Autocontemplarea în opera lui Emilian Galaicu – Păun

Motto: ,,Copacii nu mai vorbesc prin frunze

Prin rădăcini
Ci prin descătuşarea furtunii
Cuvântul prin desfrâul poemului”
Sorin ANCA
Poezia este chinul artistic al unui poet. Atunci când scrie, poetul ,,se desfigurează” lăuntric,
se deschide şi se descoperă pe sine, pentru a da naştere Operei. Poezia (literatura – dacă nu toată,
apoi în bună parte) este arta cuvântului prin excelenţă… poetul după expresia lui Lucian
BLAGA, este ,,nu atât un mântuitor, cât un mântuitor al cuvintelor. El scoate cuvintele din starea
lor normală şi le aduce în starea de graţie”.
Cei îndrăgostiţi de poezie, de postmodernism, de proiecţiile şi manifestările narcisiste, nu pot
trece cu vederea şi creaţia lui Emilian Galaicu-Păun. Poezia autorului este o poezie bine gândită
şi analizată fiecare virgulă, punct, cuvânt sau chiar literă. Autorul reflectă şi se autoreflectă pe
sine contemplându-se în poezie până în măduva oaselor. Or, Cristian MORARU susţine că
,,sfâșiat între contemplație și cunoaștere, între pornirea de a ieși din sine spre a se fixa și cea de a
se abandona sie spre a se pierde în devenire, spiritul împletește moartea cu viața, năzuind către
împletirea propriei sale însuflețiri”, cum, de alt fel, o fac toţi poeţii.
Contemplând asupra cuvintelor înserate în opera galaichiană, trăim adevărate ,,bucurii
estetice” [ŞLEAHTIŢCHI 2003: 37], care te înfiripează şi te învăluie pe undele delectării poetice
şi trezesc adevărate sentimente care te înrudesc cu starea de spirit a eului autocontemplat din
poezie. Aşa sau altfel, felul de a se autocontempla, al lui Emilian Galaicu – Păun, încadreayă
scrisul acestuia în curentul postmodernist, care ,,... are o semnificaţie foarte largă, adecvată unui
curent literar încăpător, ireductibil la câteva trăsături de ordin stilistic; el ,,se defineşte printr-un
tip nou de raportare a eului auctorial faţă de lume şi de text, faţă de viaţă şi literatură, printr-un
tip nou de atitudine a eului” iar această atitudine se concretizează prin ,,reorientarea eului către
existenţa reală, ,,reumanizarea”, ,,re-personalizarea” şi ,,re-biografizarea” fiinţei psihologice şi
sociale, care-şi descoperă integralitatea şi părăseşte utopia izolării în limbaj”. [LEFTER 2000:
131].
În această ordine de idei, teoreticianul Tudor VIANU, defineşte contemplaţia artistică, prin
intermediul acţiunilor artistului, căci acesta ,,cunoaşte cu ocaziunea creaţiunei sale şi se conduce
de acte de cunoaştere fără ca aceste acte să ajungă la o conştiinţă expresă de ele însele” [VIANU
1987: 409], ceea ce vrea să însemneze că autocontemplarea eului liric, în poezie, se poate face la
nivel de subconştient, însă scriitura lui Emilian Galaicu – Păun, intenţionat operează cu această
tehnică, deoarece eul liric galaichian este unul cu tentă narcisiacă, iar eul liric narcisit nu face
altceva decât caută să se evidenţieze pe sine. Un exemplu elocvent ar fi poezia ,,III”, în care
poetul înserează pronumele personal eu de unsprezece ori, pronumele posesiv mie, meu, precum
şi formele prescurtate ale acestuia: îmi, mă (de două ori). Pentru eul liric galaichian totul este al
meu, iar acest şir de pronume cu formele lui sunt încununate de erupţia şi încercarea de
evidenţiere şi autocontemplare prin declinarea pronumelui eu la cazul genitiv, vrând să arate cât
de insuportabilă îi este iubita şi sentimentele trăite de aceasta, menţionând că ,,tu/ eşti obsesia
eului meu eşti durerea de cap/”[Galaicu – Păun 2004: 78].
 Ceea ce face Galaicu – Păun, ne referim la libertatea jocului de cuvinte, de trăiri, de ipostaze
ale eului etc., nu este decât libertatea de a scrie, pe care o oferă fenomenul narcisist, ce denotă
opțiunea creatorului pentru un individualism absolut, autorii care și-l adoptă autocontemplându-
se obsedant în spațiul scriiturii lor. De aici rezultă raportul celui care scrie cu propriul eu, cu
lumea şi cu Celălalt. Autocontemplarea în poezie, ca și în proză, se manifestă, în primul rând,
prin concentrarea instanței artistice asupra propriilor resurse lingvistice, asupra propriului
discurs. În poetica reflectării, Cristian MORARU reliefează faptul că ,,...opera se referă la
propria-i constituire, la propriu-i eșafodaj, scriitura aventurii devine o aventură a scriiturii”
[Moraru 1990: 94]. Astfel se pronunţă şi Maria ŞLEAHTIŢCHI, în articolul Jurnal de lectură,
publicat în revista SEMN, care menţionează că ,,La nivelul poeticii, textele lui Emilian Galaicu –
Păun sunt nişte edificări, de fiecare dată din nou, a identităţii ontice a dublului eului liric (eu sunt
fratele meu cainabel: mai singur ca dânsul nu-i nimeni), a eului social-istoric în tripla proiecţie a
,,celui bătut îl duce pe Cel nebătut şi cu mine tustrei fraţi, ca un neam” lăsând ,,dâre în spaţiu şi
pauze-n timp”, un eu liric artist, un altul fiică, un altul fiu, un...- feţe unite printr-o sudură
insesizabilă ca în poemul pomelnic [ŞLEAHTIŢCHI 2003: 37], fiind iarăşi preocupat de ,,eul
propriului eu”, la ,,...33 de ani-”.
Făcând aluzie la vârsta sa, care, de alt fel, este şi ,,Direcţia biografistă a generaţiei `80”
[LEAHU 2015: 262], din care face parte şi Emilian Galaicu – Păun, Nicolae LEAHU susţine
în ,,Poezia generaţiei `80”, că această direcţie este ,,cea mai productivă”, de vreme ce
cunoaşte ,,mutaţii din cele mai semnificative în planul valorificării datelor persoanei în
combinaţie cu inserţii onirice..., metafizice..., mitice sau textualiste...”. La Galaicu – Păun fiind
înserate cele metafizice. Nu se lasă trecută cu vederea autocontemplarea eului liric autobiografic,
abundent prezent în poemul blitzlicht în care invocă mitul propriei sale creaţii, precum şi a
creaţiei întregii dinastii Galaicu-Păun, de la Galaicu-Păun încoace ,,când în iunie `64 a fost să-l
boteze, băgau în cristelniţă pruncul şi-au scos din soluţie poza lui developată/ negru-alb şi cu
margini zimţate mărunt, ca la un biscuit, ronţăite de moarte:/ ,,turtă dulce din cea mai aleasă
făină cernută la patru mâini/patru picioare prin sită/ de măta(se) e carnea lui; mai pofticioasă
decât o gravidă-şi mânca şi cu ochii/ aluatul crud”. ieşea-n altă poză şi mama cu pruncul (pe
verso, un scris caligrafic: ,,Tăticului meu/ scump de la fecioraşul Emil. 4/VIII - `64”). cranţ-
cranţ! dinţişorii iuţi de rozătoare ai morţii/ mutau spre interior – din tuspatru direcţii odată –
hotarele cadrului. poza rânjea cu/ dinţi de lapte mărunţi ca un timbru-ncleiat pe pătratul cel
mare ce nu are colţuri/ nici adresă, şi nici – pe măsură – cutie poştală. veneau aşteptările la
post-restant. venea barza./ de sub poalele de aparat fotografic, stil vechi, ale mamei, ieşea poza
fratelui./ dinţişorii ei mici se-mbucau în strâns grabnic cu dinţii de lapte ai pozei lui: care pe
care? de atunci/ moartea merge ca ceasul de şah - ,,eu sunt fratele meu cainabel...”- al vieţilor
lor paralele” [Galaicu-Păun 2015: 135]. În revista Limba română, Viorica – Ela CARAMAN ne
reaminteşte că ,,Criticul Emilian Galaicu-Păun, în Poezia de după poezie, pornind de la o replică
din Matei Vişniec, afirmă: ,,ăştia (...) din actu’ doi” sunt chiar poeţii generaţiei `80,
postmoderniştii de la Porţile Orientului. Prima generaţie care nu crede că literatura începe cu ea
(...)” [CARAMAN 2010: 44]. Cee ace denotă fapul că autorul încă nu sesizează importanţa şi
noutatea cu care au contribuit scriitorii generaţiei `80, întru edificare şi umplerea golului
livrescului, creaţiei, creativităţii, simbolismului şi a conotaţiilor acesuia.
Analizând cele spuse de către Em. G.-P., observăm spirirul autocritic prea dur asupra, chiar
şi, a propriei sale creaţii. Noi însă dorim să venim cu argumente forte, citându-l pe T. Vianu
că ,,operele cele mai frumoase sunt acelea în care există mai puţină materie, în care expresia se
apropie mai mult de cugetare: cu cât cuvântul se lipeşte mai mult deasupra, cu atât operele sunt
mai frumoase ” [VIANU 1987: 422]. Or, noi ne-am convins, că de fiecare data când ţine în mână
o antologie de poezii scrise de şi în perioada anilor `80, noi suntem captivaţi de discursul poetic,
originalitatea scrisului şi capacitatea poeţilor de a ascunde în spatele literelor trăiri personale.