Sunteți pe pagina 1din 83

X

ARGO
S
SCIENCE FICTION & FANTASY
Numărul 10, iarna 2014-2015
X

▫ Michael Haulică ▫
Evenimente ▫
Ne plac evenimentele literare, tuturor ne plac.
Mergem cu drag la lansările de carte, ca să ne întâlnim autorii preferaţi, să-i ascultăm, să
schimbăm două vorbe cu ei până ne scriu câteva rânduri pe pagina aceea pe care se scriu
dedicaţiile (uneori avem surprize, de exemplu să ne scrie pe latura lungă a cărţii sau să scrie pe
prima pagină, cea goală, nu pe cea cu titlul, sau să scrie împrăştiat, pe toată pagina). Mergem la
lansări să ne mai întâlnim cu unii, cu alţii, fani pe care-i ştim de pe la târguri, de pe la alte
evenimente, şi ne simţim aparţinând unei comunităţi care s-a format undeva într-un teritoriu care
nu există pe hărţi, un spaţiu aflat între librării, edituri, bloguri şi FaceBook, un fel de ţară fără
nume care, uşor-uşor, îşi încropeşte un soi de constituţie, îşi scoate la suprafaţă conducătorii,
patrimoniul, legile-axiome pe care toţi le respectă ca pe un dat, o ţară în care trăim în continuarea
(şi, uneori, în pofida) a ceea ce trăim cu adevărat, o ţară în care ne refugiem sau mergem în
vacanţele de zi cu zi, o ţară a cărei monedă nu are un nume, un singur nume, dar are pe bancnote
chipurile lui Frank Herbert, Philip K. Dick, Isaac Asimov, Robert Heinlein, Arthur C. Clarke sau,
de ce nu?, Ann Leckie, Andy Weir, Sofia Samatar, Joe Abercrombie ori Mark Lawrence.
Cineva mă întreba zilele trecute dacă noi, românii, avem în literatura F&SF figuri
emblematice (le numea iconuri), aşa cum au străinii, anglo-saxonii mai precis. Da, am zis, sigur
că avem şi noi, cum să nu avem?! Şi m-am gândit că există lansări de carte (dar şi alte evenimete)
la care cititorii se adună pentru a-l celebra pe Sebastian A. Corn (că asta se cheamă, nu?, atunci
când nişte oameni îşi lasă treburile de-acasă şi vin să-l vadă şi să-l asculte pe un scriitor). Sau pe
Dănuţ Ungureanu, pe Marian Truţă, pe Liviu Radu şi mai sunt câţiva care pot aduna un grup
măricel de fani sau în legătură cu care editurile nu-şi pun problema dacă îşi vor scoate banii
publicându-le cărţile ori ba.
Am zis alte evenimente? Care altele? Ce evenimente mai avem noi în sefeul românesc?
Ce evenimente ar trebui să avem? De ce?
Lansări de carte. Da, în primul rând ansările de carte. În general la târguri se întâmplă,
dar mai apare câte o carte şi printre ele. Nu mai vine lumea ca în urmă cu cinci ani, ştiu că aveam
(cel puţin noi, la Millennium) şi 70-80 de inşi la o lansare de Bookfest sau Gaudeamus. În ultimii
doi-trei ani n-am mai văzut adunări atât de mari. Ba da, la Sebastian A. Corn, când şi-a lansat
Muribecca la ProspectArt. Ceea ce mă face să mă gândesc că poate nu (prea) mai avem autori
care să atragă 70-80 de fani la o lansare. Ce-i de făcut? Nu ştiu. Să scriem mai bine, mai pe placul
cititorilor (şi nu, nu-mi spuneţi că ăsta e un compromis, că Dan Brown, că Sandra Brown şi alte
culori la fel de vioaie. Cititorii noştri nu pot fi păcăliţi cu aşa ceva, ca să placi publlicului de
SF&F trebuie să fii pur şi simplu bun).
X

Pe de altă parte, parcă nici fanii nu mai sunt ce-au fost, cum se zice. Fie s-au politizat prea
tare, încât nu mai merg la lansarea lui X pentru că e din tabăra Y, fie au mai crescut (ei, nu şi
copii lor) şi au obligaţii care nu le mai permit ieşirile, fie a crescut numărul celor pe care nu-i mai
inteersează autorii, ci doar cărţile lor.
Poate că o prezenţă mai constantă în agora (indiferent sub ce formă) a autorilor ar atrage
mai mult public şi la lansări. Să citim mai des interviuri, să vedem că sunt simpatici şi cu vorbele
la ei şi-atunci poate că ar creşte şi dorinţa de a-i vedea pe viu.
Cluburi de lectură. Avem, mai mult sau mai puţin funcţionale. Cel mai de succes este
Clubul Nemira, care se manifestă lunar de ceva vreme – iată că tocmai a făcut doi ani! – luând în
discuţie câte o carte publicată de Editura Nemira. Un alt club care părea că apăruse la un moment
dat este (a fost?) Clubul Paladinilor, al celor pentru care Editura Paladin şi cărţile publicate aici
sunt motive de bucurie. Dacă nu funcţionează trei luni da, trei luni ba, s-ar putea să mai avem
ocazia de a dezbate titlurile din protofoliul editurii. Sau poate nu. După cum se vede, două
cluburi, axate pe cărţile publicate la două edituri, organizate de editurile respective. Seamănă mai
mult a treabă de PR, nu? Pe când un club de lectură al fanilor, organizat de fani, în care să se
dezbată ce vor ei? Probabil când va exista un grup de fani care să vrea mai mult decât ceea ce li
se dă. Uneori, în viaţă, trebuie să-ţi mai iei şi singur, dacă vrei să ai. Aşa se zice. Nu ştiu dacă o fi
adevărat. Este?
Convenţii. La modul în care acestea există şi înseamnă ceva pentru fandom sau pentru cei
interesaţi de f&sf, nu pot să spun cu toată inima da, avem. Când există, experienţa anilor recenţi
ne spune că avem convenţia de vest – la care participă cei agreaţi de mai-marii regiunii (nu zice
nimeni că nu s-a făcut strigare, că nu s-a anunţat public etc., dar când abilităţile de jurnalist
cultural se manifestă înjurând ba pe unul, ba pe altul… e normal că ăia înjuraţi nu vor mai merge
în veci în vizită la aşa-zisul pamfletar – am mai zis că înjurătura nu e pamflet, iar pamfletul nu e
înjurătură?), convenţia de est – încremenită într-un proiect al anilor 80-90 din secolul trecut, atât
ca teme, cât şi ca abordare managerială, motive suficiente pentru a fi evitată (iar!) de o bună parte
din actorii scenei F&SF autohtone şi, o ultimă tentativă, convenţia de sud – care, din păcate, nici
n-a mai avut loc, arătând că, până la urmă, şi capacitatea de a organiza o convenţie naţională de
SF este o calitate cu care doar unii se nasc (sau doar unii o dobândesc). Rămâne să vedem cum se
va descurca nordul, dar am încredere în entuziasmul şi ambiţia grupării sucevene, am încredere
că vor reuşi ceea ce boierii de până acum n-au (prea) reuşit. Cred mai mult în sinceritatea
demersului lor decât în inerţia celorlalţi. Nu ştim încă de ce e în stare Bucureştiul, deşi avem
experienţa celor 3 ediţii ale târgului Final Frontier, despre care zic unii că au fost cele mai reuşite
convenţii din ultimii ani (atât ca număr al participanţilor-vizitatori, cât şi ca număr de scriitori,
traducători şi editori prezenţi).
Dar până la Romconul de la Suceava, avem de trecut printr-un nou Final Frontier, la
sfârşitul lunii martie. Şi vom putea vedea exact despre ce e vorba şi cât contează el pentru lumea
F&SF românească. Iar cu ocazia asta îi vom putea asculta şi pe suceveni vorbindu-ne despre
ROMCON 2015.
Târguri de carte. Bookfest, Gaudeamus, Final Frontier, ultimul, organizat de Bookblog,
X

dedicat în exclusivitate literaturii (şi nu numai) F&SF. Se pare totuşi că nimic nu adună mai multă
lume iubitoare de F&SF la un loc ca un târg de carte. Ne bucurăm de două ori pe an când la
Bookfest şi la Gaudeamus alergăm ca apucaţii de la un stand la altul, de la o lansare la alta – încă
îmi amintesc acel tur de forţă de-acum câţiva ani, când în sâmbăta SF au fost şapte lansări
consecutive şi un grup de câteva zeci de fani se mutau de la un stand la altul – sâmbăta SF a mai
rămas din povestea aia (şi nici asta 100%)…
M-aş opri mai mult asupra târgului de carte F&SF care, iată, a avut trei ediţii (2011 –
2012 – 2013) şi ne pregătim de cea de-a patra (va avea loc în zilele de 28-29 martie). Ce se
întâmpă la un Final Frontier? Lansări de carte (Nemira, Trei, Paladin, Millennium, Eagle au venit
cu noutăţi la ediţiile de până acum), dezbateri (am reţinut, de pildă „Traducătorii-coautori” şi
„Revistele de Fantasy & Science Fiction” de la ediţia 2013 sau „Prezenţa internaţională a
scriitorilor români de F&SF” şi „Gothicul în literatura română şi universală” de la ediţia
2012), invitaţi speciali (au fost Dan Doboş şi Liviu Radu în 2013 şi Csilla Kleinheincz –
scriitoare şi editoare din Ungaria – în 2012) şi, ocazional, evenimentul a fost o bună ocazie pentru
ceremoniile de acordare a unor premii (premiile Seniorii imaginatiei, Galileo şi FanSF la ediţia
2012). Iar cei aproximativ 1000 de vizitatori declaraţi de organizatori nu fac decât să ne arate că
Final Frontier este un eveniment dorit d epublic şi care, la o adică, poate fi uşor transformat în
Romcon, având în vedere că, la cele trei ediţii de până acum, au participat sefişti dinTimişoara,
Oradea, Satu Mare, Iaşi, Suceava, Craiova etc.
Cenacluri. Un cenaclu este şi el un eveniment, o întâmplare literar-artistică, vorba
poetului. Nu mai sunt multe, unele mai vii, altele aşa şi-aşa câtă vreme nu zice nimeni nimic
despre ele. Ştim că există Helion, la Timişoara, cu şedinţe şi tot ce trebuie (chiar şi cu Zilele
Helion, dar am să le pomenesc din nou la o altă categorie). Teoretic, din auzite, mai ştim că există
încă H. G. Wells la Timişoara şi Quasar la Iaşi, dar cum nimeni nu scrie nimic despre ele… e ca
şi cum n-ar fi. Despre SFVA de la Craiova iarăşi nu avem veşti – ultima fiind doar că au ratat
Romconul 2014. În Bucureşti ProspectArt, cenaclul Societăţii Române de Science Ficiton şi
Fantasy, îşi ţine lunar şedinţele, alternând lansările de carte cu invitarea unor scriitori, cu
dezbaterea unor subiecte de interes şi cu organizarea Colocviului şi a premiilor Ion Hobana. Cel
mai nou cenaclu apărut în Bucureşti este Secţia 14, născut din Atelierul SF&F organizat în
toamna lui 2014 de Revista de povestiri şi Bookblog (din nou Bookblog!), în parteneriat cu
Milennium Books. Funcţionează ca un grup literar, este un fel de club închis, frecventat numai de
cei 13 care au trecut prin Atelierul SF&F. În acest număr, revista Argos publică povestiri scrise de
trei dintre membrii Secţiei 14, Alexandra Medaru, Mihai Alexandru Dincă şi Andrei Panţu. Iar la
Bookfest 2015, Millennium Books va publica o antologie cu povestirile tuturor membrilor
cenaclului, ca un fel de proiect de absolvire a Atelierului SF&F.
Simpozioane şi colocvii. Am pomenit deja Zilele Helion şi Colocviul Naţional de Critică
şi Exegeză Ion Hobana. Lor le mai putem adăuga încă două manifestări, care au loc la Iaşi: Zilele
Clubului UNESCO „Quasar” şi Zilele „Dan Merişca”. Toate au o structură controversată în
anumite cercuri, agreată în altele, aceea a referatelor pe o temă dată. Lucrările prezentate la Zilele
Helion au parte de publicare în revista Biblioteca Nova, iar cele prezentate la Colocviul Hobana
X

în revista Luceafărul de dimineaţă. Toate adună un public local, interesat de temă, aş remarca
însă Colocviul Hobana, pentru care SRSFF reuşit să atragă ca parteneri câteva filiale din
Bucureşti ale Uniunii Scriitorilor, Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii, Primăria
Sectorului 2.
Premii. Lung prilej de vorbe şi de ipoteze (mă bântuie poeţii, se vede). Care sunt premiile
din sefeul românesc, cine le ecordă, pe ce criterii şi – din nou, marea întrebare – de ce? E greu de
făcut o ierarhie a lor, e greu de spus care sunt cele mai importante, pentru că depinde de criterii
or, se ştie, criteriile sunt precum copiii: al meu e cel mai frumos şi cel mai deştept!
Premiile Colin. Au fost până acum 6 ediţii (2000 – 2001 – 2004 – 2008 – 2011 – 2014).
Sunt premii date de un juriu (într-o vreme constant, ceea ce a făcut ca volume valoroase –
semnate de membrii juriului – să rămână în afara listei (şi asta a relativizat ierarhia), pe mai multe
categorii, mai clar formulate la încpeut, din ce în ce mai ambiguu spre anii din urmă. Dacă la asta
adăugăm şi intrarea pe lista de nominalizări a volumelor în competiţie cu texte singulare
(povestiri sau eseuri) ori a cărţilor apărute în alţi ani decât cei luaţi în discuţie, cred că, la ora
actuală, premiile inventate de Ion Hobana şi Gérard Klein şi-au cam pierdut din prestigiul pe care
îl aveau cândva. Se vorbeşte despre o intenţie de reformare… să vedem. Aşteptăm.
Premiile Ion Hobana. Sunt acordate de SRSFF (înlocuind astfel premiile SRSFF din 2009
şi 2010), iar decizia o ia un juriu oarecum constant în alcătuire (dezvăluit publicului la unele
ediţii, alteori nu), care, uneori, nu pare a şti exact ce şi cum – vezi declaraţiile unui membru al
juriului care a spus că ultimele premii s-au dat pentru cărţi publicate în 2013 (cum fusese regula
până atunci), dar, de fapt, au fost premiate cărţi din 2014, premiile acordându-se înainte de
Gaudeamus (unde au apărut destule titluri noi), deci nu toate cărţile in 2014 au fost luate în
considerare… Categoriile diferă de la an la an, ceea ce lasă impresia (ca şi în cazul premiilor
Colin) că mai întâi se stabilesc câştigătorii şi de-abia apoi categoriile. O mai bună comunicare şi
descriere a categoriilor ar risipi toate aceste îndoieli. Iar o listă de nominalizări ar ajuta şi ea la o
mai bună imagine.
Premiile RomCon. Se dau când se dau, adică atunci când avem RomCon. Criteriile de vot
şi cine votează – iarăşi sunt lucruri care se stabilesc de la ediţie la ediţie (în funcţie de interesele
locale?), ceea ce din nou aduce atingere credibilităţii. Există şi jurii, dar votează şi participanţii la
convenţie din câte s-a auzit.
Din când în când au existat premiile ARSFAN (ultimul acordat în 2011, la Iaşi, cu un juriu
transpartinic, dacă îmi este permisă formularea) şi premiile Galileo (ediţiile 2011 şi 2012),
stabilite prin votul abonaţilor revistei, cărora li s-au adăugat redactorii-şefi ai revistelor SF&F –
fac precizarea că nu toţi au dorit să se exprime – cu categoriile volum, proză scurtă şi, din doi în
doi ani, antologie, cărora li s-a adăugat un premiu pentru întrega activitate, asumat de redacţie.
Au fost şi două antologii Premiile Galileo, editate de Horia Nicola Ursu, în care au fost publicate
texte reprezentând lucrările şi autorii nominalizaţi la cele două ediţii.
Una dintre problemele ridicate anul trecut a fost că prea sunt cam la fel juriile, prea cam
aceiaşi oameni decid în toate cazurile şi, atunci, de ce mai există atâtea premii? Acuma, dacă ne
X

uitm la numele câştigătorilor, chiar dacă în mare mambrii juriului sunt aceiaşi, se văd oarece
diferenţe. Care vin, mai ales, din categoriile diferite. Ba avem cel mai bun volum, ba cel mai sf şi
cel mai fantasy, ba cel mai proză scurtă… ca să nu mai vorbim de categoria transfrontalieră de la
Colin. Mi-ar plăcea să avem un premiu care să rămână constant câţiva ani, 4-5-6, cu aceleaşi
categorii şi cu acelaşi sistem de vot. Într-un astfel de premiu aş crede.
Acuma. De ce avem premii? Pentru că e bine să avem, e bine să avem nişte ierarhii, e bine
să existe mai multe viziuni (iar când acestea coincid putem trage concluzia că, într-adevăr,
ierarhia momentului aia este). Dar şi mai bine ar fi dacă am avea criterii şi dacă ele ar comunicate
eficient, iar toată povestea nu s-ar schimba de la an la an. Ca să însemne ceva, în primul rând un
premiu trebuie să aibă credibiitate. Cred că tocmai aici avem de lucrat. Ceea ce nu e foarte
măgulitor pentru nimeni din cei implicaţi.
În final, dacă extindem întrebarea de mai devreme – întorcându-ne, de fapt la cea de la
început – de ce evenimente? – cred că un răspunsul e uşor de dat: pentru că suntem vii, pentru că
facem SF (şi fantasy, oricum arată şi oricum îi spunem) şi pentru că evenimentele – târguri de
carte, convenţii, cenacluri, premii – dovedesc că existăm şi ne ajută să existăm şi mai departe de
ziua de azi. Pentru că ceea ce face scriitorul acolo, în singurătate, la masa lui, trebuie să ajungă la
public, trebuie să trăiască. Cineva spunea cândva că literatura nepublicată nu există. Evenimentul
care implică literatura publicată este însăşi dovada existenţei acesteia.
Să cauzăm evenimente, să le organizăm, să participăm la ele. Pentru că doar aşa trăim.
Chiar şi în SF.
*
Michael Haulică (n. 1955) a absolvit Facultatea de Matematică, specializarea
Informatică, a Universităţii Transilvania din Braşov.
A debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974. A publicat poezie, proză, articole şi a
susţinut rubrici despre literatura SF şi Fantasy în Observator cultural, Dilemateca, Ştiinţă &
Tehnică. Este prezent cu povestiri şi articole în antologii apărute în România, Cehia şi SUA.
Numele lui este legat de mai multe suplimente SF şi reviste apărute în ultimii 20 de ani
(Supernova, Alternativ SF, Lumi Virtuale, Fiction ro, Nautilus, Galileo, Galileo Online, Argos) şi
de colecţii de carte pe care le-a coordonat pentru editurile Tritonic, Millennium Books şi Paladin.
În prezent este redactor la Editura Paladin (în cadrul Grupului Editorial Art), coordonator
al colecţiilor de SF şi fantasy, redactor-şef al revistelor Argos, Galileo şi Galileo Online.
Scrierile i-au fost traduse în limbile engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză,
cehă, japoneză, portugheză.
A publicat volume de proză – Madia Mangalena (1999), premiile „Vladimir Colin”, 2000,
şi RomCon, 2002; Despre singurătate şi îngeri (2001), Premiul SIGMA 2002; Aşteptând-o pe
Sara (2005); Povestiri fantastice (2010); Transfer (2012), Premiul „Vladimir Colin”, 2014; O
hucă în minunatul Inand (2014); publicistică – Nu sunt guru (2007);… nici Torquemada (2011) şi
patru antologii.
Din septembrie 2010 este membru titular al Uniunii Scriitorilor.
X

În 2014 a fost printre scriitorii invitaţi la Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti


şi, tot în 2014, a susţinut cursuri de creative writing în cadrul primei ediţii a Atelierului SF,
organizat de Revista de povestiri şi Bookblog.
Proză

▫ Ana-Maria Negrilă ▫
Fragile ▫
Cele două limbi – create după cea a Madonnei, o cântăreaţă celebră acum câteva decenii –
încă se mai agitau în ochiurile de spumă, încercând să-l ajungă.
Dar el se săturase deja. La naiba cu grămezile astea de muşchi care nu erau în stare decât
să te răzuie până-ţi dădeai duhul!
„Gata cu spălatul. În fond, azi e singura mea zi liberă”.
Reintră în dormitor şi sub paşii lui celulele covorului îşi modificară forma. Nucleotide
roşii şi mitocondrii verzi migrară înspre reziduurile ce păreau albastre pe fondul transparent al
citoplasmei („Mâine trebuie să chem iar menajera pentru curăţenie”). În spate, structura se refăcu
în paternul iniţial.
Ridică o reţea de reticulină şi fibre conjunctive după care păstră trusa de machiaj.
„O să fie un bairam pe cinste! Ceva cu totul deosebit – ziseseră tipii – o să ne pomeneşti
cât oi trăi!”
Trei fragmente de plămâni decupate în formă de inimă palpitau în montura formaţiunilor
canceroase inelare. „Tari gagiii ăştia de la Estetic Biotronic's!”
„Hei, ia uite şi la asta!” gândi el privind un braţ negru din care înmuguriseră patru palme
albe şi mici ca de copil, de când nu-l mai purtase. „Trebuie să-l dau la reparat”. Alese două
indexuri cu unghii lungi manichiurate cu grijă în roşu şi le atârnă de urechi. Luă braţul şi şi-l
petrecu în jurul gâtului. Nu era cea mai elegantă garnitură, dar lucrătura clasică îl prinsese
întotdeauna, ca şi combinaţiile alb-negru-roşu.
Se privi în ţesutul retinian ce tapeta întreg tavanul şi care pusese pe fugă jumătate din
tipele doritoare să tranziteze prin dormitorul lui. Arăta bine fără a fi ostentativ. „Ce rost are să mă
boiesc cu ulceraţii şi cu plăgi? Un om cu bun gust ca mine nu se împopoţonează cu aşa ceva!
Cine mă vede nu mă mai uită!”
La ieşire, paznicii îi pulverizară pe trup substanţe sintetizate în straturile nutritive ale
blocului. „Iar le e teamă că n-o să mă mai recunoască la întoarcere. Ce ţi-e şi cu suprapopularea
asta, domnule!”
Afară era cald, cerul senin şi prin canale pluteau formaţiuni bioluminiscente.
Umbrele de pe mal îşi agitau tulpinile transparente, iar microbi spiralaţi, expandaţi
şerpuiau pe pavajul încins.
Curând depăşi linia de demarcaţie a cartierului, pătrunzând într-o zonă necunoscută. Pe
X

epidermele cu pilozitate redusă ale blocurilor creşteau colonii de ciuperci simbiotice. Porii dilataţi
– cratere de dimensiuni reduse – erupeau sudoare şi săruri minerale ce şiroiau pe pielea înnegrită
de soare. În aer pluteau miasme străine.
Pe drum, remarcă şi câteva priviri întunecate. Sigur că lucrătorii ăştia de doi bani de la
periferie nu ştiau ce-i aia să fii la modă.
„Cartierele alăturate au început deja să se dezvolte pe orizontală”, observă el. „Bună
treabă. Da' n-o să le prea meargă. Cel mult până la anul. Cred că deja cartierele centrale şi-au
trimis, prin tentaculele ovariene subterane, ovule fecundate pe teritoriul liber”.
Îşi continuă drumul fără să se oprească pentru a privi mai atent. Ocoli bacilii şi celelalte
structuri unicelulare cu membrele sfâşiate şi cilii rupţi în timpul luptelor de stradă.
„Cât gunoi… oricum nu mai au de trăit decât până seara. Vin paznicii şi ţac-ţac… adio”.
Ajunsese la marginea oraşului şi nu descoperise nici urmă de loc deosebit. Cine-şi bătuse
joc de el? Ce-şi ziseseră? Hai pe ăsta, că n-a mai fost la plimbare de mult şi habar n-are pe ce
lume trăieşte!
„Să nu mă enervezi. Poate am trecut pe lângă el fără să-l văd. Se mai întâmplă”. Se opri în
faţa unei grămezi imense de gunoi în spatele căreia se boltea ceva violaceu. Ocoli mormanul de
bacterii şi celule moarte şi se trezi dinaintea unui embrion de bloc pe epiderma căruia puştii
mahalalei tatuaseră cu acid: BAR.
Articulaţii cartilaginoase susţineau un panou pe care se derula o reclamă. Un paznic
masiv, îmbrăcat în culorile periferiei înfuleca un virus domestic din zona centrală. Gura de
deasupra panoului scotea un amestec de sunete ascuţite neinteligibile. Ecranul se întunecă şi o
săgeată galbenă îi indică intrarea.
„Poate că e ceva distracţie pe-aici”.
Îndepărtă franjurile genelor lungi şi intră. Înăuntru nu erau decât câţiva lucrători. Bărbaţii
erau îmbrăcaţi sărăcăcios, cu răni artizanale de mâna a doua, iar cele două fete aveau feţe
identice, împachetate într-un mucus violet care nu mai era la modă de anul trecut. În penumbră,
mai observă un bătrân cu unghii lungi smălţuite în verde.
I se păru că-l recunoaşte de undeva.
„O fi vreunul din ăia din cartierul vecin”.
Un văl palatin prins de cartilagii inelare împărţea încăperea în două. Privi în spatele său.
Nici urmă de barman, doar ţesutul brun al pereţilor şi sunetul picăturilor prelinse din tavan. Când
se întoarse îl văzu pe bătrân arătându-i ceva uneia dintre fete. Vorbea încet, de parcă s-ar fi temut
să nu-l audă cineva. La un moment dat, ridică vocea:
— E ca şi cum ai traversa un pod de ligamente întins peste o prăpastie de fibre neuronale!
Tipa nu păru prea convinsă.
— Băi Verde, du-te de aiureşte p-altul. Eu nu mă bag în chestii d-astea.
Verdele plecă de lângă ea privind cercetător în jur.
X

„Sper că n-o să se ia de mine. Jegoşii ăştia n-au altceva de făcut decât să deranjeze pe
alţii. Am venit aici să mă distrez. Ia uite, chelboasa aia n-arată rău deloc!”
— Pot să stau lângă dumneavoastră?
Verzitura aia nenorocită n-avea altceva mai bun de făcut decât să-l bată pe el la cap?
Acum chiar îi stricase ziua.
— Am ceva grozav, şuieră insinuant bătrânul. N-o să vă credeţi ochilor, mai spuse scoţând
o împletitură de fibre optice făcută sul.
Înainte de a apuca să-l refuze, moşneagul desfăşură ţesătură şi eliberă corpul răsucit a
ceea ce părea a fi un virus.
— Ce-i cu avortonul ăsta?
Verdele râse îngăduitor.
— Vezi punctul ăla pulsatil în mijlocul citoplasmei? Cu el îl pot controla de la distanţă.
Ţi-am zic că e ceva deosebit. E un… virus ucigaş, un Terminator. Ai auzit de demolările din
ultima vreme? De luptele pentru extindere teritorială între centru şi periferie? Se folosesc de el. E
discret, uşor de transportat, nu te vede nimeni când îi dai drumul…
Imaginea virusului i se fixă în creier. Îl atinse cu vârful degetelor şi membrana uscată
foşni neplăcut.
— Şi ce-i cu asta? repetă el. Vrei să mi-l vinzi? Cred că nu e de mâncare. Ce-o să fac cu
el?
Javra asta nespălată îl călca al naibii de tare pe nervi. Mai bine s-ar fi dus acasă să se
culce. Apoi tresări speriat. Povestea se dovedea periculoasă şi el nu avea de gând să se trezească
amestecat în cine ştie ce. Se ridică aproape lovindu-l pe bătrân şi se repezi spre ieşire. Îşi repeta
în gând: „Verdele ăsta era suspect încă de la început, prea se băga în sufletul oamenilor. Vreun
agent, ceva…”
Încetini pasul numai când ajunse destul de departe. Din când în când, întorcea capul ca să
se asigure că nu-l urmăreşte nimeni. O dată i se păru că-l vede pe bătrân şi începu din nou să
alerge. Imaginea Terminatorului continua să-l obsedeze.
Nu înţelegea de ce să i se întâmple tocmai lui aşa ceva. Nu mai erau destui nenorociţi care
nu aveau treabă? De ce-l alesese tocmai pe el ca să-i strice ziua?
„De fapt, ce-am căutat acolo? Unde m-au trimis ei şi unde m-am dus eu! Nici n-am de ce
să mă plâng”.
Ajunse în dreptul blocului şi se sprijini extenuat de unul dintre contraforţii osoşi ai
intrării. În faţa ochilor i se răsucea trupul spiralat ca din sârmă ghimpată al Terminatorului.
Trecu împleticindu-se printre cele două şiruri de paznici care îl priveau dezgustaţi:„Încă
unul care a abuzat de erotohormoni!”
Capul începu să-l doară şi simţi că treptat uită până şi cine este, de parcă ceva sau cineva
i-ar fi absorbit memoria. Realiză, înainte de a se prăbuşi, că Terminatorul era pe cale să se nască
în el, din el, folosind informaţia din celulele nervoase pentru a se materializa.
X

Oamenii de pe culoar îl priveau îngroziţi pe tipul care se zbătea în faţa lor, dar până să
anunţe paznicii, trupul îi undui ca animat de un suflu interior, apoi din el ţâşni corpul subţire şi
răsucit al unui virus, lăsând în urma lui doar învelişul golit de substanţă, şi dispăru în perete.
De aici, trecu prin neurilemă şi, urmând traiectoria nervului celui mai apropiat, atinse
trunchiul cerebral trimiţând informaţii false în întreg organismul. Acestea determinară
proliferarea aberantă a celulelor blocului.
Fibrele neuronale cedară primele. Deasupra lifturilor sangvine, inima se contracta tot mai
rar, întârziind oxigenarea plămânilor. Arterele blocate cu reziduuri plesniră, iar toxinele se
împrăştiară pe culoare. Locuitorii etajelor inferioare începură să se agite. Dar prea târziu!
Diafragma se ridică într-un sughiţ brusc, iar stomacul explodă împroşcându-şi acidul în cavitatea
abdominală.
Cei de la subsol muriră fără să-şi dea seama de ceea ce se întâmpla. Ceilalţi fugeau spre
platformele superioare, în căutarea unei salvări iluzorii.
Oasele plesniră şi aşchiile lor sfâşiară intestinele mâncate deja de acidul gastric. Apoi
totul se nărui într-un morman de cărnuri surpurânde.
Hoitarii blocurilor se repeziră asupra rămăşiţelor. În câteva minute, terenul fusese curăţat,
iar blocurile alăturate activară procesul de dezvoltare pe orizontală.
*
Ana-Maria Negrilă (n.1972) este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a
Universităţii Bucureşti, doctor în literatură medievală engleză. În prezent este conferenţiar
universitar la Academia Militară.
A publicat proză, articole şi traduceri, este prezentă în mai multe antologii de F&SF.
Volume publicate: Lumina din adâncuri (e-book, 2001); Oraşul ascuns (2005); Împăratul
gheţurilor (2006) – Premiul Vladimir Colin 2008.
Proză

▫ Florin Purluca ▫
Arzi, Costică, arzi! ▫
Toţi avem bune sau rele. Lucru valabil şi pentru sistem. Îndeosebi, sistemul de asigurări,
domeniul meu de activitate. Nu sunt broker, ci inspector de daune. Prin urmare, nu-mi iau primul
val de înjurături, dar nici nu-s scutit. O să pară justificabilă încercarea de a-mi susţine colegii de
breaslă. Este perfect normal să fii de partea lor, o să spuneţi. Nimic mai adevărat. Totuşi, este o
treabă al dracului de complicată să faci pe cineva să creadă că 1 + 1 = – 2, unde – 2 este
întodeauna profitul clientului. Trebuie, de cele mai multe ori, să ai aptitudini de magician. Să
disimulezi şi să distragi atenţia clientului. Voilà! Scoţi iepuraşul din joben, iar clientul-nostru-
stăpânul-nostru îşi pune semnătura indescifrabilă pe un capăt de hârtie, în dosul căruia se mai
găsesc două sau trei pagini pline de furnicuţe mici şi jucăuşe. Termenii şi condiţiile sunt multe şi
complicate, doar că el este mult prea ocupat să admire dinţosul îmblănit – a se citi acel 25%
X

iluzoriu pe care nu-l plăteşte, dar, ca prin minune, beneficiază de el din plin.
Credeţi-mă, e o treabă destul de sofisticată şi nu-s mulţi cei care o fac aşa cum se cuvine.
Pentru asta mă înclin în faţa pricepuţilor mei colegi. Dar, de cele mai multe ori, cu riscul de a
deveni clişeic, întotdeauna există un dar. Iar când acel dar sare ca lupul printre oi, atunci intervin
eu.
Treaba-i simplă. Există magicieni şi în tabăra adversă. Ooo… şi încă cum! Doar că unii
sunt pricepuţi, alţii mai puţin. Sunt şi unii de-a dreptul idioţi – nu insist! – însă există şi unii,
puţini ce-i drept, pur şi simplu… altfel.
Un astfel de caz mi-a tocit neuronii, purtându-mă vreme bună aproape spre disperare.
Cunoaşteţi genul de om pe care să nu dai un ban? În spatele unei mutre banale şi al unui
gust vestimentar rămas în urmă cu un deceniu, descoperi o sclipire. Ei bine, cam ăsta era omul
nostru. Afundat în obscuritate, dornic să se afirme precum oaia în haita de lupi.
Banalitatea şi nevinovăţia lui s-au scuturat când, de două ori la rând, a fost protagonistul
unor incendii de proporţii. Ambele locaţii beneficiau de o poliţă de asigurare grasă. Prin urmare,
nu eram singurul care nu credea în coincidenţe. Mai era şi poliţistul de serviciu.
— Victore – mi-a spus el – asta-i cusută cu aţă albă. Dă-l în mă-sa. O dată l-am crezut.
Anul trecut, când o ars prăvălia aia din centrul vechi. Am zis că de! şandrama veche, instalaţie
veche, se poate trece cu vederea. În plus, dacă vedeai moaca individului… Plin de funingine, de
ziceai că era Mitică Popescu în numărul coşarului. Şi speriat… din cale-afară! Mi s-a rupt inima
de el. Sărmanul. Zău! Da' acuma, pe onoarea mea. Tot incendiu, tot amărâtu' ăsta. Nu-s ape
limpezi, omule.
La toate nelămuririle lui Cădaru, poliţist cu care am mai colaborat în câteva rânduri,
adăugaţi şi poliţele de asigurare. Am aflat din gura lumii că ambilor patroni – mă rog, foşti
patroni, de vreme ce afacerile le arseseră din temelie – nu prea le trăseseră boii la car în ultima
vreme. Fapt pentru care rechinii de prin bănci – lichidatorii – le făcuseră o vizită, două. De aici şi
până la gânduri necurate nu-i cale lungă. Na! Care-i ăla care s-ar da bătut cu una, cu două? Totuşi
asta nu-i o scuză. Cel puţin nu în faţa legii. Dar omu-i dator să încerce.
Probema noastră nu era asta, ci alta. Deşi totul era evident, ca cioara vopsită de-o vinde
unul drept papagal, pompierii n-au desoperit nici o neregulă. Nimic incriminator pentru aşa-zisul
suspect, vânzătorul nostru cu un ghinion dat dracului. Unde mai pui că, în ultimul butic ars, se
comercializa doar feronerie. Cuie, şuruburi, balamale, lopeţi, hârleţe şi ce mai are de trebuinţă
omul gospodar prin curte. Nimic uşor inflamabil.
S-a întâmplat ziua în amiaza mare şi, după spusele muşteriilor de moment, după o ceartă
la cuţite cu un cumpărător – dracu-n persoană, l-a caracterizat unul dintre martori – Costică al
nostru, inculpatul, a dispărut în magazia feroneriei, nervos la culme. La doar câteva clipe s-a auzit
un urlet din cale-afară de fioros şi uşa magaziei s-a prăvălit sub un val de flăcări. Muşteriii au dat
iama pe uşa de la intrare, iar Costică a reuşit să se strecoare cumva prin fereastra de aerisire.
L-au găsit pompierii, la fel de zburlit ca şi la prima ispravă, plin de funingine şi speriat de
moarte. Parcă văzuse pe dracu-n persoană, nu alta. La insistenţele oamenilor legii – ce şi cum se
X

întâmplase -, sărmanul a dat neputincios din umeri. N-am fost eu, le-a spus Costică; iar ei, zi zău,
Costele! Iar n-ai fost tu?
Lucrurile trebuiau rezolvate într-un fel. Erau presiuni din toate părţile, în special din
partea asiguratorului. Ghiciţi pe umerii cărui amărât presau? Vistieria firmei de asigurări avea să
tragă a pustiu în ritmul acela, iar oamenii sunt foarte receptivi din principiu. Riscam să ne trezim
cu incendieri în masă. Cine nu şi-ar dori să i se mistuie vreun prăpădit de şopron şi la o
săptămână să se trezească cu câteva mii de lei în buzunar?
Căutările au fost îndrăcite însă, spre marele nostru ghinion, n-au ajutat la nimic. Ca să
justifice valul acela de flăcări, inculpatul ar fi trebuit să se folosească de-un aruncător de flăcări.
Instrument care n-ar fi putut să dispară fără urmă, chiar şi după incendiu. Prin urmare, a venit
interogatoriul. L-au întors pe toate părţile, în toate modurile. Tot ce-au scos de la el n-a fost decât
faptul că nu-i fumător – nimic util în asta, ba din contră -, că se certase cu un moşneag şi că, după
ce intrase în magazia feroneriei, nervos la culme, se trezise înconjurat de flăcări. Prărerea lui de
neavizat: moşul acela smintit aruncase cu vreun cocktail Molotov ori ceva în genul ăsta. Nu s-a
dovedit a fi cea mai credibilă variantă, dar era o posibilitate. Poate nu folosise un Molotov – era
imposibil să nu-l fi observat careva -, dar poate avusese un alt truc.
Acum, ia-l pe moş de unde nu-i! Camerele de supraveghere se mistuiseră odată cu
clădirea şi o variantă de a-l găsi căzuse din start. A tot căutat Cădaru în fel şi chip să prindă urma
moşului, dar fără nici o izbândă.
Pentru a doua oară Costică bătuse sistemul. Şi-o făcuse al dracului de bine. Mai ales când
îşi strâmbase mutra aia tâmpă în chip de n-am fost la nuntă, n-am văzut mireasa! Cu toate astea,
nu-mi miroseau deloc a bine cele două scăpări ale lui şi nu eram singurul. Ca prin urechile acului,
mi-am spus. Cădaru era în stare să-şi pună insigna de miliţian la bătaie pentru isprava individului.
Nimic nu-l incrimina pe Costică. Totul era aşa cum s-ar fi cuvenit şi tocmai ăsta era şi necazul.
Fusese suspect de nevinovat. De două ori chiar!
Cum devenise o povară, atât pentru mine, cât şi pentru poliţist, l-am luat în vizor pe
făptaş. În opinia noastră, pusă la cale cu două beri în faţă, Costică jucase cărţile în locul
patronilor şi, la final, după încasarea sumei din asigurare, trebuia să-şi primească felia din tort.
Flagrantul urma să se consume în momentul în care cei doi aveau să-şi regleze conturile. În
temeiul ăsta, asiguratorul a virat suma stipulată în contract, iar noi am stat în umbra vinovatului.
Mergea la piaţă, unul dintre noi era după el; mergea la magazinul din colţul blocului, celălalt era
după el. Lucram în schimburi egale şi mărturisesc că, în cele patru săptămâni de urmăriri
neîntrerupte, cheful nostru de detectivi – cel puţin al meu – s-a consumat considerabil de iute.
În ce-a de-a şasea săptămână nici nu mai avea rost urmăritul. Fie se descurcaseră într-atât
de bine cei doi, încât fuseserăm duşi de nas, fie nu existase nici un acord între ei. N-a prea contat
care fusese varianta corectă pentru că, în cele din urmă, i-am dat pace. Cel puţin pentru o vreme.
Experţii îi spun vanitate, însă eu o numesc karmă. În primul caz, vanitatea este motorul
unui infractor. După ce înfrânge legea de mai multe ori, se crede intangibil. Nu rezistă tentaţiei
de-a o face din nou. În cel de-al doilea caz, karma este magnetul care leagă două suflete, fie ele şi
X

din tabere opuse. M-ai fentat o dată, ruşine ţie; m-ai fentat de două ori, ruşine mie. Să renunţ, ar fi
însemnat să-mi accept o ruşine care, în fond, nu fusese exclusiv a mea. Nu fusesem unicul
păcălit. Mai erau şi alţii, unii chiar poliţişti de-o viaţă. Să las capul plecat? Nici vorbă! M-ai atins,
caut orice modalitate s-o fac la rândul meu. Într-un mod absurd, ori mai curând ironic, s-ar fi spus
că avusesem o poliţă de plătit. Pardon! Chiar două.
Costică nu mi-a lăsat impresia, nici prima dată când l-am văzut, nici a doua oară, c-ar fi
genul care trăieşte din dobândă. Mai curând părea că toate nenorocirile îi bat la uşă, iar el, în
virtutea inerţiei, tot deschide cufundat în naivitate. Poate, poate într-o zi o să bată şi norocul în
poarta lui. Prin urmare, într-un viitor nu foarte îndepărtat, va avea nevoie de un alt loc de muncă.
Iar asta ar putea fi cheia mea spre izbândă.
O vreme lucrurile au intrat în normal, în măsura în care s-ar fi putut spune asta. Încă îmi
lingeam rănile după cele două înfrângeri. Mai-marii mei conducători începuseră să-mi arunce
deseori priviri scânteietoare. Nu prea faci lucrurile cum se cuvine, păreau să-mi reproşeze. În
fond, care-i menirea inspectorului? Trebuie să ţină cu dinţii de contract şi să scoată câţi mai puţini
bani din buzunarul asiguratorului.
Numiţi-o cum vreţi! Coincidenţă sau, de ce nu, lipsa naratorului de imaginaţie, dar eu am
s-o numesc noroc chior. Într-una dintre puţinele mele zile libere, privind de la balcon, pierdut în
gânduri, afundat printre stivele de scândură ale depozitului de cherestea din vecinătate, Costică-
mi sare în ochi ca brosca-n baltă. Mătura de zor la rumeguş. Costele, mi-am spus, te-ai pus ca
jalba-n proţap. Şi unde se găsise să muncească? Într-un depozit de lemne!
Îl cunoscusem pe administratorul pieţei de scândură cu ceva ani buni în urmă. Nu-mi
lăsase impresia c-ar fi genul care s-ar fi pretat la mânării de genul ăsta. Dar de! Nu cunoşti un om
într-o viaţă, darămite să-i fi vorbit doar în câteva rânduri. Nimic nu era exclus. Curios fusese
faptul că vânzările lor mergeau destul de bine. Materie primă pentru construcţii, rumeguş pentru
prefabricate ori peleţi. Nimic nu se pierdea acolo. Fiecare firişor de lemn se transforma în bănuţi.
Deci n-ar fi avut nici un interes să-şi arunce depozitul în flăcări.
Una peste alta, nici nu se putea mai bine de atâta, având în vedere cât mi-ar fi fost de lejer
să-l ţin sub observaţie. Pe de altă parte însă, băgase niţel spaima în mine. Dacă s-ar fi aprins tot
depozitul de cherestea, într-o zi cu vânt prielnic, nici mama pompierilor nu mai dovedea focul.
Aveam să ne pârlim, tot cartierul, precum şobolanii.
Învinuitul doar ce se găsea în exerciţiu, chinuind o ciufulitură de mătură printre stivele de
cherestea. Cum accesul în incinta depozitului era liber, m-am furişat printre lemne. Căutând să fiu
ferit, m-am proptit în dreptul unei grămezi. Am aşteptat cuminte până ce urmăritul s-a apropiat,
încă trudind cu mătura. După câte am putut desluşi, ţelul activităţii lui era să cureţe praful de
rumeguş care scăpa liber din zona celor trei gatere. Exista şi un sistem de colectare a rumeguşului
rezultat în urma tăierii, totuşi o bună parte din acesta scăpa liber printre aleile depozitului, mare
parte din cauza vântului. Aici intervenea Costică. Sârguincios de fel, sarcina lui consta în
măturarea aleilor de rumeguş, colectarea acestuia cu ajutorul unei roabe, depozitarea lui în saci şi,
în cele din urmă, orânduirea sacilor într-o hală. De acolo, rumeguşul pornea spre destinaţii bine
X

stabilite. În mare parte, din cauza impurităţii, rumeguşul colectat de Costică era trimis către
presele pentru fabricarea brichetelor.
Nu pot să spun că m-am aşteptat la vreo minune. Un gest ori o vorbă prin care suspectul
meu să-şi trădeze intenţile maliţioase. Avându-i în vedere antecedentele, nu se cuvenea să intre
prea curând în vizorul autorităţilor. Cu un alt incendiu la activ – cât să păstrez sensul discuţiei –
şi-ar fi aprins paie în cap. Fapt pentru care nu trăda nimic ieşit din comun.
Mătura tacticos, mânat de-o determinare ieşită din comun, bombănind de mama focului.
Nu după multă vreme, Costică s-a oprit din măturat, adoptând o poziţie defensivă. Ca şi cum, de
undeva, s-ar fi ivit o ameninţare.
Din punctul în care mă aflam nu puteam desluşi nimic din câmpul vizual al omului nostru.
Doar poziţia lui defensivă, sporind cu fiecare clipă, era singura care-mi lăsa de înţeles că ceva nu
era în ordine. Îl speria de moarte şi se apropia vertiginos. Şi s-a făcut văzută în cel mai scurt timp.
Purta o salopetă de doc, tocită în dreptul coatelor şi genunchilor până la refuz. Avea
aproape doi metri, cu mult peste suta de kilograme şi-un fes pleoştit pe ţeasta cât un dovleac.
Căra după el un bidon de doi litri de bere, pe jumătate gol. Faţa bucălată îi era placată cu o barbă
dopo quatro giorni, marele trend al momentului, doar că, la felul cum se mişca bleg de ici-colo,
aidoma unui urs proaspăt ieşit din hibernare, avea mai curând un aer de jeg decât unul distins.
L-a fixat pe Costică cu indexul. Degetul, cât un cârnat polonez, i s-a strâmbat de pieptul
uscat al amărâtului de măturător.
— Cap de conservă! a răcnit uriaşul. Să nu care cumva să te pună naiba să nu faci lună tot
platoul ăsta! M-ai înţeles? Ţipar ambulant!
Omul nostru căuta să vină cu o replică, dar cuvintele i s-au oprit în gâtlej ca deţinutul în
gardul de sârmă ghimpată. A înghiţit în sec şi a aprobat supus.
— Bravo, bă omu' muncii, ne faci cinste să te-avem p'aci. Zău!
I-a trântit o palmă tovărăşească pe spinare, care l-a făcut pe Costică să se scuture din toate
îmbinările anatomice. Apoi uriaşul a plecat mulţumit, sorbind un gât zdravăn de bere, şi atunci s-
a produs nenorocirea.
De cele mai multe ori, până şi-n clasele elementare, ne este sugerat un simţ al orientării în
situaţie. Faptul că la un interval neaşteptat de scurt Costică s-a decis să riposteze verbal, m-a
făcut să cred că tehnica respectivă, în cazul lui, n-a funcţionat sub nici un chip.
— Lua-te-ar toţi dracii de gras împuţit! a fost replica lui.
Decizie de-a dreptul neinspirată, devreme ce până şi eu îi auzisem bodogăneala. Nu
aveam nici cea mai mică îndoială că uriaşul primise mesajul, deşi fusese clar că omul nostru nu
voise asta nicicum.
Individul acela, aşa-zisul coleg al lui Costică, nu mai era în câmpul meu vizual însă am
dedus numaidecât că a făcut stânga-mprejur, judecând după sunetul sec al bidonul de bere.
Fusese, cel mai probabil, abandonat din mers. Răspunsul colegului a fost cât s-a putut de prompt.
O directă în plină figură.
X

Omuleţul s-a prăvălit peste grămada de rumeguş, muncită cu atâta trudă. În două secunde
s-a găsit din nou în pumnii uriaşului, de astă dată fiind proiectat prin aer precum o cârpă. Un
amestec de secreţii fiziologice s-au combinat într-un proiectil de înaltă precizie. Ţinta, în cel mai
puţin elegat mod posibil, a fost atinsă cu maximă urgenţă.
Victima, abandonată, a fost îmbâcsită de amestecul de rumeguş şi praf. Firişoare străvezii
de salivă îi brăzdau tot chipul, sclipind în soare aidoma unor diamante tulburi. N-am putut să
aproximez cu precizie dacă o parte din sclipiri erau lacrimi sau doar saliva atacatorului.
— Boschetar nenorocit! s-au dovedit a fi ultimele cuvinte ale atacatorului, înainte de-a se
face nevăzut.
Teoretic, uriaşul a fost îndreptăţit s-o spună. Din câte am aflat la rându-mi, Costică chiar
îşi pierduse casa din pricina unor datorii. Practic, personal, aş fi fost ceva mai indulgent în
afirmaţii de genul ăsta. Mai ales după proaspăta corecţie aplicată.
Cu greu, s-a ridicat. L-aş fi ajutat, însă asta i-ar fi făcut mai mult rău decât bine, devreme
ce prezenţa mea sunt sigur că l-ar fi stânjenit. Chinuit, a plecat spre una dintre halele din
apropiere. L-am urmat, gândind la ce-i mai rău. Nu s-ar spune că m-am dovedit cel mai onest om
de pe Pământ. Era cert, omul avea nevoie de momentul lui de intimitate, dar, oricât de mult aş fi
fost dispus să-l înţeleg, n-am putut face asta din raţiuni evidente. Date fiind împrejurările, un nou
act de sabotaj piromanic mi-a părut că avea să urmeze ca un dat firesc.
M-am strecurat prin uşile întredeschise ale depozitului, doar ca să-l descopăr pe Costică
într-o cunună de suferinţă şi lacrimi. Zăcea căzut în ghenunchi, cu faţa cufundată în palmele
făcute căuş, pierdut într-un ocean de durere.
Am găsit în gestul lui disperare, neputinţă şi suferinţă fără margini. Privirea mi s-a
învolburat, aşa cum dogoarea ce scapă dintr-o bucată de asfalt pe timpul verii toride îţi tulbură
vederea. Deşi, în mod absurd, nu simţeam lacrimile şiroindu-mi pe obraji, imaginea lui Costică a
devenit tot mai tulbure. Trăisem atât de intens ultimele minute, încât mă încinsesem din cale
afară. Blazerul pe care îl purtam îmi provocase deja un crescut disconfort. Mă făcuse să am
impresia că am intrat într-un cuptor şi nicidecum într-o hală de prefabricate.
Răpus de milă, am renunţat la tot şi m-am îndreptat către omul aflat în ghearele
neputinţei. În mod absurd, căldura devenise insuportabilă. Aproape când să-l ajung, pesemne
simţindu-mi prezenţa, Costică s-a ridicat speriat din cale afară.
— Pleacă d'aci, idiotule! a răcnit el. Ai să arzi de viu.
Am rămas drept-stâncă, în vreme ce el, fugind, s-a izbit în mine, croindu-şi cale spre
ieşire. În clipa când palmele lui m-au atins, am simţit, la propriu, pielea abdomenului friptă ca pe
jar. Usturimea m-a făcut să bat în retragere cu un gest spontan de apărare. Puloverul, în mod
inexplicabil, îmi fusese ars de-a dreptul. În locul în care m-au atins palmele lui, erau două găuri
mari. Nu găseam puterea să înţeleg ce se întâmplase, or, mai exact, cum îmi făcuse Costică asta.
Dezmeticindu-mă din starea de uluire, am părăsit depozitul destul de repede cât să nu-l
scap din priviri. M-am pornit în urma lui. Nu aveam nici cea mai vagă ideea ce truc folosise să-
mi pârlească puloverul în acel hal, dar sub nici o formă nu aveam de gând să-l las să-şi ducă
X

treaba la bun sfârşit. Cumva, aveam să găsesc o cale să-l ajung din urmă şi să-i distrug şmecheria
aia cu care avea de gând să înece totul în flăcări.
Acum, pe patul spitalului, pe jumătate pârlit ca un porc în Ajun, cu o programare de
examen psihiatric şi cu o freză deloc demnă de invidiat, nu pot înţelege cum de-am avut tăria –
ori mai curând spus, prostia – să plec pe urmele lui. Aş fi putut să mă prăpădesc, asemeni
celorlalţi, în uriaşul incendiu.
Partea cea mai urâtă, fiind unicul supravieţuitor, se va dovedi inevitabila mea declaraţie.
Am fost singurul care a văzut ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Cum puteam eu oare să le
povestesc?
Fugind în urma lui Costică, strigându-i din toţi rărunchii „să nu faci asta, omule, o să
ardem cu toţii ca şobolanii”, aerul dimprejurul fugarului s-a învolburat într-atât de tare, încât totul
părea ireal. Parcă alergam într-un vis. S-a repezit spre locul în care uriaşul de mai devreme
împreună cu alţi muncitori trudeau de zor la un alt bidon de bere. A urlat ca un apucat şi – vă jur
pe Sfânta Cruce!
— Costică a explodat. Pe toţi sfinţii dacă nu s-a transformat într-o torţă vie!
Cum mă poticnisem în urma lui şi de vreo două ori fusesem cât pe ce să mă duc de-a dura,
luase un avans considerabil, fapt pentru care, în clipa în care a explodat – sună de-a dreptul
nebunesc, dar alt termen de comparaţie n-am putut găsi – suflul exploziei doar m-a mângâiat.
Cu ultimele mele forţe am reuşit să mă trag îndărăt, descoperind cu groază cum oamenii
dimprejurul torţei s-au topit ca untura. Grăsimea trupurilor bucălate alimenta focul hulpav,
aruncând şiroaie de fum întunecat spre ceruri. Urletele lor n-au zăbovit decât o lingură de
secunde în aerul încins, viaţa dezlipindu-se de ei precum carnea de pe oase.
Zăbovesc de mai bine de un ceas cu foaia asta de hârtie în poală, pe patul de spital, şi tot
ceea ce am putut scrie pe ea a fost doar data de astăzi. Cum să le spun eu poliţiştilor adevărul?
Oameni în toată firea, cu ani şi ani vechime. Ce-or să creadă?
— Ştiţi, domnilor poliţişti, Costică a explodat în flăcări!
*
Florin Purluca (n. 1982) este licenţiat în Psihologie şi are un masterat în Psihologie
Clinică. În prezent este asistent medical la Spitalul Judeţean de Urgenţă din Focşani.
A publicat proză scurtă în Argos, Ficţiuni, Gazeta SF, Nautilus, Helion.
Proză

▫ Andrei Panţu ▫
Tursas ▫
— Vreau manuscrisul ăsta.
L-am luat de pe jos şi am pus teancul de caiete la loc, în colţul întunecat al anticariatului.
I-am şters coperta purpurie cu mâneca paltonului şi l-am căutat pe bătrân printre rafturile şi
X

teancurile de cărţi. Bătrânul apăru din spatele unor rafturi. Privirea lui se întunecă timp de o clipă.
Se forţă însă să zâmbească şi veni spre mine.
— Cum spuneam mai devreme, am aici o ediţie foarte rară a Kalevalei, legată în piele,
apărută la sfârşitul secolului trecut…
— Aş dori totuşi manuscrisul.
— …sau volumele cu cântecele magice ale lui Abercromby, sau Istoria Runelor Finice,
ambele ornate cu desene, tot de la începutul secolului nouăsprezece.
— Ştiţi ceva, sunt scriitor, le am deja. Caietul ăsta îmi e de ajuns.
— Uitasem că îl am aici, zise anticarul, cedând în cele din urmă.
Ştia ceva despre manuscris, mi-am dat seama din privirea lui, chiar dacă nu ştia, poate,
tot. Dar nu m-am hotărât la vremea respectivă să-l întreb şi nici el nu a vrut să-mi spună nimic.
Nu voia să se despartă de el, astfel că am fost nevoit să negociez la sânge. I-am plătit în
cele din urmă cele 300 de markkaa pe care mi le-a cerut şi am ieşit din anticariat.
M-am plimbat o vreme prin cartierul Kruununhaka, am trecut pe lângă mai multe
anticariate, magazine de vechituri, tablouri, mobilă uzată, covoare orientale, lămpi, bijuterii,
tacâmuri, sfeşnice de argint, candelabre de bronz, jucării, oglinzi, monede antice, medalii,
cristaluri, ceasuri.
N-am mai vrut să intru în nici un magazin; mă gândeam doar la manuscris. L-am scos de
câteva ori din geantă să-i admir coperta purpurie.
Am trecut în cele din urmă pe lângă Catedrala din Helsinki şi am mers pe jos până la
hotel, în cartierul Hakaniemi. Hotelul era nou, modern, confortabil, cu balcoane şi ferestre largi
care oglindeau cerul albastru. Am urcat nerăbdător până în cameră – în sfârşit, o posibilă sursă de
inspiraţie! Am deschis uşa metalică a balconului, m-am aşezat la birou şi am deschis manuscrisul.
Primele foi fuseseră rupte. Am frunzărit manuscrisul, scrisul era citeţ, dar inegal, iar în ultimele
pagini devenea tot mai tremurat, semn de nervozitate şi anxietate.
M-am întors la prima pagină şi am început să citesc:
Joi, 5 iulie, Seara.
I-am văzut! Au asaltat micul gard de lemn din spatele grădinii. Am ţipat şi m-am întors
repede în dormitor ca să-l sun pe unchi. El trebuia să ştie ce-i de făcut, doar el şi nimeni
altcineva. N-a răspuns, probabil nu era acasă sau n-a vrut să răspundă, cum face câteodată când
citeşte. Am închis geamurile, am încuiat uşile şi am rămas toată noaptea în casă.
Vineri, 6 iulie.
M-am trezit şi am ieşit imediat afară, în iarbă. M-am întors în spatele grădinii, sperând să
se fi retras. Poate că nu voiau nimic de la grădina mea. Aveam în ea tot felul de plante la care
ţineam mult – mesteceni argintii, muri pitici, precum şi straturi de orhidee Dactylorhiza
lapponica, pe care le îngrijeam cu atât de multă pasiune.
Poate că erau doar aşa, în trecere, şi vizau de fapt curtea vreunui vecin. Însă urcaseră
gardul şi se pregăteau să ajungă în iarbă. I-am observat de la distanţă, nu aveam curaj să mă
X

apropii prea mult. Nu se ştie niciodată. Gardul se încovoia sub apăsarea lor; mulţi, incredibil de
mulţi, neclintiţi sub ochii mei, tăcuţi, nu scoteau nici măcar un sunet. Am mers de-a lungul
gardului. Erau peste tot, lipiţi unul de altul, avansând treptat, în acelaşi ritm, ca o singură fiinţă.
Ocupaseră fiecare centimetru pătrat. Mi-am scos ochelarii cu rame groase, mi-am trecut mâna
prin părul şaten, m-am frecat la ochi. Erau tot acolo. Câinele nu lătrase pentru a mă avertiza în
legătură cu apariţia lor. N-a lătrat deloc. Am păstrat cu precauţie o distanţă de câţiva paşi şi, după
ce i-am mai observat aşa o vreme, m-am întors în casă. Am format numărul unchiului Santeri.
Telefonul a sunat de vreo patru ori.
— Alo.
— Alo, Ahti, tu eşti? Ce faci?
Unchiul părea bine dispus, nimic nu-l stingherea în vila din Kokkola, oraş industrial, dar
liniştit din vestul ţării, la 500 de kilometri distanţă de mine.
— Ei bine, se pare că…
— Dar ce s-a întâmplat?
— O să vină şi în grădina noastră.
— Cine? întrebă unchiul nedumerit. Să nu-mi spui că…
— Ba da, sunt chiar ei.
Respiram anevoios din cauza emoţiei. Îmi venea greu să vorbesc doar când mă gândeam
la ce era pe gard.
Unchiul a tăcut. Am crezut că a închis.
— Mai eşti acolo?
— Da.
O voce stinsă de supărare.
— Ce-i de făcut?
— Fir-ar să fie!
Încerca să se abţină să dea vina pe mine. Ştia că nu se întâmplă din cauza mea. Mi-a spus
ce-ar trebui să fac. Nu vorbeam despre asta, dar bănuiam amândoi că nu aveam mari şanse de
reuşită.
Sâmbătă, 7 iulie.
Zi de odihnă. Mi-am aşezat şezlongul la soare şi m-am pregătit de un nou roman despre
invadarea Normandiei – Ziua cea mai lungă, al lui Cornelius Ryan. Trecuseră două decenii de la
Război, dar încă îmi mai aduceam aminte de ziua în care împlinisem şase ani şi tatăl meu pleca
pe front. Nu aveam să-l mai văd niciodată. Dar nu mai voiam să mă gândesc la asta.
Atunci i-am văzut din nou. Şi mi-am amintit de ei, noaptea mă făcuse să-i uit, să sper că
totul nu era decât un vis, o halucinaţie. Auzisem că se poate întâmpla asta, ochiul percepe stimuli
vizuali externi acolo unde nu există nimic; sau pur şi simplu alege un stimul extern real, şi te
păcăleşte, îl distorsionează, până când ajungi să vezi altceva. Dar eu îi vedeam chiar şi de-acolo,
X

de lângă casa mea confortabilă, masivă, construită din lemn acum câteva decenii, cu ferestre albe
şi acoperiş cu ţiglă roşie, da, avansau puţin câte puţin, pe nesimţite, noaptea, ocupând primul
mesteacăn argintiu, apropiindu-se tot mai mult. Atât de încet, încât nici nu aveai cum să vezi
mişcarea cu ochiul liber. Bănuiam, poate ştiam de undeva, că trec peste tot ce le stă în cale, că nu
distrug imediat, însă cu timpul ronţăie orice, distrug totul, ca o rugină dulce şi bolnăvicioasă.
Ce obstacol putea să-i oprească, sau măcar să-i încetinească? Ce îmi spusese ieri unchiul
Santeri? Electricitatea! Am legat câteva sârme de-a lungul grădinii şi le-am conectat la o sursă de
curent electric. Soluţia nu mă încânta prea tare, era riscantă, însă nu aveam altă idee.
Noaptea.
M-am trezit din două în două ore şi am alergat de fiecare dată în spatele curţii. E cam greu
să-mi dau seama cât de mult avansează dacă-i observ la intervaluri atât de scurte de timp. Ca şi
cum aş încerca să văd cum creşte o floare sau un fir de iarbă. Înaintează puţin câte puţin, se
micşorează tot mai mult distanţa dintre ei şi sârme. La un moment dat, am avut impresia că s-au
oprit, speriaţi de curentul electric, şi am jubilat în lumina lunii.
M-am întors în casă, nu cred că mai rezist, mi se închid ochii, e cinci dimineaţa.
Duminică, 8 iulie.
Aş fi vrut să mă întorc din nou la ora şapte, dar am adormit, am avut parte de un somn
lung, fără vise. M-am trezit târziu, am ieşit nerăbdător din casă şi am fugit în spate să văd efectul
curentului electric.
Niciunul.
Sârmele erau arse, carbonizate de la un capăt la altul, trecuseră fără să lase nici o victimă
în urmă. Invadaseră şi al doilea mesteacăn. Erau nemuritori? Şi pe deasupra erau şi furioşi,
curentul probabil că-i înţepase puţin, dar nu le pricinuise nici un rău, ba poate chiar îi întărise,
fiindcă avansaseră mai mult decât în nopţile trecute. Prea mult. Trebuie să găsesc o altă soluţie.
Mi i-am închipuit, timp de câteva clipe, cum vin peste mine când dorm, cum se târăsc
peste mine, cum mă sufocă sub apăsarea lor ucigaşă, şi m-am cutremurat.
Luni, 9 iulie.
L-au copleşit pe câine. Câinele era bătrân, un ciobănesc lapon alb ca zăpada şi la fel de
moale. Aproape că uitasem de el fiindcă nu lătrase nici când au traversat gardul, n-a lătrat nici
atunci când l-au cuprins. Săracul, era legat de lanţ, n-a reuşit să fugă. Dacă s-a luptat sau dacă a
încercat să-i muşte a făcut-o fără nici un folos. Şi într-un fel înţeleg de ce n-a lătrat, doar ei n-au
nici culoare, nici miros şi nici măcar gust. Dacă ar fi avut un miros cât de vag, câinele tot m-ar fi
alertat cu mult timp în urmă.
Marţi, 10 iulie.
Au ajuns în livadă. Pomii sunt încărcaţi până la refuz, crengile se încovoaie sub greutatea
lor. Par uşori ca aerul, dar sunt atât de mulţi! Păcat de mere. Gata, s-au dus. Nu mâncasem mere
de două zile, dar nici n-am mai mâncat de atunci.
Şi uite aşa, încet-încet, s-au apropiat tot mai mult în fiecare noapte, în fiecare zi, tot mai
X

furioşi din cauza obstacolelor. Am încercat să-i ard, să-i împroşc cu benzină, cu gaze, cu otravă
de şoareci. Nimic n-a mers. Au înaintat în acelaşi ritm previzibil şi înspăimântător, au înghiţit tot
mai mult din grădina unchiului Santeri. Azi n-am mai avut chef nici să mănânc Leipäjuusto cu
gem, brânza mea preferată, nici să citesc.
Noaptea.
Am încercat să protejez staulul, singura mea sursă de lapte proaspăt. Am încuiat uşa şi am
pulverizat vreo trei doze de insecticid în jurul lui. Am inhalat o parte din otrăvuri şi m-am întors
tuşind în cameră. Tavanul se învârtea cu mine, capul îmi exploda, pielea mă mânca, îmi era sete.
Mi-am aruncat hainele contaminate, am deschis geamul şi am respirat cât mai mult din aerul
curat al nopţii, în timp ce îmi fixam privirea pe stelele din Carul Mare – până când m-am simţit
mai bine. Dacă ocoleau măcar o vreme staulul, tot mai aveam o speranţă.
Miercuri, 11 iulie.
M-am trezit devreme, cu o senzaţie înfiorătoare de greaţă. Au ajuns până la staul şi l-au
copleşit, nimic nu mai putea fi atins. M-am uitat înăuntru, invadaseră toate animalele. Vacile
bălţate, cele brune, cele cu talangă, toate erau sub apăsarea lor. Adio lapte proaspăt. De atunci am
fost nevoit să merg până la o vecină. Päivä e o tânără blondă, cu ochi albaştri, nu arată chiar rău,
într-un fel e chiar drăguţă; s-a căsătorit acum doi ani, dar asta nu mă împiedică să o vizitez atunci
când bărbatul ei pleacă cu camionul.
— Dar ce s-a întâmplat? De ce nu mai ai lapte?
— La dracu'! Cum să-ţi spun? Au intrat la mine-n grădină… şi… au ajuns până la staul.
Eram atât de nervos, încât abia mai vorbeam. Päivä a înţeles până la urmă.
— Ahti… sigur sunt ăia acolo? Că eu nu-mi aduc aminte să-i fi văzut când am trecut pe
lângă curte.
— Da, sigur, dacă-ţi spun?!
— Unchiul tău nu poate să vină aici, în Kouva? Are el grijă de…
— Nu, n-are cum, şi nici n-are pe cine să trimită. A paralizat acum un an, când cu gerurile
alea de acolo, din nord.
— Nu mai ai pe altcineva?
— Nu.
Päivä a suspinat şi m-a bătut pe umăr.
— Bietul de tine. Şi ia spune, chiar aşa, n-ai reuşit să-i opreşti în nici un fel?
— Nu, n-am reuşit. Am tot încercat, ce naiba?!
Mi-a dat două sticle de lapte proaspăt şi mi-a urat noroc. Nu ştia nici ea ce să facă şi nici
n-avea de gând să se amestece.
Joi, 12 iulie.
Stăteam în camera mea şi căutam tot felul de soluţii, când am auzit cum mă striga cineva.
Era Päivä.
X

Am ieşit în curte.
— Ascultă, Ahti, m-am tot gândit. De ce nu sapi un şanţ? Un şanţ adânc în care să cadă
toţi şi dup-aia îl acoperi cu pământ sau cu altceva, vezi tu ce găseşti.
— Ai dreptate. Trebuie să-i încetinesc acum, altfel ajung până la murii pitici.
Am mai stat puţin de vorbă cu ea şi, după ce a plecat, m-am grăbit să pun planul în
aplicare. Şanţul n-avea cum să dea greş, doar n-aveau cum să sară sau să zboare pur şi simplu pe
deasupra lui. Am luat sapa şi am lucrat toată ziua de-a lungul întregii curţi, treizeci de metri.
Încercam să-l fac cât mai adânc. Din când în când, mă opream să mă odihnesc şi să-i observ. Mi-
era atât de teamă să nu avanseze mai iute ca de obicei, să nu mă trezesc cu ei pe pantofii cafenii şi
pantalonii negri, pe bluza albă. După mai multe ore am reuşit să sap un şanţ adânc, chiar dacă nu
reuşisem să-l duc de-a lungul întregii grădini. Se întunecase. M-am dus să mă culc.
Vineri, 13 iulie.
Primul lucru pe care l-am făcut imediat după ce m-am trezit a fost să fug în curte.
Umpleau şanţul, am strigat de bucurie. Căzuseră în el, în capcană!
Am fugit spre şanţ şi abia atunci i-am remarcat pe înaintaşii lor, piesele de sacrificiu, care
trecuseră de obstacol şi ajunseseră până la murii pitici. Degeaba săpasem şanţul, probabil că doar
i-am amuzat un pic. Speram să lase măcar murii în pace. Nici vorbă, m-am trezit cu ei călare pe
copaci, acoperind lemnul, crengile, ramurile, frunzele, murele.
L-am sunat pe unchi. Glasul lui trăda doar resemnare şi tristeţe. Nici n-avea pe cine să
trimită tocmai aici să mă ajute. Nu mai ştia ce să-mi zică. Tocmai el, de la care mă aşteptam la…
Noaptea.
I-am zărit de la geamul mic şi rotund din mansardă. Lumina lunii trecea prin ei, dansând
printre muşuroaiele de iarbă sufocate de apăsarea lor. Avansau aşa, încet, încet, mai ales noaptea,
mesteacăn după mesteacăn, şi îmi furau grădina. De ce aveţi voi nevoie de ea? Tot atunci mi-au
ocupat şi straturile de orhidee. Florile s-au sufocat imediat sub apăsarea lor. Erau acum atât de
aproape de casă, încât i-aş fi văzut şi în beznă, ba chiar şi dacă îmi scoteam ochelarii. Trebuia
neapărat să găsesc cât mai repede o soluţie, să-i distrug definitiv.
O să dorm în mansardă. Mi-e frică să nu mă trezesc sub apăsarea lor. E a doua noapte pe
care o petrec aici, dormitorul de la parter e în pericol.
Sâmbătă, 14 iulie.
Ca de fiecare dată când am nevoie de un sfat, iar unchiul nu mă mai poate ajuta, şi azi am
fugit la preot. Nu credeam în creaturile astea care-mi invadaseră grădina, nu credeam în nimic şi
m-am trezit că-l întreb:
— Dumneata crezi?
Mi-a răspuns în şoaptă:
— Ştiu şi eu?
— Dar i-ai văzut vreodată?
X

— Nu trebuie să-i vezi ca să crezi că există.


— Dacă ar exista pe pământ creaturi din vremurile Kalevalei, nu le-am fi cunoscut până
acum? De ce au apărut abia acum? Şi de ce tocmai la mine?
— Crezi că ştim ce se află dincolo de câmpiile care ne înconjoară, dincolo de lacuri? Ştim
noi ce e în nord de tot, dincolo de zăpezile şi gheţurile nesfârşite? Abia vedem ce se află la
orizont.
Aşa era.
— De când s-a înfiinţat Kouva, de la sfârşitul vremurilor Kalevalei şi până astăzi, ei au
venit de mai multe ori. Unii sunt de părere că apar din cauza oamenilor. Nu ştiu ce să-ţi spun.
Poate că şi din cauza asta avem satul cel mai înapoiat din regiune. Nimeni nu vrea să
construiască aici, când ştie că poate fi invadat oricând. Şi nimeni nu vrea să se mute aici.
— Am greşit eu cu ceva? Cu ce am greşit?
— Toţi greşim cu ceva.
— Şi atunci ce-i de făcut? Să mă duc la primar.
— Du-te, cu toate că n-are nici un rost. Trebuie să te descurci singur.
Am tăcut. Avea dreptate, ca de obicei.
— Citeşte Myytit, mi-a zis, înainte să plec. Eu nu o mai am, dar sigur o găseşti la cineva.
Când m-am întors, am observat că puseseră stăpânire pe întreaga livadă. Adio, pomi
fructiferi. Şi lătratul câinelui îmi lipsea tot mai mult, chiar dacă oricum nu-l mai auzisem de
săptămâni bune.
Seara.
Ei sunt. Ei sunt! Tot cotrobăind printre cărţile vechi de mitologie, am găsit volumul pe
care mi-l recomandase preotul, Myytit. L-am şters de praf, e o carte de mitologie finlandeză. Am
citit-o încet, cu atenţie, până când am găsit în sfârşit ce căutam. Un desen cu creaturile
transparente izvorâte din Iku-Turso, descrise în versurile care dispăruseră din runa 42 a Kalevalei.
Tursas. Ei sunt.
Când monstrul apelor Iku-Turso, chemat de zeiţa Louhi, a fost luat de urechi de către
vajnicul bătrân Väinämöinen, lacrimile lui de durere au căzut pe fundul oceanului, au luat forma
unei meduze şi s-au răspândit pe uscat. De atunci caută sălaş. Nimeni nu ştie şi ce caută tursas de
fapt, dar ocupă grădini, gospodării, case. Nimeni nu ştie când apar, dacă le atrage de fapt lăcomia,
dezordinea sau neliniştea.
Se apropiau de casă. Alunecau spre mine, tot mai siguri pe ei. Am vrut să-l sun pe unchiul
Santeri. Dar am format din greşeală opt în loc de şapte. Am apăsat să vină tonul.
Nu mai aveam ton.
Au ajuns la linia telefonică. Eram tot mai izolat acolo, în casă, fiinţele astea nenorocite
începeau să îmi blocheze contactul cu lumea. Am ieşit la cumpărături, tremuram când întindeam
bancnota de 100 de markkaa peste tejghea, vânzătorul m-a privit cu milă, mi s-a părut că îi simt
X

şi acolo, în dugheană, pe jos, printre rafturi, nici nu mai ştiu ce-am făcut în ziua aia nenorocită,
am trecut la întoarcere printr-un nor întunecat de fum, am tuşit întruna, spre seară am băut câteva
pahare de Koskenkorva. Să mă ameţesc, să-i uit.
Şi atunci i-am auzit în curte.
M-am uitat pe geam, se înserase şi nu mai vedeam bine, dar simţeam cum fojgăie prin
iarba uscată, la doar câţiva metri de mine, cum se apropie printre firele de iarbă, cum alunecă spre
casă, încet, calculat, sigur. Toţi în acelaşi timp, uniţi, lipiţi unul de altul, ca un monstru imens şi
dezgustător.
Am crăpat uşa.
Aşa era.
Am trântit-o la loc şi am încercat să o blochez cu mobila veche din lemn de pin. Am târât
mai întâi dulapul în dreptul ei, am tras patul şi biroul, ca să mai pun ceva în drumul lor. Pereţii
din spatele casei gemeau de durere, ştiam şi de ce. Lipit de celălalt perete, respiram tot mai greu,
am făcut tot posibilul să aud dacă s-au oprit sau nu, fără a îndrăzni să mai fac altceva. Şi îi
auzeam pe tursas cum mişună pe sub uşă, pe lângă dulap, printre straturile moi ale patului, pentru
ca în cele din urmă să ocolească fără probleme biroul. Se apropiau de mine, forfoteau prin beznă,
chiar şi pereţii foşneau sub greutatea lor. Am căutat cu înfrigurare cealaltă uşă, singura încă
neocupată, şi-am năvălit în curte. Mi-aduc aminte că bătea vântul foarte tare în noapte.
Casa era ocupată şi din grădină mai rămăseseră doar câţiva metri pătraţi, pe care însă ei
aveau să-i cucerească, fără îndoială, până-n zori. Transpiraţia îmi alerga pe faţă şi îngheţa în aerul
rece al nopţii. Mai aveam un singur lucru de făcut. M-am repezit la canistrele cu benzină şi le-am
golit în iarba uscată de lângă casă. Le-am aruncat în lături şi, cu un gest scârbit, am scos câteva
chibrituri, le-am aprins şi le-am aruncat la nimereală prin iarba îmbibată de benzină. După care
am fugit cât mai repede, am sărit peste micul gard de lemn şi m-am mai oprit doar de două ori să
văd cum se preling câteva flăcări pe pereţi în sus, pe streaşină şi cum înghit casa în întregime. S-o
distrug, să-i distrug!
Am împachetat câteva lucruri într-un rucsac, l-am luat cu mine, am înşfăcat şi o canistră
cu benzină, am alergat până la marginea satului, până pe deal, de unde vedeam totul ca-n palmă şi
de acolo, dintr-un loc ferit, m-am uitat în depărtare la focul care mistuia o casă măruntă şi
pătrăţelul verde din jurul ei, am auzit sirenele îndepărtate ale unor maşini de pompieri. De la
distanţă, de la trei kilometri, vedeam ca prin vis cum forfotesc printre flăcările uriaşe, cum
bântuie grădina distrusă ca nişte stafii, cum asaltează în viteză dealul şi cum se năpustesc arzând
asupra mea, da, asupra mea, fiindcă pe mine mă voiau, pe mine şi nimic altceva!
Da… da…! fără nici o urmă de îndoială… pe mine mă caută. Atunci… nu-mi mai rămâne
decât să mă distrug şi pe mine! Să-mi dau foc, da!… doar aşa pot scăpa!
*
Doar până aici am putut să citesc. Ultima foaie era ruptă şi arsă un pic pe margini. Am
închis manuscrisul şi i-am admirat coperta purpurie, în timp ce trăgeam adânc aer în piept.
Manuscrisul era într-adevăr uimitor, pur şi simplu nu îmi dădeam seama dacă textul era doar o
X

invenţie, sau dacă omul care scrisese paginile astea era lipsit de discernământ, şi nici nu voi afla
probabil niciodată dacă reuşise în cele din urmă să supravieţuiască. Aveam doar câteva nume şi
nici nu aş fi ştiut de unde să încep. Poate doar să caut satul Kouva şi să-i întreb pe localnici dacă
au cunoscut vreodată pe cineva cu numele de Ahti. Dar ar fi fost ridicol. Textul era doar literatură,
fără îndoială, aş pierde vremea încercând să aflu dacă s-a întâmplat ceva, ba poate chiar m-aş face
de râs dacă aş căuta locul descris în jurnal. Însă pot folosi textul ca sursă de inspiraţie pentru un
roman, asta da. Am înghiţit în sec. Mi se făcuse sete. Am luat o sticlă de apă Guttsta Källa din
frigider şi am băut-o pe nerăsuflate.
Am pus sticla pe masă şi atunci, chiar atunci, s-a auzit ceva ca un foşnet pe balcon, mi-am
dat seama că la dreapta, la periferia vederii mele, afară, pe balustrada argintie, apăruse ceva,
altceva. Era răcoare afară, dar am transpirat în câteva clipe.
Mi-am întors încet privirea către balcon. Oraşul Helsinki era de obicei aglomerat şi
zgomotos, dar în momentele acelea am mai auzit doar o maşină care a trecut pe bulevardul din
faţa hotelului, apoi s-a făcut linişte completă.
Nu, nu mai era nimic pe balustradă. Aş fi vrut să ies pe balcon, dar mi-era teamă.
Am încuiat manuscrisul într-un sertar şi am ascuns cheia în buzunarul hainei din dulap.
Au venit şi după mine, au venit cu jurnalul, da, jurnalul i-a adus chiar aici, pe balcon! M-am decis
chiar atunci să plec a doua zi de dimineaţă din hotel şi să părăsesc oraşul Helsinki. Deşi gândul
suna absurd, nu-mi dădea pace.
Noaptea am dormit puţin şi prost.
Să mă întorc la anticariat, să-l întreb pe bătrân ce se întâmplă? Mă trezeam din când în
când şi mă uitam la balustradă. Vedeam doar metalul argintiu, lucind întunecat, şi luminile
blocurilor din depărtare.
M-au trezit foşnetele de pe balcon încă înainte de răsăritul soarelui. Le-am auzit prin
geam. Fojgăiau pe balcon, în curând vor veni după mine, în cameră! M-am dat jos din pat, pe
covorul verde, m-am îmbrăcat în grabă, dar când am coborât la parter şi am vrut să-mi anunţ
plecarea, mi-am dat adus aminte de ultimele rânduri pe care le citisem cu o zi înainte în jurnal.
Am reuşit să mănânc doar două sandvişuri cu gem la micul dejun şi să beau câteva guri de
cafea. M-a năpădit o senzaţie stranie de greaţă. M-am dus la recepţie să le spun că e ceva în
neregulă cu camera.
— Dar ce s-a întâmplat? întrebă tânăra de la recepţie.
— E ceva în neregulă cu balconul.
Cei de la recepţie au chemat camerista să o întrebe dacă a văzut ceva ieşit din comun.
— Ce cameră?
— 531.
— Nu, n-am văzut nimic. Ce anume s-a întâmplat?
Aş fi vrut să-i răspund, dar mi-am dat seama chiar atunci, când încercam să-i explic ce se
întâmplă, că s-ar putea să fie prea târziu şi să nu mai aibă nici o importanţă dacă mai rămân sau
X

nu în camera de la hotel.
*
Andrei Panţu (n. 1983) a studiat ştiinţe politice şi relaţii internaţionale la American
University în Bulgaria şi a obţinut diploma de masterat în filosofie politică la Universitatea din
Leiden. În prezent lucrează ca editor la revista academică Romanian Journal of Political Science.
A mai publicat proză scurtă în revistele Biserica de Lemn şi Revista de Povestiri.
Proză

▫ Mihai Alexandru Dincă ▫


În neant ▫
Într-o mare arcă a spaţiului, oameni cândva veseli pluteau şi dansau în
imponderabilitate; o uriaşă horă în cea mai liberă dintre căderi – cea de pe o stea pe alta. Iar eu
eram printre ei, fiii şi fiicele unui Pământ apus şi ai unui soare epuizat, o ultimă speranţă. Abia
îmi amintesc cum ne bucuram, slăvind stelele spre care ne îndreptam purtaţi de o rază de lumină
şi lumile lor pe care urma să le locuim şi să le stăpânim. Şi aproape că îmi amintesc cum, rând
pe rând, intram în sarcofagele de lumină şi răcoare în care aveam să ne dormim somnul
interstelar.
Dar acestea sunt ca nişte frânturi ale unei îndepărtate fantezii, întrezărite în miez de vis,
atât de străine au devenit acele vremuri. Între ele şi prezentul imposibil se cască o prăpastie
neagră, o genune insondabilă a amneziei, indusă de un somn mult prea adânc şi mult prea lung.
***
M-am trezit violent, în beznă şi într-un frig cumplit. Simţeam că mă înec şi atunci am tras
şi mi-am scos instinctiv tubul ce îmi cobora pe esofag până în stomac. A fost dureros, dar durerea
m-a mai trezit din amorţeală. Am vomitat în sec şi tremuram incontrolabil în acel frig demoniac.
Am început să pipăi cu disperare prin beznă. Nu îmi puteam întinde mâinile, căci se loveau de o
suprafaţă rece şi neîndurătoare ce se curba de jur-împrejurul meu în toate direcţiile. Probabil că
am început să strig în acea claustrofobie de gheaţă. Nu ştiu unde sunt, nu ştiu cum am ajuns aici,
nu îmi amintesc nici măcar propriul nume; şi totul e întunecime. Ce este lumea? Direcţiile nu au
sens. Am început să mă simt de parcă atârnam cu capul în jos deasupra unei genuni insondabile,
iar vertijul mă provoca să vomit din nou, căznindu-mi trupul la spasme de greaţă şi repulsie.
Părea că trecuse o eternitate de când loveam nebuneşte cu pumnii şi cu picioarele în
pereţii atât de strânşi în jurul meu, când deodată ei s-au deschis înaintea mea, acompaniaţi de un
zgomot de supapă pe care l-am recunoscut cu o dâră neaşteptată de confort. Subconştientul meu
părea să asocieze acel sunet cu ceva pozitiv, dar de mult uitat, pentru că amintirea efectivă îmi
lipsea.
Am căzut afară şi atunci am realizat în sfârşit că mă eliberasem de temniţa mea de gheaţă
şi i-am recunoscut natura – sarcofagul criostatic. O străfulgerare de trăiri vechi m-a făcut să
aştept înlocuirea întunericului cu lumină, odată eliberat. Dar libertatea mea proaspăt câştigată
X

consta doar într-o beznă mai largă, numai că la fel de uniformă. Unde era lumina?
Mă aflam pe o podea metalică, rece şi umedă, în beznă, în frig. Pielea mea neprotejată
simţea asupra ei o mâzgă rece, iar nările îmi inhalau miasme de rugină şi praf. În ciuda condiţiei
mele semi-paralizate de criostază, frigul m-a făcut să tresar din locul în care căzusem cu totul.
Încercând să mă ridic şi să fac câţiva paşi, am simţit cum ceva mă ţine de spate, adânc, din piele.
Am pipăit cu groază, ca un bezmetic, după nişte gheare imaginare înfipte în spatele meu, ca apoi
să descopăr perfuziile în mai multe locuri. Le-am smuls cu reînnoită durere, care a făcut loc, încă
puţin, treziei.
Nu eram în situaţia de a mă alarma – mintea mea nu putea să proceseze încă asemenea
complexităţi -, dar ştiam că ceva nu este deloc în regulă. De ce nu se făcea lumină? Am mai
încercat încă o dată să mă ridic, eşuând în mod jalnic, aşa că m-am târât.
Orbecăind fără direcţie pe acea podea a agoniei, am ajuns la un perete, metalic de
asemenea. Simţeam cu degete îngheţate niturile de prindere încrustate de rugină şi, târându-mă în
continuare, am găsit un obiect. L-am luat cu stângăcie în mâini şi simţul tactil mi-a spus că era o
lanternă cu dinam. O deprindere înrădăcinată în străfundurile minţii m-a făcut să încep să
acţionez dinamul, sperând să mai funcţioneze după atâta vreme.
Atâta vreme? Oare ce însemna asta? Atâta vreme de când?! În timp ce mă bântuia acest
gând, am reuşit să încarc bateria lanternei suficient cât să se aprindă ledul verde ce îi marca starea
de funcţionare. Această primă luminiţă verzuie şi palidă venea ca binecuvântarea a o mie de sori
şi cred că am scâncit de bucurie. Punctuleţul acela de lumină efemeră stârnise în mine amintirea
stelelor. Iubitele stele spre care zburam! Şi, brusc, mi-am dorit mai mult ca orice să le văd.
La un moment dat, după ce am apreciat că se încărcase destul, am aprins lanterna. Conul
de lumină albă şi sterilă m-a orbit instantaneu, deşi nici măcar nu era îndreptat spre mine. Odată
ce m-am obişnuit cu noutatea totală a luminii, am putut distinge vag încăperea în care mă aflam.
Părea un vestiar, cu dulapuri metalice compartimentate pe un perete, o băncuţă de fier în mijloc şi
patru tuburi criostatice dispuse vertical pe peretele opus. Am văzut propriul meu tub, proaspăt
deschis şi încă umed, spre deosebire de alte două, goale, prăfuite şi defecte, şi ultimul – aparent
încă ocupat? M-am apropiat de acesta din urmă cu lanterna şi am luminat în interior prin vizorul
de la nivelul capului.
M-a trecut un fior de groază când am văzut urmele de unghii şi sânge uscat de pe sticlă şi
cadavrul negru şi mumificat de dinăuntru. Ce soartă oribilă! Şi cât de uşor aş fi putut fi în locul
lui… Să mă trezesc în propriul sicriu, fără amintiri. M-am îndepărtat instinctiv, dar atenţia mi-a
captat un detaliu neobservat anterior. Am văzut un nume tipărit pe una dintre uşile glisante ale
sarcofagului condamnatului: K. Luald. La acest indiciu, m-am apropiat de propriul meu sarcofag
şi am găsit un alt nume tipărit: H. Stannen. Numele meu. Stannen. Nu îmi spunea nimic.
Celelalte două sarcofage purtau etichetele S. Fein şi B. Kirrim. Nu îmi aminteam niciunul
dintre aceste nume, deşi, probabil, aparţineau colegilor mei. Dar unde dispăruseră? Puteam să jur
că trebuia să ne trezim împreună, dar pentru ce scop nu îmi puteam aminti. M-a trecut gândul că
ne trezeam pe rând, noi, echipajele, ca să conservăm hrană şi apă. Dar pentru ce? Şi când era tura
X

noastră? Frigul lovea din nou, ca un flagel de gheaţă biciuindu-mi trupul. Ce naiba s-a întâmplat
cu sistemele de iluminare şi încălzire?
Puţin mai târziu, observam că dulapurile de vestiar purtau şi ele aceleaşi nume şi l-am
deschis pe cel ce părea să îmi aparţină. Înăuntru am găsit o uniformă antică de cosmonaut cu
numele meu brodat pe umăr, pe care am îmbrăcat-o îndată, un recipient cu apă din fericire încă
potabilă şi o tabletă cu pastile nutriţionale, marcate cu data de expirare 2361. Le-am luat, neavând
cum să ştiu dacă trecuse sau nu acea dată. Parcă îmi aminteam că rezistau 20-25 de ani, dar cine
ştie câţi se scurseseră, de fapt, în timpul somnului meu prăpăstios…
Probabil că pastilele încă mai aveau ceva urme de vitamine în ele, căci după ceva timp
simţeam că îmi recapăt o parte din energie.
M-am hotărât că trebuia să găsesc o ieşire din acel vestiar închis şi întunecat, dar singura
uşă era ferm sudată la rece şi ruginită în loc. Am încercat de mai multe ori să acţionez manivela
de deschidere, dar fără nici un rezultat.
Începusem să disper din nou. Mă învârteam prin camera minusculă şi întunecată, făcând
cercuri în jurul băncuţei de fier, strofocându-mi mintea încă amorţită. Atunci am simţit un curent
slab de aer, pe care nu îl remarcasem înainte, şi mi-am dat seama că trebuia să existe guri de
aerisire. Aşa că am îndreptat lanterna spre tavan. Deasupra dulapurilor se afla un grătar ce
acoperea sistemul de ventilaţie.
Nu ştiu cum am escaladat dulapurile sau cum am reuşit să urnesc grătarul din loc, chiar şi
cu ajutorul unei răngi pe care am găsi-o în compartimentul cu unelte. Parcurgând pe burtă şi cu
lanterna în dinţi calea de aerisire, am ajuns la o deschizătură prin care am coborât, aproape
prăvălindu-mă.
Mă aflam într-un culoar hexagonal, străbătut de ţevi corodate şi cabluri electrice antice
de-a lungul pereţilor. Pe jos, aceeaşi mâzgă formată din praf, rugină şi apă, iar pe tavan se vedeau
rânduri de neoane paralele, unele lipsă, altele sparte sau închistate cu depuneri respingătoare. În
unele locuri creşteau mici stalactite şi stalagmite de rugină, clădite de scurgeri de apă de-a lungul
unui timp lipsă. Abia atunci am început să intuiesc hăul temporal ce se deschidea înaintea mea,
între prezentul pierdut şi trecutul opac şi neamintit. Cât timp trecuse? Ceva se stârnise în mintea
mea.
Deodată, vedeam reactorul principal al navei, pus pentru prima oară în funcţiune chiar sub
ochii mei. Şi reauzeam în mintea mea o voce cunoscută şi liniştitoare care mă asigura că va
funcţiona fără probleme mii de ani. Dar noi ne vom fi terminat de mult călătoria până atunci. Vai,
cât timp trecuse?! Începea să mă cuprindă o panică generalizată.
Reactorul încă funcţiona, evident, chiar dacă sistemele electrice erau oprite sau mai rău,
defecte. Aparent, reţelele esenţiale ţinuseră, altfel nava ar fi îngheţat de tot pe măsură ce se
cufunda în noaptea interstelară şi frigurile ei neîndurătoare. Dar oare ar mai putea funcţiona ceva
după atâta vreme? Câtă vreme? Trebuia să aflu cumva…
Întorcându-mă la crunta realitate cu care mă confruntam, am observat că în spatele meu se
afla uşa înţepenită ce dădea spre vestiar, iar pe peretele opus ei întrezăream două indicatoare, de-o
X

parte şi de alta a culoarului. Pe cel din stânga scria „Generator Auxiliar 11” şi „Sector Principal”,
iar în dreapta „Puntea de navigaţie B”.
Am luat-o înspre punte instinctiv, ştiind însă că nu va funcţiona nici un instrument fără
alimentare electrică. Totuşi, speram să văd stelele prin hubloul de observaţie, pentru că puteam să
mă ghidez după ele, măcar să aproximez cât de mult am călătorit. Dar mă temeam, cumva, de ce
aş putea găsi pe punte.
După vreo douăzeci de paşi am văzut ceva pe jos pe culoar, în lumina palidă a lanternei.
Părea o bucată de fier ruginit, dar avea o formă ciudată şi neliniştitoare. O privire mai atentă a
dezvăluit trăsături vag feline, dar incredibil de deformate: o pisică, fosilizată în eoni pustii.
Cadavrul avusese timp să se pietrifice?! Mă adânceam în paranoia şi neputinţă, cu gândul la
timpul trecut şi pierdut în neant.
Încă vreo treizeci de paşi prin bezna rece şi umedă şi am ajuns la o uşă mecanică
asemănătoare celei a vestiarului, acţionată electric şi aparent încă funcţională, stratul de depuneri
fiind superficial. Imposibil de activat însă în lipsa electricităţii.
M-am întors pe culoar, cu speranţa că generatorul încă funcţiona. După ce am trecut pe
lângă mai multe cabine pustii, cândva locuite de mine şi de colegii mei, am ajuns la o nouă uşă
mecanică, purtând plăcuţa „Generator Auxiliar 11”. Această nouă cale de acces era deschisă doar
parţial, dar suficient ca să permită trecerea. Puţin mai încolo după ea, culoarul cotea la dreapta,
înspre sectorul principal.
Am intrat şi m-a lovit mirosul. Cicluri nespuse de putrefacţie şi desecare se abătuseră
asupra cadavrului ce se arăta înaintea mea, chircit pe jos într-o postură contorsionată lângă
generator. Moartea, dezvăluită de lumina sterilă a lanternei mele, părea să fie de natură electrică.
Nechibzuitul încercase să activeze generatorul, dar a dat dovadă de o lipsă totală de
precauţie. Părea a fi unul dintre pasageri, nu un membru al echipajului, ceea ce explica şi
neîndemânarea lui. Degetele lui pietrificate încă se încleştau în jurul întrerupătorului.
Cu dificultate, am reuşit să repornesc generatorul, fără să sufăr un şoc electric. În ciuda
celor mai negre gânduri ale mele, încă funcţiona. Aproape că nu mi-a venit să cred când am văzut
lumina oarbă şi minimă revărsându-se în încăpere. Deodată, sectorul acela al navei a început să
scârţâie şi să trosnească înfundat, pe măsură ce se puneau în funcţiune elemenţii de încălzire. Va
dura destul până să se ridice temperatura la niveluri tolerabile şi mi-era teamă de miasmele pe
care le va aduce.
Am ieşit din camera generatorului şi mi-am croit drum înapoi pe culoarul slab iluminat,
cu porţiuni mari de întuneric acolo unde neoanele cedaseră. Mă vedeam deja pe punte, verificând
cursul pe consola de navigaţie şi privind iubitele stele prin hublou! După tot acest timp, oare în ce
feluri se vor fi schimbat constelaţiile?
În scurt timp ajunsesem înapoi la punte, şi am apăsat butonul de activare a uşii. Iniţial, nu
s-a clintit, fiind înţepenit cu mizerie, dar o apăsare mai puternică l-a convins.
Uşa a arătat o mişcare preliminară, după care s-a blocat în loc. Auzeam motoarele
electrice cum lucrau la maxim, şi m-am gândit să le ajut. Aşa că am început să trag de uşă prin
X

minuscula deschizătură ce se căscase. În cele din urmă a cedat şi a eliberat calea către punte.
Am pătruns într-o cameră ovală în care plutea o lumină slabă şi roşiatică. Două fotolii de
navigaţie mâncate de vreme erau dispuse înaintea consolei, în mijlocul punţii, şi alte două laterale
destinate inginerilor de zbor, cu terminalele lor. Cele ale piloţilor, cu tot cu consolă, erau orientate
către uriaşul hublou de observaţie, care avea obloanele închise, ascunzând privirii cerul înstelat şi
mult râvnit.
Atunci am văzut că într-unul din scaunele inginerilor se afla o figură umană. M-am
apropiat şi am văzut uniforma de cosmonaut şi numele brodat pe umăr: B. Kirrim. Era colegul
meu. Am simţit un junghi în inimă, căci avea venele tăiate grosolan la ambele mâini. Se
sinucisese, în grabă şi cu sălbăticie. Faţa îi era schimonosită într-o grimasă grotescă de încântare,
în faţa propriei morţi. Sistarea existenţei părea că îi conferise linişte. Asta mă aştepta şi pe mine?
Nebunie, demenţă şi, în cele din urmă, suicid?
Era mort relativ recent, în comparaţie cu celelalte cadavre pe care le-am găsit. Arăta doar
urme timpurii de putrefacţie, deşi ochii îi fuseseră demult mâncaţi de viermi.
Ţinea o foaie mototolită în mâna stângă, pătată de sânge uscat, negru în lumina roşie care
umplea puntea. Cu silă i-am descleştat degetele cuprinse de rigor mortis, şi am scos foaia dintre
ele. Am despăturit-o cu grijă şi apoi am citit cu încremenită stupefacţie: „Totul e pierdut!
Răzmeriţă! Au luat-o razna cu stelele, s-au aruncat în spaţiu cu toţii şi i-au luat şi pe ceilalţi: treji,
adormiţi, femei, copii, au pierit toţi. Sunt tot ce a mai rămas şi nu îmi pot trezi colegii. Am zburat
prea departe şi prea multă vreme!! Nenorociţii! Nenorocitul de hublou! Nu deschide obloanele!
NU DESCHIDE OBLOANELE!!! Totul e pierdut!!!! M-aş întoarce înapoi la somnul meu
blestemat, căci după ce am văzut, tânjesc după uitare, dar sarcofagele s-au defectat. Nu mai
rămâne decât să-mi tai venele!”
Ce se întâmplase pe această navă şi cât naibii de timp a trecut? Cât? Simţeam cum
nebunia începe să îmi învăluie mintea.
Mi-am luat avânt ca un descreierat către scaunul pilotului şi am activat consola, ştergând
frenetic praful de pe ea cu mâneca uniformei. Nu funcţiona aproape nici un subsistem şi nu am
putut verifica data sau cursul de la terminalul acela. În acel moment am clacat.
Epuizat psihic şi fizic, m-am lăsat pe spate în fotoliul putrezit, dar încă moale şi comod, şi
am observat butonul de deschidere a obloanelor, construit în mâner. Îmi doream mai mult ca orice
să văd uitatele stele, măcar o ultimă oară, dar după nota sinucigaşă pe care tocmai o citisem, îmi
doream cu jumătate de inimă ca butonul să nu funcţioneze. Ar fi fost un lucru tare milostiv, o
adevărată binecuvântare, dacă nu funcţiona. Mi-aş fi luat viaţa oricum, dată fiind conjunctura
mea, dar aş fi fost mai împăcat în acel ultim moment.
Stăteam tolănit în acel fotoliu, tron al disperării şi eşecului, spectator la cea mai cumplită
scenă ce s-ar putea arăta vreodată simţurilor umane. Pe măsură ce obloanele se ridicau, în mintea
mea creştea groaza vie a resemnării totale, a abandonului complet al oricărei speranţe.
Căci înaintea mea, dincolo de hublou, nu mai lucea nici o stea, nici o galaxie sau
nebuloasă îndepărtată, ci se căsca abisul final al nopţii fără capăt, vidul negru şi uniform.
X

*
Mihai Alexandru Dincă s-a născut în Bucureşti, în 1992. A urmat cursurile de inginerie
audio în cadrul institutului SAE şi în prezent este student la Facultatea de Inginerie Aerospaţială
în cadrul Politehnicii.
A debutat cu povestirea „Viziuni ale Paleocosmosului” în revista Nautilus, nr. 81
(octombrie 2014).
Mihai este pasionat, printre altele, de muzică extremă şi astronautică, iar în timpul liber
scrie literatură SF, inspirat de coloşi ca Arthur C. Clarke, H. P Lovecraft şi Clarke Ashton Smith.
Este absolvent al Atelierului SF organizat de Revista de povestiri în 2014 şi, în prezent,
membru al grupului literar Secţia 14, înfiinţat după încheierea atelierului.
Proză

▫ Alexandra Medaru ▫
ReÎnnoirea ▫
1.
Răsfoiam unul dintre volumele oculte ce conţinea datini şi legi străvechi, rostite de Angor
Tra la crearea lumii şi respectate de mai toate nomiratele de la soare-răsare. În timp ce dădeam o
nouă pagină, s-a auzit gongul vestind începerea antrenamentelor. Superiorul ne chema în curtea
cea mare unde urma să îmi fac exerciţiile obişnuite alături de unii dintre cei mai temuţi luptători
ai nomiratelor răsăritene.
M-am schimbat în echipamentul de antrenament şi m-am grăbit spre curte. Ajuns acolo,
mi-am ocupat locul obişnuit în rândul şirului de luptători. În acel cadran Superiorul m-a ales să
lupt primul, stabilind ca adversar să-mi fie un bărbat venit din ţinuturile sudice ale Gilhadiei. Ne-
a ordonat să trecem în arena de luptă şi ne-a dat semnalul de începere.
Adversarul a sărit la atac. Venea spre mine ţinând toporul în mâna dreaptă şi scutul în cea
stângă. Am ridicat spada şi m-am îndreptat spre el, pregătit la rândul meu. A atacat cu o lovitură
prin stânga, pe care am parat-o cu scutul, iar eu am revenit cu un atac spre piciorul adversarului,
însă n-am reuşit să-l ating. Bărbatul a dat noi lovituri puternice, pe care m-am chinuit să le evit cu
ajutorul scutului. Una dintre ele mi-a rupt scutul în două şi m-am văzut nevoit să-l arunc la
pământ, rămânând descoperit în faţa atacurilor sale. Citeam satisfacţia pe chipul său şi nu-mi
plăcea că mă lăsase fără apărare aşa de repede, dar am forţat în continuare încercând să-l atac prin
dreapta. Bărbatul a pus scutul între noi şi s-a retras câţiva paşi. Reuşind să îşi găsească echilibrul,
a vrut să mă izbească cu toporul, dar l-am blocat cu spada. Amândoi împingeam cu tărie şi armele
se încleştaseră într-o sforţare supraomenească, lăsându-ne la voia zeilor. Toporul i-a zburat din
mână. Se apăra doar cu scutul, fugind de loviturile mele, când Superiorul a dat semnalul de
întrerupere a luptei.
— Suficient! a strigat. Adal, te declar învingător prin dezarmare.
Am trecut înapoi în rândul din care făceam parte lăsând alţi luptători să pornească o nouă
X

confruntare. Antrenamentele au continuat până spre sfârşitul cadranului. După încheierea lor, am
mers la cină. Am luat loc la masa destinată fiilor de nomiri şi m-am desfătat cu feluri de mâncare
dintre cele mai variate. În timp ce stăteam la o vorbă cu restul adunăturii despre modul în care
decurseseră luptele de antrenament, Superiorul mi-a lăudat progresele înregistrate, dar mi-a spus
că încă mai aveam de învăţat până aveam să ajung la nivelul celor mai buni. Nu era încă
mulţumit, căci îmi pierdusem prea repede scutul în faţa gilhadului şi-mi cerea să-mi exersez mai
mult apărarea. I-am promis că îi voi asculta sfaturile, apoi m-am întors la mâncarea aburindă ce
stătea înaintea mea şi la glumele pe care le făceam cu restul adunăturii de luptători.
Când s-a terminat cina, fiecare luptător s-a îndreptat spre camera ce îi fusese destinată în
cadrul Căminului. Am intrat în dormitor şi m-am aşezat pe pat cu gândurile rătăcind spre
monotonia timpului petrecut în Cămin, care presupunea învăţăminte şi antrenamente, datorii ale
unui fiu de nomir, care mă ţineau departe de Kumoria ce-mi bântuia gândurile în clipele de
singurătate. Am vrut să iau Cartea Sacră a Vieţii şi a Morţii, scriere pe care îmi plăcea să o
recitesc, căci cuprindea în paginile ei toate perceptele luminoase după care învăţasem să mă
ghidez în viaţă, când mi-am dat seama că de dincolo de fereastră eram privit de un corb. Ochii lui
păreau să ascundă un secret teribil. Am simţit imediat că se petrecuse ceva grav, pentru că nu mai
primisem veşti de acasă de mult timp şi un tremur interior îmi şoptise în ultimele cadrane sosirea
unor ştiri înfiorătoare. M-am ridicat şi m-am apropiat de geam. L-am deschis, permiţând păsării
negre să pătrundă în încăperea care-mi fusese dată când mă alăturasem Căminului. Corbul a
trecut de prag încet, ţinându-mă în suspans. L-am prins în braţe şi am dezlegat funda strânsă de
piciorul drept cu un mesaj. Am desfăcut sigiliul însemnat cu emblema nomiratului, un draiykon
luminat de marele ochi al lui Angor Tra, şi am început să citesc.
Wiel Abgail, sfătuitorul cetăţii, mă înştiinţa că întreg nomiratul Kumoriei fusese atacat.
Oştirile nu reuşeau să facă faţă asaltului stârnit de gorhazii barbari, semi-umani, sosiţi să prade
tărâmurile noastre. Era nevoie de ajutorul meu pentru apărarea cetăţii, astfel că Wiel mă informa
că avea să vină după mine cerându-mi să ne întâlnim la moara părăsită de dincolo de Morobiel,
satul de la hotarele Gilhadiei.
Am căutat data de pe pergament. Scrisoarea fusese trimisă în urmă cu paisprezece
cadrane, ceea ce însemna că Wiel avea să sosească în curând. Venise vremea să fac pregătirile
necesare pentru plecare. M-am înfăţişat Superiorului şi i-am povestit ce aflasem.
— Kumoria este sub asediu, astfel că vă cer permisiunea de a pleca spre casă, i-am spus.
— Ţi-o acord cu toată inima, mi-a confirmat Superiorul. Însă am o rugăminte…
— Anume?
— Când furtuna se va linişti, întoarce-te să îţi termini antrenamentele.
— Voi veni înapoi, i-am promis.
Ne-am despărţit cu o îmbrăţişare strânsă. Îmi fusese ca un tată de când mă alăturasem
grupării sale.
Mi-am pregătit calul şi desagii. Două ace de cadran mai târziu goneam pe armăsarul zvelt,
primit cu o Înnoire în urmă, pe când o prinsesem pe cea de-a optsprezecea, dorind doar să ajung
X

la întâlnirea cu Wiel şi să aflu pe larg ce se întâmplase. În goana mea, peisajul se pierduse, lumea
parcă dispăruse, iar timpul fugea în feluri necunoscute.
Curând Morobiel mi-a răsărit în cale. Am decis să străbat aşezarea sumbră pentru a scurta
din călătoria spre punctul de întâlnire, cu toate că ştiam că satul era plin de borfaşi, de la hoţi la
cei mai mârşavi ucigaşi. Aceştia se ascundeau de patrulele Gărzilor Albastre trimise în teritoriu
pentru a culege nelegiuiţii şi a-i trimite curţilor de judecată. Satul păstra tăcerea asupra lor în
schimbul Pavezei – nici un fir de păr al localnicilor să nu fie atins – şi unor solvi pătaţi de
fărădelegi şi sânge. Aranjamentul se dovedise fericit pentru toate părţile.
Ştiam că riscurile aveau să fie pe măsură dacă intram în Morobiel ca fiu de nomir.
Delincvenţii n-aveau la inimă familiile conducătoare din acele zone. Înainte de a pătrunde în sat,
am descălecat, mi-am scos emblemele şi am ascuns armele, preferând să las capul în pământ şi să
mă dau drept călător spre Marele Oraş Ang'Torath, loc sacru de rugăciune, unde urma să aibă loc
adunarea religioasă închinată Înnoirii, sperând să nu fiu recunoscut.
Am străbătut uliţele trăgând calul după mine printre colibe de lemn ce abia rezistau în
picioare. Oriunde priveai, locul reunea tot soiul de nemernici. Beţivii îşi făceau veacul la margine
de drum bălăbănindu-se şi scuipând printre dinţi vorbe neînţelese. În crâşmele improvizate din
stradă, la mese de lemn se adunaseră ticăloşii aruncând priviri suspecte şi gata oricând de o bătaie
dacă situaţia ar fi cerut-o. Acestora li se adăugau târfele care te întâmpinau pe ici, pe colo dacă
erai doritor. Le-am refuzat pe fiecare în parte şi mi-am continuat drumul până am ajuns în dreptul
unei tarabe unde o fată te îndemna să bei un pahar de moroniyen, băutura specifică acelei regiuni,
de care auzisem vorbindu-se atâtea. Mi-era sete, astfel că m-am oprit şi i-am cerut o halbă. Am
legat calul de parul de lemn de lângă tarabă, iar fata a dispărut în spatele cortului şi s-a întors cu
halba plină.
— Sper să placă la domnu', a zis cu o voce tremurândă.
Cunoştea fiecare bărbat din satul blestemat în care era nevoită să îşi ducă existenţa şi se
temea ca nu cumva să nu-mi fie pe plac, crezându-mă probabil un altul de-ai celor care
împânzeau acele locuri. Am luat o gură din băutura cu gust de măr, care s-a scurs pe gât arzându-
mă.
— E numai bună, i-am spus, în timp ce căutam un solv în punga cu bani.
I l-am întins şi ea l-a prins mulţumindu-mi. Am mai luat o gură din halbă şi, cum beam,
am observat adunarea de nelegiuiţi strânşi pe partea cealaltă a drumului. Cinci dintre ticăloşi au
pornit spre mine. Probabil mi-i pusesem în cap într-un fel sau altul pe care nu puteam să mi-l
explic, pentru că încercasem să fiu atent la fiecare pas. Când au ajuns în dreptul meu, unul înalt,
masiv şi spân, jucându-se cu un pumnal în mână, a cuvântat:
— Nu te-am mai văzut pe aici… Ce treburi te aduc în Morobiel? m-a întrebat pe un ton
dur.
— Sunt în trecere spre Ang'Torath. Mă duc la sărbătoarea Înnoirii, i-am răspuns,
păstrându-mi calmul.
— Un peregrin, va să zică…
X

S-a întors către şleahta care-l însoţea, revenind rapid către mine.
— Numai că Ang'Torath e spre ieşirea de la soare-apune… Puţi a rahat! mi-a spus
privindu-mă cu ochi demonici, gata să mă tragă în bezna lor.
A pregătit pumnalul de atac, iar ceilalţi indivizi rămaşi în spate s-au apropiat cu armele la
vedere. Mi-am căutat, la rândul meu, arma ascunsă sub pieptar, îndreptând-o spre cei cinci
atacatori. Stăteam faţă în faţă cu clica de mişei, gata de luptă.
Spânul s-a apropiat, iar cei patru ne-au înconjurat. Ne-am prins într-o luptă pe viaţă şi pe
moarte, fiecare încercând să-l atace pe celălalt cu pumnalul. Mă chinuiam să-l ating, dar, în
acelaşi timp, trebuia să fiu atent la loviturile care veneau spre mine şi de la cei patru care-mi
vizau spatele. Spânul a vrut să-mi aplice o lovitură în partea stângă a pieptului, dar m-am tras la
timp, evitându-l. Se uita la mine cu privirea-i haină şi gura îi arunca zâmbete viclene, descoperind
dinţii negri. La rândul meu, am vrut să-l lovesc în braţul drept, dar n-am reuşit să-i aplic nici
măcar o zgârietură. În schimb, spânul a venit spre mine mai hotărât şi cu siguranţă de data asta
mi-ar fi tăiat pântecele, dacă atenţia nu i-ar fi fost distrasă.
— Gărzile! s-a auzit deodată strigătul unui om de pe cealaltă parte a drumului.
Spânul m-a privit furios şi s-a făcut nevăzut alături de ceilalţi patru, căci semnalul vestise
un raid al Gărzilor Albastre. Mi-am dezlegat armăsarul, tulburat de vâltoarea cu care Albaştrii îşi
făcuseră apariţia, chinuindu-mă să-l încalec. În cele din urmă, l-am strunit şi ne-am furişat prin
zarva din sat, pornind în căutarea locului de întâlnire.
În scrisoare, Wiel Abgail îmi spunea că trebuie să trec de Morobiel şi să ajung la moara
părăsită, aflată pe tărâmurile Gilhadiei înainte de intrarea în Yimiria. N-a fost dificil să dau de
hardughia de lemn trecută prin vitregia timpului. Am oprit înaintea ei şi mi-am legat calul în
spatele construcţiei, pentru ca apoi să-l caut pe Wiel. Bănuiam că se ascunsese în apropierea ei,
astfel că am pornit spre hambarele dindărătul morii. L-am verificat pe primul, dar nu era nici o
urmă de sfătuitor. M-am îndreptat spre cel de-al doilea. Când mă pregăteam să pătrund în el, l-am
auzit în urma mea:
— Stăpâne, mă bucur să vă revăd!
Am fost bucuros să-l descopăr încă puternic, în ciuda bărbii albe, stufoase, care,
ajungându-i până la centură, îi acoperea aproape în întregime cămaşa de aceeaşi culoare şi vesta
verde cu încrustaţii aurii. L-am prins în braţe pe vechiul meu profesor de care îmi fusese dor, apoi
am sugerat să pornim la drum însă Wiel a spus că ar fi mai bine să aşteptăm sosirea zorilor pentru
a odihni armăsarii şi ne-am decis să înnoptăm la moara de lemn.
Ne-am ascuns cu tot cu cai într-unul dintre hambare şi am luat prima masă împreună după
două Înnoiri trecute de când părăsisem Kumoria pentru pregătirea tradiţională în Căminul gilhad.
Stând alături de bătrânul sfătuitor, am căutat să aflu ce se petrecuse în nomiratul meu.
— Cum se găsesc nomirii? l-am întrebat îngrijorat.
— Înălţimile lor sunt tefere, stăpâne, însă invadatorii sunt peste tot şi au distrus teritoriile
noastre.
X

— Cetatea?
— Kumoria e a noastră, stăpâne, dar ne chinuim să facem faţă atacurilor. Jur Bekonen e la
conducerea armatelor şi face tot ce poate pentru ca oraşul-cetate să stea în picioare.
Îmi luase o piatră de pe inimă când îmi spusese că nomirii erau în viaţă şi că oraşul-cetate
încă rezista atacurilor, însă faptul că prim-protectorul, preferatul nomirului, se afla în mijlocul
bătăliei, pe când eu mă aflam la mare distanţă de Kumoria, nu-mi convenea defel.
— Spune-mi, Wiel, cum au început atacurile?
— Să fi trecut 60 de cadrane de atunci sau poate mai mult… N-are importanţă, e drept.
Gorhazii au venit dinspre nomiratele de la soare-apune. N-au lăsat în urma lor decât distrugere pe
acolo pe unde au trecut şi nimic nu se mai aude dinspre nomiratele pe care le-au călcat.
— Dar ce vor?
— S-ar zice că sclavi şi aur, stăpâne. Însă tare mi-e teamă că, de fapt, găsesc o plăcere
teribilă în ucidere şi că totul e pentru amuzament.
— Aţi încercat să chemaţi întăriri?
— Le-am scris vecinilor să ne vină în ajutor, dar nici un nomir nu vrea să audă de asta,
căci se tem că furia gorhazilor se va abate şi asupra lor. Demonii au semănat moarte şi durere
peste tot pe unde au trecut. Şi de-ar fi numai asta… Oamenilor le e frică de ei, căci se închină
zeilor întunecaţi.
— Un fel de demoni semi-umani, am zis ca pentru mine.
— Întocmai, stăpâne. Şi luptă cu o forţă nemaiîntâlnită. Îi vom putea învinge doar dacă
zeii ne vor sta aproape.
— Ne vor sta, Wiel, sunt sigur! i-am spus, însă bătrânul nu părea la fel de convins ca
mine.
— Vom vedea ce va fi de făcut când vom ajunge în Kumoria, a zis Wiel. Până atunci să
trecem de drumul spre casă.
— M-am gândit la călătoria noastră şi vom evita Yimiria ca întotdeauna. Nu vreau să
străbatem tărâmurile groazei.
— Stăpâne, eu am venit pe calea obişnuită şi am pierdut mult timp. Drumul e la fel de
plin de pericole, căci duşmani sunt peste tot.
— Aşa e, Wiel, inamici sunt peste tot pe aceste tărâmuri, dar nicăieri nu e ca în Yimiria
cea neumblată…
— Aş sugera ca de data aceasta să nu ne încurcăm de legendele rostite de beţivi prin
hanuri. Trebuie să ajungem degrabă în Kumoria şi e cea mai scurtă cale.
Am stat în cumpănă, gândindu-mă la poveştile ce spuneau că nimeni nu reuşise să străbată
tărâmurile Yimiriei. Erau Înnoiri bune de când nu se mai auzise de călătorii prin tărâmurile
groazei yimire, căci se zicea că în acele meleaguri au loc jocuri crude ale zeilor întunecaţi asupra
muritorilor care se aventurează pe ele. Totuşi, Kumoria avea nevoie de sprijinul nostru, astfel că
X

am decis să îl ascult pe vechiul meu profesor. Oricare avea să ne fie soarta, zeii aveau să ne ştie
numele.
Dimineaţa următoare, am îmboldit caii şi ne-am avântat în pustietatea Yimiriei unde nici
animalele nu îndrăzneau să îşi facă apariţia, poate doar unele specii necrofage. Focurile lui Angor
Tra secaseră orice urmă de viaţă pe acele meleaguri. Un pământ roşu, sterp şi necuprins se
întindea înaintea noastră ca o mare ce şopteşte că ai să mori dacă te îndepărtezi de mal. Aveam la
noi hrană pentru zece cadrane, cât urma să dureze călătoria, însă după douăsprezece cadrane nu
reuşiserăm să ieşim din tărâmurile Yimiriei, mâncarea se terminase, iar Kumoria începuse să pară
o nălucă imposibil de atins. Zeii întunecaţi se jucau cu noi, făcându-ne să ne rotim în cercuri sau
să mergem aiurea, şi pierduserăm orice noţiune asupra locului în care ne aflam.
În al paisprezecelea cadran, vântul îmi şoptea că am eşuat. Ameţeam sub razele orbitoare
ale marelui ochi al lui Angor Tra, uriaş, nemărginit ca meleagul în care rătăceam, arzând ca un
fier încins pe tâmplele noastre. Gândurile mă năpădeau şi mă trăgeau în abisurile lor. Oricât am fi
încercat să ajungem la celălalt capăt al tărâmului în care ne afundaserăm, nu era cu putinţă, căci
refuza să apară, râzându-ne în faţă, sporind frământările ce se transformau în gânduri negre,
invocând moartea.
Am căutat plosca cu apă voind să mă răcoresc. Era uşoară ca un fulg. Când am dat-o pe
gât, au curs câteva picături, ultimele de la fundul butelcii. Se dusese şi apa. L-am întrebat pe Wiel
dacă mai avea de băut. Mi-a spus că apa i se terminase la ultima oprire, şi asta fusese cu ace de
cadran bune în urmă. Chipul îi era tras, dar nu se plânsese nici o clipă. Am continuat să înaintăm
sub arşiţa lui Angor Tra trecând pe lângă hoituri de animale, căzute pe pământul ars, roase de
vulturi şi de hicali.
Noaptea a venit ca o speranţă deşartă. Ne iluzionaserăm că până în zori aveam să fim la
porţile Kumoriei, în spatele cărora vechiul castel se înălţa ca un gardian al tuturor locuitorilor săi.
Visasem că jocul zeilor întunecaţi avea să ia sfârşit, dar căldura continuase şi pe timp de noapte,
iar setea şi oboseala ne erau inamici.
În dimineaţa următoare calul sfătuitorului s-a prăbuşit la pământ. L-am înjunghiat şi i-am
băut sângele sărat. Nimic nu avusese un gust mai bun ca lichidul cleios, care ne-a înroşit gurile şi
ne-a dat alte ace de trai. Am tăiat o halcă de carne din burta armăsarului şi am luat-o cu noi.
Rămăseserăm doi oameni pe un cal şi ne rugam zeilor luminoşi să ne scape din hăul în care ne
vârâserăm, dar rugile ne erau în zadar.
La puţină vreme s-a dus şi armăsarul meu. S-a scuturat sub noi şi picioarele i s-au lăsat
moi. Am descălecat degrabă, iar calul a aruncat un ultim nechezat şi s-a prăbuşit la pământ. Am
văzut viaţa scurgându-se din acea vietate care-mi fusese prieten de călătorii. M-am ridicat de la
pământ şi am pornit înainte. Wiel a rămas în urmă. Îl auzeam înfruptându-se cu sângele calului
aşa cum făcuserăm cu cel al armăsarului său, dar mi-era imposibil să mă întorc şi să beau vinul
roşu al animalului care mă purtase în spinarea lui şi pe care-l văzusem murind sub ochii mei.
După o vreme, Wiel s-a apropiat cu paşi mici. Ne-am continuat drumul în linişte. Era o
tăcere tulburătoare, dar niciunul dintre noi nu îndrăznea să o rupă, înţelegând greutatea şi
X

semnificaţia ei.
Îmi simţeam picioarele cedând, voinţa murind şi mă consolasem că aveam să ne găsim
sfârşitul în acel ţinut blestemat. În cele din urmă, am cedat.
— A sosit momentul să ne oprim, i-am spus sfătuitorului.
— Stăpâne, trebuie să înaintăm.
Vocea îi era sigură, însă se vedea că face eforturi mari să meargă. Era la fel de obosit ca
mine.
— Încotro?
I-am arătat întinderea copleşitoare a pământului care pusese stăpânire pe noi la vrerea
zeilor întunecaţi.
— Nici nu ştim unde suntem.
— Trebuie să încercăm, stăpâne. Oamenii se bizuie pe noi.
Pe faţa lui se citeau chinurile, însă sfătuitorul nu voia să cedeze. Cunoscându-l, am
priceput că voia să ajungă cu orice preţ înapoi în iubita lui Kumorie şi că se simţea vinovat pentru
decizia de a merge prin tărâmurile groazei.
— Vom face o pauză şi apoi vom continua drumul spre Kumoria, i-am spus.
— Să mergem, stăpâne, şi ne vom opri mai târziu.
M-am aşezat pe pământul cald, iar, într-un final, în ciuda protestelor, Wiel a cedat şi a luat
loc lângă mine. Am început să depănăm poveşti, întâmplări ce avuseseră loc în timpul pe care îl
petrecuserăm despărţiţi. Încercam să ne păcălim unul pe altul, spunând că în zori aveam să fim la
porţile Kumoriei. De fapt, ne minţeam ca să ne facem moartea mai uşoară, să o aşteptăm ca pe un
eveniment ce te ia prin surprindere aşa cum ar trebui să fie. În cele din urmă, Wiel a adormit şi eu
am rămas cu ochii aţintiţi spre cer. Era prima noapte în care mă uitam la plasa scăpărătoare a
celui de-al treilea ochi. Luminile Tulei Tla, zeiţă a iubirii şi soaţă a lui Angor Tra, Draiykonul
puternic şi celelalte sclipiri din întuneric rosteau cântece de somn şi-mi şopteau că nu aveam să
mai ajungem acasă. Zeii îşi făcuseră jocurile. Încet, încet am închis şi eu ochii şi m-am afundat în
visul etern.
2.
M-am trezit pe o saltea de paie, într-un car de lemn acoperit. Wiel stătea în dreapta mea,
veghindu-mă.
— Stăpâne, cum te găseşti? m-a întrebat vădit îngrijorat.
Mă simţeam slăbit, dar nu voiam să-i sporesc îngrijorarea bătrânului sfătuitor, care îmi
stătuse la căpătâi de numeroase ori în copilărie, astfel că i-am spus că mă găseam cum nu se poate
mai bine. Apoi l-am rugat să îmi spună unde ne aflam.
— Suntem în drum spre Kumoria, stăpâne, dincolo de tărâmurile groazei. Călătorim cu un
convoi al Gărzilor Albastre, format din foşti mercenari, care trecea întâmplător pe la marginea
meleagurilor groazei, în apropierea căreia ne aflam când ne-au găsit. Dacă n-ar fi fost ei, probabil
X

am fi fost morţi…
— Le-ai spus cine suntem?
— Nici un cuvânt, stăpâne.
— Eşti sigur? l-am întrebat pe un ton cu care nu era obişnuit.
Cunoşteam înţelepciunea sfătuitorului, dar voiam să fiu sigur că nu am dat de o nouă
primejdie, căci nu ne puteam încrede în nimeni, nici măcar în Gărzile Albastre, şi mai ales dacă
era vorba de mercenari.
— Pe Vudor Tra! Nu aş spune nimic care să te pună în pericol, stăpâne.
Wiel îmi confirmase că nu aveam pentru ce să îmi fac griji în ceea ce-l privea; loialitatea
sfătuitorului faţă de familia nomireică şi dorinţa lui de a o proteja erau perceptele după care se
ghida, şi ele nu dispăruseră în vremea în care fusesem plecat din Kumoria.
— Dar ce le-ai zis?
— Doar că vrem să ajungem în Kumoria şi că am rătăcit drumul. Apoi m-am prefăcut
slăbit şi am cerut să mă lase să mă odihnesc.
— Ai făcut bine, Wiel. Până ajungem în Kumoria ne vom stâlci numele şi ne vom da drept
oameni de rând. Dacă te întreabă careva, îţi sunt nepot şi am fost plecaţi în Gilhadia pentru
comerţ. Ne-am pierdut agoniseala în tărâmurile groazei unde ne-am refugiat din calea legrilor.
Ne-am înţeles?
— Desigur, stăpâne, mi-a răspuns.
— Şi, de acum înainte, acest „stăpâne” să dispară. Ne vom schimba vorba şi ne vom
asemăna lor.
— Aşa vom face, a confirmat Wiel care pricepuse de la început că nu era de glumă.
Am parcurs apoi o bună bucată din drum alături de convoiul Gărzilor Albastre, alcătuit
din zece bărbaţi, foşti mercenari transformaţi în propovăduitori ai justiţiei. Le-am înşiruit
povestea stabilită înainte şi ei ne-au spus-o pe a lor. Renunţaseră la viaţa de mercenar pentru o
soldă fixă, însă păstraseră toate rigorile mercenariatului. N-aveau religie, idoli sau prieteni, doar
braţe puternice puse în slujba prinderii răufăcătorilor şi aducerii lor în faţa curţilor de judecată.
Încropiseră o adunătură de bărbaţi singuri sau care îşi pierduseră familiile în războaie, iar acum
căutau răzbunarea în uciderea inamicului. Ar fi vrut să-l căsăpească pe acel nemernic care le
răpise ce avuseseră mai scump pe lume, dar în lipsa lui sângele ajungea, chiar dacă era vorba de
sângele unui nelegiuit oarecare.
În zori, când cerul se scălda în nuanţe roşiatice, am dat de hotarele Kumoriei.
Ajunseserăm acasă, dar locurile drage nu mai arătau cum le ştiam. Acolo unde cândva crescuseră
copaci, acum nu mai erau decât trunchiuri arse. Unde fuseseră case, zăceau ruine, printre care
răsăreau obiectele ce ocupaseră fiecare odaie. În locul grădinilor, erau maldăre de trunchiuri
ciuntite. Sălaşul de la marginea nomiratului se prefăcuse într-o aşezare fantomatică, supurând de
întuneric şi nimicnicie.
Cum înaintam în inima nomiratului, locurile deveneau şi mai macabre. Erau pustiu şi
X

deşertăciune oriunde priveai. Sate arse, sate distruse pe jumătate, sate rase de pe faţa pământului.
Frumuseţea Kumoriei se preschimbase într-o urâţenie mai hidoasă decât cea mai cruntă arătare a
pădurilor. Privind toate acele rămăşiţe, am înţeles că gorhazii erau nişte demoni veniţi să aducă
nimicul în nomiratul nostru şi tot ce îmi doream era să ajung acasă şi să îi trec prin tăişul spadei
mele.
La Volorath, Albaştrii ne-au înştiinţat că e timpul să ne despărţim. Văzând Kumoria,
pricepuseră că raidul lor prin acest nomirat era în van. Dacă fuseseră infractori prin aceste
meleaguri, ziceau ei, cu siguranţă invadatorii îi uciseseră pe toţi. De aceea au decis să o apuce
spre nomiratul de la miază-noapte, în căutarea unor capete bune de dat judecătorilor. Ne-au
sfătuit să facem cale întoarsă dacă voiam să rămânem în viaţă, căci foştii mercenari pricepuseră
că forţe superioare oamenilor obişnuiţi puseseră stăpânire pe tărâmurile Kumoriei, dar nu i-am
ascultat şi ne-am continuat drumul spre oraşul-cetate.
Am rămas cu Wiel – doi bărbaţi într-o călătorie fără speranţă – şi am avansat pe drumurile
sumbre, ce îmi strângeau măruntaiele ghemotoc, întrebându-mă dacă mai erau kumori în viaţă şi
ce mai rămăsese din castelul de piatră din inima nomiratului unde râul curgea printre pământurile
verzi de la marginea pădurilor.
Drumul se îngusta începând să şerpuiască spre valea râului, urmând să ne ducă spre casă.
La marginea lui mai stătea câte un par, pe care fusese ţintuit vreun răzvrătit ce se opusese
invadatorilor, iar aceştia demonstraseră că numai un descreierat s-ar fi pus cu ei. Mâinile morţilor
fuseseră ridicate deasupra capetelor şi bătute cu nituri de lemnul dur. Ochii le fuseseră smulşi, iar
vintrele le fuseseră scoase afară, curgând prelung spre picioare.
Spre înserat am dat de oraşul nomireic. Marea cetate a Kumoriei se ridica înaintea noastră
nu ca un loc glorios, cum fusese odată, ci ca o construcţie monstruoasă, încă stând în picioare. O
parte din zidurile de apărare fuseseră distruse în zonele superioare, dar piatra dură rezistase în
faţa duşmanilor care nu reuşiseră să pătrundă în fortificaţie. Barbarii îşi făcuseră tabăra la o
distanţă mică de cetate şi pentru moment opriseră atacul. Nu am reuşit, în schimb, să disting
apărătorii Kumoriei, retraşi probabil în interiorul fortificaţiei.
Am decis să ne strecurăm în citadelă în ciuda pericolului. Aveam să folosim o galerie
ascunsă din pivniţele castelului, a cărei ieşire dădea spre valea râului. Am coborât la baza apei şi
am mers de-a lungul albiei, contra curentului care şiroia bezmetic pe lângă noi, încercând să nu
atragem atenţia asupra noastră.
Curând am dat de locul în care se afla intrarea secretă spre castel. La nici douăzeci de
lungimi de cal depărtare, un invadator imens, arătând ca un taur într-o arenă de lupte, se uşura în
apa învolburată. Vedeam pentru prima dată asemenea creatură ciudată. Corpul îi era hibrid, cu
piept de femeie, dar mâini şi picioare de bărbat. Figura îi era masculină, în locul urechilor avea
coarne de taur, răsărind prin coiful argintiu, iar la spate îi atârna o coadă lungă până la jumătatea
picioarelor. Ce uimea în toată această creatură era starea sa hermafrodită, ceea ce însemna că
făcea parte din tagma acelor popoare semi-umane ce se autosatisfăceau şi care ar fi fost create de
un zeu al întunericului ca o glumă la adresa lui Angor Tra şi celor ce se închinau lui. Când a
X

terminat, s-a întors după barosul uriaş, lăsat alături, cu care ar fi putut sfărâma cu uşurinţă ţeasta
oricărui bărbat dornic să i se opună. Nu mă puteam lupta singur cu namila din faţa mea.
— Trebuie să îi ieşi în cale, i-am zis lui Wiel.
Bătrânul sfătuitor n-a comentat în nici un chip. A ieşit din locul în care ne ascundeam şi i-
a atras atenţia. Creatura s-a îndreptat spre el, ridicând barosul, gata să îl spulbere pe bătrânul care
fusese la viaţa lui un luptător priceput. Când namila a vrut să izbească, am sărit asupra lui,
împungându-i spada în spate cu o furie inimaginabilă. Nici n-a ştiut ce l-a lovit. L-am împins în
cursul râului, iar apa s-a înroşit purtându-l pe aripile ei. În timp ce se pierdea în zare, am trăit o
satisfacţie cumplită, căci ucisesem pe unul dintre cei care-mi măcinaseră nomiratul.
Am pătruns în tunelul strâmt şi lipsit de lumină, de sub stâncile acoperite de ierburi, din
valea râului. Duhnea a scârnăvie, iar şobolanii fojgăiau pe la picioarele noastre. Am înaintat în
ciuda prezenţei lor, dorind doar să ajungem la suprafaţă.
După numeroase răscruci şi bifurcări, am descoperit scările. Se întindeau înaintea noastră
ca o promisiune a vieţii veşnice în templul luminos al lui Angor Tra. Le-am urcat grăbiţi. Am ieşit
în apropiere de fântâna rotundă cu grilaj metalic, aducătoare de apă de la râu, în piaţa fortăreţei.
Acolo am remarcat ceva ciudat. Nu se vedea nici urmă de om în piaţa care era plină de obicei. Nu
erau oameni nici pe străzile micuţe, iar gărzile lipseau de la posturile lor. Parcă îi înghiţise
pământul.
Am urcat la nivelurile superioare ale oraşului-cetate spre construcţia fortificată. Clădirea
pe trei etaje, cu patru turnuri identice îşi păstrase semeţia în ciuda asaltului. Părea să şoptească
prin aer că încă mai putem învinge şi m-am încăpăţânat să îi dau ascultare. Aveam să câştigăm
sau să ne dăm viaţa pentru Kumoria.
Porţile castelului fuseseră deschise. O mare de oameni umpluse vestibulul uriaş prin care
alergam, nu demult, cu copiii servitorilor. Întreg norodul se adunase între zidurile de cărămidă –
nobili, ostaşi, slugi, oameni de rând, locuitori demni ai Kumoriei. Feţele le erau triste,
îngândurate. Figurile le erau plecate. M-am chinuit să îmi fac loc printre ei, dorind să ajung la
celălalt capăt al încăperii. Până la urmă s-au tras înapoi, recunoscându-mă. Atunci am priceput ce
se petrecuse. Pe un catafalc stătea întins un cadavru, un trup înveşmântat într-o rochie de catifea
neagră cu o coroană de aur pe cap, având deasupra emblema nomiratului. Cea pe care o ţineam
minte ca fiind o făptură plină de viaţă şi înţeleaptă, care mă alina în clipele de restrişte, arătându-
mi căile luminoase, se transformase într-un corp inert, alb şi rece. M-am aşezat la căpătâiul ei şi i-
am sărutat fruntea, dându-i onorurile cuvenite. Apoi m-am alăturat nomirului. Privind oamenii
care o plângeau, am priceput că o parte din mine s-a dus cu nomira care murise.
3.
Ne-am îndepărtat de mulţime către sala de consilii, marea încăpere ovală a celor
unsprezece jilţuri, în care se reunea consiliul nomiratului format din nomir şi consoarta sa,
sfătuitorul, Wiel Abgail, şi cei opt protectori ai nomiratului. Mergând pe coridoarele castelului
alături de Wiel şi de nomir, simţeam o apăsare covârşitoare.
— Când s-a întâmplat? am întrebat.
X

— Cadranul trecut, mi-a răspuns nomirul.


— Cum?
— Gorhazii încercau să dărâme zidurile de apărare, era nevoie de întăriri şi s-a decis în
consiliu ca nomira să ia parte la luptă.
— De ce ai lăsat-o?
— Consiliul a votat.
— Dacă aş fi fost aici, n-aş fi permis acest lucru.
— Nomira a fost cea care a propus să vină în ajutorul cetăţii. Ştii prea bine că nu s-ar fi
dat înapoi de la luptă. Kumorii erau totul pentru ea.
— Ai stat şi n-ai făcut nimic, i-am zis, cu toate că ştiam că nomira se afla adesea printre
oamenii de rând ai Kumoriei, încercând să le facă vieţile mai uşoare.
Am citit în ochii nomirului greutatea reproşului meu.
— Stăpâne…, a încercat să intervină Wiel, dar nomirul l-a oprit.
— Cunoşti legile noastre. Sub asediu, kumorii au datoria de a veni în sprijinul cetăţii. Ce
ar fi zis dacă noi, conducătorii, am fi stat ca spectatori? Cum i-aş mai fi putut conduce? m-a
întrebat nomirul.
— Întotdeauna datoria! i-am spus.
— Da, fiule, datoria, căci noi nu suntem dintre cei care au posibilitatea alegerii, ci dintre
cei care trebuie să respecte legile. Nomira şi-a dat viaţa pentru Kumoria, şi ne-o vom da şi noi
dacă zeii o vor dori.
Privirea lui ascundea o durere pe care încerca din greu să o mascheze. Voia să pară
nepăsător, dar ştiam în străfundul meu că nomira fusese pentru el consoartă, iubită, unică soţie, cu
toate că nomirul şi-ar mai fi putut lua alte neveste, căci datina îi permitea, şi păstrătoare a tuturor
tainelor sale. Se însoţiseră cu douăzeci şi două de Înnoiri în urmă, pe vremea conflictului cu
Yimiria, când Kumoria avusese nevoie de un aliat. Fostul nomir găsise sprijin într-unul dintre
nomiratele aflate la miază-noapte şi promisese ca în schimbul acestuia să-şi unească fiul cu una
dintre fiicele acelui nomir. Ceremonia de însoţire avusese loc în Marele Templu al oraşului-cetate
la care participaseră toţi kumorii. Nu fusese o alianţă din iubire, dar timpul îşi spusese cuvântul şi
cei doi tineri ajunseseră să se iubească unul pe altul mai mult ca alţii care se însoţeau din
dragoste, dar ale căror sentimente mureau cu trecerea Înnoirilor.
Am ajuns în dreptul marilor uşi de fier ce ascundeau sala de consilii unde cei opt
protectori ne aşteptau. Nomirul a luat loc pe jilţul de aur, care se deosebea de celelalte tronuri
identice ca formă, dar din argint. Mi-a făcut semn să mă aşez pe scaunul consoartei şi l-am
ascultat nu ca fiu, ci ca luptător în numele Kumoriei. Apoi a luat cuvântul.
— În această seară lupta este oprită. M-am întâlnit cu gorhazii şi ne-au dat permisiunea să
facem ritualurile de înmormântare, fiind vorba de moartea unui conducător. Singurul motiv
pentru care ne-au lăsat să ne strângem morţii şi să îi înmormântăm este acela că printre ei se află
şi nomira. Gorhazii îşi venerează capetele nobile ca pe nişte zei şi nu vor să rişte supărarea celor
X

morţi, chiar dacă este vorba de un conducător al adversarilor. Ritualurile vor ţine şase cadrane,
conform obiceiului. După terminarea lor va trebui să le dăm un răspuns dacă vom relua bătălia
sau dacă ne vom supune. Cum stăm la nivel de garnizoană?
Nomirul se adresase lui Jur Bekonen, prim-protectorul şi conducătorul întregii armate,
care apucase treizeci de Înnoiri, ceea ce îl făcea cel mai tânăr fruntaş al oştirilor din întreaga
istorie a Kumoriei. Acesta era însoţit de un pui de legru care avea să devină mult mai înalt decât
orice bărbat. Crescătorii acestor animale – lei cu pigment şi temperament de tigru alb – aveau o
doză de nebunie, căci a încerca să ţii în frâu un legru ajuns la maturitate era aproape imposibil.
Însă tot nomiratul cunoştea vitejia lui Jur Bekonen, care se aruncase de unul singur asupra haitei
de hicali ce ameninţase convoiul nomireic într-una dintre călătoriile prin nomiratele învecinate. Îi
învinsese, salvând viaţa nomirilor, şi de atunci devenise apropiatul acestora, iar la moartea prim-
protectorului, în urmă cu patru Înnoiri, nomirul îl numise fără ezitare în fruntea oştirilor. De
atunci Jur Bekonen devenise idolul tuturor tinerilor luptători şi un zeu printre femei, care se visau
la braţul său. Ajunse acolo, rămâneau doar cu iluzia, căci prim-protectorul era adeptul vieţii
solitare, dedicate în întregime preceptelor de luptător, având o singură iubire – credinţa faţă de
familia nomireică şi de nomirat, astfel că dragostea nu îi ocupa din timp, iar femeile nu erau decât
prezenţe de scurtă durată.
— Am pierdut trei sferturi din oameni, Înălţimea Voastră, iar împrejurările nu ne permit
să-i învingem. Putem duce lupta mai departe însă vom fi ai lor în scurt timp, a spus Jur fără să
ezite. Sugerez să ne predăm şi să oferim gorhazilor ceea ce ne cer dacă vrem să mai rămână ceva
din oraşul nostru.
— Să ne predăm? am pufnit indignat. De când sugerează prim-protectorii să încetăm
lupta?
— De când ne confruntăm cu demonii, a răspuns Jur Bekonen, aruncându-mi priviri
sfredelitoare. N-ai fost aici să vezi ororile luptei, Înălţimea Ta. Gorhazii sunt ieşiţi din abisurile
întunecate şi mătură pe jos cu oamenii noştri. În scurt timp nu va mai rămâne nimic din Kumoria,
aşa cum n-a rămas nimic din celelalte zone atacate. Trebuie să le dăm plata.
— Ş-anume? am întrebat.
— Ce a mai rămas din adunarea de luptători, o mie de femei drept roabe şi jumătate din
visterie.
— Ticăloase cereri, am zis. Ce ne garantează că de îndată ce le vor obţine vom fi liberi?
— Nimic. Însă n-avem alternativă, Înălţimea Ta, O nouă bătălie ne va aduce sfârşitul.
Jur Bekonen nu putea fi mai sigur de atât, însă simţeam că prim-protectorul se dăduse
bătut prea devreme.
— Trebuie să luptăm, am zis uitându-mă pe rând la fiecare dintre cei aflaţi în încăpere.
Niciunul nu părea să fie de acord cu mine. M-am întors către nomir.
— Dacă Jur Bekonen nu vrea să mai lupte, lasă-mă pe mine în fruntea oştirilor, i-am spus.
Îi voi trece prin focurile spadei mele pe nenorociţi.
X

Am auzit în spatele meu răbufnirea prim-protectorului.


— Să fie pe înţeles! Nu sunt dintre cei care se dau înapoi de la luptă. Este imposibil să
apărăm oraşul şi să salvăm vieţile celor care locuiesc aici, însă dacă vom hotărî să luptăm, voi sta
în prima linie alături de oamenii mei, a spus.
— N-aş fi atât de sigur, am replicat nervos.
Văzând spiritele încinse, Wiel Abgail a intervenit.
— Permiteţi-mi să iau cuvântul, Înălţimea Voastră.
— Vorbeşte, Wiel! l-a îndemnat nomirul.
— Aş vrea să discutăm despre motivul pentru care l-am adus pe tânărul Adal acasă.
Bătrânul mă luase prin surprindere. Nomirul a încuviinţat dintr-o privire.
— Există o cale prin care am putea învinge, dar drumul pe care îl sugerez este anevoios şi
nu lipsit de pericole, a spus.
— Şi care e acela? l-am întrebat pe sfătuitorul care-mi fusese profesor în copilărie.
— O vizită dincolo de păduri, la Ang'Lorlor.
— Necromantul… Ce poate face pentru noi?! am întrebat, cu toate că intuiam răspunsul.
— Ang'Lorlor ne va reînnoi oştirile…
— Bărbatul acela e un nebun care se joacă cu magia neagră şi tu vrei să ne unim cu el?!
Nu, Wiel, nu pot fi de acord să ne însoţim cu unul care se ascunde dincolo de păduri, sperând că
puterile sale ne vor salva. Mă voi arunca oricând asupra invadatorilor şi îi voi trece prin spada
mea, dar nu am cum să fiu de acord cu tine. Ce propui tu e să folosim magia neagră. Ştii ce li se
întâmplă celor care folosesc magia neagră?
— N-am uitat, a zis bătrânul.
— Vom atrage furia zeilor şi nu va mai rămâne nimic din noi.
— Zeii ne-au abandonat… Ang'Lorlor este singura noastră şansă. El poate chema spiritele
pentru ca noi să învingem hoardele care ne aşteaptă dincolo de ziduri.
Wiel Abgail a arătat spre balconul de unde se zăreau armatele nesfârşite ale inamicilor.
Apoi a continuat:
— Trebuie să mergi la Ang'Lorlor. Ai la dispoziţie şase cadrane ca să îl convingi să ne
ajute şi să-l aduci în cetate pentru a-şi înfăptui ritualurile. Te avertizez de pe acum că drumul până
la el este periculos, căci pădurile ascund fiare şi forţe ale întunericului. Îmi pare rău, dar nu văd
altă cale. Datina spune că doar cei cu sânge de nomir îl pot convinge pe necromant. Sunt sigur că
vei reuşi.
— Nu voi merge! am insistat, uitându-mă la nomir.
Dar nomirul spuse:
— Împreună cu Wiel am cumpănit asupra posibilităţii de care vă vorbeşte. Într-adevăr,
riscurile sunt pe măsură însă, după cum însuşi Jur a spus, nu avem cum să continuăm lupta, nu
pentru o perioadă îndelungată, cel puţin. Astfel că doresc să supun votului propunerea lui Wiel de
X

a-l aduce pe necromant în oraşul nostru.


— În calitate de viitor nomir cred că am ceva de spus, am insistat, cu toate că ştiam că
părerea mea valora puţin faţă de sfaturile lui Wiel şi, mai ales, al lui Jur, cel în faţa căruia
pierdeam de fiecare dată, căci nomirul avea o afecţiune deosebită pentru prim-protector, pe care îl
vedea ca pe un fiu.
— Vei merge la Ang'Lorlor, dacă se va hotărî astfel. Sunteţi de acord să votăm această
propunere?
Protectorii au fost de acord şi nici n-ar fi putut fi altfel, căci propunerile nomirului erau
literă de lege.
— Să votăm! a zis nomirul.
Voturile s-au rostit rând pe rând. Da, nu, da, da, nu. Au curs învălmăşite şi nu le-am putut
ţine şirul. Wiel Abgail a anunţat rezultatul:
— Vei merge dincolo de păduri să-l aduci pe Ang'Lorlor.
I-am privit nemulţumit, căci aleseseră o cale neumblată de Kumoria, care se închina lui
Angor Tra. Părea că vechile crezuri căzuseră şi că, la fel ca duşmanii noştri, ne vindeam puterilor
întunecate. Zeii aveau să îşi strige furia.
S-a hotărât să plec de îndată. Trebuia să fiu înapoi înainte de încetarea armistiţiului, când
lupta avea să se dea, iar Kumoria avea să fie învinsă dacă Ang'Lorlor avea să ne refuze ajutorul.
Consiliul s-a destrămat şi eu am ieşit pe coridor fără să privesc în urma mea, ştiind că legile îmi
cereau să mă supun. Sfătuitorul a venit după mine.
— Îţi voi aduce din vistierie harta cu ruta către vrăjitor, stăpâne.
— Te voi aştepta în curtea cetăţii, i-am spus.
Sfătuitorul s-a îndepărtat şi eu am părăsit castelul ieşind în marea curte a palatului
nomireic. Ritualurile pentru funeralii începuseră şi ruguri fumegânde fuseseră ridicate de-a lungul
curţii. Oamenii se strânseseră în jurul focurilor ce-l chemau pe Angor Tra din ceruri pentru a-şi da
binecuvântarea asupra trecerii în lumea spiritelor. Răspunsul lui avea să vină abia în cel de-al
şaselea cadran al riturilor, când aveam să ştim unde urma să zacă sufletele celor morţi în funcţie
de vreme. Apariţia marelui ochi avea să însemne că sufletele aleargă prin câmpiile luminii, că
cerul înnorat bântuie pământul până când Angor Tra le va decide soarta, că ploaia se scufundă în
abisurile întunericului din care nu vor mai ieşi niciodată.
Îi priveam cum dansau în hore nebune, cu cântece de preamărire pentru zeul nemilos, care
le furase copiii şi îi dăduse morţii. Dansau fără încetare, sperând că acelaşi zeu avea să le arate
îndurare în ceasurile de luptă care aveau să mai vină. O bătălie pierdută, chiar şi cu asemenea
sacrificii, nu însemna înfrângerea. Cântau spre zei şi sperau ca victoria finală să fie a lor.
Un ac de cadran mai târziu, Wiel şi-a făcut apariţia cu un aer solemn.
— Pregătirile au fost făcute, stăpâne.
Părea îndurerat de neînţelegerea dintre noi, pentru că era întâia oară când nu reuşeam să
ne punem de acord, dar îmi menţineam părerea.
X

— Aceasta este harta care ascunde drumul către Ang'Lorlor.


Mi-a întins o bucată de pergament pe care am prins-o în mână şi am vârât-o în pieptar.
— Angor Tra să fie cu tine, stăpâne! mi-a spus bătrânul în timp ce mă îndepărtam.
4.
Am pornit către soare-apune, mergând prin oraşul aflat în doliu, plin de kumori în straie
negre ce însoţeau riturile celor şase cadrane. Curând mă aflam la unul dintre nivelurile inferioare
ale cetăţii, unde eram aşteptat de Jur Bekonen, prim-protectorul, alături de care stătea puiul de
legru. Doi cai, unul gri şi altul roib, erau priponiţi de un butuc de lemn aflat înaintea cazărmii
locale.
— Wiel m-a anunţat că pregătirile au fost făcute, i-am zis prim-protectorului, pe când
acesta îşi mângâia puiul de legru de parcă ar fi fost o felină obişnuită.
— Putem porni în orice clipă, Înălţimea Ta, mi-a confirmat.
Jur Bekonen avea să mă însoţească prin coridorul secret al cetăţii ce ducea spre pădurile
întunecate.
Se stabilise ca un om să-mi asigure spatele în situaţia în care vreun duşman s-ar fi aflat în
codru, cu toate că şansele erau slabe, căci tunelul avea să ne scoată dincolo de liziera pădurii, spre
adâncurile ei. Fusese desemnat prim-protectorul întrucât era cel mai de seamă luptător al
nomiratului, capabil să facă faţă singur luptei cu un asemenea vrăjmaş. Situaţia nu-mi convenea
deloc; să călătoresc alături de vechiul meu adversar nu era decât o corvoadă suplimentară, dar o
acceptasem pentru Kumoria.
Am încălecat armăsarii, eu pe cel gri, Jur pe cel roib, şi ne-am îndreptat către coridorul ce
cobora spre subsolurile cetăţii. Ne-am afundat prin tunelul pietros, larg, permiţând trecerea pe cal,
drum pe care Jur îl lumina cu o torţă găsită la intrarea în subsoluri. Apa se scurgea pe pereţii de
piatră, venind de la canalizarea oraşului, aducând cu ea duhoarea. Din când în când mai auzeam
câte o pocnitură sub picioarele cailor sau câte un scrijelit produs de rozătorii din subsoluri.
Am ajuns la o răscruce şi prim-protectorul şi-a strunit animalul spre tunelul din stânga, iar
eu l-am urmat, căci uitasem drumul prin acel coridor pe care nu-l mai parcursesem de Înnoiri
bune. Jur a trecut la conducerea grupului, urmat de puiul de legru. Am rămas în urmă lipsit de
convingerea că drumul spre necromant avea să ne salveze de inamicii de afară şi cu gândurile
îndreptate spre pierderile suferite.
— Nu-l putem aduce pe necromant în oraşul nostru, am zis deodată.
Prim-protectorul s-a întors către mine. Flăcările torţei îi băteau pe faţă, producând un joc
de lumini şi umbre pe chipul său.
— Consiliul a decis, Înălţimea Ta.
— Consiliul a luat o hotărâre rea ce va atrage furia zeilor. Aţi uitat cu toţii ce spun cărţile
sacre…
— N-am uitat, Înălţimea Ta, dar am jurat să apăr Kumoria cu orice preţ. Armata e
decimată şi dacă aducerea necromantului poate salva nomiratul, atunci sunt dispus să atrag furia
X

zeilor şi să fiu azvârlit în hăurile întunericului.


— Apără Kumoria luptând ca prim-protector ce eşti, şi eu îţi voi sta alături în luptă. Hai să
îi convingem că nu e aceasta calea!
— Îmi pare rău, Înălţimea Ta, dar am jurat să servesc Kumoriei, nomirului şi consiliului,
iar ceea ce se decide e literă de lege pentru mine. Te voi duce la necromant chiar eu dacă de
bunăvoie nu vei merge.
Jur Bekonen era sigur pe el şi eram convins că s-ar fi dedat la orice pentru a-şi atinge
scopul, chiar şi la utilizarea forţei.
— Ştii cu cine vorbeşti?!
— Desigur, Înălţimea Ta, dar şi fiii de nomiri mai uită care le e obligaţia. Sunt aici să ţi-o
reamintesc. Trebuie să te supui consiliului, fie că vrei, fie că nu. Îl vei aduce pe necromantul de
dincolo de pădurile întunecate.
— Îndrăzneşti să mă ameninţi?
— Îndrăznesc, Înălţimea Ta, mi-a răspuns Jur Bekonen.
A aruncat torţa şi a sărit de pe armăsar, trăgând spada specială dintr-un aliaj uşor, pe care
prim-protectorul îl ţinea secret, nevrând ca duşmanii să ştie formula armei ce-l făcea invincibil.
Răgetul legrului a trecut printre noi, dar niciunul nu părea să-l fi auzit. Calul meu s-a
speriat şi m-am chinuit să-l potolesc. Armăsarul prim-protectorului era calm, parcă obişnuit cu
reacţiile neprevăzute ale legrului. După ce am reuşit să-mi calmez animalul, am sărit din şa şi m-
am năpustit asupra adversarului. Spadele s-au prins într-o încleştare de tăişuri, loveam când unul,
când altul, atacam amândoi furioşi, doar dorind să ne atingem ţinta, dar atacurile noastre erau fără
succes. Jocul armelor se repeta haotic, însă plin de o încrâncenare nemaiîntâlnită. Când privirile
ni s-au întâlnit, am sesizat în ochii prim-protectorului aceeaşi dorinţă de a învinge pe care o
aveam în mine.
Ne-am fi omorât unul pe altul dacă n-am fi fost întrerupţi de zgomotul unui călăreţ ce se
apropia grăbit. Jur Bekonen a lăsat spada jos şi eu l-am urmat, întorcându-ne amândoi spre
direcţia din care venea tropăitul armăsarului. Nomirul a apărut prin tunelul întunecat.
— Am făcut bine să vin, a spus nomirul, care era îmbrăcat într-un costum negru, cel de
doliu, arătând mai impunător ca oricând.
Glasul său ascundea o nemulţumire vădită, iar ochii îi sticleau a dezamăgire. Îl priveam
amândoi nedemni şi ruşinaţi de purtarea noastră, avându-l în faţă pe cel căruia juraserăm să-i
servim ca luptători kumori.
— Ce căutaţi aici, Înălţimea Voastră? a întrebat prim-protectorul.
Nomirul a pufnit.
— Ce caut aici? E de la sine înţeles. Am venit să mă asigur că ajungeţi unde v-am trimis
şi bine am făcut, căci repede v-aţi uitat misiunea, exact cum mă aşteptam.
— Nu am uitat-o, dar…
X

Nomirul m-a întrerupt.


— Linişte! a urlat. Vei merge la Ang'Lorlor, aşa cum s-a hotărât. Îţi cunosc dezaprobarea
faţă de această decizie şi îţi ştiu invidia faţă de prim-protector, dar nu este nici locul, nici
momentul pentru asemenea purtări. M-aţi dezamăgit amândoi. Tu – a zis uitându-se spre mine -,
pentru că te încăpăţânezi să nu dai ascultare unui consiliu întreg. Iar tu – a spus schimbându-şi
privirea către Jur Bekonen -, pentru că ai sărit la luptă cu un nesăbuit, în loc să ştii mai bine cu
trebuie să te porţi, şi mi-ai demonstrat cu asta că sunteţi aidoma pe alocuri.
Ne-am uitat unul la altul.
— Ştiu, nu vă place ce auziţi, dar acesta e adevărul şi v-o spun nu ca nomir, ci ca om care
vă cunoaşte atât de bine. Acum să nu mai zăbovim. Vreau să am cuvântul vostru că sunteţi în
stare să ajungeţi până la ieşirea din pădure fără să vă săriţi la gât. Juraţi-mi!
Ne-am uitat unul la altul cu priviri sfredelitoare, dar am jurat aproape în acelaşi timp.
— Promite-mi că te vei întoarce cu vrăjitorul în Kumoria! mi-a spus nomirul.
— Îl voi aduce pe necromant, am zis fără convingere.
— Fă ca morţile ce s-au produs să nu fi fost în van…
În ochii nomirului se citea aceeaşi durere pe care o văzusem la adunarea consiliului.
— Voi veni cu vrăjitorul, am spus, cu mai multă convingere decât prima oară.
Cuvintele nomirului parcă îmi amintiseră pentru ce luptam – salvarea Kumoriei, pe care
fiecare dintre noi o iubea, în ciuda vechilor resentimente.
— Duceţi-vă unde aţi fost trimişi. Goniţi ca vântul dacă va fi nevoie! ne-a ordonat
nomirul.
Ne-am suit înapoi pe cai şi am pornit prin tunel, continuându-ne drumul spre codrul
bântuit, în timp ce nomirul a făcut cale întoarsă spre oraşul-cetate. Restul călătoriei prin
subsolurile cetăţii a fost unul liniştit. N-am căutat să facem pace, dar n-am căutat nici motive noi
de ceartă. În schimb, am încercat să ne stabilim planul pentru momentul ieşirii la suprafaţă. Jur
Bekonen mi-a cerut să îl las în frunte atunci când aveam să dăm de pământurile pădurii. După ce
avea să se convingă că nu e nici un pericol, avea să treacă în ariergardă.
În scurt timp urcuşul către suprafaţă ni s-a ivit în cale. L-am urcat şi am ajuns la o poartă
de fier, ascunsă printre tulpini mărăcinoase. Am descălecat şi ne-am chinuit să o urnim din loc,
întrucât fusese înţepenită de trecerea timpului. Cu o ultimă sforţare am reuşit să o deschidem şi să
ieşim, în cele din urmă, în vâltoarea meleagurilor neumblate. Jur Bekonen a luat-o înainte aşa
cum plănuiserăm, trăgând armăsarul după el, iar eu îl urmam însoţit de calul meu şi de puiul de
legru. Era o linişte deplină, ceea ce mă făcea să cred că doar noi ne aflam în acea zonă din codru,
aşa că am decis că este în regulă să ne suim pe cai şi să ne continuăm drumul. Aşteptările mi-au
fost curând înşelate. Într-adevăr, nu era nici urmă de gorhazi, dar pădurea era, la rândul ei, un
duşman nemilos. Copacii păreau să se mişte, să se apropie, izbindu-ne peste faţă cu ramurile dure
şi tăioase. Am trecut printre ele ca furia, iar plesniturile lor ne îndârjeau în ciuda beznei profunde.
Pe măsură ce înaintam pădurea se înteţea, copacii se îndesau şi abia reuşeam să ne furişăm printre
X

trunchiurile înalte şi nemiloase. Peisajul devenea tot mai sumbru şi mai greu de străbătut, până
când, în faţa noastră, s-au ivit mănunchiuri de spini ce nu permiteau înaintarea călare.
— A sosit vremea să ne despărţim, mi-a spus prim-protectorul.
Am sărit din şa.
— Vei lua şi armăsarul meu cu tine înapoi în Kumoria, i-am zis.
— Cum voieşti, Înălţimea Ta.
Prim-protectorul a descălecat şi a prins armăsarul gri de hamurile propriului cal. Ne-am
luat la revedere şi l-am urmărit cum se pierdea în întunecimile pădurii alături de cei doi armăsari
şi de puiul de legru.
După ce s-au făcut nevăzuţi am pornit spre străfundurile ascunse de poarta de mărăcini,
făcându-mi loc printre crengile înţepătoare. Procedeul era simplu: despicam şi avansam prin
tunelul format cu ajutorul spadei. Însă la fiecare pas auzeam zgomote lugubre, curgând prin
întunericul nopţii, sunete ce doreau să mă înfulece de viu, iar în spatele meu mărăcinele răsărea şi
mai des, încercând să mă prindă din urmă, să mă acopere cu crengile şi să mă strângă ca într-o
îmbrăţişare de şarpe.
Am iuţit pasul spre şuierăturile şi împroşcăturile codrului. Demonii ieşiseră la suprafaţă
pe timp de noapte, i-am zărit printre mărăcini, aşteptându-mă. Păreau răsăriţi din abisuri, fiinţe
mai negre ca negrul, râzând cu guri viclene, voind să mă prindă în ghearele lor.
Am călcat la pământ ultimul rând de rădăcini. Nimic nu mai stătea între mine şi vietăţile
genunilor. Sâsâiturile lor dispreţuitoare se răspândeau spre mine ca nişte ace veninoase. Mă
înconjuraseră şi se apropiau.
M-am aruncat asupra lor cu spada plutind prin aer şi am început să lovesc oamenii-demon
negri, cu chip pocit, cu colţi de lup şi urechi prelungi curgând spre umeri. I-am asaltat, iar ei au
încercat să mă zgârie cu degetele-gheară, dar printr-o rotire am reuşit să-i ţin departe cu spada.
Unul a încercat să mă atace din stânga, însă l-am simţit venind şi m-am întors tăindu-i gâtul cu
arma. Ţeasta i-a zburat pe pământul rece şi a rămas cu gura deschisă într-o strâmbătură urâtă, iar
corpul i s-a prăbuşit de parcă ar fi fost o marionetă scăpată de păpuşar. Un altul a venit din faţă,
aruncând blasfemii, aţintindu-şi ghearele prelungi către mine. M-am tras înapoi, lăsându-l să
creadă că e în avantaj şi, când a devenit mai sigur pe el, l-am atacat sfârtecându-i trupul cu spada.
A căzut sub lovitura mea şi aşa am mai scăpat de unul. Când voiam să-mi retrag spada din corpul
demonului, un al treilea m-a atins cu ghearele pe spate şi am urlat, iar ţipătul s-a răspândit în tot
codrul. Pătrunsese adânc.
În ciuda durerii, m-am răsucit cuprins de o furie nebună şi am izbit în stânga şi în dreapta
ca un luptător versat în arenă, omorând alţi doi împieliţaţi. Mi-am continuat atacurile şi peste
puţin timp mai erau în picioare doar doi dintre demoni, care, speriaţi, au luat-o la goană risipindu-
se ca fumul.
Am privit baia de sânge din jurul meu cu satisfacţia că încă eram viu, în ciuda rănilor şi a
durerilor. Trebuia să îmi continui drumul. Am căutat harta în pieptarul hainei şi am verificat după
poziţia Draiykonului şi a ochiului negru al lui Angor Tra unde mă aflam. Trebuia să o apuc spre
X

soare-apune pentru a ajunge la Ang'Lorlor.


Am luat-o printre copacii înalţi, cu trunchiuri groase, călcând pe pământul plin de
uscăciuni. Avansam prin codrul care mă exilase într-o solitudine de neînţeles, o singurătate ce mă
măcina pe dinăuntru şi îmi repeta la nesfârşit că fusesem părăsit în acel univers sinistru, în care
arborii şi orice formă de viaţă arătau a moarte. Devenisem o stafie alunecând printre copaci,
mergând către o ţintă sigură.
Mă cuprinsese dezolarea şi înaintam cu dificultate datorită rănilor deschise. Pădurea mai
arunca din când în când sunete înfiorătoare apărute de nicăieri, menite să-i îngrozească pe
nechibzuiţii ce se aventurau pe meleagurile ei. Frigul mă năpădise şi corpul îmi zvâcnea într-un
tremurat isteric, incontrolabil.
Desluşeam croncănitul ciorilor deasupra, în depărtări, dar nu le zăream printre arborii
înalţi şi deşi. Văzduhul se făcuse nevăzut, astfel că nu ştiam dacă era încă noapte sau dacă
sosiseră zorii. Mă aflam într-un soi de celulă cu zăbrele de lemn, pe care o uram cu desăvârşire,
căci mă apăsa până la exasperare.
Cu toate acestea, am încercat să nu mă las doborât de tenebrele codrului, spunându-mi că
zeii îmi stăteau alături şi înaintând către soare-apune, direcţie care părea o viziune îndepărtată.
Pădurea era tot mai deasă, mai întunecată şi, deodată, mă aflam pe acele tărâmuri ce ascundeau
monştri în pământurile lor. Morţii se agitau sub ţărână şi le simţeam loviturile sub picioare. Pe
măsură ce treceam peste ei, bubuiturile deveneau tot mai puternice, dar le-am ignorat,
reamintindu-mi că acea zonă din codru, după poveştile lui Wiel Abgail din copilărie, era
inofensivă. Nu erau decât cadavre ce nu puteau ieşi la suprafaţă, morţi ale căror suflete fuseseră
astupate sub pământ datorită păcatelor săvârşite. Adunările lor aveau să se ridice la judecata din
urmă, când Angor Tra fie avea să le dea iertarea şi să-i primească în templul său luminos, fie avea
să le izgonească în neant.
Am depăşit meleagurile sufletelor încarcerate şi am continuat să merg alte ace de cadran
bune până când pădurea a început să se rărească. În cele din urmă am dat de liziera pădurii, de
unde pornea un mic platou. La capătul lui, cum priveam în jos, se crea un perete de stâncă uriaş,
care ducea spre plaja pietroasă aflată la marginea mării, arătând ca o oglindă neagră, tulburată.
Am coborât cu greutate. Trebuia să fiu atent la fiecare pas făcut pe piatra alunecoasă. Picioarele
îmi erau nesigure, iar vântul puternic îmi îngreuna mişcările.
Când am pus piciorul pe pietrele falezei, parcă învinsesem cele mai periculoase fiinţe ale
Lumii. Am privit în jur. Undeva, la baza acelui zid, trebuia să fie un intrând în care se ascundea
coliba necromantului. Am pornit de-a lungul peretelui de stâncă, pe plaja anevoioasă, plină de
roci printre care eram nevoit să mă strecor. M-am chinuit să merg pe stâncile ascuţite, care-mi
pătrundeau în tălpi ca nişte ghimpi dureroşi. Eram nervos şi aveam o dorinţă crâncenă de a
sugruma pe cineva, când am dat de nişa din peretele pietros, în care zăcea căsuţa de lemn cu
obloane trase.
Am iuţit ritmul, bucuros că după atâtea chinuri găsisem coliba vrăjitorului. Mă cuprinsese
o fericire greu de descris prin cuvinte, când l-am auzit – zgomotul unor paşi greoi, repetându-se
X

ritmic, apropiindu-se de mine. M-am întors spre monstrul care-mi sufla în ceafă.
Mare mi-a fost uimirea când am văzut namila ce se pregătea să mă trimită în osânda
veşnică. Era un hical a cărui înălţime o dubla pe a mea, dar nu era un hibrid obişnuit între hienă şi
şacal – era ceva mult mai rău… Uimitor, creatura aceasta avea o căpăţână de om mică şi hidoasă,
ataşată vârfului cozii, ceea ce îl indica drept un osândit al zeilor pentru cine ştie ce păcate
cumplite. Acel chipul sinistru şi stafidit rânjea la mine cu gura pocită într-o schimonoseală
macabră, părând că are să mă mănânce de viu. Am făcut câţiva paşi înapoi, iar vietatea a venit
spre mine, apropiindu-se tot mai mult. Îi simţeam respiraţia duhnind a hoit.
Monstrul şi-a întins ghearele mari şi groase spre mine, gata-gata să mă prindă, dar eu m-
am tras rapid într-o parte şi mi-am scos spada din teacă, punând-o pentru scurt timp obstacol între
noi. Falsul hical şi-a ridicat picioarele din faţă şi a încercat să mă izbească, însă spada l-a lovit
peste laba stângă şi animalul-om a scos un urlet care s-a risipit imediat. Revenindu-şi în fire, a
mărit ritmul. Izbiturile sale veneau spre mine cu o forţă supraomenească. Mă apăram, dar în van.
Pe măsură ce loveam, oboseam, iar fiara devenea din ce în ce mai puternică. În vâltoarea luptei,
arma mi-a zburat din mână şi, deodată, mă aflam între jivina spurcată şi peretele stâncos.
Bestia şi-a apropiat coada. Chipul de om, cu rânjetul său sinistru, venea spre mine,
arătând din ce în ce mai hidos, pregătit să mă înfulece. Mă îngrozea gândul că aveam să fiu făcut
bucăţi de gura aceea micuţă şi scârbavă, când am auzit un glas gros, sosit parcă din adâncuri:
— Hykaliyon, opreşte-te!
Vocea s-a auzit ca un tunet. Creatura n-a aşteptat să i se spună a doua oară, s-a tras înapoi
şi s-a făcut nevăzută.
5.
Pe prispa colibei stătea un bărbat înalt, cu păr scurt, negru şi barbă deasă, având un nas
acvilin, frunte lată şi doi ochi mici şi adânci, ce ascundeau misterele Lumii. Prinsese, probabil,
cincizeci de Înnoiri. Nu era ce îmi închipuisem când auzisem legendele despre Ang'Lorlor, cel
care se juca cu spiritele şi despre care se spunea că ar fi nemuritor. Mă aşteptasem să găsesc un
bătrân cu plete albe, însă dădusem de un om de vârsta nomirului, sprijinit într-un toiag de lemn,
având marele ochi în vârf. Necromantul era îmbrăcat într-o robă neagră din mătase, lungă până la
pământ, peste care avea un efod din in alb, fin, pe care erau încrustate cele două sigilii ale Lumii.
În jurul taliei era cuprins de o cingătoare pe care stăteau înscrise cuvintele Yinden af yjel, Yinden
af yjop, pe care mi le reamintem din scrierile oculte studiate la Cămin şi care însemnau Vânt al
sufletului, vânt al sângelui, însă nu ştiam prea bine la ce se referă. În picioare avea pantofi de
mătase neagră, cusuţi cu fir de aur, scrişi cu însemnele luminii: marele ochi, ochiul negru şi cel
de-al treilea ochi, formând triunghiul, semnul lui Angor Tra. Bărbatul m-a poftit înăuntru şi l-am
urmat.
Am intrat într-o odaie modestă, slab luminată de un opaiţ aflat pe şemineu, alături de un
craniu, o cădelniţă cu tămâie, o coroană neagră şi de Cartea Sacră a Vieţii şi a Morţii, scrierea
adepţilor lui Angor Tra. O masă cu două scaune, un pat şi un dulap întregeau decorul. Am rămas
în centrul camerei, abia ţinându-mă pe picioare, privind cu dezaprobare acel loc întunecat în care
X

mă aflam. Coliba necromantului părea să cheme demonii înăuntru, iar Angor Tra probabil era
furios, la fel ca mine, întrucât călcasem pragul acelei case a zeilor întunecaţi. Am început să mă
clatin şi mă gândeam că marele zeu mă văzuse între pereţii colibei, vânzându-mă tenebrelor, şi îşi
manifesta nemulţumirea faţă de cel ce îi fusese credincios până atunci. Văzându-mă slăbit,
necromantul mi-a poruncit să iau loc pe pat şi să mă dezbrac. Apoi s-a făcut nevăzut pe o uşă
aflată pe unul dintre pereţii laterali, care ascundea un fel de cămară plină cu tot soiul de obiecte
pe care nu le mai văzusem înainte, probabil destinate ritualurilor. S-a întors cu un flacon al cărui
conţinut avea să rămână o enigmă.
— Ţi-am spus să te dezbraci…
— Ce ai acolo? l-am întrebat suspicios.
— Te va vindeca, mi-a răspuns.
L-am privit neîncrezător, însă durerile mă copleşiseră şi rana adâncă de la spate era
periculoasă, aducătoare de moarte în scurt timp. Cu greutate mi-am dat hainele jos şi l-am lăsat să
îmi ungă fiecare rană cu soluţia tămăduitoare. În timp ce îmi atingea pielea, necromantul invoca
atât zei ai luminii, ceea ce m-a mirat, căci se presupunea că era un adept al magiei negre, cât şi
zei ai întunericului. Cânta rugi pe care le ştiam pe dinafară încă din copilărie şi striga incantaţii pe
care nu le mai auzisem înainte. Ca prin minune, rănile au dispărut şi eram ca nou. După ce a
terminat, s-a aşezat la masă şi m-a îndemnat să mă apropii. M-am îmbrăcat şi m-am alăturat
necromantului, aşezându-mă pe scaunul de lemn, iar Ang'Lorlor mi-a spus cu un accent ce trăda
originile yimire:
— Am visat că vei veni! Te-am văzut umblând prin pădurile 'tunecate şi zeii mi-au şoptit
că vei ajunge la mine. Cin' eşti şi ce vrei?
— Sunt Adal fra Kumor. Suntem asediaţi de gorhazi. Trei sferturi din oamenii noştri au
pierit în faţa lor şi, pentru a-i învinge, avem nevoie de ajutorul tău.
— Vreţi o ReÎnnoire, adică?
— Întocmai. Avem vreo patru cadrane la dispoziţie pentru a ne întoarce în cetate şi a-i
aduce pe cei căzuţi înapoi.
— Câţi vreţi să chemaţi p'aste meleaguri? m-a întrebat.
— Câteva mii, i-am răspuns dintr-o suflare.
— Apoi, e prea puţin timp. Nu voi veni.
— De ce?
— Ce-mi ceri e prea periculos şi nu-mi merită efortul, a zis necromantul. Şi nimica n-am
de câştigat.
Nu mi-a plăcut afirmaţia vrăjitorului, pentru că înţelegeam că aveam în faţă un om care şi-
ar fi acordat ajutorul doar dacă îşi putea îndeplini vreun interes, ceea ce mi-a reîntărit
dezaprobarea faţă de decizia consiliului care habar n-avea cu cine tratam. Amintindu-mi în
schimb promisiunea făcută nomirului, am decis că trebuia să-l aduc cu orice mijloc în cetate.
— Avem nevoie de ajutor, i-am spus.
X

— Timpu' e scurt ca să chem atâtea spirite-n siguranţă, şi oricum primejdie e întotdeauna


când e vorba de spirite. Să aduci mii de suflete la suprafaţă în asemenea vreme e nebunie curată.
Ai priceput?
Vrăjitorul o ţinea pe-a lui, dar n-aveam de gând să mă încurc de el.
— Sunt mii de oameni care stau la mila ta, şi-n fiecare clipă ce se scurge vieţile lor sunt
mai aproape de sfârşit. Vei merge de bunăvoie sau silit, i-am zis pe un ton pe care nu mi-l
cunoşteam.
— Apoi, ce-mi pasă mie de ei?
Întrebarea necromantului a trecut goală prin aer. N-avea de gând să cedeze, aşa că am
forţat.
— Sunt Adal fra Kumor şi mi te vei supune! i-am spus, punând mâna pe spadă. E datoria
ta sacră, aşa spune tradiţia, aşa au hotărât zeii!
Necromantul a înţeles că nu era de glumă şi a schimbat tonul.
— Lasă spada.
— Doar dacă ne dai ajutorul. Altfel, capul îţi va sta la picioare, i-am spus, ţinând cu
convingere mâna pe spadă, gata oricând de atac. Angor Tra e cu mine!
— Nu mă înspăimânţi, căci frică de moarte nu mi-e. Ai uitat cu cine vorbeşti? Ş-apoi ce
câştigi dacă îmi iei capu'?
Necromantul avea dreptate, dar nu voiam să renunţ.
— Capul unui trădător, i-am răspuns.
Mă pregăteam să scot spada din teacă, însă bărbatul a vorbit înainte să acţionez.
— Propun un schimb! Dar, de vă încumetaţi, apoi trebuie să ştii că ritualul e anevoios, iar
cei aflaţi în cetate vor fi în pericol, a spus.
Fără să iau mână de pe spadă şi neîncrezător l-am întrebat ce dorea:
— Care e acela?
— De câştigăm bătălia, vei arde harta ce te-a adus pân' la mine. Ne-am înţeles?
— De ce o vrei? l-am întrebat.
— E singura ce-mi dezvăluie ascunzătoarea şi mi-a adus numa' belele în trecut. Vizitatorii
mi-au ajuns. Nu mai doresc alţii în timpu' ce mi-a rămas. Voi merge într-o ultimă aventură în
schimbu' ei. Ce zici?
Am cumpănit asupra răspunsului.
— Vei avea ce ai cerut când lupta se va termina.
I-am promis, cu toate că nu-mi plăcea necromantul care venea cu mine doar pentru a-şi
îndeplini interesul, dar jurasem să-l aduc în cetate şi, dacă era să fie costuri de plătit, atunci
oferirea hărţii avea să fie o mică parte faţă de toate pericolele care ne pândeau.
— Atunci, fie ca Angor Tra să fie cu noi! a spus necromantul.
X

Fără să mai piardă vremea, Ang'Lorlor a pregătit cele necesare ritualurilor pe care urma să
le săvârşească, punând tot soiul de lucruri într-o traistă uriaşă. Când a isprăvit să le adune, s-a
îndreptat spre şemineu şi a ridicat coroana neagră inscripţionată cu însemnele luminii. A pus-o pe
cap şi deodată arăta ca un rege al necromanţiei, pregătit pentru cele ce aveau să se întâmple.
— Apoi, putem merge în orice clipă, a mai spus.
Eram gata pentru lungul drum înapoi. Am ieşit din colibă şi am pornit spre plajă, însă
Ang'Lorlor m-a oprit cu toiagul.
— Nu vom merge p-acolo.
S-a îndreptat către adâncul grotei, iar eu l-am urmat în tăcere. Undeva, în fundul peşterii,
se crea un intrând, de unde pornea un urcuş ca o fântână fără de sfârşit, la capătul căruia se vedea
un punct de lumină. La baza tunelului se afla un dispozitiv de lemn, pe scripeţi şi frânghii, folosit
pentru urcare. Ne-am suit în coşul de lemn.
— Vezi roţile alea? m-a întrebat arătându-mi două manivele aflate fiecare pe câte o latură
a coşului.
— Le văd, i-am răspuns.
— Va trebui să le rotim pe amândouă. Tu vei sta la cea din dreapta, iar eu la cea din
stânga.
M-am plasat unde îmi zisese şi la semnalul său am început să rotesc manivela. Încet, încet
am suit puţul, iar urcuşul a fost unul anevoios datorită lipsei de sincronizare. În ciuda
problemelor, am reuşit să ajungem sus, ieşind iarăşi în platou, numai că pe ici, pe colo nişte
vârfuri de stâncă ieşeau prin pământul reavăn, ca nişte ţepuşe – o mulţime de piscuri într-o
câmpie întinsă. Ang'Lorlor a întins toiagul către cerul aflat la amiază şi a strigat:
— Branniyen!
Un benniyu uriaş, cu penaj ca focul şi-a făcut apariţia în scurt timp şi a aterizat la câteva
bătăi de aripi de noi. Pasărea, despre care se spunea că s-ar reînnoi din propria sa cenuşă, şi-a
întâmpinat stăpânul, iar vrăjitorul a mângâiat-o cu blândeţe. Apoi ne-am suit în spatele creaturii şi
aceasta şi-a luat zborul.
— Spre cetatea Kumoriei! a zis necromantul, iar pasărea părea să ştie întocmai unde
trebuia să ajungă.
Întindea aripile şi plana, vira la stânga ori la dreapta, însă mişcările îi erau line pentru a nu
zdruncina călătorii. Sub noi pădurile întunecate se desfăşurau ca un miraj în care copacii se
repetau într-un ritm halucinant, de fiecare dată diferiţi, dar aceiaşi. Acele de cadran s-au mişcat şi
seara s-a lăsat asupra noastră încet. Ochiul negru al lui Angor Tra s-a ivit. Părea atât de aproape
de noi, încât s-ar fi zis că zburam cu zeii. Mai târziu, alte pâlpâiri s-au făcut văzute în zare. Erau
luminile Kumoriei, care ne aştepta sperând că i-am adus salvarea.
6.
Pe măsură ce ne apropiam de oraşul-cetate, l-am auzit pe necromant intonând o nouă
incantaţie:
X

— Pasăre a luminii, protejează-ne în numele lui Angor Tra! Fii una cu ceru', fii una cu
pământu', fii invizibilă pentru ochii celor din jur! Fă-ne una cu tine şi du-ne la destinaţie!
Deodată, pasărea benniyu a devenit invizibilă, iar noi ne-am făcut una cu ea, nişte fiinţe
străvezii la fel ca spiritele ce bântuiau Lumea. Am trecut pe deasupra taberei gorhazilor şi pe
deasupra oraşului-cetate, îndreptându-ne spre piaţa mare a cetăţii. Creatura a planat şi s-a oprit la
o distanţă mică de rugurile ritualice. A devenit iar vizibilă, ca şi cum atingerea pământului ar fi
rupt vraja făcută de necromant. Văzând pasărea uriaşă ce pătrunsese în oraşul-cetate, locuitorii
Kumoriei s-au tras înapoi speriaţi. Am coborât şi vrăjitorul i-a spus să se întoarcă la cuibul său,
urmând să o cheme când avea să revină acasă.
— Pasăre a luminii, fii una cu ceru', fii una cu pământu', fii invizibilă pentru ochii celor
din jur! a repetat înainte ca pasărea să îşi ia zborul.
Creatura s-a făcut nevăzută privirilor noastre şi-am presupus că plecase spre casă, căci
necromantul îşi schimbase poziţia avută cu câteva clipe în urmă. Am observat kumorii rămaşi cu
privirile aţintite spre noi. Îl cercetau pe Ang'Lorlor şi, înţelegând că era necromantul ce se
ascunde dincolo de păduri, se ţineau deoparte nevrând să se apropie de adeptul întunericului, cum
îl numeau ei, care se juca cu puteri interzise.
Auziseră zvonuri despre planul de a reînnoi morţii şi, la fel ca mine, nu erau de acord cu
decizia consiliului, ştiind că Angor Tra zisese la facerea lumii că oamenii care se vor juca cu
puterile întunericului vor suferi răzbunarea sa. Kumorii aruncau rugăciuni rostite spre protecţie şi
imnuri de invocare a zeilor luminoşi. Mai erau şi cei care rosteau murmure blasfemice şi
blesteme spurcate. Necromantul i-a ignorat pe toţi şi eu am căutat să nu încing spiritele, căci
locuitorii cetăţii păreau puşi pe harţă. Am urcat spre castel, încercând să justific comportamentul
kumorilor, însă Ang'Lorlor nu părea abătut în vreun fel, fiind probabil obişnuit cu astfel de
primiri.
— E doar începutu', mi-a spus cu o convingere pe care o aveam şi eu în acele clipe.
La poarta castelului, lăncierii ne-au întâmpinat şi ne-au condus în apartamentele
nomirului, care ne aştepta. Când am intrat în încăpere, arunca un ochi peste harta cu poziţionarea
armatelor inamice faţă de cetate. A ridicat privirea spre noi, studiindu-l cu atenţie pe regele
necromanţiei venit de dincolo de păduri. I-am citit în ochi un fel de lucire contradictorie, probabil
generată de teama că aveam să ne folosim de puterile acelui vrăjitor şi de speranţa că el avea să
ne aducă victoria mult dorită. Nomirul n-a arătat, în schimb, în nici o clipă, temerile sale faţă de
acele puteri pe care nu le mai folosiserăm înainte. L-a întâmpinat pe necromant de parcă ar fi fost
un aliat străvechi, demn de toată încrederea.
— Bine ai venit în oraşul nostru, Ang'Lorlor! a zis primindu-l cu o strângere de mână
călduroasă.
Ne-a îndemnat să luăm loc pe canapelele aduse din Ang'Torath, lucrate cu migală de
făurarii locali. Ne-am aşezat amândoi, iar nomirul ne-a întrebat dacă doream ceva după lunga
călătorie prin care trecuserăm.
— Nişte apă, a cerut necromantul, iar nomirul a tras de şnurul clopoţelului ce chema
X

servitorii.
Un băiat, având vreo douăsprezece Înnoiri, şi-a făcut apariţia, iar nomirul i-a ordonat să
vină cu un clondir cu apă şi trei pahare.
— Curând vor sosi şi cei nouă membri ai consiliului, ne-a spus după ce micuţul servitor
părăsise încăperea. Până atunci povestiţi-mi cum v-a fost călătoria…
— Drumu' ne-a fost uşor, dar ne aflăm abia la începutu' lui.
— Adevăr grăieşti, Ang'Lorlor! a zis nomirul.
Servitorul a reintrat în cameră, punând pe masă tava cu cele cerute de nomir. A umplut
paharele şi pe urmă a cerut permisiunea de a se retrage, care i-a fost acordată imediat. Între timp
nomirul s-a îndepărtat de noi, apropiindu-se de geam, privind spre hoardele de dincolo de el.
— Spune-mi, Ang'Lorlor, armatele reînnoiţilor o să îi învingă pe demonii ce ne aşteaptă în
afara acestor ziduri? a întrebat nomirul pe un ton gânditor.
— Dacă spiritele ne vor da ajutoru', atunci gorhazii vor fi învinşi. Însă nimic nu ne
garantează că ele ne vor oferi sprijinu' lor.
— Atunci această încercare merită orice risc, a concluzionat nomirul pe acelaşi ton.
Jumătate de ac de cadran mai târziu, consiliul se reunise în apartamentele nomirului. Jur
Bekonen era însoţit, ca întotdeauna, de puiul de legru, care zăcea la picioarele sale, gudurându-se
pe lângă stăpân. Wiel Abgail îşi păstra chipul solemn, iar ceilalţi şapte protectori veniseră să afle
ce era de făcut. În aer plutea o tensiune puternică, astfel că m-am decis să iau cuvântul.
— Acesta este Ang'Lorlor, le-am spus, arătând spre bărbatul care stătea în dreapta mea,
ţinând la picioare traista cu obiectele ritualice şi toiagul în mâna dreaptă. L-am adus aşa cum v-
am promis, însă vă rog încă o dată să cumpănim asupra deciziei noastre.
— Ang'Lorlor, bine ai venit! a spus Wiel Abgail. Sunt cadrane bune de când te aşteptăm.
Spune-ne! Ne vei reînnoi oştirile?
Vocea bătrânului sfătuitor fusese toată numai căldură. Se vedea că vechiul meu profesor
îşi punea toate speranţele în acest necromant şi că în ceea ce-l privea nu mai exista nici o şansă de
a fi întors din drumul pe care îl aleseserăm.
— Pentru aceasta mă aflu aici. Însă trebuie să ştiţi că e primejdios. De vreţi să aduc
spiritele înapoi într-un timp atât de scurt, apoi să ştiţi că nimic nu ne garantează succesu'.
— Este un risc pe care suntem dispuşi să ni-l asumăm, căci n-avem altă posibilitate, a zis
nomirul, uitându-se la Jur Bekonen, prim-protectorul, care asculta cu atenţie, mângâind puiul de
legru pentru a-l domoli.
— Nimic mai adevărat, Înălţimea voastră, a întărit prim-protectorul. Numărul ostaşilor nu
ne permite să facem faţă unui nou asalt. Cetatea va rezista câteva cadrane, cel mult, apoi va fi a
lor.
— Atunci nu mai există nimic la care să ne gândim, a zis nomirul, uitându-se cu
predilecţie către mine şi am înţeles că nu mai exista cale de întoarcere. Suntem în mâinile tale,
necromantule. Ce e de făcut?
X

— Va trebui să strângem toţi morţii într-un loc, a spus vrăjitorul, şi acest loc să fie un loc
al luminii.
— Marele Templu, a spus nomirul. Voi da ordin să fie duşi acolo cei căzuţi.
— Să fie puşi pe un etaj superior, deasupra pământului, ca să înlesnim ritualu'.
— Voi cere să fie aduşi doar soldaţii…
— Pe oricine veţi dori, însă să fie gata înaintea miezului de noapte.
— Altceva?
— Voi avea nevoie de o odaie. Nu vreau să fiu deranjat de-a lungu' ritualurilor, ce vor ţine
douăzeci şi unu de ace de cadran. Apoi, voi purcede spre chemarea lor, dar în această călătorie
voi avea nevoie de un asistent, care să facă întocmai ce îi voi spune.
Necromantul se uita la mine. Am încuviinţat.
— Voi face tot ce va fi nevoie pentru salvarea Kumoriei, am zis şi am ştiut în acea clipă că
mă supusesem într-un fel deciziei lor, vânzându-mă întunericului, deşi continuam să îi dezaprob
în tăcere.
De-a lungul consiliului s-a hotărât ca armatele să se pregătească pentru lupta ce avea să
pornească la încetarea armistiţiului. Fiecare om să fie la postul său. Protectorii să-şi preia poziţiile
în cele opt zone destinate fiecăruia. Eu urma să stau cu necromantul şi să mă supun tuturor
cererilor sale, iar nomirul avea să anunţe oficial motivul sosirii vrăjitorului şi să dea poruncă
kumorilor să rămână în casele lor, excepţie făcând preoţii, care trebuiau să continue ritualurile
pentru a nu da de bănuit gorhazilor.
7.
Ang'Lorlor ceruse o cameră mică, austeră, fără ferestre. A primit aproape ce voise – o
odaie pătrată, cu o masă cu patru scaune, un pat, o poliţă bătută pe un zid şi o ferestruie
minusculă prin care trecea o fărâmă din lumina ochiului negru. Aceasta avea să fie celula noastră
în timpul ritualului, cameră ce îmi amintea de coliba necromantului. Cum am intrat în cămăruţa
întunecoasă, Ang'Lorlor a început să golească traista. Mai întâi a scos două vase metalice – o
butelcă şi un castron. A turnat apă din butelcă până a umplut castronul, cu toate că părea mult mai
mică decât acesta, dar nu m-a mirat, căci începusem că mă obişnuiesc cu căile ascunse ale
vrăjitorului. În cele din urmă a tras din sac nişte veştminte albe şi mi le-a întins.
— Cu astea te vei îmbrăca după ce te vei spăla, mi-a spus.
Mi-am desfăcut cingătoarea în care mi-era prinsă spada pe care eram nevoit să o părăsesc
de-a lungul ritului. Necromantul mă înştiinţase că armele erau interzise pentru a nu agita spiritele,
care ne-ar fi putut lua drept duşmani. Apoi m-am dezbrăcat de tot şi am început să mă curăţ. Între
timp vrăjitorul mai scosese un al doilea vas din traistă şi-l umpluse. S-a dezbrăcat şi el. Am rămas
goi ca doi ţânci, spălându-ne împreună în semiîntuneric. Cum dădeam jos murdăria de pe noi, un
punct al ritualului menit curăţeniei trupului, necromantul rostea incantaţia:
— Angor Tra, ne curăţăm trupurile pentru mărirea ta!
Vrăjitorul a repetat ritualul de şase ori, de fiecare dată privind către zidul răsăritean, ceea
X

ce mi-a reamintit de cele şase cadrane ale înmormântării. Apoi s-a retras din dreptul ligheanului şi
mi-a cerut să fac întocmai. A luat veştmintele şi le-a îmbrăcat, iar eu l-am urmat. Ne-am văzut
înveşmântaţi în straie albe de in, pe care era încrustat cu fir de aur triunghiul celor trei ochi,
semnul lui Angor Tra.
Ang'Lorlor a deşertat apa înapoi în recipientul din care o turnase şi a vârât obiectele în
sac. A curăţat masa şi a întins pe ea o cârpă albă. Pe aceasta a pus trei pietre, fiecare reprezentând
unul dintre cei trei ochi ai lui Angor Tra, pe care le-a aşezat în formă de triunghi. În el a pus o
butelcă cu apă, trei pahare şi o bucată de pâine neagră nedospită.
S-a îndreptat spre poliţa de lemn, pe care a aşezat un vas în care a vărsat trei ghirlande: de
măr, de mirt şi de trandafiri. Pe acestea le-a aprins cu ajutorul unei lumânări şi mirosul lor a
început să pună stăpânire pe camera în care ne aflam. A făcut semnul lui Angor Tra către răsărit
de şase ori şi s-a retras, mergând cu spatele, până a ajuns în dreptul mesei. Cu toiagul a însemnat
un cerc luminos în jurul ei, în care a înscris triunghiul celor trei ochi.
— Să te aşezi la masă, mi-a spus.
Am luat loc, iar vrăjitorul s-a pus pe scaunul din faţa mea, proptind toiagul de masă şi
lăsând pe ea Cartea Sacră a Vieţii şi a Morţii. Mi-e cerut să pun mâinile pe două dintre pietrele
ritualice, cea a marelui ochi şi cea a ochiului negru, în timp ce el ţinea mâna stângă pe piatra
ochiului negru.
— Angor Tra, ne curăţăm sufletele pentru mărirea ta!
Incantaţia repetată de şase ori mi-a adus aminte de cele înscrise pe hainele sale – Vânt al
sufletului, vânt al sângelui – care probabil aveau legătură cu ritualurile necromantice.
— Acum ne vom ruga şi vom mânca din cele ce vezi, alături de cei pe care-i vom chema.
Pâinea dospită şi apa ne vor fi unică masă, iar în ultimele şapte ace de cadran nu ne vom mai
atinge de hrană sau apă, pentru ca lumina lui Angor Tra să ne pătrundă. Numai atunci vom fi
demni de a chema spiritele, căci pentru a le reînnoi avem nevoie de puterea zeilor buni, mi-a spus
vrăjitorul.
Am mâncat şi am băut, iar când am terminat, ne-am rugat. Necromantul rostea rituri şi
rugi cunoscute, pe care adesea le rostisem între pereţii Marelui Templu sau le auzisem de la
prezbiteri. Apăreau din când în când şi incantaţii pe care nu le cunoşteam, dar faptul că adesea
erau rostite cântări ale zeilor luminoşi mă făcea să mă întreb cum puteam să ne mai încredem în
zei dacă ei le stăteau alături celor care foloseau magia întunecată.
Am încercat să mă dedic riturilor şi rugilor şi să uit de frământările mele, căci era nevoie
să fiu cu trupul şi cu sufletul – ce trebuiau să se cureţe pentru ca ReÎnnoirea să decurgă fără
probleme – unde îmi cerea necromantul, dar era dificil, fiindu-mi greu să iau parte la un ritual în
care nu credeam şi pe care îl percepeam ca pe o jignire la adresa zeilor. Necromantul se juca cu
puterile sale întunecate şi insulta zeii luminii chemându-i, ceea ce nu putea decât să atragă furia
lor şi, în consecinţă, şi pe a mea, însă nu mai ştiam de ce eram furios: că zeii ne abandonaseră în
primă instanţă, că stăteau alături întunericului, că ne prinseseră în jocurile lor? Apoi încercam să
mă calmez amintindu-mi că de curăţenia spiritului meu depindea şi revenirea celor morţi în cele
X

mai bune condiţii.


Către sfârşit, când n-aveam voie să ne mai atingem de mâncare sau de băutură, au început
să mă macine şi alte gânduri. Realizam că afară, asemenea nouă, erau oameni care făceau alte
ritualuri pentru înmormântarea celor morţi, printre care şi nomira. Pricepeam că nu aveam timp
de luat rămas-bun, de plângere, de durere şi o greutate imensă se aşternea asupra mea. Mă
distrăgeam cu rugile necromantului, dar gândurile mă năpădeau şi mi-era greu să mă concentrez
la Angor Tra, la Vudor Tra – cu adevărurile sale – sau la ceilalţi zei luminoşi, care trebuiau să ne
stea alături când ReÎnnoirea avea să înceapă.
Când îmi aminteam de cei de afară mă întrebam dacă făcuseră pregătirile de luptă.
Ritualurile înmormântării aveau să se încheie în curând, iar soldaţii aveau să se ducă la posturi
pentru a apăra cetatea până când armata Kumoriei avea să sosească. Gândindu-mă la kumori, mi-
am amintit că pentru ei şi doar pentru ei trebuia să las orice frământare deoparte şi să accept
ritualurile făcute, aşa cum aveau ele să vină.
Astfel se plimbau gândurile mele când necromantul a rostit cuvintele:
— Ultimul ac de cadran al postului negru urmează a fi atins. Angor Tra, primeşte
sufletele noastre curate ca gaj al intenţiilor noastre bune şi ne iartă nouă păcatele pentru ca
sufletele să ne fie pure la vremea ReÎnnoirii.
Vrăjitorul a făcut semnul lui Angor Tra şi a rămas într-o tăcere deplină. Ultimul ac de
cadran avea să fie cel al tăcerii. Apoi aveam să pornim spre chemarea spiritelor.
8.
Ultima clipă a tăcerii s-a scurs. Necromantul s-a ridicat de la masă şi a stins cu toiagul
cercul luminos care ne înconjurase. Acea parte a ritualului destinată curăţeniei trupului şi
sufletului se încheiase. M-am sculat şi eu. Am vrut să iau spada de pe pat, dar necromantul m-a
oprit.
— Nu te poţi atinge de armă. Ritualu' a fost pentru purificare. Odată ce pui mâna pe ea,
puterea lui se va destrăma.
— Hoardele de gorhazi ne aşteaptă afară. Cum vom ajunge până la Marele Templu fără
apărare?
— Va trebui să ne descurcăm cum vom putea, însă armele nu le vom folosi…
Orice protest era inutil. Nu aveam voie să întreprindem nici o acţiune care ne-ar fi pătat
sufletele în timpul celor două ace de cadran ce urmau să se scurgă până la ReÎnnoirea morţilor, la
miez de noapte. Eram ţinte vii, căci să mergem spre Marele Templu fără arme şi fără posibilitatea
de a ne apăra, când lupta era în toi, constituia o nebunie. Stăteam la voia zeilor, dar n-aveam de
ales…
Am părăsit cămăruţa, având cu noi doar toiagul vrăjitorului. Cum am ieşit pe coridor am
auzit vâlva de afară. Ritualurile de înmormântare încetaseră şi bătălia începuse.
Am coborât scările, am ajuns în marele hol al castelului şi de acolo am ieşit în cetate,
unde se dădea lupta. La zidurile de apărare invadatorii încercau să pătrundă spărgând cu
X

baroasele piatra dură din care era ridicat oraşul-cetate. Ostaşii făceau faţă cu greutate atacurilor.
Fuseseră adunaţi toţi bărbaţii, de la copii până la bătrâni ce abia se mai ţineau pe picioare, şi
înarmaţi pentru a ţine deoparte duşmanii. Pe zidurile de piatră şi în imediata lor apropiere zăceau
trupuri sfârtecate, inerte, aparţinând gorhazilor, dar şi oamenilor noştri.
Cu toate acestea inamicii nu reuşiseră să pătrundă încă în cetate. În schimb, puteam auzi
zgomote venind dinspre porţile mari de la nivelul inferior, apărat de unul dintre cei opt protectori.
Duşmanii încercau să le doboare cu berbeci, iar ostaşii noştri se chinuiau să îi ţină afară
răsturnând peste ei oale cu smoală, ce ardeau pielea gorhazilor, transformându-i în vietăţi
supurânde.
Ne-am grăbit. Trebuia să ne strecurăm două niveluri mai jos, către mormintele Marelui
Templu, unde erau înmormântaţi cei care îl proslăveau pe Angor Tra. Am luat-o spre aleea de
răsărit, care avea să ne scoată către monument – un zeu al luminii de dimensiuni gigantice. În
timp ce înaintam auzeam loviturile săbiilor, încleştările armelor şi loviturile zgomotoase şi
dureroase de baroase dure, venite dinspre gorhazii care încercau să doboare murii groşi ai cetăţii.
Câte un trup de bărbat sau de barbar mai zbura pe ici, pe colo de pe ziduri şi cădea în
stânga sau în dreapta noastră şi ne chinuiam să le evităm pentru a nu fi răniţi. În ciuda
proiectilelor umane sau a pietrelor aruncate din catapultele inamicilor, am iuţit ritmul. Trebuia să
ajungem la Marele Templu înainte de venirea miezului de noapte şi puţin timp mai era până la
clipa când morţii aveau să fie strigaţi.
Am ajuns la o răscruce de drumuri. Aveam două variante: să mergem spre latura dinspre
soare-răsare, mai scurtă şi mai periculoasă, sau să ocolim spre cea dinspre soare-apune, o rută
mai lungă, dar încă nebătută de primejdia luptei. Ştiam că timpul e pe sfârşite, astfel că ne-am
decis să mergem pe calea răsăriteană. Am înaintat pe străzile sumbre, care pe vremuri erau
populate de cei mai primitori oameni. Nimic din ceea ce îmi apărea în faţa ochilor nu îmi amintea
de vechea Kumorie, nici măcar clădirile înnegrite de bătăliile care se dăduseră. Kumoria, cândva
un tărâm al luminii, devenise mai întunecată decât cea mai adâncă noapte.
Auzeam bubuituri venind din spatele nostru şi de dinaintea noastră. Alergam de inamici
către inamici, având mereu asupra noastră presiunea că gorhazii ar putea intra oricând în cetate şi
atunci totul ar fi fost în van.
Am văzut un proiectil trecând prin faţa ochilor noştri, spulberând zidul uneia dintre
clădirile de pe strada pe care ne aflam. Necromantul m-a tras după el, cerându-mi să mă grăbesc
şi să-i arăt drumul către templu. Nu ne puteam lăsa prinşi în mirajul scenelor de luptă ce ne
înconjurau. Trebuia să ne concentrăm la misiunea noastră, astfel că am luat-o înainte spre
construcţia care ne aştepta în tăcere.
Am mers pe uliţa strâmtă, interminabilă, ferindu-ne de alte proiectile venite dinspre tabără
gorhazilor, şi am ieşit în piaţa Marelui Templu, care ne despărţea de construcţia din piatră cu porţi
de fier, construite de meşteri la începuturile lumii, când edificiul fusese înălţat. Porniserăm spre
sanctuar, când i-am văzut venind de pe una dintre aleile laterale ce dădeau spre piaţă. Şase
gorhazi cu baroase sângerii ne-au tăiat calea, pregătindu-se să are pământul cu noi. Ne-am oprit.
X

Necromantul ţinea strâns toiagul, iar eu îi aşteptam să atace, căci a mă năpusti asupra lor cu
mâinile goale era un joc de nebuni.
Gorhazii, cu priviri scânteietoare, veneau siguri pe ei, parcă ştiind că treaba lor era una
uşoară. Îi vedeam sub armurile argintii. Arătau ca nişte demoni veniţi să macine stirpea Kumoriei
şi abia acum înţelegeam de ce nu reuşeam să le facem faţă. Numele lor n-aveau să fie uitate
curând, după sfârşitul bătăliei.
Au început să alerge cu baroasele fluturând pe deasupra capetelor, pregătite să dea
loviturile mortale. Fugeau spre noi ca taurii furioşi când Jur Bekonen, însoţit de puiul de legru, a
apărut de nicăieri şi s-a aruncat asupra lor. L-a doborât la pământ pe gorhazul rămas în urmă
dintr-o singură lovitură. Văzând atacatorul, ceilalţi cinci s-au prins în luptă cu prim-protectorul
care nu părea câtuşi de puţin înfricoşat, chemându-i către el şi către puiul de legru. Trei dintre
matahalele semi-umane au pornit spre prim-protector, în timp ce celelalte două s-au îndreptat spre
felină. Din grupul celor trei, am văzut un gorhaz ridicând barosul şi încercând să-l măture cu el pe
Jur, care s-a răsucit pe sub mişcarea namilei şi i-a sfârtecat mijlocul cu spada, tăind creatura în
două. Ceilalţi doi gorhazi au urlat furioşi şi au început să vânture baroasele simultan către prim-
protector, dar acesta părea pregătit pentru orice asalt. Cam în acelaşi timp, puiul de legru s-a
năpustit asupra uneia dintre creaturi. A prins-o între colţii săi şi a sfârtecat-o, aruncând jumătate
din creatura semi-umană pe pământ. Celălalt atacator a încercat să-i vină de hac cu o lovitură de
baros, dar legrul l-a simţit şi a făcut un salt înapoi, retrăgându-se în apropierea stăpânului său,
care fusese prins între cei doi gorhazi. Una dintre namile a încercat să-l spulbere cu o rotire a
barosului, dar prim-protectorul s-a rostogolit pe pământ şi a reuşit să-i vâre spada în piept, dându-
i lovitura letală. Mai rămăseseră doi gorhazi. Când unul din ei se pregătea să ridice barosul asupra
prim-protectorului, puiul de legru i-a sărit la gât şi s-a mai dus un altul. A fost o treabă uşoară ca
Jur să-i ia capul ultimului. A încălecat puiul de legru şi s-a năpustit asupra gorhazului, tăindu-i
capul cu spada de parcă ar fi fost o păpuşă de antrenament, nu un duşman pe câmpul de luptă.
Dacă învăţasem ceva din toată treaba, aceea era că gorhazii se bazau pe forţa brută, dar nu erau
prea inteligenţi.
— Duceţi-vă în templu! a strigat când a terminat cu cei şase. Sunteţi în siguranţă. Voi fi
prin preajmă…
Era prima oară când mă încredeam în prim-protector, datorită celor văzute. Dacă el avea
să ne stea alături, nici un gorhaz nu ne putea opri din misiunea noastră.
Am pornit spre templu şi am pătruns în camera altarului, plină cu zei ai luminii în
miniatură şi un foc ritualic, ce ardea mereu în numele lui Angor Tra. Dincolo de altarul
triunghiular se afla o poartă către un coridor întunecos. L-am urmat şi am ajuns la o bifurcaţie.
Acolo vestibulul se continua pe nivelul superior sau cobora către mormintele străbunilor. Am
înaintat pe holul aflat în semi-întuneric, spre locul unde ceruserăm să fie lăsate rămăşiţele
decedaţilor.
La capătul coridorului am dat de sala uriaşă, cu coloane încrustate în piatră, în care stăteau
în tăcere mii şi mii de morminte. Era dificil să îţi dai seama câte erau şi mă simţeam printre ele ca
X

o furnică printre boabele de grâu. Ne-am îndreptat spre centrul încăperii uriaşe, unde necromantul
s-a oprit.
A însemnat un cerc luminos cu toiagul, în care a trasat un altul mai mic. Între cele două
cercuri a tras linii de conexiune, iar apoi le-a înscris cu triunghiul celor trei ochi. În spaţiile
rămase a trecut numele zeilor pe care aveam să-i chemăm pentru a ne sta alături în clipele grele
ce urmau: Angor Tra, Vudor Tra, Onor Tra şi Tula Tla.
— Păşeşte-n cercu' cel mic, mi-a poruncit când a terminat. Şi orice s-ar întâmpla, să nu
care cumva să-l părăseşti. Ai priceput?
Am încuviinţat, înţelegând că acesta era momentul în care ReÎnnoirea avea să înceapă cu
adevărat şi că nu mai exista cale de întoarcere – ne vânduserăm căilor întunecate şi rămâneam la
voia zeilor luminoşi să ne judece; ceea ce urma depindea de ei. Apoi necromantul a intrat în
cercul cel mare şi a dezlănţuit ritualul.
— Angor Tra, zeu al luminii şi al universului, te invoc! Vudor Tra, zeu al adevărului, te
invoc! Onor Tra, zeu al înţelepciunii, te invoc! Tula Tla, zeiţă a iubirii, te invoc! Vă chem să ne
staţi drept strajă în clipa conjuraţiei, când spiritele vor sosi. Vă rog să ne fiţi scut la vremea
apariţiei şi pavăză în vremea ReÎnnoirii, când morţii vor sta iară pe pământ. Angor Tra, Vudor
Tra, Onor Tra, Tula Tla! Vă invoc.
Vocea îi sunase ca tunetul. A făcut de şase ori semnul lui Angor Tra şi s-a întors către
soare-apune, unde urma să se facă invocarea.
— Cei ce zaceţi în morminte, vă chem la miez de noapte să veniţi în cele lumeşti. Vă
chem în numele luminii şi vă cer să sosiţi cu pace, căci în pace e a voastră chemare. Cei ce
zaceţi în morminte, vă invoc în numele zeilor buni, ce vă stau la căpătâi şi vă mângâie capetele
în somnu' cel veşnic. Pe voi vă chem în numele luminii! Pe voi vă chem în numele lui Angor Tra,
cel mare, al lui Vudor Tra, şi Onor Tra, şi Tula Tla.
A repetat de şase ori conjuraţia şi apoi a păstrat tăcerea. Podeaua s-a cutremurat,
mormintele au început a se mişca, iar pietrele funerare trepidau într-o muzică funestă rostind
sosirea morţilor. Deodată, ne-am trezit înconjuraţi de fiare, care scoteau sunete fioroase. Legri,
hicali şi alte dihănii îşi făcuseră apariţia din morminte şi încercau să pătrundă în cerc pentru a ne
sfâşia, însă le era cu neputinţă, căci lumina îi ţinea departe. Spiritele erau furioase că le
chemaserăm, iar urgia lor se resimţea în formele căpătate. Necromantul îmi spusese că nu trebuia
să mă tem. O singură picătură de frică şi cercul avea să se rupă, iar noi aveam să fim morţi.
Curând fiarele s-au potolit şi rând pe rând s-au prefăcut în oameni. Apăruse o armată de
bărbaţi, femei şi copii speriaţi şi plângători. Se părea că ordinul nomirului nu fusese dus la
îndeplinire aşa cum dorise şi toţi morţii fuseseră strânşi laolaltă. În loc să avem o oaste de soldaţi
şi luptători, ne treziserăm cu o adunare de kumori. Reînnoiţii erau goi, cu trupurile sfârtecate şi
distruse de loviturile care le aduseseră moartea. Arătau diformi şi hidoşi. Unora le lipseau
capetele, altora câte un membru. Unii aveau gâturile tăiate, alţii, găuri în pântece. Se crease un
adevărat spectacol de ciuntiţi, privindu-ne cu ochi neînţelegători şi furioşi în acelaşi timp, căci
cine ar fi putut pricepe cine e şi ce caută pe pământ, arătând ca un monstru ieşit din negurile lumii
X

de dincolo… În cele din urmă am auzit o voce pe care o ştiam atât de bine.
— Cine sunt cei care ne tulbură somnul? a întrebat.
Am văzut-o răsărind printre adunarea reînnoiţilor. Nomira stătea printre ei, având o rană
în piept, cea care îi adusese moartea. Era goală ca restul, dar în mijlocul tuturor acelor ciuntiţi
arăta ca un diamant în mijlocul întunericului, ce trezea în mine amintiri puternice, legate de toate
clipele pe care le petrecuserăm împreună – copilăria fericită când îmi spunea legende înainte de
culcare, adolescenţa în care mă răzvrăteam împotriva nomirului şi îmi lua apărarea, ultima oară
când o văzusem înainte de a pleca spre Căminul gilhad.
— Apoi… Eu sunt Ang'Lorlor, necromantu', şi acesta e asistentu' meu, a zis arătând spre
mine. Am venit cu gânduri bune şi nu vrem să vă facem rău.
Nomira ne privea cu ochi goi, de mort. Nu părea să aibă vreun sentiment faţă de
reîntâlnirea noastră, în schimb eu mă simţeam tulburat de vederea acelei femei reînnoite pe care o
ştiam atât de bine, dar care nu părea să mai fie cea pe care o cunoşteam. Am căutat să rămân
stăpân pe mine, căci orice perturbare ar fi putut rupe cercul de lumină care ne proteja.
— Şi ce vor necromantul şi discipolul său?
— Sprijinu' vi-l vrem, a răspuns necromantul.
— Întru ce?
— Apoi să luptaţi cu noi pentru Kumoria, a zis Ang'Lorlor cu o voce calmă şi
împăciuitoare, căutând să ne apropie de cei de dincolo de cerc.
— Am luptat şi iată ce am ajuns, a zis nomira cu o voce ostentativă, menită să îi atragă pe
ceilalţi de partea ei. Kumoria nu e vrednică de sprijinul nostru, a continuat.
— Aceasta vă era datoria…, a încercat necromantul să îi reamintească.
— Ne-am făcut datoria, într-adevăr, dar n-am fi ajuns în morminte dacă cei care ne-au
condus şi-ar fi îndeplinit şi ei obligaţiile. Sau poate aţi uitat cum ne-aţi abandonat în toiul luptei,
când gorhazii încercau să doboare zidurile… Vă era teamă de furia lor şi tot noi am preluat
hăţurile, noi, cei cărora nu ne era frică de bestiile alea. Am murit pentru voi, iar acum ne vreţi
ajutorul?
Simţeam în acel spirit o furie puternică, o răzvrătire asupra morţii care se produsese.
Nomira era îndârjită şi înfocarea ei o stârnea şi pe a altora.
— Întocmai, întocmai…, se auzeau vocile reînnoiţilor, ca nişte ecouri venite din
străfunduri.
— Auziţi-mi copiii cum strigă! a spus ea. Ascultaţi glasurile kumorilor pe care i-aţi
sacrificat, aruncându-i în luptă cu bestiile alea. Mi-aţi luat copiii şi i-aţi dat morţii. Iar acum vreţi
să vi-i dau iară?!
Începeam să înţeleg motivul furiei sale. Kumorii fuseseră totul pentru nomiră. Adesea se
ducea pe străzile cetăţii, în cartierele sărace, şi dădea de mâncare celor nevoiaşi. Oamenii o
iubiseră ca pe nimic altceva, căci niciodată nu mai fusese vreo conducătoare care să vină să le
stea alături în ceasurile grele. Acum reînnoiţii o priveau cu aceeaşi veneraţie pe care o avuseseră
X

când erau în viaţă, ceea ce ne îngreuna misiunea.


O rumoare puternică se răspândise printre reînnoiţii care păreau subjugaţi de ea. Îi
întăreau fiecare cuvânt, îi aprobau fiecare vorbă.
— Aceiaşi copii vă cer ajutorul acum…, am zis, încercând să le sparg tumultul.
Nomira a aruncat o privire spre mine, care pentru un moment a părut a fi cea pe care i-o
ţineam minte, dar care s-a dizolvat mult prea repede. Văzând lipsa mea de succes, necromantul a
încercat să-i convingă.
— Apoi, să vă spun ceva… Vreţi ca familiile voastre şi copiii voştri să păţească la fel? Ei
sunt afară şi luptă împotriva gorhazilor, dar făr' voi ce se vor face?
Cuvintele lui i-au dezlănţuit pe cei ce păstraseră tăcerea până atunci. Emoţia stârnită de
faptul că cei dragi se aflau dincolo de uşile Marelui Templu era puternică şi i-a îndemnat să
pornească o adevărată gâlceavă cu partea adversă. Vocile lor răsunau ca nişte tăişuri ascuţite.
Necromantul s-a văzut nevoit să intervină din nou.
— Apoi, dacă nu ne grăbim, duşmanii vor intra în cetate şi toate astea vor fi în zadar. Mai
bine vă trimit unde vă e locu' şi vom vedea ce vom face, s-a auzit vocea lui, plutind puternică pe
deasupra noastră.
Era o înşelăciune. Ştiam că nu-i puteam înapoia fără încuviinţarea lor, însă ameninţarea de
a fi trimişi înapoi în raclele reci nu a plăcut reînnoiţilor, care s-au oprit din ciondăneală şi s-au
întors către necromantul dispreţuitor.
— În morminte nu ne vom întoarce, a zis nomira pe un ton hotărât.
Reînnoiţii au aprobat-o. Adunarea se aliase şi putea deveni periculoasă, însă vrăjitorul n-a
cedat.
— Apoi, de nu vreţi în morminte, daţi-ne ajutorul, a zis.
— Nebune, încă o ameninţare şi-ţi promit că vei sta printre noi!
Nomira părea capabilă să ne sfârtece. Era de nerecunoscut acum, căci fusese o făptură
blândă, dar spiritul din faţa mea era furios şi dornic de răzbunare. Nu a putut trece cercul, astfel
că s-a întors către ceilalţi.
— Acesta e Ang'Lorlor, necromantul, şi acela e fiul nomirului, cel care ne-a condus către
moarte, a zis arătând spre noi. Vor să luptăm pentru ticăloşii care ne-au dat pieirii, dar e o realitate
de care ne vorbeşte. Familiile voastre sunt acolo. Astfel că mă aflu la cumpănă. Să luptăm pentru
clica nenorocită sau să-mi las copiii să moară? Eu, una, pot alege. I-aş tăia pe nenorociţii care v-
au dat morţii, însă n-ar fi corect. Nu pot vorbi în numele vostru şi al copiilor voştri. Nu vreau să
am sângele lor pe mâini. De aceea, las alegerea în mâinile voastre! Ce să fie? Un sprijin? O
răzbunare?
Nomira era de nerecunoscut. Era furioasă pe propriul său soţ, cel pentru care purtase o
afecţiune mai puternică decât pentru kumori. Vorbea despre mine ca şi cum n-am fi avut nici o
legătură, ca şi cum n-aş fi fost sânge din sângele ei. Spiritul ei nu părea să mai aibă nici o logică,
în schimb reuşise să-i atragă pe ceilalţi în dorinţa sa de răzbunare, căci reînnoiţii o priveau de
X

parcă ar fi fost o promisiune a luminii, în ciuda faptului că doar întunericul le mai era permis. Îi
supusese cerându-le să aleagă. Iar mulţimea a ales.
— Vom lupta şi vom salva Kumoria, însă ne vom cere preţul…
Nomira s-a întors spre noi mulţumită. Ne-a privit cu o forţă care ar fi pus pe goană toate
fiarele Lumii.
— I-aţi auzit. Vom lupta şi-apoi ne vom cere preţul!
— Care e preţul vostru? am întrebat, dar cuvintele mele au sunat goale prin aer.
Reînnoiţii nu păreau să mă mai audă.
— Să mergem la luptă! a ordonat nomira armatei de kumori, iar adunarea a urmat-o, de
parcă s-ar fi aflat în transă, spre bătălia ce se dădea în afara templului.
Sala s-a golit şi am rămas în sanctuar, împresuraţi de morminte goale. O apăsare intensă
pusese stăpânire pe mine. Să o văd pe nomiră complet schimbată fusese un şoc puternic.
Pricepeam în schimb că aveam de-a face cu puteri pe care nu le puteam controla. Zeii erau
probabil furioşi pentru îndrăzneala noastră şi acum îşi manifestau supărarea. Ceea ce mă punea pe
gânduri erau dorinţa ei puternică de răzbunare şi preţul pe care voia să-l ceară.
— Acu' nu ne rămâne decât să sperăm că gorhazii vor fi învinşi, a zis Ang'Lorlor cu o
stăpânire de sine pe care nu o înţelegeam, iar apoi va trebui să-i convingem să se întoarcă înapoi.
— Crezi că vor veni?
— Nu ştiu, dar nu ne putem mişca din loc. De rupem cercu' nu mai e cale de întoarcere…
Am lăsat timpul să treacă. Auzeam zgomote de luptă venite de afară – bubuituri ce-mi
strigau că duşmanii doboară cetatea – însă nu ne puteam mişca din cerc dacă voiam să întoarcem
reînnoiţii. Eram ţintuiţi locului.
10.
Acele de cadran s-au rotit. Încă o dată, timpul se scurgea cu greutate, aceeaşi tensiune care
mă însoţise de la începutul călătoriei spre Kumoria încoace. Stăteam între pereţii marii săli
mortuare din templul lui Angor Tra, aşteptând ca lupta să se termine şi reînnoiţii să revină, iar
aşteptarea începuse să mă apese, căci simţeam undeva, înăuntrul meu, că nu aceea era calea de
salvare a Kumoriei, că ar fi trebuit să mă aflu în afara zidurilor, alături de cei pe care într-o zi
aveam să îi conduc.
Cândva în decursul acelei aşteptări – nu ştiu câtă vreme să fi trecut de la plecarea
reînnoiţilor – am auzit un zgomot venit prin tunel, ca din depărtări. Cineva se mişca cu greutate
prin coridorul sumbru, cu un târşâit sâcâitor şi prelung, care venea spre noi, ţinându-ne în
tensiune.
În cele din urmă, Wiel Abgail şi-a făcut apariţia. Groaza i se citea pe chip. Bătrânul avea
hainele pătate de sânge, iar barba albă i se înroşise de la rana care-i străpungea pieptul – o tăietură
de lance care pătrunsese în adâncime, scurgând viaţa din el. Faţa îi era strânsă de la durerea
cotropitoare. Vechiul meu profesor era pe moarte.
— E numai vina mea, stăpâne! a spus cu o voce sfârşită. Zeii sunt furioşi pe noi, trebuia
X

să te ascultăm…
— Ce se întâmplă, Wiel?
— Reînnoiţii…
Sfetnicul era în chinuri, abia ţinându-se pe picioare.
— Ce e cu ei? am întrebat.
Bătrânul s-a prăbuşit în genunchi.
— Ne-au trădat. Vor Kumoria şi se duc după…
Wiel Abgail n-a apucat să povestească tot ce se întâmplase. Inima i s-a oprit şi bătrânul s-
a lăsat uşor spre pământ, rămânând într-o rână, cu ochii deschişi, emanând toate acele imagini
teribile trăite în ultimele ace de cadran de când bătălia reîncepuse. O altă parte din mine s-a dus
cu el, aşa cum o parte plecase cu nomira. Am simţit că nu mai puteam sta în acel cerc, pe care
necromantul îl crease ca să reînnoim morţii. Sosise vremea să fiu conducătorul de care Kumoria
avea nevoie.
— Nu mai putem rămâne aici, i-am zis vrăjitorului. Trebuie să încercăm să-i oprim.
— De ieşim din cerc, nu-i voi mai putea aduce înapoi, mi-a spus.
Cuvintele lui îmi păreau goale, un soi de refren pe care îl tot repeta, parcă încercând să se
încurajeze că, dacă aveam să îi chemăm, cei căzuţi vor veni şi se vor întoarce în raclele reci spre
somnul veşnic. Nu mă mai putea convinge.
— Cei morţi nu se vor întoarce. Încearcă-ţi rugile, necromante, şi arată-mi că mă înşel! i-
am spus pe acelaşi ton pe care îl ameninţasem că aveam să îi iau capul dacă nu ne ajuta.
Vrăjitorul mi-a dat ascultare.
— Cei ce aţi zăcut în morminte şi călcaţi acu' pământu', veniţi către cei ce v-au chemat!
În pace vă strig să vă dau înapoi luminii! Vă chem în numele lui Angor Tra, Vudor Tra, Onor Tra
şi Tula Tla!
Necromantul a ridicat toiagul şi a făcut semnul lui Angor Tra de şase ori către răsărit. Am
aşteptat, dar niciunul dintre reînnoiţi nu şi-a făcut apariţia. După un timp, a repetat invocarea fără
vreo schimbare.
— E în zadar! i-am spus. E vremea să mergem după ei.
— De ieşim de aici, nu îi voi mai putea da luminii, a repetat necromantul îngrozit, căci se
vedea că era depăşit de ceea ce se petrecuse.
— Nu mă interesează să-i dau luminii, vreau să-mi salvez cetatea, i-am spus.
— Atunci ajutoru' meu se încheie aici, mi-a zis necromantul. Îmi vreau harta, căci mi-am
îndeplinit partea mea de promisiune.
Trebuia să mă aştept la asta. Necromantul venise cu un interes şi n-avea nici un gând să ne
ajute în continuare.
— Ţi-am promis că îţi vei primi harta la sfârşitul luptei. Bătălia nu s-a încheiat şi mai
avem nevoie de ştiinţele tale ca să salvăm Kumoria, aşa cum ne-ai promis. Va trebui să-ţi încerci
X

puterile în afara cercului, necromante! Nu mi-am trădat crezurile pentru nimic.


De îndată am călcat cercul şi lumina lui s-a stins, lăsându-ne în semiobscuritate. L-am tras
pe Ang'Lorlor după mine cu hotărâre. Vrăjitorul nu mai putea să mi se împotrivească. Aveam să
înfruntăm reînnoiţii, iar zeii aveau să ne decidă soarta.
11.
Ne-am întors prin coridor. Am ajuns în sala altarului şi de acolo am continuat spre
imensul necunoscut ce se afla între zidurile oraşului-cetate pe care-l stăpâniserăm până când
reînnoiţii ni-l luaseră din mâini. Nu ştiam ce pericole ne aşteaptă în afara templului, dar nu mai
era cale de întoarcere.
Am ieşit din casa marelui zeu, Angor Tra, în piaţa templului, care se afla într-o linişte
deplină. Nu era nici urmă de gorhazi, kumori sau reînnoiţi. M-am uitat în jur şi am decis să nu ne
întoarcem pe unde veniserăm. Străzile micuţe ar fi putut ascunde în orice colţ duşmani pe care nu
îi puteam înfrunta cu uşurinţă. Aveam să ne furişăm spre zidurile de apărare şi să căutăm spaţiile
deschise ale oraşului-cetate, unde ne-ar fi fost mai la îndemână să vedem inamicii şi să luptăm cu
ei.
Am urcat spre următorul nivel, mergând pe lângă pereţii groşi ai Kumoriei, devenind
umbre ale unui oraş pierdut, căci cetatea fusese distrusă de-a lungul bătăliei, iar parte din zidurile
de apărare fuseseră date jos sau sparte de gorhazi. Nici clădirile nu scăpaseră nevătămate. Casele
aflate în imediata apropiere a zidurilor de apărare trecuseră prin chinurile asediului, devenind
amintiri sumbre ale construcţiilor de odinioară.
Drumul nostru era o călătorie prin hăurile morţii. Peste tot zăceau trupuri inerte, cu
pecetea ororilor bătăliei. M-am oprit lângă un soldat din garda prim-protectorului, după
însemnele uniformei, şi i-am luat spada căzută alături când viaţa i se curmase. Aveam nevoie de
arme în aventura în care ne avântaserăm. De aceea i-am spus necromantului să caute printre
maldărele de morţi o armă care să îi fie la îndemână. Vrăjitorul a refuzat să se supună.
— Nici o armă nu ne va salva de ce urmează, mi-a zis. Şi de va fi să mor, prefer să îmi
folosesc toiagu' care mi-a fost alături mereu…
N-am insistat. Ne-am continuat urcuşul spre nivelurile superioare, în căutarea reînnoiţilor.
Moartea şi distrugerea ne înconjuraseră. Peisajul tenebros transformase drumul prin Kumoria
într-un fel de plimbare prin camere mortuare. Nu mai ştiam dacă călcam pe tărâmul viilor sau
trecuserăm în lumea morţilor. Mergeam spre întâlnirea cu cei reînnoiţi, conştient de slăbiciunea
noastră în faţa unor forţe pe care nu aveam cum să le posedăm. Însă n-aveam să ne lăsăm. Îi
poruncisem necromantului să încerce să îşi pună în aplicare metodele atunci când aveam să
luptăm cu reînnoiţii, iar dacă zeii aveau să ne stea alături, atunci mai exista o şansă să salvăm
Kumoria.
Înaintea noastră a apărut una dintre gurile de urcare spre pereţii superiori. Am urmat-o şi
am suit spre culmile Kumoriei, de unde puteam vedea restul oraşului, dar şi terenurile de dincolo
de cetate, care dădeau spre valea râului. Acolo unde stătuse armata gorhazilor nu mai rămăsese
decât o ploaie de cadavre, umplând pământurile verzi cu mirosul putreziciunii şi al sângelui.
X

Oastea gorhazilor fusese nimicită, iar numele lor avea să fie uitat, căci o adunare mai puternică le
stârpise gloria dorită.
Am înaintat pe lângă posturile de apărare, trecând pe lângă copii, tineri, bărbaţi, bătrâni
care luptaseră pentru Kumoria. Morţile lor mă năpădeau şi mă învinovăţeam că nu le stătusem
alături la vremea bătăliei. Încercam să mă adun, sperând că alţi kumori încă se luptau pentru
vieţile lor, şi pe aceia aveam să îi conduc spre victorie.
Ne apropiam de un nou post de apărare când am auzit un răget venind dinspre hardughia
de lemn, destinată rondului obişnuit. Se auzea un tors de fiară, emanat prin aerul rece al nopţii
aflate spre sfârşit. Am grăbit pasul, ştiind că acel zgomot nu putea fi decât al legrului lui Jur
Bekonen, căci nici o altă fiară nu luase parte la luptă. Într-adevăr, între stâlpii postului l-am găsit
pe prim-protector, refugiat din calea urgiei ce străbătuse Kumoria. Jur era încă viu, nevătămat,
dar acea siguranţă de sine ce-l însoţea mereu parcă pierise. Părea transformat într-un om la fel ca
oricare altul, îngrozit de ceea ce se afla între zidurile oraşului nomireic. Era ca în transă, vorbind
lucruri pe care nu le înţelegeam. Am vrut să mă aproprii, dar puiul de legru s-a pus între noi,
apărându-şi stăpânul. L-am ţinut la depărtare cu spada.
— Unde sunt ceilalţi? l-am întrebat pe prim-protector.
Jur Bekonen mă privea pierdut.
— Nu mai e nimic de făcut, mi-a răspuns spăşit.
— Ce s-a întâmplat? Unde sunt ceilalţi? am repetat.
— Reînnoiţii i-au luat cu ei…
— Unde i-au dus?
— Ce a mai rămas din Kumoria a fost strânsă în faţa castelului. Reînnoiţii au promis că
vor elibera oraşul de cei care le-au adus moartea.
— Vom merge acolo, i-am spus. Vei veni cu noi. A sosit vremea să ne luăm cetatea înapoi.
— Nu mai e nimic de făcut. Gorhazii au fost nimiciţi. E doar o chestiune de timp până
când kumorii vor fi stârpiţi asemenea lor.
Jur Bekonen se dăduse bătut, însă n-aveam de gând să mă alătur prim-protectorului.
— Ca viitor nomir îţi ordon să te ridici! Vei merge cu noi să eliberăm Kumoria, i-am
poruncit.
Prim-protectorul n-avea de gând să se mişte din loc, astfel că am forţat.
— Nu mă obliga să îţi iau capul pentru trădare! Adu-ţi aminte de jurământul depus ca
prim-protector.
Cuvintele mele au trezit un licăr în ochii prim-protectorului care părea să îşi reamintească
de crezurile sale, pe care le făcuse uitate la încheierea bătăliei. Totuşi, nu reacţiona.
— Vrei să mori ca un laş? l-am întrebat.
Ştiam că laşitatea era ceea ce dispreţuia mai mult pe lume, şi cuvintele mele s-au dus către
Jur ca nişte săgeţi otrăvite.
X

— N-am să mor ca un laş, a zis.


Deodată Jur Bekonen renăscuse, gata să îşi dea viaţa pentru salvarea poporului în faţa
căruia îngenunchease şi jurase credinţă.
— Vom merge spre castel, i-am zis.
Voiam să continui drumul. M-a oprit.
— Vom merge, dar nu fără un plan, ne-a spus prim-protectorul, cunoscut pentru abilităţile
sale de strateg.
În clipele următoare Jur Bekonen ne-a explicat poziţionarea reînnoiţilor faţă de castel.
Situaţia era cum nu se putea mai rea şi nu era cea mai bună idee să încercăm să avansăm pe
zidurile de apărare. Am decis să coborâm spre străzile Kumoriei şi să atacăm. Ce avea să se
petreacă apoi… rămânea la voia zeilor.
12.
Formaserăm garda de salvare a Kumoriei, o adunare cuprinzând trei bărbaţi şi un legru –
ultimii luptători ai nomiratului, gonind spre palatul nomireic. Conduceam mica trupă când am
ajuns spre capătul străzii ce dădea în aşa-zisa curte a castelului, un spaţiu deschis în care de
obicei orice locuitor al Kumoriei avea acces.
Aflaserăm de la Jur Bekonen că reînnoiţii aduseseră în această zonă ce mai rămăsese din
kumori, de la copii până la bătrâni. Aceştia aveau să asiste la judecata şi executarea membrilor
consiliului, capturaţi în timpul luptei. Drumurile ce dădeau spre castel erau străjuite de câte un
grup de zece reînnoiţi – toţi bărbaţi. Acestor gărzi li se ordonase să macine eventualii
supravieţuitori gorhazi – deşi era aproape o imposibilitate ca vreunul dintre ei să fi scăpat cu viaţă
– şi să captureze kumorii care trebuiau aduşi în faţa nomirei pentru a-i jura credinţă.
Stabiliserăm ca prim-protectorul să distragă atenţia reînnoiţilor cu ajutorul legrului, în
timp ce noi aveam să ne strecurăm printre kumori şi să încercăm să oprim execuţiile, trimiţând
morţii înapoi în raclele reci.
Alături de vrăjitor m-am ascuns sub una dintre bolţile clădirilor din apropierea castelului.
Stăteam după stâlpii de piatră cilindrici, sculptaţi, în vârful cărora era draiykonul cu marele ochi
al lui Angor Tra, când prim-protectorul a atacat. S-a îndreptat spre cei zece reînnoiţi cu forţa pe
care i-o văzusem adesea. Legrul îl însoţea, gata să înfulece acei inamici care-i ameninţau
stăpânul.
— Nemernicilor, a sosit vremea să cunoaşteţi furia lui Jur Bekonen! a urlat prim-
protectorul cu o forţă ce a străpuns cerul, ducându-se dincolo de stele, acolo unde doar zeii
puteau pătrunde.
Reînnoiţii cu priviri goale, cu corpuri din care se hrăneau viermii, măcinate de lovituri de
spade, de lănci sau de topoare, nu au aşteptat o a doua invitaţie. Au pornit spre prim-protector cu
topoarele şi spadele pregătite de atac. Prim-protectorul i-a atras spre el, dincolo de locul în care
ne ascunseserăm. L-am văzut fluturând spada prin aer, chemându-i să le dea loviturile cu care
omorâse atâţia alţii înainte. Speram că avea să supravieţuiască, întrucât Jur era unul dintre cei
X

buni, în ciuda divergenţelor dintre noi – un om gata să-şi dea şi ultima picătură de sânge pentru
crezurile şi jurămintele sale.
Am ieşit din ascunzătoare şi ne-am furişat spre hoarda de oameni care completa curtea
castelului. Am pătruns printre kumori – câteva mii rămaşi în viaţă. Trăiam un soi de vedenie, ca şi
cum m-aş mai fi aflat o dată printre acele feţe trase şi triste, scoţând suspine înspăimântătoare.
Îmi aminteau de moartea nomirei, dar cumva peisajul era mult mai puternic şi mai dureros.
Kumorii erau supuşi, îngroziţi, incapabili să mai lupte pentru eliberare, iar reînnoiţii, de la copii
la bătrâni distruşi şi măcinaţi de putregai, îi păzeau din toate unghiurile – de pe clădiri, de pe
străzile laterale, din faţa palatului. Am înaintat printre ei cu greutate, căci, de această dată, nici nu
mai priveau la ce se întâmpla în jur. Aveau capetele plecate şi astfel aveau să rămână dacă nu
reuşeam să învingem.
În ciuda dificultăţilor am ajuns în apropierea primului rând de oameni. Dincolo de ei am
văzut suliţele ţinute de reînnoiţii măcinaţi de putrefacţie şi plini de tăieturi urâte. În vârful lor erau
prinse şapte capete – cei şapte protectori. Consiliul căzuse, iar cetatea se afla la mila reînnoiţilor.
Mă simţeam sfârşit şi furios, văzându-mi apropiaţii în vârful acelor lănci. Dacă am fi luptat, am fi
pierit în mâinile gorhazilor, dar ideea de a-l convoca pe necromant adusese un sfârşit mult mai
dureros, atras de furia zeilor luminoşi pe care îi trădaserăm. Dintre ei am auzit vocea nomirei.
— Este un moment mare pentru Kumoria, a zis cu o voce solemnă, chemând laolaltă toţi
reînnoiţii strigaţi din morminte.
Aceştia susţineau fiecare cuvânt rostit de conducătoarea adorată cu lovituri în pământ,
lovituri ce se răspândeau ca un ecou al întunericului în care se afundase Kumoria.
— Ne vom cunoaşte răzbunarea şi vom conduce între zidurile acestei cetăţi!
Reînnoiţii, distruşi şi desfiguraţi, se apropiau de kumori, aruncând priviri crude, întărind
fiecare vorbă a nomirei, sporind teama printre kumori.
— Iată-l adus înaintea voastră! a spus nomira.
Printre siluete reuşeam să disting figura lui şi realizam cine era cel chemat la judecată.
Nomirul, cel căruia nomira îi jurase cândva iubire veşnică, cel cu care îşi împărtăşise viaţa, fusese
prins şi prezentat în faţa reînnoiţilor şi a kumorilor. Mă convinsesem că sufletul acela bântuit de
propria sa moarte nu mai avea nici un fel de raţiune şi de simţire, că omul pe care-l adusese în
faţa acelei adunări nu mai reprezenta nimic pentru ea.
— Iată-l pe cel care ne-a dat morţii!
L-a indicat pe nomir şi mulţimea de reînnoiţi scotea zgomote sinistre, chemătoare de
moarte. Nomirul a vrut să spună ceva, dar nomira i-a tras o palmă care l-a lăsat mut.
Conducătorul kumor era deznădăjduit, pierdut în faţa viziunii femeii iubite – o nomiră a binelui
transformată în conducătoarea răului.
— A venit vremea să ne cerem răzbunarea! A venit vremea să domnim între zidurile
Kumoriei!
Mulţimea a aclamat. Nomira a făcut semn unor reînnoiţi – un bărbat venit din ţinuturile
X

Gilhadiei după înfăţişare, plin de tăieturi pe tot corpul şi cu gâtul retezat pe jumătate, şi un tânăr
cu abdomenul sfârtecat, înalt, bine făcut, ce aducea cu un luptător din arenele yimire, create
pentru întreţinerea conducătorilor acelui ţinut.
— Luaţi-l! a strigat ea.
Cei doi l-au prins pe nomir, trăgându-l spre butucul de lemn unde ceilalţi şapte protectori
fuseseră decapitaţi. Avea să sufere o moarte asemănătoare. Trebuia să acţionăm.
— Acum! l-am îndemnat pe necromant.
În clipa următoare am spart rândul din faţa noastră şi am ajuns înaintea mulţimii ce reunea
kumorii – vii şi morţi. Aveam spada pregătită de atac, iar necromantul ridicase toiagul, emanând o
lumină puternică, asemănătoare celei care ne protejase la ritualul ReÎnnoirii, lumină care părea să
slăbească reînnoiţii şi să îi ţină departe de noi atât timp cât eram în raza ei de acţiune. Nu ştiam
pentru cât timp necromantul avea să-i ţină sub control, dar era un început. Nici nomira nu fusese
scutită de acea reacţie. Totuşi, mă privea cu ochi sfidători, iar eu nu mă lăsam mai prejos, ştiind
că în faţa mea nu mai stătea cea pe care o cunoşteam şi pe care o iubisem. Venisem să-mi salvez
poporul şi să-mi iau cetatea înapoi.
— Ne reîntâlnim, ne-a spus fără nici un fel de teamă. Dacă aţi fi ştiut ce e mai bine pentru
voi aţi fi gonit spre celălalt capăt al Lumii…
— Şi să las Kumoria pe mâinile tale?
— N-ai încredere în propria ta mamă?
Era prima oară când nomira rostea cuvântul acesta de când fusese reînnoită, dar nu
reuşeam să o mai găsesc în ea pe cea care-mi fusese mamă. Nu era decât un suflet chinuit într-un
trup mort.
— Kumoria ne aparţine nouă, celor vii, i-am zis. Întoarce-te unde ţi-e locul. Du-te cu
copiii tăi!
— N-am să te las să îmi bagi copiii în racle!
— Nu ne vom întoarce în morminte! s-au auzit glasurile furioase ale reînnoiţilor care îşi
susţineau conducătoarea.
— Vino la mine să îţi cunoşti moartea!
Nu era nici un chip să îi convingem. Nomira mă aştepta. Am pornit spre ea gata de atac, în
timp ce auzeam incantaţia necromantului care încerca să continue ritualul început în Marele
Templu.
— Cei ce aţi zăcut în morminte şi călcaţi acu' pământu', veniţi către cei ce v-au chemat!
În pace vă strig să vă dau înapoi luminii! Vă chem în numele lui Angor Tra, Vudor Tra, Onor Tra
şi Tula Tla!
Reînnoiţii însă nu ascultau de chemările lui. Rămăseseră pe loc îngheţaţi, dar neînfricaţi,
aşteptând ca puterea necromantului să slăbească, pentru că, în lipsa unui cerc de lumină, nu avea
cum să-i ţină pe loc pentru mult timp. Atunci aveau să atace.
Cum pornisem către nomira reînnoiţilor, am văzut că nomirul izbutise să se elibereze din
X

braţele celor doi şi se refugiase în apropierea vrăjitorului, de unde încerca să convingă kumorii să
pornească la luptă.
— Luptaţi pentru Kumoria! a strigat, în timp ce necromantul îşi continua rugile şi
ritualurile.
Văzându-şi conducătorul eliberat, kumorii l-au urmat, pornind spre reînnoiţii care
începeau să îşi revină de sub puterea vrăjitorului, căci lumina scădea.
Nomira prinsese o lance în mâna dreaptă din care se hrăneau viermii şi venea spre mine.
M-am îndreptat spre ea, tot aşa cum fiecare kumor pornise spre cei chemaţi din abisuri, ţinând
spada cu o tărie pe care abia începusem să mi-o cunosc.
M-am năpustit asupra ei. Încercam să o lovesc cu spada, ferindu-mă de lancea lungă care
ne despărţea, dar nomira era agilă şi nu ceda. La rândul ei căuta să mă izbească şi ne-am prins
într-o bătălie pe viaţă şi pe moarte, la fel ca întreaga adunare din curtea castelului. Era ca un dans
fără ritm, haotic. Dădeam două lovituri, param una, mai dădeam una, param alte trei. Diferenţa
era că izbeam într-un cadavru mergător, nesimţitor, pe când eu primeam lovituri ce se prefăceau
în puncte dureroase. Era ca şi cum m-aş fi prins în luptă cu zidul, cu toate că era o femeie, iar
fiecare piatră îmi râdea în faţă de neghiobia încercării. Voiam să o spintec, să o reduc la pământ şi
să o întorc în nefiinţă. Însă tocmai când îmi pregăteam o nouă lovitură m-a luat pe nepregătite şi
m-a izbit din dreapta cu lancea, aruncându-mă cât colo. Spada mi-a zburat din mână şi o durere
năprasnică mi-a cuprins tot corpul. Preţ de câteva clipe am rămas pe loc, incapabil a mă mişca.
Cum zăceam la pământ, am văzut lumina necromantului stingându-se şi am ştiut că zeii
erau furioşi pe noi, abandonându-ne întunericului. Am simţit reînnoiţii revenindu-şi complet în
puteri, scoţând sunete fioroase, ieşite din abisurile din care se trăgeau. O parte din ei s-au aruncat
asupra vrăjitorului, care s-a prins în luptă cu ei, încercând să se apere cu toiagul.
Am privit în jur. Am zărit la o distanţă neînsemnată de mine spada zăcând inertă, parcă
aşteptându-mă. Am dat să o apuc, dar nu reuşeam să o prind şi-mi râdea în faţă ca o curvă
nenorocită. Nomira se apropia, ştiam asta după zgomotul tenebros al paşilor săi. Cu o ultimă
sforţare m-am întins spre armă. Nomira venea şi arunca priviri sfredelitoare. Ochii îi păreau ieşiţi
din orbite. M-am avântat spre ei, în ciuda durerii care-mi cuprinsese întregul corp. Am încercat să
o atac, dar s-a tras într-o parte şi spada a trecut pe lângă ea, trăgându-mă către hoarda de
spectatori strânsă între timp în jur, aşteptând să sară la luptă.
M-am întors către nenorocită, apropiindu-mă, dar păzindu-mă de ceilalţi reînnoiţi veniţi să
îşi susţină conducătoarea şi doritori să se alăture înfruntării.
— Ăsta e al meu! s-a răstit nomira. Omorâţi-i pe ceilalţi!
Adunarea de copii, femei şi bărbaţi roşi de descompunere a înţeles că nu aveau ce căuta în
lupta dată atât timp cât nomira nu se învoia. O parte din reînnoiţi s-a făcut nevăzută, căutându-şi
propriile victime. Cealaltă parte a rămas locului, privindu-mă cu ochi însetaţi.
— Vino să-ţi cunoşti moartea! sâsâia şi scuipa nomira.
M-am aruncat cu ură asupra ei şi am izbit fără milă. Nemernica era ageră şi reuşea să se
retragă şi să ocolească loviturile cu ajutorul lăncii, iar eu alunecam pe lângă ea ca saltimbancii
X

care ne desfătau ochii cu spectacolele lor la mesele date de nomir, căpătând noi lovituri dureroase
– una în abdomen, cealaltă în picior, una nouă prin laterala stângă. Am încercat să o izbesc la
rândul meu, dar fără succes.
— Vei fi al meu! a insistat, privindu-mă batjocoritor.
Dobândise încredere în ea, subminându-mi forţele, încurajată fiind de hoarda de reînnoiţi,
ceea ce m-a avantajat. La un pas de neatenţie m-am strecurat pe lângă adunătura de reînnoiţi şi
am străpuns-o în abdomen. Spada a trecut prin leş, ieşind prin spatele nomirei, însă aceasta nici n-
a mişcat. Lovitura fusese zadarnică şi izbânda de a fi străpuns fiinţa ieşită din abisuri a slăbit pe
dată. M-am tras înapoi tulburat, realizând că încercările îmi erau deşarte. Nu puteam omorî o
reînnoită.
Am privit spre curtea castelului. Kumorii – copii, femei, bărbaţi, bătrâni, cei pentru care
reînnoiţii luptaseră – se duceau unul câte unul sub loviturile reînnoiţilor însetaţi de răzbunare,
uitând că îşi omorau propriile familii. Reînnoiserăm nişte monştri care pierduseră orice formă de
luciditate şi care izbeau însetaţi kumorii cu spade, topoare, lănci, transformându-i în cadavre. Era
o baie de sânge ceea ce se petrecea în curtea castelului. În depărtare l-am văzut pe nomir, încă în
viaţă, prins între doi reînnoiţi.
Simţeam că puterile m-au lăsat când l-am auzit pe necromant, care încă îşi striga
invocările. Continua lupta şi mi-am spus că dacă zeii ne hotărâseră soarta, măcar aveau să ne ştie
numele…
Încă o dată am năvălit asupra vrăjmaşului, de data aceasta aruncându-mă asupra întregii
hoarde de reînnoiţi, care mi-a sărit la gât din porunca nomirei, căreia îi făcusem felul. Atacurile
mele erau haotice, neatente, pur şi simplu doritoare de răzbunare. Voiam să căsăpesc clica de
nemernici înainte să mor.
Loveam în cadavrele umblătoare şi mai străpungeam pe unul sau pe altul, dar fără prea
mare efect, căci scăpam de unii, dar alţii răsăreau de nicăieri, mai furioşi, izbindu-mă la rândul
lor. Întreaga luptă se preschimbase într-un dans la întâmplare, chemător de forţe ale întunericului,
care-mi îngreunau existenţa.
Le pierdusem şirul la cum veneau spre mine ca termitele, lovindu-mă, muşcându-mă,
împingându-mă spre moarte. În toată acea debandadă unul din ei m-a prins din spate şi m-a
aruncat cât colo. Nici n-am realizat ce se petrecuse.
Am căzut la pământ şi spada mi-a scăpat din mână, zdrăngănind pe dalele de piatră. Am
dat să o recuperez, dar era prea departe. Degeaba mă sforţam, nu mai aveam timp. Eram
înconjurat de armata de reînnoiţi. De undeva din apropiere, glasurile slăbite ale kumorilor se
auzeau prin aer, iar eu am înţeles că sfârşitul ne era aproape. Kumoria era pierdută.
Reînnoiţii au venit spre mine, s-au aplecat asupra mea, au început să mă sfârtece. Ultimul
meu gând a fost că sosirea corbului parcă-mi rostise o altă venire, o ştire de moarte pe care
încercasem să o ignor. Dar zeii mi-au decis soarta şi îmi ştiu numele. Sunt zorii unor noi
vremuri…
*
X

Alexandra Medaru (n. 1988) a absolvit Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale din
cadrul Academiei de Studii Economice Bucureşti şi un masterat în Geopolitică şi Relaţii
Economice Internaţionale.
În prezent este voluntar la organizaţia non-guvernamentală „Protecţia şi Studiul
Liliecilor”.
Scrie proză şi teatru, a debutat cu proză în Revista de povestiri (februarie 2013).
Recenzie

▫ Oliviu Crâznic ▫
Viitor contra Trecut (Liviu Surugiu – Atavic) ▫
Liviu Surugiu – Atavic.
Tritonic, 2014.
Colecţia LIT.
Liviu Surugiu (născut în 1969) a intrat în atenţia publicului iubitor de literatură fantastică
(şi ştiinţifico-fantastică) încă din 1995, de la debutul său în Jurnalul SF (nr. 86) cu remarcabila (şi
premiata) povestire „Visându-l pe Mart Senson”. În anii care au urmat, cariera scriitorului nostru
a evoluat prin noi povestiri şi prin obţinerea de noi premii, dar şi prin publicarea, în 2011, a
romanului Imman. Nu pot fi trecute cu vederea, în cadrul acestei introduceri, nici excelenta proză
SF „Evangelion” (Gazeta SF, 2012), nici faptul că, în 2013, Liviu Surugiu a ajuns, cu Îngheţul, în
finala concursului de scenarii de film (categoria „Lungmetraj”) organizat de HBO România în
colaborare cu TIFF (Festivalul Internaţional de Film Transilvania). Pentru ca, în 2014, să publice
la Editura Tritonic volumul Atavic, în fap, t varianta rescrisă şi extinsă a precedentului Imman,
dezvoltat şi acesta dintr-o povestire aşternută prima oară pe hârtie în cursul anului 1983…
Din punct de vedere formal şi, respectiv, tematic, Atavic se încadrează în specia literară
(aparţinând genului epic) a romanului ştiinţifico-fantastic şi, mai departe, în subspecia literară
„biopunk” (nimic nu lipseşte din reţeta aferentă, povestea acoperind experimente medicale
dubioase, manipulatoare grupări de interese la nivel înalt, tehnologii avansate, supraoameni –
ţintă a luptei pentru control ş a. M d.).
Povestea în sine aşază faţă în faţă două personaje-cheie, foarte bine realizate: căpitanul de
poliţie/etnarhul Rus Vil – ulterior prins fără voia sa într-o plasă de conspiraţii menite a îi revela
un trecut şi un viitor deopotrivă teribile – şi Imman, copilul lui Iisus, născut în epoca
contemporană ca urmare a transplantării unui embrion din trupul unei mumii în cel al unei tinere
din zilele noastre. În scenă acţionează, alături de Rus Vil şi de Imman, numeroase alte personaje,
unele cu adevărat puternice (precum arheologul Amaranto şi fiica acestuia, Irin, amândoi
responsabili pentru declanşarea unui lanţ de evenimente care va marca ireversibil destinul
omenirii, ori precum rivalii Kiriam Adamaris – „PreaCuratul”, stareţul mănăstirii San Lorenzo
del Escorial – şi Serghei Motonin Taruşkin, mitropolit al Moscovei), altele având doar rolul de a
evidenţia anumite aspecte ale „scenariului” ori caracterul protagoniştilor.
X

Ritmul scriiturii este unul alert, captivant, susţinut de întâmplări şi dezvăluiri în cascadă şi
de o amplă documentare, dovedită nu doar în ceea ce priveşte elementele tehnice, ci şi referitor la
istoria (remarcabil episodul real al tinerilor îndrăgostiţi care, considerându-se vrăjiţi, se predau
Inchiziţiei, doar pentru a fi exoneraţi de către reprezentanţii acesteia, după ce investigaţia
întreprinsă dovedeşte că dragostea celor doi era una perfect naturală…) ori la geografia
numeroaselor locaţii prin care soarta (sau poate un plan măreţ şi ascuns…) îi poartă pe eroii
romanului. De asemenea, volumul este străbătut de o filosofie şi de teorii proprii, care ating atât
aspecte de natură religioasă, cât şi tema intervenţiei extraterestre în evoluţia rasei umane. Astfel,
din aceste puncte de vedere (al documentării şi al teoretizării), Liviu Surugiu se apropie cu al său
Atavic de operele unor Umberto Eco sau Michael Crichton, alegând însă, pentru un subiect
sibilinic, o naraţiune simplă, directă, menită a facilita accesul cititorului la ideile promovate şi a
permite, totodată, imaginaţiei acestuia din urmă să completeze un tablou altminteri frust, dar cât
se poate de interesant.
Volum de sine stătător, Atavic beneficiază, totuşi, de un final deschis, care permite (sau
promite?) o continuare ori, chiar, deschiderea unei serii. O serie ecranizabilă şi cu potenţial
comercial ridicat, în special datorită acţiunii dinamice, cu iz enigmatico-politico-religios, grefate
de autor peste fundalul ştiinţifico-fantastic: ştiinţe clasice sau de graniţă, credinţa şi insondabilul,
jocurile de culise şi artele marţiale prind o viaţă aparte sub pana ageră a unui tânăr scriitor care
merită, fără îndoială, atenţie.
Într-un an – 2014 – pe cât de bogat cantitativ, pe atât de sărac calitativ pentru literatura
fantastică (fie aceasta de tip ştiinţific ori propriu-zisă) românească, Liviu Surugiu (alături de alte
câteva nume, ale căror realizări le vom prezenta cu alte ocazii) face notă discordantă, cu deplin
succes.
De altfel, un fragment din Atavic poate fi citit, gratuit, online, în numărul 1 al revistei
Argos Science Fiction and Fantasy. Fragmentul în cauză nu reprezintă varianta finală, publicată
în romanul din 2014 (de pildă, observăm că profesorul Amaranto poartă încă numele „Maranata”,
care îi fusese ales de către autor în varianta anterioară, Imman), dar, împreună cu articolul de faţă,
îi poate ajuta pe cititori să îşi formeze o idee destul de clară despre stilul cinematografic al lui
Liviu Surugiu, despre natura poveştii prezentate şi despre tipologia personajelor care o
populează, astfel încât aceştia să decidă în cunoştinţă de cauză dacă volumul oferit de Editura
Tritonic se înscrie sau nu în aria lor de interes.
*
Consilier juridic, jurnalist şi scriitor, Oliviu Crâznic (n.1978) s-a impus repede ca unul
dintre principalii reprezentanţi ai generaţiei noi din zona F&SF românească. A debutat în 2010 cu
romanul… şi la sfârşit a mai rămas coşmarul (Vremea, 2010; Premiul Galileo 2011 pentru cel
mai bun roman F&SF publicat în 2010), apoi a publicat proză scurtă şi articole (recenzii, eseuri,
studii) în reviste literare româneşti şi străine. Este prezent în mai multe antologii de proză şi
deţine un premiu al Convenţiei Europene de SF din 2012, de la Zagreb. A realizat antologia
Dincolo de noapte. 12 feţe ale goticului (Millennium Books, 2012). În 2014 a fost unul dintre
scriitorii care au predat la Atelierul SF&F, organizat de Revista de povestiri şi Bookblog.
X

Recenzie

▫ Tudor Ciocârlie ▫
Science-fiction adevărat (Ben Ami – Suspendaţi
într-o rază de soare) ▫
Ben Ami – Suspendaţi într-o rază de soare.
Tracus Arte, 2014.
Colecţia Bendis.
Va exista mereu tentaţia celui care scrie despre această culegere de povestiri să raporteze
ceea ce citeşte la prezenţa extrem de consistentă a autorului, fie că ne referim la mediul online, fie
la lumea reală, şi să interpreteze sensurile de multe ori greu de descifrat ale lucrărilor lui drept
ceea ce crede că ştie despre el. Însă eu sunt de partea baricadei care consideră că nu este necesar
să cunoşti nimic despre un scriitor pentru a putea recepţiona cum trebuie scrierile lui. În primul
rând, creaţia are prea puţină legătură cu suprafeţele de cele mai multe ori superficiale pe care le
percepem în legătură cu cei din jur, iar în al doilea rând, ea trebuie să poată sta pe propriile ei
picioare; dacă avem nevoie să cunoaştem autorul pentru a-i putea interpreta scrierile, atunci acele
creaţii sunt eşuate.
Astfel că întrebările care se pun sunt dacă povestirile despre care vorbesc mai jos sunt
creaţii de succes, dacă reprezintă literatură speculativă de calitate şi dacă avem nevoie ca autorul
să ne sufle în ceafă pentru a le putea recepta cum trebuie.
O primă observaţie ar fi aceea că nu avem nevoie să cunoaştem nici care este pregătirea
profesională a lui Ben Ami şi nici ceea ce-l preocupă în viaţa de zi cu zi, pentru că aceste lucruri
ies foarte clar în evidenţă din ceea ce scrie, din temele pe care le alege şi din felul în care le
abordează. Mai mult, cred că, în acest caz, creaţia spune mult mai multe despre creator decât
creatorul despre creaţie, şi aşa ar trebui să fie cu toată arta. Pornind de la ceea ce scrie Ben Ami
putem spune foarte multe despre autor, dar până la urmă nu este un subiect care ne interesează
acum, iar acest articol este o recenzie a scrierilor sale, nu o biografie.
Deci, să luam povestirile pe rând.
„90,14 şi ceaţă, apoi întuneric, iar acum TU”. Nu m-am gândit până acum la acest lucru,
dar este interesant faptul că science-fictionul nu a explorat foarte frecvent dopajul, în ciuda
faptului că acesta este şi va fi în viitor unul dintre motoarele care contribuie la tot ceea ce
înseamnă îmbunătăţirea fizică şi mentală a fiinţei umane. Au existat mereu câţiva „nebuni” care
au vrut să-şi depăşească limitele, iar pe umerii lor stă o parte din confortul viitor al celor mulţi.
Ceea ce surprinde foarte bine povestirea este tocmai această nebunie a dorinţei de a depăşi cu
orice preţ propriile limitele, iar puţinele pagini în care lucrarea „arde” asemeni personajului
principal, mă duc cu gândul la cât de repede se consumă atât îmbunătăţirile care îi ajută pe
oameni să se autodepăşească, cât şi propriile lor corpuri şi vieţi. Trei pagini reprezintă o lungime
potrivită pentru o astfel de temă, deşi mi-ar plăcea ca în viitor autorul să o exploreze pe parcursul
X

unui întreg roman, pentru că este o temă interesantă şi prea puţin folosită în ficţiune.
„Doar zei”. O povestire care abordează într-un mod inedit tema contactului dintre uman şi
străin, „Doar zei” începe într-un fel, continuă într-un mod surprinzător şi păcăleşte cititorul până
aproape de finalul plin de o ciudată şi înfiorătoare senzualitate. La fel ca lucrarea precedentă, şi
această povestire este foarte scurtă, dar extrem de densă, purtându-l pe cititor prin ceea ce
înseamnă să comunicăm în România acestor vremuri şi cât de dificilă este, până la urmă, această
comunicare, atât cu cei străini nouă, cât şi cu cei apropiaţi, şi făcându-ne să ne întrebăm care este
relaţia dintre simţiri şi raţiune, unde este graniţa dintre natural şi nenatural sau dintre uman şi
nonuman. Şi toate aceste teme sunt coagulate într-o creaţie extrem de reuşită de senzaţiile, de
gândurile stranii şi atât de diferite ale personajului central, ce vor declanşa în cititor o înstrăinare
uneori prea puternică, dar care răsplăteşte cu vârf şi îndesat lecturile ulterioare.
„Eternitate”. O meditaţie extrem de scurtă asupra sorţii, asupra celor care se cred zei şi a
morţii, asupra imposibilităţii existenţei eternităţii.
„Înger noroios”. La fel surprinzătoare ca „Doar zei”, „Înger noroios” ne poartă prin ceea
ce pare o lume postapocaliptică ce răstoarnă multe dintre percepţiile şi preconcepţiile pe care le
avem despre lumea capitalistă în care trăim, despre ce credem că este bun sau rău, frumos sau
urât. O creaţie despre transformare şi trecerea timpului, însă aceste teme nu se vor concretiza în
nici un fel aşa cum veţi crede.
„Probabilitate fiBANară” abordează, ca şi alte povestiri ale lui Ben Ami, teme biblice, dar
folosind ustensilele science-fictionului şi horrorului. Această combinaţie dintre cele două a fost
cel mai bine folosită în proza scurtă de Harlan Ellison, dar „Probabilitate fiBANară” nu este
departe nici calitativ, nici ca senzaţii declanşate, de lucrările autorului american, abordând oricum
una dintre legendele cele mai sinistre din biblie, şi anume aceea a Sodomei şi Gomorei. Este o
povestire despre două dintre temele centrale ale creştinismului, şi anume păcatul desfrâului şi
purificarea prin durere, care aruncă o perspectivă inedită asupra celor numiţi imorali şi a celor
care se cred exemplu de moralitate.
Cea mai bună povestire din acest volum, „Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!” are de toate. În
primul rând avem parte de o cultură cu adevărat străină, formată după o apocalipsă pe o planetă,
Sachel, cu doi sori şi care are ca element central familia alcătuită din trei membri evoluaţi din
coloniştii umani şi care sunt toţi necesari procreării (reala, goni şi dhan), fiecare familie având
câte un cuib format în jurul unei fântâni de sacrificiu. Locuitorii de pe Sachel au ajuns prin tot
felul de blocaje mentale să depăşească instinctele şi imperativele darwiniste ale biologiei şi să
ajungă la un echilibru perfect atât în ceea ce priveşte gândurile şi corpurile lor, cât şi în relaţiile
cu mediul şi cu cei din jur. Însă acest echilibru este zdruncinat în momentul în care pe Sachel
ajung reprezentaţii supravieţuitorilor de pe Terra, unde un virus a ucis toată populaţia de sex
feminin, bărbaţii devenind toţi clone homosexuale. Terranii doresc de la sachelieni ceea ce au
pierdut, adică câteva mii de reale şi dhani, pentru a fi subiect de studiu în vederea refacerii
speciei. Iar evoluţia sachelienilor îi va face pe aceştia să fie dezavantajaţi în conflictul care se
prefigurează.
X

O povestire extrem de complexă atât din punctul de vedere al structurii, cât şi din cel al
temelor abordate, „Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!” este o lucrare science-fiction în toată puterea
cuvântului, care, asemeni celor mai reuşite povestiri ale lui Tiptree, jongleză cu concepte aparent
extrem de stranii, dar care nu reuşesc până la urmă decât să ne facă să ne punem întrebări
profunde despre ceea ce suntem şi despre relaţiile cu tot ceea ce ne înconjoară.
„Suspendaţi într-o rază de soare” are ca subiect Singularitatea, folosind tema Arcei lui
Noe şi văzută prin perspectiva unor muncitori obişnuiţi, care se ocupă ca „infrastructura”
schimbării să funcţioneze cum trebuie. De la Hannu Rajaniemi şi până la Ken Liu, transformarea
umanităţii a fost foarte frecvent abordată în proza scurtă de limbă engleză, şi mi-a plăcut faptul că
am citit ceva asemănător de un autor român. Mai mult, dacă de obicei aveam parte fie de
perspectivele celor care nu au vrut să se transforme, fie ale celor care s-au schimbat în altceva, de
data aceasta personajele sunt intermediarii acestei transformări, plini de trăiri umane obişnuite în
mijlocul evenimentelor postumane neobişnuite.
„Te iubesc, dar acum mori, scârbo!”. În prefaţa acestei culegeri se vorbeşte despre multele
subgenuri ale literaturii speculative pe care le abordează Ben Ami. Este adevărat că povestirile
sunt foarte diferite unele faţă de celelalte, dar pentru mine toate sunt science-fiction, într-o mai
mare sau mai mică măsură hard SF. Mai mult, majoritatea dintre ele chiar pot fi aşezate în acelaşi
univers ficţional. La fel se întâmplă şi cu ultima povestire din acest volum „Te iubesc, dar acum
mori, scârbo!”, care se petrece într-o comunitate de mineri postumani, într-o lume în care pare că
omenirea s-a transformat în mai multe specii şi unde o crimă va avea urmări neaşteptate pentru
cea care va descoperi cadavrul. Povestea foloseşte poate cele mai interesante şi percutante
imagini din acest volum pentru a vorbi despre latura întunecată de fiinţei umane, latură care a
însoţit-o pe aceasta din Africa până în spaţiul cosmic, şi despre relaţiile extrem de convulsionate
dintre sexe, relaţii care se vor complica şi mai mult odată cu pătrunderea între noi a stranietăţii
tehnologiei.
După ce vom termina de citit această carte este evident că, la toate cele trei întrebări puse
la începutul articolului, răspunsul este DA. În ciuda faptului că povestirile nu sunt perfecte – şi
nici nu au cum să fie, având în vedere că Ben Ami este un autor care încă îşi caută vocea şi stilul
-, ele sunt science-fiction adevărat, adică acea literatură care foloseşte ştiinţa pentru a construi
universuri străine şi fiinţe stranii, stranietate care apoi să arunce o altfel de lumină asupra fiinţei
umane şi universului care ne înconjoară. Astfel, ceea ce se poate spune cu siguranţă despre
volumul Suspendaţi într-o rază de soare este că, cel puţin după ştiinţa mea, un astfel de volum
care să combine hard SF-ul, cu viitorul îndepărtat şi singularitatea tehnologică, este unic în
literatura speculativă românească. Sper să fie însă un deschizător de drumuri atât în ceea ce-l
priveşte pe Ben Ami, cât şi pe ceilalţi autori de science-fiction români.
*
Tudor Ciocârlie (n.1979) este medic cardiolog la Timişoara. Din 2011 face parte din
echipa CititorSF, remarcându-se prin interpretarea celor citite şi prin felul în care reuşeşte să
transmită aceasta şi cititorilor. Nu întâmpător a devenit apoi colaborator permanent – cu recenzii
– al revistelor Galileo Online (unde scrie despre noutăţile editoriale apărute în limba engleză) şi
X

Argos, unde scrie despre cărţile autorilor români.

▫ Michael Haulică ▫
Altfel despre fani şi cititori ▫
Despre fani şi cititorii-cumpărători ar trebui vorbit numai de bine, pentru că ei ne cumpără
cărţile şi revistele, ei ne citesc, datorită lor facem ceea ce facem (şi le suntem recunoscători şi
atunci când ceea ce facem este ceea ce ne place, dar şi atunci când ceea ce facem pentru ei este
ceea ce ne asigură traiul). Despre fanii-cititori-cumpărători am vorbit de multe ori, în general
lăudând cititorul de SF, pe care-l consider foarte inteligent, şcolit, cu lecturi bogate (cel puţin în
domeniul F&SF), la curent cu ceea ce se întâmplă în lume, familiarizat cu autorii momentului,
chiar dacă aceştia încă nu au fost traduşi la noi, informaţi despre noile apariţii în lume, despre
premiile de pe piaţa mondială de F&SF, cititori de reviste străine de F&SF, de bloguri,
consumatori de recenzii (din revistele româneşti sau de aiurea), cititori de articole şi intervuri cu
scriitori. Am repetat lucrurile astea de atâtea ori, încât am impresia, de fiecare dată când o fac, că
în curând nu mă va mai citit nimeni, iar reacţia publicului va fi iar vine ăsta cu fanii lui, cu
cititorii lui mega-extra-supercalifragelistici…?
Despre ce n-am vorbit atunci când am vorbit despre fani, despre cititori, despre publicul
de F&SF în general?
N-am vorbit despre manifestările extreme (care fac parte totuşi din fişa postului de fan,
până la urmă). N-am povestit cum e să te trezească telefonul la 7 dimineaţa şi să fii luat la
întrebări: dar voi nu mai publicaţi odată cartea aia? Că aţi anunţat de două luni că v-a venit
traducerea! Sau: şi ce cărţi o să publicaţi la târg? Că vreau să-mi fac lista cu o lună înainte, să-
mi programez banii. Sau (pe-asta o ştiu de la un traducător): băi nene, cât mai durează până
termini traducerea aia? Că dacă ştiam că durează atât de mult, mai bine îmi cumpăram toată
seria în engleză şi până acum o terminam de citit! Sau: domnule, mai are rost să aştept
traducerea de la voi sau să mă apuc de cartea aia în engleză? ş a. M d.
O altă situaţie (în care ni se oferă ponturi nouă, editorilor): eu nu ştiu de ce nu s-a gândit
nimeni până acum să publice cartea Cutare. E de necrezut ce se întâmplă. Dar uite, dacă o
cumpăraţi voi, îţi garantez că eu şi toţi prietenii mei o s-o cumpărăm. Mda. E un bun început.
Mai rămâne apoi ca noi să găsim restul cumpărătorilor, până la 2000.
Într-o zi un fan m-a sunat şi mi-a spus: măi nene maicule, ia zi-mi şi mie nişte autori aşa,
buni, care încă n-au fost traduşi, ceva să meargă bine pe piaţă… Ce să-i mai zic la asta?! I-am
zis: auzi, mă? Dar tu pentru cine vrei să faci planul editorial? Şi el: ei, să vezi… da, bine, m-ai
prins, asta era, cineva vrea să scoată o colecţie de SF şi mă gândeam să-i dau o mână de
ajutor… Aşa că am încheiat discuţia cu: aha, înţeleg, şi nu vrea să angajeze pe cineva să-i facă
colecţia, s-a gândit că poate rezolva problema gratis.
Eu ştiu că e treaba fanului să grăbească lucrurile, să propună, să ceară, să facă valuri până-
şi vede cărţile preferate traduse şi în româneşte. Dar chiar aşa?!
X

Există o categorie specială de fani-cititori (unii poate doar cititori, şi asta ocazional):
blogării. Sunt blogări superbi, pasionaţi de F&SF, care nu lipsesc de la nici o manifestare – fie
lansare de carte, târg de carte, club de lectură etc., unde accesul este public – şi care scriu recenzii
pentru că vor să-şi împărtăşeacă experienţa lecturii, vor să împartă această bucurie a lecturii cu
alţii etc. Am observat însă în ultima vreme că a crescut numărul celor care au aflat că un blog în
care mai prezinţi o carte (cu vorbe luate de pe site-ul editurii), mai scrii un rezumat pe care-l dai
drept recenzie îţi poate aduce cărţi gratis de la edituri. Ba mai prinzi şi cărţi în plus, pentru
concursuri. Şi atunci se creează cooperativa: suntem 20 de băieţi şi fete fâşneţi/fâşneţe, care ne
dăm premiile astea între noi şi toţi ne umplem bibliotecile cu voioşie şi uite, mamă, îmi fac singur
(ă) rost de cărţi, nu-mi trebuie bani, ia-mi mai bine iPhone cu banii de cărţi. Bine, mulţi
participanţi la concursurile acestea sunt doar cititori-aspiranţi. Acum ceva vreme cineva chiar
comenta: vreau atât de mult să citesc cartea asta, m-am înscris la toate concursurile din ultimul
an, sperând că până la urmă am s-o câştig. Dar gândul că dai 30 de lei pe ea şi ţi-o cumperi nu-ţi
veni, dragule? Că o citeai de mult… cartea aia despre care zici că mori după ea.
Tot aici intră cei care populează lansările despre care s-a dus vestea: 20 de inşi prezenţi, 3
cărţi cumpărate, din restul de 17 unii fiind prieteni cu autorul şi – nu-i aşa? – se aşteaptă să
primească volumul gratis şi cu autograf (nu cumva prietenii sunt primii care ar trebui să cumpere
cărţile prietenilor?), iar alţii amintindu-şi brusc că ar fi băut cândva o bere la aceeaşi masă cu
scriitoraşul nostru, aşa că se simt îndreptăţiţi să primească volumul din partea
autorului/editurii/librăriei/primăriei/etc.
Altă situaţie: dă-mi şi mie vreo două-trei povestiri, că vreau să fac o arhivă cu povestiri
la care să aibă acces tot omul care vrea să citească… Poftim?! A, am înţeles: eu scriu, vă dau să
citiţi şi eu îmi consolidez poziţia la serviciu şi-mi iau gândul că voi trăi vreodată din scris, nu?
Mai ciudat e când fanul ăsta nu e doar fan, ci e implicat şi în producţia de F&SF. Adică, omule, tu
chiar n-ai înţeles nimic din trebuşoara asta? Că totul e pe bani? Că nu-ţi pot da nici fişierle din
editură, nici traducerile pe care le-am făcut (şi din care unele încă mai sunt sub contract) şi nici
povestirile pe care le scriu ca să le pui tu la liber?
Din nou înţeleg că datoria fanului e să facă rost de texte (povestiri, romane, antologii) pe
care să le împartă societăţii fanilor, al căror unic scop e să citească cât mai mult (de multe ori,
dacă se poate, gratis). Dar să înţeleagă şi fanii că tagma ailaltă, a creatorilor, nu poate exista dacă
munceşte pe gratis. N-am cerut nimănui să-mi aducă, gratis, jocul la care lucrează el la firmă. N-
am cerut nimănui să-mi aducă after shave gratis de la magazinul unde lucrează ca vânzător, n-am
cerut excursii gratuite de la agenţia ta de turism. Şi-atunci, tu de ce îmi ceri să-ţi dau ceea ce fac
eu gratis?
Dar pe-aia cu m-am săturat de incompetenţa şefilor acestei edituri şi de sistemul vostru
tâmpit de distribuţie, după care omul pretinde un dialog civilizat, aţi auzit-o?
Ce să mai spun despre fanii care fac aprecieri la adresa traducerilor? Mamă, ce proastă
traducere! Cuvântul ăla trebuia tradus altfel, era mai bine dacă… Da, se poate ca, pentru un
cuvânt dintr-o carte, să existe şi o variantă mai bună, pe care traducătorul n-a văzut-o (şi nici
redactorul). Dar de aici până la punerea sub semnul întrebării a întregii traduceri mai e ceva
X

drum. Bine, eu am o problemă şi cu aprecierile de genul excelentă traducerea lui X, Y e


supertraducător etc., câtă vreme ele nu vin din editură, de la oamenii care au văzut fişierul trimis
de traducător. Şi, apropo de traduceri, am întâlnit pe un blog o discuţe luuungă despre cum se
poate traduce o frază dintr-o carte şi toţi comentatorii – cititori de cărţi în limba engleză – s-au
întrecut în năstruşnicii de genul celor pe care, dacă le-ar fi găsit în vreo carte, ar fi pus la zid
traducătorul, redactorul şi pe oricine le-ar fi trecut pe dinainte. Pentru că una e să citeşti o carte
într-o limbă străină, alta e s-o traduci.
Am vorbit în altă parte despre convenţii, cluburi de carte şi alte evenimente la care fanii
au partea lor de contribuţie – şi anume aceea fără de care acele evenimente nu pot exista:
participarea. Nimic nu există în afara fanilor/cititorilor. Numai că e de înţeles ca o carte să existe
pentru că un scriitor s-a gândit la ea şi a scris-o, apoi cineva a publicat-o ş a. M d. Dar o
convenţie de F&SF? Nu cumva convenţiile sunt (sau ar trebui să fie), de fapt, ale fanilor? Şi
vorbesc aici de fanii-fani, nu de scriitorii-fani, nu de traducătorii sau editorii care sunt şi fani
F&SF. Noi ne-am obişnuit ca fandomul românesc, alcătuit ca peste tot din producători şi fani, să
fie condus şi organizat de scriitori, traducători, editori etc. Dar de ce trebuie să hotărască scriitorii
cine dintre ei să fie invitatul de onoare la o convenţie SF? De ce trebuie mereu şi mereu ca
scriitorii/traducătorii/editorii să facă juriile care să acorde toate premiile? Am zis-o de mai multe
ori şi iată că o mai spun o dată: ce-ar fi ca fanii să îşi asume fandomul, să organizeze ei
convenţiile, să găsească ei o modalitate de vot prin care să se acorde un premiu al fanilor şi tot
aşa…? Cred că asta i-ar satisface şi pe ei, pentru că i-ar vedea într-adevăr pe scriitorii pe care vor
să-i vadă, ar impune cărţile care le-au plăcut, dând astfel un semnal scriitorilor despre ce ar vrea
ei să citească în continuare. Mai mult, cred că asta ar fi şi în avantajul scriitorilor şi, în general, al
producătorilor, pentru că ar avea un feedback real în legătură cu munca lor, din partea
beneficiarilor direcţi.
De ce să nu-şi aleagă fanii cartea pe care vor s-o discute la clubul de carte, indiferent de
editura care a publicat-o? De ce să organizeze mereu altcineva lucrurile pentru ei aşa cum vrea
acel altcineva şi nu cum vor ei, fanii?
Şi cred că deja am pregătit terenul pentru finalul pe care-l vreau într-o altă notă, una tot
altfel însă, pentru că nu este de găsit pe toate drumurile ceea ce am să vă spun. Şi o să preiau un
citat dintr-un interviu pe care l-am dat recent: Sunt cititori pe care nu poţi să nu-i iubeşti când îţi
spun „am citit cartea în engleză, când a apărut, dar cumpăr şi versiunea voastră în limba
română, ca să susţin editura”.
Cu plecăciune, dragi fani.
Totuşi nu mă sunaţi la 7 dimineaţa.
*
Michael Haulică (n. 1955) a absolvit Facultatea de Matematică, specializarea
Informatică, a Universităţii Transilvania din Braşov.
A debutat cu poezie în revista Flacăra, în 1974. A publicat poezie, proză, articole şi a
susţinut rubrici despre literatura SF şi Fantasy în Observator cultural, Dilemateca, Ştiinţă &
X

Tehnică. Este prezent cu povestiri şi articole în antologii apărute în România, Cehia şi SUA.
Numele lui este legat de mai multe suplimente SF şi reviste apărute în ultimii 20 de ani
(Supernova, Alternativ SF, Lumi Virtuale, Fiction ro, Nautilus, Galileo, Galileo Online, Argos) şi
de colecţii de carte pe care le-a coordonat pentru editurile Tritonic, Millennium Books şi Paladin.
În prezent este redactor la Editura Paladin (în cadrul Grupului Editorial Art), coordonator
al colecţiilor de SF şi fantasy, redactor-şef al revistelor Argos, Galileo şi Galileo Online.
Scrierile i-au fost traduse în limbile engleză, maghiară, croată, daneză, bulgară, franceză,
cehă, japoneză, portugheză.
A publicat volume de proză – Madia Mangalena (1999), premiile „Vladimir Colin”, 2000,
şi RomCon, 2002; Despre singurătate şi îngeri (2001), Premiul SIGMA 2002; Aşteptând-o pe
Sara (2005); Povestiri fantastice (2010); Transfer (2012), Premiul „Vladimir Colin”, 2014; O
hucă în minunatul Inand (2014); publicistică – Nu sunt guru (2007);… nici Torquemada (2011) şi
patru antologii.
Din septembrie 2010 este membru titular al Uniunii Scriitorilor.
În 2014 a fost printre scriitorii invitaţi la Festivalul Internaţional de Literatură Bucureşti
şi, tot în 2014, a susţinut cursuri de creative writing în cadrul primei ediţii a Atelierului SF,
organizat de Revista de povestiri şi Bookblog.
Interviu

▫ Horia Nicola Ursu ▫


„Îmi voi petrece restul vieţii în viitor”, un interviu
cu Florin Pâtea ▫
Florin Pâtea s-a născut la Câmpina, la 18 august 1971. În 1996 a absolvit Facultatea de
Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, unde – în 1997 – a primit titlul de master
în Literaturi de expresie engleză. Din 2011 este doctor în filologie (acest din urmă titlu fiind
obţinut cu o lucrare despre subgenul [post] cyberpunk). Între anii 2004-2007, a coordonat pentru
Ed. Diasfera o colecţie dedicată autorilor români.
Volume publicate: Necropolis (QED, 2001; ediţia a II-a: Amaltea, 2004); An/Organic
(Amaltea, 2004); Gangland (Amaltea, 2006); An Introduction to 20th Century British and
American Fiction (Ed. Fundaţiei „România de Mâine”, 2008); Art Wasn't Quite Crime. The
Context, Themes and Consequences of (Post) Cyberpunk Fiction (Millennium Books, 2010);
Anul terminal (Diasfera, 2012; ediţia a II-a: Tracus Arte, 2013); O introducere în opera lui Liviu
Radu (Millennium Books, 2014).
Premii: Premiul ARSFan, 1994 şi 1995; Premiul I pentru Proză la Colocviul „Dincolo şi
dincoace de mainstream”, Călăraşi, 1999; Premiul Vladimir Colin 2002-2005 (locul III), 2006;
Premiul Vladimir Colin 2005-2007, 2008; Premiul al III-lea la Concursul de proză scurtă Helion
– 2009; Premiul al III-lea la Concursul de proză scurtă Helion – 2010.
X

Blog: Ţesătorul (http://tesatorul blogspot ro)


Horia Nicola Ursu: Ce citea Florin Pâtea în copilărie? Îţi mai aminteşti de prima carte SF
citită?
Florin Pâtea: Citeam J. R. R. Tolkien, Lewis Carroll, Jules Verne, Mark Twain, H. G.
Wells, Karl May, Alexandre Dumas, Victor Hugo. Prima carte SF citită a fost 20000 de leghe sub
mări, pe la 5 ani. Pe unele le-am citit din biblioteca personală, pe altele le-am împrumutat de la
vecini. În engleză am început să citesc la 14 ani. M-a fascinat de la bun început ideea că în fiecare
carte găseam o altă lume, diferită de cea în care trăiam.
HNU: Când ai început să scrii?
FP: Am început să scriu la 9 ani. Publicam foiletoane la gazeta de perete a şcolii. Erau
poveşti despre călătorii spaţiale, astronave, extratereştri şi roboţi, iar unii dintre colegii mei de
clasă le citeau şi aşteptau cu interes continuarea.
HNU: Eşti printre puţinii filologi care practică o literatură numită odinioară a inginerilor.
De ce SF? De ce nu proză realistă sau, ştiu eu, romane istorice sau poliţiste?
FP: M-am lămurit foarte timpuriu că îmi voi petrece restul vieţii în viitor. Ca urmare, m-
am orientat foarte timpuriu către o literatură care încearcă să imagineze viitoruri posibile. Proza
realistă, în schimb, este orientată către trecut (fie acesta mai apropiat sau mai îndepărtat).
HNU: Ai predat la un moment dat un curs universitar facultativ de literatură SF. Despre ce
le vorbeai studenţilor, care era receptivitatea lor?
FP: Am predat nu unul, ci trei cursuri opţionale dedicate SF-ului. Unul a fost dedicat
literaturii cyberpunk şi se baza pe Art Wasn't Quite Crime, al doilea a fost de SF şi fantastic
britanic din secolul al douăzecilea, iar al treilea a fost despre SF şi fantastic american din secolul
al douăzecilea. A fost o plăcere să predau de la Gibson la Doctorow, de la Lord Dunsany la Sir
Terry Pratchett, respectiv de la Edgar Rice Burroughs la Dan Simmons. Receptivitatea studenţilor
a fost destul de mare în primii ani, apoi a scăzut treptat. Cumva, asta a părut să se încadreze într-
un curent mai larg al dezinteresului tinerilor români faţă de filologie, pe care l-am văzut crescând
de la an la an şi de la deceniu la deceniu.
HNU: Ai debutat cu proză scurtă cyberpunk şi ţi-ai făcut repede un nume într-un domeniu
care, la vremea aceea, se afla în plină descătuşare, după decembrie 1989. Ai publicat mai întâi
două culegeri de povestiri, relativ unitare din punct de vedere tematic, apoi un roman, tot în vână
cyberpunk. Nu ţi-a fost teamă că vei fi catalogat drept manierist?
FP: Din câte se vede pe pieţele occidentale, publicul preferă seriile de romane fantastice
sau SF faţă de volumele stand-alone. Ca urmare, toate cele patru cărţi de ficţiune pe care le-am
publicat până în prezent se petrec în acelaşi univers imaginar şi au personaje recurente. (Excepţie
fac de la această regulă câteva proze scurte din volumul An/Organic.) Ideea de a folosi personaje
recurente am urmat-o programatic de la bun început, pentru că am admirat această metodă în
romanele lui William Faulkner.
HNU: Ai publicat un curs de literatură engleză, ai obţinut un doctorat în litere cu o teză
despre literatura post-cyberpunk, publicată şi aceasta, apoi ne-ai surprins cu o monografie
X

dedicată lui Liviu Radu. Publish or perish?


FP: Datele problemei s-au schimbat, în ceea ce mă priveşte, de câteva luni încoace: alt
post, altă companie, altă carieră. Dar monografia dedicată operei domnului Liviu Radu nu ar fi
trebuit să surprindă pe nimeni. Dumnealui este cel mai prolific scriitor al generaţiei noastre,
foarte apreciat şi respectat, şi este un prieten vechi şi drag.
HNU: De ce Liviu Radu? Şi de ce o monografie?
FP: Domnul Liviu Radu are o operă vastă, foarte diversă din punct de vedere tematic şi
insuficient cunoscută de către publicul cititor din ţara noastră. Destui cititori au o percepţie mai
degrabă fragmentară cu privire la cărţile acestui autor prolific, iar unele dintre cele mai reuşite
lucrări ale sale merită cu prisosinţă reeditate, distribuite şi aduse la cunoştinţa unui public larg.
Poate că monografia pe care i-am dedicat-o va ajuta întrucâtva.
HNU: La ce lucrezi acum? Ce planuri ai pentru viitorul (relativ) apropiat?
FP: În prezent lucrez la primul volum al seriei Cartea cu scoarţe de argint, un
steampunk/fantasy cu personaje recurente. De altfel, câteva proze din acest volum au apărut în
antologia Cele 1001 scorneli ale Moşului SF, în CPSF, în Almanah Anticipaţia 2015, respectiv în
Ficţiuni ro. Tot anul acesta sper să termin un planetary romance intitulat provizoriu Fierul şi
fiara. Am multe alte planuri literare, însă m-aş declara mulţumit să le duc la bun sfârşit pe acestea
două în 2015.
HNU: Ai modele între autorii de gen? Dar între românii care îl practică?
FP: Apreciez unele romane sau serii de Sir Terry Pratchett, Iain M. Banks, Gene Wolfe,
Dan Simmons, China Miéville, Paolo Bacigalupi, Will McIntosh, Stephen Hunt. Am citit cam
toate cărţile lui Bruce Sterling şi Cory Doctorow (inclusiv pe cele de nonficţiune). Dintre autorii
români, am anumite lucrări de Ana-Maria Negrilă, Liviu Radu, Dănuţ Ungureanu, Oliviu
Crâznic, Sebastian A. Corn şi Radu Pavel Gheo pe care le-aş recomanda oricând cu plăcere. Dar
„modele” ar fi cam mult spus – pentru că am învăţat câte ceva din fiecare carte pe care am
apreciat-o, mai degrabă decât să învăţ absolut tot ce doream să aflu despre arta literară dintr-o
singură carte anume.
HNU: Este F&SF-ul o literatură fără specific naţional?
FP: Cel puţin o dată mi-a fost refuzată la o editură publicarea unui roman pe motiv că nu
avea acţiunea plasată în România şi nu avea personaje româneşti. Alte două edituri l-au publicat
în pofida acestor „neajunsuri”. Şi bănuiesc că pentru fiecare cititor din ţara noastră care doreşte să
regăsească un specific naţional în literatura SF scrisă în România se găseşte altul care nu ridică
asemenea obiecţii. La o scară mai largă, prin Europa continentală se pare că adesea fanii SF citesc
în original lucrări ale unor autori de profil anglo-saxoni, iar în unele cazuri cumpără (după un
timp) traducerea. Ca urmare, gusturile acestui segment de public sunt cosmopolite.
HNU: Recent, ai fost unul dintre scriitorii care au susţinut atelierul de creative writing
iniţiat de Bookblog. Ce poţi să ne dezvălui despre felul în care au decurs „ostilităţile”? Sunt
printre autorii respectivi nume cu şanse in istoria literară viitoare a sefeului de la noi?
FP: Am fost plăcut impresionat de interesul participanţilor, de profesionalismul cu care s-
X

au prezentat colegii mei care au ţinut prelegeri şi de multe dintre textele prezentate la acest
atelier.
HNU: Cum te raportezi la fandomul românesc? Te consideri parte a lui? Te simţi mai
apropiat de o anumită grupare, de vreuna dintre revistele de gen (pe hârtie sau pe pixeli)?
FP: Ca să fiu parte a fandomului românesc, presupun că ar trebui să merg la toate
manifestările de gen din ţara noastră, cu dedicaţie, să cumpăr toate publicaţiile şi apariţiile SF de
pe piaţa românească şi aşa mai departe. Nu este cazul. Particip ocazional la unele manifestări, la
unele întruniri sau la unele cenacluri, însă nici pe departe cu vreo regularitate. Cumpăr mult mai
des cărţi SF în engleză decât în română, mai ales că unele producţii recente ale unor confraţi m-
au dezamăgit. Apreciez Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, în special de când
copertele acesteia au început să fie ilustrate de bunul meu prieten Tudor Popa. Am apreciat mult
revista tipărită Galileo, pe vremea când apărea. Cam atât…
*
Horia Nicola Ursu (n.1969) este una dintre cele mai complexe personalităţi din domeniul
SF&F românesc. Scriitor – a publicat în reviste şi antologii şi este unul dintre deţinătorii
Premiului „Dan Merişca”, traducător – i-a rescris în româneşte, printre alţii, pe Robert A.
Heinlein, Poul Anderson, Isaac Asimov, Anne Rice, Greg Egan, Norman Spinrad, redactor şi
îngrijitor de colecţii – printre realizări se numără colecţiile de la Dacia (unde i-a debutat pe Liviu
Radu şi Ona Frantz) şi Fahrenheit, iar mai nou colecţiile noir & crime de la Paladin, antologator –
Transformarea lui Martin Lake şi alte povestiri, Millennium Est: cinq contes fantastiques (în
colaborare cu Jeff VanderMeer), Millennium 1: Fantasy & Science Fiction (în colaborare cu
Michael Haulică), Millennium 2: Şase ani de Ficţiuni, Premiile Galileo 2011, Premiile Galileo
2012, editor de reviste – Ficţiuni, Galileo, Galileo Online, editor de carte – Omnibooks şi
Millennium, jurnalist – contribuţii la Jurnalul SF şi Ştiinţă & Tehnică. Prezenţă online:
uglybadbear wordpress com (blog personal) şi metatexte wordpress com (arhivă de texte non-
fiction).