asemenea situaţie subiectele poartă denumiri
specifice, precum: vânzător, cumpărător, donator, donatar, deponent, depozitar etc. spre a fi mai
bine distinse.
2.2. Pluralitatea şi individualizarea subiectelor raportului juridic civil

2.2.1. Raportul juridic civil simplu

Raportul juridic civil se stabileşte de regulă între două persoane (raport juridic simplu).
2.2.2. Pluralitatea de subiecte
Este însă posibil ca raportul juridic să realizeze legătura între mai multe persoane, ce au
după caz, poziţia de subiecte active, pasive sau atât de subiecte active cât şi de subiecte pasive,
pentru diferitele drepturi şi obligaţii ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic; în această ultimă
ipoteză suntem în prezenţa pluralităţii de subiecte care după caz, poate fi activă, pasivă sau
mixtă166.
Astfel, în cazul reportului juridic real de proprietate, subiectul activ poate fi un titular
individual sau plural (în cazul coproprietăţii), iar subiectul pasiv este totdeauna plural (pluralitate
pasivă) alcătuit din toate celelalte persoane aflate în circuitul civil, ţinute de obligaţia generală de
a nu aduce atingere dreptului subiectului activ individual sau colectiv.
Tot astfel, raportul obligaţional poate avea mai mulţi creditori (pluralitate activă) sau mai
mulţi debitori (pluralitate pasivă), ori mai mulţi creditori şi debitori (pluralitate mixtă). În
asemenea ipoteze, drepturile şi obligaţiile care constituie conţinutul raportului juridic civil se
împart în atâtea fracţiuni câte subiecte active şi pasive există. Raporturile juridice în care

166
Ghe. Beleiu, op. cit., p.66 şi urm.
drepturile sau obligaţiile se divid între mai multe subiecte se numesc conjuncte (divizibile);
solidare şi indivizibile167.
Individualizarea subiectelor raportului juridic civil este operaţiunea logică prin care se
determină poziţia fiecăruia dintre subiectele raportului juridic concret (subiect activ sau pasiv) în
raport cu drepturile şi obligaţiile ce formează conţinutul acelui raport. Regula aplicabilă în
materia individualizării subiectului raportului juridic civil este aceea că poziţia subiectelor
raportului juridic concret este fixată de la formarea acestuia prin săvârşirea actului sau faptului
generator.
Această regulă este aplicabilă raporturilor juridice care au în conţinutul lor drepturi
relative (personale, de creanţă).
În cazul raporturilor juridice civile care au în conţinutul lor drepturi absolute (reale), este
determinat numai subiectul activ, iar toate celelalte persoane sunt subiecte pasive, nedeterminate.
Doctrina şi practica judiciară admit posibilitatea schimbării subiectelor de drept în
raporturi obligaţionale.

2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

2.3.1. Schimbarea subiectului activ (creditorul) prin transmiterea creanţei se poate
realiza în următoarele moduri:
a) cesiunea de creanţă este un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor constând în acordul de
voinţă (contractual) prin care creditorul (numit cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu
oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanţă unei alte persoane (numită cesionar) care va
deveni astfel creditor în locul său şi care va putea încasa creanţa cedată de la debitor (numit
debitor cedat)168.
b) subrogaţia personală reprezintă substituirea persoanei creditorului unui raport juridic de
obligaţie de către o altă persoană care, plătind creditorului iniţial datoria debitorului, devine
creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile celui pe care îl plăteşte169.
c) novaţia reprezintă un mijloc de stingere a unei obligaţii, constând în înlocuirea ei, prin voinţa
părţilor, cu o altă obligaţie, diferită170.

2.3.2. Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional

(schimbarea debitorului)
În ceea ce priveşte schimbarea subiectelor raportului juridic civil prin transmiterea
datoriei, nu este reglementată în dreptul nostru civil, dar poate fi realizată pe cale indirectă
utilizând:

167
- obligaţia conjunctă este cea care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, între care creanţa sau, după caz,
datoria este divizibilă.
- obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate activă) sau
fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă).
- obligaţia indivizibilă, datorită naturii obiectului ei sau voinţei părţilor nu poate fi împărţită între creditori
(indivizibilitate activă) ori între debitori (indivizibilitate pasivă).
168
Cesiunea de creanţă îşi realizează efectul translativ, în raporturile dintre cedent şi cesionar, din chiar momentul
încheierii acordului lor de voinţă. Faţă de debitorul cedat şi faţă de ceilalţi terţi, cesiunea de creanţă devine opozabilă
numai din momentul notificării ei debitorului sau din momentul în care debitorul acceptă prin act autentic.
169
Subrogaţia personală poate fi: consimţită de creditor; consimţită de debitor; prevăzută de lege.
170
Realizarea novaţiei presupune satisfacerea următoarelor condiţii:
a) existenţa unei obligaţii valabile care urmează să se stingă;
b) naşterea unei noi obligaţii valabile (Dacă noua obligaţie nu se naşte valabil, cea veche nu se stinge şi deci
novaţia nu operează);
c) existenţa unui element nou care deosebeşte obligaţia nouă de cea veche. Acest element nou poate privi:
persoana creditorului, persoana debitorului, obiectul sau cauza obligaţiei:
d) exprimarea intenţiei comune a părţilor de a nova;
e) existenţa capacităţii de a nova.
a) novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când un terţ se angajează faţă de creditor să
plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, să se ceară consimţământul debitorului iniţial171.
b) delegaţia este actul juridic prin care o persoană (numită delegant) însărcinează o altă persoană
(numită delegat) să execute o anumită prestaţie în favoarea unei terţe persoane (numită
delegatar), cu consimţământul acesteia.
Delegaţia simplifică raporturile juridice dintre părţi, făcând ca printr-o singură plată (de
la delegat la delegatar) să se stingă două obligaţii172.
c) stipulaţia pentru altul, contractul prin care o persoană numită promitent se obligă faţă de altă
persoană numită stipulant să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţe persoane,
numită beneficiar, care nu participă şi nici nu este reprezentată la încheierea contractului.
d) poprirea este o modalitate de executare silită a obligaţiei, constând în indisponibilizarea –
printr-o ordonanţă de poprire emisă de instanţa de judecată, la cererea creditorului urmăritor –
a obligaţiei pe care o are faţă de debitorul urmărit un debitor al acestuia (numit terţ poprit).
Poprirea este o modalitate de executarea silită indirectă, prin care creditorul urmăreşte
sumele sau efectele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană.
Subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire
(persoanele fizice) sau prin reorganizare şi transformare (persoanele juridice).

3. Capacitatea civilă
3.1. Definiţie
Capacitatea civilă reprezintă calitatea de a fi subiect de drept civil. Capacitatea civilă are
două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Persoana fizică – subiect al raportului juridic civil
Noţiune. Persoana fizică este subiectul individual de drept, adică omul privit ca titular de
drepturi şi obligaţii civile şi participând – în această calitate – la raporturi juridice civile.
Pentru a fi participant la un raport juridic civil, persoana fizică trebuie să se bucure de
capacitate civilă, prin care se înţelege aptitudinea generală şi abstractă a ei de a avea drepturi şi
obligaţii civile, în toate cazurile însă capacitatea civilă trebuie analizată prin prisma celor două
componente ale sale: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

3.2.Capacitatea civilă a persoanei fizice

Art. 28 din Codul civil recunoaşte calitatea de subiect de drept civil tuturor persoanelor.
Orice persoană are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, capacitate
de exerciţiu.

3.2.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice reprezintă un aspect al capacităţii

civile constând în aptitudinea generală şi abstractă a oricărei persoane fizice sau juridice de a
dobândi drepturi subiective şi de a-şi asuma obligaţii, adică de a deveni subiect de drept în cadrul
unor raporturi juridice concrete. (art. 34 C.civ.)
Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice începe, în principiu, la naşterea acesteia. În
ce priveşte însă dobândirea de drepturi (dar nu şi asumarea de obligaţii), capacitatea de folosinţă
începe chiar de la concepţia persoanei fizice cu condiţia ca ea să se nască vie. Pentru anumite

171
Novaţia prin schimbare de debitor se deosebeşte de cesiunea de datorie, precum şi de delegaţia perfectă, prin faptul
că novaţia se poate face şi fără consimţământul vechiului debitor, ca şi prin faptul că novaţia nu transmite noului
debitor datoria celui vechi, ci creează în sarcina lui o nouă obligaţie, concomitent cu stingerea celei vechi.
172
Delegaţia poate fi după caz:
a) perfectă, atunci când delegatarul acceptă pe delegat ca debitor al său, în locul delegantului, pe care îl eliberează (cele
două obligaţii preexistente fiind astfel novate – prin schimbare de debitor şi, respectiv, prin schimbare de creditor –
într-o singură obligaţie).
b) imperfectă, atunci când delegatarul acceptă pe delegat ca debitor al său, alături de delegant, pe care nu îl eliberează,
păstrându-şi dreptul de a-l urmări, în cazul în care delegatul n-ar executa obligaţia.
drepturi, capacitatea de folosinţă începe la împlinirea unei anumite vârste (de exemplu,
capacitatea de folosinţă a dreptului de încheia un contract de muncă, a dreptului de a se căsători).
(art. 35 şi 36 C.civ.)
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea fizică constatată a
persoanei sau la data stabilită ca fiind aceea a morţii sale printr-o hotărâre judecătorească
definitivă de declarare a morţii prezumate.
Capacitatea de folosinţă se referă la toate drepturile şi la toate obligaţiile care sunt
recunoscute persoanelor fizice în scopurile de a satisface interesele personale, materiale şi
culturale în acord cu legea şi regulile de convieţuire socială. Nimeni nu poate fi lipsit în totalitate
de capacitatea de folosinţă, neputându-se ridica niciunei fiinţe umane calitatea de subiect de
drept.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este inalienabilă (nimeni nu poate renunţa la
calitatea sa de subiect de drept, nu-şi poate înstrăina însăşi aptitudinea de a fi titulară de drepturi
şi obligaţii).

3.2.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice reprezintă aptitudinea persoanei de a

încheia singură acte juridice proprii. (art. 37 C.civ.)
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice nu poate fi recunoscută decât acelor
persoane care au o voinţă conştientă precum şi experienţa necesară pentru a-şi da seama de
semnificaţia şi consecinţele actelor juridice pe care le încheie. Aşa fiind, persoanele fizice
dobândesc capacitatea de exerciţiu deplină numai la vârsta majoratului (18 ani); şi durează, în
principiu, tot timpul vieţii, putându-se pierde, total sau parţial, prin punerea persoanei sub
interdicţie (judiciară) sau prin aplicarea unor pedepse privative de drepturi (interdicţie legală).
Cât timp se bucură de capacitatea de exerciţiu, persoana fizică încheie acte juridice prin
propria sa voinţă, fără a avea nevoie să fie reprezentată ori asistată sau să se obţină încuviinţarea
prealabilă din partea vreunui ocrotitor.
De la împlinirea vârstei de 14 ani şi până la 18 ani (dobândirea capacităţii de exerciţiu
depline), persoana fizică are o capacitate de exerciţiu restrânsă, care îi permite să încheie ea însăşi
actele juridice prin care îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii, dar numai cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, menită să asigure ocrotirea persoanei minore, suplinind
lipsa sa de experienţă173. Până la împlinirea vârstei de 14 ani, persoana fizică este lipsită de
capacitatea de exerciţiu. În această perioadă, ea îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţii prin
actele juridice pe care le încheie, în numele său şi pentru ea, în condiţiile legii, reprezentanţii săi
legali, adică părinţii sau tutorele. Tot astfel, este complet lipsită de capacitate de exerciţiu,
persoana fizică – indiferent de vârstă – care, suferind de alienaţie mintală sau de debilitate
mintală, a fost pusă sub interdicţie prin hotărâre judecătorească definitivă. Pentru această
persoană, actele juridice se încheie, prin reprezentare legală, de către tutore174 .
3.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice

173
Prin excepţie de la această regulă legea permite minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă să încheie anumite
acte juridice fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, astfel:
a) Femeia se poate căsători fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui de la împlinirea vârstei de 16 ani, iar în mod
excepţional chiar de la vârsta de 15 ani;
b) Minorul care a împlinit 16 ani poate încheia singur, fără încuviinţare prealabilă, un contract de muncă.
174
Persoanele fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu sau având capacitatea de exerciţiu restrânsă pot încheia, totuşi,
ele însele, acte juridice ale vieţii curente, de mică importanţă economică (de exemplu, cumpărarea de alimente,
folosirea mijloacelor de transport în comun, procurarea de bilete pentru vizionarea unor spectacole etc.). Lipsa ori
restrângerea capacităţii de exerciţiu nu împiedică persoana fizică să dobândească fără încuviinţare prealabilă drepturi
sau obligaţii în temeiul unor fapte juridice, potrivit legii ( de exemplu dreptul la repararea prejudiciului ce i-a fost
cauzat prin fapta ilicită a altei persoane, sau obligaţia de a repara paguba pricinuită altuia dacă fapta ilicită a fost
săvârşită cu discernământ etc. ). Persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu pot face donaţii nici personal şi nici
prin reprezentanţii lor legali.
 Persoana juridică175 - subiect al raportului juridic civil.
Sunt considerate persoane juridice acele subiecte colective de drept care, împlinind
anumite condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege, pot să dobândească drepturi subiective
civile şi să-şi asume obligaţii civile.
Capacitatea civilă a persoanelor juridice
Ca şi în cazul persoanelor fizice, capacitatea civilă a persoanelor juridice trebuie analizată
prin prisma celor două aspecte ale sale, respectiv capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.

3.3.1. Capacitatea de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii civile care constă în
aptitudinea generală şi abstractă a persoanei juridice de a avea drepturi şi obligaţii civile, în
conformitate cu scopul pentru care a fost înfiinţată.

3.3.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice nu diferă de capacitatea lor de

folosinţă, aceste persoane putând încheia ele însele (prin organele lor) acte juridice, din
momentul înfiinţării şi până la încetarea existenţei lor.

Secţiunea a 3-a.
Conţinutul raportului juridic civil

1. Consideraţii generale
Cât priveşte conţinutul raportului juridic civil, acesta este format din drepturile şi
obligaţiile corelative ale subiectelor (părţilor).
Conţinutul raportului juridic civil cuprinde totalitatea drepturilor subiective civile şi a
obligaţiilor pe care le au părţile în cadrul acestuia.176
Acest ansamblu de drepturi şi obligaţii ale părţilor se caracterizează prin interdependenţă,
prin corelaţia care există între conţinutul dreptului subiectiv aparţinând subiectului activ şi
conţinutul îndatoririi subiectului pasiv.
Oricărui drept subiectiv civil îi corespunde o anumită obligaţie civilă.
Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă constituie elementele conţinutului raportului
juridic civil.

2. Dreptul subiectiv civil

2.1. Noţiunea de drept subiectiv civil
Ca element al conţinutului raportului juridic, noţiunea de „drept” este asociată termenului
„subiectiv”, înţeleasă ca ansamblul normelor juridice existente la un moment dat.
Definiţiile date dreptului subiectiv civil, în decursul timpului, diferă mult ca formulare.
Potrivit definiţiei la care ne raliem „dreptul subiectiv civil a fost definit ca” posibilitatea
recunoscută de legea civilă subiectului activ – persoană fizică ori persoană juridică – în virtutea
căreia aceasta poate, în limitele dreptului şi moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o
conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv, şi să ceară
concursul forţei coercitive, statului în care este nevoie.177
Dreptul subiectiv prezintă următoarele caractere:
conferă titularului următoarele prerogative:

175
Persoana juridică reprezintă o colectivitate de persoane fizice care are calitatea de subiect de drept distinct, dacă se
bucură de o organizare de sine stătătoare şi de un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anume scop, în acord cu
interesul public.
176
Ernest Lupan, Ioan Sabău – Pop. op. cit. p 10-102; Ghe Beleiu op. cit. p 73
177
Ghe. Beleiu, op. cit. p. 75
 •
să aibă o conduită permisă de lege (spre exemplu să posede, să folosească şi să dispună
de bunul aflat în proprietatea sa);
• să pretindă subiectului pasiv să manifeste conduita cerută de lege (să execute obligaţiile
ce-i revin la data când acestea devin exigibile);
• să ceara concursul forţei de constrângere a statului pentru a determina cealaltă parte să
manifeste conduita la care era îndatorat;
1.3 delimitează conduita permisă părţii active a raportului juridic civil concret în cadrul legăturii
juridice stabilite între subiect;
1.4 existenţa dreptului subiectiv este independentă de exercitarea lui. Dreptul se naşte la data
naşterii raportului civil. S-a arătat in acest sens că, în timp ce naşterea dreptului conferă
posibilitatea juridică a unei conduite, exercitarea dreptului presupune manifestarea concretă a
acelei conduite.

2.2. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile

Recunoaşterea specială a unor drepturi subiective civile, realizată de Codul Civil (care
reglementează majoritatea drepturilor reale şi de creanţă) este esenţială.
Recunoaşterea drepturilor subiective civile ar fi iluzorie fără ocrotirea lor.178
Mai mult, există un cadru legal special al ocrotirii drepturilor subiective civile, stabilit de
Codul civil şi de alte acte normative.
Un mijloc important de ocrotire a drepturilor subiective îl constituie acţiunea în justiţie ce
poate fi exercitată de titular când dreptul său este încălcat. Ocrotirea se realizează în acest caz în
cadrul procesului civil reglementat de Codul de procedura civilă.
Regula esenţială în materia exercitării drepturilor subiective civile este aceea a libertăţii
titularului de a hotărî în ce mod, când şi cum să exercite dreptul său.
Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se înscrie în limitele următoarelor
principii:
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat potrivit cu scopul său economic şi social;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi moralei;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credinţă (art. 57 din Constituţie);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale (materiale sau juridice).
Exercitarea dreptului subiectiv civil cu respectarea acestor principii constituie o
exercitare normală, firească în acord cu adagiul – qui suo iure utitur, neminem laedit – (cine îşi
exercită dreptul său nu vatămă pe altcineva), cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, dacă
printr-o astfel de exercitare s-a cazat un prejudiciu.179

2.3. Clasificarea drepturilor subiective civile

2.3.1. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative
Drepturile subiective civile se clasifică după mai multe criterii:
Astfel, după criteriul opozabilităţii lor distingem între drepturi absolute şi drepturi
relative.
Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept subiectiv care produce efecte faţă de toate
persoanele fizice şi juridice, presupunând un raport juridic stabilit între titularul său, ca subiect
activ, şi toţi ceilalţi participanţi la relaţiile sociale reglementate de lege, ca subiecţi pasivi
neindividualizaţi în momentul naşterii acestui raport juridic.
Dreptul absolut implică aplicaţia corelativă, negativă şi universală, a tuturor celorlalte
persoane, de a se abţine de la săvârşirea oricăror acte sau fapte de natură să aducă atingerea
prerogativelor pe care el le conferă titularului său.

178
A se vedea Ernest Lupan, Ioan Sabău – Pop, op. cit. p. 114-118
179
Gabriel Borai, op. cit. p. 65 şi urm.
 Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale (ca de exemplu dreptul la
viaţă, sănătate şi integritate corporală, dreptul la nume, la onoare, la reputaţie etc. ) precum şi o
parte din drepturile patrimoniale – şi anume dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale.
Caracteristic dreptului absolut este faptul că, în cazul încălcării sale, subiectul pasiv (până
atunci universal) se individualizează în persoana autorului încălcării respective în momentul
săvârşirii ei. În anumite cazuri, nesocotirea obligaţiei negative de abţinere corelativă unui drept
absolut produce ca efect – pe lângă ştirbirea acestui drept – şi naşterea unei obligaţii pozitive în
sarcina celui care se face vinovat de o asemenea conduită, în virtutea căreia acesta din urmă este
ţinut să îndeplinească anumite prestaţii ( de exemplu deţinătorul pe nedrept al lucrului altuia,
încălcând dreptul absolut al proprietarului, are obligaţia să restituie acestuia lucrul respectiv).
Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:
a) raportul juridic care cuprinde în conţinutul său un drept absolut se stabileşte între
titularul său, ca subiect activ determinat (de exemplu proprietar) şi toate celelalte persoane ca
subiecte pasive nedeterminate; conţinutul obligaţiei subiectelor pasive nedeterminate este
întotdeauna acelaşi şi anume de a nu face nimic de natură să împiedice pe titular să-şi exercite
prerogativele dreptului său.
b) drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes), toate persoanele fizice sau
juridice fiind ţinute să respecte prerogativele pe care le au titularii de drepturi.
În categoria drepturilor absolute intră drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile
reale (dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale).
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul
activ determinat (creditorul) are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv determinat
(debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva (dare, facere, non facere).
Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:
a) atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt determinate din momentul stabilirii raportului juridic;
b) subiectul pasiv este ţinut la executarea unei prestaţii de a da, a face sau a nu face ceva ce ar fi
putut face dacă nu s-ar fi obligat. Conţinutul obligaţiei nu este întotdeauna acelaşi, acesta
constând fie într-o acţiune, fie într-o abţinere;
c) dreptul relativ este opozabil numai faţă de anumite persoane determinate.

2.3.2. Drepturi subiective civile nepatrimoniale şi drepturi subiective civile

patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă)
După criteriul conţinutului lor, distingem între drepturi patrimoniale şi drepturi personal
nepatrimoniale.
Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut economic evaluabil în
bani.
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are conţinut economic,
nefiind susceptibil de evaluare în bani şi care, fiind strâns legat de persoană, serveşte la
individualizarea acesteia.
Drepturile patrimoniale (care împreună cu obligaţiile corespunzătoare alcătuiesc
patrimoniul persoanelor) se clasifică la rândul lor în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
Dreptul real (jus in re)180 este acel drept subiectiv patrimonial (care poate fi măsurat în
bani) şi absolut, în temeiul căruia titularul său poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru

180
A se vedea, J. Falys, Introduction aux sources et principes du droit, A.E.D.L.U.C.L. Louvain-la-Neuve, Bruxelles,
1981, p. 284 unde susţine că drepturile reale sunt acelea care creează o legătură între un subiect de drepturi şi un lucru
material oarecare, în sensul că el priveşte în mod direct acest lucru şi dă titularului său o putere mai mult sau mai puţin
întinsă dar neimplicită asupra acestui lucru, care se exercită fără intervenţia niciunui alt subiect de drept şi este opozabil
tuturor.
determinat, în mod direct şi neimplicit, fără a fi necesară intervenţia unei alte persoane. Este un
raport între oameni cu privire la un lucru, iar nu un raport între om şi lucru. Se stabileşte cu
privire la un lucru determinat între o persoană ca subiect activ şi toate celelalte persoane ca
subiecte pasive nedeterminate, ţinute de obligaţia de a nu face nimic de natură să stânjenească
exercitarea lui de către subiectul activ.
Dreptul real conferă titularului său dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de creanţă (jus ad personam) este dreptul subiectiv în virtutea căruia subiectul
activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv determinat (debitorul) să dea, să facă sau să nu
facă ceva.
Dreptul de creanţă, altfel spus, reprezintă îndrituirea creditorului unui raport juridic de
obligaţie de a pretinde debitorului îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, de a face sau de a nu
face ceva. Spre deosebire de dreptul real, dreptul de creanţă este un drept relativ, opozabil numai
debitorului, care este întotdeauna determinat şi căruia îi incumbă întotdeauna o obligaţie pozitivă
sau negativă determinată. Drepturile de creanţă nu sunt limitate la număr. Ele nu conferă
titularului nici dreptul de urmărire şi nici dreptul de preferinţă, ci doar un drept de gaj general
asupra patrimoniului debitorului.
Între drepturile reale şi drepturile de creanţă există şi alte deosebiri, precum:

Drept real Drept de creanţă

Subiectul este determinat numai ambele subiecte sunt
subiectului activ determinate
Conţinutul este întotdeauna o este o acţiune (de a
obligaţiei abstenţiune (a nu da, a face sau a nu
corelative face) face)
Exercitarea titularul îşi exercită titularul are nevoie de
dreptului singur prerogativele acţiunea ori
(inclusiv prerogativa inacţiunea altora (a
urmăririi) da, a face, a nu face)
Opozabilitatea opozabile erga omnes opozabile erga certa
personam
Obiectul lucruri determinate lucruri certe sau
(res certa) bunuri generice

Din faptul că dreptul real este un drept absolut (opozabil erga omnes) ce are ca obiect un
bun cert rezultă două prerogative specifice, deosebit de importante pentru titularul unui drept real:
dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real de a
urmări şi pretinde bunul, în orice mâini s-ar găsi. Astfel, dacă proprietarul unui imobil ipotecat a
vândut imobilul înainte de plata datoriei garantate cu ipoteca, creditorul garantat poate urmări
imobilul oriunde s-ar afla, deoarece imobilul respectiv nu poate fi înstrăinat decât grevat de
dreptul real, anterior constituit.
Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea recunoscută titularului unui drept real
accesoriu unui drept de creanţă, de a avea prioritate faţă de toţi ceilalţi creditori pentru a obţine
satisfacerea creanţei sale prin urmărirea bunului asupra căruia poartă acest drept real. Astfel,
creditorul a cărui creanţă este garantată printr-un gaj sau printr-o ipotecă, dacă se află în concurs
cu alţi creditori ce nu dispun de o asemenea garanţie, îşi va satisface integral şi cu precădere
creanţa sa din bunurile gajate sau ipotecate.
Sub aspect procedural, în cazul drepturilor reale, acţiunea în justiţie se intentează la
instanţa locului unde este situat bunul.
 2.3.3. Drepturi subiective civile principale şi drepturi subiective civile accesorii
După criteriul raportului dintre ele distingem între drepturi reale principale şi drepturi
reale accesorii.
Drepturile reale principale sunt acele drepturi reale care au o existenţă de sine stătătoare,
independent de existenţa vreunui alt drept.
Enumerăm principalele drepturi reale principale:
- dreptul de proprietate publică ce aparţine fie statului (domeniul public de interes naţional), fie
unităţilor administrativ-teritoriale – judeţul, oraşul, comuna – (domeniul public de interes local)
ca persoane juridice de drept public.
- dreptul de proprietate privată care poate avea ca titulari persoane fizice sau persoane juridice (de
stat, private, mixte) inclusiv bunuri aparţinând domeniului privat al statului, având ca titulari
statul şi unităţile administrativ-teritoriale în care aceştia acţionează ca persoane juridice de drept
privat;
- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată: dreptul de uzufruct (art. 703 C. civ.); dreptul
de uz şi dreptul de abitaţie (art. 749 şi 750 C. civ); dreptul de servitute (art. 755 C. civ.); dreptul
de superficie (art. 693 C. civ.);
1.5 drepturile reale reglementate de alte acte normative decât Codul civil, din care
menţionăm:
• dreptul de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice (Legea nr.
15/1990, art. 40 şi 53 şi Legea nr. 18/1991, art. 34 alin. 1 şi 2);
• dreptul de concesiune asupra unor bunuri, prevăzut de O.U.G. nr. 54/2006.
Drepturile reale accesorii sunt drepturile reale afectate garantării unui drept de creanţă şi
a căror existenţă depinde în mod direct de existenţa dreptului garantat. Prezintă acest caracter:
dreptul de gaj, dreptul de retenţie, ipoteca, privilegiul şi garanţia reală mobiliară.
o Dreptul de gaj este un drept real accesoriu mobiliar, ce conferă titularului creditor
prerogative asupra unui bun al debitorului, bun afectat garantării unei obligaţii a acestuia. El
conferă titularului prerogativa dreptului de urmărire şi de preferinţă.
Dreptul de gaj poate fi constituit cu deposedarea debitorului de bunul gajat fără
deposedare. Bunul gajat se păstrează până la plata datoriei sau la valorificarea lui pentru plata
datoriei la creditor sau la un terţ ori rămâne în custodia debitorului (în cazul gajului fără
deposedare).
Contractul de gaj trebuie încheiat în scris (ad probationem), cu specificarea sumei
datorate şi a bunurilor amanetate (natura, calitatea, cantitatea lor etc.). Cel care constituie gajul
trebuie să fie proprietarul bunului dat în gaj şi să aibă capacitatea de a-l înstrăina.
o Dreptul de retenţie este acel drept real accesoriu în temeiul căruia persoana care
deţine un bun mobil sau imobil pe care trebuie să-l restituie creditorului, titular al bunului, are
dreptul să-l reţină până când creditorul respectiv îi va plăti sumele pe care le-a cheltuit cu
întreţinerea acestui bun181. Acest drept are natura unei garanţii reale imperfecte.
Potrivit legii se bucură de un drept de retenţie:
- vânzătorul, asupra lucrului vândut, până la plata preţului;
- depozitarul, asupra lucrului depozitat, până la plata cheltuielilor ocazionate de păstrarea lui;
- comoştenitorul, asupra imobilului supus raportului, până la plata sumelor ce i se cuvin pentru
cheltuieli sau îmbunătăţiri;
- creditorul gajist asupra bunului gajat, până la plata integrală a datoriei, cu dobânzile şi
cheltuielile aferente;
- locatarul, asupra bunului închiriat, până la plata despăgubirilor ce-i sunt datorate de proprietar
potrivit legii;
În practica judiciară s-a mai recunoscut un drept de retenţie, în cazul:

181
C. Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 39
 a) posesorului de bună-credinţă al unui imobil, până la restituirea cheltuielilor necesare şi
utile făcute asupra lucrului;
b) garantului de afaceri, până la restituirea cheltuielilor făcute în legătură cu bunurile
gerate;
c) mandatarului, până la restituirea cheltuielilor făcute cu păstrarea bunurilor ce i-au fost
încredinţate în executarea mandatului.
Dreptul de retenţie nu este un drept real accesoriu, o garanţie reală, cum este gajul sau
ipoteca, după cum nu conferă creditorului retentor nici dreptul de a folosi lucrul reţinut, de a şi-l
însuşi ori de a cere scoaterea lui la vânzare prin licitaţie publică, dar îi conferă posibilitatea de a
opune excepţia de retenţie erga omnes, oricui ar reclama bunul, inclusiv proprietarului.
o Ipoteca este o garanţie reală imobiliară constând într-un drept real accesoriu asupra
unui bun imobil determinat al debitorului, drept care, fără a-l deposeda pe debitor de bunul
ipotecat, conferă creditorului ipotecar neplătit la scadenţă, dreptul de urmărire a imobilului în
mâinile oricărui s-ar afla, dreptul de a cere scoaterea imobilului la vânzare silită şi dreptul de a fi
plătit cu preferinţă din preţul astfel realizat.
o Privilegiul este un drept real accesoriu care conferă titularului dreptul de preferinţă
în plata creanţei înaintea altor creditori ai aceluiaşi debitor.
Altfel spus, privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, ce decurge de regulă din
calitatea creanţei sale de a fi preferat celorlalţi creditori ai aceluiaşi debitor, chiar dacă aceştia
sunt ipotecari (art. 1722, C. civ.).
o Garanţia reală mobiliară
Garanţiile aparţin tradiţional dreptului civil, fiind strâns legate de instituţia obligaţiilor.
Obligaţia civilă, veche ca şi dreptul, este o prezenţă obligatorie fără de care viaţa economico-
juridică nu poate fi concepută.
Raţiunea finală a oricărei obligaţii este executarea ei. De aici pleacă şi determinarea
conceptului de garanţie. Codul civil nu dă o definiţie a garanţiei şi nici nu face o enumerare a
garanţiilor.
Numele de garanţii reale vine de la corespondentul din limba latină a cuvântului “bun”
(res).
Garanţia reală mobiliară reglementată prin Legea nr. 99/1999 constituie un drept real care
are ca finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii.
Acest concept de “garanţie reală mobiliară” este destinat a înlocui termenul de “gaj” sau
“amanet” folosit anterior de Codul civil şi Codul comercial.
Legea foloseşte conceptul de “garanţie reală mobiliară” pentru a determina raportul
juridic de garanţie purtând asupra unui bun mobil (bun afectat garanţiei).
Garanţia reală mobiliară este acel mijloc juridic de garantare a oricărei obligaţii civile sau
comerciale, prin afectarea unuia sau a mai multor bunuri mobile, prezente sau viitoare din
patrimoniul debitorului sau chiar al unui terţ, pentru despăgubirea preferenţială a unui anumit
creditor, în cazul în care debitorul nu-şi va îndeplini obligaţiile rezultate dintr-un contract
principal. Astfel se realizează o anumită specializare a garanţiei, prin desprinderea din masa
patrimonială a unor bunuri asupra cărora creditorul dobândeşte un drept de urmărire şi unul de
referinţă.
Garanţia reală mobiliară are următoarele funcţii:
- de asigurare a creditului:
- de stimulare a respectării disciplinei contractuale;
- de a constitui un înlocuitor al unui raport de credit efectiv;
- de “depozit asigurator”;
Garanţia reală mobiliară este un contract accesoriu. Prin aceasta debitorul se obligă ca, în
cazul în care nu-şi va îndeplini obligaţia rezultată dintr-un contract principal, să dea creditorului
dreptul de a-şi recupera creanţa prin executarea silită asupra unui bun mobil care este bunul ce
formează obiectul garanţiei reale.
 Actul juraţilor prin care este constituită garanţia reală mobiliară este contractul de
garanţie reală, care se încheie în formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată şi trebuie
semnat de către debitor.

2.3.4. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de
modalităţi
După criteriu modalităţilor care afectează existenţa şi exercitarea dreptului, distingem
între drepturi pure şi drepturi simple, drepturi afectate de modalităţi şi drepturi eventuale. Acest
criteriu reprezintă gradul de certitudine conferit titularilor.
Drepturi subiective civile pure şi simple sunt drepturi care conferă titularului lor cea
mai mare putere şi certitudine, producându-şi efectele de îndată, în mod definitiv şi irevocabil,
nefiind afectate de nici o modalitate. Formează categoria cea mai cuprinzătoare a drepturilor
civile. De ex., creanţa devine scadentă şi exigibilă în momentul în care s-a născut.
Drepturi subiective civile afectate de modalităţi sunt drepturi a căror naştere,
exercitare sau stingere este afectată (legată) prin voinţa părţilor de evenimente viitoare (numite
generic termen şi condiţie, iar împreună modalităţi) care afectează concomitent şi corespunzător
şi conţinutul obligaţiilor corelative.
Aceste drepturi nu oferă siguranţă deplină existenţei şi efectelor acestora datorită
elementelor specifice existente în conţinutul lor.
Drepturi eventuale (viitoare) sunt drepturile subiective cărora în prezent le lipseşte fie
obiectul, fie subiectul pasiv sau activ, fiind incertă împrejurarea dacă obiectul lor va exista în
viitor, sau dacă ele vor aparţine unei anumite persoane. Un astfel de drept este, de ex., dreptul la o
succesiune viitoare. Deşi puterea pe care dreptul viitor o conferă titularului este practic
inexistentă, iar certitudinea pe care o dă este extrem de mică, totuşi nu se confundă cu
expectativele, simplele năzuinţe sau speranţe privitoare la dobândirea în viitor a unui drept
subiectiv, deoarece acestea din urmă nu intră în categoria drepturilor subiective.

2.4. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

Potrivit art. 15 C.civ. „Nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau
păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe”.
Pentru exercitarea dreptului subiectiv civil în doctrină se arată că trebuie respectate
cumulativ următoarele principii182:
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi moralei;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material (de ex.
proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de linia vecinătăţii), cât şi de ordin juridic
(spre ex., creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât îi datorează);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului
economic şi social în vederea căruia este remarcat de lege;
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă (art. 57 din Constituţie, art. 14 alin. (1)
C. civ.).
Numai dacă dreptul subiectiv civil este exercitat cu nerespectarea celor patru principii
menţionate mai sus, putem afirma că nu suntem în domeniul abuzului de drept183.
S-a arătat că, în dreptul civil, prin abuz de drept se înţelege exercitarea unui drept
subiectiv civil cu încălcarea principiilor exercitării sale184. Într-o altă opinie se susţine că abuzul
de drept vizează numai ultimele două principii dintre cele patru enumerate mai sus185.

182
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 10
183
Adagiul qui suo iure utitur, neminem laedit (cine îşi exercită dreptul său nu vatămă pe nimeni)
184
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 87
185
Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu, op. cit., p. 11
 3. Obligaţia civilă
3.1.Definiţia obligaţiei civile
Potrivit art. 1164 C.civ. „Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul
este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”
Dreptului subiectiv îi corespunde întotdeauna o obligaţie juridică. Ea constă în a respecta
sau a îndeplini prerogativele cuprinse în dreptul subiectiv, sub ameninţarea unei constrângeri
juridice. Obligaţia juridică are realitate doar în corelaţie cu dreptul subiectiv, deci doar în cadrul
unui raport juridic civil în temeiul căruia una dintre părţi, numită creditor, este îndreptăţită să
pretindă celeilalte părţi, numită debitor, săvârşirea unei prestaţii determinate (de a da, de a face
sau de a nu face ceva). Privită unilateral, din unghiul de vedere al fiecăreia dintre părţi, obligaţia
civilă reprezintă, pentru creditor, o creanţă (un drept de creanţă), iar pentru debitor o datorie. În
contractele sinalagmatice, fiecare dintre părţi este, în acelaşi timp, atât creditor cât şi debitor al
celeilalte, având faţă de aceasta atât drepturi de creanţă cât şi datorii corelative.

3.2. Elementele constitutive ale obligaţiei civile

Elementele constitutive ale obligaţiei civile sunt: subiectul obligaţiei, conţinutul
obligaţiei, relaţia juridică şi constrângerea juridică.
3.2.1. Subiectul obligaţiei
Subiectul obligaţiei numit şi subiect pasiv al raportului juridic este cel care este ţinut să
respecte sau să îndeplinească prerogativele cuprinse în dreptul altuia. El poate fi o persoană
determinată, caz în care dreptul corespunzător obligaţiei este relativ, sau poate fi nedeterminat,
obligaţia adresându-se de data aceasta tuturor, ca o obligaţie generală negativă de a respecta
prerogativele cuprinse în dreptul subiectiv al unei astfel de obligaţii de non-interferenţă este
corelativă, de exemplu, dreptului de proprietate.

3.2.2. Conţinutul obligaţiei

Obligaţia poate consta într-o acţiune pozitivă sau într-o abţinere. Ea poate să fie
determinată sau poate consta într-o atitudine indeterminată de respect faţă de dreptul altuia.
Obligaţia pozitivă poate consta în a da sau a face ceva (de exemplu, plata unei sume, restituirea
unui lucru, executarea unei lucrări etc.) în timp ce obligaţia negativă constă într-o atitudine pasivă
de a nu face ceva (de exemplu, a nu aduce atingere proprietăţii altuia). Obligaţia de a nu face
poate să fie corelativă şi unui drept subiectiv relativ, caz în care constă în abţinerea de a face ceva
ce, în lipsa acestei obligaţii, ar fi putut face.

3.2.3. Relaţia juridică

Obligaţia juridică apare pentru persoana obligată ca o legătură, mai mult sau mai puţin
directă, de supunere faţă de puterea (dreptul) unei alte persoane. Această relaţie este strict limitată
la obiectul dreptului.

3.2.4. Constrângerea juridică

Am văzut că unul din elementele constitutive ale dreptului subiectiv este protecţia
juridică. Privită din punctul de vedere al celui obligat, această protecţie a dreptului altuia se
transformă în constrângere juridică. Titularul dreptului subiectiv poate să ceară concursul puterii
publice pentru a face respectate sau îndeplinite, prin constrângere prerogativele dreptului său.

3.3. Sensurile termenului “obligaţie”

Termenul “obligaţie” desemnează:
- însuşi raportul juridic obligaţional. În acest sens obligaţia este legătura de drept între două
persoane în virtutea căreia, una din ele, creditorul, poate cere celeilalte, debitorul, o prestaţie sau
o abţinere;
- ambele componente ale raportului juridic: drepturile pe care părţile le dobândesc şi obligaţiile
corelative pe care părţile şi le asumă;
- tot ceea ce legea sau morala cere unei persoane să facă, fără ca aceasta să fie ţinută faţă de o altă
persoană;
- ceea ce datorează în mod concret debitorul prin opoziţie faţă de dreptul creditorului

3.4. Clasificarea obligaţiilor

3.4.1. Criteriile reţinute
Obligaţiile sunt extrem de variate. Ele pot fi clasificate după mai multe criterii, cele
reţinute aici fiind: criteriul obiectului obligaţiei, criteriul opozabilităţii obligaţiei, criteriul
sancţiunii obligaţiei şi criteriul sursei obligaţiei.

3.5. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de obiectul lor

În raport cu acest criteriu, obligaţiile se împart din trei puncte de vedere:
a) obligaţii de a da, de a face şi de a nu face;
b) obligaţii pozitive şi negative:
c) obligaţii de rezultat şi de diligenţă.

3.5.1. Obligaţii de a da, a face sau de a nu face

Prin obligaţie de a da se înţelege îndatorirea juridică de a constitui sau de a transmite
drepturi reale cu privire la un bun. Rezultă că obligaţia de a da este o obligaţie al cărei obiect
constă într-o prestaţie pozitivă abstractă, care priveşte constituirea ori strămutarea unui drept real
cu privire la un bun186. Aşadar, “a da” nu înseamnă “a preda”.
Obligaţia de a face este îndatorirea juridică ce constă într-o prestaţie pozitivă, alta decât
cea la care se referă constituirea sau strămutarea de drepturi reale cu privire la un bun, şi anume
prestaţia pozitivă de a executa o lucrare ori de a presta un serviciu sau de a preda un lucru vândut,
de a preda lucrul donat, de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere.
Obligaţia de a nu face este cea care are ca obiect o prestaţie negativă, debitorul fiind ţinut
să se abţină de la o acţiune sau alta. Când obligaţia este corelativă unui drept absolut, ea constă în
îndatorirea generală şi negativă de a nu aduce atingere dreptului respectiv; când obligaţia de a nu
face este corelativă unui drept relativ, constă în abţinerea de a face ceva ce debitorul ar fi putut
face în lipsa asumării obligaţiei respective.

3.5.2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative

Obligaţiile pozitive sunt cele care constau într-o acţiune a debitorului. Obligaţiile de a da
şi a face sunt obligaţii pozitive. Obligaţia negativă constă într-o abstenţiune a debitorului, deci
este o obligaţie de a nu face, generală sau corelativă unui drept relativ. Interesul acestei împărţiri
priveşte acordarea daunelor-interese creditorului ca urmare a neexecutării corespunzătoare a
obligaţiei.
3.5.3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă

186
I. Dogaru, Elementele dreptului civil, vol. I, p. 90-91
- Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda lucrul vândut; acesta din
urmă fiind o obligaţie de a face. Tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o
sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de
creanţă.
 Obligaţia de rezultat este cea care are ca obiect un rezultat determinat, fapt care îi face pe
unii autori să o numească şi obligaţie determinată. Obligaţia se consideră executată doar dacă
rezultatul urmărit a fost atins. De exemplu, obligaţia cărăuşului de a transporta lucrul încredinţat
în acest scop la destinaţie.
Obligaţia de diligenţă, numită şi obligaţie de mijloace constă în îndatorirea debitorului de
a tinde către atingerea unui scop, depunând în acest sens toată stăruinţa, toate diligenţele impuse
de obţinerea rezultatului, fără a se pretinde şi ca el să atingă rezultatul. De exemplu, medicul nu
se angajează să însănătoşească bolnavul, ci să facă tot ce medicina poate face în vederea acestui
rezultat, obligaţia unei persoane de a pregăti un elev în vederea unui examen.
Această distincţie este capitală în materia probei: neîndeplinirea obligaţiei de rezultat
naşte în sarcina debitorului prezumţia de culpă, acesta trebuind să facă proba nevinovăţiei sale. La
obligaţiile de diligenţă răspunderea este mai diminuată, fiind atrasă numai pentru culpă gravă (rea
credinţă), aceasta trebuie probată de creditor.

3.6. Clasificarea obligaţiilor în raport de opozabilitatea lor

Potrivit acestui criteriu, obligaţiile se clasifică în obligaţii obişnuite, obligaţii opozabile
terţilor şi obligaţii reale.

3.6.1. Obligaţiile civile obişnuite sunt obligaţiile ce revin debitorului faţă de care s-au
născut. Îndatorirea revine debitorului care s-a obligat. Această obligaţie este opozabilă numai
între părţi, tot astfel cum se întâmplă şi cu dreptul de creanţă. Acestea reprezintă majoritatea
obligaţiilor civile.

3.6.2. Obligaţiile opozabile terţilor (scriptae in rem) sunt obligaţiile strâns legate de un
bun, în aşa fel încât creditorul îşi poate realiza dreptul său numai cu concursul titularului actual al
dreptului real asupra bunului respectiv, şi el ţinut la îndeplinirea unei obligaţii anterioare, creată
fără participarea sa. Cu titlu de exemplu amintim obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează
obiectul unui contract de locaţiune de a respecta locaţiunea (art. 1799 C. civ.).

3.6.3. Obligaţia reală (propter rem) constă în îndatorarea ce revine, potrivit legii, celui
ce deţine un bun în considerarea importanţei deosebite a bunului respectiv pentru societate. Intră
în categoria obligaţiilor reale obligaţia deţinătorului unui bun din patrimoniul naţional de a-l
conserva sau obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva; obligaţia de granituire;
îndatorirea de a contribui la cheltuielile efectuate cu întreţinerea zidului comun.

3.7. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sancţiune

Potrivit acestui criteriu obligaţiile sunt perfecte şi imperfecte.
3.7.1. Obligaţia perfectă este obligaţia a cărei executare este asigurată. În caz de
neexecutare de bună voie de către debitor, prin acţiunea în justiţie în vederea obţinerii unui titlu
executoriu, pe baza căruia se poate trece la executarea silită.
3.7.2. Obligaţia imperfectă (sau naturală) este obligaţia a cărei executare nu poate fi
obţinută pe cale silită, ci numai în mod voluntar, dar a cărei executare îl împiedică pe debitor să
ceară repetiţiunea (restituirea prestaţie). Un exemplu de obligaţie civilă imperfectă îl găsim
înscris în art. 2506 alin. (2) C.civ.: „Cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce dreptul la
acţiune s-a prescris, nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu
ştia că termenul prescripţiei era împlinit.”

3.8. Clasificarea obligaţiilor în funcţie de sursa lor

 Sursa obligaţiei este actul sau faptul juridic din care legea face să rezulte obligaţia.
Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără
justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii.

3.9. Categorii de obligaţii complexe

3.9.1. Obligaţii divizibile şi obligaţii indivizibile
A. Obligaţiile divizibile pot fi conjuncte sau solidare.
a) Obligaţia este conjunctă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă
de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei
decât separat şi în limita părţii sale din datorie.
b) Obligaţia este conjugată între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu
poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.
c) Obligaţia este solidară între creditori, fiecare având dreptul de a cere executarea
întregii obligaţii şi de a da chitanţă liberatorie pentru tot. Această solidaritate există dacă este
stipulată în mod expres.
d) Obligaţia este solidară între debitori atunci când toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie
astfel încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie. Această solidaritate există
când este stipulată expres de părţi sau este prevăzută de lege.

B. Obligaţii indivizibile
Există acest tip de obligaţii dacă au fost stipulate în mod expres. Obligaţia indivizibilă nu
se divide între debitori, între creditori şi nici între moştenitorii acestora.
Fiecare dintre debitori sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la
executarea întregii obligaţii şi, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moştenitorii acestora
poate cere executarea integrală, chiar dacă obligaţia nu este solidară (art. 1425 C.civ.).

3.9.2. Obligaţii alternative şi facultative

A. Obligaţii alternative, când au ca obiect două prestaţii principale, iar executarea uneia
dintre acestea îl eliberează pe debitor de întreaga obligaţie.
Debitorul nu poate executa şi nici nu poate fi constrâns să execute o parte dintr-o
prestaţie şi o parte din cealaltă.
Dacă una din prestaţii a devenit imposibil de executat chiar din culpa sa, debitorul este
obligat să execute cealaltă prestaţie.
B. Obligaţii facultative.
Obligaţia este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestaţie principală de care
debitorul se poate însă libera executând o altă prestaţie determinată.

Secţiunea a 4-a.
Obiectul raportului juridic. Bunurile

1. Definiţia obiectului raportului juridic

Prin obiect al raportului juridic înţelegem acţiunea sau inacţiunea la care este îndreptăţit
subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.
 Obiectul raportului juridic civil187 delimitează deci conduita subiectelor de drept în cadrul
raportului juridic civil concret.
Ca element structural al raportului juridic civil, obiectul este corelat conţinutului acestuia,
în timp ce drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul raportului juridic reprezintă posibilităţi
juridice ale unor acţiuni sau îndatoriri juridice, obiectul raportului de drept cuprinde realizarea
acestora, însăşi conduita permisă părţilor.
Acţiunea permisă subiectului poate consta în transmiterea unui drept real (a da) ori într-
un fapt personal (a face, a nu face).
Când conduita permisă subiectului constă în transmiterea unui drept asupra unui lucru (a
da), acesta este privit ca obiect derivat (material) al obiectului raportului juridic.
De-a lungul timpului obiectul raportului juridic civil a fost perceput diferit în doctrina
juridică. Astfel, unii autori au susţinut că obiectul nu este un element necesar al raportului juridic
întrucât el ar desemna numai lucrurile materiale, care nu sunt prezente totdeauna în raporturile
civile (unele raporturi permiţând numai acţiuni sau inacţiuni)188. În această ultimă ipoteză,
raportul juridic ar fi lipsit de obiect189.
Într-o altă opinie, obiectul trebuie înţeles după cum raportul juridic este real (se referă la
drepturi reale) sau personal (se referă la drepturi de creanţă), în prima ipoteză obiectul ar fi
constituit din lucru, iar în ipoteza secundă, din acţiuni la care este îndreptăţit subiectul activ ori la
care este îndatorat subiectul pasiv.
În consideraţia caracterului său social, opinia dominantă consideră că obiectul raportului
juridic îl formează conduita părţilor, acţiunile şi abstenţiunile permise sau impuse lor. Lucrurile şi
valorile personal nepatrimoniale sunt elemente exterioare relaţiei sociale care nu pot fi incluse
obiectului raportului social. Când însă acţiunile sau abstenţiunile părţilor se referă la lucruri
exterioare raportului juridic acestea pot fi apreciate ca obiect derivat190.

2. Bunurile – obiect derivat al raportului juridic civil

2.1. Noţiune. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu
Conceptul de bun este o categorie juridică grefată pe noţiunea de lucru191.
Potrivit art. 535 C.civ. „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie
obiectul unui drept patrimonial.”
Prin bun înţelegem orice lucru în privinţa căruia pot exista drepturi şi obligaţii
patrimoniale (adică valori deja sociale). Bunul reprezintă o valoare economică.
În sens juridic, bunul este acel lucru care îndeplineşte trei condiţii cumulative:
- este util omului;
- are o valoare economică, fiind susceptibil de apreciere în bani;
- poate fi apropiat sub forma unui drept patrimonial.
Altfel spus, bunurile sunt lucruri care satisfac o trebuinţă umană, au o valoare economică
şi sunt susceptibile de apropiere sub forma unor drepturi patrimoniale.

187
Gabriel Boroi, op. cit., p. 71 şi urm.; Ghe. Beleiu, op. cit., p. 94 şi urm.
188
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 94-95
189
Idem, p. 94-95
190
Dan Claudiu Dănişor, Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Ed. All. Beck, Bucureşti, 2006, p. 262, “Obiectul
raportului juridic este constituit din acţiunea sau abţinerea pe care subiectul activ (titularul dreptului) o poate pretinde
subiectului pasiv. În această concepţie lucrurile sunt fie obiect derivat al raportului juridic, fie nu sunt considerate ca
atare.”
Cum arătam şi cu alt prilej, credem că lucrurile constituie obiect derivat al raportului juridic civil pentru că acţiunea,
abstenţiunea se referă la ele, deci tocmai pentru că ele constituie obiect al obiectului raportului juridic civil. Acţiunea la
care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv ţine deja de relaţia juridică dintre ei şi nu ca atare
de dreptul subiectiv, în timp ce obiectul dreptului subiectiv trebuie să fie inerent acestuia ca atare. Acest obiect este
reprezentat de valoare care formează miza dreptului.
191
Pentru detalii, vezi Ernest Lupan, Ioan Săbău-Pop, op. cit., p. 143 şi urm.
 Lucrurile care nu întrunesc cumulativ condiţiile arătate nu sunt bunuri în sens juridic.
Astfel, aerul atmosferic, apa mărilor, lumina soarelui, deşi utile omului, nu au o valoare
economică şi nu sunt susceptibile de apropiere directă sub forma unor drepturi patrimoniale,
astfel încât nu sunt considerate bunuri.
Termenul bun poate fi înţeles în două accepţiuni:
- în sens restrâns, ca lucruri şi animale, susceptibile a face obiectul unor drepturi şi obligaţii
patrimoniale;
- în sens larg orice element al activului patrimonial al unei persoane (adică atât lucrul propriu-zis,
cât şi drepturile referitoare la lucrul respectiv)192.

2.2. Clasificarea bunurilor

2.2.1. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil
După regimul circulaţiei juridice distingem între bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri
scoase din circuitul civil193.
Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot face obiectul actelor juridice civile.
De regulă bunurile sunt în circuitul civil. Scoaterea bunului din circuitul civil poate fi făcută
numai prin lege. Bunurile aflate în circuitul civil pot circula liber, fără nici o restricţie ori pot fi
supuse unui regim restrictiv, din motive de necesitate publică (arme, muniţii, substanţe explozive,
toxice etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea ce nu pot face obiectul unor acte juridice
civile ca urmare a unei dispoziţii exprese a legii. Aşa spre exemplu, art. 5 alin (2) din Legea nr.
18/1991 dispune că “terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil,
dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil.” Potrivit
art. 136 alin (4) din Constituţie, bunurile aparţinând domeniului public sunt scoase din circuitul
civil. Ele sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că nerespectarea prevederilor legale
referitoare la circulaţia juridică a unor bunuri ori care supun unor condiţii actele juridice
referitoare la anumite bunuri, atrag de multe ori, pe lângă nulitatea absolută a actelor încheiate, şi
răspunderea penală sau administrativă.
Circuitul civil este o parte componentă a circuitului juridic, cuprinzând totalitatea faptelor
şi actelor juridice în virtutea cărora se nasc raporturi juridice de drept civil. Se află în circuitul
civil toate bunurile şi valorile susceptibile de a fi dobândite, conservate, administrate sau
înstrăinate prin acte juridice de drept civil.

2.2.2. Bunuri imobile şi bunuri mobile

După natura lor distingem bunuri mobile şi imobile194 (art. 536 Cod civil).
Bunurile mobile (mişcătoare)195 se subclasifică în bunuri prin natura lor, bunuri mobile
prin determinarea legii, bunuri mobile prin anticipaţie.
Potrivit art. 539 alin (1) C.civ. „Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt
bunuri mobile.” Alineatul 2 al art. 539 C.civ. precizează că „Sunt bunuir mobile şi undele
electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi
transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura
mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.”
• Bunurile mobile prin natura lor sunt cele care se transportă de la un loc la altul şi care
se mişcă de la sine (animalele) sau cu ajutorul unei puteri străine (lucrurile neînsufleţite).

192
Gabriel Boroi, op. cit., p. 75-76, Ghe. Beleiu, op. cit., p. 100
193
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau
juridice.
194
Gabriel Boroi, op. cit., p. 73
195
Bunul mobil este un lucru care nu are o aşezare fixă şi poate fi mişcat dintr-un loc în altul prin forţa proprie sau cu
concursul unei energii străine, fără să-şi piardă valoarea economică.
 • Bunurile mobile prin determinarea legii sunt, potrivit art. 539 C. civ., obligaţiile şi
acţiunile care au ca obiect sume exigibile sau bunuri mobile, acţiuni sau interese în companii de
finanţe, de comerţ sau industriale, chiar dacă capitalul acestora este format din imobile. Sunt, de
asemenea, mobile prin determinarea legii, veniturile perpetue sau pe viaţă asupra statului sau
particularilor. Fac parte din această categorie:
- toate drepturile care au ca obiect un bun mobil cu excepţia dreptului de proprietate;
- drepturi de creanţă ce au ca obiect obligaţia de a da privitoare la un bun mobil, a face, a nu face;
- prerogativele cu conţinut patrimonial derivate din dreptul de creaţie intelectuală; acţiunile în
justiţie privind drepturi mobiliare; acţiunile şi interese în societate (părţi sociale); obligaţiunile
emise de societăţile pe acţiuni.
Potrivit art.540 C.civ. „Bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele
neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci
când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor.”
• Bunuri mobile prin anticipaţie196 sunt bunuri imobile prin natura lor, dar pe care părţile
unui act juridic le consideră mobile prin anticipaţie, în temeiul a ceea ce vor deveni în viitor,
precum: recoltele şi fructele neculese încă, materialul neextras al unei cariere (piatră, marmură,
petrol etc.) (art. 540 C.civ.).
Caracterul mobil al acestor bunuri se manifestă numai în raporturile dintre părţile
actului juridic, pentru terţi, ele fiind bunuri imobile, dacă nu sunt notate în cartea funciară.
Bunurile imobile sunt bunurile nemişcătoare. Ele se subclasifică în: imobile prin natura
lor, imobile prin obiectul lor şi imobile prin destinaţie.
• Bunurile imobile prin natura lor197 sunt enumerate de art. 537 C. civ.: terenurile,
izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate
în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor
submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este
încorporat în acestea cu caracter permanent.
• În temeiul art. 542 C.civ. „Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la
bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora.”
Potrivit art. 538 C.civ. (1) „Rămân bunuri imobile materialele separate în mod
provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi
formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă
sunt destinate spre a fi integrate.”
(2) „Materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile
din momentul în care au dobândit această destinaţie.”
Din interpretarea acestei dispoziţii rezultă că intră în această categorie, orice drept real
(cum este dreptul de proprietate de uzufruct, de uz sau de abitaţie, de servitute, superficie sau
ipotecă) sau drept de creanţă dacă are ca obiect un bun imobil, precum şi orice acţiune în justiţie
referitoare la un bun imobil (ca de ex., acţiunea în revendicare imobiliară, acţiunea confesorie,
acţiunea ipotecară, acţiunea în rezoluţia unei vânzări imobiliare, acţiunea în revocarea donaţiei
unui imobil etc.).
• Bunurile imobile prin destinaţie sunt bunuri mobile prin natura lor, dar sunt considerate
imobile datorită destinaţiei ce li s-a dat (de a servi ca accesoriu pentru uzul şi exploatarea unui
imobil). Pentru existenţa acestei categorii, se cer întrunite următoarele condiţii:
- ambele bunuri să fi aparţinut aceluiaşi proprietar în momentul fixării destinaţiei;
- între cele două bunuri să existe un raport de accesorietate legat fie de exploatare sau
serviciul fondului principal. Fie de ataşarea materială faţă de fond.

196
Un bun mobil prin anticipaţie este un lucru imobil care urmează să devină mobil în viitor şi care este considerat ca
mobil de către părţile contractului ce îl are ca obiect, prin prisma calităţii viitoare şi nu prin prisma calităţii sale
prezente.
197
Bunul imobil prin natura sa este acela la care imposibilitatea, fixitateam stabilitatea reprezintă o trăsătură ce ţine de
specificul existenţei sale şi nu constituie doar o ficţiune creată prin dispoziţţie legii.
 Sunt asemenea bunuri: bunurile destinate exploatărilor agricole, exploatările industriale
sau comerciale; bunuri mobile pe care proprietarul le-a aşezat perpetuu către fond (etalate durabil
cu gips, ciment, var) ori care nu pot fi scoase fără a deteriora fondul sau pe ele însele (statui,
ornamente, tablouri, oglinzi etc.).
Clasificarea bunurilor în mobile şi imobile prezintă interes juridic din următoarele
puncte de vedere:
- bunurile imobile se bucură de o protecţie legală mai puternică; unele bunuri mobile
(nave, aeronave, fondul de comerţ etc.) au un regim juridic asemănător imobilelor;
- înstrăinarea imobilelor este supusă unor condiţii de publicitate prin registrele de
publicitate (cartea funciară, reglementată de Legea nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea
imobiliară cu scopul de a face actul opozabil terţilor; transmisiunea bunurilor mobile nu este
supusă măsurilor de publicitate cu excepţia unei mici categorii de bunuri (nave, aeronave);
- posesia mobiliară de bună credinţă valorează titlu de proprietate, potrivit art. 935 C.
civ., în temeiul unei prezumţii legale irefragabilă de proprietate;
- posesia mobiliară este apărată prin acţiuni posesorii, iar proprietatea imobiliară, prin
acţiuni în revendicare;
- posesia imobiliară îndelungată şi în condiţiile legii permite dobândirea dreptului de
proprietate asupra bunului-obiect prin uzucapiune;
- bunurile imobile proprietate comună a soţilor pot fi înstrăinate numai cu
consimţământul expres al ambilor soţi, în timp ce în cazul înstrăinării bunurilor mobile
funcţionează regula mandatului tacit reciproc între soţi.
O condiţie importantă la înstrăinarea bunurilor imobile este capacitatea deplină de
exerciţiu a înstrăinătorului; acţiunea în materie imobiliară este de competenţa instanţei locului
situării bunului, în timp ce în materie mobiliară competenţa este a instanţei domiciliului pârâtului;
în dreptul internaţional privat, legea aplicabilă în materie imobiliară este legea statului în care se
găsesc bunurile (lex rei sitae), iar în materie mobiliară, în privinţa anumitor categorii de bunuri
(nave, aeronave) se aplică legea statului sub al cărui pavilion navighează, iar mărfurile în tranzit
sunt supuse legii locului de expediţie.

2.2.3. Bunuri determinate individual şi bunuri determinate generic

După caracterul modului de determinare, distingem între bunuri certe, individual
determinate (res certa)198 şi bunuri generic determinate (res genera).
Bunurile individual determinate sunt acelea care, prin natura lor sau prin voinţa părţilor,
sunt individualizate prin elemente specifice, care îl deosebesc de alte lucruri asemănătoare,
particularizându-l ca entitate distinctă.
Caracterul de bun individual determinat (cert) poate rezulta din chiar natura lucrului (cum
este cazul oricărui unicat, fie el manuscrisul original al unei lucrări literare sau ştiinţifice, o
anumită pictură sau sculptură etc.) sau din voinţa părţilor exprimată în cuprinsul unui act juridic
(de ex., un radio-receptor, produs fabricat în serie).
Clasificarea bunurilor individual determinate prezintă interes juridic din următoarele
puncte de vedere:
- transferul dreptului de proprietate asupra unui bun cert de la o persoană la alta operează
de regulă, în chiar momentul încheierii contractului şi prin simplul efect al acestuia.
- riscul pieirii fortuite a unui bun cert este suportat de creditorul obligaţiei de predare a
acelui lucru şi nu de debitorul obligaţiei respective, care este exonerat de obligaţia de a-l preda,

198
G. Boroi, op. cit., p. 76-77; Ghe. Beleiu , op. cit., p. 101-102
afară numai dacă fusese pus în întârziere şi nu dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi la creditor, în
cazul în care i l-ar fi dat.
Bunurile generice sunt acelea care prezintă însuşiri specifice speciei din care fac parte,
individualizarea lor făcându-se prin numărare, cântărire, măsurare (5m stofă, 3 kg pere etc.). Au
acest caracter: banii, combustibilul, cerealele, produsele fabricate în serie etc. Prin act juridic un
bun generic poate fi considerat de părţi ca bun cert. Caracterul generic al bunului, în cazul
înstrăinării prin contracte translative de proprietate antrenează următoarele consecinţe:
- dreptul de proprietate se transmite la dobânditor într-un moment ulterior încheierii
contractului, şi anume atunci când se individualizează bunul prin numărare, măsurare, cântărire
etc.;
- debitorul obligaţiei de predare a lucrului nu este exonerat de această obligaţie când
lucrul piere fortuit, acesta putând fi înlocuit cu altul de acelaşi gen (genera non pereunt);199
- locul plăţii este domiciliul debitorului.

2.2.4. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

După caracterul posibilităţii de înlocuire în executarea unei obligaţii, distingem între
bunuri fungibile şi nefungibile.
Potrivit art. 543 (2) C.civ. „sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau
greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.”
Bun fungibil care, fiind determinat prin caractere generice, este susceptibil de înlocuire
cu altul de acelaşi fel, în executarea unei obligaţii. Posibilitatea ca un lucru să fie înlocuit cu altul
în executarea unei obligaţii decurge din voinţa părţilor. În consecinţă, prin act juridic se poate
stabili că sunt fungibile şi lucruri individual determinate sau dimpotrivă, că lucruri de gen nu sunt
fungibile. (art. 543 alin.3 C.civ.)
Bun nefungibil care, fiind determinat prin caractere individuale, nu este susceptibil de a fi
înlocuit cu un alt bun în executarea unei obligaţii. Caracterul nefungibil rezultă din voinţa
părţilor, de aceea, prin acte juridice se poate stabili că sunt nefungibile şi lucruri determinate prin
caractere generice ( de ex., că sunt fungibile chiar unele lucruri determinate prin caractere
individuale).

2.2.5. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

După criteriul producerii fructelor, bunurile se clasifică în bunuri frugifere şi bunuri
nefrugifere.
Bun frugifer, susceptibil de a produce fructe (naturale, industriale sau civile) periodic,
fără consumarea substanţei sale. Prin fructe înţelegem alte bunuri ori produse.
Bun nefrugifer, care nu este susceptibil de a produce fructe (naturale, industriale sau
civile), adică nu are însuşirea de a da naştere, periodic, la produse fără consumarea substanţei
sale.
Potrivit art. 547 C.civ. „Produsele bunurilor sunt fructele şi productele.”
Art. 548 (1) C.civ. defineşte fructele ca reprezentând acele produse care derivă din
folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia şi distinge trei categorii de fructe: naturale,
industriale şi civile. Fructele civile se numesc şi venituri.
Potrivit art. 548 alin (2) C.civ. „Fructele naturale sunt produsele directe şi periodice ale
unui bun, obţinute prin intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la
sine, producţia şi sporul animalelor.”

199
“genera non pereunt” (“bunurile generice nu pier”), adagio latin exprimând regula de principiu potrivit căreia
debitorul obligaţiei de a preda o cantitate de bunuri generice nu este liberat de această obligaţie şi nici exonerat de
răspundere pentru neîndeplinirea ei, chiar dacă bunurile pe care s-a obligat să le predea ar fi pierit în mod fortuit, căci
atâta timp cât alte bunuri de acelaşi gen există, debitorul poate şi trebuie să le procure şi să-şi îndeplinească obligaţia
faţă de creditorul său.
 Art. 548 alin (3) C.civ. prevede că „Fructele industriale sunt produsele directe şi
periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice
fel.”, iar potrivit art. 548 alin (4) c.civ. „Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea
bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile,
venitul rentelor şi dividendele.”
Fructele trebuie deosebite de producte.
Art. 549 C.civ. defineşte productele ca fiind „produsele obţinute dintr-un bun cu
consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră
şi altele asemenea.
Cu privire la dobândirea fructelor şi a productelor, art. 550 alin (1) C.civ. prevede că
„Fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.”
Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale şi industriale se dobândeşte la data
separării de bunul care le-a produs (art. 550 alin (2) C.civ.).
Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândeşte zi cu zi (art. 550 alin (3)
C.civ.).
Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru producerea şi
perceperea fructelor sau productelor, poate cere restituirea cheltuielilor. În acest caz, produsele
sau contravaloarea acestora pot fi restituite până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea,
proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora
dacă furnizează o garanţie îndestulătoare (art. 550 alin (4, 5) C.civ.).

2.2.6. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

După cum folosirea lor implică sau nu consumarea lor, distingem între bunuri
consumptibile şi bunuri neconsumptibile.
Potrivit art. 544 alin (2) C.civ. „Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare
obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei.” (3) Un bun consumptibil prin natura sa
poate deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuinţarea.”
Bun consumptibil, a cărui folosinţă presupune distrugerea sau înstrăinarea lui la prima
întrebuinţare, posesorul neputându-şi reînnoi actele de folosinţă. Fac parte din această categorie,
de ex.: alimentele, combustibilul, banii etc. În principiu, caracterul unui lucru de a fi consumptibil
decurge în mod obiectiv, din natura acelui lucru şi nu din voinţa oamenilor. Prin excepţie, intenţia
părţilor, scopurile urmărite, pot determina ignorarea acestui caracter şi considerarea ca
neconsumptibile a unor lucruri consumptibile prin natura lor. Astfel, monezile dintr-o salbă
încetează de a fi consumptibile, împrejurare ce devine şi mai evidentă atunci când ele sunt
împrumutate unui muzeu spre a fi expuse într-o vitrină.
Bunurile consumptibile nu pot face obiectul unor acte juridice care implică îndatorirea de
restituire a lucrului în individualitatea sa (cum sunt: împrumutul de folosinţă, constituirea unui
drept de uzufruct etc.), ci numai a actelor care îndreptăţesc la consumarea lucrurilor, cu obligaţia
restituirii altora de acelaşi fel (cum sunt: împrumutul de consumaţie (ulei, zahăr), constituirea
unui cvasiuzufruct200 etc.)
Bun neconsumptibil care poate face obiectul unor acte de folosinţă repetate, fără a-şi
pierde fiinţa (chiar dacă între timp s-ar uza) sau fără a trebui să treacă în alt patrimoniu. Fac parte
din această categorie, de ex.: pământul, clădirile, utilajele etc.
Caracterul neconsumptibil al unui bun decurge din natura sa.
Numai bunurile neconsumptibile pot face obiectul unor acte juridice care implică
îndatorirea de restituire a lucrului în individualitatea lui (cum sunt dreptul de uzufruct, dreptul
comodatarului de a se folosi de lucrul împrumutat).

200
- cvasiuzufruct, uzufruct având ca obiect bunuri consumptibile şi ca efect transmiterea pe seama uzufructorului a
însăşi proprietăţii acestora. Comportă în sarcina titularului obligaţia ca, la expirarea termenului pentru care a fost
constituit, să restituie proprietarului alte bunuri de aceeaşi calitate, cantitate şi valoare.
 2.2.7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile
După cum pot fi sau nu divizate, distingem între bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.
Potrivit art. 545 alin (2) c.civ. „Bunurile care pot fi împărţite în natură fără a li se schimba
destinaţia sunt bunuri indivizibile.”
Bun divizibil care poate fi împărţit în mai multe fragmente (părţi, bucăţi etc.) fără ca prin
aceasta să i se schimbe destinaţia (de ex. o cantitate de 100l vin poate fi aşezată în butoaie de
diferite mărimi; un cupon de stofă măsurând 100m poate fi împărţit în cupoane mai mici etc.).
Divizibilitatea rezultă din natura lucrului.
Bun indivizibil, care nu poate fi împărţit în mai multe fragmente, părţi, bucăţi etc., fără a i
se schimba destinaţia (de ex. o haină, o maşină de scris, un calculator, un tablou, un animal viu
etc.). Indivizibilitatea unui lucru rezultă din natura lui. Pentru aplicarea aceste clasificări se poate
utiliza atât un criteriu obiectiv (însuşirile naturale ale lucrului) cât şi un criteriu subiectiv fondat
pe voinţa părţilor exprimată în actul încheiat. Prin act juridic, un bun divizibil poate fi considerat
indivizibil.
Această diviziune are aplicaţie în materia partajului (împărţelii). Bunurile indivizibile fie
se atribuie unuia dintre coindivizari cu obligaţia de a-i despăgubi pe ceilalţi, fie se vinde şi preţul
se împarte.

2.2.8. Bunuri corporale şi bunuri incorporale

După cum pot fi percepute prin simţuri, bunurile pot fi corporale sau incorporale
(necorporale).
Bun corporal care are o existenţă materială.
Bun necorporal (incorporal), care nu are o existenţă materială, ci este constituit numai din
elemente abstracte. De exemplu:
a) proprietăţile incorporale (fondul de comerţ, drepturile de proprietate industrială,
drepturile de autor);
b) titlurile de valoare (acţiunile, obligaţiile, instrumentele financiare derivate sau orice
alte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie,
precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul);
c) drepturile de creanţă201;
Această clasificare a bunurilor este importantă, juridic, în ce priveşte:
- dobândirea proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună-credinţă, care operează doar pentru
mobilele corporale potrivit art. 939 C. civ.202;
- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţie (remitere), care operează cu privire la bunurile
corporale, iar nu şi incorporale;
- titlurile de valoare, care se transmit diferit, după cum sunt: la purtător (prin tradiţiune), nominale
(prin cesiune) ori la ordin (prin gir ori andosament).

2.2.9. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

După cum pot fi supuse urmăririi şi executării silite sunt bunuri sesizabile şi bunuri
insesizabile.
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului.
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii.

2.2.10. Bunuri principale şi bunurile accesorii

Potrivit art. 546 alin (1) C.civ. „Bunul care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv,
întrebuinţării economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare.”
(2) Destinaţia comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.
201
G. Boroi, op. cit., 1999, p. 75-76
202
Art. 1909 C. civ. dispune: “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo
curgere de timp.” alin (1)
 (3) Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului
principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal.
(4) Încetarea calităţii de bun accesoriu nu poate fi opusă unui terţ care a dobândit anterior
drepturi privitoare la bunul principal.
(5) Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această
calitate.
(6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia
în bun accesoriu.

2.3. Alte clasificări ale bunurilor

2.3.1. bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat;
2.3.2. bunuri comune ale soţilor şi bunuri proprii.

Secţiunea a 5–a.
ASPECTELE PRACTICE – PROBLEME IVITE ŞI REZOLVATE ÎN
JURISPRUDENŢĂ
1. Bunuri comune. Partaj.
Solicitarea reactualizării preţului apartamentului în faza apelului este admisibilă, cu
condiţia solicitării ei prin însăşi cererea de apel.
În solicitarea în care reactualizarea nu s-a solicitat în apel, creditorul sultei are deschisă
calea reactualizării acesteia în faza executării.
(C.A. Bucureşti, Dec. Civ. nr. 105/2005)
2. Bunuri comune ale soţilor. Imobil compus din casă şi teren. Înstrăinarea de către unul
dintre soţi.
Potrivit art. 35 alin. (2) teza a II-a C. fam., niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici
nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are
consimţământul expres al celuilalt soţ.
Dar, lipsa semnăturii unuia dintre soţi de pe înscrisul constatator, nu conduce în mod
obligatoriu la concluzia lipsei consimţământului acestuia la încheierea convenţiei, ci trebuie să se
dea posibilitatea celui interesat să dovedească, în condiţiile legii, că şi soţul nesemnator a
consimţit expres la convenţia de înstrăinare sau grevare a bunului.
(C.S.J. sec. civ. dec. nr. 2554/1993)
3. Bunuri comune. Acţiune în constatare.
Având în vedere că imobilul a fost achiziţionat în timpul căsătoriei părţilor, iar prezumţia
de comunitate instituită de art. 30 din C. fam. nu a fost răsturnată, chiar dacă intimatul a primit cu
titlu de donaţie o sumă considerabilă, dar nu suficientă pentru a atrage incidenţa art. 31 lit. b) din
acelaşi act normativ, imobilul dobândit în asemenea condiţii are regimul juridic de bun comun.
(C. A. Oradea, dec. nr. 444/2005)

4. Bunuri comune. Prezumţia de comunitate de bunuri. Dovada contribuţiei la dobândirea

bunurilor.
Statuând că “bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”, prevederile art. 30 C. fam. consacră o prezumţie
relativă de comunitate.
 Contribuţia soţilor trebuie însă dovedită, astfel încât se poate reţine o contribuţie diferită,
o contribuţie egală sau chiar o contribuţie exclusivă.
Regimul comunităţii de bunuri este unul legal şi unic reglementat prin norme imperative,
bunurile proprii constituind excepţia.
(C. A. Timişoara, dec. 63/2004)

5. Bunuri comune. Regimul juridic al unui bun dobândit anterior intrării în vigoare a
Codului familiei.
Anterior intrării în vigoare a Codului familiei (04.01.1954) patrimoniile soţilor erau
distincte, ca regim operând regula separaţiei de bunuri. Prin urmare, declaraţia olografă dată de
unul dintre soţi în cursul anului 2002, în sensul că un imobil dobândit de el în 1942 este bun
comun, nu poate produce efecte juridice.
(C. A. Ploieşti, dec. 211/2005)

6. Partaj. Regimul juridic al imobilului dobândit înainte de căsătorie de către unul dintre
soţi cu contribuţie comună a părţilor la achitarea preţului.
Din moment ce cumpărătorul apartamentului a acceptat contribuţiile viitorului soţ la
achitarea preţului, care s-a comportat ca un proprietar al bunului comun şi nu doar ca un
dobânditor al unui drept de creanţă se poate constata că părţile au intenţionat ca apartamentul să
fie bun comun de la data căsătoriei, până la acea dată, regimul juridic al bunului fiind cel al
dreptului de proprietate comună pe cote părţi.
(C. A. Bucureşti, dec. nr. 1825/2005)

7. Partaj succesoral. Activ. Includerea valorii bunurilor succesorale de la momentul

deschiderii succesiunii.
La stabilirea masei succesorale trebuie avut în vedere bunurile succesorale existente în
patrimoniul succesoral la momentul deschiderii succesiunii, conform art. 651 C. civ., iar la
efectuarea partajului propriu-zis trebuie avute în vedere starea şi valoarea lor din momentul
partajului judiciar. Dacă, însă, între cele două momente valoarea bunurilor succesorale a scăzut ca
urmare a folosinţei abuzive a bunurilor exercitate în mod exclusiv de către unul dintre
copartajanţi, cu împiedicarea exerciţiului dreptului simultan şi concurent al celorlalţi
comoştenitori – coproprietari, trebuie avute în vedere starea şi valoarea bunurilor succesorale la
momentul deschiderii succesiunii.
(C. A. Bucureşti, dec. 250/2005)

8. Construcţii pe terenul altuia. Dreptul constructorilor. Intervenirea unei convenţii.

Potrivit art. 492 C. civ., proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul
construcţiilor sau plantaţiilor executate pe teren, reglementarea decurgând din dreptul de
accesiune ca mijloc originar de dobândire a proprietăţii.
Art. 494 din acelaşi cod reglementează drepturile ce se nasc din ridicarea unor construcţii
sau executarea unor plantaţii de către un terţ.
În asemenea situaţii, chiar dacă edificarea construcţiei sau executarea plantaţiilor s-a
făcut cu bună credinţă, nu se poate naşte un drept real, ci un drept de creanţă.
Există însă posibilitatea, la care se referă art. 492 din Codul civil în partea finală, de a fi
înlăturată prezumţia dreptului proprietarului terenului asupra construcţiilor de pe teren dacă se
dovedeşte că acestea au fost efectuate de altă persoană pe baza unei convenţii care să justifice
dobândirea dreptului de proprietate al constructorului asupra construcţiei respective cât şi dreptul
său de folosinţă asupra terenului, aceste drepturi concretizând dreptul real de superficie.
(C. S. J. Dec. 892/1994)
 9. Bunuri comune. Apartament deţinut de către soţi cu chirie de la stat. Cumpărarea
acestui bun de către unul dintre soţi fără consimţământul celuilalt soţ. Desfiinţarea actului.
Condiţii.
Potrivit art. 35 alin. 1 din C. fam., soţii administrează şi folosesc împreună bunurile
comune şi dispun, tot astfel, de ele.
În alin. 2 al acestui text de lege, se prevede că oricare dintre soţi exercitând singur aceste
drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, excepţie făcând înstrăinările şi
grevările de terenuri sau construcţii ce fac parte din bunurile comune, pentru care se cere
consimţământul expres al celuilalt soţ.
Deci, pentru a înlesni exercitarea de către soţi, a actelor de administrare, folosinţă şi, cu
excepţiile arătate, de dispoziţie asupra bunurilor comune, precum şi pentru a se da asigurări
terţilor cu care soţii ar intra în raporturi juridice în cadrul circuitului civil, legiuitorul a instituit
prezumţia mandatului tacit reciproc.
Având caracter relativ, această prezumţie operează numai în măsura în care nu se
contestă existenţa mandatului, astfel că soţul care s-a opus la îndeplinirea unui act sau care, în
mod justificat, nu este de acord cu un act îndeplinit fără ştirea sa, are posibilitatea să probeze că
respectivul act s-a făcut în afara mandatului prezumat.
În consecinţă, nu numai soţul care nu a consimţit expres la înstrăinarea sau grevarea unui
imobil bun comun poate cere desfiinţarea actului, ci acest drept îl are şi soţul care, contestând
existenţa în concret a mandatului tacit, dovedeşte că s-a opus la actul de dispoziţie ce îl constituie
achiziţionarea unui imobil sau că operaţiunea s-a făcut fără ştirea sa şi în frauda drepturilor sale,
prin manopere dolosive.
(C. S. J. dec. nr. 1220/1994)

10. Bunuri comune ale soţilor. Partaj în timpul căsătoriei. Condiţii de admisibilitate.
Admiterea unei astfel de acţiuni presupune de pildă, una din următoarele împrejurări:
soţul pârât îl împiedică pe celălalt să participe la folosirea şi administrarea bunurilor comune;
soţul pârât ascunde bunuri comune, în scopul însuşirii lor sau distruge ori înstrăinează bunuri, sau
există pericolul sustragerii sau dispariţiei lor.
(T. J. Constanţa, dec. 159/1992)

11. Bunuri proprii ale soţilor. Dovedire. Inaplicabilitate art. 1191 alin. (1) şi (2) C. civ.
Potrivit art.2 alin. (1) din Decretul nr. 32/1954 “dovada că un bun este propriu se va putea
face între soţi prin orice mijloc de dovadă”. Prin urmare, soţul interesat putea dovedi în raport cu
celălalt soţ că anumite bunuri sunt proprii, nu numai prin înscrisuri, dar chiar şi prin martori şi
prezumţii, fără nici o restricţie.
(C. S. J. dec. 434/1990)

12. Bunuri proprii ale soţilor. Bunuri de uz personal. Obiecte de lux. Natura lor juridică.
Art. 31 din C. fam., referindu-se la bunurile proprii ale fiecărui soţ enumeră între acestea
şi bunurile de uz personal.
Obiectele de îmbrăcăminte, încălţăminte, fiind bunuri de uz personal, sunt caracterizate,
de regulă, drept bunuri proprii. În situaţia în care asemenea bunuri încorporează valori mari, fiind
de lux, iar achiziţionarea lor constituie, în intenţia soţilor, o investiţie, în interes comun, nu mai
pot fi caracterizate drept bunuri proprii, ci fac parte din patrimoniul comun.
(C. S. J. dec. 1233/1990)

13. Bunuri proprii ale soţilor. Suma donată numai soţului. Achiziţionarea în timpul
căsătoriei a unui imobil cu această sumă. Consecinţe.
 Potrivit art. 31 lit. b) C. fam. sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ, printre altele, cele
dobândite prin donaţie, afară numai dacă donatorul a prevăzut că ele vor fi comune, iar conform
dispoziţiilor de la lit. f) a aceluiaşi articol, constituie bun propriu şi bunul în care a trecut această
valoare.
Bunurile dobândite prin donaţie sunt proprii, pentru a fi respectată voinţa donatorului
care, dacă nu a dispus altfel, nu poate fi presupus că a înţeles să avantajeze şi soţul celui
gratificat.
Întrucât, în speţă, donaţia a fost făcută numai în favoarea reclamantului, instanţele în mod
greşit au considerat că imobilul cumpărat cu suma donată constituie bun comun, iar nu un bun
propriu al acestuia.
(C. S. J. dec. nr. 2351/1990)

14. Bunuri comune ale soţilor. Creanţe. Includerea în masa partajabilă. Condiţii.
Potrivit art. 35 C. fam., soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi
dispun tot astfel de ele.
Oricare dintre soţi, exercitând singur acestea drepturi, este socotit că are consimţământul
celuilalt soţ, cu toate acestea, niciunul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren
sau o construcţie ce face parte din bunurile comune dacă nu are consimţământul expres al
celuilalt soţ.
Astfel fiind, rezultă că în cazurile în care unul dintre soţi a împrumutat unei persoane o
sumă de bani – din bunurile comune – care nu i-a fost restituită, instanţa este obligată să includă
această creanţă în masa bunurilor comune cu ocazia partajului.
(Trib. Suprem, dec. 478/1984)

15. Concubini. Bunuri dobândite împreună.

Prezumţia de comunitate asupra bunurilor stabilită de art. 30 din C. fam. se aplică numai
bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei.
Munca în comun a concubinilor poate să ducă la constatarea existenţei unor drepturi de
proprietate în indiviziunea asupra bunurilor dobândite, în funcţie de contribuţia fiecăruia în parte.
(Trib. Suprem, dec. 1426/1984)

16. Bunuri mobile. Revendicare. Prescripţie. Condiţii.

Potrivit art. 1909 C. civ., dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile se prescrie prin
simplul fapt al posesiei fără a fi necesară vreo scurgere de timp.
Această regulă nu este aplicabilă, potrivit art. 1909 alin. (2) C. civ., dacă proprietarul a
pierdut obiectul sau a fost victima unui furt. În acest caz, terţul posesor nu poate invoca buna sa
credinţă, nefiind deci aplicabilă, faţă de el, prescripţia instantanee.
Posesorul care a restituit bunul se va putea îndrepta însă împotriva autorului său, de la
care deţine bunul, pentru a fi despăgubit.
(Trib. Suprem, dec. 859/1984)

17. Posesiune. Acţiune posesorie introdusă de un coproprietar. Admisibilitate.

Posesiunea este o stare de fapt, care constă în stăpânirea unui bun de către o persoană ce
se pretinde a fi titularul unui drept real asupra acelui bun, ea putând fi exercitată şi de o altă
persoană în numele acesteia.
Când posesiunea este conformă cu starea de drept, avem de a face cu o posesiune
legitimă, iar în cazul în care posesiunea este nelegitimă, ea este tot o stare de fapt, care pentru a fi
utilă, adică pentru a-şi produce efectele, trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică
şi sub nume de proprietar.
 Posesiunea fiind apărată, potrivit art. 674 C. pr. civ., prin cele două acţiuni posesorii – în
complângere şi în reintegrare – rezultă că orice posesor are exerciţiul acestora, fie el neproprietar,
proprietar exclusiv sau coproprietar.
În cazul coproprietăţii, posesiunea poate fi exercitată numai de unul din coproprietari sau
de mai mulţi ori de către toţi coproprietarii.
În cazul în care posesiunea este exercitată numai de unul dintre proprietari, acesta este
prezumat că posedă pentru sine şi pentru ceilalţi, dar poate interverti posesiunea în exclusivitate
în nume propriu.
În cazul în care posesiunea este exercitată de mai mulţi proprietari sau de coproprietari,
prin acte efective de folosinţă, avem de a face cu o coposesiune.
Cum posesiunea sau coposesiunea, legitimă sau nelegitimă, este o stare de fapt, ea este
deopotrivă apărată de lege, în sensul că niciunei persoane, chiar proprietar sau coproprietar, nu-i
este permisă intrarea în posesiune împotriva voinţei celui care o exercită, prin tulburarea
posesiunii acestuia şi cu atât mai mult prin acte de violenţă, potrivit principiului că nimeni nu-şi
poate face dreptate singur, intrarea în posesiune urmând a se face numai pe calea acţiunii în
justiţie.
Instanţa este, astfel, obligată să verifice dacă este vorba de o posesiune exclusivă a
reclamantului sau de o coposesiune cu pârâtul, indiferent de starea de drept invocată, adică a
pretinsului lor drept de proprietate asupra imobilului, deoarece acţiunea posesorie, aşa cum s-a
arătat, nu apără un drept real, ci o stare de fapt.
Verificarea este necesară deoarece, în cazul unei posesiuni exclusive a reclamantului,
urmează a se dispune evacuarea din imobil a pârâtului, care împiedică exercitarea posesiunii, iar
în cazul unei coposesiuni, urmează să se stabilească limitele acesteia, pentru ca niciunul dintre
coposesori să nu fie stânjeniţi în exercitarea posesiunii lor.
(Trib. Suprem, dec. nr. 1526/1984)

ÎNTREBĂRI
CAPITOLUL III

1. Cum este definit raportul juridic civil?

2. Care sunt caracterele generale comune raporturilor juridice?
3. Ce se înţelege prin izvor al raportului juridic civil?
4. Care sunt elementele constitutive ale raportului juridic civil?
5. Care sunt părţile sau subiectele raportului juridic civil?
6. Definiţi raportul juridic simplu.
7. Când suntem în prezenţa pluralităţii de subiecte?
8. Ce este pluralitatea de subiecte activă, pasivă sau mixtă?
9. Ce este cesiunea de creanţă?
10. Ce reprezintă subrogaţia personală?
11. Ce reprezintă novaţia?
12. Ce este stipulaţia pentru altul?
13. Ce este poprirea?
14. Care sunt elementele capacităţii civile?
15. În ce constă capacitatea de folosinţă a persoanei fizice?
16. Când dobândeşte persoana fizică capacitatea de folosinţă?
17. Când încetează capacitatea de folosinţă a persoanei fizice?
18. Explicaţi de ce este inalienabilă capacitatea de folosinţă a persoanei fizice!
19. Ce reprezintă capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice?
20. Care sunt etapele capacităţii de exerciţiu?
21. Ce cuprinde conţinutul raportului juridic civil?
22. Cum este definit dreptul subiectiv civil?
23. Definiţi dreptul subiectiv civil absolut.
24. Cum este definit dreptul subiectiv civil relativ?
25. Ce este dreptul patrimonial?
26. Ce este dreptul personal nepatrimonial?
27. Cum este definit dreptul real principal?
28. Enumeraţi câteva drepturi reale principale!
29. Cum este definit dreptul real accesoriu?
30. Enumeraţi câteva drepturi reale accesorii!
31. Caracterizaţi drepturile subiective civile pure şi simple!
32. Care sunt drepturile civile afectate de modalităţi?
33. Care sunt drepturile eventuale?
34. Ce se înţelege prin abuz de drept?
35. Ce reprezintă obligaţia civilă?
36. Care sunt elementele constitutive ale obligaţiei civile?
37. Care sunt criteriile pentru clasificarea obligaţiilor?
38. Ce se înţelege prin obligaţia de a da?
39. Ce reprezintă obligaţia de a face?
40. În ce constau obligaţiile civile pozitive?
41. Ce este obligaţia de rezultat?
42. În ce constă obligaţia de diligenţă?
43. Cum este definită obligaţia civilă obişnuită?
44. Care sunt obligaţiile opozabile terţilor?
45. Ce reprezintă o obligaţie reală?
46. Ce reprezintă obligaţia perfectă?
47. Ce reprezintă obligaţia imperfectă?
48. Ce se înţelege prin obiect al raportului juridic?
49. Care sunt bunurile aflate în circuitul civil?
50. Care sunt bunurile scoase din circuitul civil?
51. Care sunt bunurile mobile prin natura lor?
52. Care sunt bunurile mobile prin determinarea legii?
53. Ce sunt bunurile mobile prin anticipaţie?
54. Care sunt bunurile imobile prin natura lor?
55. Ce fel de bunuri sunt undele electromagnetice, precum şi energia de orice fel?
56. Ce sunt bunurile individual determinate?
57. Ce se înţelege prin bunuri fungibile şi nefungibile?
58. Ce se înţelege prin bun frugifer şi nefrugifer?
59. Cum sunt definite productele?
60. Cum sunt definite fructele?
61. Ce sunt bunurile consumptibile şi neconsumptibile?
 62. Ce este un bun divizibil ş indivizibil?
63. Care sunt bunurile corporale şi incorporale?
64. Ce este un bun accesoriu?
65. Ce se înţelege prin bun sesizabil şi insesizabil?

CAPITOLUL 4.
ACTUL JURIDIC CIVIL

Secţiunea 1.
Noţiunea şi clasificarea actelor juridice civile

1. Noţiunea actului juridic civil.

Raportul juridic concret, poate avea ca izvor fie un eveniment adică împrejurări, fapte
care se produc independent de voinţa omului şi de care legea leagă naşterea, modificarea ori
stingerea de raporturi juridice fie o acţiune omenească.
Aceasta din urmă poate fi săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice (de a crea,
modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil) sau fără o asemenea intenţie, efecte care se
produc, totuşi în anumite condiţii, în puterea legii.
 Acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice sunt numite „acte
juridice”, iar cele săvârşite fără o asemenea intenţie, dar care produc efecte juridice, sunt numite
„fapte juridice” (licite sau ilicite).
Actul juridic civil este acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane, cu intenţia
de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.
În doctrină, actul juridic civil a fost definit ca manifestarea de voinţă cu intenţia de a
produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic civil.203
Actul juridic civil prezintă următoarele elemente definitorii: 204
- Actul juridic este o manifestare de voinţă liberă, conştientă şi exteriorizată spre a fi cunoscută
care provine de la un subiect de drept civil
- Manifestarea de voinţă este făcută cu intenţia de a produce efecte juridice specifice
- Efectele actului juridic constau în constituirea, modificarea sau stingerea unui raport juridic
civil concret.
Actul juridic civil constituie unul din cele mai importante izvoare de drepturi şi obligaţii, fiind şi
instrumentul care permite persoanei să participe la viaţa juridică.
Terminologie
Termenul de „act juridic” este utilizat în doctrină, jurisprudenţă şi legislaţie în două
sensuri:
- De manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile ( cu
semnificaţia de operaţiune juridică – nagatium juris)
- De înscris constatator al manifestării de variaţi suportul material care consemnează
manifestarea de voinţă (instrumentum probaţionis, instrumentum)205

2. Clasificarea actelor juridice civile

2.1 Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice

multilaterale
După criteriul numărului părţilor, distingem: acte unilaterale şi acte bilaterale
(multilaterale).
2.1.1. Actul juridic unilateral este actul juridic civil pentru a cărui valabilă formare este
suficientă şi necesară manifestarea de voinţă a unei singure persoane. Legea recunoaşte în mod
excepţional, calitatea de izvoare de obligaţii (şi drepturi corelative) următoarele acte juridice
unilaterale: a) testamentul; b) declaraţia de acceptare a succesiunii sau de renunţare la succesiune;
c) confirmarea unui act juridic lovit de nulitate relativă206; d) gestiunea de afaceri; e) renunţarea la
un drept (de uzufruct, de servitute, de creanţă) f) revocarea mandatului de către mandant şi
renunţarea mandatarului la mandat; g) rezilierea unilaterală de către locatar a contractului de
închiriere a unei locuinţe; h) recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei etc.
Se consideră uneori ca izvorând dintr-un act juridic unilateral şi alte obligaţii ( cum sunt:
obligaţia ofertantului de a menţine oferta un anumit timp, stabilit expres sau tacit, obligaţia celui
ce a făcut o promisiune publică de recompensă, obligaţia promitentului faţă de terţul beneficiar
într-o stipulaţie pentru altul; obligaţia încorporată într-un titlu la purtător etc.)

203
În acest sens Aurelian Ionescu, Drept civil. Partea generală G.D.P. Bucureşti, 1963, p.76; Ghe. Beleiu, op.cit., p.129
204
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 129
205
Ghe. Beliu, op. cit., p.129
206
Actul confirmativ este acel act prin care o persoană renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă a unui act
juridic.
 2.1.2. Actul juridic bilateral constă în acordul de voinţe încheiat între două persoane, în
scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.

2.1.3. Actul juridic multilateral – când actele juridice implică acordul de voinţe a mai
mult de doua părţi, se numeşte multilateral(de ex. contractul de societate civilă reglementat de
art.1491)207.
Trebuie subliniat că actul unilateral nu se confundă cu conceptul unilateral. Acesta din
urmă este un act bilateral care dă naştere la obligaţii numai în sarcina uneia din părţi, precum în
cazul contractului de depozit (restituirea depozitului) sau a contractului de împrumut (restituirea
împrumutului de către împrumutat) în timp ce actul unilateral este opera voinţei unei singure
părţi.
Contractul este sinalogmaic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune
obligaţii în sarcina ambelor părţi.
Contractul reprezintă una dintre cele mai importante instituţii ale dreptului civil,
constituind principalul instrument juridic prin care se stabilesc, se modifică sau se sting,
raporturile juridice civile şi prin care se realizează astfel, în cele mai variate forme, circulaţia
bunurilor, schimbul serviciilor. Trăsătura caracteristică, definitoare, esenţială, a oricărui contract
o constituie acordul de voinţe al părţilor, exprimat cu intenţia e a se obliga juridiceşte.

2.2 Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit

După criteriul scopului urmărit de părţi la încheierea actului, distingem între acte juridice
cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
2.2.1. Actele juridice cu titlu oneros sunt acelea prin care fiecare parte urmăreşte să îşi
procure un avantaj, în schimbul obligaţiilor asumate. Cauza juridică a obligaţiei fiecărei părţi
include, ca element esenţial, reprezentarea contraprestaţiei la care se obligă cealaltă parte.
Acte juridice cu titlu gratuit. Unele contracte sunt prin esenţa lor oneroase (vânzare-
cumpărare, locaţiune etc.); altele nu pot fi, în nici un caz oneroase (împrumutul de folosinţă, care,
dacă s-ar stipula un preţ pentru folosinţa lucrului împrumutat, s-ar transforma, ipso facto, în
contract de locaţiune; donaţia; depozitul neremunerat; contractul de voluntariat; mandatul
gratuit).
Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu,
fără a obţine în schimb vreun avantaj.
Unele contracte pot fi, după voinţă părţilor, fie oneroase fie gratuite (mandat, depozit).
Actele juridice cu titlu oneros pot fi în raport de întinderea şi echivalenţa prestaţiilor reciproce,
acte comutative şi acte aleatorii.
A. Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care părţile cunosc sau pot să
cunoască din momentul încheierii lor existenţa şi întinderea obligaţiilor ce le revin, precum în
cazul contractului de locaţiune, al contractului de vânzare-cumpărare, a contractului de antrepriză.
Marea majoritate a contractelor oneroase sunt comutative, prestaţia fiecărei părţi reprezentând

207
„Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scopul de
a împărţi foloasele ce or putea deriva”.
Oferta de purgă-este acea ofertă făcută de dobânditorul unui imobil ipotecat către creditul ipotecar de a plăti datoriile şi
serviciile ipotecare până la concurenţa preţului prevăzut în actul cu titlu oneros prin care a dobândit imobilul sau, după
caz, până la valoarea de preţuire a imobilului dobândit prin act cu titlu gratuit. În cazul în care creditorul ipotecar
acceptă această ofertă, iar dobânditorul plăteşte preţul sau consemnează suma, imobilul este cordit (purgat) de ipoteca
respectivă
Altfel spus, purgarea ipotecii este o facultate oferita prin lege deţinătorului unui imobil ipotecat, de a proceda la
eliberarea imobilului de toate ipotecile (şi privilegiile) care-l grupează, oferind creditorului ipotecar (sau privilegiat)
preţul imobilului (dacă l-a cumpărat) sau valoarea lui (dacă l-a dobândit cu titlu gratuit). Purgarea ipotecii este posibilă
chiar dacă creanţele ipotecare sau privilegiate n-au ajuns încă la scadenţă.
echivalentul contraprestaţiei celeilalte părţi. Numai în contractul comutativ se poate pune
problema anulării contractului pentru leziune.
B. Acte aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros care, prin natura lor sau prin voinţa
părţilor oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei
pierderi ce depind de un eveniment viitor şi incert. Sunt aleatorii contractele de rentă viageră şi de
întreţinere ( în care elementul aleatoriu îl reprezintă data decesului beneficiarului rentei sau
întreţinerii), contractele de asigurare, de loterie, pariul etc. În contractul aleatoriu nu se poate
pune problema leziunii.

2.2.2. Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care una dintre părţi se obligă să
procure celeilalte un folos patrimonial, fără a primi nimic în schimb.
Cauza juridică a obligaţiei asumate de parte rezidă, în principal, în intenţia sa liberală.
Unele contracte sunt, prin esenţa lor, gratuite (donaţia, comodatul, mandatul gratuit, legatul.
Actele cu titlu gratuit se subdivid în : liberalităţi şi acte dezinteresate.
A. Liberalităţile : sunt acele acte cu titlu gratuit prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a da
creditorului un bun (diminuându-şi astfel propriul patrimoniu), fără a primi în schimb nici un
echivalent. Sunt liberalităţi contractuale de : donaţie, legatul, mecenatul. 208
B. Actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care debitorul îşi asumă obligaţia de a
face creditorului un serviciu neremunerat, fără a-şi diminua prin acesta propriul său patrimoniu.
Sunt acte dezinteresate : mandatul gratuit, depozitul neremunerat, comandatul etc.
Această clasificare a actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi cu titlu gratuit
prezintă importanţă juridică între aceste acte. Astfel la actele cu titlu gratuit, legea civilă
condiţionează capacitatea de a încheia actul. Referitor la viciile de consimţământ leziunea nu
priveşte actele cu titlu gratuit. Regulile prevăzute în materie succesorală în legătură cu
reducţiunea şi raportul se aplică numai în liberalităţile lor.

2.3 Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice

declarative
După criteriul efectelor produse, actele juridice civile se împart în: constitutive,
translative şi declarative.
2.3.1. Actele juridice constitutive sunt acele acte care dau naştere, între părţi, unor
drepturi pentru viitor.
Aceste acte dau naştere unui drept subiectiv civil care nu a existat anterior şi care se
stabileşte de regulă, la data încheierii actului juridic. Este un asemenea act ipoteca convenţională
(care dă naştere dreptului real accesoriu numit ipotecă) instituirea unui uzufruct, convenţia prin
care se instituie un drept de gaj sau o garanţie reală mobiliară etc.

2.3.2. Actele juridice translative sunt acelea care au ca efect transmiterea sau strămută
un drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane. Sunt acte
translative: contractul de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă, donaţia etc.

2.3.3. Actele juridice declarative sunt cele care definitivează între părţi (cu efect
retroactiv) drepturi care existau anterior încheieri lor.

208
Mecenatul este acea liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecenă, transferă, fără obligaţie de
contrapartidă directă sau indirectă, dreptul de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o
persoană fizică, cu activitate filantropică având caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile
cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific – cercetare fundamentală şi aplicată (art 1 alin 3 din Legea nr 32/1994
privind sponsorizarea
 O specie a actului declarativ este actul confirmativ prin care o persoană renunţă la dreptul
său de a ataca un act juridic cu acţiune în anulabilitate (nulitate relativă) confirmând sau
consolidând actul juridic anulat.
Această clasificare prezintă interes din următoarele motive:
- Actul constitutiv produce efecte numai pentru viitor (ex. nunc) pe când actul declarativ produce
efete pentru trecut (ex. tunc), cât şi pentru viitor (ex. nunc)
- Numai dobânditorul unui drept sau bun printr-un act translativ are calitatea de având cauză, nu
şi cel parte a unui act declarativ;
- Numai actele translative de proprietate pot constitui just titlu pentru uzucapant, nu şi actele
declarative;
- Numai actele constitutive şi cele translative sunt supuse publicităţii imobiliare, nu şi cele
declarative.

2.4 Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice

de dispoziţie
După criteriul importanţei lor, distingem între actele juridice civile de conservare, de
administrare şi de dispoziţie.
2.4.1. Actul juridic de conservare, este acel act care are ca efect preîntâmpinarea
pierderii unui drept subiectiv civil. Sunt considerate acte de conservare toate actele juridice care
au ca scop salvarea de la pieire, cu cheltuieli minime, a unui bun sau a unui drept patrimonial.
Sunt socotite acte de conservare: întreruperea unei proscripţii prin acţiunea în justiţie, înscrierea
unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia209, punerea peceţilor etc.

2.4.2. Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se realizează o
normală punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Sunt acte de administrare : culegerea
fructelor, reparaţiile de întreţinere, asigurarea unui bun, închirierea unui bun210 etc.
2.4.3. Actul juridic de dispoziţie este acel act juridic civil care are ca rezultat ieşirea
unui drept sau bun din patrimoniu sau grevarea sa ca o sarcină reală (ipotecă, gaj). Sunt acte de
dispoziţie: vânzarea-cumpărarea, donaţia, renunţarea la un drept, constituirea dreptului de
uzufruct, constituirea unei ipoteci , sau a unei garanţi reale mobiliare etc.
Aceasta clasificare prezintă interes în materia capacităţii de a încheia acte juridice, în
materia reprezentării şi în aceea a acceptării moştenirii. 211

2.5 Acte juridice patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale

După criteriul conţinutului lor, actele juridice civile se împart în : patrimoniale şi
nepatrimoniale.
2.5.1. Sunt patrimoniale actele juridice care au un conţinut susceptibil de evaluare în
bani. De ex. contractul de vânzare-cumpărare, schimbul, locaţiunea etc.

2.5.2. Sunt nepatrimoniale actele juridice ale căror conţinut nu este susceptibil de
evaluare în bani. Spre ex. convenţia părţilor cu privire la încredinţarea copiilor după divorţ sau
înţelegerea părinţiilor unui copil din afara căsătoriei ca acesta să ia numele unuia dintre ei etc.
Această împărţire a actelor juridice civile prezintă importanţa juridică în materia ocrotirii
incapabilului şi a efectelor nulităţii actelor juridice.

209
Prin somaţie înţelegem comunicarea scrisă adresată debitorilor de către creditori, direct sau prin executor
judecătoresc, prin care se cere executarea unei obligaţii ajunsă la scadenţă. De la data primirii somaţiei, debitorul este
considerat în întârziere şi urmează a suporta consecinţele juridice.
210
Locaţiunea unui imobil închiriat pe o durată ce depăşeşte termenul de 5 ani este considerat de lege ca fiind un act de
dispoziţie art. 1419 c.civ.
211
Pentru detalii vezi G.Boroi, op. cit., p.145
 2.6 Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte
juridice reale
După criteriul formei cerute pentru valabila încheiere, distingem între actele
consensuale, solemne şi reale.
2.6.1. Actul juridic consensual este acela212 care se încheie valabil prin simplul
consimţământ al părţilor indiferent de forma în care acesta se exprimă. Majoritatea contractelor
sunt consensuale, excepţie făcând numai acele contracte pentru care legea prevede expres
necesitatea respectării unei anumite forme solemne pentru însăşi validitatea (şi nu doar pentru
dovada) contractului respectiv.

2.6.2. Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic la a cărui încheiere
voinţa părţilor trebuie să îmbrace o anumită formă specială. Forma specială, solemnă, este cerută
de lege pentru însăşi validitatea actelor juridice respective (forma cerută ad validitatem213 ori ad
solemnitatem214. Sunt acte solemne: contractul de donaţie, contractele de înstrăinare imobiliară,
contractele de constituire a unei ipoteci, testamentul.
Nerespectarea formei solemne atrage nulitatea absolută a actului solemn, forma fiind un
element constitutiv al acestui contract şi o condiţie esenţială a validităţii sale. Forma în care se
încheie contractul solemn este aceea a unui înscris autentic215 sau, mai rar, a unui înscris sub
semnătură privată.

2.6.3. Actul juridic real este acela pentru a cărui valabilă încheiere, manifestarea de
voinţă a părţilor trebuie însoţită de predarea (remiterea) bunului la care se referă. Reminiscenţa a
formalismului specific dreptului roman, contractul real este tot mai mult privit ca un simplu
contract consensual, care ia naştere valabil prin consimţământul părţilor, cu particularitatea că
unele dintre obligaţiile care alcătuiesc conţinutul contractului (şi anume cele privitoare la
conservarea, paza sau restituirea lucrului) nu iau naştere sau nu devin eligibile decât în momentul
predării lucrului. Fac parte din această categorie contractele de împrumut ( de folosinţă şi de
consumaţie), contractul de depozit şi cel de gaj, precum şi contractele de transport de mărfuri.
Singurul contract într-adevăr real, care nu este valabil încheiat decât prin predarea lucrului, este
darul manual (varietate a contractului solemn de donaţie), la care predarea lucrului înlocuieşte
forma solemnă indispensabilă pentru validitatea oricărei donaţi.
Importanţa acestei clasificări constă în aprecierea valabilităţii actelor după forma
încheierii lor.

2.7 Acte juridice civile între vii şi acte juridice pentru cauză de moarte
După criteriul momentului producerii efectelor, actele civile se împart în: acte între vii
(inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte (mortis causa)
2.7.1. Actele între vii sunt făcute, de regulă, pentru ca efectele lor să se producă, în
timpul vieţii (existenţei) subiectelor de drept care le încheie.
2.7.2. Actele pentru cauză de moarte sunt actele juridice, civile încheiate spre a
produce efecte la moartea autorului. Sunt asemenea acte: testamentul, asigurarea asupra vieţii.

212
Consensualismul este principiul şi sistemul juridic caracterizat prin recunoaşterea valabilităţii încheierii unui
contract prin simplul acord de voinţă al părţilor, indiferent de forma în care acesta se exprimă
213
ad validitatem: locuţiune latină care exprimă ideea că o condiţie esenţială sau un element constitutiv al unui act
juridic este cerut de lege pentru însăşi validitatea ( şi nu doar pentru dovada) actului respectiv
214
caracterul solemn, care se încheie valabil numai prin exprimarea consimţământului părţilor într-o anumită formă
solemnă, prevăzută ad validitatem printr-o dispoziţie expresă a legii sau printr-o prealabilă convenţie a părţilor.
215
Înscris autentic, care după întocmire, a fost supus operaţiei de autentificare de către un organ competent ( ex. notar)
 Importanţa juridică a acestei clasificări constă în condiţiile diferite privitoare la
capacitatea de a încheia acte juridice şi forma acestor acte.

2.8 Acte juridice civile subiective şi acte juridice civile condiţie

După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, distingem între : acte subiective
şi acte condiţie.
2.8.1. Actul juridic subiectiv este acel act juridic al cărui conţinut este determinat prin
voinţa autorului ori a autorilor lor.
2.8.2. Actul juridic condiţie este acel act juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă
voinţa doar în privinţa naşterii actului, conţinutul lui fiind predeterminat de norme de la care
părţile nu pot deroga. Sunt asemenea acte contractul de încheiere tip, căsătoria, adopţia,
recunoaşterea unui copil.
Această clasificare prezintă interes în ce priveşte condiţiile de valabilitate.
Actele juridice condiţie nu pot fi decât cele stabilite de lege (sunt acte juridice numite
tipice).

2.9 Acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de
modalităţi
După cum cuprinde sau nu modalităţi (termen, condiţie, sarcină), actele juridice civile se
împart în acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.
2.9.1. Actul juridic pur şi simplu este actul juridic civil lipsit de modalitate (termen,
condiţie, sarcină). Unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile, este cazul actului
de opţiune succesorală (acceptarea şi renunţarea la moştenire) ori actul de recunoaştere a filiaţiei,
căsătoriei, adopţia etc.
2.9.2. Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate precum:
contractul de împrumut, contractul de vânzare cu clauză de întreţinere, contractul de asigurare,
contractul de donaţie cu sarcină.

2.10 Acte juridice civile principale şi acte juridice accesorii

După criteriul raportului dintre ele, distingem între acte principale şi acte accesorii.
2.10.1. Actul juridic principal este actul juridic civil care are o existenţă de sine
stătătoare, soarta sa nedepinzând de soarta juridică a altui act juridic.

2.10.2. Actul juridic accesoriu este cel a cărui soartă juridică depinde de situaţia unui
act juridic principal. Sunt asemenea acte: clauza penală216, fidejusiunea217, gajul218, ipoteca
convenţională219, arvuna220.

216
Clauza penală, convenţie accesorie prin care părţile contractante stabilesc, prin apreciere anticipată, cuantumul
daunelor-interese compensatorii ( sau moratorii) care vor fi datorate de partea în culpă în caz de neexecutare a
obligaţiei contractuale. Stipularea unei clauze penale prezintă avantajul de a dispensa pe creditor de sarcina de a dovedi
existenta şi cuantumul prejudiciului suferit în caz de neexecutare totală sau parţială a obligaţiei asumate de debitor.
217
Fidejusiune, contract accesoriu, unilateral, consensual şi cu titlu gratuit, prin intermediul căruia o persoană numită
fidejusor se obligă faţă de un creditor să execute ea obligaţia unui debitor al acestuia, în cazul în care debitorul n-ar
executa-o el însuşi
218
Gajul, contract accesoriu, unilateral, real şi constitutiv de drepturi reale, prin care debitorul remite creditorului său
un lucru mobil, corporal sau incorporal, în vederea garantării datoriei sale. În principiu orice obligaţie poate fi garantată
prin gaj şi orice bun mobil poate fi dat în gaj cu excepţia celor supuse unui regim juridic special. Contractul de gaj
trebuie încheiat în scris (ad probationem)
219
Ipoteca, garanţie reală imobiliară constând într-un drept real accesoriu asupra unui bun imobil determinat al
debitorului, drept care, fără a-l deposeda pe debitor de bunul ipotecat, conferă creditorului ipotecar neplătit la scadenţă,
 Actul juridic accesoriu poate fi un act separat, dar poate fi inclus şi în actul principal, sub
forma unei clauze.
Aceasta clasificare prezintă utilitatea în ce priveşte aprecierea valabilităţii şi eficacităţii
actelor juridice civile. Raportului dintre actul accesoriu şi cel principal i se aplică adagiu:
accesorium sequitur principale, folosit pentru a exprima ideea de principiu potrivit căruia bunul
sau contractul accesoriu urmează soarta juridică a bunului sau contractului principal de care
depinde.
Importanţa acestei clasificări constă în:
- Validitatea actului juridic principal se examinează în funcţie de propriile elemente, independent
de alte acte juridice
- Validitatea actului juridic accesoriu se apreciază în raport de propriile elemente dar şi în funcţie
de validitatea actului juridic principal: soarta actului juridic accesoriu urmează soarta actului
juridic principal -accesorium sequitur principale. (desfiinţarea sau încetarea, din orice cauză a
actului juridic principal atrage şi desfiinţarea sau încetarea actului juridic accesoriu)221

2.11 Acte juridice civile cauzale şi acte juridice civile abstracte

După criteriul legăturii cu cauza (scopul), distingem între acte juridice civile cauzale şi
acte juridice civile abstracte.
2.11.1. Actul juridic cauzal este actul a cărui valabilitate se determină prin analiza
cauzei ori scopului său. Dacă scopul este imoral, ilicit sau lipseşte, însuşi actul juridic este lovit
de nulitate.
2.11.2. Actul juridic abstract (necauzal) este actul juridic civil care este detaşat de
elementul cauză (scop), valabilitatea sa neimplicând analiza acestui element ( de ex. titlurile de
valoare) . În cazul acestora înscrisul constatator (instrumentum) încorporează creanţa ce a luat
naştere din actul juridic (negotium).

2.12 Acte juridice civile strict personale şi acte juridice civile care pot fi
încheiate şi prin reprezentant
După criteriul modalităţii încheieri lor actele juridice civile se împart în acte strict
personale şi acte care pot fi încheiate şi prin reprezentant
2.12.1. Este strict personal actul juridic civil care poate fi făcut numai personal,
nu şi prin reprezentant (testamentul, căsătoria, recunoaşterea unui copil etc.)
2.12.2. Majoritatea actelor juridice civile pot fi încheiate şi prin reprezentare.

2.13 Acte juridice civile numite şi acte juridice civile nenumite

După criteriul denumirii lor legale distingem între acte juridice tipice (numite) şi acte
juridice atipice (nenumite)

2.13.1. Este act juridic civil numit (tipic) actul juridic civil care are o denumire stabilită
de legea civilă, precum şi o reglementare proprie (contractele civile şi actele unilaterale).
Apreciem că sunt acte juridice tipice (numite) următoarele contracte:
Contractul de adeziune

dreptul de urmărire a imobilului în mâinile oricui s-ar afla, dreptul de a cere scoaterea imobilului în vânzare silită şi
dreptul de a fi plătit cu preferinţă din preţul astfel realizat
220
Arvuna (acont) sumă de bani plătită (respectiv încasată) anticipat, în contul preţului (avans din preţ)
221
C.A. Bucureşti dec.cin. 1827/1998 „desfiinţarea contractului de împrumut (prin rezoluţiune) atrage şi stingerea
contractului de ipotecă prin care s-a garantat obligaţia de restituire a sumei de bani împrumutate”.
 Art. 1175 C.civ. „Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt
impuse ori sunt redactate de na dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale,
cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.”

Contractul-cadru
Potrivit art. 1176 alin (1) „Contractul-cadru este acordul prin care părţile convin să
negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt
determinate de acesta.”
Contractul încheiat cu consumatorii
Art. 1177 C.civ. prevede „Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale
şi, în completare, dispoziţiilor codului civil.”

2.13.2. Este act juridic nenumit (atipic) actul juridic civil care nu se bucură de o
reglementare şi de o denumire proprie (contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere,
prestările de servicii etc.)
În această categorie se includ şi contractele complexe care reunesc elementele a două sau
mai multor contracte numite; de ex. contractul hotelier reuneşte elementele contractului de
locuţiune (camera de închiriat) precum şi de contractului de depozit (lucrurile aduse în hotel).

2.14 Acte juridice civile cu executare dintr-o dată şi acte juridice civile cu
executare succesivă
După modul lor de executare actele juridice civile se divid în: acte cu executare dintr-o
dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.
2.14.1. Actul juridic civil cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui
executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului. Acest act se mai numeşte şi act cu
executare instantanee (vânzarea).

2.14.2. Actul cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe
prestaţii eşalonate în timp, precum : contractul de închiriere, contractul de rentă viageră,
contractul de arendare, contractul de societate civilă etc.
Această clasificare prezintă interes în ce priveşte consecinţele neexecutării lor culpabile,
efectul nulităţii şi prescripţia extinctivă.
Sancţiunea pentru neexecutarea culpabilă sau executare necorespunzătoare va fi
rezoluţiunea în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată (deci contractul se
desfiinţează cu efect retroactiv) iar în cazul contractelor cu executare succesivă222 va interveni
rezilierea (care are ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor).

Secţiunea a 2-a.
Condiţiile de fond ale actului juridic civil.

1. Definiţie. Terminologie
222
Fr. Deak op. Cit.p 557 – în materia contractului de întreţinere neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere
atrage ca sancţiune rezoluţiunea, iar nu rezilierea, deoarece acesta din urmă presupune că obligaţiile ambelor părţi
contractante să aibă caracter succesiv, ceea ce nu se întâmplă în cazul contractului de întreţinere, deoarece transferul
dreptului de la creditorul întreţinerii la debitorul acesteia se produce uno ictu; în caz de neexecutare culpabilă,
contractul de întreţinere se desfiinţează şi bunul sau altă prestaţie se redobândeşte cu efect retroactiv, iar împrejurarea
că nu se restituie valoarea întreţinerii prestate şi contravaloarea folosinţei bunului se justifică prin caracterul aleatoriu al
contractului
 Prin condiţiile juridice civile înţelegem elementele din care este alcătuit un asemenea
act.223
Art. 1179 C. civ. dispune: condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract sunt:
- Capacitatea de a contracta;
- Consimţământul părţilor;
- Un obiect determinat şi licit;
- O cauză licită şi morală.
În acelaşi sens, Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat foloseşte constant expresiile „Condiţiile de fond” şi „Condiţiile de formă”.
Aceste condiţii se deduc din cuprinsul unor dispoziţii ale Codului civil precum:
- art. 1129: „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii
contractuale”
- art. 1179: „obligaţia trebuie să aibă de obiect un lucru determinat, cel puţin în specia sa,
posibil şi licit”
- art. 956: „lucrurile viitoare nu pot fi obiectul obligaţiei. Nu se poate face renunţare la o
succesiune ce nu este deschisă, nici nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar
de s-ar da consimţământul celui a cărui succesiune este în chestiune”.

2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:

Nr. Criterii Clasificarea condiţiilor

1. După aspectul la care a) Condiţii de fond, care privesc
se referă conţinutul actului juridic civil
b) Condiţii de formă care se referă la
modul de exteriorizare a voinţei
2. După obligativitatea a) Condiţii esenţiale, cerule pentru
sau neobligativitatea valabilitatea actului
respectării lor la b) Condiţii neesenţiale, sau
încheierea actului întâmplătoare, cele care pot fi
juridic civil prezente ori pot lipsi, fără a afecta
valabilitatea actului
3. După sancţiunea a) Condiţii de validitate, a căror
nerespectării lor nerespectare se sancţionează cu
nulitatea actului juridic
b) Condiţii de eficacitate, a căror
nerespectare nu atrage nulitatea
actului juridic civil, ci alte
consecinţe: neputinţa dovedirii
actului cu alte mijloace de probă;
inopozabilitatea faţă de terţi etc.

Aşa cum precizează art. 1202 Cod civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei
convenţii au un caracter general, fiind cerute la orice act juridic civil.
3. Capacitatea de a încheia actul juridic civil
3.1 Noţiune.

223
Gheorghe Beleiu op. cit. p.140
 Capacitatea de a contracta este parte componentă a capacităţii juridice civile (de folosinţă
sau de exerciţiu) constând în aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a încheia, personal sau
prin reprezentare, contracte civile.
Într-o altă opinie prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aceea condiţie
de fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a încheia actul juridic,
adică de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea acestui act.224
Această aptitudine face parte din capacitatea de folosinţă care desemnează prerogativa
omului sau a colectivului de oameni de a avea drepturi şi obligaţii civile, un drept fiind şi dreptul
de a încheia acte juridice.
Dar capacitatea de a încheia actul juridic civil este şi expresia capacităţii de exerciţiu,
pentru că exprimă aptitudinea omului de a dobândi drepturi şi a-şi asuma obligaţii prin încheierea
de acte juridice civile.
Codul civil reglementează această condiţie de fond, esenţială şi generală, pe categorii de
acte juridice, astfel:
- Art. 1179, pct.(1), prevede o condiţie esenţială „ pentru validitatea unei convenţii” este
capacitatea de a contracta
- Art. 1180 dispune: „Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi
nici oprită să încheie anumite contracte”
- „Necapabili de a contracta sunt: 1) minorii; 2)interzişii; 3)în general toţi acei cărora legea le-a
prohibit oarecare contracte”
În principiu, toate persoanele se bucură de capacitatea de a contracta. Excepţiile de la
acest principiu nu pot rezulta decât din lege şi ele sunt de strictă interpretare.

3.2 Principiul capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii

În materia încheierii actelor juridice civile a fost instituită regula (principiul) existenţei
capacităţii de a încheia actul juridic civil (excepţia fiind incapacitatea). Altfel spus, în principiu,
subiectele de drept civil, persoana fizică şi juridică, au capacitatea să încheie acte juridice civile.
Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot sau în parte, de
capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege.” Pentru persoanele
juridice, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului
specialităţii capacităţii de folosinţă.225
Principiul existenţei capacităţii se întemeiază pe ideea că, în timp ce capacitatea este o
stare de drept - de jure -, discernământul este o stare de fapt - de facto - ce poate exista izolat,
chiar la o persoană incapabilă, după cum o persoană deplin capabilă se poate găsi într-o situaţie în
care, temporar, să nu aibă discernământ*
Aceste excepţii sunt:
a) cazurile de lipsă sau de restrângere, în scop de protecţie, a capacităţii de exerciţiu a persoanei
fizice (minoritatea, interdicţia legală şi judiciară)
b) limitările rezultate din principiul specialităţii capacităţii persoanelor juridice
c) prohibiţiile legale de a contracta. Cazurile încheiate cu încălcarea (depăşirea) capacităţii de a
contracta sunt anulabile, în cazul incapacităţilor de protecţie şi sunt lovite de nulitate
absolută în celelalte cazuri.

224
Ghe. Beleiu op. cit. p. 142
225
Art. 34 prevede: „ Persoana juridică nu poate avea decat acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit de lege,
actul de înfiinţare sau statut. Orice act juridic care nu este facut în vederea realizării acestui scop este nul.”
*- A se vedea Ghe.Beleiu, op.cit.p.145
 Clasificarea incapacităţilor
Nr. Criterii Clasificare

1. După natura lor -incapacităţi de folosinţă

-incapacităţi de exerciţiu
2. În raport de -incapacităţi generale (vizează în
conţinutul sau principiu toate actele juridice)
întinderea lor -incapacităţi speciale (instituite
pentru anumite acte juridice)
3. După izvorul lor -incapacităţi stabilite de legea civilă
-incapacităţi civile stabilite de legea
penală; (interzicerea drepturilor
părinteşti; interzicerea dreptului de a
fi tutore, interzicerea dreptului de a
se afla în anumite localităţi)
4. După modul în care -incapacităţi ce acţionează de drept
operează (ape legis)
-incapacităţi ce operează ca efect al
unei hotărâri judecătoreşti (decăderea
din drepturile părinteşti,
incapacitatea de exerciţiu a persoanei
puse sun interdicţie)
5. În raport de -incapacităţi absolute (împiedică
opozabilitate lor încheierea valabilă a actului juridic
de către incapabil ci orice altă
persoană)
-incapacităţi relative ( împiedică
încheierea valabilă a actului juridic
de către incapabil cu o anumită
persoană sau cu anumite persoane;
de ex. incapacităţile stabilite de
art.810, 833 c. civ. şi art.128 c. fam.)
6. După finalitatea lor -incapacitatea cu caracter de
sancţiune (decăderea din drepturile
părinteşti)
-incapacitatea cu caracter de
protecţie
4. Consimţământul
4.1. Definirea consimţământului
Consimţământul este o manifestare de voinţă ce exprimă hotărârea părţilor de a încheia
actul juridic. El are natura unui proces psihologic complex declanşat de anumite nevoi pe care
subiectul tinde să le satisfacă printr-un mijloc reprezentat de un fapt sau de un act juridic asupra
căruia subiectul deliberează şi în temeiul unui motiv ia hotărârea de a încheia un anumit act226, pe
care o exteriorizează spre a fi cunoscută de cealaltă parte.
Potrivit art. 1204 C.civ. „Consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat
în cunoştinţă de cauză.”
Motivul care determină subiectul de drept să încheie actul juridic civil se numeşte scopul
sau cauza actului juridic civil şi este primul element al voinţei juridice227, iar hotărârea de a
încheia actul juridic civil, exteriorizată, se numeşte consimţământ şi constituie cel de-al doilea
element.

4.2. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică. Principiile voinţei

juridice în dreptul civil.
Voinţa juridică este guvernată de două principii:
- principiul libertăţii actelor juridice ( numit şi principiul autonomiei de voinţă)
- principiul voinţei reale ( numit şi principiul voinţei interne)
Principiul libertăţii actelor juridice consacră regula de drept potrivit căreia subiectele de
drept civil pot să încheie orice acte juridice civile, în limitele legii.
Acest principiu este consacrat de Codul civil în art. 1169 („Părţile sunt libere să încheie
orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică
şi de bunele moravuri”).
Din interpretare acestor dispoziţii, rezultă că părţile:
- sunt libere să încheie convenţii ori să facă acte unilaterale, potrivit legii;
- sunt libere să stabilească aşa cum doresc, conţinutul (clauzele) actului juridic civil;
- sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice ori să revoce actul juridic civil pe care l-au
încheiat.
Voinţa părţilor este supusă următoarelor limite:
- ordinea publică ( adică normele care reglementează ordinea economică, socială şi politică din
stat);
- morala;
- normele imperative civile de la care nu se poate deroga.

226
Voinţa internă, reprezintă voinţa juridică reală, adevărată, a unei personae, aşa cum a fost elaborată şi adaptată în
conştiinţa acesteia. În mod obişnuit, voinţa internă se reflectă in mod fidel şi adecvat în declaraţia de voinţă a persoanei
respective, făcută cu ocazia încheierii actului juridic. În ipoteza în care declaraţia de voinţă n-ar fi conformă cu voinţa
internă actul juridic trebuie sa fie interpretat în principiu, potrivit voinţei interne. Nu întotdeauna însa voinţa internă
primeză faţă de voinţa declarată; de ex. în caz de simulaţie, actul secret (care exprimă voinţa reală a părţilor) nu poate fi
invocat împotriva terţilor de bună credinţă, faţă de care produce efecte actul aparent. Un înscris nu poate fi combătut
decât tot printr-un înscris. (M. Mureşan, Dicţionar de Drept Civil E.E.D.P Bucureşti 1980, p. 547)
227
Voinţa juridică, reprezintă o decizie (hotărâre) a unei personae de a săvârşi un act sau un fapt producător de efecte
juridice. Pentru a dobândi caracterul de voinţă juridică, voinţa psihologică a persoanei trebuie să fie deliberată în mod
conştient, să fie liberă şi să fie declarată ( manifestată sau exteriorizată). În procesul de elaborare voinţei juridice,
persoana pleacă de la reprezentarea intelectuală a rezultatelor pe care urmăreşte să le obţină (satisfacerea unor nevoi
material sau spirituale) şi de la evaluarea diferitelor motive care pot influenţa –pozitiv sau negativ- adoptarea deciziei
sale. Motivul (sau motivele) care definitivează procesul de deliberare, determinând în mod hotărâtor adoptarea deciziei
de a încheia un act juridic –element component esenţial în structura contractului. Manifestarea exterioară, exprimarea
sau declararea voinţei juridice constituie consimţământul personei respective la formarea actului juridic, care constituie
de asemenea, un element esenţial în structura contractului. Voinţa juridică trebuie să corespundă voinţei interne a
persoanei. Atât adoptarea cât şi declararea voinţei juridice trebuie să aibă loc în mod conştient. Persoanele lipsite de
integritatea facultăţilor lor mintale (minorii sub 14 ani, debilii şi alienaţii mintali, cei aflaţi în stare gravă de ebrietate,
sub hipnoză etc.), neavând voinţa conştientă, sunt lipsiţi de voinţă juridică şi, deci, nu pot încheia acte juridice. Voinţa
juridică determinată de considerente hotărâtoare care nu corespund realităţii (eroare), de manopere viclene ale celeilalte
părţi sau ale unei terţe personae de convenienţă cu acestea (dol) sau de acte de constrângere fizică sau morală (violenţă)
nu este o voinţă juridică liberă, ci este viciată, ceea ce îndreptăţeşte persoana respectivă să ceară instanţei de judecată
anularea actului astfel încheiat pentru viciu de consimtământ. (M. Mureşan, op. cit. p. 548)
 Principiul voinţei reale (interne) exprimă regula potrivit căreia în ipoteza neconcordanţei
între voinţa internă părţilor (reală) şi manifestarea sa exterioară se va da întâietate voinţei interne
(reale). Acest principiu este consacrat de art. 977 Cod civil, potrivit căruia „Contractele se
interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor” şi de art.
1206 Cod civil: „Consimţământul este viciat când este dat din eroare, smuls prin violenţă sau
surprins prin dol”. Prin excepţie, voinţa declarată este admisă: în materia simulaţiei (produce
efecte faţă de terţi actul public mincinos care nu corespunde voinţei reale a părţilor, întrucât
acesta poate fi cunoscut şi de alte persoane decât părţilor contractate).
În materie de probe ( se admite că: „Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în
contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, la
timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă ce nu depăşeşte 250 lei).

4.3. Cerinţele valabilităţii consimţământului

Consimţământul este aceea condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil ce
constă în hotărârea de a fi încheiat un act juridic civil manifestată în exterior.228
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească cumulativ următoarele cerinţe:

4.3.1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, întrucât

actul juridic produce efecte juridice care îl încheie trebuie să aibă puterea de a aprecia, să aibă
discernământ, pentru a delibera în cunoştinţă de cauză.
Persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani ori cel pus sub
interdicţie judecătorească) sunt prezumate a nu avea discernământ, fie din cauza vârstei fragede,
fie din cauza stării de sănătate mintală.
Minorul între 14-18 ani are discernământ juridic în curs de formare.
În cazul persoanei juridice, reprezentantul ei legal este, întotdeauna, o persoană fizică cu
capacitate de exerciţiu, astfel că nu se pune problema discernământului.
4.3.2. Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
Manifestarea de voinţă trebuie făcută de autorul ei cu intenţia de a se obliga juridiceşte,
adică cu intenţia de a da naştere, modifica ori stinge un raport juridic civil concret.
Aceasta condiţie de valabilitate a consimţământului nu este îndeplinită în următoarele
cazuri:
- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa);
- când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur patestativă, „din partea celui care se
obligă”;
- când manifestarea de voinţă este foarte vagă;
- când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală cunoscută de destinatarul
acesteia (actul public în operaţiunea de simulaţie).

4.3.3. Consimţământul trebuie sa fie exteriorizat, spre a fi cunoscut, în scris, verbal

sau prin gesturi ori fapte concludente, neechivoce.
Totuşi, prin excepţie, tăcerea poate valora consimţământ (acceptarea sau neacceptarea) în
următoarele cazuri:
- când legea prevede expres aceasta (art.1196, C.civ. şi art.52 din Legea nr.31/1990) (reînoirea
locaţiunii fără termen);
- când prin voinţa expresă a părţilor, se atribuie o anumită semnificaţie juridică tăcerii;
- când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului.

230
- Ghe. Beleiu,op. cit., p.145.
 4.3.4. Consimţământul trebuie să nu fie alterat printr-un viciu de consimţământ.
Art. 1206 C.civ. prevede: „Consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol
sau smuls prin violenţă. De asemenea, consimţământul este viciat în caz de leziune.”

4.4. Viciile de consimţământ

4.4.1. Definiţie şi enumerarea viciilor
Viciile de consimţământ sunt împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al
voinţei de a face un act juridic. Specific viciilor de consimţământ este faptul că: există
manifestare de voinţă (consimţământ), însă, aceasta este viciată, fie în conţinutul său intelectual,
conştient – cum este cazul erorii şi al dolului (vicleniei)-, fie în caracterul său liber –precum în
cazul violenţei şi cu precizările ce vor fi făcute, al leziunii.
Sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa, leziunea.229

4.5. Eroarea
4.5.1. Definirea.
Eroarea este reprezentarea falsă, inexactă a realităţii cu ocazia încheierii unui act juridic.
În funcţie de elementul real asupra căruia poarta această reprezentare falsă, eroarea poate fi de
fapt (când partea care încheie actul juridic are o greşită reprezentare a situaţiei de fapt ) sau poate
fi de drept ( când eroarea poartă asupra existenţei sau conţinutului unei norme de drept. De regulă
(cu rare excepţii) eroarea de drept nu afectează valabilitatea consimţământului şi a actului juridic
încheiat, operând prezumţia că toţi cunosc legea, aşa încât nimeni nu se poate apăra invocând
necunoaşterea ei exactă (nemo censetur ignorare legem).
Consecinţele erorii sunt prezentate în art. 1206 C.civ. („Consimţământul este viciat când
este dat prin eroare...”).
Potrivit art. 1207 (1) C.civ. „Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-
o eroare esenţială, poate cere anularea acestuia, dacă cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să
ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului.”
(2) Eroarea este esenţială:
1. Când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. Când poartă asupra identităţii obiectului prestaţiei sau asupra unei calităţi a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia contractul nu s-ar
fi încheiat;
3. Când poartă asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa
căreia contractul nu s-ar fi încheiat.
(3) Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinată,
potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
(4) Eroarea care priveşte simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia
cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.

4.5.2. Clasificarea erorii neesenţiale

În funcţie de influenţa pe care eroarea neesenţială o exercită asupra consimţământului
părţii, ea poate fi: eroare nescuzabilă, eroare asumată, eroare de calcul, eroare de comunicare sau
de transmitere.

A. Eroarea nescuzabilă
Potrivit art. 1208 (1) C.civ. „Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a
purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile.”

229
Ghe. Beleiu, op.cit., p.152 şi urm.
 (2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi
previzibile.
B. Eroarea asumată
Art. 1209 prevede: „Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui
element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după
împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta. ”
C. Eroarea de calcul
Potrivit art. 1210 C.civ. „Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci
numai rectificarea, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost
esenţială pentru încheierea contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia
dintre părţi.”
D. Eroarea de comunicare sau de transmitere
Art. 1211 C.civ. prevede: „Dispoziţiile privitoare la eroare se aplică în mod
corespunzător şi atunci când eroarea poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost
transmisă inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la
distanţă.”

4.5.3. Clasificarea erorii esenţiale

Eroarea esenţială poate fi: eroarea obstacol, eroarea gravă şi eroarea indiferentă.

A. Eroarea-obstacol (numită şi eroare distructivă de voinţă) este acea eroare care, datorită
gravităţii sale deosebite, împiedică formarea acordului de voinţă şi face imposibilă
încheierea actului juridic. Eroarea-obstacol este cea mai gravă formă a erorii. Sunt erori-
obstacol cele care poartă asupra naturii contractului (de ex. o parte crede că vinde un bun,
iar cealaltă crede că îl dobândeşte gratuit) şi cele care poartă asupra identităţii obiectului
acesteia (de ex. o parte crede că vinde un bun, iar cealaltă crede că îl dobândeşte gratuit)
şi cele care poartă asupra obiectului contractului (de ex. O parte crede că vinde un anumit
lucru, iar cealaltă crede că cumpără un alt lucru). Sancţiunea în caz de eroare obstacol
este nulitatea absolută.
B. Eroare gravă (numită şi eroare viciu de consimţământ) care nu împiedică formarea
acordului de voinţă, dar care, alterând consimţământul, permite anularea actului juridic
astfel încheiat (nulitate relativă). Eroarea viciu de consimţământ se manifestă în două
forme:
a) eroarea asupra substanţei (însuşiri substanţiale) obiectului actului juridic (error in
substantiam), care constituie calităţile esenţiale ale obiectului (deoarece partea care a
încheiat actul juridic şi-a manifestat voinţa numai în considerarea acestor calităţi), pe care
în mod eronat le-a crezut adevărate. Prin „substanţa obiectului” se înţelege în
interpretarea subiectivă care s-a impus în dreptul nostru, nu doar materia din care este
făcut obiectul sau însuşirile care îi determină natura sa specifică şi care îl disting în mod
obiectiv de alte lucruri, ci ansamblul acelor calităţi care au fost considerate ca
substanţiale de către partea respectivă (apreciere in concreto) şi care au fost determinate
în luarea deciziei sale de a încheia actul juridic. Această eroare poate purta fie asupra
substanţei obiectului prestaţiei celeilalte părţi (de ex. eroarea cumpărătorului asupra
calităţilor - esenţiale pentru el - lucrului pe care i-l vinde cealaltă parte), fie asupra
substanţei obiectului propriei sale prestaţii (de ex. eroarea neştiutorului că întinderea cotei
sale de moştenire ar fi neînsemnată). Eroarea asupra valorii băneşti a obiectului nu
constituie însă un viciu de consimţământ, decât în măsura în care legea admite anularea
actului juridic pentru leziune. Eroarea viciu de consimţământ îndreptăţeşte anularea
actului juridic chiar dacă este unilaterală, nefiind cunoscută şi celeilalte părţi.
 b) eroarea asupra persoanei (error in personae) care constituie viciul de consimţământ în
acele acte juridice în care consideraţia persoanei contractantului sau calităţilor sale
esenţiale sunt determinate la încheierea actului juridic. Această eroare viciază
consimţământul numai atunci când consideraţia persoanei cu care se încheie contractul a
fost cauza principală pentru care s-a consimţit (de ex. în contractele intuitu personae).
Această eroare poate purta fie asupra identităţii (fizice sau civile) a persoanei
contractantului (cazuri foarte rare), fie asupra însuşirilor substanţiale ale acestei persoane,
avute în vedere în mod determinant la încheierea contractului.
C. Eroarea indiferentă este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la
încheierea actului juridic civil şi care nu afectează valabilitatea actului, ci poate atrage
doar o diminuare valorică a prestaţiei.
Sunt erori indiferente cele care poartă asupra oricăror împrejurări, altele decât cele pentru
care legea permite anularea actului juridic ( de ex. eroarea asupra persoanei, în contractele care nu
sunt intuitu personae; eroarea asupra unor calităţi nesubstanţiale ale obiectului)
Clasificarea viciilor de consimţământ are importanţă în stabilirea sancţiunii. Eroarea viciu
de consimţământ atrage sancţiunea nulităţii actului, în timp ce eroarea indiferentă atrage doar
diminuarea valorică a prestaţiei.
Eroarea fiind un element de fapt, se poate dovedi prin orice mijloc de probă, inclusiv prin
prezumţii. Sarcina probei incumbă părţii care invocă eroarea.

După natura realităţii, fals reprezentate eroarea poate fi de două feluri:

A. Eroarea de fapt (falsa reprezentare a unei situaţii faptice, la încheierea actului juridic-care
priveşte obiectul actului, valoarea etc.)
B. Eroarea de drept, care constă în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unui act
normativ.

4.5.4. Structura erorii viciu de consimţământ

Structura erorii grave (numite si eroare viciu de consimţământ) cuprinde un singur
element de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realităţii.
Proba erorii viciu de consimţământ se poate face pentru orice mijloc de probă, dar nu este
un demers facil, având în vedere structura acestui viciu de consimţământ.230

4.5.5. Cerinţele erorii viciu de consimţământ

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de
consimţământ, trebuie întrunite cumulativ două cerinţe (condiţii):
a) Elementul fals reprezentat să fi fost hotărâtor pentru încheierea actului juridic (în sensul că
dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul juridic nu s-ar fi încheiat.
Caracterul hotărâtor (determinant) al elementului fals reprezentat, se apreciază, de la caz la caz,
însă nu cu uşurinţă.231

232
– C.A. Bucureşti, dec. nr. 425/1999- “ În cazul în care actul juridic (contract de împrumut) s-a încheiat în formă
autentică, nu s-ar putea invoca eroarea asupra naturii juridice a actului şi nici eroarea asupra persoanei contractante
decât dacă partea se înscrie în fals, deoarece este vorba de combaterea unpr constatări personale ale notarului public
(prezenţa părţilor, conţinutul declaraţiilor lor, faptul că li s-a citit contractual anterior semnării.”
233
- Nicolae Titulescu, Drept Civil, Ed. All Beck Bucureşti, 2004, p.91 “Eroarea este credinţa greşită pe care o ai în
momentul când faci actul juridic asupra unui sau unoara din elementele lui. Poate să fie o eroare radicală atunci când se
produce asupra obiectului contractului sau asupra naturii juridice a contractului, aceasta este o eroare radicală,
echivalentă cu lipsa de voinţă.” (de ex. se află în eroare asupra obiectului când vânzătorul spune că vinde imobilul din
Calea Victoriei nr. 59 şi cumpărătorul înţelege că va cumpăra impbilul din Calea Victoriei nr. 95). Evident că în acest
caz şi sub rezerva dovezii, nu există consimţământ, cele doua părţi nu au căzut de acord, voinţa lipseşte cu desăvârşire
şi actul nu-şi poate produce efectele sale.
b) Partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia cade falsa
reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului.

4.5.6. Adaptarea contractului

Potrivit art. 1213 C.civ.
(1) Dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar
cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de
partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a
înţeles aceasta din urmă parte.
(2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să
invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca acesta să fi obţinut anularea, cealaltă parte
trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a
comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să
execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare.
(3) Dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate în eroare în termenul prevăzut
la alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea
prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte.

4.5.7. Invocarea erorii cu bună-credinţă

Art. 1212 C.civ. prevede că „Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de
aceasta contrar exegenţelor bunei-credinţe.”

4.6.Dolul
Potrivit art. 1214 – (1) „Consimţământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat
într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a
omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea
să i le dezvăluie.”
(2) Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului,
chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială.
(3) Contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, presupusul
ori gerantul afacerilor celeilalte părţi.
(4) Dolul nu se presupune.

Dolul comis de un terţ

Art. 1215 - (1) C.civ prevede că „Partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere
anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la
încheierea contractului.
(2) Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce
ar rezulta.”
Analizând reglementarea dolului rezultă că este acel viciu de consimţământ constând în
inducerea în eroare a unei persoane prin întrebuinţarea de mijloace viclene, în scopul de a o
determina astfel să încheie un act juridic.
Efectele dolului sunt prevăzute de art. 1214 C.civ. (Consimţământul este viciat prin dol
atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi).

4.6.2. Structura dolului

Dolul presupune două elemente constitutive:
- elementul intenţional, constând în voinţa de a induce o persoană în eroare; dacă inducerea în
eroare a fost provocată neinteţionat, de bună credinţă, nu există;
- elementul material, constând în întrebuinţarea de mijloace viclene pentru realizarea intenţiei
de inducere în eroare.
 Sunt considerate orice manifestări cu caracter de înşelăciune, cum ar fi: minciuni,
vicleşuguri, maşinaţii, acte combinate cu şiretenie etc., săvârşite de una dintre părţi, de natură a
provoca celeilalte părţi o eroare (în care, altfel, aceasta n-ar fi căzut) pentru a o determina astfel
să consimtă la închiderea actului juridic. Nu sunt, însă mijloace viclene constitutive de dol
manifestările lipsite de gravitate, cum ar fi simpla exagerare, în scop de reclamă, a calităţilor
mărfurilor oferite spre vânzare ori trecerea sub tăcere a unor defecte pe care cumpărătorul putea
lesne să le descopere singur în împrejurările date ori alte asemenea manifestări, admise în genere
în cadrul practicii contractuale (dolus bonus).
Dolul nu se presupune şi, prin urmare, trebuie probat.

4.6.3. Clasificare
După consecinţele pe care le produce asupra actului juridic, dolul poate fi:
- dol principal (numit şi dolus dans causam contractui); constituie viciu de consimţământ când
eroarea provocată prin dol a fost determinată la încheierea actului juridic, îndreptăţind
anularea actului. Acela care a comis dolul, a săvârşit o înşelăciune, de aşa natură încât fără ea
nu s-ar fi încheiat actul.
- dol incidental (dolus incidens) când eroarea provocată n-a fost determinată la încheierea
actului, pe care partea l-ar fi încheiat şi fără să fi fost indusă în eroare. Dolul incidental nu
afectează valabilitatea consimţământului şi a actului încheiat, putând duce numai la obţinerea
unor daune-interese compensatorii pentru paguba pricinuită prin viclenie.

4.6.4. Cerinţele dolului

Anularea unui act juridic pentru dol (ca viciu de consimţământ) presupune întrunirea
cumulativă a următoarelor condiţii:
- eroarea provocată prin dol să fi fost determinantă la încheierea actului, aprecierea făcându-se
în concreto, ţinând seama de împrejurările cazului: vârsta, experienţa victimei etc.
- dolul să provină de la cealaltă parte a actului juridic (reminiscenţă a concepţiei dreptului
roman care privea dolul ca un delict civil, iar anularea actului ca o sancţiune împotriva celui
care-l săvârşise). Cu toate acestea, actul poate fi anulat chiar daca dolul provine de la un terţ
în următoarele cazuri:
• când eroarea provocată de dolul terţului ar fi viciat consimţământul prin ea însăşi, chiar
daca ar fi fost spontană, nu provocată (adică atunci când eroarea poartă asupra substanţei
obiectului sau asupra persoanei cocontractantului;
• când cealaltă parte a actului a fost complice la dolul terţului;
• când dolul e comis de reprezentantul celeilalte părţi.
4.6.5. Proba dolului
Dolul trebuie să fie dovedit căci el nu se presupune, astfel că partea care invocă dolul ca
viciu de consimţământ trebuie să-l dovedească prin orice mijloc de probă, inclusiv martori şi
prezumţii, după regulile aplicabile probaţiunii faptului juridic.
Dolul poate fi prezent şi în actele unilaterale precum testamentul, sub forma sugestiei232
sau captaţiei233.

4.6.6. Sancţiune
În cazul dolului principal, sancţiunea care intervine este nulitatea relativa a actului
juridic.
Victima dolului are la îndemână două acţiuni:

232
Sugestie- influenţă exercitată asupra voinţei cuiva, dirijare a voinţei unei persoane, ceea ce sugerează cuiva o
propunere, idee.
233
Capitaţie- uneltiri viclene întrebuinţate în scopul obţinerii, printr-un act juridic a anumitor foloase pentru cineva în
dauna altcuiva.
 a) Acţiune în declararea nulităţii relative a actului juridic a dreptului de a cere în justiţie
desfiinţarea retroactivă a unui act juridic lovit de nulitate relativă. Are drept la acţiunea în anulare
numai partea ocrotită prin dispoziţia legala încălcată la încheierea actului, adică partea al cărui
consimţământ a fost viciat sau partea care era lipsită la data încheierii actului de capacitatea
necesară ori era ocrotită printr-o prohibiţie legală de a contracta.
b) Acţiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace
viclene în scopul inducerii sale în eroare.
Cel care a păgubit pe altul este ţinut să repare prejudiciul cauzat.

4.7. Violenţa
4.7.1. Definiţie
Violenţa - viciu de consimţământ – există când temerea insuflată este aşa natură încât
partea ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa,
persoana, onoarea sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent (art. 1216 alin (2)
C.civ.).
Constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută
cu scopul de a obţine avantaje nejustificate. (art. 1217 C.civ.)

4.7.2. Efectele violenţei sunt prevăzute art. 1216 alin. (1) C.civ. („Poate cere anularea
contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate induse, fără drept, de
cealaltă parte sau de un terţ”).
(3) Violenţa poate atrage anularea contractului şi atunci când este îndreptată împotriva
unei persoane apropriate, precum soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii părţii al cărei
consimţământ a fost viciat.
De asemenea, potrivit art. 1218 C.civ. „Contractul încheiat de o parte aflată în stare de
necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare.”
Art. 1220 C.civ. prevede că „(1) Violenţa trage anularea contractului şi atunci când este
exercitată de un terţ, însă numai dacă partea al cărei consimţământ nu a fost viciat cunoştea sau,
după caz, ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.”
(2) Independent de anularea contractului, autorul violenţei răspunde pentru prejudiciile ce
ar rezulta.

4.7.3. Clasificare
După natura temerii insuflate, violenţa poate fi: violenţă fizică sau morală.
Există violenţă fizică când temerea priveşte atât integritatea fizică a părţii care a
contractat sau unei persoane apropriate (soţul, soţia, ascendenţii ori descendenţii).
Violenţa morală constă în ameninţarea cu un rău moral, de natură să provoace o teamă
care duce la încheierea unui act juridic care altfel nu s-ar fi încheiat. Ameninţarea cu un rău se
referă la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei.
După caracterul ameninţării, violenţa poate fi: justă sau injustă.
Violenţa justă, legitimă, este făcută în exercitarea unui drept şi nu determină
anulabilitatea actului juridic astfel încheiat (spre ex. creditorul îl ameninţă pe debitor cu darea în
judecată în cazul în care nu-şi îndeplineşte îndatorirea pe care o are.
Violenţa injustă este făcută fără drept şi determină anulabilitatea actului încheiat sub
imperiul unei temeri insuflate de o asemenea ameninţare.

4.7.4. Structura violenţei

Violenţa viciu de consimţământ presupune două elemente constitutive:
- ameninţarea cu un rău injust (fapt exterior) - element obiectiv
- un element subiectiv, de natură psihologică care constă în insuflarea unei temeri (stare
psihică) care determină victima ameninţării să încheie actul, spre a evita producerea (sau
continuarea) răului cu care este ameninţată, ceea ce alterează consimţământul.
Răul cu care este ameninţată victima violenţei poate fi de natură fizică (omor, loviri,
lipsire de libertate etc.), de natură primordială (distrugerea unor lucruri, sistarea unor plăţi etc. )
sau de natură morală (părăsire, atingere adusă onoarei etc.). El trebuie să fie iminent şi suficient
de grav pentru a insufla victimei temerea care să-i smulgă consimţământul. Ameninţarea trebuie
să fie injustă, să nu constituie exerciţiul unui drept legitim.

4.7.5. Cerinţele violenţei

Pentru a fi un viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a) să fie determinantă pentru încheierea actului juridic. Această condiţie se apreciază după
criterii subiective, de la caz la caz, ţinând seama de însuşirile persoanei supuse violenţei
(vârstă, sex, grad de instruire etc.). Ameninţarea cu un rău poate privi atât persoana
contractantă, soţul, soţia, descendenţii sau ascendenţii, persoanele de care cel ameninţat este
legat printr-o afecţiune, cât şi bunurile acestora.
b) să fie injustă, nelegitimă. Simpla temere izvorâtă din respect, fără violenţă, nu este viciu de
consimţământ234. Ameninţarea cu un rău poate proveni atât de la cealaltă parte, cât şi de la un
terţ.
Este asimilată violenţei şi starea de necesitate în care se află o persoană, stare care o
determină să încheie un contract pe care astfel nu l-ar fi putut încheia235.
Constrângerea fizică directă, de natură a anihila complet voinţa victimei (de ex. când
cineva conduce mâna victimei spre a semna un act juridic ori face să semneze actul sub hipnoză
etc.) are ca efect nu doar vicierea consimţământului acesteia, ci şi lipsa totală a consimţământului,
sancţionată cu nulitatea absolută a actului.

4.7.6. Sancţiune
Sancţiunea violenţei ca viciu de consimţământ este nulitatea relativă a actului încheiat.
Victima violenţei poate cere instanţei de judecată anularea actului în temeiul general de
prescripţie, care începe să curgă numai la data când violenţa a încetat.
Potrivit art. 1257 C.civ. „În caz de violenţă sau dol cel al cărui consimţământ este viciat
are dreptul de a pretinde, în afară de anulare şi daune interese sau, dacă preferă menţinerea
contractului de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor – interese la care ar
fi îndreptăţit.”

4.7.7. Proba violenţei

Proba violenţei se poate face prin orice mijloace de dovadă îngăduite de lege, victima
fiind ţinută să probeze atât faptul constrângerii sau ameninţării, cât şi caracterul determinant al
temerii ce i-a fost astfel insuflată.

4.8 Leziunea
4.8.1 Definiţie
Leziunea - viciu de consimţământ – există atunci când una dintre părţi, profitând de
starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în
favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data
încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii (art. 1221 alin (1) C.civ.).

234
Art. 1219 C.civ.
235
G. Boroi, op.cit., p. 159-160
 Potrivit art. 1221 alin (3) C.civ. „Leziunea poate exista şi atunci când minorul îşi asumă o
obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din
contract ori la ansamblul circumstanţelor.”
Existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.

4.8.2. Structura leziunii

Leziunea are un singur element structural: paguba egală cu disproporţia de valoare între
contraprestaţii.
În consecinţă, cel ce invocă leziunea urmează a dovedi disproporţia vădită de valoare
între cotraprestaţii.

4.8.3. Sancţiune
Potrivit art. 1222 – (1) C.civ. „Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune
poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea
daunelor – interese la care ar fi îndreptăţită.”
(2) Cu excepţia cazului prevăzut la art. 1221 alin (3), acţiunea în anulare este admisibilă
numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea la momentul încheierii
contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată. Disproporţia trebuie să subziste
până la data cererii de anulare.
(3) În toate cazurile, instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod
echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii. Dispoziţiile
art. 1213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.

Sancţiunea pentru leziune este anularea actului, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă şi nemijlocită a actului respectiv;
- leziunea trebuie să existe în momentul încheierii actului juridic;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită.

4.8.4. Termenul de prescripţie

Potrivit art. 1223 C.civ. alin (1) „Dreptul la acţiunea în anulare sau în reducerea
obligaţiilor pentru leziune se prescrie în termen de un an de la data încheierii contractului.
(2) Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la
acţiune este prescris.”

4.8.5. Inadmisibilitatea leziunii

Art. 1224 C.civ. prevede că: „Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii,
tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege.”
Când o parte profită de starea de nevoie în care se află celălalt contract în momentul
încheierii actului juridic, se poate cere nulitatea actului pentru cauză imorală236.

5. Obiectul actului juridic civil

5.1 Noţiune
Potrivit art. 1225 – (1) C.civ. „Obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică
precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum
aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.
(2) Obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii
absolute.

236
Ghe. Beleiu, op.cit. p. 159-160
 (3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri.”
În acest sens, art.1225 C.civ. prevede, cu referire la obiectul convenţiilor: „Obiectul
contractului îl reprezintă operaţiunea juridică convenită de părţi, precum vânzarea, locaţiunea,
împrumutul şi altele asemenea.”

5.2 Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic civil

Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: să fie determinat şi
licit sub sancţiunea nulităţii absolute.
a) Obiectul trebuie să fie determinat la data încheierii actului sau determinabil în viitor, pe baza
unor elemente de determinare prevăzute în actul juridic.
b) Obiectul să fie licit. Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii
publice ori bunelor moravuri.

5.3 Obiectul obligaţiei

Potrivit art. 1226 – (1) C.civ. „Obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează
debitorul.
(2) Sub sancţiunea nulităţii absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puţin determinabil şi
licit.”

5.4 Cerinţele valabilităţii obiectului obligaţiei

Pentru a fi valabil, obiectul obligaţiei asumată de către debitor trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe generale: să existe, să fie în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil,
să fie posibil, să fie licit şi moral.

5.4.1 Obiectul să existe. Aceasta este condiţia primordială pentru validitatea obiectului
obligaţiei, întrucât dacă obiectul lipseşte, nu se pune problema existenţei celorlalte condiţii.
Când obiectul obligaţiei priveşte un bun ori un lucru, existenţa obiectului se apreciază
după următoarele reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la momentul încheierii actului juridic, condiţia nu
este îndeplinită, iar actul nu este valabil;
- dacă bunul există în momentul încheierii actului, condiţia este îndeplinită;
- bunul viitor poate forma obiect valabil al obligaţiei, cu excepţia succesiunii viitoare
(nedeschisă încă). În acest sens menţionăm art. 1228 C.civ. care prevede: „În lipsa unei prevederi
legale contrare, contractele pot purta şi asupra bunurilor viitoare.”
- în actele autorizate se mai cere să se fi obţinut autorizaţia administrativă, precum în
cazul împrumutului sau înstrăinării armelor sau muniţiilor.

5.4.2 Obiectul trebuie să fie în circuitul civil.

Această condiţie este expres prevăzută de art. 1229 C.civ. care prevede: „Numai bunurile
care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale.” Prin bunuri aflate în
circuitul civil înţelegem bunurile susceptibile să facă obiectul unor acte translative sau
constitutive ori, altfel spus bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin actele juridice civile.
Aceste bunuri sunt alienabile şi formează regula, excepţia fiind bunurile inalienabile,
scoase din circuitul civil.

5.4.3 Obiectul să fie determinat la data încheierii actului sau determinabil în viitor, pe
baza unor elemente de determinare prevăzute în actul juridic. Bunul la care se referă obligaţia
poate fi un bun cert sau un bun generic.
 Când obiectul actului îl constituie bunuri de gen, acestea trebuie să fie determinate în
contract prin calitatea şi cantitatea lor în vederea individualizării lor viitoare.
Codul civil prevede în art. 1231 – 1234 reguli privind determinarea obiectului obligaţiei,
după cum urmează:
- Pentru determinarea calităţii obiectului art. 1231 prevede: „Atunci când nu poate fi
stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să
fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.”
- Pentru determinarea obiectului de către un terţ, art. 1232 prevede: (1) „Atunci când
preţul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un terţ, acesta
trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi echidistant.
- (2) Dacă terţul nu poate sau nu doreşte să acţioneze ori aprecierea sa este în mod
manifest nerezonabilă, instanţa, la cererea părţii interesate, va stabili, după caz, preţul
sau elementul nedeterminat de către părţi.”
- Potrivit art. 1226 alin (2) C.civ. obiectul obligaţiei trebuie să fie determinat sau cel
puţin determinabil, sub sancţiunea nulităţii absolute.

5.4.4 Obiectul să fie posibil atât din punct de vedere material, fizic, cât şi din punct de
vedere juridic.
Nimeni nu se poate obliga la imposibil, întrucât „Ad imposibilum, nulla obligatio”.
Imposibilitatea obiectului obligaţiei se apreciază in abstracto, trebuind să fie absolută şi de
neînvins pentru oricine. În cazul obligaţiei de a da un lucru cert, imposibilitatea nu poate rezulta
decât din pieirea acelui lucru anterior încheierii actului (pieire cu care este asimilată şi scoaterea
bunului din circuitul civil). Obligaţia de a da bunuri de gen nu este imposibilă, câtă vreme există
bunuri de genul respectiv ori posibilitatea – cât de dificilă – a producerii sau procurării lor (genera
non pereunt).
Art. 1227 C.civ. prevede: „Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale,
una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege
se prevede altfel.”

5.4.5 Obiectul să fie licit şi moral. Condiţia nu este îndeplinită când obiectul obligaţiei
este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri.
Potrivit art. 1226 alin 2 C.civ. „obiectul obligaţiei trebuie să fie licit, sub sancţiunea
nulităţii absolute.”

5.4.6 Obiectul obligaţiei să reprezinte un fapt personal al celui ce se obligă, căci

nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altuia. Asumarea obligaţiei de a determina pe altul să
consimtă la încheierea unui act, ori să-l ratifice, satisface însă această condiţie, căci nu se promite
faptul terţului (de a încheia ori de a ratifica actul), ci numai faptul propriu, de a face toate
diligenţele spre a convinge pe terţ să facă aceasta.
În actele intuitu personae se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal al
debitorului. Condiţia este impusă de caracterul personal al unor acte juridice (antrepriza,
mandatul), în care însuşirile, priceperea debitorului sunt esenţiale pentru executare.

Pentru anumite acte juridice civile se cer anumite condiţii speciale:

a) Cel care se obligă să fie titularul dreptului în actele translative sau constitutive de drepturi, se
cere, în principiu, ca transmiţătorul să fie titularul acelui drept. Această condiţie este impusă de
principiul potrivit căruia nimeni nu se poate obliga la ceva ce nu are sau la mai mult decât are,
exprimat în adagiul: „nemo dat quod non habet” ori „nemo plus iuris ad alium transferre potest,
quam ipse habet”.
Potrivit art. 1230C.civ. „Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face
obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului său, după
caz, să obţină acordul terţului. În cazul neexecutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru
prejudiciile cauzate.”
b) Existenţa autorizaţiei administrative
În actele autorizate se mai cere să se fi obţinut autorizaţia administrativă, precum în cazul
împrumutului sau înstrăinării armelor şi muniţiilor.

6. Cauza (scopul) actului juridic civil

6.1. Noţiunea
Cauza este elementul esenţial de validitate şi de fond pentru actul juridic civil şi
reprezintă motivul care determină fiecare parte să încheie contractul (art. 1235 C.civ.).
Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică, iar ca element esenţial al
actului juridic civil, nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu obiectul unui asemenea act,
fiind un element independent, de sine stătător.
Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte, astfel că în materia
contractului obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie, neexistând o cauză comună a contractului.

6.2. Elementele cauzei actului juridic civil

Structura cauzei actului juridic civil cuprinde două elemente: scopul imediat şi scopul
mediat.

6.2.1. Scopul imediat (causa proxima), numit şi scopul obligaţiei, este un element
abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice. Astfel, în contractele
sinalagmatice, cauza (scopul) obligaţiei fiecăreia dintre cele doua părţi constă în reprezentarea
(prefigurarea mintală) a contraprestaţiei (o parte se obligă ştiind că şi cealaltă parte se obligă, la
rândul ei). În actele cu titlu gratuit, elementul invariabil (scopul imediat) constă în intenţia de a
gratifica (aminus donandi), indiferent ca este donaţie, sponsorizare, etc. În actele reale, scopul
imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului spre ex., depozitarul se obligă să restituie bunul
deponentului, pentru că ştie că i s-a predat bunul spre depozit cu obligaţia de a-l restitui. În actele
aleatorii, scopul imediat constă în elementul risc, adică prefigurarea unei împrejurări viitoare şi
incerte de care depinde şansa câştigului, respectiv riscul pierderii.

6.2.2. Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic, constă în motivul
principal ce a determinat încheierea unui act juridic civil. Acest motiv priveşte fie însuşirile unei
prestaţii, fie calităţile unei persoane.
Scopul mediat este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile şi
chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile.237
Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinaţia concretă în
vederea căreia bunul a fost cumpărat, element subiectiv care variază de la un cumpărător la altul
(pentru consens, relaxare, exercitare a unei profesii etc.).

6.3. Cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic

Condiţiile cauzei. Pentru valabilitatea cauzei luată global se cer întrunite, cumulativ,
următoarele condiţii:

6.3.1. - Cauza trebuie să existe. Această condiţie este menţionată expres de art.1236
C.civ. „Cauza trebuie să existe.”
În doctrină238 şi practică, constatarea lipsei cauzei presupune o dublă distincţie:

237
Ghe. Beleiu, op.cit. p.168-169
238
Ghe. Beleiu, op.cit. p. 169-170
 - identificarea scopului imediat şi a scopului mediat;
- identificarea cauzelor lipsei cauzei.
Astfel, când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, atât scopul imediat, cât şi
cel mediat, lipsesc (deoarece ambele elemente presupun existenţa discernământului), în
consecinţă, lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă a actului juridic civil.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei, lipsei predării bunului în actele
reale, lipsei riscului în actele aleatorii, lipsei intenţiei de a gratifica în acte cu titlu gratuit,
sancţiunea aplicată va fi nulitatea absoluta.

6.3.2. Cauza trebuie să fie reală.

Aceasta condiţie este expres prevăzută de C.civ. care precizează: „Obligaţia... fondată pe
o cauză falsă... nu poate avea niciun efect.”
Obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate fi valabilă. Cauza
obligaţiei nu este reală, ci falsă, atunci când debitorul s-a obligat în credinţa greşită a existenţei
cauzei ( de ex. cumpărătorul se obligă a plăti preţul, neştiind că bunul cert pe care vrea să-l
cumpere a pierit înainte de încheierea contractului). Este vorba, deci de o eroare asupra existenţei
cauzei.

6.3.3. Cauza să fie licită şi morală.

Aceasta condiţie este prevăzută de art.1236 („Cauza să fie licită şi morală”) şi art. 1236
alin (1) şi (2) C.civ. ( „Cauza este ilicită când este contrară legii şi ordinii publice.”). Cauza este
imorală când este contrară bunelor moravuri.
Existenţa cauzei obligaţiei ca şi caracterul ei real şi licit sunt prezumate prin lege până la
proba contrară.
Potrivit art. 1237 C.civ. „Cauza este ilicită şi atunci când contractul este doar mijlocul
pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative.”

6.4. Proba cauzei

Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
Dovada cauzei obligaţiei, ca şi a lipsei acesteia ori a caracterului ei ilicit se poate face
prin orice mijloc de probă. Dacă, însă, cauza obligaţiei este menţionată expres în înscrisul
constatator al obligaţiei, partea care neagă existenţa ei nu poate face dovada decât tot printr-un
înscris sau printr-un început de dovada scrisă completat cu martori sau prezumţii. Caracterul ilicit
ori imoral al cauzei obligaţiei, ca şi fraudarea legii printr-o cauză simulată, se pot dovedi, chiar şi
către părţi, prin orice mijloc. Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres
prevăzută.

6.5. Sancţiunea
Potrivit art. 1238 alin (1) C.civ. „Lipsa cauzei atrage nulitatea relativă a contractului cu
excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice.
(2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori,
în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.”

Secţiunea a 3-a
Forma actului juridic civil

1.Consideraţii generale
 1.1. Definiţia formei actului juridic civil
Potrivit art. 1240 – (1) C.civ. „Voinţa de a contracta poate fi exprimată verbal sau în
scris.
(2) Voinţa poate fi manifestată şi printr-un comportament care, potrivit legii, convenţiei
părţilor, practicilor stabilite, între acestea sau uzanţelor, nu lasă nici o îndoială asupra intenţiei de
a produce efectele juridice corespunzătoare.”
Forma actului juridic civil a fost definită ca fiind acea condiţie a actului juridic civil care
constă în modalitatea de exteriorizare a consimţământului cu intenţia de a naşte, modifică sau
stinge un raport juridic concret.
Terminologic, noţiunea de formă a actului juridic civil este susceptibilă de două
înţelesuri: în sens restrâns, forma actului juridic civil este înţeleasă ca modalitate de exteriorizare
a voinţei juridice; în sens larg, forma actului juridic civil este înţeleasă în sensul de „condiţia de
formă” cerută de actului juridic , respectiv:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic (forma ad validaitatem);
- forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem);
- forma ceruta pentru opozabilitate faţă de terţi.

1.2. Corelaţia dintre principiul consensualismului şi forma actului juridic

În materia modului de exprimare a consimţământului părţilor de a încheia actul juridic,
forma este dominată de principiul libertăţii alegerii modului de exteriorizare a voinţei juridice.
Altfel spus, părţile au libertatea de a încheia actul juridic exteriorizându-şi voinţa lor prin orice
formă susceptibilă de a face cunoscută aceasta voinţa celeilalte parţi (verbal, în scris, prin gesturi
şi atitudini, expres sau tacit etc.).
Înscriindu-se in limitele acestei libertăţi de exprimare a voinţei juridice, principiul
consensualismului este regula potrivit căreia, din punct de vedere al formei sale, actul juridic civil
se încheie prin simpla manifestare de voinţă fără ca aceasta voinţă să îmbrace o formă specială.
Altfel spus, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru
ca un act juridic civil să ia naştere şi să producă efecte juridice.
Deşi Codul civil nu reglementează acest principiu, face aplicaţie a acestuia, în materia
vânzării şi reglementează excepţiile de la acesta (forma cerută pentru validitate, forma cerută
pentru probaţiune, forma cerută pentru opozabilitatea actului).

1.3 Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil

1.3.1. După criteriul izvorului care cere o anumită formă a actului juridic concret,
distingem între:
- forma legală, impusă de legea civilă;
- forma convenţională, impusă de acordul părţilor de a exterioriza manifestarea de voinţă într-o
anumită formă.
1.3.2. După criteriul consecinţelor juridice ale nerespectării condiţiilor de formă,
distingem între:
- forma cerută pentru valabilitatea actului civil (forma ad validitatem), a cărei nerespectare
atrage nulitatea actului;
- forma cerută pentru probarea actului (forma ad probationem), a cărei nerespectare atrage
imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare atrage inopozabilitatea
actului (posibilitatea terţilor de a-l ignora, de a face abstracţie de existenta şi efectele sale).

1.4 Forma cerută ad validitatem

1.4.1. Noţiune. Forma cerută ad validitatem este acea condiţie cerută de lege pentru
valabila încheiere a unui act juridic şi care constă în exteriorizarea manifestării de voinţă a
părţilor cu o anumită solemnitate, de obicei formă scrisă autentică, sub sancţiunea nulităţii
absolute.239 Codul civil dispune că: „actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute
de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut”.

1.4.2. Forma ad validitatem prezintă următoarele caractere240:

- este un element constitutiv esenţial al actului juridic a cărui absenţă este sancţionată cu
nulitatea absolută;
- este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei;
- este exclusivă, părţile neavând posibilitatea să adopte o altă modalitate de exteriorizare a
voinţei lor, ci numai pe aceea prevăzută de lege.
Instituirea formei autentice urmăreşte:
- atenţionarea părţilor asupra consecinţelor patrimoniale ale încheierii unor acte (donaţie,
ipotecă, adopţie, căsătorie etc.);
- asigurarea unei depline libertăţi şi a certitudinii consimţământului părţilor;
- asigurarea controlului societăţii, prin organele statului asupra unor categorii de acte ce
depăşeşte interesul părţilor;
- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească interesele creditorilor şi ale terţilor241
1.4.3. Pentru realizarea formei ad validitatem, se cer întrunite următoarele condiţii:
- întregul conţinut al actului juridic (toate clauzele actului juridic civil, esenţiale şi neesenţiale)
trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa;
- actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă; uneori,
actul care determină ineficienţa actului solemn trebuie, în principiu, să îmbrace şi el forma
solemnă (excepţie face legatul, care poate fi revocat şi tacit).
1.4.4 Aplicaţii ale formei cerute ad validitatem în dreptul nostru civil sunt acte solemne
următoarele: donaţia ( art.1011 C.civ. dispune: „Toate donaţiunile se fac prin înscris autentic.”);
testamentul (art.1040 C.civ. prevede: „Un testament poate fi sau olograf sau făcut prin act
autentic”); art.2378 C.civ. dispune „Ipoteca convenţională nu va putea fi constitutivă decât prin
act autentic”; contractul de societate comercială (Legea nr.31/1990); actele între vii având ca
obiect terenuri (art.2 Legea nr.247/2005); căsătoria (art. 271 C.civ.); acceptarea succesiunii sub
beneficiu de inventor; renunţarea expresă la succesiune (art.76 Legea nr.36/1995); contractul de
arendare (art.6 Legea nr.16/1994, prin derogare de la principiul consensualismului, consacrat de
Codul civil, prevede forma scrisă şi înregistrarea ad validitatem, deci sub sancţiunea nulităţii
absolute).

1.5 Forma ad probationem

1.5.1. Noţiune şi caractere. Prin forma cerută pentru probarea actului civil se înţelege
acea cerinţă care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic civil242.
Sancţiunea nerespectării formei cerută ad probationem nu constă în nevalabilitatea
actului, ci în imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă.
Forma cerută ad probationem prezintă următoarele caractere:
- este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilităţii
dovedirii actului (negatium) prin alt mijloc de probă;
- reprezintă o excepţie de la principiul consesualismului.
1.5.2. Aplicaţii ale formei cerute ad probationem243
Cele mai importante acte pentru care legea cere forma scrisă ad probationem sunt următoarele:

239
A se vedea Ghe. Beleiu, op. cit. p. 174 şi urm.; Ghe . Boroi, op. cit. p. 184 şi urm.
240
G.Boroi, op.cit., p. 185
241
Ghe. Beleiu, op.cit.p.174
242
Ghe. Beleiu, op.cit.p.177
243
A se vedea şi G.Boroi, op.cit., p.187 şi urm.
- contractul de locaţiune (art.1198 C.civ.: „Se încheie în formă autentică sau prin înscris sub
semnătură.”)
- tranzacţia (art.2272 C.civ.: „Tranzacţia trebuie să fie încheiată prin act scris pentru a putea fi
dovedită.”)
- depozitul voluntar (art.2104 C.civ.: „Depozitul voluntar nu se poate face decât prin înscris.”)
- contractul de sponsorizare (Legea nr. 32/1994)
- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor (Legea nr.8/1996).

1.6.Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi

1.6.1 Noţiune. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în acele formalităţi
care sunt necesare potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care n-au
participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.

1.6.2 Forma cerută pentru opozabilitatea actului prezintă următoarele caractere244:

- se justifică ideea de protecţie a terţilor;
- este obligatorie şi nu facultativă.

1.6.3 Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor juridice

A) Obiectul publicităţii şi modalităţile de realizare
Art. 18 C.civ. prevede: (1) „Drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea
persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte raporturi
juridice sunt supuse publicităţii în cazurile expres prevăzute de lege.”
De exemplu:
- Art. 283 C.civ. – Publicitatea declaraţiei de căsătorie
„În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune
publicitatea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei şi pe
pagina de internet a acesteia.”
- Art. 306 C.civ. – Opozabilitatea hotărârii judecătoreşti
„Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui act încheiat
anterior de acesta cu unul dintre soţi afară de cazul în care au fost împlinite formalităţile de
publicitate.”
- Art. 334 C.civ. – Publicitatea convenţiei matrimoniale
„Pentru a fi opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în Registrul naţional
notarial al regimurilor matrimoniale.”
- Art. 737 C.civ. – Opozabilitatea uzufructului asupra creanţelor
„Uzufructul asupra unei creanţe este opozabil terţilor în aceleaşi condiţii ca şi cesiunea de
creanţă şi cu îndeplinirea formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.”
- Art. 902 C.civ. – Notarea unor drepturi, fapte şi raporturi juridice
„Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876 alin (2) (În cazurile
prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea funciară şi alte drepturi, fapte sau raporturi juridice,
dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară) devin opozabile terţelor persoane
exclusiv prin notare.”
Sunt supuse notării în cartea funciară:
1. punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;
2. cererea de declarare a morţii unei persoane fizice, hotărârea judecătorească de
declarare a morţii şi cererea de anulare sau de rectificare a hotărârii judecătoreşti de declarare a
morţii;
3. calitatea de bun comun a unui imobil;

244
Ghe. Beleiu, op.cit. p.176
 4. convenţia matrimonială, precum şi modificarea sau, după caz, înlocuirea ei;
5. destinaţia unui imobil de locuinţă a familiei;
6. locaţiunea şi cesiunea de venituri;
7. aportul de folosinţă la capitolul social al uni societăţi;
8. interdicţia convenţională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
9. vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate;
10. dreptul de a revoca sau denunţa unilateral contractul;
11. pactul comisoriu şi declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere unilaterală a
contractului;
12. antecontractul şi pactul de opţiune;
13. dreptul de preemţiune născut din convenţii;
14. intenţia de a înstrăina sau de a ipoteca;
15. schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau constituirea altei garanţii reale
asupra creanţei ipotecare;
16. deschiderea procedurii insolvenţei şi închiderea acestei proceduri;
17. sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale;
18. acţiunea în prestaţie tabulară, acţiunea în rectificare;
19. acţiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acţiunea
în partaj etc.
Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare, registrul comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege.

B) Condiţiile de publicitate
Art. 19 C.civ. prevede:
(1) Procedura şi condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege.
(2) Îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este
lipsită de capacitatea de exerciţiu.
(3) Orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de publicitate,
precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea
acestui drept sunt considerate nescrise.
(4) Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus
publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită.

C) Efectele publicităţii
Art. 20 C.civ. prevede:
(1) „Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricărui alt
raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă legea prevede în mod
expres, condiţionează constituirea sau efectele lor juridice.
(2) Între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile, actele
sau faptele juridice, precum şi orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar
dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
(3) Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate
acestea, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, ea poate produce efecte
achizitive în favoarea terţilor dobânditori de bună credinţă.
(4) Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.”

D) Prezumţiile
Potrivit art. 21 C.civ.
 (1) „Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el
există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii.
(2) În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există.”

E) Lipsa publicităţii. Sancţiuni.

Art. 22 C.civ. prevede:
(1) „Dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege
cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicităţii
sunt inopozabile terţilor, afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă
cale.
(2) Atunci când legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte lipsa de publicitate,
absenţa acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de terţul care a
cunoscut, pe altă cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicităţii.
(3) În toate cazurile însă, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului sau raportului juridic
nu suplineşte lipsa de publicitate faţă de alte persoane decât terţul care, în fapt, le-a
cunoscut.”

F) Concursul dintre formele de publicitate

În temeiul art. 23 C.civ. „Dacă un drept, act sau orice raport juridic este supus în acelaşi
timp unor formalităţi de publicitate diferite, neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este
acoperită de îndeplinirea alteia.”

G) Consultarea registrelor publice

Art. 24 C.civ. prevede: „Orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în
condiţiile legii, să consulte registrele publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită
situaţie juridică şi să obţină extrase sau copii certificate de pe acestea.”

Secţiunea a 4-a
Modalităţile obligaţiilor

1. Definiţie
Prin modalitatea obligaţiei se înţelege acel element cuprins într-un act juridic civil care
constă într-o împrejurare ce are influenţă asupra efectelor pe care le produce sau trebuie să le
producă actul respectiv.245

2. Elementele
Din definiţie rezultă că modalitatea actului juridic civil are următoarele elemente:
- o împrejurare care poate consta fie în scurgerea timpului, fie într-un eveniment natural, fie
într-o acţiune omenească. Când împrejurarea constă în scurgerea timpului, modalitatea
actului se numeşte termen , iar când împrejurarea constă într-un eveniment natural sau o
acţiune omenească, modalitatea actului este ori condiţie (care poate consta atât într-un
eveniment cât şi într-un fapt) ori sarcină (care constă, întotdeauna, într-un fapt al omului.);

245
Ghe.Beleiu, op.cit.p.183; G.Boroi, op.cit.p.189; E.Lupan, I.Sabău-Pop, op.cit.p.228 şi urm.
- împrejurarea în care constă modalitatea trebuie să afecteze, să influenţeze efecte actului
juridic care decurg din aceasta.
Sunt modalităţi ale actului juridic civil: termenul, condiţia şi sarcina.

3. Termenul
Potrivit art. 1411 – (1) C.civ. „Obligaţia este afectată de termen atunci când executarea sau
stingerea ei depinde de un eveniment viitor sau sigur.
(2) Termenul poate fi stabilit de părţi sau de instanţă ori prevăzute de lege.”

3.1. Definiţie
Termenul – dies - este un eveniment, viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată
fie începerea, fie încetarea exerciţiului drepturilor subiective şi executării obligaţiilor civile246.
Termenul este indicat, în mod obişnuit, printr-o dată calendaristică.

3.2. Categorii de termene

Clasificarea termenului se poate face după mai multe criterii:

3.2.1 După criteriul efectului său, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.
A. Termenul suspensiv este termenul care amână scadenţa obligaţiei, până la împlinirea
lui (spre ex., data plătirii chiriei) (art. 1412 alin (1) C.civ.).
Termenul suspensiv nu afectează existenţa obligaţiei (care ia naştere în mod valabil în
momentul stabilirii raportului de drept ), ci amână doar executarea ei. Obligaţia afectată de un
termen suspensiv devine exigibilă numai la împlinirea termenului (la scadenţă). Neexecutarea
obligaţiei la împlinirea termenului suspensiv antrenează răspunderea debitorului pentru întârziere.
B. Termenul extinctiv este termenul care amână stingerea exerciţiului dreptului subiectiv
şi executării obligaţiei corelative până la împlinirea lui (spre ex. contract de locaţie încheiat pe un
an).
La împlinirea termenului extinctiv obligaţia se stinge pentru viitor, menţinându-se însă
efectele produse până în momentul împlinirii.
Termenul extinctiv nu poate fi decât legal sau convenţional. El poate fi modificat prin
acordul de voinţă al părţilor sau pe cale legislativă, prin prorogare legală.

3.2.2 După criteriul titularului beneficiarului termenului distingem între:

A. termen în favoarea debitorului. În acest caz, debitorul poate plăti, de bună voie, mai
înainte, dar nu poate fi silit de creditor la aceasta (art.1413 C.civ.);
B. termen în favoarea creditorului. În acest caz, creditorul poate cere executarea
obligaţiei înainte de împlinirea termenului, fără ca debitorul să se poată opune ( de ex. termenul
stipulat în contractul de depozit);
Decăderea din beneficiul termenului
Potrivit art. 1471 – (1) C.civ. „Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în
stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci
când, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în
favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise.”

Incompatibilitatea decăderii din termen

Art. 1419 C.civ. prevede: „Decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar
solidar, nu este opozabilă celorlalţi codebitori.”

246
Ion Dogaru, Elementele dreptului civil, Bucureşti 1993, p.193
 C. termen în favoarea ambelor părţi. În acest caz, executarea anticipată a obligaţiilor este
posibilă cu acordul ambelor părţi (de ex. termenul într-un contract de asigurare);
Termenul poate fi stipulat în favoarea debitorului, a creditorului sau a ambelor părţi.
Când nu s-a prevăzut expres altfel, se prezumă potrivit legii că termenul a fost stipulat în favoarea
debitorului.
Cel în folosul căruia a fost stipulat termenul, poate să renunţe la el, iar în condiţiile legii
poate fi decăzut din beneficiul termenului247.

3.2.3. După criteriul izvorului său, poate fi:

A. termen voluntar sau convenţional, care este stabilit de părţile actului juridic civil.
Termenul voluntar poate fi stabilit cu ocazia încheierii actului sau printr-o convenţie ulterioară.
Părţile pot de comun acord să modifice termenul convenţional stabilit de ele. Instanţa poate
modifica indirect termenul convenţional acordând debitorului un termen de graţie248. Termenul
convenţional poate fi modificat şi prin prorogare legală.
B. termen legal, care este stabilit de lege şi care face parte, de drept, din actul juridic civil
( de ex. termene de prescripţie, de decădere);
C. termen judiciar, care poate fi acordat de instanţa judecătorească debitorului (art. 1415
C.civ.) ( de ex. termenul de graţie)
Stabilirea judiciară a termenului
Potrivit art. 1415 – (1) C.civ. „Atunci când părţile convin să amâne stabilirea termenului
sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul
nu a fost încă stabilit, instanţa poate la cererea uneia dintre părţi să fixeze termenul ţinând seama
de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.
(2) Instanţa poate, de asemenea să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligaţia
presupune un termen şi nu există nici o convenţie prin care acesta să poată fi determinat.
(3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluţionează potrivit regulilor aplicabile ordonanţei
preşedinţiale, fiind supusă prescripţiei, care începe să curgă de la data încheierii contractului.”

3.2.4 După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, la momentul încheierii
actului juridic civil, termenul poate fi:
A. termen cert, căruia i se cunoaşte dinainte momentul exact al împlinirii. Sunt termene certe
cele stabilite la o anumită dată calendaristică, la expirarea unui număr precis de ani, luni, zile sau
ore;
B. termen incert, constând într-un eveniment viitor care se va produce cu siguranţă, dar căruia
nu i se cunoaşte dinainte momentul exact al împlinirii. Sunt, astfel termene precise: moartea unei
persoane, topirea zăpezii, primul îngheţ, culegerea recoltei etc.

3.3 Efecte
Efectele termenului. Termenul afectează numai executarea actului juridic, nu şi existenţa
lui. Efectele termenului sunt diferite, după cum suntem în prezenţa termenului suspensiv sau a
termenului extinctiv.
3.3.1 Efectele termenului suspensiv

247
Decăderea din beneficiul termenului, sancţiune civilă constân în pierderea dreptului de a invoca termenul suspensiv
stipulat în favoarea sa ( cu consecinţa exigibilităţii imediate a obligaţiei), de către debitorul care a) ajunge în stare de
insolvabilitate, constatată prin hotărâre judecătorească; b) prin fapta sa a micşorat garanţiile oferite prin contract
creditorului; c) a folosit în alte scopuri credite cu destinaţie specială; d) se află în alte situaţii prevăzute şi sancţionate
astfel de lege.
248
Termenul de graţie este termenul de executare scurt, pe care judecătorul îl poate acorda, în mod excepţional,
debitorului aflat în întârziee, spre a evita pronunţarea rezoluţiei contractului.
 Referitor la efectul termenului suspensiv, art. 1414 C.civ. prevede „Ceea ce este datorat
cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie şi
în cunoştinţă de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii.”
Efectele termenului suspensiv se caracterizează prin faptul ca nu afectează existenţa
drepturilor şi obligaţiilor, în sensul amânării începutului acestora până în momentul împlinirii lui.
De aici decurg următoarele consecinţe:
- dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de termen (scadenţă), el face o plată valabilă
echivalentă cu renunţarea la beneficiul termenului (art.1414 C.civ.);
- înainte de împlinirea termenului, titularul dreptului poate lua măsuri de conservare a dreptului
său;
- în actele translative de drepturi reale asupra bunului individual determinat (res certa), termenul
suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul în care s-a prevăzut expres
contrariul;
- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la debitor;
- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia;
- înainte de termen, creditorul nu este în drept să intenteze acţiunea oblică (subrogatorie)249 ori
cea pauliană (revocatorie)250;
- prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv.

3.3.2 Exigibilitatea anticipată

Art. 1418 C.civ. prevede „Renunţarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului
face ca obligaţia să devină de îndată exigibilă.”

3.3.3 Nerealizarea evenimentului

Potrivit art. 1420 C.civ. „Dacă un eveniment pe care părţile îl consideră ca fiind un
termen nu se realizează, obligaţia devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod
normal să se producă.”

3.3.4 Efectele termenului extinctiv

Termenul extinctive constă într-o suită de termene succesive, al căror efect este acela de a
marca data stingerii dreptului subiectiv şi obligaţiei corelative (ex. moartea creditorului
marchează sfârşitul dreptului de a pretinde renta viageră şi obligaţia de a plăti251.

4. Condiţia
4.1. Definiţie

249
Art. 974 C. civ. dispune „Creditorii pot exercita toate drepturile și acțiunile debitorului lor, în afară de acelea care îi
sunt exclusiv personale”.
Acțiunea oblică este acțiunea civilă prin care creditorul chirografar exercită în numele debitorului său,
substiuindu-i-se, drepturilor și acțiunilor patrimoniale neexercitate de către acesta. Acțiunea oblică se fondează pe
dreptul de gaj general al creditorului, consituie un mijloc preventiv de apărare împotriva pericolului insolvabilității
debitorului și urmărește ca scop conservarea patrimoniului acestuia. Pentru exercitarea acțiunii oblice se cer întrunite
următoarele condiții: a) debitorul să fi neglijat ori refuzat a-și exercita el însuși dreptul sau acțiunea în executarea
căreia i se subrogă creditorul; b) să existe un pericol de insolvabilitate a debitorului prin pierderea dreptului neexercitat
de el; c) creanța creditorului să fie certă și lichidă.
250
Art. 975 C. civ.: „Ei (creditorii) pot, de asemenea, în numele lor personal, să atace acte viclene, făcute de debitor în
prejudiciul drepturilor lor.” În practică, pentru promovarea acțiunii pauliene, este necesar să fie create condițiile unei
asemenea acțiuni, precum: frauda debitorului, prejudicierea creditorului prin micșorarea gajului general înctât
agravează starea de insolvabilitate.
Acțiunea pauliană este acțiunea civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice făcute în frauda
drepturilor sale de către debitor.
251
Ernest Lupan, Ioan Săbău – Pop, op. cit., p. 233- 234
 Prin condiţie – ca modalitate a actului juridic civil – se înţelege un eveniment viitor şi
nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea ori desfiinţarea) actului juridic civil252.

4.2. Trăsături
Din această definiţie se desprind următoarele trăsături:
- este un eveniment viitor;
- este un eveniment nesigur (incert);
- spre deosebire de termen, condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil253.
Principalele dispoziţii din C. civ. referitoare la condiţie sunt cuprinse în:
- art. 1399 – “Este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de
un eveniment viitor şi nesigur”.

4.3. Clasificare
Clasificarea condiţiei se poate face după mai multe criterii
4.3.1 Din punct de vedere al posibilităţilor de realizare, condiţia poate fi: condiţie
cauzală, condiţie mixtă, condiţie potestativă simplă sau condiţie pur potestativă.
A. Condiţie cauzală, a cărei îndeplinire sau neîndeplinire depinde exclusiv de hazard,
nefiind nici în puterea debitorului şi nici în puterea creditorului să determine sau să împiedice
realizarea ei.
Spre exemplu, asiguratorul se obligă să plătească asiguratului despăgubiri, dacă
gospodăria acestuia va fi distrusă de cutremur sau incendiu. De asemenea, art. 1016 alin. (1)
dispune că: “Donatorul poate stipula întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul
ar predeceda înaintea lui, cât şi în cazul când donatarul şi descendenţii săi ar predeceda
donatarului.”
B. Condiţie mixtă, constă într-un eveniment viitor a cărui realizare depinde de voinţa
uneia dintre părţi şi de voinţa unei terţe persoane (de ex. vând casa dacă primesc aprobare de
transfer în altă localitate sau “îţi vând automobilul meu dacă tatăl meu îmi cumpără altul cu x) de
ziua mea; îţi vând apartamentul meu dacă nu mă voi căsători.)
C. Condiţie potestativă simplă, constând într-un eveniment viitor a cărui realizare
depinde atât de voinţa unei dintre părţi cât şi de un element exterior acestei voinţe (de ex. îţi
împrumut cortul meu, dacă nu plec eu însumi în excursie, îţi vând apartamentul dacă mă voi
căsători).
D. Condiţie pur potestativă, în care evenimentul viitor şi nesigur care afectează existenţa
obligaţiei constă într-o simplă manifestare a voinţei debitorului.
Condiţia pur potestativă, dacă este suspensivă, atrage nulitatea întregii operaţii, vădind
lipsa intenţiei debitorului de a se obliga juridiceşte. Dacă este însă rezolutorie, condiţia pur
potestativă este valabilă, echivalând cu o clauză rezolutorie, pe care părţile sunt îndreptăţite s-o
introducă în contract. (de ex. îţi vând apartamentul ori îţi donez apartamentul, dacă vreau).
Obligaţia contractată sub o condiţie suspensivă ce depinde exclusiv de voinţa debitorului nu
produce nici un efect.

4.3.2 Din punct de vedere al efectelor pe care le produce asupra raportului juridic de
obligaţie, condiţia poate fi: condiţie suspensivă sau condiţie rezolutorie.
Potrivit art. 1400 C.civ. „Condiţia este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde
eficacitatea obligaţiei.”
A. Condiţia suspensivă, până la îndeplinirea căreia însăşi existenţa obligaţiei este
suspendată, consolidându-se în mod retroactiv (de la data încheierii actului) prin îndeplinirea

252
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 182
253
Idem, p. 182
condiţiei. (de ex., îţi vând autoturismul cu condiţia că, dacă voi fi transferat în provincie, vânzarea
se va desfiinţa).
Aşa fiind: pendente conditione actul nu produce niciun efect, însăşi existenţa drepturilor
şi obligaţiilor ce ar izvorî din acel act fiind suspendată (de ex. donaţia este condiţionată de
câştigarea unui concurs: “îţi donez dacă vei câştiga”; până la “câştigarea concursului”, contractul
“stă în suspensie”, de unde şi denumirea de suspensivă.
B. Condiţie rezolutorie254, este acea condiţie la îndeplinirea căreia actul juridic afectat
este desfiinţat retroactiv, ca şi când nici n-ar fi existat. Art. 1401 – (1) C.civ. prevede: „Condiţia
este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desfiinţarea obligaţiei.
(2) Până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa
obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini.”.
Condiţia (de orice fel) trebuie să fie posibilă, licită şi conformă regulilor de convieţuire
socială.

4.3.3. Efectele condiţiei

Efectele condiţiei sunt guvernate de două principii:
a) condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic civil (adică naşterea ori desfiinţarea lui);
b) condiţia îşi produce efectele retroactiv (art. 1407 C. civ.).
Efectele condiţiei suspensive pot fi cercetate în raport cu trei momente: cât timp condiţia
nu se împlineşte (pendente conditione), condiţia s-a împlinit (evenimente conditione) şi condiţia a
căzut255.
Pendente condiţione (este intervalul cuprins între momentul încheierii actului juridic şi
momentul în care realizarea sau nerealizarea condiţiei devine efectivă, certă), specific efectelor
condiţiei suspensive, pendente conditione este faptul că, în toată această perioadă de timp,
efectele actului juridic nu se produc (adică, nu există încă). De aici decurg următoarele
consecinţe:
a) creditorul nu poate cere executarea obligaţiei;
b) debitorul nu datorează nimic (dacă el ar plăti, din eroare, poate cere restituirea);
c) nu poate cere compensaţia:
d) în acest interval de timp nu curge prescripţia;
e) în actele translative nu se produce efectul translativ;
f) creditorul este, totuşi în drept să ia măsuri de conservare a dreptului său şi, poate ceda, prin
acte inter vivos, ori mortis causa, dreptul său (dar ca drept condiţional).
Evenimente conditione (dacă condiţia suspensivă se îndeplineşte) produce următoarele
efecte:
a) plata făcută de debitor rămâne valabilă;
b) transmisiunile de drepturi reale făcute de titularul dreptului condiţional (dobânditorul iniţial)
se consolidează.
De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive, evenimente conditione, există
şi excepţii:
a) prescripţia extinctivă curge numai la data împlinirii condiţiei;
b) fructele culese de înstrăinător îi aparţin, cu toate că dreptul său dispare cu efect retroactiv;
c) actele administrative rămân valabile;
d) riscurile sunt în sarcina înstrăinătorului, chiar dacă datorită efectului retroactiv, ele ar fi
trebuit să fie în sarcina dobânditorului.

254
Condiţia rezolutorie (sau deslegătoare după C. Calimach) este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (Spre ex. închirierea unei case se va desfiinţa dacă proprietarul se
întoarce din străinătate înainte de termen).
255
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 183 şi urm.
 Dacă condiţia suspensivă a căzut, se consideră retroactiv că actul juridic a fost pur şi
simplu; de aici decurg următoarele consecinţe:
a) prestaţiile executate de părţi vor fi restituite;
b) garanţiile reale constituite se desfiinţează;
c) drepturile constituite de debitor cu privire la lucru se consolidează.

• Efectele condiţiei rezolutorii sunt inverse efectelor condiţiei suspensive.

Astfel, cât timp condiţia nu s-a realizat (pendente conditione), se produc efecte ca şi cum
actul ar fi un act pur şi simplu, neafectat de modalitate, de aici consecinţele:
a) creditorul poate cere debitorului să-şi execute obligaţia, debitorul fiind obligat la aceasta;
b) debitorul sub condiţie rezolutorie al unui bun cert suportă riscul pierderii acestuia, în calitate
de proprietar (res perit domino);
c) dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie se poate transmite, la fel ca şi cel sub condiţie
suspensivă, atât prin acte inter vivos, cât şi mortis causa. Se poate observa că: cine datorează
sub condiţie rezolutorie, datorează pur şi simplu.
Evenimente conditione (condiţia rezolutorie s-a realizat) efectul care se produce constă în
desfiinţarea retroactivă a actului. În consecinţă:
a) înstrăinătorul va restitui preţul, iar dobânditorul bunul;
b) drepturile constituite de dobânditor se desfiinţează;
De la efectul retroactiv al îndeplinirii condiţiei rezolutorii există şi excepţii:
a) riscul realizat pendente conditione este suportat de dobânditor, ca proprietar sub condiţie
rezolutorie, definitiv;
b) actele de administrare rămân valabile;
c) fructele rămân ale dobânditorului;
d) în actele cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei rezolutorii se produc numai ex
nunc (pentru viitor). Dacă condiţia rezolutorie nu s-a realizat, efectul care se produce constă
în consolidarea retroactivă a actului.

5. Sarcina
5.1. Definiţie
Sarcina reprezintă obligaţia impusă de dispunător gratificatului, în actele cu titlu gratuit,
care constă, după caz, în a da, a face sau a nu face ceva. Sarcina este o modalitate ce afectează
numai actele cu titlu gratuit.
Codul civil face aplicaţii ale acestei modalităţi în materia donaţiei şi legatului (art. 1027
şi 1054). Alte aplicaţii ale acestei modalităţi le întâlnim în Legea sponsorizării nr. 32/1994, art. 11
alin. (2).

5.2. Clasificarea sarcinii

După criteriul persoanei beneficiarului, distingem între:
A. sarcina în favoarea dispunătorului (spre ex., în cadrul contractului de donaţie, donatorul
impune donatarului obligaţia de a plăti o datorie a sa unui terţ);
B. sarcina în favoarea gratificatului (spre ex., prin testament, dispunătorul obligă pe legatar
să folosească suma de bani lăsată prin legat în scopul efectuării unei lucrări ştiinţifice);
C. sarcina în favoarea unui terţ (spre ex., îţi las casa ca moştenire cu obligaţia de a plăti o
rentă viageră lui x).
În doctrină se mai distinge între sarcina posibilă, licită şi morală şi cea imposibilă, ilicită şi
imorală256.

256
Contract de donaţie. Nulitate absolută pentru cauză ilicită, contrară bunelor moravuri şi ordinii publice. C. civ. art.
948, 966, 967, 968. Proba cauzei ilicite, neprevăzute în actul de donaţie, incumbă persoanei care susţine că aceasta ar fi
fost cauza. Proba cauzei ilicte se face prin orice mijloc de probă. În raport cu aceste dispoziţii legale, incumbă
 5.3. Efecte
Efectele sarcinii257
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic civil, nici executarea actului, ci numai
eficacitatea actului, în sensul că în caz de neîndeplinire, dă naştere la dreptul de a se cere
revocarea actului, iar revocarea nu se produce de drept, este judiciară.
Întrucât sarcina conferă contractului gratuit caracter sinalagmatic – pro parte –
neexecutarea ei dă dreptul la opţiune între a cere “rezoluţiunea pentru neexecutare” ori “obligarea
debitorului la executarea îndatoririi ce îi revine”.

• Comparaţie între termen şi condiţie

Între termen şi condiţie există următoarele asemănări şi deosebiri258:
Asemănări:
- ambele sunt modalităţi ale actului juridic;
- ambele constau în împrejurări viitoare.
Deosebiri:
- termenul este sigur ca realizare, pe când condiţia este nesigură; termenul afectează executarea
actului, pe când condiţia afectează existenţa acestuia;
- termenul produce efecte ex nunc, iar condiţia ex tunc.

5.4. Comparaţie între sarcină şi condiţie

Între sarcină şi condiţie există următoarele asemănări şi deosebiri259:
Asemănări:
D. ambele sunt modalităţi ale obiectului juridic civil.
Deosebiri:
E. sarcina afectează numai actele cu titlu gratuit, în timp ce condiţia afectează atât actele cu
titlu oneros, cât şi pe cele cu titlu gratuit;
F. condiţia operează de drept, sarcina operează la aprecierea instanţei în ce priveşte
revocarea actului

Secţiunea a 5-a.
Efectele actului juridic civil

reclamanta obligaţia de a dovedi că, prin liberalitatea făcută de tatăl său în favoarea pârâtei, s-a urmărit întreţinerea
unor relaţii de concubinaj, ceea ce ar fi constituit un scop potrivnic bunelor moravuri.
257
Contract de donaţie cu sarcină, varietatea contractului de donaţie prin care se impune donatorului să îndeplinească o
obligaţie determinată numită sarcină, fie în folosul lui însuşi (de ex., i se donează o sumă de bani cu sarcina de a-şi
continua sau desăvârşi pregătirea profesională), fie în folosul donatorului (de ex., i se donează un apartament
proprietate personală, cu sarcina de a-l întreţine pe donator), fie în folosul unei terţe persoane (de ex., sarcina de a da un
bun sau de a face un serviciu unui terţ). Contractul de donaţie cu sarcină, în folosul donatorului sau al unui terţ are
character gratuit numai în limita valorii bunurilor donate care depăşeşte valoarea sarcinii impuse donatorului. Dacă
donatorul acceptă donaţia, el este ţinut să execute sarcina ce i-a fost impusă.
258
P. N. Cosmovici, op. cit., p. 200
259
Gabrel Boroi, op. cit., p. 200-201
 1. Consideraţii generale privind efectele actului juridic civil
1.1. Definiţia efectelor actului juridic civil
Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective şi obligaţiile civile care
iau naştere, se modifică sau se sting.
A stabili efectele actului juridic civil înseamnă a-i cunoaşte conţinutul, adică a-i şti
clauzele care precizează drepturile şi obligaţiile civile născute modificate ori stinse.
Efectele actului juridic sunt reglementate în Codul civil prin două grupe de norme: unele
cu caracter general (art. 1270, 1280, C. civ.), altele cu caracter specific fiecărui tip de contract260.

1.2. Determinarea efectelor actului juridic civil

Sunt situaţii în care deşi existenţa actului este neîndoielnică, efectele sale nu apar cu
claritate, menţinându-se îndoielile cu privire la natura şi conţinutul actului, ipoteză în care este
necesară operaţia de interpretare.
Interpretarea actului juridic este o operaţiune (activitate intelectuală) prin care instanţa de
judecată, cu ocazia soluţionării unui litigiu izvorât din contract caută să determine conţinutul
concret al acestuia, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor cărora le-a dat naştere.
Interpretarea unui act juridic este necesară fie atunci când clauzele actului sunt
incomplete, neclare ori contradictorii, fie atunci când voinţa declarată, deşi clar şi neechivoc
exprimată în clauzele actului, nu corespunde voinţei reale a părţilor. Regula fundamentală de
urmat în interpretarea actului este aceea a desprinderii voinţei reale a părţilor. Se prezumă, până
la proba contrară, că voinţa declarată în actul juridic reflectă fidel voinţa reală a părţilor. Proba
contrară se poate face prin orice mijloace de dovadă. Stabilirea voinţei reale a părţilor se face în
funcţie de toate împrejurările concludente, ca de ex., atitudinea părţilor în timpul tratativelor
prealabile, în timpul încheierii actului, şi uneori chiar atitudinea părţilor după încheierea actului.
Voinţa reală a părţilor trebuie să prevaleze faţă de sensul literal al termenilor, adesea nepotrivit
întrebuinţaţi în actul juridic civil în cauză.

1.3. Reguli de interpretare

Codul civil cuprinde în art. 1266-1269 o serie de reguli de interpretare.
Astfel, art. 1266 alin (1) dispune că „interpretarea contractelor se face după voinţa
concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor.”
Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede: „La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama,
între altele, se scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile stabilite între
acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.”
Art. 1267 cuprinde regula interpretării sistematice „Clauzele se interpretează unele prin
altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.”
Art. 1268 cuprinde reguli privind interpretarea clauzelor îndoielnice (in dubio pro reo).
(1) Clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se
potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului.
(2) Clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura
contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată
anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în
domeniu şi de uzanţe.
(3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela
în care nu ar putea produce niciunul.
(4) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a
contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi.

260
A se vedea şi Gabriel Boroi, op. cit., p. 201 şi urm.
 (5) Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra
aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte
cazuri care nu au fost expres prevăzute.
Art. 1269 cuprinde reguli subsidiare de interpretare.
(1) Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar,
acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă.
(2) Stipulaţiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui
care le-a propus.
Art. 1272 C.civ. cu privire la întinderea obligaţiilor prevede:
(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar
şi la toate urmările pe care legea, obiceiul sau echitatea le dă obligaţiei, după
natura sa.
(2) Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în
mod expres.

2. Principiile care guvernează efectele actului juridic civil

Principiile efectelor actului juridic civil sunt reguli de drept care stabilesc cum şi faţă de
cine se produc aceste efecte. Sunt asemenea reguli:
- principiul forţei obligatorii;
- principiul irevocabilităţii actului juridic civil;
- principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.
Excepţiile de la principiile efectelor actului juridic sunt împrejurări, situaţii în care, pentru
anumite acţiuni efectele se restrâng ori se extind indiferent de voinţa părţilor.

2.1. Principiul forţei obligatorii – pacta sunt servanda

2.1.1. Noţiune şi fundament
Principiul forţei obligatorii este consacrat în art. 1270 alin. (1) Cod civil, în următoarea
formulare261: “Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante262”. Potrivit
acestui principiu, odată încheiată, o convenţie devine obligatorie pentru părţi aşa cum este şi legea
însăşi.
Dacă una din părţi nu respectă convenţia, ea poate fi adusă la îndeplinire prin forţa
coercitivă a statului, aşa cum se asigură şi respectarea unei legi.

2.1.2. Excepţii
Principiul pacta sunt servanda cunoaşte şi excepţii,263 cum sunt:
a) încetarea unor contracte (de mandat, de locaţiune), din cauze expres prevăzute de lege,
înainte de îndeplinirea termenului (moartea mandatarului, punerea lui sub interdicţie,
insolvabilitatea sau falimentul său, pieirea totală sau parţială a lucrului etc.); prorogarea efectelor
unui contract cu executare succesivă peste termenul stipulat, prin efectul legii, precum şi în cazul
contractului de locaţiune;
b) prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită suspendării temporare a
executării lui pe tot timpul cât durează cauza de suspendare (caz de forţă majoră);
c) revizuirea efectelor actului juridic datorită modificării împrejurării lor avute în vedere
de părţi la data încheierii acestuia, cu scopul restabilirii echilibrului între prestaţiile reciproce ale

261
Conform Deciziei I. C. C. J. nr. 11/2006 cu referire la art. 969 alin. (1) C. civ.: “Clauza penală prin care se stabileşte
obligaţia restituirii la scadenţă a sumei împrumutate sub sancţiune penalităţilor de întârziere, pe lângă dobânda
contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală contravine prevederilor legii”.
262
Art. 969 alin. (2) C. civ. dispune: “Ele se pot revoca prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege”;
art. 973 precizează: “convenţiile nu au efect decât între părţile contractante.
263
Gabrie Boroi, op. cit., p. 205 şi urm.
părţilor (teoria impreviziunii fondată pe ideea împrejurărilor care nu mai stau aşa cum au avut în
vedere părţile – rebus sic non stantibus)264.

2.1.3. Impreviziunea
Impreviziunea este reglementată de art. 1271 C.civ.
(1) Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă.
(2) Cu toate acestea, părţile sunt obligate să negocieze în vederea adaptării contractului sau
încetării acestuia, dacă executarea devine excesiv de oneroasă pentru una dintre părţi din cauza
unei schimbări a împrejurărilor:
a) care a survenit după încheierea contractului;
b) care nu putea fi avută în vedere în mod rezonabil în momentul încheierii contractului;
c) cu privire la care partea lezată nu trebuie să suporte riscul producerii;
(3) Dacă într-un termen rezonabil părţile nu ajung la un acord, instanţa poate să dispună:
a) adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi
beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

2.2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

2.2.1. Noţiune şi fundament
Acest principiu este consacrat de art. 1270 alin. (2) C. civ., care dispune că “Contractul se
modifică sau încetează numai prin acordul părţilor, ori din cauze autorizate de lege”.
Irevocabilitatea dă expresie regulii potrivit căreia nu se poate pune capăt efectelor unui
act decât în aceleaşi condiţii în care acesta a fost încheiat.

2.2.2. Excepţii
De la regula irevocabilităţii, doctrina şi practica admit o serie de excepţii265.
Excepţiile sunt situaţii în care se pune capăt efectelor actului unilateral prin voinţa
autorului lui şi actului bilateral, prin voinţa uneia din părţi.
Admisibilitatea excepţiilor de la principiul irevocabilităţii este stabilită de art. 1023 C.
civ., care precizează: “ele se pot revoca ... din cauze autorizate de lege”. Astfel, în materia actelor
unilaterale sunt admise următoarele excepţii de la principiu irevocabilităţii:
a) testamentul, care, potrivit art. 1052 C. civ., este esenţialmente revocator266;
b) retractarea renunţării la moştenire;
c) revocarea ofertei, până la ajungerea ei la destinatar. În materia actelor bilaterale sunt admise
următoarele excepţii de la principiul irevocabilităţii;
d) revocarea donaţiilor între soţi consacrată de art. 1031 C. civ. 267;
e) denunţarea contractului de locaţiune încheiat fără termen (art. 1816 C. civ.)268;

264
Teoria impreviziunii, potrivit căreia părţile care încheie un contract (cu executare succesivă) de lungă durată
subînţeleg condiţia că împrejurările economice să rămână aproximativ aceleaşi pe toată durata contractului (aşa-zisa
„clauză rebus sic stantibus”), aşa încât, dacă intervin modificări imprevizibile ale acestor împrejurări, care fac să
crească considerabil valoarea relativă a prestaţiei uneia dintre părţi, rupând astfel echilibrul valoric al prestaţiilor
reciproce stabilit cu ocazia încheierii contractului, partea afectată de aceste modificări ar fi îndreptăţită să ceară fie
revizuirea clauzelor contractului, pentru restabilirea acestui echilibru, fie chiar rezilierea contractului.
265
Gabriel Boroi, op. cit., p. 209 - 210
266
Un testament nu poate fi revocat, în tot sau în parte decât sau prin act notarial.
267
“Donaţiile între soţi pot avea ca obiect numai bunurile proprii”. A se vedea în acest sens art. 30 C. fam.
268
Dacă contractul a fost fără termen, denunţarea trebuie să se dea de la o parte la alta, observându-se termenele defipte
de obieciul locului. Când s-a notificat denunţarea locatarul, chiar dacă ar fi continuat a se servi de obiectul închiriat, nu
poate opune reînnoirea tacită a locaţiunii.
f) încetarea contractului de societate la cererea unor asociaţi (art. 1930 C. civ.);
g) respingerea unor contracte de către judecătorul sindic în cadrul procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului (Legea nr. 85/2006).

2.3 Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

2.3.1. Definiţie şi fundament
Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este consacrat în art. 1280
(“Contractul produce efecte numai între părţi dacă prin lege nu se prevede altfel”).
Conţinutul acestui principiu este expus şi în adagiul “res alios acta, alis neque nocere,
neque prodesse potest” (un act încheiat între anumite persoane nici nu avantajează şi nici nu este
vătămător pentru altcineva).
Relativitatea efectelor actului juridic civil, principiul fundamental al dreptului civil
potrivit căruia contractul nu poate produce efecte decât între părţile contractante priveşte numai
efectul creator de obligaţii al contractului, în sensul că acesta nu dă naştere unor obligaţii civile
(şi unor drepturi de creanţă corelative), decât în sarcina (şi respectiv în favoarea) părţilor.

2.3.2. Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic

Cât priveşte însă situaţiile juridice care se creează sau se modifică prin contracte, acestea
se impun în principiu, respectului tuturor ca realităţi de care nu se poate face abstracţie. Cu alte
cuvinte, relativitatea efectelor contractului nu afectează cu nimic opozabilitatea contractului şi
faţă de terţi. În temeiul principiului relativităţii efectelor actelor juridice numai părţile dobândesc
prin încheierea contractului calitatea de debitor şi de creditor (subiecte ale unui raport juridic de
obligaţie).
Potrivit art. 1281 C.civ. „Contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere
drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă
fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.”

2.3.3. Noţiunile de parte, terţ şi având cauză

Pentru înţelegerea conţinutului principiului relativităţii, cât şi a excepţiilor de la acesta,
este necesară precizarea noţiunilor de părţi, având-cauză şi terţi.
a) Parte este persoana care participă la încheierea actului civil, fie personal, direct, fie indirect,
prin reprezentant, şi care primeşte efectul contractului.
b) Terţul este persoana care nu participă nici direct, nici prin reprezentant la încheierea actului
juridic şi care nu suportă, în principiu, efectele acestuia.
c) Având – cauză este persoana care, datorită unor legături cu părţile, deşi nu participă la
încheierea actului, suportă ca şi părţile efectele acestuia. Sunt avânzi-cauză: succesorii
(universali, cu titlu universal şi cu titlu particular) şi creditorii chirografari.
Potrivit art. 1282 C.civ. (1) „La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale
ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă prin lege, din
stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul.
(2) Drepturile contractuale accesorii unui bun sau care sunt strâns legate de acesta se
transmit, odată cu bunul, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”
Succesorii universali şi cu titlu universal , dobândind întreg patrimoniul sau o parte a
patrimoniului uneia din părţi, se subrogă în drepturile sau îndatoririle acestuia rezultate din actul
încheiat.
Succesorul cu titlu particular dobândeşte un bun individual determinat în legătură cu care
altcineva a dobândit drepturi şi obligaţii (de ex., moştenitorul dobândeşte un imobil închiriat unei
persoane) pe care trebuie să le respecte269.

269
Gabriel Boroi, op. cit., p. 213 - 214
 Creditorul chirografar este un având-cauză întrucât suportă modificările în activul sau
pasivul debitorului sau, produse ca efect al actelor încheiate de acesta cu alte persoane.

2.3.4. Excepţii de la principiul relativităţii

Prin excepţie de la principiul relativităţii înţelegem situaţia juridică în care un act făcut de
o persoană, parte a actului, produce efecte şi faţă de un terţ ce nu a participat la încheierea actului.
Aceste excepţii pot fi aparente, reale sau veritabile.
Excepţiile aparente sunt cele în care efectele unui act se produc asupra unui terţ în
temeiul legii şi nu ca urmare a voinţei uneia din părţi sau a ambelor părţi. Sunt incluse în această
categorie de excepţii:
a) situaţia avânzilor-cauză (succesorii dobândesc drepturile autorilor lor prin efectul
legii);
b) situaţia promitenţilor (părţi la contractul promisiunea faptei altuia şi care se obligă pe
sine);
Promisiunea faptei altuia este reglementată în art. 1283 C.civ. (1) „Cel care se angajează
la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă
terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută
prestaţia promisă.
(2) Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului,
fără a se produce vreun prejudiciu creditorului.
(3) Intenţia promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă
neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.”
c) posibilitatea terţului, în operaţiunile de simulaţie, de a opta între invocarea actului
public şi a acelui secret);
d) titularii acţiunilor directe (lucrătorii folosiţi de un antreprenor, dar neplătiţi, care pot, în
temeiul art. 1488 să acţioneze pe client şi să solicite acestuia ceea ce datora antreprenorului270);
e) stipulaţia pentru altul271 (convenţie prin care o parte, stipulantul, convine cu cealaltă
parte, permitentul, pentru ca aceasta să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane
numite terţ beneficiar). Dreptul celui de-al treilea se naşte din convenţia părţilor şi nu din
dispoziţia legii.
Art. 1284 C.civ. reglementează stipulaţia pentru altul astfel:
(1) Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terţ.
(2) Prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestaţiei.

Secţiunea a 6-a.
Nulitatea actului juridic

1. Noţiuni generale
1.1. Definiţia nulităţii
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care constă în lipsirea actului juridic civil de acele
efecte care sunt contrare normelor edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil272.

270
Conform Deciziei I. C. C. J. nr. 41/2008: „În litigiile dintre personalul medical şi unităţile sanitare având ca obiect
plata unor sume de bani reprezentând casele de asigurări sociale de sănătate nu au calitate procesuală pasivă”.
271
Stipulaţia pentru altul îşi găseşte aplicaţie în materia donaţiei cu sarcină, a asigurărilor şi reasigurărilor şi a
transporturilor de bunuri.
272
Gabriel Boroi, op. cit., p. 221 şi urm.
 1.2. Trăsături
Nulitatea prezintă următoarele trăsături:
a) este o sancţiune de drept civil;
b) această sancţiune constă în lipsirea actului juridic de efecte;
c) această sancţiune intervine numai atunci când se încalcă acele norme de drept civil care sunt
edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil;
d) această încălcare se raportează la “data încheierii actului juridic civil”.

1.3. Reglementare
Art. 1246 (1) C.civ. prevede: „Orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de
lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă
sancţiune.”
Art. 684 “Împărţelile pot fi desfiinţate pentru violenţă sau dol.”273
Art. 993 “Substituţiile sau fideicomisele274 sunt prohibite”, orice dispoziţii prin care
donatarul, eredele instituit sau legatarul va fi însărcinat de a conserva şi a remite la o a treia
persoană, va fi nulă, chiar în privinţa donatarului, a eredelui numit sau a legatarului.”
Art. 1015 alin (1) “Este nulă şi orice donaţiune făcută cu condiţii a căror îndeplinire
atârnă numai de voinţa donatorului.”
Art. 1015 “Este asemenea nulă, dacă s-a făcut sub condiţia de a se satisface datorii sau
sarcini care nu existau la epoca donaţiunii sau care nu erau arătate în actul de donaţiune.”
Art. 1077 “Testatorul poate numi unul sau mai mulţi executori testamentari.”275
Art. 1206 “Consimţământul este viciat, când este dat din eroare, smuls prin violenţă sau
surprins prin dol.276
Art. 1238“Convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol, nu este nulă de drept, ci dă loc
numai acţiunii de nulitate.”
Art. 1402 “Condiţia imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri, este considerată
nescrisă, iar dacă este însă cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia.”
Art. 1403 “Obligaţia este nulă când s-a contractat sub o condiţie potestativă din partea
acelui ce se obligă.”

1.4. Funcţiile nulităţii

Ca sancţiune specifică de drept civil, nulitatea realizează următoarele funcţii:
1.4.1 funcţia preventivă, care constă în acţiunea inhibitorie pe care cunoaşterea
instituţiei nulităţii o exercită asupra subiectelor de drept civil tentate să nesocotească respectarea
condiţiilor de validitate cerute la încheierea actelor juridice, ştiind că un act încheiat în această
ipoteză este lipsit de efecte;
1.4.2 funcţia sancţionatorie, care constă în înlăturarea efectivă a efectelor actului civil
încheiat cu încălcarea normelor privind condiţiile sale de validitate.
1.4.3 funcţia de garantare a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile,
care se realizează prin aplicarea primelor două funcţii.

273
Art. 790 alin. (2) “Pentru o simplă omisiune a unuia din obiectele succesiunii nu se strică împărţeala, se face numai
un supliment de împărţeală pentru obiectul omis.”
274
Fideicomisele sunt dipoziţii testamentare prin care testatorul dispune ca moştenitorul sau legatarul său să remită unei
terţe persoane averea pe care o lasă.
275
Conform art. 75 alin. (1) şi (2) şi art. 83 alin. (3) din Legea nr. 36/1995 – Legea notarilor publici şi a activităţii
notariale în cazul în care prin testament a fost instituit un executor testamentar, notarul public eliberează un certificat
constatând această calitate.
276
A se vedea şi art. 81 din Legea nr. 105/1992
 1.5. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni juridice civile
Nulitatea se distinge de alte sancţiuni civile precum rezoluţiunea277, rezilierea278,
caducitatea279, revocarea280, inopozabilitatea281.

1.5.1. Nulitatea şi rezoluţiunea

Astfel, dacă nulitatea constă în lipsa de efecte a unui act juridic încheiat cu nerespectarea
normelor privind condiţiile sale de validitate, rezoluţiunea constă în desfiinţarea unui contract
sinalagmatic, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi, (ex tunc) cu efect
retroactiv.

1.5.2. Nulitatea şi rezilierea

Rezilierea constă în încetarea – desfacerea unui contract sinalagmatic, cu executare
succesivă, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către una din părţi; efectele se produc
numai pentru viitor (ex nunc).

1.5.3. Nulitatea şi caducitatea

Caducitatea este cauza de ineficacitate constând în lipsirea actului juridic civil de orice
efecte datorită apariţiei unor cauze ulterioare încheierii sale şi independent de voinţa autorului
(pierderea bunului).

1.5.4. Nulitatea şi revocarea

Revocarea este acea sancţiune civilă care constă în înlăturarea efectelor actului juridic
datorită ingratitudinii gratificatului ori neexecutării culpabile a sarcinii.

1.5.5. Nulitatea şi inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unei cerinţe de publicitate
faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta.
În esenţă toate aceste sancţiuni: rezoluţiunea, rezilierea, caducitatea, revocarea,
inopozabilitatea – se deosebesc de nulitate prin aceea că numai nulitatea presupune încheierea
actului cu încălcarea dispoziţiilor legale, în toate celelalte ipoteze fiind vorba de acte valabil
încheiate.
Referitor la inopozabilitate, trebuie să reamintim regula de principiu “prior tempora,
potior jure” potrivit căreia cel care a îndeplinit mai întâi formalităţile necesare pentru
opozabilitatea dreptului său se bucură de prioritate “juridică” faţă de cei care le-au îndeplinit mai
în urmă. Astfel, dacă un creditor îşi cedează dreptul său de creanţă, succesiv, mai multor persoane
diferite, acela dintre cesionari care a făcut primul notificarea cesiunii către debitorul cedat va
putea opune dreptul său celorlalţi cesionari, chiar anteriori, dar care nu făcuseră încă notificarea,
şi va fi astfel singurul îndreptăţit să încaseze creanţa.
Nulitatea se deosebeşte de rezoluţie (care de asemenea desfiinţează contractul cu efect
retroactiv), prin faptul că nulitatea este o sancţiune aplicabilă oricărui act juridic, pe când

277
Rezoluţiunea, o sancţiunea juridică civilă ce constă în desfiinţarea, cu efect retroactiv a unui contract sinalagmatic
cu execuţie imediată, la cererea uneia dintre părţi ca urmare a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze
imputabile acesteia.
278
Rezilierea unui contract reprezintă desfacerea pentru viitor a unui contract sinalagmatic cu execuţie succesivă în
timp, ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia dintre părţi din cauze imputabile acesteia.
279
Caducitatea reprezintă lipsa de eficacitate a unui act juridic, determinată de un eveniment independent de voinţa sau
de culpa părţilor, care survine după încheierea valabilă a actului şi care împiedică în mod obiectiv producerea efectelor
sale (spre ex., ofertantul moare sau devine incapabil; moartea legatarului înaintea testatorului).
280
Revocarea legatelor, cauză de ineficacitate a legatelor constând în revenirea testatorului asupra acestora.
281
Inopozabilitatea, sancţiune a neîndeplinirii unor forme de publicitate.
rezoluţia se aplică numai contractelor sinalagmatice, ca şi prin faptul că nulitatea provine din
cauze anterioare sau concomitente încheierii actului, pe când rezoluţia provine dintr-o cauză
ulterioară (neexecutarea obligaţiei uneia dintre părţi din cauze imputabile acesteia). Nulitatea
poate fi invocată pe cale de excepţie (când cealaltă parte cere executarea) sau pe cale de acţiune
(care se poate introduce fi înainte, fie chiar după executarea obligaţiei izvorâte din actul nul), în
acest din urmă caz, în scopul de a obţine restituirea prestaţiilor efectuate. Nulitatea poate fi
invocată nu numai atunci când această sancţiune este anume prevăzută de lege (nulitate expresă),
ci şi atunci când, fără ca legea s-o prevadă expres, sancţiunea rezultă din caracterul imperativ al
dispoziţiei legale încălcate sau din caracterul esenţial al condiţiei prevăzute de acea dispoziţie
pentru validitatea actului (nulitate virtuală).

1.6. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

1.6.1. Nulitatea absolută şi nulitatea relativă
Potrivit art. 1246 alin.2 C.civ., în funcţie de caracterul dispoziţiei legale încălcate la
încheierea actului juridic, nulitatea poate fi de două feluri: nulitate absolută şi nulitate relativă.
A. Nulitatea absolută este acea nulitate care intervine atunci când s-a încălcat o dispoziţie
legală imperativă, edictată în vederea ocrotirii unor interese generale (art. 1247 C.civ.).
B. Nulitatea relativă este acea nulitate care intervine atunci când s-a încălcat o dispoziţie
legală, edictată în scopul de a ocroti un interes particular (art. 1248 C.civ.).
Atât nulitatea absolută, cât şi nulitatea relativă produc aceleaşi consecinţe, desfiinţând
actul juridic sancţionat (sau desfiinţând doar acele efecte ale actului, care contravin scopului
dispoziţiilor legale încălcate).
Prezumţia de nulitate relativă. În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori
nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă.

1.6.2. Nulitatea parţială şi nulitatea totală

Potrivit art. 1255 (1) C.civ. „Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri
şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt,
prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat.
(2) În cazul în care contractul este menţinut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu
dispoziţiile legale aplicabile.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător şi clauzelor care contravin unor
dispoziţii legale imperative şi sunt considerate de lege nescrise.”
• După întinderea efectelor nulităţii distingem între: nulitatea totală282 (adică înlăturarea tuturor
efectelor actului juridic civil) şi nulitatea parţială. Se înlătură doar acele efecte produse de
actul nul sau anulabil care sunt potrivnice scopului dispoziţiilor legale încălcate, menţinându-
se efectele corespunzătoare legii (art. 1255 C.civ.).

1.6.3. Nulitate de fond şi nulitate de formă

• După aspectul la care se referă distingem între nulitatea de fond şi nulitatea de formă.
Nulitatea de fond este acea nulitate ce poate fi aplicată în caz de nevalabilitate a unei
condiţii de fond a actului juridic civil.
Nulitatea de formă este acea nulitate ce intervine în cazul nerespectării formei cerute ad
validitatem. De ex., art. 1041 C. civ. “Sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul alograf
trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului” instituie o nulitate de formă.

1.6.4. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală

282
Clauzele lovite de nulitate au constituit cauza principală, determinantă a actului juridic (care nu s-ar fi încheiat fără
acele clauze).
• După modul cum este prevăzută în legislaţie nulitatea distingem între nulitatea textuală şi
nulitatea virtuală sau implicită, deci, care este neîndoielnică, dar nu este prevăzută ca atare în
lege (art. 1253 C.civ.).

1.6.5. Nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare

• După criteriul procedeului în care valorificăm nulitatea distingem între nulitatea amiabilă
(recunoscută de părţi) şi nulitatea jurisdicţională (stabilită de instanţă).

2. Cauzele de nulitate
Cauzele de nulitate sunt împrejurări ce apar la încheierea actului juridic civil prin care se
încalcă legea ce reglementează condiţiile de valabilitate.
Sunt cauze de nulitate a actului juridic:
a) încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea de a face actul;
b) lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;
c) nevalabilitatea obiectului actului juridic;
d) nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic;
e) nevalabilitatea formei cerute ad validitatem;
f) nesocotirea limitelor libertăţii actelor juridice (normele imperative, ordinea publică şi bunele
moravuri);
g) lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;
h) frauda legii (folosirea unui act cu scopul de a încălca o dispoziţie care instituie o prohibiţie).

2.1. Cauzele de nulitate absolută

Art. 1250 C.civ. prevede: „Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume
prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este
unul general.”
Nulitatea absolută operează în toate cazurile în care lipseşte una din condiţiile de
valabilitate ale actului juridic şi anume:
a) încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor în cazurile privind:
- nerespectarea unei incapacităţi speciale, cerută pentru ocrotirea unui interes general, cum
este cea prevăzută de art. 147 C. civ.283.
- lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi nerespectarea specialităţii capacităţii de
folosinţă, aşa cum prevede art. 196 C.civ.
b) lipsa consimţământului datorită unei erori obstacol (error in negatio şi error in corpore).
c) nevalabilitatea obiectului.
d) nevalabilitatea cauzei
e) lipsa formei impusă ad validitatem.
f) lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative.
g) când actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei norme imperative sau a ordinii publice
h) când actul juridic s-a încheiat în frauda legii

283
A se vedea alin. (4) al art. 136 din Constituţia României republicată.
Conform art. 128 C. fam., încheierea oricăror acte juridice între tutore, soţul, o rudă în linie dreaptă, fraţii sau surorile
tutorelui, pe de o parte, şi minorul, pe de altă parte, este interzisă.
A se vedea şi Legea nr. 161/2003, cu privire la interdicţia încheierii de acte juridice de către demnitarii sau funcţionarii
publici care produc un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele acestora de gradul I, sub sancţiunea
nulităţii absolute.
 2.2. Cauzele de nulitate relativă
Art. 1251 C.civ. prevede „Contractul este lovit de nulitate relativă când au fost nesocotite
dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a
fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege.”
Nulitatea relativă (anulabilitatea) are drept scop apărarea unui interes particular şi
intervine în următoarele cazuri:
a) când consimţământul dat la încheierea actului juridic a fost viciat prin eroare, dol, violenţă şi
leziune
b) lipsa discernământului la încheierea actului juridic civil
c) nerespectarea regulilor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei în următoarele cazuri:
G. când actul este încheiat de persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu;
H. când actul este încheiat de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă dacă este lezionar
pentru minor sau actul trebuia încuviinţat de ocrotitorul legal, nefiind necesară, potrivit
legii, şi încuviinţarea autorităţii tutelare;
I. când actul s-a încheiat fără încuviinţarea autorităţii tutelare;
J. când actul s-a încheiat în lipsa ori cu depăşirea puterilor, pentru persoana juridică.
3. Regimul juridic al nulităţii
Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile care guvernează nulitatea absolută şi
nulitatea relativă.
Regimul juridic al nulităţii priveşte 3 aspecte: cine poate invoca nulitatea?, cât timp poate
fi invocată nulitatea? şi posibilitatea de acoperire a nulităţii prin confirmare.
Aceste aspecte sunt diferite, după cum suntem în prezenţa nulităţii absolute sau a celei
relative284.

3.1. Regimul juridic al nulităţii absolute

Nulitatea absolută
a) poate fi invocată de orice persoană interesată, aceasta însemnând că pot invoca
nulitatea absolută părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, procurorul, instanţa – pe cale de
acţiune sau de excepţie;
Instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
b) este imprescriptibilă, adică nulitatea absolută poate fi intentată oricând;
c) contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege.

3.2. Regimul juridic al nulităţii relative

Nulitatea relativă
a) poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală
încheiată şi de instanţa judecătorească din oficiu;
b) este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că nulitatea relativă trebuie invocată în termenul
de prescripţie stabilit de lege;
c) contractul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare.

Confirmarea este manifestarea de voinţă a celui în drept să invoce nulitatea relativă prin
care se renunţă la actul astfel încheiat285.

284
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 217
285
Nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare decât în cazuri excepţionale.(De ex., căsătoria încheiată
înainte de împlinirea vărstei matrimoniale legale nu mai poate fi declarată nulă dacă, între timp, soţul respectiv a
împlinit vârsta, ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a rămas însărcinată). În schimb, nulitatea relativă poate fi
acoperită prin confirmare (expresă sau tacită) de către persoana care avea dreptul s-o invoce, dacă între timp a dobândit
 4. Efectele nulităţii
4.1. Definiţia efectelor nulităţii
Potrivit art. 1254 C.civ. „Contractul lovit de nulitate este considerat a nu fi fost niciodată
încheiat.”
Prin efectele nulităţii înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii286 şi
anume lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa
valabilă.
Altfel spus, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de actul
juridic lovit de nulitate şi prin aceasta restabilirea legalităţii287. Aceste efecte sunt mai restrânse
sau mai întinse, după cum nulitatea este parţială sau totală.
Totodată, efectele nulităţii sunt nuanţate şi în raport cu ceea ce s-a întâmplat după
încheierea actului juridic, fiind posibile următoarele ipoteze288:
- prima ipoteză: actul nu a fost executat încă: aplicarea nulităţii va însemna că acel act,
fiind desfiinţat, nu mai poate fi executat, deci, părţile se găsesc în situaţia anterioară încheierii
actului.
- a doua ipoteză: actul a fost executat total sau parţial până la hotărârea de anulare; în
această ipoteză efectele nulităţii vor consta în: - desfiinţarea retroactivă a actului
- restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat.
- a treia ipoteză: actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis la rândul
său unor terţi subdobânditori (act subsecvent) până la intervenirea hotărârii de anulare a actului.
În această ipoteză efectele nulităţii presupun:
- desfiinţarea actului executat
- restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat
- desfiinţarea şi a actului subsecvent.
Potrivit art. 1254 alin (2) C.civ. „Chiar şi în cazul în care contractul este cu executare
succesivă, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte în natură sau prin echivalent prestaţiile
primite.”
Referitor la efectele nulităţii contractului plurilateral, art. 1256 C.civ. prevede: „În cazul
contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop
comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a
contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa
contractului.”

Raportarea prejudiciului în cazul nulităţii contractului încheiat în formă autentică

Potrivit art. 1258 C.civ. „În cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în
formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului,
partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în
condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.”

Refacerea contractului nul

Art. 1259 C.civ. prevede: „Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu
respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul
refăcut nu va produce efecte decât pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.”

4.2. Enumerarea principiilor efectelor nulităţii

capacitatea de exerciţiu deplină, ori dacă viciul de consimţământ a fost descoperit (eroarea sau dolul), ori a încetat
violenţa.
286
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 217
287
Gabriel Boroi, op. cit., p. 233 şi urm.
288
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 227
 Cu toată diversitatea ipotezelor arătate, este evident că în esenţă, efectul nulităţii este bine
conturat de adagiul quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este nul produce efecte
nule). La aceasta se adaugă şi următoarele principii specifice:
- principiul retroactivităţii
- principiul repunerii în situaţia anterioară
- principiul anulării actului subsecvent
Totodată trebuie reţinut că, în anumite situaţii efectele nulităţii sunt înlăturate cu scopul de a
da satisfacţie altor reguli de drept.

4.2.1. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

A. Noţiune
Acest principiu exprimă regula potrivit căreia nulitatea înlătură efectele actului juridic
produse între momentul încheierii lui şi cel al anulării efective spre a se ajunge în situaţia în care
s-ar fi aflat părţile dacă nu s-ar fi încheiat actul.
Doctrina289 consideră că acest principiu decurge din principiul general al legalităţii, în
sensul că restabilirea legalităţii încălcate la încheierea actului juridic impune înlăturarea efectelor
produse în temeiul unui asemenea act.
Efectul nulităţii – desfiinţarea actului – retroactivează până la momentul încheierii actului
anulat.
Nulitatea produce, deci, efecte pentru trecut (ex tunc).
Este încă evident că, desfiinţând actul încheiat cu încălcarea dispoziţiilor privitoare la
încheierea sa valabilă, nulitatea produce efecte şi pentru viitor în sensul că se înlătură efectele
viitoare ale actului anulat (ex nunc).
Prin urmare, restabilirea ordinii de drept este asigurată în materia nulităţii prin aplicare
principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.

B. Excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii

Sunt excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii situaţiile în care, pentru anumite
raţiuni, efectele produse de actul juridic civil de la încheiere până la anularea sa sunt păstrate şi nu
desfiinţate. În aceste ipoteze, nulitatea produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), nu şi pentru
trecut (ex tunc).
Constituie astfel de excepţii290:
a) menţinerea efectelor deja produse de un contract cu executare succesivă de la încheiere
până la anularea sa, nulitatea operând numai pentru viitor. Neadmiterea acestei excepţii ar antrena
dificultăţi majore, cum ar fi: justificarea restituirii prestaţiilor reciproce cât timp părţile au
executat obligaţiile lor reciproce şi interdependente până la exercitarea acţiunii în nulitate.
În mod excepţional, şi în celelalte cazuri se poate ajunge la menţinerea în tot sau în parte,
a efectelor actului nul prin aplicarea unor principii de drept. Printre cazurile de acest fel se află:
- menţinerea efectelor produse de o căsătorie lovită de nulitate faţă de copiii născuţi din acea
căsătorie (în temeiul principiului ocrotirii minorilor).
- menţinerea efectelor produse în trecut de căsătoria lovită de nulitate, faţă de soţul care a fost de
bună credinţă la încheierea ei (justificată prin aplicarea principiului ocrotirii bunei-credinţe)291.

289
Gabriel Boroi, op. cit., p. 242
290
Gabriel Boroi, op. cit., p. 243-244
291
A se vedea “Căsătorie putativă” lovită de nulitate, dar la încheierea căreia cel puţin unul dintre viitorii soţi a fost de
bună credinţă; în sensul că nu a cunoscut cauza nulităţii (de ex., unul dintre ei nu a ştiut că celălalt este deja căsătorit;
unul sau ambii nu au cunoscut faptul că sunt rude între ei, într-un grad în care legea interzice căsătoria). Cu toate că o
astfel de căsătorie va fi desfiinţată, ea va produce efecte importante atât cu privire la soţul sau soţia de bună credinţă;
cât şi cu privire la copiii rezultaţi din aceasta. Astfel soţul care a fost de bună credinţă la încheierea căsătoriei declarate
- menţinerea validităţii actelor de stare civilă întocmite de o persoană necompetentă, care însă a
exercitat în mod public atribuţii de delegat de stare civilă (în temeiul principiului validităţii
aparenţei în drept).
- menţinerea validităţii actelor cu titlu oneros încheiate de terţii de bună-credinţă cu titularul
aparent al unui drept sau cu cel al cărui titlu a fost apoi desfiinţat retroactiv (justificată de
asemenea prin aplicarea principiului validităţii aparenţei în drept şi a principiului ocrotirii bunei-
credinţe)
b) păstrarea fructelor culese anterior anulării contractului de vânzare-cumpărare în
temeiul art. 550 C. civ.292. Această excepţie de la regula potrivit căreia fructele lucrului se cuvin
proprietarului se explică prin necesitatea de a se da satisfacţie principiului bunei-credinţei, în
speţă, cumpărătorului care a crezut de bună-credinţă că este proprietarul lucrului ale cărui fructe
le-a cules. Cumpărătorul va datora restituirea fructelor vânzătorului numai din momentul în care a
devenit de rea-credinţă; adică din momentul exercitării acţiunii în nulitate când a aflat că nu este
proprietar prin anularea titlului în temeiul căruia a dobândit lucrul.

4.2.2. Principiul repunerii în situaţia anterioară (retitutio in integrum)

A. Noţiune
Principiul restabilirii situaţiei anterioare este regula de drept potrivit căreia tot ce s-a
executat în temeiul unui act lovit de nulitate trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic
trebuie să ajungă în situaţia în care s-ar fi aflat dacă acel act nu s-ar fi încheiat. Altfel spus,
restitution in integrum, locuţiune latină, este folosită pentru a exprima:
- repunerea în situaţia anterioară a persoanei sau persoanelor ale căror drepturi au fost
lezate prin încheierea unui act juridic sau prin săvârşirea unui fapt juridic;
- repararea integrală a prejudiciilor materiale sau morale cauzate unei persoane.
Doctrina293 şi practica apreciază acest principiu ca mijloc de asigurare a eficienţei
principiului retroactivităţii cu aplicaţie numai asupra efectelor actului juridic între părţi, nu şi faţă
de terţi.

B. Excepţii de la principiul repunerii în situaţia anterioară

Excepţiile de la principiul repunerii în situaţia anterioară sunt acele situaţii în care, pentru
anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului anulat se menţin, nefiind supuse restituirii.
Aceste excepţii sunt şi excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii294.

nulă sau anulată, păstrează până la data când hotărârea instanţei de judecată rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o
căsătorie valabilă, nulitatea operand faţă de el numai pentru viitor, ca un divorţ. În ce priveşte copiii, declararea sau
pronunţarea nulităţii căsătoriei părinţilor nu are nicio urmare asupra situaţiei lor juridice, aceştia păstrându-şi situaţia de
copiii dintr-o căsătorie valabilă.
292
Dispoziţia art. 485 referitoare la faptul că posesorul de bună-credinţă culege fructele lucrului nu se aplică în cazul
unui bun frugifer care face parte din proprietatea publică.
293
Gabriel Boroi, op. cit., p. 243-244
294
Temeiul juridic al restituirii prestaţiilor nu mai poate fi actul juridic anulat, de aceea se admite în jurisprudenţă că
acţiunea prin care se solicită restituirea unor asemenea prestaţii trebuie fundamentată pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Totuşi, când este vorba de un contract sinalagmatic, iar ambele părţi şi-au executat obligaţiile înainte de anularea
acestuia, nu ar mai fi îndeplinite condiţiile materiale ale intentării acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză
(actio de in rem verso) şi în consecinţă, într-o asemenea ipoteză restituirea prestaţiilor executate poate fi fundamentată
pe plata nedatorată (art. 1092 C. civ.)
Sub aspect procesual, partea interesată poate să acţioneze astfel:
a) să solicite instanţei de judecată, în acelaşi timp, declararea nulităţii cât şi restabilirea situaţiei anterioare (caz în care
cererea de chemare în judecată va avea două capete, şi anume: un capăt de cerere principal, prin care se solicită
declararea nulităţii actului juridic, precum şi un capăt de cerere accesoriu, prin care se solicită restituirea prestaţiilor
efectuate în timpul actului juridic respectiv (acest din urmă capăt de cerere va fi soluţionat pe fond numai dacă se va
admite capătul de cerere principal). Dacă reclamantul nu a cerut decât anularea actului juridic, iar pârâtul nu a solicitat,
pe calea cererii reconvenţionale, restituirea prestaţiilor efectuate, instanţa nu poate să dispună din oficiu restabilirea
situaţiei anterioare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii (art. 129 alin. (6) C. proc. civ.), principiu specific
procesului civil şi care prevalează faţă de principiile dreptului material.
 Sunt astfel de excepţii:
a) restituirea prestaţiei primite de la incapabil numai în limita îmbogăţirii în acţiunea în
resciziune înaintea angajamentelor lor. Excepţia se justifică pe principiul ocrotirii minorului prin
susţinerea lipsei sale de experienţă în raporturile de drept civil.
b) aplicarea principiului potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de
propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept.
Astfel, deşi, în principiu, nulitatea actelor juridice ilicite şi imorale impune desfiinţarea
lor retroactivă, acţiunea în restituire nu este admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un
scop vădit ilegal prin încheierea contractului.
Neadmiterea acestei excepţii ar da posibilitatea reclamantului să motiveze acţiunea în
justiţie prin propria sa turpitudine, ceea ce este de neadmis.

4.2.3. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial

(resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis)
A. Noţiune
Acest principiu este folosit pentru a exprima regula potrivit căreia desfiinţarea cu efect
retroactiv a drepturilor transmiţătorului asupra lucrului transmis atrage după sine desfiinţarea
drepturilor consimţite de acesta, asupra bunului respectiv, în folosul unui terţ, deoarece
transmiţătorul nu putea să cedeze terţului drepturi pe care el însuşi nu le avea (nemo plus juris ad
alium transferre potest, quam ipse habet).
Altfel spus, acest principiu reprezintă acea regulă de drept în virtutea căreia anularea
actului iniţial, primar, atrage anularea şi a actului subsecvent (următor) datorită legăturii sale cu
primul.
Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial priveşte efectele
nulităţii faţă de terţi. El se întemeiază atât pe principiile specifice materiei nulităţii (retroactivităţii
şi repunerii în situaţia anterioară), cât şi pe un principiu de largă aplicare expus în adagiul nemo
dat quod non habet sau nemo plus juris ad allium transfere potest, quam ipse habet (dacă se
dovedeşte că transmiţătorul nu putea să transmită un drept datorită desfiinţării titlului său, prin
anularea actului, nici subdobânditorul nu putea dobândi mai mult).
De cele mai multe ori, principiul anulării actului subsecvent se aplică actului juridic care
a operat transmiterea dreptului de proprietate sau a altui drept real când nulitatea actului pe lângă
împrejurarea că a creat între părţi obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilor efectuate, are
consecinţe asupra terţilor, căci drepturile consimţite de dobânditor în favoarea acestora (terţilor)
vor fi anulate odată cu dreptul dobânditorului295.
Domeniul de aplicaţie al principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial, îl formează următoarele situaţii:
- în cazul actelor “autorizate” a căror anulare atrage şi anularea actului civil care se întemeiază pe
acea autorizaţie;
- în cazul a două acte, dintre care unul principal şi celălalt accesoriu; anularea actului principal
atrage şi anularea actului accesoriu prin aplicarea regulii: accesorium sequitur principale, adagiu

b) să solicite mai întâi anularea actului juridic, iar în pasul următor, dacă instanţa va dispune desfiinţarea acestuia, să
promoveze o nouă acţiune civilă având ca obiect restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului juridic anulat.
- Curtea de Apel Alba-Iulia, dec. nr. 921/2006 “Potrivit art. 1021 C. civ., contractul nu este desfiinţat de drept. Partea în
privinţa căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenţia când este
posibil, sau să ceară desfiinţarea cu daune interese. În speţă, s-a reţinut că promitentul vânzător nu şi-a îndeplinit
obligaţia asumată de a transmite proprietatea asupra imobilului vândut. El se afla în culpă prin aceea că a promis
vânzarea imobilului, deşi anterior renunţase la succesiunea în care se afla şi imobilul. Având în vedere nevalabilitatea
obiectului actului juridic, s-a constatat nulitatea acestuia şi s-a dispu restabilirea situaţiei anterioare, respectiv restituirea
de către pârâtul vânzător a preţului primit reactualizat de la data primirii integrale, cu indicele de inflaţie. În calea de
atac a fost majorată suma datorată reclamantului în sensul stabilirii cuantumului acestuia pentru a-i conferi posibilitatea
achiziţionării unui imobil similar celui cumpărat în 1996, având în vedere şi zona în care era situată acesta.”
295
Tudor Radu Popescu, op. cit., p. 201
latin folosit pentru a exprima ideea de principiu potrivit căreia bunul sau contractul accesoriu
urmează soarta juridică a bunului sau contractului principal de care depinde.
Acest principiu nu este consacrat expres într-un text legal. Codul civil face aplicaţia
acestui principiu în materia ipotecii. Art. 2345 C.civ. prevede: “Dreptul de ipotecă se menţine
asupra bunurilor grevate de orice mână ori trece296.

B. Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului

iniţial
Excepţiile de la acest principiu privesc situaţiile juridice în care, deşi actul juridic este
declarat nul sau anulat, actul subsecvent al terţilor subdobânditori se menţine datorită interesului
ocrotirii acestor principii.
Menţinerea actului subsecvent, deşi actul iniţial a fost desfiinţat, poate fi motivată de
interesul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului unui bun cu titlu oneros, ori de necesitatea
asigurării, stabilirii circuitului civil.
Sunt astfel de excepţii:
a) privind valabila dobândire a unui bun mobil de către subdobânditorul de bună-credinţă
în temeiul unui act cu titlu oneros, încheiat cu un detentor precar pe care îl crede adevărat
proprietar, deşi acesta dobândise bunul de la adevăratul proprietar în temeiul unui titlu lovit de o
cauză de nulitate.
b) cazul aplicării art. 34 pct. 1 şi 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 privind ipoteza
subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu gratuit al unui drept real imobiliar, însă numai dacă
au trecut 10 ani de la data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în
cartea funciară.
c) privind subdobânditorul cu titlu oneros al bunului unei persoane declarate
judecătoreşte moartă nu este obligat să le înapoieze persoanei care a cerut anularea hotărârii
declarative de moarte, decât dacă se va dovedi că la data dobândirii ştia că persoana declarată
moartă este în viaţă.
d) “în cazul în care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi după aceasta,
hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă”, prima căsătorie
fiind desfăcută la data încheierii noii căsătorii.

4.3. Reguli de drept care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit
effectum (ceea ce este nimic, nu produce niciun efect)
4.3.1. Precizări prealabile
Regula quod nullum este, nullum producit effectum poate fi anihilată atunci când vine în
concurs sau în conflict cu alte principii de drept precum:
- principiul conversiunii actului juridic;
- principiul validităţii aparentei de drept;
- principiul răspunderii civile delictuale;
- principiul validării contractului.

4.3.2. Principiul conversiunii actului juridic nul

Prin conversiunea actului nul înţelegem principiul potrivit căruia manifestarea de voinţă
în cazul unui act real poate valora independent de soarta acelui act ca alt act juridic.
Altfel spus, conversia actului juridic înseamnă înlocuirea actului nul cu un alt act juridic
valabil.

296
A se vedea Legea nr. 115/1938 pentru unificarea depoziţiunilor privitoare la cărţile funciare şi Legea cadastrului şi a
publicităţii nr. 7/1996.
 Conversia actului juridic valabil este permisă de dispoziţiile art. 1260 C. civ. care
precizează: “Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuşi efectele actului juridic pentru
care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege”.
Spre exemplu:
- un contract de donaţie a unui autoturism cu sarcina întreţinerii pe viaţă a donatorului, nul ca
donaţie pentru vicii de formă, ar putea fi în felul acesta convertit într-un contract de vânzare –
cumpărare cu clauză de întreţinere;
- actul de vânzare - cumpărare al unui teren lovit de nulitate pentru absenţa formei autentice
cerute pentru validitate, este valabil ca ante-contract, ca promisiune de vânzare-cumpărare prin
conversiune;
- un contract de constituire cu titlu oneros a unui drept viager de uzufruct asupra unei case de
locuit ar putea fi convertit într-un contract de închiriere;
- tot astfel, un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară (art. 1050 C. civ.).
Pentru a opera conversiunea se cer întrunite următoarele condiţii297:
a) să existe un element de diferenţă între actul nul şi cel valabil;
b) unul din acte să fie anulat efectiv şi total;
c) actul socotit valabil să întrunească toate condiţiile cerute de lege şi care să se regăsească în
cuprinsul său;
d) din manifestarea de voinţă a părţilor să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii (pentru a se
putea presupune că ele ar fi acceptat să încheie cel de-al doilea act în cazul când ar fi prevăzut
nulitatea celui dintâi) – (art. 1260 alin. 2 C.civ.).

4.3.3. Principiul error communis facit jus (eroarea comună, generală este născătoare
de drept)
Adagiul latin error communis facit jus298este folositor pentru a exprima principiul potrivit
căruia acela care a acţionat întemeindu-se cu bună credinţă pe o eroare îndeobşte admisă ca
adevăr, trebuie ocrotit juridiceşte.
Acest principiu denumit şi principiul aparentei de drept, exprimă regula potrivit căreia
eroare comună şi invincibilă existentă la momentul încheierii unui act juridic civil înlătură
nulitatea acestui act când faptul aparenţei este izvor de drept.
O aplicaţie a acestei reguli este consacrată de art. 7 din Legea nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă299, care dispune: “actele de stare civilă întocmite de o persoană care a
executat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea prezentei legi sunt
valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate.”

4.3.4. Principiul răspunderii civile delictuale

Există leziune atunci când una dintre părţi, profitând de stare de nevoie, de lipsa de
experienţă a celeilalte părţi stipulează în favoarea sa o prestaţie de o valoare considerabil mai
mare decât valoarea propriei prestaţii.
Acest principiu exprimă regula de drept conform căreia răspunderea civilă delictuală
înlătură nulitatea actului pentru încălcarea de către minorul parte la act a regulilor privind
capacitatea civilă, încheierea actului şi conduita permisă părţilor.
Aşa cum rezultă din prevederile legale prezentate, înlăturarea nulităţii ca urmare a
principiului răspunderii civile delictuale priveşte cazul minorului.
Prin acţiunea în resciziune se solicită instanţei anularea unui act juridic pentru leziune.
Acest tip de acţiune poate fi promovată spre investirea instanţei numai de minorul între 14-18 ani

297
Pentru detalii, vezi Gabriel Boroi, op. cit., p. 251-252
298
error communis facit jus (greşeala obştească statorniceşte dreptul)
299
Publicată în Monitorul Oficial partea I, nr. 282 din 11.11.1996.
care a încheiat singur, fără încuviinţarea părinţilor sau tutorelui actul juridic lezionar pentru a
cărui validitate nu era necesară şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
Instanţa poate să menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil o reducere
a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii.

4.3.5. Principiul validării contractului

Este consacrat de art. 1261 C.civ. (1) „Contractul afectat de o cauză de nulitate este
validat atunci când nulitatea este acoperită.
(2) Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege.”
A. Confirmarea contractului
Potrivit art. 1262 C.civ. (1) „Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voinţa,
expresă sau tacită, de a renunţa la dreptul de a invoca nulitatea.
(2) Voinţa de a renunţa trebuie să fie certă.”
B. Condiţiile confirmării
Art. 1263 C.civ. arată că un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul
confirmării sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza
de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia;
- Persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului poate, în numele şi în interesul
acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviinţarea sa ori să confirme contractul
atunci când această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.

APLICAŢII PRACTICE – PROBLEME IVITE ŞI REZOLVATE ÎN

JURISPRUDENŢĂ

1. Actul juridic. Vicii de consimţământ. Eroarea asupra persoanei. Înţeles.

Contract de vânzare-cumpărare. Eroare asupra stării civile a cocontractantului.
Potrivit art. 954 alin. (2) Cod civil, “eroarea nu produce nulitate când cade asupra
persoanei cu care s-a contractat, afară numai când consideraţia persoanei este cauza
principală , pentru care s-a făcut convenţia.”
Caracterul determinat al erorii asupra persoanei se poate referi la identitatea
fizică, identitatea civilă sau la calităţile esenţiale ale acesteia.
Prin urmare, eroarea asupra stării civile a cocontractantului nu poate constitui
motiv de anulare a actului.
Trib. Bucureşti dec. nr. 499/1997

2. Contract de donaţie. Condiţii de formă. Nulitate.

În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi
acceptare separată, atât oferta cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă autentică;
astfel, sunt nule absolut /art. 812 C. civ. Pentru ca donaţia nulă pentru viciu de formă să
producă efecte juridice, trebuie refăcută în întregime, cu respectarea formei cerută de lege
(art. 1168 C. civ.).
 După moartea donatorului, însă, această nulitate pentru vicii de formă, poate fi
acoperită prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a donaţiei de către
moştenitori (art. 1167 alin. (3) Cod civil).
Acceptarea donaţiei trebuie să intervină înainte de decesul donatorului şi produce
efecte doar din ziua în care s-a comunicat donatorului actul de acceptare (art. 814 alin. (2)
C. civ.); în caz de moarte a donatorului înainte de acceptare, oferta devine caducă. Deci,
atât timp cât oferta de donaţie nu a fost făcută în formă şi nici refăcută în condiţiile legii,
este lipsită de efecte juridice, chiar dacă acceptarea s-a făcut în formă autentică.
Totodată, nu se poate reţine acoperirea nulităţii pentru vicii de formă de către
moştenitori, atât timp cât acceptarea donaţiei a intervenit după decesul donatorului şi
astfel oferta a devenit caducă.
Trib. Bucureşti, dec. nr. 618/1997

3. Contract de vânzare-cumpărare. Eroare-obstacol. Nulitate.

Eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio) este produsul
neconcordanţei involuntare dintre voinţa reală internă, comună a părţilor contractante şi
voinţa exprimată în actul juridic.
Prin urmare, este suficient ca una din părţile contractante să fi voit (voinţa internă)
un alt act juridic decât cel declarat, pentru ca acesta din urmă să poată fi caracterizat ca
lipsit de consimţământ şi ca atare, nul absolut.
Trib. Bucureşti, dec. nr. 1564/1996

4. Contract de vânzare-cumpărare. Exprimarea consimţământului prin

reprezentant.
În situaţia în care o persoană a încheiat un contract de vânzare-cumpărare prin
reprezentare convenţională (contract de mandat), în baza unei procuri autentice, nu se
poate constata nulitatea contractului pentru lipsa consimţământului său, dacă nu se
dovedeşte că procura a fost falsă.
Trib. Bucureşti, dec. nr. 264/1997

5. Contract de vânzare-cumpărare. Fraudă la lege. Nulitate.

În condiţiile Decretului nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din
fondurile statului către populaţie, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot vinde numai
acestora.
Dacă contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat cu o persoană care nu mai avea
această calitate, actul este lovit de nulitate, întrucât au fost încălcate dispoziţii imperative
ale legii.
Trib. Bucureşti, dec. nr. 1105/1993

6. Contract de vânzare-cumpărare. Preţ nescris. Nulitate.

Seriozitatea preţului reprezintă o condiţie esenţială de valabilitate a contractului
de vânzare-cumpărare, prevăzută în mod expres de lege, astfel că neîndeplinirea acestei
condiţii loveşte actul de nulitate (art. 1303 C. civ.).
Trib. Bucureşti, dec. nr. 1245/1997
 7. Contract de vânzare-cumpărare. Vânzarea lucrului altuia. Nulitate. Caracter.
Vânzarea lucrului altuia are la bază o eroare asupra calităţii de proprietar a
vânzătorului şi este anulabilă. Această nulitate este relativă şi nu poate fi invocată de
persoane care au calitatea de terţi faţă de contract.
Trib. Bucureşti, dec. 385/1997
8. Interpretarea convenţiilor. Voinţa reală a părţilor.
Elementul hotărâtor pentru interpretarea contractelor este voinţa reală a părţilor.
Neîndeplinirea obligaţiei de restituire a sumei împrumutate nu poate conduce automat la
dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului cu care s-a garantat
împrumutul, dacă din convenţia părţilor nu rezultă contrariul.
Trib. Bucureşti, dec. nr. 1032/1997

9. Acţiune în nulitatea contractului, invocându-se motive de reziliere a lui. Clauză

contractuală prin care părţile intervertesc domeniul de aplicare a acestor sancţiuni.
Nulitate.
Sub aspectul domeniului de aplicare, atât regimul juridic al nulităţii, cât şi acela al
rezoluţiunii (rezilierii) actelor juridice sunt stabilite prin norme legale imperative, părţilor
nefiindu-le îngăduit ca prin simpla lor voinţă să le modifice, intervertind aplicarea celor
două sancţiuni. Aşa fiind, clauza prin care părţile au legat neexecutarea obligaţiilor
chiriaşului de sancţiunea nulităţii contractului, iar nu de aceea a rezilierii, este lovită de
nulitate.
C. A. Cluj, dec. nr. 1763/2004

10. Antecontract de vânzare-cumpărare. Rezoluţiune.

Rezoluţiunea contractului-sancţiune de drept civil se întemeiază nu numai pe
principiul forţei obligatorii a contractului şi pe ideea de culpă, ci şi pe ideea de cauză,
care creează şi menţine interdependenţa obligaţiilor reciproce născute din convenţii
sinalagmatice.
De aceea, executarea în natură, care nu mai prezintă interes pentru creditor
datorită culpei debitorului sau care nu mai apare ca posibilă, justifică acţiunea
creditorului în rezoluţiunea contractului şi restituirea prestaţiilor pe care acesta le-a
executat.
C. A. Constanţa, dec. 615/2004

11. Contract de donaţie. Lipsa elementului animus donandi. Nulitate. Consecinţe

cu privire la contractul de vânzare-cumpărare. Ocrotirea principiului bunei credinţe.
1. Donaţia reprezintă o liberalitate conducând la diminuarea ireversibilă a
patrimoniului donatorului. Ea trebuie să fie reală, licită şi morală, iar scopul pentru care
donatorul transferă cu titlu gratuit proprietatea altei persoane diferă de la un caz la altul,
prezentând importanţă stabilirea motivelor subiective concrete care au determinat
încheierea contractului, deci a cauzei actului ce trădează intenţia liberală. Atunci când
motivele subiective sunt neconforme cu legea, donaţia este nulă.
2. Câtă vreme actul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul art. 9 din Legea nr.
112/1995 s-a perfectat cu nesocotirea vădită a prevederilor art. 1 alin. (6) din H. G. nr.
20/1996, procedura de vânzare derulându-se în contextul în care părţile cunoşteau fără
echivoc că apartamentul este în litigiu, iar litigiul este ca obiect chiar valabilitatea titlului
de proprietate al statului, în contextul dispoziţiilor legale menţionate, el este lovit de
nulitate absolută.
C. A. Bucureşti, dec. 33/2004

12. Contract de donaţie. Revocare.

1. Contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între stipulant
şi terţul beneficiar. Terţul beneficiar nu asumă nicio obligaţie faţă de stipulant, întrucât
nimeni nu poate fi obligat prin voinţa altcuiva, el păstrându-şi calitatea de terţ faţă de
contractul de donaţie indirectă.
Principiul relativităţii efectelor contractului, consacrat de dispoziţiile art. 973 C.
civ., rezidă în faptul că efectele obligatorii ale contractului privesc numai părţile
contractante, nimeni neputând fi obligat prin voinţă altor persoane.
2. Anularea unui act juridic încheiat cu încălcarea unor norme ce ocrotesc un
interes personal poate fi solicitată numai de către părţile contractante, respectiv de partea
al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului.
C. A. Constanţa, dec. 336/2004

13. Contract de închiriere. Acţiune în reziliere. Pact comisoriu expres de gradul II.
Exceptio non adimpleti contractus.
În speţă, o clauză conţinută în contractul de închiriere al părţilor inserează un pact
comisoriu de gradul II, în sensul că, în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei
contractuale, declaraţia unilaterală de rezoluţiune echivalează cu punerea în întârziere a
debitorului obligaţiei neexecutate. În această situaţie, instanţa de judecată nu poate acorda
debitorului un termen de graţie, dar poate aprecia asupra oportunităţii rezoluţiunii (care
îşi păstrează caracterul judiciar, în pofida pactului comisoriu expres).
În sarcina recurenţei, ca locatar, subzistă obligaţia de a preda spaţiul închiriat în
starea în care să poată fi întrebuinţat, în baza art. 1421 alin. 1-2 raportat la art. 981 C.
civ., iar cum ea nu a fost îndeplinită, locatarul era în drept a invoca aceasta pentru a
justifica neîndeplinirea propriei obligaţii, aceea de plată a chiriei.
C. A. Bucureşti, dec. 920/2004

14. Contract de închiriere. Reînoirea contractului de închiriere în condiţiile O. U.

G. nr. 40/1999.
Articolul 14 din O. U. G. nr. 40/1999, act normativ la care face trimitere Legea
10/2001 (aplicabilă în speţă), prevede că, la expirarea termenului de închiriere, chiriaşul
are dreptul la reînoirea contractului pentru aceeaşi perioadă, dacă părţile nu modifică prin
acord expres durata închirierii.
Actul normativ reglementează un drept al chiriaşului, iar nu o simplă vocaţie la
reînoirea contractului de închiriere, proprietarul putând refuza reînoirea numai în cazurile
strict reglementate de art. 14 alin. (2). În speţă, pârâtul nu a invocat şi nu a făcut dovada
existenţei vreunei situaţii de excepţie de la obligaţia lui legală de a reînnoi contractul de
închiriere reclamanţilor.
C. A. Constanţa, dec. 501/2004
 15. Contract de închiriere a unei construcţii. Starea de iminentă prăbuşire a
construcţiei.
Atunci când construcţia care face obiectul unui contract de închiriere se află într-o
stare de degradare care face iminentă prăbuşirea ei, punând în pericol integritatea fizică
sau chiar viaţa chiriaşilor, contractul se desfiinţează, conform art. 1439 C. civ.
C. A. Cluj, dec. 2113/2004

16. Contract de întreţinere. Cauză falsă şi ilicită. Distincţie între obligaţia de

întreţinere prevăzută de art. 86 alin. 2 din Codul familiei şi obligaţia de întreţinere
izvorâtă din contract.
În condiţia în care scopul concret pentru care s-a încheiat contractul de întreţinere
a fost realizat, întreţinerea fiind prestată efectiv pe seama celor doi întreţinuţi, nu se poate
reţine cauza falsă ca motiv de nulitate absolută a contractului.
Încheierea contractului de întreţinere între părinţi şi copii nu este interzisă prin
nici o dispoziţie legală, astfel că nu se poate reţine că în speţă contractul este fondat pe o
cauză ilicită. În cazul contractului de întreţinere, izvorul obligaţiei de întreţinere îl
constituie convenţia părţilor, pe când în cazul obligaţiei de întreţinere prevăzută de art. 86
alin. (2) din Codul familiei, izvorul obligaţiei este legea.
C. A. Târgu Mureş, dec. nr. 624/2004

17. Contract de întreţinere. intuitu personae. Deces al întreţinătorului înaintea

celui întreţinut. Consecinţe.
Schimbarea debitorului obligaţiei de întreţinere nu s-ar putea face, în timpul vieţii
întreţinătorului, decât cu acordul întreţinutului, în vreme ce după moartea întreţinătorului,
survenită anterior celei a întreţinutului, preluarea obligaţiei de întreţinere de către
succesorii întreţinătorului nu s-ar putea, de asemenea realiza decât cu acordul neechivoc
al întreţinutului.
Aceste exigenţe decurg din sus-evocatul caracter intuitu personae al unui contract
de întreţinere precum cel în cauza de faţă, astfel că în situaţia în care obligaţia de
întreţinere a fost asumată pentru întreaga durată a vieţii întreţinutului, însă întreţinătorul
moare înaintea acestuia şi întreţinutul nu este de acord cu prestarea în continuare a
întreţinerii de către succesorii întreţinătorului, contractul se desfiinţează.
C. A. Cluj, dec. 323/2005

18. Contract de vânzare-cumpărare. Buna-credinţă.

Buna-credinţă reprezintă obligaţia generală de conduită ce revine părţilor la
încheierea şi executarea unei convenţii. Pentru a cunoaşte dacă o persoană a acţionat cu
bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, este necesar a se avea în
vedere toate acţiunile care se referă la prudenţă şi diligenţă la data încheierii acelui act
juridic, implicând informarea asupra situaţiei juridice a imobilului şi asupra posibilităţilor
obiective pe care fostul proprietar le putea valorifica pentru retrocedarea imobilului.
C. A. Craiova, dec. 1396/2004

19. Contract de vânzare-cumpărare. Lipsa consimţământului cumpărătorului.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile decretului-lege nr. 61/1990
are caracter consensual. Depunerea avansului prevăzut de art. 7 alin. 1 din acest act
normativ semnifică încheierea contractului de vânzare-cumpărare ca operaţiune juridică,
moment în raport de care se analizează îndeplinirea condiţiilor de validitate a actului
juridic reglementate de art. 948 din C. civ., inclusiv manifestarea valabilă a
consimţământului.
Formularea cererii de cumpărare a locuinţei şi plata avansului semnifică
exprimarea consimţământului la încheierea actului de vânzare-cumpărare, neavând
importanţă că până la momentul semnării înscrisului doveditor cumpărătorul a decedat.
C. A. Braşov, dec. 338/2005

20. Contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Imobile aparţinând cultelor religioase. Nulitate absolută.
În situaţia bunurilor imobile aparţinând cultelor religioase, actul de vânzare-
cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 este lovit de nulitate absolută, deoarece
astfel de bunuri nu fac obiectul acestei legi.

21. Contract de vânzare-cumpărare subsecvent. Consecinţe.

Contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, fiind încheiat în baza unui contract
de închiriere nul, este el însuşi lovit de nulitate absolută în virtutea principiului
“accesorium sequitur principale”.
Trib. Alba, dec. 302/2005

22. Act juridic. Lipsă de consimţământ. Lipsa de discernământ. Consecinţe.

Consimţământul este unul dintre elementele esenţiale ale oricărui act juridic şi
exprimă voinţa persoanei la încheierea actului. Lipsa cu desăvârşire a consimţământului
face ca actul astfel încheiat să fie sancţionat cu nulitate absolută.
Lipsa discernământului în exprimarea voinţei relevă nu inexistenţă a
consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece, în acest caz, consimţământul
există. Ne aflăm deci în faţa unui viciu de consimţământ, care nu atrage decât nulitatea
relativă a actului, sancţiunea nulităţii fiind edictată, de data aceasta, în vederea protejării
persoanei interesate.
Soluţia se impune cu atât mai mult deoarece actele juridice încheiate personal,
chiar de cei puşi sub interdicţie pentru cauză de alienaţie, sau debilitate mintală, deci
pentru lipsă de discernământ, nu sunt sancţionate cu nulitate absolută, ci cu nulitate
relativă de protecţie.
T. S. S. civ., dec. nr. 1998/1989 “Dreptul” nr. 7/1990, p. 66

23. Contract civil. Prestarea unei activităţi în schimbul înfierii unui copil. Nulitate
absolută.
Este nulă în mod absolut (fiind bazată pe o cauză ilicită), convenţia prin care soţii
se obligă să presteze o serie de activităţi gospodăreşti în beneficiul unei alte familii, în
schimbul înfierii unui copil minor (al soţilor ce s-au obligat a presta activitatea
respectivă).
T. Suceava, dec. 1655/1990

24. Contract de mandat. Dispariţia bunului încredinţat mandatarului. Răspundere.

 Potrivit art. 1532 şi urm. C. civ., mandatul este convenţia în virtutea căreia o
persoană se obligă, cu sau fără plată, să facă ceva pentru altul, de la care a primit o
sarcină anume, sau o multitudine de însărcinări.
Atât darea, cât şi primirea mandatului pot fi exprese sau tacite, în cea de-a doua
modalitate primirea trebuind să rezulte din executarea de către mandator a însărcinării.
În speţă, corect s-a reţinut că pârâtul, acceptând să primească buteliile de aragaz
cu scopul reîncărcării, la rugămintea reclamanţilor, cu sau fără nici o compensaţie, este
obligat, ca mandatar să răspundă când, datorită culpei sale, au dispărut buteliile.
C. S. J. dec. 335/1991

25. Convenţii. Vicii de consimţământ. Violenţă. Înţeles.

Violenţa ca viciu de consimţământ poate fi nu numai fizică, ci şi morală, prin
ameninţarea, nelegitimă, cu un rău sub imperiul căreia o persoană şi-a dat
consimţământul la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Violenţa constituie un viciu de consimţământ chiar dacă este exercitată de o altă
persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut contractul.
C. S. J. dec. 200/1993
26. Contract de credit. Contract de garanţie imobiliară. Vicii de consimţământ.
Dol. Ascunderea situaţiei financiare reale a beneficiarului creditului. Consecinţe.
Ascunderea situaţiei financiare reale a societăţii comerciale care solicită un
împrumut bancar realizat prin conivenţă de bancă şi beneficiarul creditului atrage
nulitatea contractului de garanţie imobiliară, întrucât consimţământul garanţilor nu este
valabil, fiind surprins de dol.
C. S. J. dec. nr. 1012/1999
27. Plata nedatorată. Vicii de consimţământ. Violenţă. Înţeles.
Acţionarea în judecată pentru pretinse încălcări ale unor clauze contractuale şi
solicitarea unei sume de bani pentru stingerea litigiului nu pot fi asimilate unei
constrângeri nelegitime asupra psihicului persoanei în cauză, de natură a-i provoca o
temere raţională că ea sau averea sa vor fi expuse la un rău considerabil şi prezent, aşa
cum prevede art. 956 C. civ.
C. S. J. dec. 1830/1999

28. Contract de vânzare-cumpărare. Vicii de consimţământ. Sancţiune.

Răspundere pentru vicii ascunse. Condiţii.
Potrivit art. 953 şi 954 C. civ. este anulată convenţia care are la bază vicierea
consimţământului prin manopere frauduloase folosite de una din părţile contractante,
manopere ce au provocat eroarea celeilalte părţi asupra substanţei obiectului contractului.
Eroarea asupra substanţei obiectului actului juridic are în vedere, din punct de
vedere subiectiv, acea calitate a obiectului sau alte elemente ale acestuia, pe care părţile
le-au avut în vedere atunci când au încheiat convenţia şi a căror existenţă, presupusă sau
reală, le-a determinat să contracteze.
C. S. J. dec. nr. 1574/1997

29. Schimb de locuinţe. Natura juridică. Lipsă de consimţământ.

În principiu, locatarii principali au dreptul să facă între ei schimb de locuinţe.
 Cererea de schimb de locuinţe formulată de titularul contractului de închiriere se
prezumă că a fost făcută cu acordul tuturor membrilor de familie care au drepturi locative
proprii.
În cazul în care totuşi un membru al familiei ar pretinde că nu a fost de acord cu
schimbul, el va putea solicita anularea schimbului.
Totodată, refuzul de a consimţi nu trebuie să îmbrace forma abuzului de drept.
C. S. J. dec. nr. 1441/1992

30. Principiul consensualismului.

În virtutea principiului consensualismului (art. 942 şi art. 1295 C. civ.), simplul
acord al voinţelor manifestate dă naştere contractului, astfel încât înscrisul nu este
necesar nici pentru naşterea contractului, nici pentru dovada conţinutului său. (art. 36 C.
comercial)

31. Contract de donaţie. Nulitate absolută pentru cauză ilicită, contrară bunelor
moravuri şi ordinii publice.
Proba cauzei ilicite, neprevăzute în actul de donaţie, incumbă persoanei care
susţine că aceasta ar fi fost cauza. Proba cauzei ilicite susţine că aceasta ar fi fost cauza.
Proba cauzei ilicite se face prin orice mijloc de probă. În raport cu aceste dispoziţii
legale, incumbă reclamantei obligaţia de a dovedi că, prin liberalitatea făcută de tatăl său
în favoarea pârâtei, s-a urmărit întreţinerea unor relaţii de concubinaj, ceea ce ar fi
constituit un scop potrivnic bunelor moravuri.

ÎNTREBĂRI
CAPITOLUL 4

1. Cum este definit actul juridic civil?

2. Care sunt elementele definitorii ale actului juridic civil?
3. Ce este actul juridic unilateral?
4. Ce este actul juridic bilateral?
5. Ce este actul juridic multilateral?
6. Cum este definit actul juridic cu titlu oneros?
7. Ce sunt actele juridice comutative?
8. Ce reprezintă actele juridice denumite liberalităţi?
9. Ce efecte au actele juridice constitutive?
10. Care este efectul actelor juridice translative?
11. Cum este definit actul juridic declarativ?
12. Cum este definit actul juridic de conservare?
13. Cum este definit actul juridic de administrare?
14. Cum este definit actul de dispoziţie?
15. Care sunt actele juridice patrimoniale?
16. Ce sunt actele juridice nepatrimoniale?
17. Ce reprezintă un act juridic consensual?
18. Ce este un act juridic solemn?
19. Ce este un act juridic real?
20. Ce este un act juridic subiectiv?
21. Ce este un actul juridic condiţie?
22. Ce este un actul juridic pur şi simplu?
23. Ce este un actul juridic afectat de modalităţi?
24. Ce este un contract de adeziune?
25. Cum este definit contractul cadru?
26. Care sunt condiţiile de fond ale actului juridic civil?
27. Cum este definită capacitatea de a contracta?
28. Cum este definit consimţământul?
29. Care sunt cerinţele valabilităţii consimţământului?
30. Ce sunt viciile de consimţământ?
31. Cum este definită eroare?
32. Când este esenţială o eroare?
33. Care sunt cerinţele erorii viciu de consimţământ?
34. Când este viciat consimţământul prin dol?
35. Care sunt elementele constitutive ale dolului?
36. Ce reprezintă violenţa şi cum este definită?
37. Care sunt elementele constitutive ale violenţei?
38. Ce condiţii trebuie să îndeplinească violenţa pentru a fi viciu de
consimţământ?
39. Cum poate fi probată violenţa?
40. Cum este definită leziunea?
41. Care sunt actele ce nu pot fi atacate pentru leziune?
42. Cum este definit obiectul actului juridic civil?
43. Care sunt cerinţele valabilităţii obiectului obligaţiei?
44. Ce este obiectul obligaţiei?
45. Care sunt cerinţele valabilităţii obiectului obligaţiei?
46. Ce reprezintă cauza actului juridic civil?
47. Care sunt elementele cauzei actului juridic civil?
48. Care sunt cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civil?
49. Cum este definită forma actului juridic civil?
50. Ce reprezintă forma cerută ad validitatem?
51. Ce se înţelege prin forma ad probationem?
52. În ce constă forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi?
53. Cum este definită modalitatea obligaţiei?
54. Cum este definit termenul?
55. Ce este termenul suspensiv?
56. Ce este termenul extinctiv?
57. Care sunt efectele termenului suspensiv?
58. Care sunt efectele termenului extinctiv?
59. Ce se înţelege prin condiţie – ca modalitate a actului juridic civil?
60. Care sunt trăsăturile condiţiei?
61. Ce este o condiţie cauzală?
62. Ce este o condiţie mixtă?
63. Ce este o condiţie potestativă simplă?
64. Ce este o condiţie pur potestativă?
65. Ce reprezintă condiţia suspensivă?
66. Ce reprezintă condiţia rezolutorie?
67. Ce reprezintă sarcina – ca modalitate a actului juridic?
68. Ce se înţelege prin efectele actului juridic civil?
69. Ce principii guvernează efectele actului juridic civil?
70. Ce semnificaţie are principiul forţei obligatorii?
71. Ce reprezintă principiul relativităţii efectelor actului juridic civil?
72. Ce semnificaţie are principiul relativităţii efectelor actului juridic civil?
73. Ce este nulitatea actului juridic civil?
74. Care sunt funcţiile nulităţii?
75. Ce este nulitatea absolută?
76. Ce este nulitatea relativă?
77. Care sunt principiile efectelor nulităţii?
78. Care este regula exprimată de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii?
79. Un contract nul poate fi refăcut?
80. În cazul unui contrat plurilateral, nulitatea în privinţa uneia dintre părţi, atrage
desfiinţarea în întregime a contractului?
81. Care sunt efectele principiului restabilirii situaţiei anterioare?
82. Ce înseamnă conversia actului juridic nul?
83. Ce regulă exprimă principiul erorii comune?
84. Un contract anulabil poate fi confirmat?
85. Când există leziune în relaţiile contractuale?
86. În ce condiţii instanţa poate să menţină contractul afectat de o cauză de
nulitate?
 CAPITOLUL 5.
PROBA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE

Secţiunea 1.
Noţiuni generale privind proba drepturilor subiective civile

1. Noţiuni introductive
1.1. Probaţiunea judiciară
Probaţiunea judiciară este activitatea de stabilire a actelor sau faptelor juridice din care s-
au născut drepturile şi obligaţiile părţilor în cadrul unui raport juridic, potrivit dispoziţiilor legale.
Ea implică două operaţii:
a) stabilirea, cu ajutorul probelor, a existenţei actelor sau faptelor juridice ce constituie
sursa drepturilor şi obligaţiilor părţilor;
b) stabilirea consecinţelor juridice pe care le produc actele sau faptele juridice, adică
precizarea drepturilor dobândite de părţi şi a obligaţiilor asumate de ele.
Altfel spus, probaţiunea judiciară este mijlocul de stabilire a adevărului obiectiv în
cursul soluţionării unui litigiu, constând în ansamblul activităţilor pe care le implică propunerea
probelor şi încuviinţarea lor de către instanţă, precum şi administrarea probelor încuviinţate,
perceperea acestora de către judecător şi aprecierea lor.
Propunerea probelor se face de către partea căreia îi revine, în cazul şi în momentul
dat, sarcina probei, sau chiar din oficiu, în temeiul rolului activ al instanţei. Încuviinţarea probelor
se face de către instanţa sesizată, dacă ele sunt admisibile conform legii şi dacă sunt utile (în
sensul că pot contribui la dezvoltarea pricinii). Perceperea probelor se face, în principiu, în mod
direct şi nemijlocit de către judecător (prin ascultare, citire, examinare etc., în funcţie de
specificul fiecărui mijloc de probă), iar aprecierea probelor se face în mod liber, potrivit legii, şi
intimei convingeri a judecătorului.
2. Probele
2.1. Noţiunea de probă
 În literatura de specialitate300 noţiunea de probă este folosită în mai multe sensuri.
În sens larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei
unui anumit fapt, fie mijlocul legal prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit, fie
rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă.
În sens restrâns, prin probă se înţelege, pe de o parte, mijlocul de probă prin care se poate
dovedi un raport juridic, iar pe de altă parte, faptul probator, adică un fapt material care, odată
dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material,
determinant pentru soluţionarea pricinii. Din acest punct de vedere se distinge între fapte
principale, care trebuie dovedite, şi fapte probatorii.
Prin probă se înţelege şi orice mijloc de convingere admis de lege, care poate servi pentru
a demonstra în faţa unei instanţe de judecată sau a altui organ jurisdicţional, existenţa ori
inexistenţa unui fapt juridic sau a unui act juridic, precum şi a oricăror alte situaţii şi împrejurări
referitoare la raporturile juridice dintre părţi.
În mod obişnuit, noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă, mijloacele
de probă fiind înscrisurile, martorii, prezumţiile, mărturisirea, expertiza, cercetarea la faţa locului.

2.2. Obiectul probei

Obiectul probei îl reprezintă faptele juridice în sens larg (fapte juridice în sens restrâns şi
acte juridice) care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecăţii ori care au
determinat ineficienţa acestui raport, astfel încât se solicită anularea sau constatarea nulităţii,
rezoluţiunea, rezilierea sa.
Formează obiect al probei toate împrejurările care sunt izvoare ale raporturilor juridice
concrete, care pot fi numite fapte generatoare de drepturi şi obligaţii.
Spre ex., A care pretinde plata preţului unui bun pe care l-a vândut lui B, trebuie să
probeze contractul de vânzare-cumpărare care s-a încheiat între ei, în virtutea căruia, printre
altele, se naşte şi dreptul vânzătorului de a primi preţul şi, respectiv, obligaţia cumpărătorului de a
plăti acel preţ.

2.2.1. Situaţii speciale

Există unele particularităţi ale obiectului probei în anumite situaţii:
A. Faptele negative constau în nesăvârşirea ori neproducerea unei acţiuni sau unui
eveniment. Faptele negative se dovedesc prin dovedirea faptelor pozitive contrare. Este vorba de
fapte pozitive sau negative determinate, întrucât faptele nedeterminate ar fi greu de dovedit. De
exemplu, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea prin care reclamantul a solicitat instanţei să
constate că nu are niciun fel de datorie faţă de pârât.
B. Faptele legalmente constatate, pe care legea le consideră că există, nu trebuie dovedite
(este cazul prezumţiilor legale). De exemplu:
• prezumţia de proprietate comună a zidului despărţitor care nu poate fi combătută decât prin
înscrisuri, semne de necomunitate sau prescripţie;
• prezumţia de proprietate a posesorului de bună-credinţă al unui mobil corporal, care nu poate
fi combătută decât în cazurile în care bunul a fost pierdut sau furat de la adevăratul proprietar;
• prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie, care nu poate fi combătută decât de tatăl
prezumat
C. Faptele notorii se dovedesc prin probarea notorietăţii. Aceste fapte sunt împrejurările
cunoscute de toată lumea (fie pretutindeni într-o ţară, fie într-o parte sau o localitate a acesteia) nu
trebuie dovedite.
D. Faptele cunoscute personal de judecător cu un alt prilej decât administrarea probelor,
nu pot fi folosite pentru soluţionarea cauzei.

300
I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 337; V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. P. 226; M. Tăbârcă, Drept
procesual civil, 2005, p. 511; Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, E. S. E., 1980, p. 406.
 E. Faptele necontestate asupra cărora toate părţile din proces sunt de acord, nu trebuie
probate.

2.3. Sarcina probei (actori incumbit probatio – „sarcina probei incumbă

reclamantului”), adagiu latin prin care se exprimă ideea, consacrată ca o regulă de bază şi în
legislaţia noastră, potrivit căreia îndatorirea prezentării dovezilor pentru orice pretenţie formulată
în justiţie, ca şi pentru orice susţinere care nu este o simplă negare a pretenţiilor celeilalte părţi, ci
constituie o propunere proprie, revine de la început autorului acesteia, adică reclamantului. Ca
urmare a aplicării acestei reguli, în cursul desfăşurării unui proces, sarcina probei revine pe rând
fiecăreia dintre părţi: reclamantului care, prin acţiune, cere recunoaşterea unui drept contestat, şi
apoi pârâtului care ridică anumite excepţii tinzând la paralizarea acţiunii sau care cheamă în
garanţie un terţ; pârâtului care a formulat o cerere reconvenţională şi apoi reclamantului nevoit la
rândul său să se apere.
“Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.”

Intervenţia instanţei
“Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea
instanţei competente”301. “Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru
a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin
aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele
propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca
părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia
părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se
împotrivesc.”302
“Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona
din oficiu proba pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.”303
“Judecătorii pot stabili pentru părţi sau pentru reprezentanţii acestora, precum şi pentru
alţi participanţi în proces îndatoriri în ceea ce priveşte prezentarea dovezilor cu înscrisuri, relaţii
scrise, răspunsul scris la interogatoriul comunicat potrivit art. 222, asistarea şi concursul la
efectuarea în termen a expertizelor, precum şi orice alte demersuri necesare soluţionării
cauzei.”304

2.4.Condiţiile generale de admisibilitate a probelor

Admisibilitatea probei este supusă următoarelor condiţii cumulative:
a) să nu fie oprită de lege, adică să fie îngăduită de legea materială sau procesuală. Legea
interzice, spre exemplu, în procesul de divorţ folosirea interogatoriului pentru dovedirea
motivelor de divorţ; dovada contrară puterii lucrului judecat pe care o are o hotărâre
judecătorească definitivă; în cazul înscrisurilor autentice, constatările personale ale organului
instrumentator nu pot fi contestate decât prin înscrierea în fals.
Dacă se solicită proba cu martori, trebuie să fie respectate dispoziţiile legale care
stabilesc condiţiile de admisibilitate a probei testimoniale305.

301
Art. 109, C. proc. civ.
302
Art. 129 alin. (5), C. proc. civ.
303
Art. 129 alin. 51, C. proc. civ.
304
Art. 132 1.1. alin. (3), C. proc. civ.
305
Conform Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naţionale: “Art. 1-(1) La data de 1 iulie 2005, moneda
naţională a României, leul, va fi denominată astfel încât 10.000 lei vechi, aflaţi în circulaţie la această dată, vor fi
preschimbaţi pentru 1 leu nou.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Art. 5. Toate sumele în monedă veche prevăzute în actele normative emise anterior datei de 1 iulie 2005 se înlocuiesc
cu sumele în monedă nouă, prin împărţirea la 10.000.”
 b) să fie verosimilă, să tindă la dovedirea unui fapt real, posibil, să nu contravină legilor
naturii;
c) să fie pertinentă, adică să nu aibă legătură cu obiectul cauzei;
d) să fie utilă (proba este inutilă când tinde la dovedirea unor fapte incontestabile);
e) să fie concludentă, să fie relevantă, adică să contribuie la soluţionarea procesului
(frustra probantur, que probata non relevant).
Între pertinenţă şi concludenţă există următorul raport: orice probă concludentă este şi
pertinentă, dar nu orice probă pertinentă este şi concludentă (astfel încât este posibil ca o probă să
fie pertinentă dar să nu fie susceptibilă, să ducă la dezlegarea pricinii).
De exemplu, dovada pe care vrea să o facă pârâtul dintr-o acţiune de stabilire a
paternităţii, că în perioada concepţiei copilului a întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi este
o probă pertinentă, dar nu este concludentă pentru că numai această probă nu va duce la
respingerea acţiunii.

Secţiunea a 2-a.
Mijloacele de probă
„Dovada drepturilor subiective civile se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin
prezumţii, prin mărturisirea uneia din părţi.”
Mijloacele de probă nu sunt reglementate unitar în codul civil, fiind prevăzute pe materii
astfel:

Art. 91 (1) „Dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea
de identitate.”

Art. 229 (1) „În raporturile cu terţii, dovada denmirii şi a sediului persoanei juridice se
face cu menţiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă prevăzute de lege
pentru persoana juridică respectivă.”

Art. 288 (1) „Martorii la căsătorie atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul
potrivit art. 287 (în mod public, în prezenţa a 2 martori, în faţa oficiului de stare civilă)”

Art. 292 (1) „Căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie
eliberat pe baza acestuia.”
(2) Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc
de probă.

Art. 343 (2) „Dovada că un bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de
probă.”

Art. 409 (1) „Filiaţia se dovedeşte prin actul de naştere întocmit în registrul de stare
civilă, precum şi cu certificatul de naştere eliberat pe baza acestuia.”

Art. 528 „Starea de nevoie a persoanei îndreptăţite la întreţinere, precum şi mijloacele
celui care datorează întreţinere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.”

Art. 565 „În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate
se face cu extrasul de carte funciară.”

Art. 1037 (1) „Orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament
trebuie să dovedească existenţa şi conţinutul lui în una dintre formele prevăzute de lege.
(2) Dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forţă majoră ori prin fapta unui
terţ (...) valabilitatea formei şi cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc
de probă.”

Art. 1239 (2) „Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.”

Art. 1292 „Dovada simulaţiei poate fi făcută de terţi sau de creditori cu ori mijloace de
probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că
aceasta are caracter ilicit.”

Art. 1537 „Dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba
prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede
altfel.”

Art. 1950 „Contractul de asociere în participaţie se probează numai prin înscris.”

Art. 1956 „Contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum
scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de
călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz.”

Art. 2044 „Forma scrisă a contractului de comision este necesară numai pentru dovada
contractului.”

Art. 2055 „Contractul de consignaţie se încheie în formă scrisă. (...) Forma scrisă este
necesară numai pentru dovada contractului.”

Art. 2104 „Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie încheiat în scris”

Art. 2133 „Dovada introducerii bunurilor în hotel poate fi făcută prin martori, indiferent
de valoarea acestor bunuri.”

Art. 2200 (1) „Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în
scris. Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă
scrisă.”

1. Proba prin înscrisuri

1.1. Definiţia înscrisurilor
Prin înscris înţelegem orice act sau document scris (sens restrâns) precum şi în orice lucru
care poartă o scriere sau o însemnare de orice fel (sens larg), prin care se atestă existenţa unui act
juridic sau a unui fapt juridic ori o anumită împrejurare sau situaţie privitoare la acestea. În
domeniul dreptului civil noţiunea de înscris este utilizată în general în sens larg, fiind considerat
astfel orice obiect confecţionat din orice fel de material (hârtie, pânză, lemn, metal, sticlă,
material plastic etc.) care poartă o scriere sau o însemnare intangibilă realizată în orice mod (prin
scriere cu mâna, cu ajutorul oricărui instrument sau substanţe, dactilografiere, tipărire,
înregistrare magnetică etc.), cum ar fi: declaraţii scrise, scrisori obişnuite, contracte, hârtii
eliberate de societăţi comerciale, instituţii publice (chitanţe, bonuri, facturi, bilete de călătorie,
adeverinţe etc.).
Înscrisul ocupă cel mai important loc în ierarhia mijloacelor de probă, datorită însuşirilor
pe care le are (exactitate, durabilitate, caracter preconstituit etc.). Importanţa înscrisurilor este
dată de mai multe aspecte:
a) cel mai adesea, conţin declaraţii anterioare ivirii litigiului şi oferă garanţii de sinceritate şi
exactitate;
b) prin scurgerea timpului nu se alterează;
c) sunt uşor de conservat;
d) uneori constituie însăşi condiţia de valabilitate a actului juridic ce urmează a fi probat (când
forma este impusă ad validitatem).

1.2. Clasificarea înscrisurilor

În funcţie de diferite criterii de clasificare posibile, se face distincţie între:
• După scopul pentru care au fost întocmite, înscrisurile se clasifică în înscrisuri
preconstituite şi înscrisuri nepreconstituite.
1.2.1. Înscrisurile preconstituite, cele prin întocmirea cărora s-a urmărit şi scopul ca ele să
servească drept mijloace de probă (ex. înscrisurile autentice, înscrisul sub semnătură privată).
Înscrisurile preconstituite pot fi la rândul lor:
A. primordiale, cele pe care părţile le-au întocmit pentru a constata raportul juridic pe care l-au
stabilit şi, respectiv, actul juridic pe care l-au încheiat în acest scop;
B. recognitive, cele prin care părţile recunosc sau confirmă cuprinsul unui înscris primordial
dispărut sau care este în pericol de a dispărea şi pe care, în acest mod, îl întocmesc;
C. confirmative, cele prin care părţile confirmă valabilitatea

1.2.2. Înscrisurile nepreconstituite, cele prin întocmirea cărora nu s-a urmărit un scop
probatoriu concret (ex. evidenţele unui societăţi, instituţii).
• După raportul dintre ele înscrisurile se împart în originale şi copii. O copie este
reproducerea exactă în scris a unui act preexistent (original).
Copia se deosebeşte de original nu numai prin posterioritatea sa, dar şi prin lipsa
semnăturilor părţilor, care sunt, prin ipoteză, reproduse.
“Când originalul există, copia legalizată nu poate face credinţă decât despre ceea ce
cuprinde originalul, înfăţişarea cărui se poate cere întotdeauna”306.
Reproducerea unui act prin procedeul fotografiei sau prin alte mijloace, nu constituie o
copie şi nu are nici o forţă probantă307.
Practica copiilor Xerox des întâlnită astăzi poate fi acceptată numai sub rezerva
prezentării originalului, iar “certificarea” lor nu înlătură această rezervă a confruntării cu înscrisul
original, care poate fi oricând cerut pentru verificare.
Cea mai importantă clasificare a înscrisurilor preconstituite este realizată în funcţie de
modul lor de întocmire, după care există înscrisuri autentice şi înscrisuri sub semnătură privată.
Aceste două categorii de înscrisuri vor fi analizate mai departe.

1.3. Înscrisul autentic

1.3.1. Noţiune
„Înscrisul autentic este făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care
are drept de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut308.”
Din definiţie rezultă că pentru ca înscrisul autentic să fie valabil trebuie îndeplinite
cumulativ trei condiţii:
A. să fie întocmit de un funcţionar public;
B. acesta să fie competent din punct de vedere material şi teritorial:
C. să fie respectate formalităţile impuse de lege.
Sunt autentice: înscrisul autentificat de notarul public, încheierea, hotărârea judecătorească,
procesul-verbal întocmit de agentul procedural însărcinat cu înmânarea actului de procedură,
actele de stare civilă.

1.3.2. Forţa probantă a înscrisului autentic

„Înscrisul autentic este opozabil erga omnes şi are deplină credinţă în privirea oricărei
persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce constată”309.

306
A se vedea şi: a) art. 93 din Legea nr. 36/1995 – Legea notarilor publici şi a activităţilor notariale, cu privire la
competenţa de a elibera copii legalizate de pe acte;
b) Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 710/c/1995.
- Conform Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, certificatele eliberate în temeiul
registrelor de stare civilă au aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite sau înscrise în registre.
- Conform art. 55 din Legea nr. 36/1995, duplicatele de pe înscrisurile notariale care se scot cu citarea părţilor, au
aceeaşi forţă probantă ca originalul.
- Conform art. 13 din Legea nr. 119/1996, certificatele eliberate în temeiul registrelor de stare civilă au aceeaşi putere
doveditoare ca şi actele întocmite în registrele de stare civilă.
307
D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol. I, Bucureşti, 1926, p. 235-239
308
A se vedea cu privire la autentificare şi:
a) art. 58-67 din Legea nr. 36/1995 – Legea notarilor publici şi a activităţilor notariale;
b) Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei, nr- 71/c/1995;
c) Legea nr. 589/2004 privind regimul juridic al activităţii electronice notariale.
309
În ceea ce priveşte defăimarea înscrisului ca fals, a se vedea art. 180-184 din Codul de procedură civilă.
 Înscrisul autentic, considerat în întregul său, se bucură de prezumţia de autenticitate dacă,
cel puţin aparent, a fost regulat întocmit. Prezumţia operează erga omnes, aşa încât cel care îl
foloseşte este scutit de orice dovadă, aşa încât cel care îl foloseşte este scutit de orice dovadă,
proba contrară revenind celui care îl contestă. Pe de altă parte, din punct de vedere al forţei
probante trebuie să distingem între diferite menţiuni:

A. Menţiunile referitoare la fapte materiale săvârşite de agentul instrumentator

însăşi sau la cele petrecute în faţa sa şi constatate de către acesta prin propriile sale simţuri
(în timp ce se află în exerciţiul funcţiunii şi în limitele competenţei sale) se bucură de putere
doveditoare deplină, neputând fi înlăturate decât prin înscrierea în fals (quorum notitiam et
scientiam habet propriis sensibus visu et auditu), precum:
- semnăturile părţilor şi ale celorlalţi participanţi;
- semnătura agentului instrumentator;
- menţiunile referitoare la prezenţa părţilor;
- data întocmirii înscrisului;
- locul întocmirii înscrisului.
Toate asemenea menţiuni fac dovada inter porte şi sunt opozabile terţilor până la
înscrierea în fals.

B. Menţiunile ce privesc declaraţiile părţilor în faţa agentului instrumentator

Menţiunile făcute numai pe baza declaraţiilor părţilor fără ca agentul instrumentator să fi
constatat sau să fi putut constata faptul că ele corespund sau nu adevărului, au o putere
doveditoare diferită după cum:
a) se referă la obiectul însuşi al actului juridic pe care înscrisul autentic îl constată,
privind drepturile şi obligaţiile lor, sau nu se referă la obiectul actului juridic, dar au o oarecare
legătură cu acest obiect. În aceste ipostaze menţiunile respective au putere doveditoare până la
proba contrarie;
b) se referă la fapte şi împrejurări străine de obiectul actului juridic pe care îl constată
acel înscris autentic. Menţiunile din această categorie nu constituie, din punct de vedere al puterii
doveditoare, decât un început de dovadă scrisă.
1.3.3. Conversiunea înscrisului autentic
Dacă înscrisul este nul ca înscris autentic, deoarece nu au fost respectate cerinţele legii cu
privire la procedura autentificării (iar forma autentică nu este cerută de lege ca o condiţie de
validitate a actului juridic pe care îl constată), acesta va fi totuşi, valabil, după caz, ca înscris sub
semnătură privată sau numai ca început de dovadă scrisă310.

1.3.4. Forţa executorie a înscrisului autentic

Potrivit art. 66 din Legea nr. 36/1995, înscrisul autentic notarial care constată o creanţă
certă şi lichidă, în momentul în care ajunge la scadenţă are putere executorie şi poate fi pus în
executare fără a mai fi nevoie de învestirea cu formulă executorie de către instanţa de judecată.

1.4. Înscrisul sub semnătură privată

1.4.1. Noţiune

310
Potrivit art. 1172 C. civ.: “actul care nu poate fi autentic din cauza necompetenţei sau a incapacităţii funcţionarului,
sau din lipsă de forme (autentificarea nu poate fi dovedită cu martori) este valabil ca scriptură sub semnătură privată,
dacă s-a iscălit de părţile contractante.
Potrivit art. 65 din Legea nr. 36/1995, menţiunea notarului public că una dintre părţi nu a putut semna ţine loc de
semnătură pentru aceasta.
În cazul în care înscrisul nu este semnat, are valoare de început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) care poate fi
completat cu martori şi prezumţii.
 Înscrisul sub semnătură privată este acela întocmit în orice mod şi semnat personal de
către părţi (fără concursul vreunui organ al statului) prin care se constată existenţa unui fapt
juridic ori încheierea unui act juridic sau orice situaţii şi împrejurări privitoare la acestea.
Înscrisul sub semnătură privată poate servi ca mijloc legal de probă.

1.4.2. Condiţia generală de valabilitate

A. Semnătura autorului
Singura condiţie generală de valabilitate a înscrisului sub semnătură privată este
semnătura autorului sau autorilor de la care emană actul.
Indiferent dacă înscrisul sub semnătură privată este scris de mână, dactilografiat,
imprimat, semnătura trebuie să fie scrisă de mâna părţilor.
Semnătura nu trebuie să cuprindă ambele elemente ale numelui, ci este suficient ca ea să
fie făcută în forma în care partea semnează în mod obişnuit.

1.4.3. Condiţii speciale de valabilitate

Pentru valabilitatea anumitor înscrisuri sub semnătură privată este necesară şi
îndeplinirea unor condiţii specifice, de formă, pe lângă condiţia generală de validitate, precum:
A. Condiţia menţionării datei întocmirii
În raporturile dintre părţi, data are aceeaşi putere probatorie ca şi celelalte menţiuni ale
înscrisului.
Prin urmare, data este supusă condiţiei recunoaşterii, iar în caz contrar, a verificării de
scripte.
De regulă, data înscrisului sub semnătură privată nu constituie o condiţie necesară pentru
valabilitatea, astfel încât nu este obligatorie menţionarea ei311.
Pentru garantarea drepturilor părţilor, care ar putea fi păgubite prin înscrierea în act a
unei date fictive, faţă de terţi este opozabilă numai data certă, care se dobândeşte:
- din ziua în care înscrisul a fost prezentat la o instituţie de stat (unde actul să fie înregistrat sau să
se facă o menţiune despre data prezentării, certificată de ştampilă);
- din ziua înscrierii într-un registru anume prevăzut (destinat):
- din ziua naşterii unei părţi care a semnat înscrisul;
- din ziua în care actul a fost trecut, chiar prin prescurtare, în acte întocmite de funcţionari publici,
cum ar fi procese-verbale pentru punere de sigilii sau pentru facere de inventare.
De asemenea au posibilitatea de acordare a datei certe şi notarul public (art. 90 din Legea
nr. 36/1995), precum şi avocatul (art. 3 din Legea nr. 51/1995).
Dacă a recunoscut data trecută în înscris, terţul nu ar mai putea invoca lipsa datei certe,
faţă de dispoziţiile art. 1176 C. civ.

B. Condiţia pluralităţii de exemplare (condiţia multiplului exemplar) constând în

obligaţia întocmirii înscrisului sub semnătură privată într-un număr de exemplare originale (atâtea
câte părţi cu interese distincte sunt, iar “fiecare exemplar trebuie să facă menţiunea de numărul
originalelor ce s-au făcut”).
Această condiţie este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care cuprind
convenţii sinalagmatice perfecte (ex. vânzare, locaţiune, împărţeală, tranzacţie etc., din care
rezultă pentru părţi drepturi şi obligaţii reciproce).
O serie de înscrisuri sub semnătură privată sunt, în anumite cazuri determinate, valabile
fără îndeplinirea acestei condiţii (de ex. înscrisul nul ca înscris autentic dar valabil ca înscris sub
semnătură privată; convenţiile sinalagmatice comerciale; înscrisurile încredinţate de către părţi
spre păstrarea unei terţe persoane; cele întocmite în situaţiile în care – înainte sau chiar în timpul
întocmirii – una dintre părţi şi-a executat integral obligaţia; convenţia care are un caracter

311
Prin excepţie, data este o condiţie de validitate a testamentului olograf şi a titlurilor de valoare.
adiţional, în sensul că modifică sau completează un înscris sub semnătură privată anterior, cu
condiţia ca pe fiecare din exemplarele originale ale acestuia să se facă menţiunea existenţei
convenţiei adiţionale; cele a căror existenţă şi conţinut sunt recunoscute de către părţi; convenţiile
sinalagmatice încheiate prin schimb de scrisori – cerere şi ofertă – semnate de expeditorii lor;
Nerespectarea condiţiei pluralităţii de exemplare sau a celei privitoare la menţionarea
numărului exemplarelor originale face ca înscrisul respectiv să fie nul ca înscris sub semnătură
privată, putând avea însă valoarea unui început de dovadă scrisă.

C. Condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei “bun şi aprobat”

Condiţia întocmirii înscrisului în întregime, de către debitor, cu mâna, sau cel puţin a
menţiunii “bun şi aprobat” sau a unei alte menţiuni asemănătoare (urmată de indicarea în litere a
sumei sau a bunurilor la care se referă şi de semnătură), în cazurile în care partea respectivă se
obligă la plata unei sume de bani sau la darea unor bunuri ori valori precis determinate.
Menţiunea „bun şi aprobat” este cerută în cazul înscrisurilor sub semnătură privată care
constată obligaţii unilaterale.
“Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani
sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin
acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului cuvintele “bun şi aprobat”, arătând
întotdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să iscălească”.
Din acest text, rezultă că menţiunea “bun şi aprobat” este necesară dacă312:
- se încheie un înscris sub semnătură privată;
- înscrisul nu este scris în întregime de cel care se obligă;
- înscrisul constată o obligaţie unilaterală, indiferent dacă aceasta este principală sau accesorie;
- obligaţia unilaterală are ca obiect o sumă de bani sau o câtime oarecare de bunuri determinate
generic, fungibile.
Dacă există neconcordanţă între suma din cuprinsul actului şi cea scrisă în formula “bun şi
aprobat”, chiar dacă înscrisul şi formula au fost scrise de cel care s-a obligat, obligaţia se prezumă
că este pentru suma cea mai mică313, dacă nu se face dovada contrară.
Totuşi, Legea nr. 58/1934 a cambiei şi biletului la ordin şi Legea nr. 59/1934 a cecului, dau
prioritate sumei scrisă în litere şi numai dacă, suma fiind scrisă de mai multe ori, există
nepotriviri între acestea, se ia în considerare suma cea mai mică.

1.4.4. Puterea probatorie a înscrisului sub semnătură privată

Acela căruia i se opune un înscris sub semnătură privată este dator, fie să recunoască, fie
să tăgăduiască scrisul ori semnătura.
Partea care nu doreşte să recunoască un înscris sub semnătură privată pe care i-l opune
adversarul, trebuie să conteste scrierea sau semnătura pentru că altfel se consideră că acceptă
înscrisul, în mod tacit314.

312
În doctrină, V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 240. S-a arătat că formalitatea este necesară şi în cazul în care o
obligaţie unilaterală este constatată într-un înscris în formă aparentă de convenţie sinalagmatică, precum şi atunci când
obligaţia unilaterală este asumată cu ocazia încheierii unei convenţii sinalagmatice, fiind consemnată în înscrisul
întocmit pentru constatarea convenţiei sinalagmatice, deoarece, în realitate, este vorba de două operaţiuni juridice. De
asemenea, dacă mai multe persoane se obligă prin acelaşi act către un singur creditor, înscrisul se va întocmi într-un
singur exemplar, fiind vorba de obligaţii unilaterale, însă fiecare dintre debitori va trebui să adauge înainte de
semnătură menţiunea “bun şi aprobat”.
313
Textul face aplicarea regulii înscrise în art. 983 C. civ., potrivit cu care în caz de îndoială, convenţia se interpretează
în favoarea celui care se obligă.
314
„Recunoaşterea unui act sub semnătură de către partea căreia i se opune înscrisul, poate fi făcută atât în mod expres,
cît şi în mod tacit. Chestiunea dacă intimatul, prin faptul că nu a contestat chitanţa depusă la dosar, ci a cerut un termen
pentru a depune actele de care se serveşte, a făcut prin aceasta o recunoaştere implicită a chitanţei, este în adevăr
esenţială prin soluţia cauzei.” Cas. I, 476/1925, C. Hamangiu, op. cit., p. 46.
 În legătură cu forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată pot fi reţinute
următoarele concluzii:
a) înscrisul poate fi recunoscut, expres sau tacit de partea căreia i se opune sau de
moştenitorii ori succesorii în drepturi ori părţi. În acest caz, înscrisul face dovadă despre actul
juridic pe care îl constată până la proba contrară;
b) înscrisul este tăgăduit de parte ori nu este recunoscut de moştenitorii sau succesorii în
drepturi ori părţi. În această situaţie, instanţa va proceda mai întâi la o verificare de scripte, iar
dacă în urma verificării de scripte nu este lămurită, va dispune administrarea altor probe;
c) dacă se pretinde că înscrisul a fost falsificat, în timpul întocmirii sau după semnare,
partea interesată trebuie să se înscrie în fals.

1.5. Înscrisul în formă electronică

Potrivit art. 4 pct. 2 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, înscrisul în
formă electronică reprezintă „o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice
şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă,
destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.”.
În condiţiile art. 5 din acelaşi act normativ, înscrisul în formă electronică, căruia i s-a
încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat
calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv
securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi
efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată.
Legat de înscrisul în formă electronică, Legea nr. 455/2001 prevede şi următoarele reguli:
- înscrisul în formă electronică ce cuprinde şi o semnătură electronică, recunoscut de către cel
căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei
care le reprezintă drepturile (art. 6).
- în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca condiţie de probă sau de validitate
a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a
încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronic extinsă, bazată pe un certificat
calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii (art. 7).
- în cazul în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau semnătura, instanţa va dispune
întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate. În acest scop,
expertul sau specialistul este dator să solicite certificate calificate, precum şi orice alte
documente necesare, potrivit legii, pentru identificarea autorului înscrisului, a semnatarului
ori a titularului de certificat (art. 8).

“Un act de vânzare semnat prin punere de deget nu poate să fie considerat ca un act sub semnătură privată, însă
recunoaşterea lui de către vânzător înaintea judecăţii face ca actul să fie valid.” Cas. I, 47/94, C. Hamangiu, op. cit., p.
45
 Secţiunea a 3-a.
Proba prin declaraţii de martori
Proba testimonială sau mărturia
Martorii sunt persoane străine de proces care relatează în faţa instanţei de judecată fapte
sau împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei şi de care au luat cunoştinţă personal.
Relatarea făcută de martor se numeşte depoziţie sau declaraţie de martor. Mijlocul de
probă este declaraţia martorului (mărturia).

1. Mărturia
Mărturia reprezintă mijlocul legal de probă constând în relatarea făcută oral de către o
persoană (martor) în faţa instanţei de judecată sau a unui alt organ de jurisdicţie, în legătură cu
anumite acte, fapte ori împrejurări de orice natură despre care are cunoştinţă în mod direct sau
indirect şi a căror prezentare ar putea contribui la soluţionarea unui litigiu.
Constituie o adevărată mărturie relatările privitoare la acte, fapte sau împrejurări despre
care martorul a luat cunoştinţă în mod direct (a văzut, a auzit etc.) prin propriile simţuri, adică
mărturia directă.
Mărturia indirectă priveşte acte, fapte sau împrejurări despre care martorul nu a luat
cunoştinţă în mod direct (nu l-a văzut, auzit etc.) prin propriile simţuri, ci numai în mod indirect,
în sensul că le ştie „din auzite” sau “după ce ştie toată lumea” ori reprezintă simple “păreri
personale” ori relatări ale unor zvonuri publice.
Valoarea probantă a mărturiei este lăsată la aprecierea judecătorului. Ea depinde în mare
măsură de felul în care se corelează sau nu cu alte dovezi administrate în cauză.
Valoarea probantă propriu-zisă a mărturiei indirecte este în principiu nulă. Ea poate însă
constitui un motiv care să determine organul de jurisdicţie respectiv să dispună administrarea de
noi dovezi.

2. Admisibilitatea probei cu martori

În privinţa admisibilităţii probei testimoniale trebuie distins după cum se tinde la
dovedirea unui fapt juridic stricto sensu315 sau la dovedirea unui act juridic.
2.1. Admisibilitatea probei testimoniale pentru dovedirea unui fapt juridic în
sens restrâns
Codul civil nu limitează posibilitatea dovedirii faptelor juridice cu martori.
Astfel, pot fi dovedite prin declaraţiile martorilor viciile de consimţământ, posesia316 şi
viciile ei, gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, delictele şi
cvasidelictele etc.
Unele fapte naturale nu pot fi dovedite, ca regulă, prin declaraţiile martorilor. Astfel,
potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996, starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele
de stare civilă. Au acelaşi regim naşterea şi moartea.
Dacă registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse, proba testimonială devine
inadmisibilă.

315
“Faptul juridic, în înţelesul restrâns al noţiunii, ni se înfăţişează ca o acţiune omenească săvârşită fără intenţia de a
produce anumite efecte juridice, dar care efecte se produc în virtutea legii, independent de voinţa autorului, uneori chiar
împotriva aceste voinţe” – C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 94
316
“Terţul contestator în stabilirea dreptului său de proprietate asupra bunului mobil poate dovedi cu martori posesia sa
exclusivă asupra acelui bun, indiferent de valoarea lui, pentru că posesia este un fapt.” Dec. civ. 397/2006, Trib. Dolj.
 2.2. Admisibilitatea probei testimoniale pentru dovedirea unui act juridic
Problema admisibilităţii probei unui act juridic prin declaraţiile martorilor este
reglementată prin C. civ. Şi legi speciale.

Secţiunea a 4-a.
Mărturisirea

1. Definiţie
Mărturisirea este recunoaşterea, de către o persoană, a unor fapte sau împrejurări pe care
partea potrivnică îşi întemeiază anumite pretenţii sau apărări, putând astfel produce consecinţe
juridice împotriva autorului ei.
Este necesară sublinierea că mărturisirea provine de la una din părţi şi ea nu trebuie
confundată cu mărturia, care provine de la martor.

2. Felurile mărturisirii317
În funcţie de diferite criterii, mărturisirea este susceptibilă de mai multe clasificări:
• După criteriul conţinutului – al felului în care autorul ei recunoaşte pretenţiile părţii
adverse – se face distincţie între: mărturisirea judiciară 318simplă, calificată şi complexă.
Mărturisirea simplă care implică o recunoaştere pură şi simplă, deplină (fără nici o
rezervă) a pretenţiei sau pretenţiilor părţilor adverse.
De ex., când partea chemată la interogatoriu recunoaşte, fără rezerve, faptul în legătură cu
care este întrebată: “Recunoşti că ţi-am dat 5 milioane lei cu titlu de împrumut?”, partea
răspunde: „da, recunosc!”.
Mărturisirea calificată prin care cel ce o face, deşi recunoaşte formal – în materialitatea sa
- faptul invocat de partea adversă, adaugă anumite precizii şi explicaţii privitoare la unul sau mai
multe fapte care, producându-se în acelaşi moment, dau faptului mărturisit o altă calificare
juridică, ceea ce face ca, în realitate, răspunsul să fie negativ. De exemplu, recunoaşte că a primit
o sumă de bani de la partea adversă, dar nu cu titlu de împrumut, cum susţine aceasta, ci ca preţ al
unor bunuri pe care i le-a transmis. O astfel de mărturisire nu poate fi scindată de către instanţa de
judecată; ea trebuie să fie reţinută ori respinsă de către aceasta în întregul ei.

317
Având în vedere dispoziţiile art. 1204 C. civ. conform cărora “se poate opune unei părţi mărturisirea ce a făcut sau
înaintea începerii judecăţii, sau în cursul judecăţii”, rezultă că mărturisirea este judiciară şi extrajudiciară. Mărturisirea
extrajudiciară este făcută în afara procesului în care este folosită şi poate fi scrisă sau verbală (declaraţia părţii într-o
cerere către o autoritate, declaraţie consemnată într-un proces verbal al executorului judecătoresc, cea făcută în faţa
procurorului sau a unei alte instanţe, într-o scrisoare, testament etc.). Mărturisirea judiciară este cea făcută înaintea
instanţei care judecă procesul în care este folosită şi poate fi spontană sau provocată. Mărturisirea spontană se face din
propria iniţiativă a părţii şi va fi consemnată în încheierea de şedinţă, iar mărturisirea provocată se obţine prin
administrarea interogatoriului.
318
A se vedea art. 1206 alin. (2) C. civ. “Ea (mărturisirea) nu poate fi luată decât în întregime împotriva celui care a
mărturisit şi nu poate fi revocată de acesta, afară numai de va proba că a făcut-o din eroare de fapt.”
Dispoziţia prime părţi din alin. (2) al art. 1206 a fost modificată implicit prin modificarea art. 129 şi 130 din C. proc.
civ.. Regula indivizibilităţii mărturisirii nu mai are caracter obligatoriu, ci constituie o simplă îndrumare pentru
judecători, care sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale spre a descoperi adevărul.
 Mărturisirea complexă, prin care autorul ei recunoaşte faptul principal invocat de partea
adversă, dar îi restrânge sau îi anihilează efectele juridice, prin adăugarea relatării unui fapt
posterior.
De exemplu, recunoaşte primirea sumei de bani la care se referă partea adversă, dar
adaugă că această datorie a fost stinsă prin plată, prin compensaţie sau prin alt mijloc legal de
stingere a obligaţiilor.

3. Caracterele mărturisirii
Mărturisirea este un act de voinţă cu caracter unilateral, personal, conştient şi liber, de
asemenea trebuie să fie neechivocă, sinceră şi adevărată, de unde rezultă următoarele caractere:
a) este un act juridic unilateral, ceea ce înseamnă că produce efecte fără să fie nevoie să
fie acceptate de partea adversă.
În prezent, mărturisirea nu mai este „regina probelor”, ci un mijloc de dovadă obişnuit,
supus, ca toate celelalte mijloace de probă, liberei aprecieri a judecătorului.
b) constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în favoarea adversarului. În
consecinţă, partea care face recunoaşterea trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, necesară
pentru săvârşirea actelor de dispoziţie (minorii şi cei puşi sub interdicţie nu pot face o
recunoaştere valabilă). Voinţa celui care face recunoaşterea trebuie să fie liberă şi conştientă,
pentru că dacă este viciată, mărturisirea nu este valabilă.
c) este un act personal, ceea ce înseamnă că nu poate fi făcută decât de titularul dreptului
sau de un mandatar ca procură specială.
d) poate fi făcută numai în legătură cu drepturi de care partea poate să dispună.
e) trebuie să fie expresă, mărturisirea neputând fi dedusă din tăcerea părţii.

4. Admisibilitatea mărturisirii
Mărturisirea, care se poate referi numai la împrejurări de fapt, este în principiu admisibilă
în orice materie.
Totuşi ea poate fi oprită prin lege. De ex., art. 612 alin. final C. proc. civ., interzice
folosirea interogatoriului pentru dovedirea motivelor de divorţ.
De asemenea, mărturisirea nu este admisibilă atunci când s-ar ajunge la pierderea unui
drept la care nu se poate renunţa şi care nu poate forma obiectul unei tranzacţii319.
Dacă nu este făcută spontan, mărturisirea se obţine prin procedura interogatoriului. Pot fi
chemate la interogatoriu numai părţile în litigiu, iar nu persoanele străine de cauză.

Secţiunea a 5-a.
Prezumţiile

319
Acţiunea de tăgadă a paternităţii nu va putea fi admisă numai pe baza recunoaşterii mamei că soţul său nu este tatăl
copilului, ci instanţa va trebui să administreze şi alte probe din care să rezulte cu certitudine acest lucru.
 1. Definiţie
„Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul (judecătorul) trage din un fapt
cunoscut la un fapt necunoscut.”
Prezumţia este o concluzie logică prin care se stabileşte existenţa unui fapt necunoscut,
care nu poate fi dovedit în mod direct sau este greu de probat, pornindu-se de la existenţa unor
fapte şi împrejurări vecine şi conexe, cunoscute, constituind prin acesta un mijloc legal de probă.
Prezumţiile reprezintă rezultatul a două raţionamente: mai întâi, din cunoaşterea probelor
directe (înscrisuri, martori etc.), judecătorul induce, printr-un prim raţionament, existenţa în trecut
a unui fapt, care este vecin şi conex cu faptul generator de drepturi; printr-un al doilea
raţionament, din cunoaşterea faptului vecin şi conex, se deduce existenţa faptului principal,
datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte, cu precizarea că în cazul prezumţiilor
legale, cel de-al doilea raţionament nu este opera judecătorului, ci este impusă acestuia de lege320.
Caracterul de probă al prezumţiilor a fost şi este o problemă extrem de discutată şi
controversată în literatura juridică de specialitate.
Potrivit unei opinii321 în realitate, prezumţiile „nu sunt mijloace de probă, în sensul
propriu al cuvântului”, deoarece fiind concluzii de la un fapt cunoscut la unul necunoscut, ele
reprezintă consecinţa unui raţionament care, în sine, nu poate fi considerat mijloc probator.
Autorii apreciază că prezumţiile sunt doar indicii, ipoteze pe care instanţa trebuie să le evalueze
cu multă circumspecţie, în contextul celorlalte probe. În aceeaşi opinie, se susţine că prezumţiile
simple nu reprezintă o probă veritabilă deoarece se reduc la deducţia efectuată de raţionamentul
judecătorului care porneşte de la un fapt probatoriu dovedit şi conchide asupra raportului litigios.
Prezumţiile legale, spun adepţii acestei teorii, nu au drept scop administrarea probelor, ci,
dimpotrivă, urmăresc interzicerea sau dispensa de a se administra probe în condiţiile stabilite de
lege.
Se dă ca exemplu chitanţa semnată de creditor confirmând primirea datoriei ca şi
declaraţiile martorilor prezenţi, care au valoarea unor probe directe faţă de care instanţa nu
trebuie să mai recurgă la nici un raţionament, pe când remiterea titlului de către creditor nu
dovedeşte cert şi direct liberarea debitorului de plată, judecătorul fiind nevoit să apeleze la
raţionament.
Indiscutabil că prezumţia este rezultatul unui raţionament, dar aceasta “nu împiedică ca
ea să fie un mijloc de probă”322 de vreme ce toate probele, mai puţin cele materiale implică
operaţia de inducere a existenţei unui fapt generator de drepturi, din existenţa altui fapt vecin şi
conex323.

2. Clasificare
Există două categorii de prezumţii: legale, adică „acelea care sunt determinate special
prin lege” şi judecătoreşti sau simple, „care nu sunt stabilite de lege” ci “sunt lăsate la luminile şi
înţelepciunea magistratului”.
2.1.Prezumţiile legale
Prezumţiile legale nu au şi nici nu pot avea o reglementare unitară, codul civil cuprinzând
următoarele categorii:
 Prezumţii privind existenţa unui drept, act, fapt înscris într-un registru public
Art. 21 - (1) „Dacă un drept, act sau fapta fost înscris într-un registru public, se prezumă
că el există, cât timp el nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii.”
 Prezumţia că dispărutul se află în viaţă

320
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 275
321
I. Stoenescu, Gr. Porumb, Drept procesual civil român, Bucureşti, 1966
322
I. Dogaru, Drept civil român, vol. I, Craiova, 1996, p. 156
323
A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Bucureşti, 1969, p. 20
 Art. 53 „Cel dispărut este socotit a fi în viaţă, adică nu a intervenit o hotărâre declarativă
de moarte rămasă definitivă.”
 Prezumţia de consimţământ
Art. 76 - „Când însuşi cel la care se referă o informaţie sau un material le pune la
dispoziţia unei persoane fizice ori persoanejuridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară
activitatea în domniul informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este
prezumat, nefiind encesar un acord înscris.”
 Prezumţia de domiciliu
Art. 90 – (1) „Reşedinţa va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.
(2) În lipsă de reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului
domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană se găseşte.”
 Prezumţia de paternitate
Art. 414 – (1) „Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul
mamei.”
 Prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată
Art. 426 – (1) „Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu
mama copilului în perioada timpului legal al concepţiunii.”
 Prezumţiile în favoarea proprietarului imobilului
Art. 579 – (1) „Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu
cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară.”
 Prezumţia de coproprietate
Art. 633 (1) „Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la
proba contrară.”
 Prezumţia de coproprietate asupra despărţitorilor comune
Art. 660 (1) „Zidul, şanţul, precum şi orice altă despărţitură între două fonduri sunt
prezumate a fi în proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de
proprietate, dintr-un semn de necomunitate, ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate
exclusivă prin uzucopiune, în condiţiile legii.”
 Perzumţia de aprobare a hotărârilor
Art. 288 (1) „Se prezumă că administratorul a aprobat toate hotărârile adoptate de ceilalţi
administratori şi va răspunde pentru acestea în solidar cu ei în măsura în care s-a opus în
momentul adoptării hotărârii şi nu a notificat această opoziţie beneficiarului într-un termen
rezonabil.”

 Pezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular

Art. 900 – (1) „Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane,
se prezumă că dreptul există în folosul ei.
(2) Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.”
 Prezumţia de titlu de proprietate
Art. 935 „Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că
are titlu de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunurilor. ”
 Prezumţia de renunţare la moştenire
Art. 1112 „Este prezumat, până al proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul
care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitaea lui de succesibil ca urmare a notificării sale
în condiţiile legii, nu acceptă moştenirea în termenul prevăzut la art. 1103.”
 Prezumţia de nulitate relativă
Art. 1252 „În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip
neîndoielnic din lege, contractul este lovit de nulitate relativă.”
 Prezumţia de divizibilitate. Excepţii.
 Art. 1424 „Obligaţia este divizibilă de plin drept, afară numai dacă indivizibilitatea nu a
fost stipulată în mod expres, ori dacă obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de
divizare materială sau intelectuală.”
 Prezumţia de solidaritate
Art. 1446 „Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.”
 Prezumţia executării prestaţiei accesorii
Art. 1501 „Chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei principale face să se
prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii.”
 Prezumţia executării prestaţiilor periodice
Art. 1502 „Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac
obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite
scadente anterior.”
 Prezumţia de egalitate
Art. 1423 „Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii
divizible sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale.”
 Prezumţia de culpă
Art. 1548 „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al
neexecutării.”
 Prezumţia efectuării în termen a actelor
Art. 2556 „Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le
constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului,
până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.”

2.2. Prezumţii simple

Prezumţiile simple (denumite şi prezumţii ale omului), adică acelea care nu sunt
prevăzute expres de lege şi pe care organul investit cu soluţionarea unei pricini le stabileşte şi le
aplică, de la caz la caz.
Prezumţiile simple sunt admise ca mijloace de probă numai în cazurile în care este
permisă şi proba cu martori.
Pentru ca judecătorul să poată recurge la aceste prezumţii se impun două condiţii:
B. prezumţia “să aibă o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea”, adică să fie
temeinică;
C. să fie permisă dovada cu martori, afară numai dacă un act este atacat pentru că s-a
făcut prin fraudă, dol sau violenţă. În acest caz, pentru admisibilitatea prezumţiei simple
urmează a-i fi avute în vedere dispoziţiile C. civ..
Prezumţia simplă, spre deosebire de prezumţia legală relativă, nu duce la răsturnarea
sarcinii probei, astfel încât, pentru ca judecătorul să poată face raţionamentul pe care se
fundamentează prezumţia simplă, partea care face propunerea înaintea judecăţii trebuie să-şi
dovedească pretenţiile.

Din punct de vedere al forţei probatorii se disting prezumţii legale absolute şi prezumţii
legale relative:
2.3. Prezumţii absolute (irefragabile sau juris et de jure), care nu pot fi răsturnate prin
proba contrară. Sunt absolute prezumţiile legale împotriva cărora legea nu admite, expres, proba
contrară, sau acelea care pot fi răsturnate numai prin mărturisire judiciară. (Ex. puterea lucrului
judecat), perioada timpului legal al concepţiei (art. 412 C. civ.).
 2.4. Prezumţiile relative, care pot fi răsturnate prin proba contrară. Sunt relative toate
prezumţiile simple, precum şi cele legale în privinţa cărora legea îngăduie dovada contrară.
În literatură324 se vorbeşte şi despre o categorie intermediară sau mixtă de prezumţii
legale, prezentată ca o subdiviziune a prezumţiilor relative.

2.5. Prezumţii mixte, care pot fi combătute, dar numai prin anumite mijloace de probă
(de ex. prezumţia de proprietate comună a zidului despărţitor, prev. de C. civ. care nu poate fi
combătută decât prin înscrisuri, semne de necomunitate sau prescripţie), sau numai în anumite (de
ex. prezumţia de proprietate a posesorului de bună-credinţă al unui mobil corporal, prev. de C.
civ., care nu poate fi combătută decât în cazurile în care bunul a fost pierdut sau furat de la
adevăratul proprietar), sau numai de anumite persoane (de ex. prezumţia de paternitate a copilului
din căsătorie, care nu poate fi combătută decât de tatăl prezumat.).

Secţiunea a 6-a.
Raportul de expertiză

1. Definiţie
Expertiza este definită325 ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări de fapt în
legătură cu obiectul litigiului ce necesită cunoştinţe de specialitate, activitate desfăşurată de un
specialist, numit expert, care este desemnat de instanţa de judecată.
Expertul prezintă constatările şi concluziile sale prin raportul de expertiză.
Mijlocul de probă este raportul de expertiză iar nu expertiza şi este reglementat de art.
201 – 214 C. proc. civ.
Efectuarea expertizei judiciare se dispune, iar obiectivele concrete ale acesteia se fixează,
de către instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea părţii interesate.

2. Clasificare
Expertiza judiciară poate fi: contabilă sau tehnică.
În mod obişnuit, efectuarea expertizei este lăsată la aprecierea instanţei care decide dacă
este necesară pentru lămurirea unor împrejurări de fapt.
Sunt cazuri când expertiza este obligatorie, lipsa ei ducând la nulitatea hotărârii, precum:
a) expertiza psihiatrică, în materia punerii sub interdicţie pentru punerea în aplicare a
Codului familiei şi a decretului privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
b) avizul medicului legist, cu privire la vârsta şi sexul persoanei al cărei act de naştere
se cere a fi întocmit, în cazul înregistrării tardive a naşterii326 (art. 21 alin. (2) din Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă);

324
A. Ionaşcu, op. cit., p. 296
325
V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 259
 c) expertiza preţuitoare a bunului gajat, când creditorul, în caz de neplată, cere
judecătorului să-i încuviinţeze să păstreze bunul, drept plată în contul datoriei;
d) expertiza pentru stabilirea valorii aportului în natură când se înfiinţează o societate cu
răspundere limitată de către un singur asociat (art. 13 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale);
e) dacă se solicită anularea căsătoriei pentru alienaţie sau debilitate mintală, trebuie
efectuată expertiza psihiatrică327.
f) dacă într-o pricină având ca obiect stabilirea paternităţii pârâtul invocă exceptio
plurium concubentium şi face dovada că în perioada timpului legal al concepţiei mama copilului a
întreţinut relaţii intime cu mai mulţi bărbaţi, se impune efectuarea expertizei medico – legale.

3. Obligaţiile instanţei
Rezultatele expertizei judiciare trebuie puse de către instanţă în discuţia contradictorie a
părţilor, putându-se cere completarea sau refacerea expertizei de către acelaşi sau de către un alt
expert precum şi completarea probatoriului cu alte dovezi.

4. Valoarea probei raportului de expertiză este egal aceea a celorlalte mijloace legale de
probă, fiind supusă aprecierii instanţei328.
• Asigurarea dovezilor (ancheta in futurum)
Asigurarea dovezilor constă în administrarea unor dovezi înainte de începerea procesului
în care ar urma să fie utilizate sau în cursul acestuia, dar înainte de a se fi ajuns în faza
administrării probelor. Conform legii, asigurarea dovezilor poate fi cerută de oricine are interes să
constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri mişcătoare
sau nemişcătoare, sau să dobândească recunoaşterea unui înscris, unui fapt sau drept, dacă există
pericolul ca aceste dovezi să dispară, sau să fie greu de administrat în viitor. Dovezile conservate
în acest mod vor putea fi utilizate în proces de către oricare dintre părţi. Procedura asigurării
dovezilor este reglementată de art. 235-241 C. proc. Civ. 329.

APLICAŢII PRACTICE – PROBLEME IVITE ŞI REZOLVATE ÎN JURISPRUDENŢĂ

1. Act juridic. Proba. Imposibilitate morală de preconstituire a înscrisului. Câmpul de

aplicare a dispoziţiilor art. 1198 C. civ.

326
„În cauză aceste dispoziţii imperative nu au fost avute în vedere de instanţe, pentru că nu a fost efectuată o expertiză
medico-legală pentru a se stabili vârsta celui a cărui naştere nu a fost înregistrată la starea civilă. Aşa fiind, hotărârea
pronunţată este lovită de nulitate.” – Trib. Supr. sec. civ. dec. nr. 1205/1988 R. R. D. nr. 5/1989, p. 73-74.
327
“Pentru corecta soluţionare a unei acţiuni în constatarea nulităţii unei căsătorii este necesar să se stabilească, pe
calea unei expertize psihiatrice, dacă soţul era alienat sau debil mintal la data încheierii căsătoriei, fiindcă numai în
această situaţie căsătoria este lovită de nulitate” – C. S. J. sec. civ. dec. nr. 2980/1995 B. J./1995, p. 71
328
“Experţii nu au sarcina de a soluţiona procesul, ci pe aceea de a da lămuriri asupra unor împrejurări de fapt, în
calitatea lor de specialişti. În consecinţă, instanţa de judecată are îndatorirea să discute constatările şi concluziile
experţilor.” Trib. Supr., C. civ., dec. nr. 1168/1964
329
„Conform art. 235 din C. proc. civ., elementele care justifică asigurarea dovezilor şi admiterea efectuării ei cu
anticipaţie sunt interesul şi urgenţa. Cerinţa urgenţei nu este îndeplinită atunci când prin proba cu expertiză solicitată.
S-a urmărit evaluarea unor lucrări de consolidare, amenajare şi îmbunătăţiri, pentru că, fiind vorba de lucrări înglobate
într-un imobil, nu există pericolul dispariţiei lor. De asemenea, nu este justificat nici interesul, câtă vreme s-a dovedit
că litigiul de fond dintre părţi, având ca obiect despăgubiri în legătură cu imobilul, a fost soluţionat în mod irevocabil.”
C. A. Bucureşti, sec. a IV-a civ, dec. nr. 2370/2001. Practica judiciară civilă pe anii 2001-2002, p. 273
“Dispoziţiile legale privitoare la asigurarea dovezilor nu pot fi invocate ca temei de drept pentru a se constata starea
sănătăţii unei persoane, ca urmare a unui accident, deoarece o atare situaţie poate fi constatată de Institutul de medicină
legală. Cât priveşte săvârşirea accidentului şi stabilirea vinovăţiei, aceasta se constată de organele de cercetare penală.”
T. M. Bucureşti, sec. a IV-a civ., dec. nr. 419/1991, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, p. 176
 Pornind de la dispoziţiile art. 1198 Cod civil, practica judiciară a extins cazurile în care
actul juridic a cărui valoare este mai mare de 250 lei poate fi dovedit şi altfel decât prin act
autentic sau prin act sub semnătură privată, adăugând, la imposibilitatea materială, şi
imposibilitatea morală de a preconstitui înscrisul, datorită calităţii părţilor.
Faptul că părţile au fost colegi de serviciu – fără să se pună problema unor raporturi de
diferenţă între superior şi subordonat – nu justifică abaterea de la regula înscrisă în art. 1191 Cod
civil.
Trib. Bucureşti, sec. civ. dec. 374/1994

2. Fond funciar. Reconstituirea dreptului de proprietate. Dovada dreptului de proprietate.

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 impune ca la reconstituirea dreptului de proprietate
instanţele să analizeze înscrisurile prezentate de către petenţi, înscrisuri cu dată certă din perioada
preluării de către stat a terenurilor solicitate. În speţă, înscrisurile prezentate de părţi sunt mult
anterioare momentului în care a avut loc naţionalizarea pădurilor şi privesc o altă persoană decât
cea invocată de către petenţi ca fiind proprietarul deposedat.
C. A. Suceava, dec. nr. 428/2005

3. Drept de abitaţie. Constatarea stării materiale a locuinţei.

Cum dreptul de abitaţie, varietate a dreptului e uz, este în acelaşi timp şi o varietate a
dreptului de uzufruct, în temeiul art. 566 C. civ., titularul dreptului de abitaţie, indiferent de
modul constituirii (direct sau indirect) înainte de a intra în exerciţiul dreptului său, are obligaţia
de a proceda la constatarea stării materiale a locuinţei prin proces verbal, fie în formă autentică,
fie în forma înscrisului sub semnătură privată. Această obligaţie este un corolar al aceleia
prevăzute de art. 507 C. civ. de a se folosi de bunul respectiv ca un bun proprietar.
C. A. Bucureşti, dec. 687/2004

4. Înregistrare marcă. Rea credinţă. Acţiune în anulare.

Faptul că reclamanta a şi utilizat marca în litigiu, aplicând-o pe ambalajele produselor
sale, a fost dovedit în cauză, în timp ce pârâta nu a putut dovedi că, anterior cererii de înregistrare
a aceleiaşi mărci la OSIM, ar fi utilizat marca pentru serviciile prestate de ea, conform obiectului
său de activitate şi contractului încheiat cu reclamanta.
Intenţia pârâtei de a-şi apropria semnul distinctiv utilizat de partenerul său comercial a
fost corect calificată de tribunal ca fiind o dovadă de rea-credinţă, iar acţiunea a fost admisă în
mod temeinic şi legal în baza art. 48/Legea 84/1998.
C. A. Bucureşti, dec. 294/2005

5. Înscris fals.
Instanţa civilă nu este competentă să cerceteze pe cale principală că un anumit înscris este
fals, competenţa aparţinând instanţei penale. Numai în cadrul unui proces pendinte pe rol; în
ipoteza în care acţiunea publică s-a stins ori s-a prescris, instanţa civilă poate cerceta falsul pe
cale incidentală.
C. A. Cluj, dec. nr. 1425/2004

6. Judecata. Administrarea probelor. Nerespectarea principiilor nemijlocirii şi

contradictorialităţii
Întrucât raportul de expertiză pe baza căruia s-a pronunţat decizia recurată a fost
administrat în altă cauză şi nu a fost pus în discuţia părţilor, pentru ca acestea să-şi exprime
punctul de vedere şi să formuleze obiecţiuni, instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 201 şi 212 alin
(2) C. proc. civ., iar hotărârea este de natură să producă o vătămare în sensul art. 104 alin (2) C.
proc. civ., vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 5
C. proc. civ.
C. A. Timişoara, dec. 639/2004

7. Probe. Expertize medico-legale. Concluzii contradictorii între prima expertiză

efectuată şi noua expertiză medico-legală. Avizul Comisiei superioare medico-legale
În condiţiile în care prima expertiză a statuat abolirea discernământului, iar cea de-a doua
a stabilit că nu se poate opina în mod ferm într-un sens sau în altul, rezultă că noua expertiză nu
conţinea concluzii de natură a răsturna prezumţia existenţei discernământului, deci cele două
expertize conţineau concluzii contradictorii. Prin urmare, instanţa de apel nu putea purcede la
judecarea apelului în lipsa avizului Comisiei superioare medico-legale, aviz ce trebuia cerut în
baza art. 24 din O. G. nr. 1/2000.
C. A. Bucureşti, dec. 26/2005
8. Bunuri comune. Regimul juridic al unui bun dobândit anterior intrării în vigoare a
Codului familiei.
Anterior intrării în vigoare a Codului familiei (4 ianuarie 1954), patrimoniile soţilor erau
distincte, ca regim juridic operând regula separaţiei de bunuri. Prin urmare declaraţia olografă
dată de unul dintre soţi în cursul anului 2002, în sensul că un imobil dobândit de el în anul 1942
este un bun comun, nu poate produce efecte juridice.
C. A. Ploieşti, dec. 211/2005

9. Divorţ. Păstrarea numelui. Motive temeinice. Probe.

Potrivit art. 40 alin. (2) C. fam, în lipsa acordului soţilor, instanţa poate încuviinţa
păstrarea numelui din timpul căsătoriei pentru motive temeinice.
Temeinicia motivelor invocate de parte este lăsată la aprecierea instanţei, care este
datoare să îşi motiveze soluţia pe probele de la dosar.
În apel, recurenţa a depus o serie de înscrisuri din care reiese activitatea acesteia şi
instituţiile judeţene şi naţionale cu care intră în contact şi unde este cunoscută sub numele avut în
timpul căsătoriei. Din înscrisurile depuse reiese că exercitarea atribuţiilor de ofiţer de stare civilă
are consecinţe asupra apostilării actelor administrative de stare civilă.
Ca urmare, Curtea a considerat că, în cauză, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra
dovezilor prezentate. Simpla lor nominalizare generică, în considerentele deciziei, nu poate fi
considerată o pronunţare.
C. A. Braşov, dec. nr. 50/2005

10. Paternitate. Acţiune în stabilirea paternităţii. Refuzul mamei de a se prezenta pentru

recoltarea probelor biologice necesare efectuării expertizei în sistemul H. L. A. Consecinţe.
Refuzul mamei de a se prezenta la laboratorul sau la institutul de specialitate în scopul
recoltării probelor biologice necesare efectuării expertizei apare ca o împrejurare care,
împiedicând aflarea adevărului, trebuie interpretată împotriva acesteia, putând conduce la
respingerea acţiunii atunci când celelalte probe nu trimit singure, în mod neechivoc, la concluzia
că pârâtul este tatăl copilului.
C. A. Cluj, dec. 1683/2004
11. Paternitate. Acţiune în stabilirea paternităţii. Termen de prescripţie.
Legislaţia civilă în vigoare nu aduce nicio restricţie în ceea ce priveşte mijloacele de
probă ce trebuie folosite în dovedirea paternităţii (prezumţii, martori, expertize ş.a.), singura
condiţie fiind aceea că acţiunea trebuie introdusă în termen de un an de la naşterea copilului.
C. A. Suceava, dec. 18/2005

12. Răspundere patrimonială. Existenţa unei pagube. Modul de determinare.

 Salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale, deci în temeiul dreptului comun, pentru pagubele materiale produse angajatorului
din vina şi în legătură cu munca lor.
Conform art. 287 din Codul muncii şi art. 1169 C. civ. angajatorului îi revine obligaţia de
a face dovada culpei şi a prejudiciului, acestea neputând fi deduse doar pe baza unor prezumţii
simple.
C. A. Ploieşti, dec. nr. 1428/2004

13. Răspundere patrimonială. Gestionar. Lipsuri în gestiune. Răsturnare prezumţiei de

vinovăţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 22/1969, gestionarul răspunde integral
faţă de unitate pentru pagubele pe care le-a cauzat în gestiunea sa.
Aşadar, legea specială instituie o prezumţie de vinovăţie în sarcina gestionarului căruia i
s-a constatat o lipsă în gestiune, sarcina probei în răsturnarea acesteia revenindu-i gestionarului,
ca o excepţie de la regula dreptului comun inclusă în art. 1169 C. civ. şi art. 287 din C. muncii.
C. A. Alba Iulia, dec. nr. 1473/2004

14. Contract de prestări servicii. Forţa probantă a facturilor. Facturi neacceptate la plată.
Interpretare. Momentul naşterii obligaţiei de plată.
Obligaţiunile comerciale se probează cu: acte autentice, acte sub semnătură privată,
facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor, cu martori sau cu
orice alte mijloace de probă admise de legea civilă.
Prin urmare, legea comercială nu limitează proba obligaţiilor comerciale la facturi
acceptate, cu atât mai mult cu cât între părţi există încheiat un contract prin care s-a reglementat
în mod amănunţit modul în care se va face plata.
Trib. Iaşi, dec. nr. 29/2005

15. Competenţă materială. Cerere de asigurare dovezi.

Cererea de asigurare de dovezi se soluţionează, înainte de judecată, de judecătoria în
circumscripţia căreia se află martorul sau obiectul cercetării, iar în timpul judecăţii, de instanţa
care judecă pricina. În situaţia în care în momentul înregistrării cererii de asigurare de dovezi
între părţi nu a existat înregistrată vreo pricină în curs de judecată, în mod corect aceasta a fost
soluţionată de judecătorie, şi nu de instanţă pe rolul căreia s-a înregistrat ulterior pricina între
părţi.
Trib. Satu Mare, dec. 271/2005

16. Judecata. Rolul activ al judecătorului

Pe parcursul procesului, judecătorul poate cere părţilor explicaţii, poate pune în discuţia
lor orice împrejurări de fapt sau de drept, dar nu se substituie acestora în probarea susţinerilor.
Exercitarea rolului activ este un drept exclusiv al judecătorului, lăsat la aprecierea sa, în funcţie
de specificitatea fiecărei cauze. În situaţia în care şi-a putut forma convingerea intimă asupra
cauzei, pe baza probelor administrate de părţi, judecătorul nu are obligaţia legală de a ordona alte
probe.
C. A. Bucureşti, dec. nr. 425/2004

17. Somaţie de plată. Probe.

Procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de
bunăvoie a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de
bani, asumate prin contract.
Procedura somaţiei de plată reprezintă o procedură de excepţie, în cadrul căreia nu se pot
administra probe, ci se examinează actele sub aspectul îndeplinirii celor 3 condiţii ale creanţei
necontestate de părţi prin apărări de fond, pretenţiile reclamantului putând fi analizate doar în
cadrul unei acţiuni de drept comun.
C. A. Suceava, dec. 86/2005
18. Legea nr. 10/2001. Dovada dreptului de proprietate. Mijloace de probă.
Dovedirea dreptului de proprietate se face potrivit regulilor de drept comun, respectiv
cele din materia acţiunii în revendicare imobiliară.
C. S. J. dec. 978/2003

19. Contract de împrumut. Mijloace de probă.

Dovada contractului de împrumut se face în condiţiile art. 1191 şi urm. C. civ. şi
presupune probaţiunea atât a acordului de voinţă, cât şi a remiterii materiale a bunului
împrumutat.
În lipsa dovezilor privind existenţa unei convenţii de împrumut, nu prezintă relevanţă
împrejurarea că preţul cu care pârâtul a achitat apartamentul ar proveni de la reclamanţi.
C. S. J. dec. 982/2002

20. Contract de împrumut. Proba împrumutului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1191 alin. (1) C. civ. dovada actelor juridice al căror
obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei nu se poate face decât prin înscris autentic sau
prin înscris sub semnătură privată.
Aceste dispoziţii nu sunt imperative, părţile de comun acord putând să se abată de la ele,
în condiţiile art. 1191 alin. (3) , art. 1197 şi art. 1198.
De asemenea, sunt admisibile şi alte mijloace de probă decât înscrisurile, dacă pârâtul nu
se opune la admiterea probelor solicitate de reclamanţi.
C. S. J. dec. 1300/2003

21. Contracte. Simulaţie. Mijloace de probă.

Conform art. 1175 şi 1197 C. civ., simulaţia nu poate fi dovedită între părţile contractante
decât printr-un contraînscris care ar modifica actul aparent ce se pretinde a fi simulat.
Această regulă nu suferă excepţie decât în cazul în care actul s-a făcut prin fraudă, dol
sau violenţă, oricând părţile au un început de dovadă scrisă, situaţie în care este admisibilă proba
testimonială precum şi prezumţiile.
C. S. J. dec. nr. 463/1993
22. Simulaţie. Mijloace de probă.
În cazul contractelor pentru care legea instituie, sub sancţiunea nulităţii absolute, condiţia
formei autentice, aceasta trebuie îndeplinită şi de actul secret, care altfel nu ar putea produce
efecte între părţi şi nu ar putea justifica admiterea acţiunii în declararea simulaţiei.
C. S. J. dec. 2643/2002

23. Divorţ. Probe, dovezi. Puterea doveditoare a constatărilor personale ale instanţei
consemnate în preambulul hotărârii.
Starea de fapt consemnată în preambulul unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi contestată
decât pe calea cererii de îndreptare a erorii materiale formulată în condiţiile art. 281 C. pr. civ.
sau a înscrierii în fals. Hotărârea judecătorească are valoarea unui înscris autentic, iar constatările
personale ale completului de judecată nu pot fi contestate şi înlăturate prin susţineri şi probatorii
administrate în căile de atac.
C. A. Craiova, dec. civ., nr. 349/2009
 ÎNTREBĂRI
CAPITOLUL 5

1. Prin ce se poate face dovada drepturilor subiective civile?

2. Care sunt înscrisurile preconstituite?
3. Ce sunt înscrisurile primordiale?
4. Ce sunt înscrisurile recognitive?
5. Ce sunt înscrisurile confirmative?
6. Care este forţa probantă a înscrisului autentic?
7. Care este forţa probantă a menţiunilor referitoare la fapte materiale săvârşite de agentul
instrumetator însăşi sau la cele petrecute în faţa sa şi constatate de către acesta prin
propriile simţuri?
8. Care este condiţia generală de valabilitate a înscrisului sub semnătură privată?
9. Care sunt condiţiile speciale de valabilitate pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată?
10. Ce se prezumă dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un
registru public?

CAPITOLUL 6.
PROTECŢIA JURIDICĂ A DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE ŞI
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

Secţiunea 1.
 Noţiuni introductive

1. Protecţia juridică a drepturilor subiective civile

Dreptul subiectiv este protejat de ordinea juridică. Nu există drept în afara, în lipsa
acestei protecţii. Titularul dreptului trebuie să aibă posibilitatea de a-şi face dreptul respectat sau
de a-l realiza prin intermediul acţiunii în justiţie. Liberul acces la justiţie are în mod primar acest
fundament.
Pentru dreptul civil ocrotirea şi garantarea drepturilor subiective civile constituie o idee
fundamentală care se regăseşte în întreaga legislaţie civilă.
Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile este consacrat de prevederile
constituţionale (art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21 etc.), dar şi de legea civilă. Pe de altă parte, art. 26
din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului dispune „Toate persoanele
sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la ocrotire legală din partea legii.”
Dreptul subiectiv civil este o prerogativă juridică recunoscută şi garantată de dreptul
obiectiv civil unei persoane, în virtutea căreia aceasta poate să aibă o anumită conduită ori să
pretindă o conduită corespunzătoare unei alte persoane. Protecţia juridică a dreptului subiectiv
civil apare ca un element esenţial al acestuia, indiferent de raportul în care admitem că se află
dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv, pentru că dreptul apare ca prerogativă de care ne bucurăm
„în virtutea recunoaşterii şi graţie sancţiunii care îl armează dreptul obiectiv”330.
Încălcarea dreptului subiectiv civil permite titularului său să obţină restabilirea dreptului
prin intermediul procesului civil.
Conflicte de natură civilă pot fi depăşite pe cale amiabilă, în cadrul medierii. Astfel, în
condiţiile art. 2267 C. civ., prin tranzacţie părţile pot preîntâmpina un proces ce poate să se nască
„prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite
ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios ori
îndoielnic.”331.
Diferendele care nu au putut fi soluţionate pe cale amiabilă, în afara unui proces, urmează
să-şi găsească rezolvare numai prin parcurgerea procesului civil.
Procesul civil constituie un mijloc de apărare atât pentru reclamantul al cărui drept se
consolidează prin admiterea în mod irevocabil, a cererii sale, dar şi pentru pârâtul căruia i se oferă
posibilitatea să se opună pretenţiilor adversarului şi, dacă dovedeşte lipsa de temeinicie a
acestora, prin respingerea cererii reclamantului îşi va consolida el situaţia juridică premergătoare
conflictului.

2. Atitudinea titularului dreptului

Protecţia dreptului subiectiv civil presupune şi o anumită preocupare a titularului său.
„Necesitatea intervenţiei persoanei pentru apărarea dreptului său este un act de autoconservare,
absolut firesc şi just, iar intervenţia curajoasă pentru propriul drept este cea mai eficientă şi
asigură garanţie împotriva justiţiei.
Dacă dreptul, în sens obiectiv, este suma principiilor juridice puse în aplicare de stat,
ordinea legală a vieţii, dreptul în sens subiectiv reprezintă aplicarea unei reguli abstracte la
dreptul concret al unui individ.
Rezistenţa faţă de nedreptate este în primul rând o îndatorire a celui interesat faţă de el
însuşi, căci reprezintă un imperativ al auoconservării sale morale, dar este şi o datorie faţă de
societate, căci el nu poate avea succes în acţiunea sa decât în cadrul societăţii”332.

330
I. Micescu, Curs de drept civil, 2000, p. 49-54
331
Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 474
332
R. von Ihering, Lupta pentru drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 35
 Cu alte cuvinte, dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului
activ – persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia aceasta poate, în limitele
dreptului şi ale moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare, să
dea, să facă sau să nu facă ceva de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive a
statului, în caz de nevoie333.

3. Acţiunea civilă
Din definiţia dreptului subiectiv civil rezultă că unul dintre elementele acestuia îl
constituie posibilitatea titularului de a recurge, în caz de nevoie, la forţa de constrângere a
statului. Dacă un drept subiectiv civil este contestat sau încălcat, titularul său are posibilitatea de a
recurge la forţa statală, adică la procesul civil.
Fiecărui drept subiectiv civil îi corespunde o acţiune „civilă”.
Acţiunea civilă este mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere
judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Acţiunea civilă reprezintă
totodată şi un instrument juridic eficient de apărare a legalităţii şi ordinii de drept, precum şi de
întărire a disciplinei sociale.
Acţiunea civilă este un drept:
- În sens material, dreptul la acţiune exprimă posibilitatea pe care o are reclamantul de a
obţine recunoaşterea sau realizarea dreptului său contestat, prin constrângerea judiciară a
pârâtului. În acest sens acţiunea civilă este dreptul reclamantului de a-şi realiza pe calea justiţiei
un drept civil ce i-a fost încălcat.
- În sens procesual, dreptul la acţiunea civilă desemnează numai posibilitatea persoanei
de a se adresa organului jurisdicţional în vederea apărării unui drept încălcat, fără ca aceasta să
implice în mod necesar şi obţinerea protecţiei judiciare a acelui drept.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie: „orice persoană se poate adresa justiţiei pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”. În textul constituţional au fost
preluate două coordonate esenţiale pentru protecţia drepturilor subiective, anume cea a procesului
echitabil şi a termenului rezonabil de finalizare a acestuia.
Cu sublinierea că protecţia drepturilor subiective civile nu se reduce la posibilitatea
exercitării acţiunii civile, trebuie înţeles că raţiuni care ţin de ordinea publică şi de stabilitatea
socială impun ca titularul dreptului subiectiv civil să decidă într-un anumit termen dacă înţelege
sau nu să folosească calea justiţiei pentru impunerea dreptului său.

4. Ideea curgerii timpului şi instituţia prescripţiei extinctive

Punctul de plecare în înţelegerea noţiunii de prescripţie extinctivă îl constituie dreptul
subiectiv. Cât timp drepturile subiective sunt exercitate de titularii lor conform legii şi voinţei
acelora care le-au dat naştere, nu se pune problema prescripţiei extinctive. Abia în momentul în
care asemenea drepturi sunt încălcate (atinse, nesocotite, ştirbite, contestate etc.) începe să se
pună o problemă de prescripţie.
Pentru asemenea situaţii este necesar, date fiind raţiunile de ordin general, obştesc, ca
titularul dreptului încălcat să acţioneze pe autorul încălcării dreptului său într-o anumită perioadă
de timp, socotită de lege necesară şi suficientă pentru a se ajunge la restabilirea dreptului căruia i
s-a adus atingere.
Lipsa unei limite, în timp, pentru exercitarea dreptului la acţiunea în restabilirea unui
drept încălcat sau pentru lămurirea cât mai grabnică a altor situaţii juridice, ar fi dăunătoare
circuitului juridic, vieţii juridice în general.

333
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 206
 Prescripţia se înfăţişează ca o sancţiune pentru titularul dreptului subiectiv care a
manifestat neglijenţă şi pasivitate în exercitarea dreptului său, mai mult, acesta nu şi-a realizat
dreptul în perioada de timp prevăzută de lege.
Prin împlinirea termenului de prescripţie, titularul dreptului încălcat pierde posibilitatea
de a-l valorifica cu ajutorul acţiunii civile.

Secţiunea a 2-a.
Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă

1. Noţiunea şi efectul prescripţiei extinctive

În perioada anterioară adoptării Codului civil, s-au consacrat în literatura de specialitate o
serie de definiţii. Astfel, pentru George Plastara, prescripţia extinctivă este “un mijloc legal de a
dovedi o plată ca o prezumţie legală de liberaţiune a debitorului. Prescripţia este efectul timpului
asupra dreptului lui.”334
Matei Cantacuzino defineşte prescripţia extinctivă ca “un mijloc de liberaţiune a
debitorului şi prin urmare de stingere a obligaţiunii, care operează în condiţiile determinate de
lege, neatârnat de orice realizare, transformare sau transmisiune a raportului.”335
Traian Ionaşcu consideră că „prescripţia extinctivă este un mijloc de stingere a dreptului
material la acţiune prin neexercitarea acestui drept înlăuntrul unui anumit răstimp.”336 Această
definiţie este îmbrăţişată de majoritatea autorilor din literatura de specialitate337.
Definiţia prescripţiei extinctive trebuie să primească cele două accepţiuni ale sale:
- prima se referă la prescripţia extinctivă ca instituţie de drept civil şi cu acest caz desemnează
totalitatea normelor de drept civil care reglementează stingerea dreptului material la acţiune,
iar
- a doua accepţiune priveşte însăşi esenţa prescripţiei extinctive, ce anume înţelegem prin
această terminologie (expresie) juridică.
Prin prescripţie extinctivă înţelegem stingerea dreptului la acţiune în sens material
datorită neexercitării acestuia în termenul stabilit de lege.
Codul civil în art. 250 alin (1) consacră efectul prescripţiei extinctive astfel: “Dreptul
material la acţiune, denumit în continuare drept la acţiune, se stinge prin prescripţie, dacă nu a
fost exercitat în termenul stabilit de lege.
Putem defini prescripţia extinctivă din dreptul civil ca fiind stingerea dreptului la
acţiune338 neexercitat în termenul de prescripţie339.
Altfel spus, prescripţia extinctivă este mijlocul de stingere a dreptului la acţiune în sens
material, prin neexercitarea acelui drept în intervalul de timp stabilit de lege – adică dreptul de a
cere de la debitor, prin intermediul instanţei îndeplinirea obligaţiei ce-i revin, fără a influenţa
dreptul subiectiv.

334
G. Plastara, Curs de drept civil, Bucureşti, 1927
335
M. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, E. C. R., Bucureşti, 1921
336
T. Ionaşcu, Tratat de drept civil, E. Academiei R. S. R., Bucureşti, 1967
337
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 219
338
Considerăm că este necesar a se face precizarea „dreptul la acţiune în sens material” întrucât dreptul la acţiune are
un dublu înţeles, unul material şi unul procesual.
Prin drept la acţiune, în sens material se înţelege posibilitatea unei persoane (a subiectului activ) de a-şi realiza un
drept împotriva unei alte persoane (subiectul pasiv) obligate a-l respecta, obţinând cu ajutorul organului de stat
competent (instanţa de judecată), prin forţa sa coercitivă, executarea obligaţiei corelative. Prin drept la acţiune în sens
procesual înţelegem posibilitatea unei persoane de a sesiza organul de jurisdicţie în vederea realizării dreptului său.
Dreptul la acţiune în sens procesual este imprescriptibil, deoarece în caz contrar, organele jurisdicţionale nu ar putea
verifica dacă prescripţia s-a împlinit ori nu s-a împlinit. A se vedea în acest sens Gabriel Boroi, op. cit., p. 254;
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 236
339
Gabriel Boroi, op. cit., p. 254
 În acest sens şi prevederile art. 2506 alin (2) din Codul civil, potrivit căruia „Cel care a
executat de bună voie obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară
restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescipţiei era împlinit.”

2. Reglementare
Actele normative în vigoare, în care se găsesc normele ce formează instituţia prescripţiei
extinctive, sunt următoarele:
- Codul civil (în special „Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor din
cartea a VI-a”) în măsura în care nu au suferit modificări sau abrogări – art. 2500-2556;
- alte acte normative, izvoare de drept civil. De exemplu, amintim Legea nr. 554/2004 privind
contenciosul administrativ340, Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional
privat341, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, Legea nr. 11/1991 privind
combaterea concurenţei neloiale342, legea nr. 7/ 1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare,
Codul familiei.
Codul civil cuprinde norme ce reglementează prescripţia extinctivă şi următoarele
articole:
- Art. 669 - „Încetarea coproprietăţii prin partaj poate fi cerută oricând, afară de cazul în
care partajul a fost suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească.”
- Art. 1103 – (1) „Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de un an de la data
deschiderii moştenirii”
- Art. 1223 – „Dreptul la acţiunea în anularea sau în reducerea obligaţiilor pentru leziune se
prescrie în termen de 2 ani de la data încheierii contractului.”
- Art. 1440 – „Suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi
invocată şi de ceilalţi creditori solidari.”
- Art. 1449 – „Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari
produc efecte şi faţă de ceilalţi codebitori”
- Art. 2134 – „(1) Clientul este decăzut din dreptul la raportarea prejudiciului suferit prin
furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care au fost
aduse pentru el în hotel dacă:
a) În cel mult 24 de ore de la data la care a cunoscut prejudiciul nu a înştiinţat
administraţia hotelului;
b) Nu a exercitat dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului în termen de 6 luni de
la data producerii acestuia.”
- Art. 2182 – „Dreptul la acţiune pentru rectificarea erorilor de calcul, făcute cu ocazia
soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi altora asemenea se va prescrie în termen de
un an de la data comunicării extrasului de cont curent.”
- Art. 2237 – „Drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se
constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse
prescripţiei.”

3. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă

3.1. Principiul disponibilităţii
Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă este determinat în mare parte de
principiul disponibilităţii specific dreptului civil. Astfel:
- Art. 2512 alin (1) prevede: „prescripţia poate fi impusă numai de cel în folosul căruia curge,
personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de
bună-credinţă.”

340
Publicată în M. O., partea I, nr. 1154/ 07. 12. 2004
341
Publicată în M. O., partea I nr. 245/1 oct. 1992
342
Publicată în M. O., partea I nr. 24/ 30. 01. 1991
- Art. 2512 alin (2) „Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.”
- Art. 2512 alin (3) „Dispoziţiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea
prescripţiei ar fi în interesul statului sau al unităţilor sale administrativ teritoriale”
Adoptând această soluţie, legiuitorul a menţinut în continuare inadmisibilitatea derogării
prin act juridic civil, de la normele care reglementează prescripţia extinctivă, deoarece soluţiile
privind: aplicarea efectului prescripţiei numai dacă este invocat, de o parte, şi inadmisibilitatea
derogării de la normele ce reglementează prescripţia extinctivă, de cealaltă parte, nu sunt
ireconciliabile, dimpotrivă, ele pot foarte bine coexista, dând satisfacţie unor interese diferite: cel
general şi cel individual care trebuie armonizate, iar nu unul să fie anihilat de celălalt de plano. În
sensul principiului disponibilităţii, al normelor dispozitive, art. 2515 alin (3) C.civ. prevede că „în
limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin
acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin
fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere.”
În alin (4) al art. 2515, se prevede că „termenele de prescripţie pot fi reduse sau
micşorate, prin acordul expres al părţilor, fără ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an
şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi care pot
fi prelungite pânî la 20 de ani.”
Judecătorul trebuie să fie decât un spectator neutru şi pasiv al duelului judiciar dintre
părţi cu privire la prescripţia extinctivă.
Prescripţia trebuie aplicată dacă cel interesat o invocă. Ea trebuie privită şi ca o chestiune
particulară în ce priveşte părţile raportului juridic respectiv, fiind instituită în favoarea subiectului
pasiv ca o sancţiune pentru lunga pasivitate sau neglijenţa subiectului activ în valorificarea
propriului drept.

3.2. Excepţii de la principiul disponibilităţii

- Art. 2515 (2) „... este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi
declarată imprescriptibilă, deşi potrivit legii, aceasta este prescriptibilă sau invers, o
acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi prescriptibilă.”
- - Art. 2515 (5) dispoziţiile alin (3) şi (4) - referitoare la principiul disponibilităţii – nu se
aplică în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu trebuie să dispună şi nici acţiunilor
derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele suuse legislaţiei privind protecţia
consumatorului.

4. Natura juridică a prescripţiei extinctive

Pentru a stabili ce reprezintă prescripţia extinctivă pentru dreptul civil vom analiza
efectul prescripţiei asupra dreptului subiectiv şi a obligaţiei civile corelative.
Prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în înţelesul că, după
împlinirea termenului de prescripţie, titularul dreptului subiectiv civil nu mai poate apela la
concursul forţei de constrângere statală pentru realizarea dreptului său. În consecinţă, acţiunea
introdusă de subiectul activ, după împlinirea prescripţiei extinctive, va fi respinsă ca prescrisă.
Potrivit subiectului pasiv, debitorul, prescripţia extinctivă are ca efect inadmisibilitatea
obligării sale la executarea obligaţiei, prin pronunţarea unei hotărâri care să poată fi pusă în
executare silită.
Debitorul are posibilitatea de a se apăra împotriva executării silite a obligaţiei, invocând
excepţia prescripţiei extinctive a acţiunii creditorului.
Instanţa de judecată este obligată să verifice la cerere dacă termenul de prescripţie s-a
împlinit, iar, în caz afirmativ, să refuze creditorului realizarea forţată a dreptului său.
Potrivit prevederilor art. 2506 alin. (2) C.civ., „Cel care a executat de bunăvoie obligaţia,
după ce dreptul la acţiune s-a prescris, nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la
data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit“. Legiuitorul reglementează astfel
valabilitatea plăţii efectuate de debitor după împlinirea prescripţiei. Chiar dacă debitorul nu a
cunoscut că prescripţia era împlinită în momentul executării voluntare a prestaţiei sale, legea nu-i
permite acestuia să solicite restituirea prestaţiei, tocmai pentru că prescripţia extinctivă nu stinge
dreptul subiectiv şi obligaţia civilă. După împlinirea prescripţiei, debitorul care a efectuat în mod
voluntar plata nu a făcut altceva decât să-şi execute obligaţia sa. Deşi nu mai poate fi apărată pe
calea acţiunii, ca urmare a efectului prescripţiei, dreptul subiectiv se bucură totuşi de o anumită
protecţie juridică, aceea a excepţiei de inadmisibilitate a restituirii prestaţiei efectuată voluntar de
debitor.
Fără a stinge dreptul subiectiv şi obligaţia civilă corelativă, prescripţia extinctivă produce
totuşi o transformare juridică a acestora: dreptul subiectiv nu mai poate fi apărat pe calea ofensivă
a acţiunii, (dreptul material la acţiune fiind stins), ci numai pe calea defensivă a excepţiei, iar
obligaţia civilă nu mai poate fi adusă la îndeplinire prin executare silită, dar este permisă
executarea sa de bună voie de către debitor.
Elementul sancţionator este criteriul în funcţie de care obligaţiile se clasifică în obligaţii
civile şi obligaţii naturale343. Dacă obligaţiile civile sunt obligaţiile a căror aducere la îndeplinire
este asigurată prin forţa coercitivă a statului, în cazul în care debitorul nu le execută de bună voie,
obligaţiile naturale sunt acele obligaţii care nu conferă titularului dreptului corelativ posibilitatea
de a proceda la executarea lor silită, ele putând fi executate numai voluntar344. Numite şi obligaţii
civile imperfecte, ele nu sunt simple comandamente morale, dar şi-au pierdut ceva din forţa
juridică prin care se caracterizează raporturile juridice de obligaţii345.
Observăm astfel că prescripţia extinctivă transformă, metamorfozează dreptul subiectiv
civil şi obligaţia civilă corelativă, „retrogradându-le”346 din drepturi şi obligaţii civile perfecte
(asigurate prin acţiune) în drepturi şi obligaţii civile imperfecte naturale (asigurate doar prin
excepţii).
În concluzie, sub aspectul naturii juridice, prescripţia extinctivă este un mod de
transformare a conţinutului raportului juridic civil a drepturilor şi a obligaţiilor civile în drepturi
şi obligaţii naturale.

5. Funcţiile prescripţiei extinctive

Prin împlinirea termenului de prescripţie, titularul dreptului încălcat pierde posibilitatea
de a-l valorifica cu ajutorul acţiunii. Prescripţia apare astfel ca o îngrădire a posibilităţii de
apărare a drepturilor încălcate. În acest context prescripţia extinctivă are următoarele funcţii:
Funcţia mobilizatoare, urmăreşte stimularea titularilor de drepturi la valorificarea
acestora în termene relativ scurte, fixate de lege.
Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie o sancţiune a neglijenţei
titularului acestui drept care nu l-a exercitat un timp îndelungat.
Această funcţie face ca titularul unui drept subiectiv, sau creditorul care a rămas inactiv
un anumit răstimp, să-şi piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acţiunii în justiţie, şi odată
cu acesta posibilitatea de a obţine executarea silită a obligaţiei corelative lui.
Funcţia educativă
Prin fixarea unor termene de prescripţie se asigură stabilitatea şi certitudinea raporturilor
juridice prin eliminarea situaţiilor confuze şi incerte ce le caracterizează.
Funcţia educativă urmăreşte stimularea apărării şi realizării drepturilor subiective
încălcate sau contestate, în perioade de timp relativ scurte.

343
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 16
344
I. Dogaru, T. Sâmbrian, P. Drăghici, Drept civil român. Tratat. Teoria generală a obligaţiilor, vol. III, p. 200
345
C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 16
346
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 201
 Funcţia de a înlătura pretenţiile vechi, îndoielnice
Prescripţia extinctivă asigură stabilitatea şi certitudinea raporturilor juridice, securitatea
circuitului civil. Prin aplicarea ei se evită dificultăţile de ordin probator care s-ar putea ivi odată
cu trecerea unui timp mai îndelungat, fie ca urmare a pierderii sau distrugerii înscrisurilor
preconstituite, fie din pricina dispariţiei unor martori importanţi sau a diminuării preciziei cu care
faptele pot fi reconstituite pe baza datelor păstrate în memorie.
Funcţia sancţionatoare
Stingerea prin prescripţie a dreptului la acţiune constituie sancţiunea instituită de lege
pentru titularul acelui drept care, din neglijenţă, nu l-a exercitat un timp îndelungat.

Secţiunea a 3-a.
Delimitarea prescripţiei extinctive de alte instituţii juridice

Consideraţii generale
Ca instituţie de drept civil, prescripţia extinctivă prezintă unele asemănări cu alte instituţii
ale dreptului civil.
Delimitarea de aceste instituţii este necesară, pe de o parte, pentru o mai bună înţelegere a
prescripţiei extinctive, iar pe de altă parte, pentru a se evita confundarea acestor instituţii.
Prescripţia extinctivă se aseamănă, dar nu se confundă cu alte instituţii de drept civil,
precum: prescripţia achizitivă, decăderea şi termenul extinctiv.
Delimitarea implică sublinierea asemănărilor şi deosebirilor existente faţă de alte noţiuni
de drept civil.

1. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de prescripţia achizitivă

(uzucapiune)
Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate şi a altor drepturi
reale asupra unor bunuri imobile, prin exercitarea posesiei asupra acelor bunuri, un interval de
timp stabilit de lege.
Codul civil reglementează distinct prescripţia achizitivă (uzucapiunea) de prescripţia
extinctivă (liberatorie).
Codul civil prevede două tipuri de uzucapiune:
- uzucapiunea imobiliară extratabulară, reglementată de art. 930 C. civ.347;
- uzucapiunea tabulară reglementată de art. 931. C.civ.348

2. Delimitarea prescripţiei extinctive faţă de termenul extinctiv

Consideraţii generale

347
Posesie utilă – o asemenea posesie trebuie să fie continuă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Posesia
netulburată este cea care a început în mod paşnic. Conservarea posesiei prin mijloace violente nu este incompatibilă cu
caracterul netulburat al posesiei, atunci când violenţa (pasivă) este un răspuns al posesorului la actele de violenţă
(activă) utilizate de un terţ în vederea deposedării.
348
Posesia este o stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt asupra
acestuia, care dă posesorului putinţa de a se comporta ca şi când el ar fi adevăratul proprietar. În cele mai multe cazuri,
posesia corespunde cu proprietatea, înfăţişându-se ca expresie sau manifestare exterioară a acesteia. Ea nu se confundă
însă cu proprietatea, care este o stare de drept. Pentru existenţa posesiei se cer cumulativ două elemente: a) un element
material (corpus) care presupune contactul direct cu lucrul, ce poate fi concretizat în orice fel de acte materiale (de ex.,
deţinerea lucrului, folosirea lui, culegerea fructelor acestuia); b) un element psihologic, intelectual (animus sibi
habendi) constând în intenţia sau voinţa celui ce stăpâneşte în fapt bunul, de a efectua această stăpânire pentru sine, de
a se comporta cu privire la lucru ca proprietar.
 După cum am văzut, termenul este un eveniment viitor şi sigur în privinţa producerii lui
până la care este amânată începerea sau stingerea exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor.
Termenul prezintă două trăsături definitorii:
a) este un eveniment viitor, în sensul că se va produce în viitor;
b) este un eveniment a cărui producere este sigură.
În raport de efectele pe care le produce, termenul poate fi:
a) termen suspensiv, care suspendă executarea obligaţiei sau exercitarea dreptului până la
îndeplinirea unui eveniment viitor şi sigur, obligaţia se execută la acest termen;
b) termen extinctiv, este acela la a cărui împlinire obligaţia se stinge. Este termenul care amână
stingerea exercitării unui drept ori încetarea unei obligaţii la împlinirea lui.
Aşadar, termenul extinctiv nu afectează obligaţia, dreptul şi efectele acestora cât timp nu
s-a împlinit.
Obligaţia produce efecte ca şi cum ar fi pură şi simplă, neafectată de modalităţi. În
momentul în care se împlineşte termenul extinctiv stinge obligaţia şi pune capăt efectelor
acesteia. Termenul extinctiv este mod de stingere a obligaţiilor şi marchează momentul stingerii
obligaţiei. El constă practic, într-o suită de termene suspensive succesive349.
Prescripţia extinctivă nu se confundă cu termenul extinctiv.
Pornind de la aceste precizări, se observă că între prescripţia extinctivă şi termenul
extinctiv există atât asemănări, cât şi deosebiri.
Asemănări:
a) ambele au efect extinctiv;
b) ambele sunt instituţii de drept civil;
c) ambele apar ca sancţiuni de drept civil pentru titularii drepturilor subiective civile;
d) ambele au acelaşi mod de calcul.

Deosebiri:

Criteriul Prescripţia Termenul extinctiv

extinctivă
a) Termenul Legal Legal, convenţional
ori judecătoresc
b) Efectul Stinge dreptul la Stinge dreptul
acţiune în sens subiectiv civil şi
material, dreptul obligaţia civilă
subiectiv civil şi corelativă
obligaţia civilă
corelativă continuând
să existe într-o formă
imperfectă
c) Posibilitate Termenele de Poate fi modificat
de modificare prescripţie fiind prin acordul de voinţă
a termenelor legale, nu pot fi al părţilor actului
modificate juridic
d) Suspendare, Sunt specifice (reguli Nu este susceptibil
întrerupere proprii) (nefiind întâlnite)
ori repunere
în termen

349
I. Dogaru, P. Drăghici, Drept civil român, Tratat. Teoria generală a obligaţiilor, vol. III
 3. Delimitarea prescripţiei extinctive de decădere
Noţiune
Decăderea este sancţiunea de drept civil ce constă în stingerea dreptului subiectiv civil
neexercitat în termenul stabilit de lege sau de părţi350.
Asemănări:351
- ambele presupun termene;
- ambele sunt instituţii de drept civil;
- ambele au efect extinctiv.
Deosebiri:352
- prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune, iar decăderea stinge însuşi
dreptul subiectiv civil;
- prescripţia extinctivă presupune „termene de prescripţie” care sunt mai lungi şi mai
numeroase, decăderea presupune “termene de decădere”, care sunt mai scurte şi mai puţine;
- prescripţia extinctivă are reguli proprii privind repunerea în termen, pe când decăderea nu
dispune de asemenea reguli.
Sunt termene de decădere:
- termenul de 1 an pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art. 1023-1026 C. civ.)353;
- termenul de 3 ani înlăuntrul căruia se poate revendica bunul mobil pierdut sau furat354;
- termenul de 1 lună pentru oferta de purgă355 a imobilului grevat de sarcini reale şi termenul de
40 de zile pentru licitaţie şi suprafeţe;
- termenul de 3 luni stabilit de art. 82 din final din legea 31/1990 etc.
Nerespectarea termenelor de decădere stabilite de către legiuitor are drept consecinţă
pierderea dreptului material de care autorul nu a uzat în termenul fixat.

4. Efectul prescripţiei extinctive

Analiza efectului prescripţiei extinctive caută răspuns la întrebarea: ce se stinge ca
urmare a acţiunii acestei prescripţii?
Potrivit art. 2500 alin. (1) din Codul civil “dreptul la acţiune (în sens material) se stinge
prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.”
Dispoziţiile Codului civil arată cât se poate de clar că la baza elaborării acestuia a stat
concepţia supravieţuirii dreptului subiectiv. Acest act normativ întrebuinţează fie expresia
“prescripţia dreptului la acţiune”, fie expresia “dreptul material la acţiune se prescrie”, iar art.
2506 alin. (2) din Codul civil evidenţiază existenţa dreptului subiectiv şi după împlinirea
prescripţiei extinctive, astfel: “Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al
creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării
nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.”
Considerăm că legiuitorul a instituit prescripţia extinctivă pentru a stimula pe cei
îndreptăţiţi să-şi valorifice pretenţiile pe calea executării silite în termenele prevăzute de lege. În
acelaşi timp nu a urmărit nici sancţionarea prea exigentă a creditorilor neglijenţi, lipsindu-i total

350
Pentru deosebirea dintre decăderea de drept material, substanţial (civil) şi cea de drept procesual civil şi delimitarea
prescripţiei extinctive faţă de deciderea materială şi decăderea procesuală, V. M. Ciobanu, Nota II la D. C. nr. 93/24
oct. 1985 a Trib. Iaşi, R. R. D. 8/1986, p. 49-54
351
Gabriel Boroi, op. cit., p. 261
352
Gabriel Boroi, op. cit., p. 261
353
Art. 831 C. civ. “Donaţiunea între vii se revocă pentru ingratitudine în cazurile următoare: 1) Dacă donatorul a
atentat la viaţa donatorului; 2) Dacă este culpabil în privinţă-i de delicte, cruzimi sau injurii grave; 3) Dacă fără cuvânt
îi refuză alimente.
354
Art. 1909 alin. (2) C. civ. “Cu toate acestea, cel ce a pierdut sau cel cărui s-a furat un lucru, poate să-l revendice în
curs de trei ani, din ziua când l-a pierdut sau când i s-a furat, de la cel la care-l găseşte, rămânând acestuia recurs în
contra celui de la care îl are.”
355
Expresia “a purga proprietăţile” se referă la a libera respectivele proprietăţi de privilegiile şi ipotecile care o
grevează.
de drepturile lor şi nici exonerarea debitorilor de obligaţiile lor. Este motivul pentru care dreptul
subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă supravieţuiesc şi după împlinirea termenului de
prescripţie, iar plata făcută voluntar după această dată este valabilă.
Argumentele în favoarea acestei teze sunt următoarele:
a) mai întâi un argument de interpretare gramaticală a art. 2500 din Codul civil (vezi
definiţia) care foloseşte formula “dreptul la acţiune” iar nu “drept subiectiv” ori “drept”.
- art. 2506 alin. (2) din Codul civil prevede: “debitorul care a executat obligaţia după ce
dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei chiar
dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.” (În ipoteza stingerii dreptului
subiectiv, debitorul ar putea cere restituirea prestaţiei.)
Acte normative recente folosesc aceeaşi expresie “dreptul la acţiune” precum:
- art. 12 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale: “Dreptul la
acţiune: se prescrie în termen de 1 an de la data când păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.”
- art.147 din Legea nr. 105/1992: “prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune este supusă
legii dreptului care se aplică dreptului subiectiv însuşi”.
- art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 “prin derogare de la dreptul comun, indiferent de
cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de 1 an de la intrarea în vigoare a
prezentei legi”.
Actele normative recente demonstrează intenţia şi consecvenţa legiuitorului în precizarea
efectului prescripţiei extinctive.
b) al doilea argument se bazează pe interpretarea logică a art. 2522 din C.civ., în sensul
că dacă s-ar stinge însuşi dreptul subiectiv civil, nu s-ar justifica instituţia repunerii în termen la
care se referă acest text, pentru că instanţa nu ar mai avea ce ocroti; de unde rezultă indubitabil că
dreptul subiectiv civil nu s-a stins prin prescripţie356.

4.1. Noţiune. Drept la acţiune în sens material

Prin drept la acţiune în sens material se înţelege posibilitatea titularului dreptului
subiectiv civil de a cere şi abţine de la organul de jurisdicţie competent, protecţia juridică a
dreptului său, la nevoie pe calea constrângerii juridice.
În domeniul dreptului procesual civil, dreptul la acţiune în sens procesual desemnează
posibilitatea titularului dreptului subiectiv civil de a sesiza instanţa de judecată în cazul în care
pretinde că dreptul său este îndatorat.
Sesizarea instanţei de judecată se face prin cererea de chemare în judecată357.

4.2. Consecinţe juridice

Consecinţele juridice ale stingerii prin prescripţie a dreptului la acţiune în sens material
sunt:
- supravieţuirea dreptului subiectiv civil, ca şi a obligaţiei civile corelative (acestea se
transformă devenind, din perfecte, imperfecte);
- imprescriptibilitatea dreptului la acţiune în sens procesual; titularul dreptului la acţiune poate
sesiza organul de jurisdicţie.

356
Art. 19.: “Instanţa judecătorească, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificare cauzele pentru care termenul
de prescripţie a fost depăşit, poate să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii ori să încuviinţeze
executarea silită.”
A se vedea şi “repunerea în termen” – constituie un artificiu juridic ce permite instanţei de judecată să considere că
un termen de prescripţie, deşi expirat, nu este totuşi împlinit. Legea nu enumeră cazurile în care poate fi acordată
repunerea în termen lăsând instanţei libertatea de apreciere a împrejurărilor invocate de reclamant. Formula “cauza
temeinic justificată” subliniază caracterul excepţional al repunerii în termen.
357
Cererea de chemare în judecată este definită ca fiind actul de procedură prin care partea interesată se adresează
instanţei pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, punând în mişcare acţiunea civilă.
 4.3.Principiile efectului prescripţiei extinctive
Efectul prescripţiei extinctive (stingerea dreptului la acţiune în sens material) este cârmuit
de două principii reglementate expres în Codul civil:
- stingerea dreptului la acţiune privind drepturile accesorii;
- stingerea printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune privind fiecare prestaţie în cazul
obligaţiilor cu executare succesivă.
4.3.1. Primul principiu este consacrat în art. 2503 alin. (1) C.civ. “Odată cu stingerea
dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile
accesorii – afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.”
Acest principiu nu este decât o aplicaţie a principiului de drept accesorium sequitur
principale.
Prin urmare, prin aplicarea acestui principiu la materia prescripţiei extinctive, odată cu
dreptul la acţiune având ca obiect o sumă de bani se stinge şi dreptul la acţiunea privitoare la
dobânzi, majorări, penalităţi la această sumă.
Trebuie să reamintim că dreptul civil accesoriu depinde juridic de dreptul civil principal
conform principiului menţionat mai sus, în sensul că soarta dreptului accesoriu este determinată
de soarta dreptului principal. Această clasificare priveşte numai drepturile patrimoniale (reale şi
de creanţă) în consecinţă vom avea drepturi reale accesorii şi drepturi de creanţă accesorii.
Drepturile reale accesorii sunt: dreptul de gaj, de ipotecă, privilegiile, dreptul de retenţie,
iar ca drept de creanţă accesoriu menţionăm dreptul creditorului de a pretinde de la debitor
dobânda aferentă creanţei pe care acesta din urmă i-o datorează.

4.3.2. Al doilea principiu este consacrat de art. 2503 alin (2) din C.civ. care prevede: “În
cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare
din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să
execute una sau alta dintre prestaţiile datorate.”358
Acest principiu îşi găseşte aplicaţia ori de câte ori debitorul este ţinut faţă de creditor la
prestaţii succesive precum: chirii, dobânzi, arenzi, ratele de rentă viageră etc., indiferent de
izvorul obligaţiei. În acelaşi timp în aplicarea acestui principiu trebuie să se ţină seama şi de
incidenţa primului principiu care guvernează această materie, pentru că prescrierea dreptului
principal atrage prescrierea tuturor prestaţiilor succesive ce alcătuiesc obiectul dreptului de
creanţă accesoriu.
Principiul consacrat de art. 2503 din C.civ. guvernează şi dreptul la acţiune al creditorului
pentru plata dobânzilor de întârziere.
Făcând aplicaţia acestui principiu jurisprudenţa s-a pronunţat în sensul că “Dobânzile de
întârziere, fiind prestaţii succesibile, în sensul art. 2503 alin (2) C.civ. dreptul la acţiune, potrivit
acestui text, cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită.

Secţiunea a 4-a.
Domeniul prescripţiei extinctive

1. Noţiunea domeniului prescripţiei extinctive

358
De ex., cazul dreptului la acţiune pentru plata chiriei lunare în cazul contractului de locaţiune (contract cu executare
succesivă în timp). Dreptul la acţiune pentru obligarea locatarului la plata chiriei are un termen de prescripţie distinct
pentru fiecare chirie (lunară, anuală sau zilnică) restantă.
 Domeniul prescripţiei extinctive înseamnă sfera drepturilor subiective civile ale căror
acţiuni cad sub incidenţa prescripţiei359.
Altfel spus, formează domeniul de aplicare a prescripţiei extinctive drepturile la acţiune
ce se sting prin efectul prescripţiei, adică sunt prescriptibile.

2. Categorii de drepturi subiective

În funcţie de natura lor, drepturile subiective se clasifică în drepturi patrimoniale şi
drepturi nepatrimoniale. La rândul lor, drepturile patrimoniale se clasifică în drepturi reale şi
drepturi de creanţă. În funcţie de corelaţia dintre ele, drepturile reale sunt principale şi drepturi
reale accesorii.
Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate, dreptul de uz, uzufruct, abitaţie,
servitute şi superficie.
Sunt drepturi reale accesorii: ipoteca, gajul, privilegiile şi dreptul de retenţie.
Criteriile de determinare a domeniului prescripţiei extinctive pe care le avem în vedere
vizează aceste drepturi subiective civile.
Primul criteriu de determinare este reprezentat de natura drepturilor subiective civile,
după care distingem:
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale;
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.
Alt criteriu este acela al actului normativ care reglementează prescripţia, potrivit căruia
întâlnim:
- domeniul prescripţiei extinctive căruia i se aplică Codul civil;
- domeniul prescripţiei extinctive care rezultă din aplicarea altor acte normative, izvoare de
drept civil (Legea nr. 31/1990 etc.)

3. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor

patrimoniale
3.1. Prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de creanţă

Principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă

Prescriptibilitatea drepturilor de creaţă reiese implicit din dispoziţiile art. 2501 alin. (1)
C.civ.: „Drepturile la acţiune, având un obiect patrimonial, sunt supuse prescripţiei extinctive,
afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.”
Sunt aşadar prescriptibile toate drepturile născute din executarea sau neexecutarea
contractelor, din obligaţia de reparare a pagubei pricinuite prin fapta ilicită, din îmbogăţirea fără
justă cauză sau din alt izvor de drept.
Caracterul drepturilor de creanţă de a fi supuse prescripţiei extinctive rezultă nu numai
din textul citat, ci şi din dispoziţiile care reglementează începutul prescripţiei extinctive, cuprinse
în art. 2523 şi 2524 C.civ.: “Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la
acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.” „... prescripţia începe
să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă.”
Jurisprudenţa a făcut numeroase aplicaţii ale principiului prescriptibilităţii acţiunilor
personale care însoţesc drepturile de creanţă:

• Prescripţie extinctivă. Valorificarea dreptului de creanţă izvorât din neperfectarea

contractului autentic de vânzare-cumpărare.
Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune având ca obiect valorificarea dreptului de
creanţă izvorât din neperfectarea contractului autentic de vânzare-cumpărare începe să curgă de la

359
Ghe. Beleiu, op. cit., p. 203
data la care partea interesată a luat cunoştinţă că nu mai există posibilitate de perfectare a
vânzării, respectiv, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a respins cererea având
ca obiect pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
C. S. J. sec. civ. dec. nr. 1730 din 23. 03. 2001

• Prescripţia acţiunii principale. Consecinţe asupra capătului accesoriu al cererii.

Dacă prin capăt de cerere, cu caracter principal a fost respins ca prescris, aceeaşi soartă
o va avea şi capătul de cerere accesoriu, în virtutea principiului “accesorium sequitur principale”.

Excepţii de la principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă

Principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă are şi câteva excepţii. De ex:
- acţiunea în restituirea depunerilor la Casa de Economii şi Consemnaţiuni (art. 4 alin. (1) din
Legea nr. 66/1996);
- acţiunea având ca obiect partea cuvenită din rezerva de prime în asigurările facultative de
persoane (nu şi de bunuri) art. 40 din Legea nr. 136/1995;

3.2. Prescriptia extinctivă şi drepturile reale principale

Acţiuni reale imprescriptibile extinctiv

Sunt considerate imprescriptibile extinctiv:

- acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate privată, care deşi
imprescriptibilă extinctiv, poate fi paralizată prin invocarea cu succes a uzucapiunii. Prin
această acţiune proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului
său de proprietate şi restituirea lucrului. Este o acţiune petitorie prin care se apără dreptul de
proprietate.
- acţiunea confesorie – este echivalentul acţiunii în revendicare pentru dezmembrămintele
proprietăţii (dreptul de uz, de uzufruct, de abitaţie, de servitute şi de superficie, reclamant
fiind titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate.
- acţiunea în partaj, prin care se urmăreşte împărţirea bunurilor comune.

Acţiuni reale prescriptibile extinctiv

- acţiunea în revendicare mobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate privată.
- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 572 C. civ. – avulsiune. 360

4. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor

nepatrimoniale

360
Acţiunea în revendicarea terenului rupt din proprietatea publică este imprescriptibilă, întrucât proprietatea publică
este inalienabilă şi avulsiunea nu poate opera în detrimentul său.
Avulsiunea este o formă de realizare a accesiunii imobiliare naturale constând în adăugirea la un teren a unei bucăţi
de pământ smulse brusc de la un alt teren, prin acţiunea unei ape curgătoare. Adăugirea devine proprietatea titularului
terenului la care s-a produs alipirea, dar fostul proprietar o poate revendicare în termen de un an.
 4.1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale
Principiul în această materie este că drepturile nepatrimoniale sunt imprescriptibile
extinctiv.
Existenţa principiului rezultă din art. 2502 alin. (2) C.civ.: “... sunt imprescriptibile
drepturile privitoare la: 1. acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului
în care prin lege se dispune altfel.”

4.2. Excepţii de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor personale

nepatrimoniale
Sunt prescriptibile următoarele acţiuni:
a) acţiunea în anulabilitate (adică în nulitate relativă – termenul general de prescripţie
este de 18 luni) – art. 2529 din C.civ.;
b) acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei (Codul civil) se prescrie în termen de 6 luni;
c) acţiunea în tăgada paternităţii (art. 430 Codul civil) se prescrie în termen de 3 ani;
d) acţiunea în stabilirea paternităţii (art. 60 alin. (1) Codul familiei) se prescrie în termen
de 1 an în ipoteza în care titularul dreptului la acţiune este mama copilului, pentru că în ceea ce îl
priveşte pe copil, acţiunea este imprescriptibilă (art. 4207 C. civ., “acţiunea aparţinând copilului
nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.”

Secţiunea a 5-a.
Termenul prescripţiei extinctive

1. Noţiunea şi clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă

Codul civil a stabilit un nou sistem de termene care merită atenţie.

1.1. Definiţie
Putem defini termenul de prescripţie ca fiind intervalul de timp stabilit de lege, înlăuntrul
căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune ori dreptul de a cere executarea silită, sub sancţiunea
pierderii acestor drepturi de către titularii lor, respectiv a posibilităţii de a mai putea obţine
obligarea pârâtului la executarea obligaţiei ce-i revine.
Altfel spus, termenul de prescripţie este răstimpul în care, potrivit legii, neexercitarea
unui drept la acţiune în sens material de către titularul său are ca efect stingerea acelui drept.
Ca orice termen, şi termenul de prescripţie extinctivă are un început (data de la care
începe să curgă prescripţia), o durată şi un sfârşit (data împlinirii prescripţiei).

1.2. Clasificarea termenelor de prescripţie extinctivă

O clasificare a termenelor este de natură a contribui la corecta lor aplicare.
Există două criterii de clasificare:
În funcţie de sfera de aplicare: distingem între termene generale şi termene speciale.
 Termenul general se aplică ori de câte ori nu îşi găseşte aplicare un termen special de
prescripţie.
Termenul special nu se poate aplica decât exclusiv în cazurile pentru care a fost stabilit.
În funcţie de izvorul normativ: deosebim între termenele instituite de Codul civil şi
termene instituite de alte acte normative, precum Legea nr. 31/1990, Legea nr. 11/1991.

1.2.1. Termenul general de prescripţie

Termenul general de prescripţie este de 3 ani – art. 2517 C.civ. Acest termen este general
în sensul aplicării lui tuturor acţiunilor “personale” (întemeiate pe drepturi de creanţă) cu excepţia
cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie, indiferent de izvorul concret al
raportului obligaţional: act juridic (unilateral sau bilateral) ori fapt juridic stricto sensu.
Termenul general de prescripţie este de 10 de ani, în cazul dreptului la acţiune privitor la:
1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu
sunt supuse altui termen de prescripţie;
2. reaprarea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin
tortură ori acte de barbarie sau, supă caz, a celui cauzat prin violenţă ori
agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane
aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa;
3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.

1.2.2. Termene speciale de prescripţie

Termenele speciale de prescripţie sunt:
a) Termenul de prescripţie de 2 ani (art. 2519 C.civ.) aplicabil dreptului la acţiune întemeiat
pe un raport de asigurare sau reasigurare.
b) Termenul de prescripţie de 1 an (art. 2520 C.civ.) aplicabil dreptului la acţiune în cazul:
- ospătarilor sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;
- profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu
luna;
- medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;
- vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;
- meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
- avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor;
- notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt
datorate pentru actele funcţiei lor;
- inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata
sumelor ce li se cuvin.
c) Termenul de prescripţie de 1 an (art. 2521 C.civ.) (alte cazuri) aplicabil dreptului la
acţiune privind:
- restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut
loc;
- contractul de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva
transportatorului.

Secţiunea a 6-a.
Cursul prescripţiei extinctive

1. Începutul prescripţiei extinctive

 1.1. Regula generală: potrivit art.2523 C.civ.: “Prescripţia începe să curgă de la data
când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau după împrejurări trebuia să cunoască naşterea
lui.”

1.2. Regulile speciale privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune

1.2.1. Ipoteza dreptului subiectiv civil pur şi simplu
Pentru dreptul pur şi simplu, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data
naşterii raportului juridic (art. 2523 C.civ.).

1.2.2. Ipoteza dreptului subiectiv civil afectat de o condiţie suspensivă sau de un

termen suspensiv
Pentru dreptul afectat de un termen suspensiv ori de o condiţie suspensivă, prescripţia
dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului sau, după caz, de la data
renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului sau de la data când s-a
îndeplinit condiţia (art. 2524 C.civ.).

1.2.3. Ipoteza răspunderii civile pentru fapta ilicită şi cazuri asimilate

Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă
ilicită şi în cazurile asimilate (cazul acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă
cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri) începe să curgă de la data când păgubitul a
cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. (art. 2528 C.civ.)

1.2.4. Ipoteza acţiunii în restituirea prestaţiilor

Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil
ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul, cu excepţia cazului când dreptul la
acţiune a fost exercitat chiar în procesul în care s-a dispus desfiinţarea actului (art. 2525 C.civ.).

1.2.5. Ipoteza dreptului la acţiune în materia asigurărilor

Prescripţia acţiunii în materia asigurărilor începe să curgă de la expirarea termenelor
prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata
indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurator (art. 2527 C.civ.).

1.2.6. Ipoteza acţiunii în executarea prestaţiilor succesive

Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de
la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la
data ultimei prestaţii neexecutate. (art. 2526 Cod civil).

1.2.7. Ipoteza acţiunii în anularea unui act juridic

Prescripţia acţiunii în anulabilitate începe să curgă din momente diferite, în funcţie de
cauza de nulitate relativă, astfel:
a) în caz de violenţă, din ziua când acesta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de erori ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptăţit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să-i încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a
cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului (art.
2529 C.civ.).

1.2.8. Ipoteza acţiunii în răspundere pentru vicii aparente

Prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor
lucrări, cu vicii aparente, în cazurile care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru
asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau,
după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege or stabilit prin procesul verbal de
constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate (art. 2530 C.civ.).

1.2.9. Ipoteza acţiunii în răspundere pentru vicii ascunse

Prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă din momente
diferite stabilite de art. 2531 C.civ., astfel:
a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o
construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale
a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai
înainte, când prescripţia începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau
recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit
mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.
Pentru executarea unor lucrări curente, termenele sunt de o lună, în cazul prevăzut la lit.
a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b) (art. 2531 alin (2) C.civ.).
Dispoziţiile art. 2531 C.civ. nu aduc nicio atingere termenelor de garanţie speciale, legale
sau convenţionale.

1.2.10. Ipoteza acţiunii în executarea obligaţiilor de a da sau de a face

În cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la
data când obligaţia devine exigibilă şi debitul trebuia s-o execute.

2. Suspendarea prescripţiei extinctive

2.1. Noţiune.
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acestei
prescripţii care constă în oprirea, de drept, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât
durează situaţiile, limitativ prevăzute de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul
dreptului la acţiune361.

2.2. Cauzele generale de suspendare a prescripţiei

Cauzele de suspendare sunt enumerate de art. 2532 C.civ. „Prescripţia nu începe să curgă,
iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:
1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;
2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care-i reprezintă, cât timp durează ocrotirea
şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act
juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât
timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau
ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau
exigibilitatea acesteia;
6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni
înainte de expirarea termenului de prescripţie;

361
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 281
 7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii, să folosească o
anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare
sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu a trebuit să cunoască rezultatul
acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la înregistrarea cererii, dacă legea nu a
stabilit alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale
României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război;
9. în cazul în care ce împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat
de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această
împiedicare; forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a
prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de
prescripţie”.

2.3. Alte cazuri de suspendare a prescripţiei prevăzute de lege

1. Suspendarea prescripţei în materie succesorală
Prescripţia în materie succesorală nu curge în cazurile enumerate de art. 2533 C.civ.:
- contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra
moştenirii cât timp acesta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp
nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
- contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost
numit un curator care să îi reprezinte;
- contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la
data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei.
2.4. Efectele suspendării prescripţiei

2.4.1. Efectul general prevăzut de art. 2534 (1) C.civ. „De la data când cauza de
suspendare a încetat, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de
suspendare.”

2.4.2. Efectul special, reglementat de art. 2534 alin (2) C.civ. „Prescripţia nu se va
împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat cu
excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui
termen de o lună de la încetarea suspendării.”
Efectul special al suspendării constă, în esenţă, în prorogarea termenului de prescripţie
extinctivă, astfel încât între momentul încetării cauzei de suspendare şi cel al împlinirii
termenului de prescripţie să se asigure timpul necesar introducerii cererii de chemare în judecată.

2.5. Beneficiul suspendării prescripţiei

Suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să
facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

2.6. Extinderea efectului suspensiv

Potrivit art. 2536 C.civ. „Suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de
fideinsor produce efecte în privinţa amândurora.”

3. Întreruperea prescripţiei extinctive

3.1. Noţiune
 Întreruperea prescripţiei extinctive poate fi definită ca modificarea cursului acesteia care
constă în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea
unei alte prescripţii extinctive362.

3.2.Cazurile de întrerupere a prescripţiei

Potrivit art. 2537 C.civ. prescripţia se întrerupe:
1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului
a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia – (această cauză
presupune abandonarea de către debitor a poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul subiectiv
corelativ în formularea acestuia. Recunoaşterea la care se referă textul trebuie să fie
neîndoielnică.)
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau arbitrale, prin înscrierea
creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în
cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a
cărui acţiune se prescrie;
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de
judecată, până la citirea actului de sesizare; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii,
din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc
constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere.

3.2.1. Recunoaşterea dreptului

Cazul de întrerupere a prescripţiei „recunoaşterea dreptului” este reglementat de art. 2538
C.civ. astfel:
(1) Recunoaşterea se poate face unilateral şi convenţional şi poate fi expresă sau tacită.
(2) Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care
să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de
recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau
penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.
(3) Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în
executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de
ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de cealaltă parte cu ocazia
executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori
personală.
3.2.2. Cererea de chemare în judecată sau arbitrală
Cazul de întrerupere a prescripţiei prin introducerea unei cereri de chemare în judecată
sau arbitrale este reglementat de art. 2537 C.civ. astfel:
(1) „În cazurile prevăzute la art. 2537 pct. 2 şi 3, prescripţia este întreruptă chiar dacă
sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar
dacă este nulă pentru lipsă de formă.
(2) Prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau
de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici
dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă.”

3.2.3. Punerea în întârziere

Potrivit art. 2540 C.civ. „Prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în
folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în
termen de 6 luni de a data punerii în întârziere363.”

362
Gabriel Boroi, op. cit., p. 296
 3.3. Efectele întreruperii prescripţiei
Efectele prescripţiei extinctive sunt stabilite de art. 2541 din C.civ. astfel: “Întreruperea
şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.”. După întrerupere începe să
curgă o nouă prescripţie. Întreruperea prescripţiei produce următoarele două efecte:
- anterior datei întreruperii, prescripţia este ştearsă, adică înlăturată.
- posterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea altei prescripţii.
Ca şi în cazul suspendării, efectele întreruperii prescripţiei extinctive se produc în temeiul
legii (de plin drept), organului de jurisdicţie nerămânându-i decât să constate producerea lor.
4. Repunerea în termenul de prescripţie
4.1.Noţiune
Potrivit art. 2522 C.civ. „Cel care, din motive temeinice, nu şi-a executat în termen
dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în
termen şi judecarea cauzei.”
Repunerea în termen reprezintă un artificiu juridic ce permite organului de jurisdicţie să
considere că un termen de prescripţie, deşi expirat, nu este totuşi împlinit. Ea este reglementată ca
o instituţie cu aplicare generală la toate drepturile la acţiune supuse prescripţiei extinctive.

4.2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă

Având semnificaţia şi domeniul de aplicare menţionate mai sus, repunerea în termen
poate fi acordată deopotrivă în cadrul acţiunii pentru valorificarea unui drept subiectiv
patrimonial, ca şi în cadrul unei acţiuni pentru valorificarea unui drept subiectiv personal
nepatrimonial, dintre acelea care - prin excepţie de la regula imprescriptibilităţii drepturilor
personale nepatrimoniale - intră în domeniul de incidenţă al prescripţiei extinctive. Legea nu
enumeră cazurile în care poate fi acordată repunerea în termen, lăsând organelor de jurisdicţie
libertatea de apreciere a împrejurărilor invocate de reclamant.
Limitele acestei libertăţi rezultă din formula utilizată de legiuitor: “motive temeinice”
care subliniază caracterul excepţional al repunerii în termen şi – în acest context – obligaţia
implicită a organului de jurisdicţie de a manifesta circumspecţie în acordarea ei. Raportate la
evenimentele de forţă majoră, împrejurările susceptibile să îndreptăţească repunere în termen sunt
numai împiedicări relative, având caracter de obstacol numai pentru reclamant şi pentru cei ce s-
ar afla în aceleaşi condiţii cu acesta, dar nu şi pentru orice reclamant diligent.
Repunerea în termen nu poate fi acordată atunci când titularul dreptului la acţiune era în
măsură să înlăture cauza ce a împiedicat introducerea în termen a acţiunii, dar n-a făcut-o din
culpa sa.
În literatura de specialitate364 s-a precizat că prin “cauze temeinic justificate” trebuie să se
înţeleagă numai acele împrejurări care, fără a avea gravitatea forţei majore (care determină
suspendarea), sunt exclusive de culpă. Aceste împrejurări sunt piedici relative nu absolute (ca
forţa majoră).
Domeniul repunerii în termen a fost conturat astfel: “Repunerea în termen este o noţiune
care exclude şi forţa majoră şi culpa.”365
Domeniul ei începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.
Exemple considerate de jurisprudenţă ca fiind cauze de repunere în termenul de
prescripţie.366

363
Punerea în întârziere reprezintă acţiunea creditorului care comunică debitorului că obligaţia sa a ajuns la
scadenţă şi îl invită să şi-o execute. De obicei, punerea în întârziere se face printr-o notificare scrisă
adresată prin intermediul executorului judecătoresc.
364
Gheorghe Beleiu, op. cit., p. 299-300; Ion Dogaru, op. cit., p. 282
365
Gabriel Boroi, op. cit., p. 302
366
Gabriel Boroi, op. cit., p. 300

Existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat să afle
despre deschiderea unei moşteniri la care era chemat;

Spitalizarea îndelungată;

Părăsirea minorului.

4.3. Termenul pentru repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

Potrivit art. 2522 alin. (2) “Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a
exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care
a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de
prescripţie.”

4.4. Efectul repunerii în termen

Spre deosebire de întreruperea şi de suspendarea prescripţiei care operează în puterea
legii, fiind numai constatate de organele de jurisdicţie, repunerea în termen este un act al acestor
organe şi operează în temeiul hotărârii date de ele.
Efectul repunerii în termen constă în socotirea prescripţiei ca neîndeplinită, deşi termenul
de prescripţie a expirat. Acest efect permite organului de jurisdicţie să treacă la judecata în fond a
cauzei (neconsiderându-se acţiunea ca prescrisă).

• Jurisprudenţa în materia cauzelor de repunere în termen

Repunerea în termen. Legea nr. 105/1997. Admisibilitate.

Potrivit dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 29/1990 dispoziţiile acesteia se completează cu
cele ale Codului de procedură civilă.
În conformitate cu prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de
atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrag decăderea afară de
cazul când legea dispune altfel, sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o
împrejurare mai presus de voinţa ei (a dovedit cu acte medicale că administratorul societăţii s-a
aflat internat în spital, iar consilierul societăţii s-a aflat în străinătate în perioada respectivă).
Legea nr. 105/1997 nu prevede instituţia repunerii în termen, dar, având în vedere
caracterul jurisdicţional al căilor de atac prevăzute de această lege şi forţa procedurii
administrative se constată că sunt aplicabile şi principiile generale şi instituţiile procedurii civile
printre care şi cea a repunerii în termen, respectiv dispoziţiile art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

5. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive

5.1. Noţiune
Prin împlinirea prescripţiei extinctive înţelegem determinarea momentului în care se
împlineşte termenul de prescripţie.
Pentru calculul momentului în care se împlineşte termenul de prescripţie, urmează să
avem în vedere următoarele elemente:
- termenul de prescripţie aplicabil în cazul acţiunilor respective;
- data la care începe să curgă acest termen:
- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei extinctive
(iar în situaţia în care a intervenit, durata acestei cauze);
- regulile de calcul în funcţie de care se determină momentul împlinirii prescripţiei extinctive.
Secţiunea a 7-a.
Regimul general al termenelor de decădere

1. Termen de decădere. Definiţie.

 Termenul de decădere este timpul în care titularul unui drept subiectiv este obligat, printr-
o dispoziţie legală imperativă sau prin voinţa părţilor să-şi exercite acel drept într-un anumit mod,
sau în anumite condiţii, sub sancţiunea stingerii (pierderii) dreptului respectiv.

2. Instituirea termenului de decădere

În temeiul art. 2545 – (1) „Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de
decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale.
(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderii lui, iar
în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor.”

2.1. Limita stabilirii termenelor de decădere

Potrivit art. 2546 C.civ. „Este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabileşte un
termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de
către partea interesată.”

2.2. Aplicarea regulilor de la prescripţie

Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit
termen este de decădere, sunt aplicabile regulilor de la prescripţie (art. 2547 C.civ.).

2.3. Regimul termenelor de decădere

Potrivit art. 2548 C.civ. (1) „Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi
întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel”.
(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă
termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2534 alin (1) („De la data când cauza
de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi
timpul scurs înainte de suspendare.”) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de
decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.
(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie,
termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de
punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în
mod corespunzător.

2.4. Renunţarea la beneficiul decăderii

Art. 2549 C.civ. prevede (1) „Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau
instituit printr-o dispoziţie legală care ocroteşte un interes privat, cel în favoarea căruia a fost
stipulat ori instituit poate ă renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă
renunţarea intervine înainte de împlinirea termenului, sunt aplicabile regulile privitoare la
întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.
(2) Părţile nu pot însă renunţa, nici anticipat şi nici după începerea cursului lor, la termenele de
decădere de ordine publică şi nici nu le pot modifica, micşorându-le sau mărindu-le, după caz.”

2.5. Invocarea decăderii

Potrivit art. 2550 C.civ. (1) „Decăderea poate fi opusă de partea interesată în condiţiile
art. 2513 („pentru prima oară chiar şi în apel. În materie de arbitraj, poate fi opusă pe tot
parcursul soluţionării litigiului.”)
(2) Organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere,
indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuţie, cu excepţia cazului când acesta
priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber.”
 3. Calculul termenelor
3.1. Durata termenelor
Potrivit art. 2551 C.civ. „Durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se
calculează potrivit regulilor or, se calculează potrivit regulilor prezentate în continuare.”

3.2. Reguli privind calculul termenelor

i. Modul de calcul al termenului stabilit pe săptămâni, luni sau ani
Este reglementat de art. 2552 C.civ. astfel:
(1) Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
(2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă
(cum este 29 februarie), termenul se socoteşte împlinit în ultima zi a acestei luni.
(3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.
(4) Dacă termenul este socotit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate,
cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului.

ii. Modul de calcul al termenului stabilit pe zile

Este reglementat de art. 2553 C.civ. astfel:
(1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi a termenului
(dies ad quem non computator in termino).
(2) Termenul se va împlini la ora 2400 a ultimei zile (dies ad quem computator in termine).
(3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă,
termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. Dispoziţiile art.
2556 rămân aplicabile. Potrivit art. 2554 C.civ. „Dacă ultima zi a termenului este o zi
nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi
urmează.”

iii. Calculul termenului stabilit pe ore

În temeiul art. 2555 C.civ. „Când termenul se stabileşte pe ore, nu se ia în calcul prima şi
ultima oră a termenului.”

3.3. Prezumţia efectuării în termen a actelor

Această prezumţie este reglementată de art. 2556 C.civ. „Actele de orice fel se
socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care se constată au fost predate oficiului poştal sau
telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în mod obişnuit
activitatea la acel oficiu.”

APLICAŢII PRACTICE – PROBLEME IVITE ŞI REZOLVATE ÎN JURISPRUDENŢĂ

1. Contract de închiriere. Acţiunea în restituirea bunurilor închiriate. Momentul naşterii

dreptului la acţiune. Prescripţia extinctivă.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958: “Prescripţia începe să curgă de la data când se
naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită (...) Dacă dreptul este sub condiţie
suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit
condiţia sau a expirat termenul.”
Obligaţia de restituire a bunurilor s-a născut din contractul de închiriere, în care s-a
stipulat că bunurile închiriate se restituie la încetarea locaţiunii. Acesta este momentul naşterii
dreptului la acţiune în restituire.
I. C. C. J. secţia comercială, dec. 1777 din 23 mai 2006

2. Prescripţia extinctivă. Cauze de întrerupere.

Potrivit art. 16 pct. 1 din decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, aceasta se
întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia
curge prescripţia.
În speţă, se iau în considerare două înscrisuri prin care contestatoarea în folosul căreia
curge prescripţia, recunoaşte datoria faţă de pârâtă. Aceste înscrisuri fiind făcute şi semnate de
contestatoare înainte de împlinirea termenului general de 3 ani, sunt acte întrerupătoare ale
prescripţiei.
Din economia textului precizat nu rezultă cerinţa unei recunoaşteri exprese, astfel că
recunoaşterea poate fi şi rezultatul unei manifestări tacite de voinţă, putând reieşi din orice act sau
fapt care presupune mărturisirea existenţei dreptului supus prescripţiei.
I. C. C. J. sec. com. dec. nr. 2384/2006

3. Răspunderea pentru vicii ascunse. Termen de prescripţie.

Conform art. 1352 C. civ., vânzătorul răspunde pentru viciile ascunse ale produselor
livrate cumpărătorului, indiferent de buna sau reaua credinţă a vânzătorului.
Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data
când se naşte dreptul la acţiune, adică de la data descoperirii viciilor.
I. C. C. J. sec. com. dec. nr. 2981/2006

4. Prescripţia extinctivă. Cauze de întrerupere.

Cazurile de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt prevăzute expres şi limitativ în art.
16 din Decretul nr. 167/1958 şi printre acestea nu se află niciunul care să permită considerarea
încercării de conciliere prealabilă efectuată, potrivit art. 720 C. proc. civ., ca un caz de întrerupere
a prescripţiei extinctive.
I. C. C. J. sec. com. dec. nr. 4830/2005
5. Prescripţia extinctivă. Necurgerea termenului între soţi pe timpul căsătoriei.
Inaplicabilitatea între concubini.
Reclamanta a pretins că, potrivit înscrisului sub semnătură privată numit “chitanţă” a
împrumutat fostului concubin la 30.01.1988. suma de 5000 lei nerestituită până la data decesului
acestuia şi nepretinsă în condiţiile concubinului.
Asimilarea totală a regimului aplicabil raporturilor patrimoniale ale soţilor, pentru
concubini, este inadmisibilă.
Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia nu curge între soţi în
timpul căsătoriei. Raţiunea acestui caz de suspendare a cursului prescripţiei rezidă în natura
specială a raporturilor de căsătorie, în care din considerente morale, este necesară o prevedere de
ocrotire a intereselor proprii ale fiecărui soţ. Pe de altă parte, atât cauzele de suspendare a cursului
prescripţiei, cât şi durata suspendării sunt limitativ şi strict prevăzute de lege. Ca urmare, orice
aplicare a cauzelor de suspendare în alte condiţii este inadmisibilă. De altfel, din art. 1 al
Decretului nr. 167/1958 rezultă caracterul limitativ al normelor care reglementează prescripţia
extinctivă. Din caracterul imperativ al normelor în discuţie, rezultă că nimeni, adică nici părţile,
nici instanţa pe cale de interpretare nu pot adăuga la lege.
C. S. J. sec. civ. dec. nr. 2426/1992
 6. Prescripţia extinctivă. Repunerea în termen.
Indiscutabil, dispoziţiile art. 14 alin. final din Decretul nr. 167/1958 nu sunt aplicabile
concubinilor. Nu mai puţin însă concubinul creditor poate solicita repunerea în termen în
condiţiile şi termenul prevăzut de art. 19 din acelaşi decret, deoarece raporturile de concubini pot
constitui o cauză temeinic justificată de depăşire a termenului de prescripţie extinctivă.
Trib. Dolj, dec. nr. 614/1994

7. Prescripţie extinctivă. Contract de transport. Termen.

În speţă, a fost respinsă acţiunea reclamantei (societate comercială) faţă de pârâta
(regionala C. F.) ca fiind prescrisă potrivit art. 4 lit. e şi art. 13 lit. c din Decretul nr. 167/1958,
fiind depăşit termenul de 6 luni, aplicabil pentru orice acţiune izvorâtă dintr-un contract de
transport.
Prin recursul formulat s-a susţinut că pârâtei, fiind în prezent o societate comercială, îi
sunt aplicabile prevederile c. comercial care prin art. 956 alin. (2) stabileşte un termen de
prescripţie de 1 an, astfel că acţiunea nu era prescrisă. Recursul este neîntemeiat.
În primul rând, trebuie reţinut că dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 nu au fost
modificate sau abrogate astfel că îşi menţin valoarea normativă de lege civilă cu vocaţie de
aplicare.
Pe de altă parte, aplicarea unui termen de 6 luni de prescripţie este menţionat şi în C.
comercial, în materia contractului de transport, respectiv alin. (1) din art. 956, nefiind aplicabil
alin. (2) din acelaşi text, fiindcă transportul nu s-a făcut într-o zonă care să justifice, prin distanţa
teritorială, un termen de prescripţie de 1 an.
C. S. J. s. com. dec. nr. 159/1993

8. Prescripţie extinctivă. Termen aplicabil în acţiunea împotriva cărăuşului.

Termenul de prescripţie aplicabil acţiunilor formulate de comercianţi împotriva
cărăuşului, derivând din contractul de transport, este de 6 luni, conform art. 956 pct. 1 din C.
comercial, şi art. 4 alin. (1) lit. e din Decretul nr. 167/1958.
Acest termen de prescripţie, ce se aplică pretenţiilor formulate de expeditor sau de
destinatar împotriva cărăuşului, privind răspunderea acestuia pentru nepredarea transportului la
destinaţie sau pentru întârzierea în predare, pentru pierderea totală sau parţială ori avarierea
mărfurilor, pentru repararea prejudiciului cauzat prin alte acte culpabile, pentru restituirea
sumelor încasate în plus drept taxe de transport, corespunde naturii raporturilor juridice derivând
din contractul de transport, care impun clarificarea lor cu claritate şi antrenarea răspunderii
cărăuşului pentru realizarea eficientă a transporturilor şi nu prelungirea stării de incertitudine în
legătură cu soarta mărfurilor încredinţate spre transport.
În ceea ce priveşte termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de Regulamentul de transport
din 1929, urmează a se reţine că acesta a fost abrogat prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958.
C. S. J. s. com. dec. nr. 97/1993

9. Prescripţie extinctivă. Raporturi comerciale.

În raporturile comerciale dintre societăţile comerciale trebuie să existe, în principiu, un
singur termen de prescripţie, şi anume cel general de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr.
167/1958, indiferent dacă societătile sunt sau nu cu capital majoritar de stat.
C. S. J. sec. com. dec. nr. 408/1996

10. Prescripţia extinctivă. Refuzul de a răspunde la notificări. Întreruperea cursului

prescripţiei. Condiţii.
Prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de
cel în folosul căruia curge prescripţia, prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar
dacă a fost introdusă la o instanţă necompetentă sau printr-un act începător de executare.
Recunoaşterea de datorie trebuie să fie neîndoielnică. Refuzul pârâtei de a răspunde la notificările
reclamantei nu echivalează cu recunoaşterea pretenţiilor, în sensul art. 16 lit. a, din Decretul nr.
167/1958, deoarece, având în vedere consecinţele pe care le produce în patrimoniul celui în
favoarea căruia curge prescripţia, o asemenea recunoaştere nu poate fi decât expresă.
C. S. J. sec. com. dec. nr. 55/1999

11. Prescripţia extinctivă. Întreruperea termenului de prescripţie. Recunoaşterea de

datorie. Consecinţe.
Livrările succesive efectuate de debitor după expirarea termenelor contractuale constituie
recunoaşteri ale debitului şi, ca atare, întrerup cursul prescripţiei.
C. S. J. sec. com. dec. nr. 1753/1999

12. Lucrări de construcţii. Prescripţie extinctivă. Momentul începerii curgerii termenului

de prescripţie.
Potrivit prevederilor legale în materie de construcţii, raporturile contractuale se derulează
prin prestări succesive şi se încheie numai după recepţia definitivă a lucrărilor. Termenul de
prescripţie pentru contravaloarea lucrărilor de construcţii începe să curgă de la data procesului
verbal de recepţie definitivă, şi nu de la data executării lucrărilor.
C. S. J. sec. com. dec. nr. 2061/2000

13.Dividende. Prescripţia dreptului la acţiune. Termen. Cauze de întrerupere.

Termenul de prescripţie al cererii pentru plata dividendelor este de 3 ani şi începe să
curgă de la data aprobării bilanţului contabil de către Adunarea Generală a Acţionarilor societăţii.
Cererea de chemare în judecată anulată ca insuficient timbrată nu are ca efect
întreruperea cursului prescripţiei, fiind necesară o hotărâre de admitere a cererii, rămasă
definitivă.
C. S. J. sec. com. dec. nr. 404.2000
14. Plata parţială. Întreruperea termenului de prescripţie extinctivă. Efecte. Stingerea
obligaţiilor. Compensaţia.
Prescripţia extinctivă este mijlocul de stingere a dreptului la acţiune, în sens material,
prin neexercitarea acelui drept în intervalul stabilit de lege, din lipsa de convingere a titularului
dreptului în ce priveşte temeinicia pretenţiilor sale şi considerarea stării de fapt ca fiind conformă
stării de drept.
Întreruperea cursului prescripţiei, prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie
sau printr-un act începător de executare, respectiv o efectuare a unei plăţi parţiale, determină
începutul unei noi prescripţii.
C. S. J. sec. com. dec. nr.1092/2003
15. Acţiune în nulitate. Înscrisuri oficiale falsificate. Imprescriptibilitate.
Falsificarea unor înscrisuri oficiale este de natură să atragă în toate situaţiile nulitatea
absolută, întrucât valorile sociale afectate nu se rezumă la interesele particulare ale persoanelor, ci
vizează în acelaşi timp autoritatea organelor de stat emitente. De aceea, acţiune în constatarea
nulităţii absolute a unui înscris falsificat este imprescriptibilă.
C. S. J. secţia civilă, dec. nr. 2812/2003
16. Prescripţia extinctivă. Termen general. Termene speciale.
Acţiunile ce derivă din transportul internaţional rutier de mărfuri nu sunt prescriptibile în
termenul general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, ci în termenul de un an
prevăzut de Convenţia relativă la transportul internaţional de mărfuri pe şosele (C. M. R. )
ratificată prin Decretul nr. 451/1972, care conţine norme imperative şi derogatorii de la Decretul
nr. 167/1958.
 Trib. Dolj dec. 418/2002

17. Prescripţie extinctivă. Începutul cursului prescripţiei extinctive în cazul acţiunii

întemeiate pe răspunderea civilă delictuală.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 “prescripţia dreptului la acţiune în
repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut
sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.”
Deşi dreptul subiectiv la repararea pagubei pricinuită printr-o faptă ilicită se naşte chiar în
momentul în care se comite fapta ilicită, totuşi dreptul la acţiune se naşte ulterior, prescripţia
extinctivă începând să curgă la unul sau altul din cele două momente prevăzute de lege.
Tribunalul Bucureşti, dec. nr. 1505/1994

ÎNTREBĂRI
CAPITOLUL 6

1. Cum este definită prescripţia extinctivă?

2. Care este caracterul normelor ce reglementează prescripţia extinctivă?
3. Care sunt limitele principiului disponibilităţii în materia prescripţiei?
4. Ce se stinge prin prescripţie?
5. Care sunt funcţiile prescripţiei?
6. Ce se înţelege prin drept la acţiune în sens material?
7. Care sunt consecinţele juridice ale stingerii prin prescripţie a dreptului la acţiune în sens
material?
8. Care sunt principiile efectului prescripţiei extinctive?
9. Cum este definit termenul de prescripţie?
10. Care este termenul general de prescripţie?
11. Care este termenul de prescripţie pentru reportarea prejudiciului adus mediului
înconjurător?
12. Care este termenul de prescripţie pentru drepturile reale care nu sunt declarate prin lege
imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie?
13. Care este termenul de prescripţie aplicabil dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de
asigurare sau reasigurare?
14. Care este regula generală privind începutul curgerii prescripţiei?
15. Cum este definită suspendarea prescripţiei?
16. Care sunt efectele suspendării prescripţiei?
17. În ce constă efectul general al prescripţiei?
18. Cine poate invoca suspendarea prescripţiei?
19. Cum este definită întreruperea prescripţiei?
20. Care sunt cazurile de întrerupere a prescripţiei?
21. Care sunt efectele întreruperii prescripţiei?
22. În ce constă efectul anterior al întreruperii prescripţiei?
23. În ce constă efectul posterior al întreruperii prescripţiei?
24. Ce reprezintă repunerea în termenul de prescripţie?
25. Cum este definit termenul de decădere?
26. Care este efectul neexercitării dreptului subiectiv înăuntrul termenului de decădere?
27. Termenul de decădere poate fi suspendat sau întrerupt?
28. Cine poate invoca decăderea?
29. Care este modul de calcul pentru un termen stabilit pe săptămâni, luni sau ani?
30. Care este modul de calcul pentru un termen stabilit pe zile?
31. Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, când se consideră împlinit termenul?
32. Când termenul este stabilit pe ani şi luni, dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare
(cum este 29 februarie) când se socoteşte împlinit termenul respectiv?
33. Termenul general de prescripţie de 3 ani, început să curgă la 21 mai 2011, când se va
împlini?
34. Termenul special de 6 luni care a început să curgă la 10 iulie 2011, când se va împlini?
35. Indiferent de modul în care este stabilit termenul de prescripţie, care este momentul până
la care dreptul subiectiv poate fi valorificat de către titularul acestuia?