PROCESELE DE DEFORMARE PLASTICĂ

Ce este deformarea plastica?

Deformarea plastica este metoda de procesare a materialelor, aplicata cu scopul de a
modifica forma si dimensiunile corpului. Prelucrarea prin deformare plastica se realizează pe
utilaje de deformare, care dezvolta forțele si energiile mecanice necesare. Sub acțiunea
forțelor, in corpul supus deformării, se dezvolta tensiuni si deformații. Intre tensiuni si
deformații exista legături definite prin legi de comportare la deformare, astfel încât, daca se
stabilește câmpul tensiunilor, ținând cont de condițiile concrete de deformare, se poate defini
si câmpul deformațiilor si prin aceasta, se poate stabili energia disipata pentru deformarea
corpului respectiv.

Forțele exterioare care acționează asupra unui corp supus deformării creează in volumul
acestuia eforturi interioare. Intensitatea eforturilor interioare, pe unitatea de suprafața a unui
element considerat din volumul corpului, poarta denumirea de tensiune (efort unitar).

Daca in toate punctele volumului corpului supus deformării starea de tensiune este
identica, se considera starea de tensiune omogena, iar daca nu este identica starea de tensiune
este neomogena. In practica, din cauza distribuției neuniforme a forțelor la interfața scula-
semifabricat, a temperaturii diferite la care are loc deformarea diferitelor puncte, precum si
din cauza neomogenității structurale a materialului deformat, starea de tensiune este
neomogena.

Studiile de specialitate au determinat anumite legi generale valabile cu privire la

deformarea plastica a metalelor si aliajelor, legi aplicabile in proiectarea oricărui proces
tehnologic de realizare prin deformare plastica a pieselor. Aceste legi sunt:
 legea coexistentei deformațiilor elastice cu cele plastice in timpul deformării
plastice –deformarea plastica a materialelor metalice este însoțită in permanenta
de o deformație elastica, iar deformarea plastica începe numai după depășirea
unei mărimi limita a deformării elastice;
 legea rezistentei minime – deplasarea oricărui punct material al corpului
deformat, situat pe suprafața perpendiculara pe direcția forțelor de deformare, se
face după distanta cea mai mica la perimetrul secțiunii;
  legea apariției si echilibrării tensiunilor interne suplimentare – in timpul
deformării plastice, in interiorul materialului apar tensiuni care se opun
deformării (conform principiului acțiunii si reacțiunii) si care tind sa se
echilibreze reciproc;
 legea volumului constant – in ipoteza unor pierderi minime de material prin
ardere (cazul deformării plastice la cald) sau prin îndesarea materialului cu
goluri interioare, se poate considera ca volumul materialului rămâne constant in
oricare etapa a procesului de deformare:
V0=V1=V2==V1==Vn,
in care i=1,2,3,, n sunt etapele procesului de deformare plastica.
 legea similitudinii – in aceleași condiții de deformare, pentru doua corpuri
geometrice asemenea, cu aceeași compoziție chimica structura si aceleași
caracteristici mecanice, presiunile specifice de deformare Pm si respectiv Pf sunt
egale intre ele, raportul forțelor de deformare este egal cu pătratul raportului
mărimilor liniare caracteristice lm si respectiv lf, iar raportului lucrului mecanic
necesar schimbării formei Wfm si respectiv Wft este egal cu cubul raportului
mărimilor liniare caracteristice.

Materialele existente in natura si utilizate in tehnica se deosebesc intre ele prin

compoziția chimica si structura diferite si respectiv prin proprietățile tehnologice si
funcționale diferite. Din punct de vedere al comportării la deformare a materialelor prezinta
importanta proprietățile lor elastice, plastice, vâscoase si de rezistenta.
a. materiale elastice:
-   suporta deformații elastice mari care dispar in totalitate după înlăturarea
forțelor exterioare care le-au provocat;
-   nu au structura cristalina si deformațiile permanente sunt inexistente -
deformarea are loc prin deplasarea atomilor din pozițiile lor de echilibru
stabil, la o valoare minima a energiei lor potențiale, mărimea deplasării
nedepășind ordinul de mărime al distantei dintre atomi.
b.  materiale plastice - admit deformații permanente mari au o structura cristalina, in
timpul deformării suferă modificări in structura lor

Deformarea plastica se realizează prin deplasarea relativa a atomilor in poziții noi de

echilibru la distante mult mai mari decât distantele dintre atomii din rețeaua cristalina:
  materiale vâscoase - admit deformații permanente mari
 materiale rigide (fragile) - se rup la valori mici ale deformațiilor permanente

Metalele si aliajele utilizate in tehnica nu sunt ideal elastice, ideal plastice sau ideal
vâscoase, ele au si proprietăți elastice si proprietăți plastice si proprietăți vâscoase. Ținând
cont de aceasta materialele metalice pot fi:
 elastico-fragile (fonta, bronzul);
 elastico-plastice (oteluri cu conținut scăzut de carbon si otelurile slab aliate la
temperatura ambianta etc.);
 plastico-vascoase (majoritatea otelurilor si aliajelor neferoase la temperaturi
ridicate etc.) si alte combinații.

Materialele pot fi prelucrate ușor prin deformare plastica, daca au o plasticitate buna si
o rezistenta la deformare mica. La majoritatea materialelor utilizate in tehnica îmbunătățirea
acestor condiții se poate realiza prin încălzire.

Încălzirea materialelor in scopul prelucrării prin deformare plastica are mare

importanta, deoarece calitatea produselor realizate depinde in primul rând de alegerea unui
regim corect de încălzire. Încălzirea are drept scop:
 reducerea forțelor de deformare prin creșterea plasticității si scăderea
rezistentei de deformare;
 reducerea greutății si a gabaritului utilajului folosit pentru deformare;
 obținerea unei structuri care sa asigure o deformare ușoară si caracteristicile
funcționale si tehnologice dorite;
 pierderi minime de material cu adaosuri de prelucrare si tehnologice;

Alegerea temperaturii optime de deformare si o încălzire uniforma a semifabricatului

asigura:
 pierderi minime de material prin oxidare, ardere si decarburare;
 preîntâmpinarea apariției tensiunilor interne mari, a fisurilor si a crăpăturilor
posibile la grade mari de deformare;
 obținerea calității proiectate.
 Încălzirea materialelor in scopul prelucrării prin deformare plastica se poate realiza in
doua moduri distincte:
 prin introducerea semifabricatului intru-un mediu cald;
 prin introducerea căldurii in masa semifabricatului.

Cea mai răspândita metoda si cea mai ușor de realizat este prima metoda si consta in
introducerea semifabricatului in spațiul de lucru al instalației de încălzire si menținerea in
acest spațiu un anumit timp necesar schimbului de căldura intre mediul de încălzire si
semifabricat. In cazul acestei metode, principalii parametri ai regimului de încălzire sunt:
 intervalul de temperatura la care se poate face deformarea;
 viteza de încălzire;
 durata încălzirii;
 mediul de încălzire.

Intervalul tehnologic de temperatura (tab.1) este acela la care are loc deformarea
plastică propriu-zisa si se determina in strânsă legătură cu timpul necesar pentru realizarea
deformării si cu durata răcirii semifabricatului de la temperatura începutului deformării la
temperatura sfârșitului acesteia. Intervalul de temperatura tehnologic trebuie cuprins in
intervalul de temperatura admis.

Pentru ca in semifabricat sa nu apară fisuri in timpul încălzirii, trebuie ca diferența de

temperatura pe secțiunea acestuia sa nu depășească o anumita valoare limita ce determina si
viteza maxima de încălzire admisă pentru un semifabricat oarecare.

In practica se întâlnesc trei viteze de încălzire:

 viteza de încălzire admisibila este viteza ce poate fi atinsa la un semifabricat fără ca el
sa fie deteriorat in timpul încălzirii;
 viteza de încălzire tehnic posibila este viteza pe care o poate realiza instalația de
încălzire folosită;
 viteza de încălzire reala este viteza care se realizează in timpul încălzirii propriu-zise.

Mediul de încălzire este dat de amestecul de gaze existent in spațiul de lucru al

instalației de încălzire. El trebuie astfel ales încât sa nu favorizeze apariția defectelor de
suprafață prin oxidare sau decarburare si sa permită chiar îmbunătățirea unor proprietăți ale
materialului. Mediul de încălzire se alege in funcție de natura materialului semifabricatului,
de precizia impusa operației de deformare, de costul materialului, tipul instalației de încălzire
etc. Mediul de încălzire poate fi:
 obișnuit, cu caracter oxidant, rezultat in urma arderii complete a combustibilului in exces
de aer;
 neutru, cu atmosfera controlata, rezultat al menținerii in echilibru a componentelor
gazoase, cu materialul încălzit, in așa fel încât sa nu se producă oxidarea sau
decarburarea;
 inert (de regula in curent de argon); special, care are introduse controlat anumite elemente
ce permit nu numai creșterea performantelor instalației de încălzire, ci si o serie de
avantaje pentru materialul încălzit (de exemplu, prin introducerea litiului in atmosfera
controlata se realizează eliminarea completa a pierderilor de material prin oxidare,
micșorarea coeficientului de frecare, datorita formarii unui strat subțire de oxid de litiu pe
suprafața semifabricatelor si creșterea durabilității sculelor folosite la deformare).

Instalațiile folosite la încălzirea in scopul prelucrării prin deformarea plastica

trebuie sa realizeze un consum minim de combustibil convențional sau de energie pentru
încălzirea unei tone de material, reduceri însemnate ale pierderilor de material prin oxidarea
si prin încălziri succesive, precum si reducerea la minimum a decarburării straturilor
superioare ale materialului supus încălzirii.

Toate aceste condiții trebuie îndeplinite in oricare etapa a procesului de incălzire-răcire,

cu posibilitatea unui control adecvat al procesului, a unui reglaj comandat sau autocomandat
si a unor comenzi foarte ușoare.

Prelucrarea materialelor metalice prin deformare plastica se bazează pe proprietatea de

plasticitate a metalelor, adică pe capacitatea acestora de a capătă deformații permanente sub
acțiunea unor forte exterioare. Utilizarea din ce in ce mai larga este și rezultatul avantajelor
pe care aceasta le prezinta in comparație cu celelalte metode de prelucrare.
Cele mai importante avantaje sunt:
 realizează însemnate economii de material, deoarece prin aceasta metoda se obține
configurația geometrica a piesei, corespunzătoare cu rolul funcțional, prin
redistribuirea volumelor de material si nu prin îndepărtarea acestuia sub forma de
așchii sau micro așchii;
  permite realizarea unor piese cu configurație de la cea mai simpla pana la cea mai
complexa
 permite obținerea de piese cu proprietăți funcționale diferite si îmbunătățite pe
secțiune, in funcție de cum s-a realizat deplasarea volumelor de material ca urmare
a deformării plastice
 productivitatea ridicata datorita executării prelucrării cu posibilități largi de
mecanizare si de automatizare
 realizează la un preț foarte scăzut toata gama de semifabricate inițiale pentru
celelalte metode de prelucrare
 precizia dimensionala a pieselor prelucrate poate fi, după necesitate, foarte ridicata
 realizează însemnate economii de manopera, deoarece in majoritatea cazurilor
folosește utilaje complet mecanizate si automatizate cu tendințe sporite de
informatizare si chiar robotizare.

Totuși si aceasta metoda prezinta o serie de dezavantaje cauzate de necesitatea unor

forte de prelucrare mari, si anume:
 investiții initiale mari, deoarece necesita utilaje complexe si scumpe care trebuie sa
dezvolte forte foarte mari;
 sculele utilizate sunt in general scumpe, de cele mai multe ori pentru fiecare
categorie de piese obținute prin deformare plastica fiind necesara o scula speciala,
care nu mai poate fi utilizata la realizarea altor piese.

Având in vedere avantajele si dezavantajele enumerate mai sus, prelucrare prin

deformare plastica trebuie aplicata atunci când in urma studiilor tehnico-economice se
dovedește superioara in comparație cu alte variante tehnologice si organizatorice de realizare
a unei prelucrări.