REABILITAREA MEDICAL-e PE TIPURI DE A

REABILITAREA MEDICALĂ PE TIPURI DE AFECȚIUNI
A. RECUPERAREA MEDICALĂ ÎN SECHELELE ORTOPEDICE POST

TRAUMATICE
1. Umărul posttraumatic
Principalele leziuni traumatice întâlnite la nivelul umărului sunt: contuziile, luxațiile,

fracturile, plăgile tăiate sau înțepate, arsurile.
Sechelaritatea posttraumatică afectează aproape identic umărul ca si periartrita
scapulohumerală (PSH) și, ca urmare, putem spune că la nivelul umărului posttraumatic avem
cele cinci forme clinico – anatomo – funcționale bine determinate:
 Umăr dureros posttraumatic simplu;
 Umăr dureros posttraumatic blocat;
 Umăr mixt;
 Umăr pseudoparalitic;
 Umăr inflamat posttraumatic acut.
Tratamentul fizical-kinetic:
Obiective:
1. Ameliorarea durerii:
- posturări și poziționări încă din perioada de imobilizare;
- folosirea gimnasticii vasculare Phölchen si Möberg a Terapi Mastersului;
- masajul usor de tip efleuraj;
- termoterapie caldă si rece;
2. Menținerea funcției centurii scapulare:

- controlul staticii și dinamicii gâtului, umerilor, toracelui, coloanei cervicale și cervico –
dorsale;
- executarea de mișcări globale a segmentului scapulo – toracic;
- prevenirea atitudinilor deficiente secundare (cifotice si scoliotice) după afecțiunile
traumatice;
- tonizarea prin contracții izometrice a musculaturii cervico – scapulo – humerale în
situațiile permise;
3. Recuperarea mobilității articulare:

- inițierea mișcărilor pentru asuplizarea musculară (activ asistat, activ), utilizarea tehnicilor
de facilitare neuro-propioceptivă (FNP) și diagonalele din metoda Kabat, pentru
promovarea mobilității la unghiuri maxime posibile și în toate axele și planurile permise.
- fără mișcări pasive, mai ales în cazul luxațiilor, fracturilor de claviculă
- fără mișcări cu contrarezistență
- fără tehnici de decoaptare și tracțiuni axiale în cazul fracturilor sau după subluxații și
luxații.
- se va folosi telescoparea și metoda Klapp pentru o mai bună exersare în lanț cinematic
închis;
4. Rearmonizarea mecanică a umărului privind atât mobilitatea, cât și stabilitatea:

- corectarea și prevenirea dezaxării capului humeral realizată prin anumite posturi,
decoaptări, tehnica Codmann, întinderi musculare - stretchingul prelungit; păstrarea
echilibrului ideal între grupele musculare agonist-antagonist și anume deltoidul,
coracobrahialul, bicepsul , trapezul pe de o parte, și supraspinos, subscapular și subspinos
pe de altă parte;
5. Recuperarea mobilității controlate a umărului la unghiuri funcționale și, treptat, pe

întreaga amplitudine.
2. Cotul posttraumatic
Traumatismele cotului pot determina ca tip de leziuni: contuzii, plăgi, arsuri, entorse,
luxații, fracturi, leziuni de nervi și vase. Aceste leziuni lasă o largă varietate de sechele, care
pot fi sistematizate astfel:
a. Sechele mai ales de tip mecanic articular, determinând limitarea, mai mult sau mai
puțin gravă a mișcărilor cotului, prin:
- organizare colagenică între planurile de mișcare și alunecare;
- retracții musculo-tendo-capsulare;
- fragment osos intraarticular;
- calus vicios;
- osteom periarticular.
Există posibilitatea, deși mai rară, ca depunerile calcare să se producă în grosimea

capsulei articulare, blocându-se miscarea: artrită posttraumatică și cicatrice retractilă.
b. Mai puțin frecvent, pot exista deviații axiale (cubitus varus și cubitus valgus),
retracții ischemice ale flexorilor, cot balant.
c. Muschii efectori ai mișcării cotului pot rămâne deficitari prin: atrofia de
imobilizare; ruptura tendino-musculară; miozitele calcare.
d. Paraliziile nervilor periferici ai membrelor superioare sunt destul de frecvente și
trebuie căutate întotdeauna;
e. Ischemia structurilor antebrațului, ce duce la retracția Volkman sau necroze;
În perioada de imobilizare a cotului, programele kinetice de recuperare încep prin

utilizarea unor mijloace fizioterapeutice și kinetoterapeutice, având următoarele obiective și
mijloace:
2
1. Menținerea troficității țesuturilor:
- aplicarea undelor electromagnetice de înaltă frecvență, a fototerapiei, a luminii
polarizate (Bioptron), pentru grăbirea consolidării fracturii, cicatrizării plăgilor,
pentru creșterea circulației și a resorbției hematoamelor, la început în aplicații
zilnice, apoi de două, trei ori pe săptămână;
- masajul mâinii si a antebrațului;
- angiomat;
- posturarea antideclivă și gimnastica Möberg în scopul îndepărtării edemului;
2. Menținerea mobilității articulațiilor neafectate, atât a celor distale, cât și a

umărului prin exerciții kinetice active în toate planurile.
Durata imobilizării cotului este variabilă în funcție de tipul lezional, cu cât aceasta este
mai de durată, cu atât problemele de recuperare sunt mai anevoioase si greu de realizat.
După imobilizare:
1. Combaterea durerii – obiectiv primordial, deoarece cotul este o articulație ce
dezvoltă foarte ușor redori strânse, mulți pacienți pierzându-și mobilitatea mai ales
după degipsare.
- În această perioadă, mijloacele de combatere a durerii sunt mai ales medicația și terapia
fizicală antialgică;
2. Combaterea inflamației și a tulburărilor circulatorii (foarte frecvente):

- repaus si postură articulară relaxantă;
- folosirea Terapii Mastersului, a balansărilor Polchen, a gimnasticii
Möberg, a aplicațiilor de termoterapie reci (crioterapie), care determină
o hiperemie activă, scade viteza de conducere pe nerv, scade activitatea
receptorilor cutanați, scade spasmul muscular (compresa cu apă rece,
compresa cu gheață, masajul cu gheață, de 2 – 3 ori pe zi);
3. Recâștigarea forței și mobilității articulare simultane:

- tehnicile de FNP (CR, hold – relax, IR, ILO, RR), mișcări autopasive
cu ajutorul scripeților, Terapii Masters, acestea fiind de altfel singurele
miscări pasive permise, deoarece celelalte tipuri de mobilizări pasive
pot determina mici rupturi ale țesutului periarticular cu formare de
hematoame și implicit cu depuneri calcare, ducând în final la o
reducere drastică a mobilității cotului, putându-se merge până la
anchiloză;
Se recomandă cu prioritate mișcări active, atât în apă (hidro-balneo-kinetoterapia) cât

și pe uscat, exerciții de facilitare neuroproprioceptivă; căldură locală (în momentul în care nu
avem inflamație); ultrasunet la nivelul tendonului și a joncțiunii tendino–musculare; masajul
pe inserția tendoanelor, efectuat profund; terapia ocupațională, ESWL etc.
3
3. Mâna posttraumatică
Mâna reprezintă sediul frecvent al multor traumatisme, recuperarea sa implicând

probleme deosebite din mai multe puncte de vedere. În primul rând, mâna este implicată în
marea majoritate a activităților pe care le desfășurăm zilnic și ca atare e „indispensabilă”; în al
doilea rând, este organul prehensiunii și a celei mai importante sensibilități discriminative, al
personalității umane, a expresivității și a profesionalității celei mai elaborate; în al treilea
rând, mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă durată, redorile și retracturile devenind
ulterior foarte greu reductibile.
Principalele leziuni întâlnite la nivelul mâinii sunt: luxațiile și fracturile, leziunile de
tendon, paraliziile nervilor periferici, mâna rigidă; amputațiile.
Obiectivele recuperării sechelelor posttraumatice ale mâinii:
1. Combaterea durerii și a procesului inflamator, prin mijloace kinetice și fizicale;
2. Prevenirea și corectarea diformităților și a deviațiilor în cazul afectării nervilor
periferici;
3. Recâștigarea amplitudinii de mișcare si cresterea forței musculaturii afectate cu
menținerea forței musculaturii neafectate;
4. Ameliorarea circulației și troficității locale;
5. Reeducarea funcției senzitive;
6. Refacerea abilității mișcărilor;
7. Reeducarea funcțională a prehensiunii.
În ceea ce priveste kinetoterapia acestui segment de membru superior, aceasta se poate

realiza prin:
a. Tehnici anakinetice de posturare, cu valoare deosebită, la fel ca și mobilizările de
tip Maigne. Principalele tipuri de posturi utilizate pentru recuperarea mâinii sunt: posturile
antideclive realizate liber de către pacient sau cu ajutorul unor eșarfe sau dispozitive speciale,
posturile seriate în atele utilizate pentru menținerea unei poziții funcționale câștigate sau
pentru corectarea unei diformități sau deviații, posturile de repaus, utilizate mai ales pe timpul
nopții, posturi de prevenire a deviațiilor, utilizate în cadrul recuperării paraliziilor de nervi
periferici și orteze de diferite tipuri;
b. Manipulările: sunt utilizate în sechelele posttraumatice de la nivelul pumnului,
acestea fiind mobilizarea radiocarpiană, flexia radiocarpiană și extensia radiocarpiană.
Mișcările pasive sunt întotdeauna precedate de masaj și termoterapie. Amplitudinea mișcărilor
crește progresiv în timpul unei ședințe, atingând întotdeauna maximul posibil, moment în care
se transformă practic în tracțiuni;
c. Mobilizările pasivo – active: fac trecerea spre mobilizările active, active cu
rezistență și se utilizează când forța musculară are valori între 2 si 3, neputând asigura
mișcarea pe întreaga amplitudine;
d. Mobilizările active: reprezintă baza recuperării mâinii, realizându-se în toate
articulațiile (pumnului, mâinii, degetelor și policelui ), pe toate direcțiile posibile, atât analitic,
4
cât mai ales global. Folosim în special: exercițiile activ libere la placa canadiană și cu
rezistență; exerciții de facilitare neuroproprioceptivă; terapia ocupațională.
Fizioterapia adjuvantă pregătește fiecare program kinetic prin: masaj, termoterapia
caldă sau rece, fototerapia Bioptron, stimulările electrice, electroterapia, acupunctura etc.
4. Șoldul posttraumatic
În ultimul timp, la nivelul șoldului s-a dezvoltă o nouă categorie de „leziuni

traumatice”, și anume șoldul operat. Cresterea vertiginoasă a numărului de intervenții
ortopedo – chirurgicale a făcut ca, după fracturi, să aibă cea mai mare incidență. Despre
această categorie de patologie s-a vorbit însă mai sus.
Oricare ar fi sechela posttraumatică a șoldului, ea se exprimă clinic prin următoarele
semne clinice capitale: durere, deficit de stabilitate, deficit de mobilitate, deficit de locomoție.
Obiectivele recuperării șoldului posttraumatic:
1. Combaterea durerii și edemului: durerea face imposibil ortostatismul și mersul,

alături de care poate duce la instalarea unor poziții vicioase, în special coxa flexa, dar și
atitudini scoliotice și, implicit, afectarea mai mult sau mai puțin a coloanei vertebrale.
La nivelul șoldului, durerea poate avea origini multiple, osoasă (prin hiperemia de
stază), articulară (prin creșterea presiunii intraarticulare) și periarticulară (prin tensiunea
edemului posttraumatic și a hematoamelor musculare sau prin lezarea periostului etc.).
Putem interveni pentru a combate durerea prin:
- medicație antiinflamatorie (AINS), antalgică și sedativă;
- infiltrații periarticulare;
- electroterapie antalgică (curenți diadinamici în formulă DF+PL, Träbert, curenți de medie
frecvență – interferențiali, în formulă 90-100Hz);
- masaj după termoterapie (parafină, solux, Bioptron,);
- kinetoterapie: inițial fără încărcare cu repaus la pat, gimnastica Bürger, tracțiuni în ax
continue sau discontinue pentru a scădea presiunea intraarticulară.
Pentru a combate edemul, se folosesc posturi antideclive, mobilizări active ale piciorului
și genunchiului, mobilizări pasive ale șoldului, curenți excitomotori, masaj, ciorapi și manșete
pneumatice pentru gambă și coapsă.
2. Asigurarea stabilității membrului inferior: factori osoși, factori ligamentari (în

special ligamentul iliofemural) și factori musculari, care asigură atât stabilitatea pasivă (mai
ales posterioară), cât și pe cea dinamică din timpul mersului sau alergatului.
Recâștigarea stabilității șoldului se face prin:
5
- tehnici anakinetice și tehnici de FNP folosind: posturi libere (pentru combaterea
flexumului și a derotației externe), posturi fixate (montaje cu scripeți sau contragreutăți,
atele schimbate progresiv);
- manipulările mai ales prin tracțiune;
- mobilizările active;
- diagonalele H. Kabat;
- mișcările pasive: suspensoterapie sau Terapie Masters etc.;
- corectarea poziției trunchiului și bazinului (tonifierea musculaturii abdominale și
paravertebrale);
- cresterea forței musculaturii pelvitrohanterienilor, a fesierului mijlociu și a cvadricepsului;
3. Asigurarea mobilității șoldului: mai ales pe unghiurile funcționale minime (52°

pe mișcările de flexie – extensie, 12° pentru abducție – adducție și 14° pe rotație internă –
rotație externă).
Limitarea mobilității șoldului poate fi dată de factori irreductibili (pensare articulară,
calus vicios, imperfecțiuni de congruență articulară, etc.) sau reductibili (contracturi
musculare, retractură limitată capsulară, edem organizat între palnurile de alunecare, etc.).
Mijloacele pentru recuperarea mobilității șoldului trebuie utilizate încă din perioada de
imobilizare, și constau în:
- posturarea membrului afectat pentru a evita instalarea atitudinilor vicioase și pentru a
facilita circulația de întoarcere;
- posturarea alternantă a trunchiului pentru a asigura drenajul bronșic, a evita apariția
escarelor;
- masajul general și al membrului afectat pentru activare circulatorie, decontracturare,
sedare , etc.;
- menținerea troficității și forței musculaturii șoldului și coapsei prin contracții izometrice,
curenți excitomotori, masaj.
După perioada de imobilizare, se recurge la mobilizări pasive prin suspensoterapie,

activo–pasive, hidro-kinetoterapie, mobilizări active libere pe toate direcțiile de miscare,
exerciții de facilitare, exerciții de pedalaj, terapie ocupațională.
4. Reeducarea mersului: în bazine, inițial cu scăderea nivelului apei treptat și
trecerea la variante de mers cu diferite aparate ajutătoare, finalizând cu mers liber la început
cu spatele și lateral pentru evitarea șchiopătării și urcat - coborât scări.
5. Genunchiul posttraumatic
La nivelul genunchiului pot fi întâlnite toate tipurile de traumatisme cum ar fi:

 Leziuni ale părților moi: tegumente si țesut celular subcutanat (contuzii,
plăgi, arsuri), ligamentele și tendon, mușchi ( întinderi, rupturi, secționări,
dezinserții), vase și nervi (rupturi, secționări);
 Leziuni osoase ale epifizelor (tibiale, femurale, peroniere) și rotulei;
6
 Leziuni articulare (plăgi articulare închise sau deschise, rupturi
ligamentare, entorse, luxații, leziuni meniscale).
Prin poziția sa de articulație intermediară la nivelul membrului inferior, are rol dublu
în mers și anume de a asigura statica printr-o mare stabilitate în timpul sprijinului, pe de o
parte, și de a asigura elevația piciorului pentru orientarea acestuia în funcție de denivelările
terenului în momentul de balans, pe de altă parte.
Genunchiul are ca și particularitate prezența meniscurilor, cu scopul stabilirii
congruenței articulare între femur și oasele gambei.
Modul de diagnosticare a leziunilor de menisc:
- ruptura meniscului intern - debutul fenomenelor se face prin apariția unui blocaj articular
tipic, în poziție de flexie, urmând unei mișcări bruște de rotație a gambei - cu durere vie și
senzație de trosnitură. De obicei blocajul este reductibil, spontan, alte ori el rămâne în
poziția de flexie. Alteori este prezentă doar o hidartroză și durere la nivelul interliniei
articulare interne. Cercetarea atentă a unor semne poate evidenția nu numai ruptura de
menisc, dar și sediul ei, fie pe cornul anterior al meniscului, fie pe cornul posterior;
- ruptura meniscului extern - întâmpină mai multe greutăți de diagnostic clinic, deoarece
prezintă numeroase variații morfologice. Accidentul inițial lipșeste de cele mai multe ori,
blocajele sunt mai rare, incomplete și mai dese în extensie decât în flexie. Durerea este
localizată de obicei în exterior dar nu este exclus să fie prezentă și în zona internă. De
asemenea și în această situație există și o serie de semne care localizează leziunea fie la
nivelul cornului anterior al meniscului, fie leziunea cornului posterior al lui.
Obiective în recuperarea genunchiului:

1. combaterea durerii și a procesului inflamator;
2. prevenirea și combaterea tulburărilor vasculare și a circulației;
3. prevenirea și combaterea pozițiilor vicioase, realinierea articulară;
4. ameliorarea tonusului muscular;
5. recuperarea forței musculare și a stabilității articulare;
6. asuplizarea țesuturilor moi și a mobilității articulare;
7. recâștigarea stabilității bipodale și unipodale și a siguranței în mers;
8. respectarea regulii de igienă a genunchiului.
Mijloacele care se utilizează pentru atingerea acestor obiective, pot fi sistematizate

astfel:
 Pentru combaterea durerii si a procesului inflamator:
 repaus articular – se obține în poziția de decubit dorsal, cu
genunchiul flectat ușor (25°- 35°) susținut de o pernă. În această
poziție, capsula articulară și ligamentele sunt relaxate, iar presiunea
intraarticulară scade;
 medicație antialgică și antiinflamatorie: se poate administra local
prin infiltrații intra – și periarticulare, unguente, comprese;
7
 fizioterapie prin formele de termoterapie rece (crioterapia): masaj
cu gheață; comprese cu gheață; termoterapia, cu efect sedativ,
spasmolitic; aplicare locală, sub formă de cataplasme cu parafină de
40°C timp de 20 minute; aplicare generală sub formă de băi la
temperatura de 37°C.
 fizioterapia prin procede de electroterapie: curenți galvanici – se pot
aplica longitudinal sau transversal; TENS – utilizează curenți cu
impulsuri dreptunghiulare de joasă frecvență, cu parametri reglabili
– efect antialgic; curenți Träbert – curenți de joasă frecvență (150
Hz) – cu efect analgetic și hiperemiant; curenți diadinamici – cu
efecte analgetice, hiperemiante, dinamogene, cu mai multe forme:
MF, DF, PS, PL, RS, care se aplică latero- lateral la nivelul
genunchiului; curenții interferențiali cu efect decontracturant,
analgetic, vasculotrofic, hiperemiant, resorbtiv; ultrasunete cu efect
caloric profund, micromasaj tisular; magnetodiaflux – câmpuri
magnetice de joasă frecvență, în administrare continuă sau
întreruptă, ritmic sau aritmic.
 hidrokinetoterapia în vană treflă, bazine pentru efectul analgetic,
vasodilatator, relaxant – prin creșterea aportului de sânge în
musculatură; pentru reluarea mersului prin descărcarea greutății
corpului datorită efectului hidrostatic și al nivelului apei în care se
realizează; crește elasticitatea țesuturilor moi.
 masajul: prin frământare se obține ameliorarea circulației sângelui,
crește elasticitatea ligamentelor și a mușchilor; tapotamentul,
cernutul, rulatul, vibrația – ajută la reducerea edemului.
 Pentru realizarea stabilității membrului inferior:

 stabilitatea pasivă: tehnicile FNP și exerciții de tonizare și creștere
de forță a musculaturii stabilizatoare a genunchiului (a celor „patru
fațete”; tracțiuni blânde sau telescopări repetate pentru creșterea
rezistenței ligamentelor; respectarea regulilor de igienă a
genunchiului, scăderea greutății corporale, evitarea mersului pe
teren cu denivelări, folosirea bastonului în timpul mersului, să nu se
păstreze o poziție ce flexia puternică a genunchiului;
 stabilitatea activă: exerciții de creștere a forței tuturor mușchilor ce
participă la stabilizarea genunchiului prin: exerciții izometrice,
izotonice, exerciții cu rezistență, DAPRE; tonizarea ischio-
gambierilor prin: exerciții izometrice, exerciții cu rezistență;
tonizarea tricepsului sural prin: exerciții izometrice, exerciții cu
rezistență; tonizarea tensorului fasciei lata: exerciții cu rezistență,
din decubit heterolateral; exerciții pe suport oscilant.
 creșterea amplitudinii articulare: cu aparatele Kineteck după
inervenții chirurgicale, mobilizări ale rotulei în sens longitudinal și
transversal; exerciții pasive – active și active ajutate; tipurile de
8
stretching adecvat cazului; exerciții active; exerciții gestice: pășit
peste obstacole, urcat- coborât trepte.
 antrenarea forței: exerciții active, active cu rezistență, izometrice
din diferite poziții; exerciții cu ajutorul scripeților; exerciții cu benzi
elastice; exerciții active asistate, exerciții rezistive- DAPRE, etc.
6. Piciorul posttraumatic
Deși în cele mai multe din articulațiile sale mișcările sunt foarte reduse, în totalitatea
sa, piciorul, se poate mișca în toate sensurile, lucru important, ținând cont și de faptul că
principalul său rol este de a putea asigura mersul pe orice teren în condițiile în care acest
complex articular susține întreaga greutate corporală.
Tipurile lezionale ale traumatismelor piciorului sunt cele obișnuite: plăgi, contuzii,
entorse, luxații, fracturi, care pot interesa toate structurile anatomice: piele, ligamente,
mușchi, tendoane, articulații, os, vașe și nervi.
Programele de hidrokinetoterapie și kinetoterapie simplă pot fi orientate spre
următoarele obiective specifice:
1. Combaterea durerii;
2. Cresterea forței musculaturii peroniere;
3. Echilibrare funcțională și corectarea lungimilor musculare;
4. Prevenirea dar și tratarea dezechilibrelor musculare agonist-antagonist, prin
tehnica binecunoscută de întindere musculară – stretching, efectuat pe muscualtura
flexoare – extensoare, dar și pe inversori-eversori;
5. Corectarea mersului;
6. Corectarea plasamentului centrului de greutate;
7. Scăderea solicitării gleznei.
Programele de kinetoterapie și hidrokinetoterapie în traumatismele piciorului/gleznei

sunt stabilite în funcție de diagnostic și severitatea acestuia.
Tratamentul va fi funcțional – va începe cu anakinezia, cu o scurtă perioadă de
protecție articulară și astfel și ligamentară, tendinoasă, musculară. Imobilizarea în diferite
aparate de contenție realizează o securitate a pacientului, prin stabilizarea articiulației gleznei
și scăderea solicitării mecanice, având prin acesta valențe antialgice, antiinflamatorii. Însă
lipsa de mișcare și de solicitare neuromusculară favorizezază formarea aderențelor, a
„stiffnesului”, redorii articulare, contracturii musculare și atrofiei musculare.
Mijloacele sunt: tehnici și metode pentru cresere a forței și amplitudinii de mișcare
specifice grupelor și lanțurilor musculare afectate, și o remobilizare articulară prin tehnicile
F.N.P, manipulările Maigne, în final exerciții de încărcare progresivă activă și contra
rezistență, sau cu diferite aparate moderne.
Terapia posturală zilnică, aplicând tehnica Bürger și programe de hidro-kinetoterapie
ca: baia Whirpool, cea ascendentă și descendentă. Tehnicile de crestere a forței vor finaliza
9
tratamentul prin exercițiile izometrice și izotonice, izokinetice cu diferite aparate moderne
pentru cresterea treptată a forței musculaturii extensoare și a dorsiflexiei.
Sunt recomandate stimulările proprioceptive de tip Freeman. Înotul terapeutic și
mersul în apă, în special cu spatele și lateral, apoi reluarea mersului înainte, mers pe vârfuri și
călcâi, urcat - coborât în plan înclinat, bicicletă ergometrică cu încărcătură bine dozată,
reluarea alergatului pe teren mai sigur. La început, dozajul poate fi de 3-5 minute crescând
treptat până la 20 – 30 de minute.
B. RECUPERAREA MEDICALĂ ÎN BOLILE NEUROLOGICE
1. Hemiplegia
Hemiplegia este frecvent cauzată de accidente vasculare cerebrale, pe fondul

hipertensiunii arteriale sau aterosclerozei. Câteodata, declanșarea este bruscă, alteori este
progresivă; disfuncția motorie sau senzorială este prezentă la membrele de pe o singură parte
și este adesea însoțită de deviații ale ochilor și gurii, hipersalivație și disfazie.
Accidentele vasculare cerebrale (AVC) sunt definite ca fiind disfuncții neurologice

acute de origine vasculară, cu simptome și semne care corespund și implică ariile corticale.
AVC–ul provoacă disfuncție neuromotorie care produce hemiplegia sau paralizia unei
jumătăți a corpului incluzând membrele, trunchiul și câteodată fața și structurile care sunt
contralaterale emisferei cerebrale lezate.
Tablou clinic:
1. Deficitul motor:
În faza acută – (câteva zile până la câteva luni – mai lungă în cazul hemoragiilor
cerebrale) – hemiplegia este flască. Urmează apoi faza de spasticitate, însoțită de scheme
primitive de mișcare, numite sincinezii.
După Brunnstrom, avem șase stadii evolutive:
I – flasc, imediat după debutul AVC, nu poate fi obținută nici o mișcare a membrelor;
II – apare spasticitatea și câteva componente ale sincineziilor.
III – spasticitatea crește și apare controlul voluntar în cadrul sincineziilor.
IV – spasticitatea începe să diminue și apar câteva mișcări voluntare în afara sincineziilor.
V – sincineziile încep să scadă ca amploare în actele motorii, și apar câteva mișcări active
voluntare combinate, mai dificile.
VI – spasticitatea începe să scadă iar mișcările coordonate se apropie de normal.
Procesul evolutiv se poate opri în oricare din aceste stadii. La membrul superior,
spasticitatea interesează mai ales mușchii flexori și pronatori ai antebrațului, flexorii
pumnului și degetelor, adductori și rotatori interni ai umărului; la membrele inferioare,
spasticitatea interesează extensorii genunchiului, flexori plantari, flexorii degetelor și
supinatorii piciorului.
10
Sincineziile - scheme primitive de mișcare asociate spasticității. Apar în mod reflex
sau pot fi declanșate voluntar. Există două tipuri de sincinezii de bază, una de flexie iar a doua
de extensie, pentru fiecare dintre membre.
După Brunnstrom, componenta mai slabă a unei sincinezii se tonifică, facilitând
componenta mai puternică a acelei sincinezii. Mușchii care nu sunt implicați în nici o
sincinezie sunt: latissimus dorsi, rotund mare, dințat anterior, extensorii degetelor, eversorii
gleznei. Acești mușchi sunt dificil de recuperat, reprezentâmd pentru mulți pacienți o limitare
funcțională.
Reflexele: în faza flască, reflexele osteotendinoase (ROT) sunt diminuate sau abolite;
în faza spastică, acestea sunt exagerate. Reflexele cutanate abdominale sunt abolite.
Reflexele patologice pot fi prezente:
- la nivelul membrului inferior:
- reflexul cutanat plantar în extensie – semnul Babinski;
- alte semne ce produc extensia dorsală a halucelui: Openheim,
Gordon, Schaffer, Chaddock.
- la nivelul membrului superior:
- semnul Hoffmann;
- semnul Trömmer;
- semnul Marinescu-Radovici (reflexul palmo-mentonier).
Poate apare clonusul piciorului si clonusul rotulei.
În stadiile cu spasticitate crescută, pot apare reflexe primitive tonice: reflexele tonice
simetrice ale gâtului, reflexele tonice asimetrice ale gâtului, reflexele tonice simetrice
labirintice, reflexele tonice lombare, reacția inversă de suport și reacții asociate – sincinezii.
Reacția de redresare, echilibru, protecție – mult diminuate sau absente;
Tulburări de coordonare – spasticitatea afectează coordonarea, trebuind combătută.
Tulburări de sensibilitate – aceste tulburări afectează feedback-ul senzitiv ce
condiționează răspunsul motor și face imposibilă utilizarea membrului respectiv, chiar și
atunci când funcția motorie este restabilită. Tulburările de sensibilitate localizate sunt
specifice pentru leziuni corticale, deficitul difuz pe toată partea hemiplegică denotă leziuni în
profunzime ce implică atingerea talamusului.
Afectarea nervilor cranieni: pareză facială de tip central, hemianopsie laterală
omonimă, devierea globilor oculari.
2. Deficitul funcțional:
Tulburări de limbaj: apar atunci când leziunea se produce în emisferul dominant (de
obicei stângul). La un proceent mic al populației, emisferul dominant este cel drept.
Tulburări de percepție – apar în leziuni ale lobului parietal drept. Acesti pacienți au o
tulburare a imaginii propriului corp, o neglijare a părții afectate, apraxie, nu pot distinge
anumite segmente ale unui obiect, etc.
Tulburări mentale, emoționale și comportamentale:
- Memoria de scurtă durată este afectată; cea de lungă durată rămâne
intactă;
11
- Bolnavii cu hemiplegie stângă nu-și recunosc adeseori handicapul, sunt
impulsivi, repeziți, judecata lor este afectată; cei cu hemiplegie dreaptă
sunt nesiguri, lenți, anxioși, ezitanți, necesită suport în toate activitățile.
- Majoritatea prezintă labilitate emoțională, trecând ușor de la râs la
plâns sau invers.
- Depresiile apar mai frecvent în leziunile emisferului stâng.
- Demența poate apare în cazul unor AVC repetate.
- Apar frecvent tulburări ale inteligenței: incapacitate de a calcula, de a
expune ceva, de a memora ceva. Tulburările de personalitate pot
dispare în decurs de un an.
Alte complicații:
a) disfagia – în leziunile bulbare (nervii IX - X) - cel mai afectat este timpul faringian
al deglutiției;
b) redorile articulare multiple – duc la deficit de mobilitate major;
c) disfuncția umărului – umăr dureros, SAND, subluxație a umărului cu compresia
plexului brahial, capsulită retractilă;
d) tulburări sfincteriene – constau în incontinență urinară (polakiurie, nicturie). Mai
puțin frecventă este retenția urinară, constând în glob vezical, ce necesită sondă vezicală.
Tratamentul medicamentos al AVC-ului se adresează, în principal etiologiei acestuia,

respectiv cel mai frecvent hipertensiunea arterială; este de preferat, în prima fază, menținerea
unei tensiuni arteriale cât mai aproape de cea uzuală a pacientului, cu evitarea scăderii bruște
a TA, pentru evitarea spasmului reactiv. În cazul AVC ischemic, se va institui tratament
anticoagulant și antitrombotic, sub strictă monitorizare; totodată, terapia hipolipemiantă este
de mare ajutor. În cazul hemorahiilor cerebrale, acest tratament este de obicei contraindicat.
În cazul adultului tânăr, cea mai frecventă etiologie este cea infecțioasă, tratamentul fiind
condus spre această direcție.
Medicamentele neurotrofice se vor institui cât mai repede, pentru a preveni
deteriorarea cerebrală. Gama de medicamente este variată, cele mai frecvent folosite sunt
Cerebrolysin, Piracetam, etc.
Tratamentul recuperator începe imediat ce pacientul a ieșit din starea de comă. În caz
de AVC ischemic, se începe în primele 3-4 zile de la debut, iar în caz de AVC hemoragic
după 10-14 zile (de obicei după puncția lombară de control, dacă LCR-ul este clar se poate
începe mobilizarea); până atunci tratamentul cuprinde realizarea posturărilor specifice.
Succesul depinde și de precocitatea tratamentului recuperator. Recuperarea la vârstnici
este mai anevoioasă, datorită capacității funcționale limitate, boli cronice asociate, lipsa
motivației.
Întârzierea, mai mare de 35 de zile, a tratamentului recuperator, dubleză perioada de
recuperare. În primele 6-8 luni de la debutul AVC, e necesar să se facă recuperare continuă.
Mijloacele de fizioterapie aplicate sunt diverse, având rolul de a stimula musculatura și
nervii periferici, cu scopul de a relua cât mai rapid funcționalitatea și a preveni instalarea
12
leziunilor funcționale. Se va folosi masajul manual, general, cu rol trofic și sedativ;
electroterapia antalgică dă rezultate foarte bune (în caz de dureri asociate);
Programul kinetic va cuprinde:

Posturări: cele trei posturări de bază în ordinea/valoarea importanței lor terapeutice
sunt:
- Decubit lateral pe partea homolaterală,
- Decubit lateral pe partea heterolaterală
- Decubit dorsal, precum și poziționarea corectă în așezat.
Repoziționarea pacientului se va realiza din 2 în 2 ore, pentru a preveni escarele.

Mobilizările pasive: sunt foarte importante în prevenirea contracturilor și redorilor
articulare; se vor începe cât mai repede, în general la 2-3 zile după AVC; inițial de aplică
exerciții pasive la toate segmentele hemicorpului afectat, minimum de 2-3 ori pe zi, apoi se va
trece la exerciții pentru trunchi și membrele contralaterale.
Ridicarea în așezat la marginea patului este un obiectiv important, având un efect
stimulant asupra SNC, previne depresia, încurajează comunicarea, previne atrofia musculară,
tromboflebita și embolia pulmonară. Mișcarea are loc în două trepte: rostogolirea în decubit
lateral pe partea sănătoasă; ridicarea la marginea patului.
Ridicarea din așezat în ortostatism și invers: în ortostatism, mulți pacienți au tendința
de a se înclina lateral, de a cădea pe spate sau de a-și trece greutatea pe membrul inferior
neafectat. Ei trebuie să învețe să câștige controlul asupra pelvisului, membrului inferior și
trunchiului. Poziția de ortostatism, cu greutatea pe ambele membre inferioare, cu un
aliniament corect al corpului, poate duce la scăderea spasticității în membrul afectat.
Antrenarea mersului: mersul ca mijloc de locomoție umană are două faze esențiale:
faza de sprijin și faza de balans. La bolnavul hemiplegic ambele faze sunt perturbate.
Antrenarea mersului la bolnavul hemiplegic începe întotdeauna cu faza de sprijin. După ce
pacientul a câștigat un control al încărcării greutății pe piciorul afectat, se poate trece la
antrenarea mersului. Programul kinetic va cuprinde: exerciții pentru antrenarea extensiei
șoldului afectat, antrenarea controlului genunchiului în faza de sprijin, antrenarea deplasării
laterale a pelvisului, antrenarea flexiei genunchiului la debutul fazei de balans, antrenarea
extensiei genunchiului și dorsiflexiei piciorului la contactul călcâiului cu solul și antrenarea
mersului propriu-zis pe teren plat, urcat-coborât scări, etc.
Reeducarea membrului superior.
Principii: antrenarea mâinii nu trebuie lăsată la urmă, după ce există o anumită
recuperare la nivelul umărului – nu este nevoie de un control al umărului înainte de a avea
controlul mâinii; nu este obligatoriu ca recuperarea membrului superior să înceapă de la
proximal la distal; dacă s-a obținut o mișcare izolată musculară, ea trebuie imediat folosită
într-o activitate funcțională; ghidajul manual al kinetoterapeutului este necesar când nu există
suficientă activitate musculară; pacientul nu trebuie să practice activități ce nu au semnificație
funcțională; nu trebuie să se insiste pe mișcări pasive; trebuie introduse cât mai repede
activități ce implică ambele membre superioare; dacă în primele trei luni nu apare nici o
activitate spontană, membrul fiind cu spasticitate crescută, prognosticul de recuperare neuro-
motorie este rezervat.
13
Programul kinetic va cuprinde exerciții pentru: antrenarea controlului motor al
umărului, antrenarea controlului motor al cotului, antrenarea extensiei pumnului, antrenarea
supinației, antrenarea opozabilității policelui, antrenarea manipulării unor obiecte. Se va
insista în folosirea ambelor mâini în toate activitățile, sau mai bine zis se vor realiza în
principal activități bilaterale (conform metodei Bobath).
2. Paraplegia
Paraplegia – este cauzată cel mai frecvent de traumatisme vertebro-medulare.
Traumatismul vertebro-medular (TVM) - leziunea elementelor neurale în canalul

medular, care are ca rezultat în funcție de nivelul lezional tetraplegia sau paraplegia.
Clasificare:
- Traumatism complet: funcția motorie sau senzitivă este absentă la cel
mai de jos segment sacral (S4-S5);
- Traumatism incomplet: conservare a funcțiilor senzitive și/sau motorii
sub nivelul neurologic, incluzând și segmentul sacral cel mai de jos
(S4-S5). Traumatismele incomplete dau următoarele sindroame:
medular central; Brown-Sequard (sindromul de hemisecțiune); medular
anterior; medular posterior; de „coadă de cal” și „con medular”.
Tetrapareza sau parapareza – utilizarea acestor termeni nu este încurajată, ei descriu

în mod imprecis leziuni incomplete. În locul acestora, scara ASIA-Frenkel (scara de
deteriorare ASIA) furnizează o abordare mult mai precisă în ceea ce priveste gradul de
deteriorare/afectare medulară.
Nivelul neurologic se referă la segmentul cel mai caudal al măduvei spinării cu funcție
normală senzitivă și motorie pe ambele părți ale corpului. De fapt, segmentele la care se
descoperă adesea funcție normală diferă după partea corpului (stânga-dreapta) si după relația
senzitiv/motor. Astfel pentru identificarea nivelului neurologic avem 4 „nivele” de apreciat:
Dr-motor, Dr-senzitiv, Stg-motor, Stg-senzitiv.
Nivelul motor - se stabileste prin testarea a zece „mușchi cheie”, de fiecare parte a
corpului, dreapta-stânga, 5 pentru MS și 5 pentru MI. Evaluarea nivelului motor generează
două grade motorii (pe baza scarei 0-5) per pereche de „mușchi cheie”, de pe partea dreapta-
stânga a corpului. Scorul motor reprezintă un mijloc numeric de apreciere a transformărilor
funcției motorii în urma tratamentului kinetic aplicat. Pe scurt, nivelul motor – este „mușchiul
cheie” cel mai de jos găsit cu forță 3 (deoarece a rămas inervat doar de o rădăcină), cu
condiția ca cel de deasupra să aibă forța normală (4-5), iar cel de dedesubt să aibă o forță 0-2.
Nivelul senzitiv - se referă la segmentul cel mai caudal al măduvei spinării cu funcție
senzitivă normală pe ambele părți ale corpului. Evaluarea nivelului senzitiv presupune
testarea punctelor cheie la nivelul fiecărui dermatom din cele 28, atât de pe partea dreaptă cât
și cea stângă a corpului. La fiecare dintre aceste puncte cheie se evaluează două aspecte ale
sensibilității: sensibilitatea dureroasă și sensibilitatea tactilă.
14
Deficitele funcționale sunt legate de nivelul leziunii:
 la C4 – tetraplegic: respirația este imposibilă, deoarece mușchiul diafragm este
inervat parțial. Pacientul are nevoie de cărucior electric ce să aibă dispozitive
adaptate la computer pentru respirație.
 la C5 – tetraplegic: își poate folosi parțial rotatorii externi ai umărului,
deltoidul și bicepsul.
 la C6 – își poate folosi parțial MS, cu instrumente adaptative, putând să se
hrănească singur și să realizeze unele ADL-uri.
 la C7 – își poate folosi flexorii pumnului, extensorii degetelor, tricepsul. Poate
să facă transfer din pat în scaun cu rotile și se poate ridica din decubit în asezat.
 la C8-T1 – se poate deplasa independent cu căruciorul.
 la T4-T6 – necesită orteză tip KAFO (pentru genunchi, gleznă, picior) și
centură pelviană.
 la T9-T12 – necesită orteză KAFO, cârje, cadru.
 la L2-L4 – deplasarea se face cu cadru.
 la L4-L5 – deplasarea se face cu orteză AFO (gleznă, picior), cârje, baston.
TVM evoluează în 3 faze:

1. durează de la 1-3 săptămâni la 2-3 luni de la debutul traumatismului. Faza de șoc
spinal se manifestă prin para- sau tetraplegie flască, anestezie totală sublezională, areflexie,
Babinski pozitiv, retenție de urină și fecale, reflexe cutanate abdominale abolite, tulburări
trofice.
2. faza de reapariție a reflexelor osteotendinoase, însoțite de clonus, reflexul de triplă
flexie, semne de revenire a forței musculare, Babinski pozitiv, reapar reflexele vezicale și
rectale. Durează câțiva ani.
3. faza terminală, când orice activitate reflexă dispare, se instalează atrofii musculare,
tulburări trofice majore, cașexie (pacientul se opreste în evoluție, apoi moare).
Tratament fizical-kinetic:
Obiective:
1. Menținerea și/sau creșterea mobilității articulare și prevenirea deformărilor;
2. Creșterea forței mușchilor total sau parțial inervați;
3. Creșterea rezistenței fizice a organismului prin activități funcționale;
4. Obținerea unui grad de maximă independență;
5. Explorarea potențialului vocațional și a preocupărilor legate de petrecerea timpului
liber, în vederea reinserției sociale;
6. Ajustarea psihosocială în raport cu dizabilitatea;
-acordarea de asistență psihoterapeutică de specialitate;
7. Asigurarea accesibilității locuinței pacientului prin reamenajare;
8. Instruirea pacientului în legătură cu mijloacele de comunicare prin care poate obține
asistență medicală și socială dacă este cazul.
Principii de tratament kinetic
15
În faza acută:
1. posturări, mobilizări si îmbunătățirea respirației;
 prevenirea deformărilor: se vor face mobilizări pasive de 3 ori pe zi câte
15-20 min.;
 mobilizări active, ortezare, posturare;
2. exerciții de respirație diafragmatică;
 tonifierea diafragmului prin contact manual cu rezistență în regiunea
epigastrului sau cu greutate pe abdomen;
 întinderea mușchilor pectorali;
 se poartă un corset abdominal pentru a menține presiunea intratoracică;
3. la pacientul tetraplegic nu se fac mobilizări ale capului si gâtului;
 se fac exerciții de forță selective pentru MS bilateral, simetric;
 se va insista pe deltoidul anterior, extensorii umărului, biceps, triceps;
 la paraplegici, se insistă pe mușchii coborâtori ai umărului, dorsal mare și
triceps;
4. activități ocupaționale.
În faza subacută:
1. Se continuă ex din faza acută;
2. Se fac rostogoliri din decubit dorsal și decubit ventral;
 dacă deficitul motor este asimetric, se inițiază mișcarea către partea mai slabă;
 se fac diagonalele Kabat pentru membrul superior, tehnici de FNP;
3. Se câștigă controlul posturilor (postura păpusii joase, postura păpusii înalte, postura
așezat, stând pe genunchi, etc.);
 progresul se face de la posturi cu bază de susținere mare, la cele cu bază cât
mai mică, crescând conștiința unui nou centru de greutate, antrenarea pentru
realizarea transferurilor și ambulației (dependența sau independența în
realizarea acestora depind de nivelul lezional);
4. Transferul se începe după ce pacientul are echilibru în șezând;
 tehnica cea mai utilizată este cea prin alunecare cu sau fără placă de transfer;
5. Deplasarea este posibilă la pacienții paralizați care au o musculatură abdominală și
paravertebrală cu forță bună, au leziune medulară incompletă și au o forță reziduală în
flexorii șoldului și cvadriceps.
 sunt excluși cei cu leziuni înalte T2-T8;
 alți factori care pot influența negativ ambulația: spasticitate ridicată, durerea,
escarele, absența sensibilității propriocentive, redorile articulare.
Pacientul cu leziuni toracice joase T9-T12 necesită orteze KAFO și cârje sau cadru
pentru deplasare. La cei cu leziune T2-T8, dacă totuși se dorește ca pacientul să se deplaseze,
acest lucru este posibil cu orteze KAFO și centură pelvină. La cei cu leziune de la L3 în jos,
se prescriu orteze AFO și cârje sau baston.
Pacientul va fi învățat să-și monteze ortezele, cum să se ridice și să se așeze cu
ortezele montate, folosind cârje sau baston, cum să se deplaseze. Dacă forța de susținere este
16
bună și poate să preia din greutatea corpului la nivelul MS, pacientul se poate deplasa singur
cu supraveghere.
Locuința pacientului paraplegic trebuie evaluată și făcute modificări necesare, ținând
cont de deficitul funcțional.
3. Boala Parkinson
Boala Parkinson este o afecțiune degenerativă a sistemului nervos central de etiologie

încă neprecizată (sindrom parkinsonian idopatic). Clinic, are la bază sindromul extrapiramidal
de tip hiperton-hipokinetic.
Tabloul clinic: de la debut până la constituirea tabloului clinic specific de boală
Parkinson trec în medie 1-2 ani.
 la debut: oboseală marcată, mers încetinit, amplitudine de mișcare articulară
redusă la nivelul MS, facies inexpresiv, tremurături la nivelul degetelor mâini,
mai ales unilateral, stări de neliniște sau fenomene depresive. Domină triada:
bradikinezie, rigiditate, tremor.
 Este completat de: hipomimia sau „masca” facială imobilă cu clipitul foarte
rar, fără mișcări oculare sau faciale; disartrie hipokinetică sau hipofonică;
disfagie; scrisul mărunt (micrografie); diminuarea amplitudinilor mișcărilor
respiratorii; tulburări psihice uneori accentuate si de medicație (stări depresive,
tulburări cognitive, episoade de agitație, tulburări de somn, confuzie),
constipație, deficit sexual, dureri difuze la MI, parestezii, oboseală;
Subtipuri de boală Parkinson: cu tremurături (boala debutează mai devreme, nu

afectează starea mentală, are progresie lentă); cu bradikinezie (cu instalarea frecventă a
demenței, cu evoluție rapidă).
Obiective:
1. Menținerea sau creșterea mobilității în toate activitățile;
2. Prevenirea/ameliorarea limitărilor de amplitudine articulară;
3. Diminuarea rigidității;
4. Prevenirea/ameliorarea atrofiilor și hipotrofiilor musculare;
5. Ameliorarea coordonării/vitezei de mișcare;
6. Îmbunătățirea mersului;
7. Îmbunătățirea mimicii și limbajului;
8. Îmbunătățirea respirației;
9. Menținerea și creșterea funcționalității în ADL-uri;
10. Adaptarea psihologică la boală.
17
Principii:
 Exerciții atent echilibrate, cu pauze de odihnă pentru ca pacientul să nu ajungă
în faza de oboseală;
 Programul de recuperare va cuprinde masaj decontracturant, tehnici de relaxare
(ex. Jakobson);
- Se utilizează exerciții de relaxare, balansări usoare și tehnici ritmice
care stimulează aparatul vestibular, pentru a obține relaxarea
generalizată a musculaturii corpului;
- Hidroterapie, mișcări pasive simetrice (se respectă ordinea dinspre
distal spre proximal, membrele fiind mobilizate înaintea trunchiului);
 Exerciții de rotații ale capului și trunchiului (începând cu rostogolirea în pat),
apoi din așezat și ortostatism care cresc mobilitatea și ameliorează echilibrul;
rostogolirea este facilitată folosind IR și RR, fie a segmentelor fie a trunchiului
superior sau inferior în decubit lateral, apoi din decubit lateral în decubit dorsal
și apoi ventral.
- Tehnica FNP - IR este ideală pentru a contracara efectele bradikineziei,
ea se aplică atât la nivelul segmentelor de membre cât și pentru
facilitarea rostogolirii;
 Stretchingul pasiv lung pe musculaturii flexoare;
 Schemele facilitatorii Kabat: diagonalele extremităților (D2 de flexie bilateral
pentru MS si D1 de extensie pentru MI) și diagonalele trunchiului superior;
 În cazul în care rigiditatea nu este mare, se pot efectua mobilizări active libere
pe toată amplitudinea, pe care pacientul le execută din decubit, așezat,
ortostatism (ex. combinate pentru membre și trunchi) în fața oglinzii, la început
simetric apoi asimetric;
 Exercițiile trebuie să fie legate de funcțiile de autoîngrijire (ADL-uri),
deoarece cresc motivația și reduc apatia și depresia;
- Creșterea conștientizării mișcării este realizată prin folosirea
stimulărilor auditive și verbale (strigătul, muzica ritmată, metronomul,
bătut din palme, folosirea de oglinzi și marcaje pe sol);
 Atenție la musculatura extensoare, pentru a contracara tendința de postură în
flexie a pacientului;
 Echilibrul în așezat este îmbunătățit folosind tehnica SR (rezistența trebuie să
fie gradată; ex. cu rezistență trebuie întrerupte dacă duc la cresterea rigidității);
 Pentru ameliorarea coordonării, programul va cuprinde:
- exerciții libere de la nivel axial spre distal și invers;
- rotația trunchiului asociată cu pași de mers;
- mișcări ale MS în ritmuri variabile;
- mers cu modificarea bazei de sprijin, cu dezechilibrări voite (mers pe
vârfuri, cu „aruncarea” unui MS înainte sau în abducție, „culegerea”
unor obiecte de pe sol în timpul mersului);
- jocuri cu mingea din așezat și ortostatism: aruncări-prinderi ale mingii
cu rotația trunchiului stg.-dr, aruncări la coș cu mingea, ținerea în
echilibru pe o mână a unui obiect;
18
 Pentru facilitarea mușchilor hioidieni și ai limbii, se pot folosi: stretch-ul,
contactele manuale, rezistența, comenzile verbale, aplicarea de gheață pe
musculatura feței și limbii;
 Pentru „favorizarea” mimicii, se vor folosi grimase în fața oglinzii, mișcări
ritmice de închidere și deschidere a gurii, ex. de clipire, de încruntare, etc.
exerciții izolate ale frunții, sprâncenelor, pleoapelor, obrajilor, gurii apoi
global, de expresie: râs, plâns, mirare, furie, veselie.
 În reeducarea mersului va urmări creșterea lungimii pasului, lărgirea bazei de
sprijin, antrenarea balansul brațelor, ex. de schimbare a direcție de mers, opriri
bruște, echilibru în ortostatism, ridicare de obiecte de pe sol;
 Diminuarea deficitului ventilator restrictiv datorită scăderii elasticității toraco-
abdominale se va realiza prin ex. de relaxare generală, ex. de întindere pe
musculatura intercostală.
 Ex. de respirație vor fi combinate cu mișcări ale brațelor și trunchiului superior
iar pe zonele de expansiune toracică slabă se vor aplica presiuni manuale.
 Se fac ex. de respirație ritmată (verbal sau cu ajutorul simulatoarelor de
respirație);
 Alimentația trebuie făcută în poziția așezat cu capul și gâtul în poziție corectă;
 Membrii familiei vor fi educați în vederea continuării ex. la domiciliu.
- ex. trebuie efectuate dimineața devreme pentru reducerea rigidității.
 Pacientul trebuie să fie implicat în activitățile zilnice fără ca membrii familiei
să menajeze prea mult pacientul.
 Tratamentul pacientului cu Parkinson bazat pe aceste principii însoțit de
tratament medicamentos – Levodopa, asigură o îmbunătățire a nivelului
funcțional.
4. Scleroza multiplă
Scleroza în plăci (scleroza multiplă, leuconevraxita) - afecțiune care aparține grupului

de boli demielinizante, caracterizate prin leziuni multiple (distrugerea tecii de mielină) și
cicatrizante, cu o relativă conservare a celorlalte elemente nervoase.
Este o boală cronică, a adultului tânăr, evoluează cu remisiuni și acutizări de
intensitate și durată variabilă. Debutează în general în jurul vârstei de 20-40 ani.
Clinic:
 nevrită optică retrobulbară (scăderea acuității vizuale, scotoame; diplopie prin
paralizia nervului abducens);
 oboseală musculară, scăderea forței musculare mai ales la nivelul MI, atrofii,
fasciculații;
 tulburări motorii de tip piramidal, cu deficit motor și spasticitate, cuprinzând
MI (parapareză/paraplegie), hemicorp (hemipareză/hemiplegie) sau toate cele
patru membre;
 diminuarea sau abolirea reflexelor cutanate abdominale, exagerarea reflexelor
ostotendinoase și aparția clonusului;
19
 tulburări de sensibilitate (manifestate prin parestezii, înțepături, senzația de
rece la nivelul extremităților, uneori parestezii în teritoriul trigeminal), alteori
nevralgii de trigemen;
- tulburările obiective de sensibilitate sunt mai rare și anume cea
vibratorie și kinestezică la nivelul MI.
 uneori se constată sindrom Brown-Sequard parțial la nivelul MI, semnul
Lhermitte;
 sindrom cerebelos, cu mers ataxic, iar dacă este concomitent cu sindromul
piramidal se constată: mers ataxo-spasmodic, dismetrie, disinergie însoțită de
hipotonie, tremur intențional, tulburări vestibulare cu nistagmus, vertij,
amețeli.
- în formele grave, se constată o astazie completă;
- vorbirea este sacadată, nearticulată și explozivă;
 tulburări sfincteriene și sexuale (incontinență, retenție, frigiditate și impotență);
 manifestări psihice (tulburări de afectivitate, labilitate emoțională și
perturbarea funcțiilor cognitive).
Forme clinice:
1. piramidală (caracterizată de prezența semnelor clinice specifice sindromului
piramidal cu parapareză spastică);
2. cerebeloasă (cu mers ataxic cerebelos și vorbire sacadată);
3. vestibulară (cu nistagmus si vertij);
4. mixte care presupun semne clinice multiple.
Formele de evoluție:
- alternantă (presupune că perioade de remisiune a bolii alternează cu
perioade de reapariție a bolii);
- progresivă (evoluează constant spre agravare);
- staționară (rămâne un anumit tablou clinic după puseul inițial, fără
exacerbări);
- acută/fulminantă (evoluează rapid spre deces).
Formele 1 si 3 se pretează pentru kinetoterapie.
Tratamentul medicamentos de fond se face în general cu corticoizi, interferon și

imunoglobuline. Evaluarea globală, în principal funcțională a pacientului se face cu ajutorul
scalei generice pentru calitatea vieții FIM și cu scala specifică Kurtzke (care evaluează funcția
piramidală, funcția cerebeloasă, funcția trunchiului cerebral, funcția senzitivă, funcția urinară
și intestinală, funcția vizuală, funcția mentală și alte funcții) – pentru aprecierea incapacității
pacientului cu scleroză multiplă.
20
Obiective:
1. Inducerea activității motorii voluntare;
2. Îmbunătățirea controlului motor;
3. Reducerea spasticității;
4. Ameliorarea coordonării;
5. Ameliorarea feed-back-ului senzorial;
6. Inhibarea schemelor motorii nedorite;
7. Diminuarea ataxiei cerebeloase;
8. Prevenirea și diminuarea limitărilor amplitudinilor de mișcare;
9. Ameliorarea/îmbunătățirea mersului;
10. Adaptarea psihologică la boală.
Principii:
- oboseala ce determină o incapacitate semnificativă se compensează prin planificarea ex.,
desfășurarea programului kinetic în anumite momente ale zilei, când pacientul nu acuză
oboseală, se practică ex. fără încărcare mare, concordându-se funcția respiratorie cu
exercițiile;
- pentru a preveni și diminua limitarea amplitudinilor de mișcare sau creșterea mobilității
se pot folosi posturările în poziții funcționale, aplicarea de orteze amovibile, mobilizări
pasive.
 pentru limitarea aparției acestora, se vor realizări mobilizări pasive lente pentru
a preveni strech-reflexul, mobilizări active concomitent cu aplicarea de gheață.
- pentru contracturile severe se pot folosi întinderi prelungite statice, folosind greutăți sau
posturi, tehnicile FNP (ex. RO si CR).
 se pot folosi tehnici de facilitare a tonusului muscular și activității motorii:
stretch reflexul, mobilizări pasivo-active asociate elementelor de facilitare
neuro-motorie (intinderi rapide, vibrație, periaj), tehnici FNP - IL, CR, SI,
mobilizări în cadrul schemelor de facilitare Kabat în funcție de forma clinică
(diagonalele pentru membre și pentru trunchi).
 se vor putea utiliza influențele reflexelor labirintice, ca și a RTCS și RTCA.
 pe măsură ce activitatea musculară crește, se introduc izometria și mobilizările
cu rezistență progresivă;
- pentru scăderea spasticității: masaj cu gheață, imersia unui segment în apă rece, tehnici de
stimulare vestibulară (rostogolirea, balansul), cu efect de scădere a spasticității, elemente
din metoda Bobath.
 pe mușchii spastici, se aplică întinderi prelungite statice și presiune pe tendon
iar pe musculatura antagonistă musculaturii spastice aplicarea unor elemente
extero sau proprioceptive FNP: tapotaj, vibrații, atingeri ușoare; se utilizează
tehnicile FNP: IR, IL, RR.
 ca urmare a predominanței tonusul extensorilor exercițiile se vor concentra pe
flexie și rotație (ex. diagonalele Kabat pentru trunchi „chopping” și „liftingul”)
combinate cu rostogolirea.
21
- pentru ameliorarea feed-backului senzorial, exercițiile se vor realiza cu ghidaj vizual și
indicații verbale.
 bio-feedback-ul cu electromiograf conferă informații vizuale și auditive putând
fi eficiente pentru dezvoltarea sensibilității kinestezice.
 pentru a inhiba schemele nedorite, mișcarea activă nu trebuie să fie prea
solicitantă, evitându-se efortul muscular crescut astfel încât mișcarea să se
execute în cadrul schemei fiziologice.
 spasticitatea este de asemenea o cauză a mișcărilor nedorite și trebuie
combătută.
- îmbunătățirea ataxiei se face prin tehnici de cocontracție a musculaturii proximale.
 se folosesc posturi antigravitaționale, după secvențele dezvoltării ontogenetice,
tehnici care stimulează stabilitatea și co-contracția musculaturii proximale
(telescopări, SR, IZA).
 la cei cu ataxie marcată, sunt benefice IL.
 când ataxia este îmbunătățită se folosesc exerciții în care se antrenează reacțiile
de postură (de redresare, de echilibru) prin balansări lente, mobilizări în afara
posturilor stabile.
 Câteodată, mișcările ataxice ale membrelor pot fi inhibate prin aplicarea unor
greutăți (manșoane la nivelul pumnului și gleznelor), acestea crescând feed-
backul proprioceptiv în timpul unei activități.
- pentru îmbunătățirea coordonării se fac ex. libere fără efort, pe schemele dorite de
mișcare, repetându-se de mai multe ori pe zi.
 treptat, se crește viteza de execuție și se aplică ușoare rezistențe, dar fără să
obosească pacientul.
 ex. Frenkel sunt recomandate pentru probleme de coordonare – ataxia
cerebeloasă.
 ex. care duc la extenuarea pacientului cresc temperatura internă și agravează
simptomatologia.
 de asemenea băile termale calde (peste 37ºC) sunt contraindicate.
- la mai mult de 40% dintre pacienți este necesară prescrierea de mijloace de asistență
pentru realizarea activităților ADL (bastoane, cârje, cadre), precum și adaptarea locuinței
prin montarea de bare laterale în baie, toaletă, etc.;
 pentru îmbunătățirea mersului cu mijloace ajutătoare se vor antrena mușchii
trunchiului și membrelor superioare; mersul se antrenează pe teren plat, sau în
bazine, datorită condițiilor favorizante;
- educarea respirației este esențială și obligatorie în toate stadiile de evoluție a bolii.
- problemele de deglutiție pot fi îmbunătățite printr-o postură corectă în așezat.
 reflexul de sugere și de producere a salivei pot fi stimulate prin folosirea unui
cub de gheață, realizând atingeri usoare ale limbii și zonei laringeale ale
gâtului, pentru stimularea reflexului de înghițire.
 suptul cu rezistență prin pai poate antrena reflexul de deglutiție.
- problemele psihologice frecvente, ca anxietatea și depresia, au nevoie de suport
psihologic de specialitate.
22
- corectarea disfuncțiilor cognitive se inițiază cu ajutorul înregistrărilor pe casete și a
programelor de tip ADL ale terapiei ocupaționale.
5. Sechele encefalitice (ESI)
Hemiplegia, diplegia, parapareza: constau în pierderea mobilității voluntare a unui

hemicorp, sau o disabilitate motorie prin lezarea căii piramidale, extrapiramidale. Există
hemiplegie congenitală cauzată de leziuni care apar prenatal în primele 28 zile, reprezintă 70-
90% din ESI. Este mai frecventă la băieți, partea afectată e de obicei cea dreaptă, fiind însoțită
de afazie și tulburări de vorbire.
Recuperarea și tratamentul kinetic:

- Abordarea copilului cu ESI începe cu mișcări din zona proximală, coborând spre cele
mediane (cot, genunchi) și se va finaliza cu cele distale (încheietura mâinii cu degete și
police , gleznă și labă în eversie și dorsoflexie).
 Sunt preferate tehnicile și metodele active globale de stimulare, facilitare sau
inhibare prin metoda FNP de acționare cranio-caudal, proximo-distal,
asimetrie-simetrie, stabilitate-mobilitate.
- Strategiile kinetoterapeutice cuprind:
 strategia axului central cu următoarele etape:
- controlul capului si gâtului;
- controlul și mișcarea centurii scapulo-humerale și a membrelor
superioare;
 strategia zonei lombo-sacro-fesiere în cadrul relaționării coloană- pelvis -șold;
 strategia membrelor inferioare, genunchi și gleznă;
 strategia bazinului și ridicării din așezat, din patrupedie, din genunchi în
ortostatism;
 unipodalismului ortostatic;
 mersul cu toate implicațiile și formele sale ( cu sau fără dispozitive ajutătoare).
Se indică anakinezia prin posturări, chiar din primele momente, până la finalizarea
recuperării pentru partea afectată (paretică). Mai puțin, sunt indicate folosirea tehnicilor de
masaj (chiar sunt contraindicate) care produc spasticitate, fără control voluntar a musculaturii
afectate.
6. Mononeuropatii
Sindromul de neuron motor periferic (SNMP) – reprezintă leziunea căii motorii

periferice, care începe cu pericarionul neuronului din coarnele anterioare și celulele motorii,
leziunea nervilor cranieni, rădăcinilor, trunchiurilor, plexurilor și nervilor periferici.
Clinic se manifestă prin:
23
a. Tulburări ale motricității active: pareze si paralizii care sunt limitate la
nervul, rădăcina, plexul sau segmentul medular lezat, respectiv nervii cranieni
motori interesați.
 De obicei parezele și paraliziile sunt parcelare, interesând numai
unitățile motorii ale cărui neuron este lezat, asa încât deseori numai un
grup muscular prezintă deficit motor.
b. Modificări ale tonusului muscular. Tonusul muscular este diminuat
(hipotonie) sau abolit și interesează grupele musculare paralizate.
c. Modificări ale reflexelor: ROT și cele cutanate sunt diminuate sau abolite,
deoarece este întreruptă componenta eferentă a arcului reflex.
d. Prezența fasciculațiilor musculare, când leziunea interesează pericarionul (ex.
scleroză laterală amiotrofică, poliomielita anterioară cronică).
e. Atrofia musculară este localizată pe grupele musculare paralizate.
Tipuri de SNMP:
1. Leziunea pericarionului: poliomielită, scleroză laterală amiotrofică,
siringomielie.
 Sindromul poate fi simetric sau asimetric;
2. Leziunea rădăcinilor anterioare:
 la nivelul membrului superior, avem 3 tipuri (manifestările clinice se
suprapun peste cele ale leziunii plexului brahial): superior (afectarea
rădăcinilor C5-C6); mediu (afectarea rădăcinii C7); inferior (afectarea
rădăcinilor C8-T11);
 la membrul inferior, întâlnim sindromul de „coadă de cal”, care
determină paralizie flască, tulburări de sensibilitate, tulburări de
evacuare a vezicii, tulburări erectile si constipație;
3. Leziunile plexurilor:
 Paralizia de plex brahial – există 4 tipuri clinice si unul total.
- superior – afectarea rădăcinilor C5-C6 (Duchenne-Erb);
atitudinea particulară: braț în adducție și rotație internă, antebraț
extins și pronat; deficit motor: afecarea mișcărilor în articulația
umărului și cotului; poate să execute mișcarea de ridicare a
umărului (prin m. trapez, inervat de n. accesor); flexia
antebrațului este mult redusă; musculatura afectată: deltoid,
dorsal mare, parțial pectoral mare și mic, supra și subspinos,
subscapular, dințat mare, biceps brahial, lungul supinator,
triceps brahial; ROT: diminuat sau abolit – reflexul bicipital;
tulburările de sensibilitate: bandă de hipoestezie pe toată fața
laterală a membrului superior, de la umăr la police; tulburări
trofice: hipotrofia musculaturi umărului, umăr în „epolet”.
- mijlociu – afectarea rădăcinii C7 (Remak); atitudinea
particulară: antebraț și pumn usor flectate; deficit motor:
dificultăți în extensia antebrațului, pumnului și primei falange a
degetelor; musculatura afectată: triceps, extensor lung degete,
24
rotund și pătrat pronator; ROT: diminuat sau abolit – reflexul
tricipital, stiloradial; tulburările de sensibilitate: bandă de
hipoestezie pe zona laterală a mâinii și degetele II-III; tulburări
trofice: hipotrofia musculaturii din regiunea dorsală a brațului și
antebrațului.
- inferior – afectarea rădăcinilor C8-T1 (Klumpke); atitudinea
particulară: mâna „în grifă” – policele se așează în planul
celorlalte degete, degetele II-V prezintă hiperextensia primei
falange și flexia celorlalte două; deficit motor: deficitare flexia
pumnului, abducția, adducția policelui, abducția, adducția și
flexia primei falange și extensia celorlalte două a degetelor II-
V; musculatura afectată: afectați mușchii flexori ai degetelor,
interosoși, lombricali, mușchii eminenței tenare și hipotenare;
ROT: diminuat sau abolit – reflexul cubito-pronotar; tulburările
de sensibilitate: zonă de hipoestezie pe marginea anteromedială
a membrului superior și a degetelor IV-V; tulburări trofice:
hipotrofia musculaturii afectate, sindrom Claude-Bernard-
Horner (ptoză și mioză) de partea afectată, ca urmare a
conținutului de fibre vegetative din rădăcinile C8-T1.
- total - afectarea rădăcinilor C5-T1; atitudinea particulară: MS
flasc, atârnă pe lângă trunchi datorită paraliziei tuturor
mușchilor; deficit motor: sunt afectate toate mișcările MS, poate
doar să ridice umărul (prin m. trapez); musculatura afectată: toți
mușchii; ROT: diminuat sau abolit – reflexul bicipital, tricipital,
stilo-radial; tulburările de sensibilitate: zonă de hipoestezie ce
cuprinde întreg MS; tulburări trofice: „umăr în epolet”, sindrom
Claude-Bernard-Horner, hipotrofie musculară pe întreg
membru, edem, cianoză, hipotermie.
Evaluarea funcțională - presupune complianță din partea pacientului si multă răbdare

din partea kinetoterapeutului. Accentul se pune atât pe o evaluare analitică cât și pe acele
funcții și miscări globale, activități cotidiene (din grupa ADL-urilor) în care este implicat
segmentul sau membrul a cărei inervație este asigurată de structura nervoasă periferică
interesată, se evaluează prehensiunea.
Obiective și mijloace:
1. Evitarea, corectarea apariției deformărilor, redorilor articulare și atitudinilor
vicioase:
- posturări în poziție funcțională prin folosirea de atele simple, mulate plastice,
usoare elastice sau cu arcuri, benzi adezive corectoare, orteze fixe și mobile,
întinderi pasive prelungite (stretching) pe musculatura antagonistă celei
25
paralizate, aplicații de masaj și căldură locală, electroterapie (ex. ultrasunet în
zona muschi-tendon);
2. Evitarea atrofiei musculaturii paralizate:
- electrostimulări cu curenți exponențiali, elemente de facilitare (atât extero cât și
proprioceptive), tehnici FNP – în special întinderile rapide, mobilizări articulare
pasive pe toată amplitudinea, pentru menținerea imaginii kinestezice,
biofeedback.
3. Creșterea funcției fibrelor musculare restante sănătoase:
- mobilizări pasive, pasivo-active cu întinderi scurte la capătul mișcării folosind
elementele de facilitare exteroceptive (tapotajul, atingera ușoară, contactul
manual), tehnici FNP: IL, ILO, CR, SI, IA, schemele de facilitare din metoda
Kabat (diagonalele de flexie și extensie pentru membre superioare aplicate în
funcție de tipul leziunii), mișcări efectuate în apă (pentru calmarea durerii,
relaxarea antagonistului, facilitarea agonistului), mobilizări active și active cu
rezistență, electrostimulare, biofeedbak, terapie ocupațională.
4. Redobândirea coordonării mișcărilor:
- exerciții active pe diferite scheme de mișcare, la MI (ex. tip Frenkel), terapie
ocupațională.
5. Menținerea/îmbunătățirea mobilității și forței segmentelor neafecate de paralizie:
- exerciții active pe toată amplitudinea de mișcare, exerciții izometrice, exerciții
active cu rezistență.
6. Recuperarea sindromului senzitiv:
- se realizează după următoarea succesiune: sensibilitatea la presiune și durere,
propriocepție, kinestezie, sensibilitatea termică (rece si apoi cald), discriminarea
a două puncte, stereognozia.
7. Recuperarea sindromului vasculo-trofic:
- posturare elevată, ortezare, mănușă elastică, gimnastica Moberg pentru MS,
crioterapie, masaj de drenaj veno-limfatic, hidroterapie (baie de tip whirlpool),
băi alternante, electroterapie, respectarea normelor de igienă locală si generală.
8. Recâștigarea maximului funcțional: terapie ocupațională.
 Paralizia de nerv radial: atitudinea particulară: antebraț în ușoară flexie, pronație,

pumn în hiperflexie („mână în gât de lebădă”), policele în adducție și ușor flectat;
deficit motor: la nivelul antebrațului dispar mișcarea de extensie și supinație, de flexie
a antebrațului pe braț, înclinarea radială, abducția și extensia policelui, mișcarea de
extensie a primei falange a degetelor II-V; se păstrează mișcarea de extensie a
ultimelor două falange prin acțiunea mușchilor interososi și lombricali; scade și forța
de flexie a degetelor și prehensiunea pentru că se pierde sinergia normală dintre
extensia pumnului și flexia degetelor; musculatura afectată: triceps, brahial, anconeu,
scurt supinator, extensor radial al carpului, extesori ai degetelor; ROT: diminuat/abolit
reflexul tricipital și stiloradial; tulburările de sensibilitate: pe fața dorsală a mâinii 2/3
laterale, fața posterioară a policelui, fața dorsală prima falangă a degetelor II-III și
26
jumătate deget IV; tulburări trofice: edem la nivelul mâinii, hipotrofia musculaturii
dorsale braț, antebraț.
1. Prevenirea și corectarea deviațiilor:
- posturare în poziție de extensie a articulației radiocarpiene;
- extensia articulației MCF cu ajutorul orezelor fixe/dinamice care permit
funcționalitatea mâinii.
2. Prevenirea limitărilor de mobilitate articulară:
- mobilizări pasive;
- mobilizări pasivo-active și active odată cu apariția reinervării.
3. Prevenirea și combaterea tulburărilor vasculo-trofice:
- ridicarea MS deasupra orizontalei pentru favorizarea întoarcerii venoase;
- masajul manual în sens centripet cu MS în poziție elevată;
- mobilizări articulare pasive;
- dispozitive externe de pompaj.
4. Menținerea forței musculaturii neafectate:
- exerciții active și active cu rezistență la nivelul tuturor mușchilor neafectați, fără a
tonifia musculatura degetelor, pentru a nu crea un dezechilibru funcțional între
flexori (neafecați) și extensori.
5. Creșterea forței musculaturii paralizate:
- întinderi rapide;
- aplicarea de tehnici FNP - IR, CR, SI și elemente de facilitare - atingerea usoară cu
gheață, vibrația;
- schemele de facilitare Kabat: diagonalele DI de extensie și DII de flexie (varianta a
2-a pentru muschii articulației cotului);
- exerciții analitice pentru fiecare mușchi inervat;
- exerciții în lanț kinetic deschis de triplă extensie, când este posibil ex. cu rezistență
și izometrice.
6. Reeducarea abilității:
- exerciții complexe combinate de la distal la proximal și invers, activități specifice
terapiei ocupaționale efectuate cu sau fără orteză.
7. Reeducarea sensibilității:
propriocepție, kinestezie, sensibilitatea termică (rece și apoi cald), discriminarea a
două puncte, stereognozia.
 Paralizia de nerv median: atitudinea particulară: „mâna simiană”, policele se

așează în planul celeorlalte degete, neputând face opozabilitatea, indicele nu se
27
flectează deloc, iar medianul se flectează doar parțial; deficit motor: la nivelul
antebrațului nu se face pronația, deficit de flexie a pumnului (mișcarea posibilă
prin flexorul ulnar al carpului), policele nu face abducția, flexie și opozabilitate,
afecată flexia ultimelor două falange degete II-III; musculatura afectată: rotund
pronator, pătrat pronator, lungul palmar, flexor radial al carpului, flexor profund
degete (pentru index și medius), flexor superficial degete, opozantul policelui,
abductorul scurt al policelui, primii doi lombricali; ROT: diminuat/abolit reflexul
cubito-pronator; tulburările de sensibilitate: zonă de hipoestezie pe fața palmară a
mâinii ⅔/ laterale, primele 3 degete și ½ laterală degetul 4 iar pe fața dorsală
ultimele 2 falange degetele 2-3, și jumătatea laterală degetul 4; tulburări trofice:
cianoza degetelor cu hipersudorația palmei, hipotrofie unghii și păr, tegumente.
- posturare în poziție de abducție și ușoară opoziție a policelui pentru a crește
funcționalitatea mânii;
- orteză pentru prevenirea hiperextensiei MCF.
- mobilizări pasivo-active și active odată cu apariția reinervării.
- masajul manual în sens centripet cu MS în poziție elevată;
- exerciții active și active cu rezistență la nivelul tuturor muschilor neafectați.
- exerciții analitice pentru flexorii pumnului și degetelor, pentru mușchii emineneței
tenare;
- întinderi rapide, aplicarea de tehnici FNP - IR, CR, SI și elemente de facilitare -
atingerea ușoară cu gheață, vibrația;
- schemele de facilitare Kabat: diagonalele DI de flexie și DII de extensie;
- exerciții în lanț kinetic deschis de triplă flexie, iar când este posibil ex. cu rezistență
și izometrice.
- ex. și activități de terapie ocupațională prin care antrenează prizele și prehensiunea.
- terapia ocupațională se recomandă încă din perioada ortezării dinamice; antrenarea
prizelor tripulpare (scris, pictat) sau activități de înnodare-desfacere, antrenarea
prizei digito-palmare și prizei în „O” între police și fiecare deget prin folosirea
diferitelor inele de care se pot atârna greutăți.
28
- tulburările de sensibilitate afectează abilitatea manuală prin pierderea sensibilității
la nivelul feței volare a mâinii, și este foarte importantă pentru a preveni accidentele
prin arsuri, leziuni, frig;
propriocepție, kinestezie, sensibilitatea termică (rece și apoi cald), discriminarea a
două puncte, stereognozia.
 Paralizia de nerv cubital: atitudinea particulară: apare „grifa ulnară”, cu extensia

primei falange și flexia celorlalte două la degetele 2-5 datorită paraliziei mușchilor
interosoși și acțiunea antagonică ai mușchilor extensori ai degetelor, fiind mai
exprimată la degetele 4-5, unde se adaugă și paralizia ultimilor 2 lombricali; deficit
motor: la mână - deficit de flexie prin paralizia flexorului ulnar al carpului și ultimelor
două fascicole ale flexorului profund degete; la nivelul degetelor - adducția policelui
abolită, iar la nivelul degetelor abducția și adducția degetelor 2-5, flexia primei
falange și extensia celorlalte două; nu se poate face pensa latero-laterală între police și
index; musculatura afectată: flexor cubital al carpului și jumătate din flexor profund
degete, flexorul degetului mic, interososii, opozantul degetului mic, abductorul
degetului mic și parțial flexor scurt police; ROT: abolit/diminuat reflexul
cubitopronatorul; tulburările de sensibilitate: zonă de hipoestezie în treimea medială a
palmei, pe fața palmară și dorsală, degetul 5 tot și ½ medială a degetului 4; tulburări
trofice: hipotrofia musculaturii eminenței hipotenare, a mușchilor interosoși și
flexorului ulnar al carpului; uscarea pielii cu hiperkeratoză, deformații ale unghiilor,
ulcerații.
- se vor folosi orteze mici, pentru prevenirea hiperextensiei degetelor 4-5, fără a limita
flexia completă a articulației MCF, sau orteze dinamice pentru stabilizarea MCF și
blocarea hiperextensiei lor și care permite flexia completă MCF cu menținerea
mobilității, policele așezat în poziție de abducție primară.
- mobilizări auto-pasive cu sau fără orteze;
- mobilizări pasivo-active sau active, odată cu apariția reinervării, mai ales în MCF și
interfalangiană degete 4-5.
- masajul manual în sens centripet, cu MS în poziție elevată;
29
- exerciții active și active cu rezistență la nivelul tuturor muschilor neafectați.
- exerciții analitice pentru mușchii afectați;
atingerea usoară cu gheață, vibrația;
- exerciții contralaterale pe musculatura MS neafectat;
- exerciții în lanț kinetic deschis de triplă flexie, iar când este posibil - exerciții cu
rezistență și izometrice.
- exerciții și activități de terapie ocupațională, prin care antrenează prizele și
prehensiunea;
- terapia ocupațională ce recomandă încă din perioada ortezării dinamice.
- tulburările de sensibilitate expun la leziuni ale feței palmare a mâinii, în special la
arsuri;
- reeducarea se realizează după următoarea succesiune: sensibilitatea la presiune și
durere, propriocepție, kinestezie, sensibilitatea termică (rece și apoi cald),
discriminarea a două puncte, stereognozia.
 Paralizia de nerv circumflex: atitudinea particulară: umăr în epolet; deficit

motor: deficit pe flexia, extensia și abducția brațului, parțial și rotație externă;
musculatura afectată: deltoid, rotund mic; tulburări trofice: hipotrofia
musculaturii umărului.
- evitarea subluxației umărului prin menținerea brațului și antebrațului cu eșarfă,
posturarea brațului în abducție de 45° și mobilizări pasive.
- ex. active și active cu rezistență la nivelul tuturor mușchilor neafectați.
atingerea ușoară cu gheață, vibrația;
- exerciții contralaterale pe musculatura MS neafectat;
30
-
exerciții în lanț kinetic deschis de triplă flexie, iar când este posibil, ex. cu
rezistență și izometrice.
- exerciții și activități de terapie ocupațională.
- reeducarea se realizează după următoarea succesiune: sensibilitatea la presiune și
durere, propriocepție, kinestezie, sensibilitatea termică (rece și apoi cald),
discriminarea a două puncte, stereognozia.
 Sindromul de coadă de cal.
Tipuri:
a. Sindrom de coadă de cal total – afectarea rădăcinii L2-C1; atitudinea particulară: MI
balant; deficit motor: paraplegie flască; sunt afectați toți mușchii MI, asimetric cu
predominență distală, mers stepat; musculatura afectată: mușchii fesieri,
pelvitrohanterieni, mușchii lojelor anterioare și posterioare ale coapselor, întreaga
musculatură a gambelor și picioarelor; ROT: abolite - reflexul ahilian, medioplantar și
rotulian; tulburările de sensibilitate: hipoestezie la nivelul MI și în regiunea perineală,
cu dispoziție în șa; tulburări trofice: hipo/atrofii în teritoriul afectat, hipotermie locală,
edeme gambă; tulburări sfincteriene de tip incontinență/retenție; tulburări sexuale de
tip impotență si frigiditate;
b. Sindrom de cal de tip parțial superior – afectarea rădăcinilor L2-L4; deficit motor:
ortostatismul și mersul sunt imposibile/abolite datorită instabilității genunchilor;
musculatura afectată: cvadriceps, pectineu, croitor, iliopsoas, adductorii coapsei; ROT:
abolit/diminuat reflexul rotulian.
c. Sindrom de cal de tip parțial mijlociu – afectarea rădăcinilor L5-S2; deficit motor:
mișcările piciorului și degetelor sunt imposibile/abolite; ortostatismul și mersul
dificile, în funcție de gradul paraliziei; musculatura afectată: afectați mușchii din
regiunea anterolaterală și posterioară a gambei, mușchii degetelor; ROT:
abolit/diminuat reflexul achilian și medioplantar; tulburări trofice: hipotrofia
musculaturii gambei.
d. Sindrom de cal de tip parțial inferior – afectarea rădăcinilor S3-C1; nu avem deficit
motor, lipsesc hipotonia și hipotrofia musculară; ROT: diminuate/abolite reflexul
bulbocavernos și anal; tulburările de sensibilitate: hipoestezie în șa la nivelul
perineului; tulburări sfincteriene și sexuale prezente.
1. Prevenirea escarelor, reeducare vezicală si prevenirea infecțiilor urinare.
- posturări cu orteze dinamice în unghi de 90° a piciorului;
31
- dacă leziunea este definitivă, se indică ortezare precoce.
- întinderi rapide, aplicarea de tehnici FNP - IL, ILO, CR, SI și elemente de
facilitare - atingerea ușoară cu gheață, vibrația;
- schemele de facilitare Kabat: diagonalele de flexie și extensie;
- manevre de masaj pentru stimularea excitabilității neuro-musculare,
electroterapie.
 Paralizia de nerv femural: deficit motor: nu poate face flexia coapsei și

extensia gambei; musculatura afectată: mușchii croitor, psoas-iliac, pectineu,
adductorii mijlociu și cvadriceps; ROT: reflexul rotulian diminuat/abolit;
tulburările de sensibilitate: hipoestezie la nivelul regiunii anterioare a coapsei;
tulburări trofice: hipo/atrofii în regiunea anterioară a coapsei.
1. Prevenirea genului recurvatum:
- orteză de genunchi;
- ex. de tonifiere pentru mușchii ischiogambieri;
- pregătirea compensărilor prin tonifierea mușchilor fesier mare, triceps sural,
musculatura MS și trunchiului superior, pentru a putea utiliza cârjele/bastonul.
2. Menținerea tonusului musculaturii afectate:
- întinderi rapide pe mușchii psoas și cvadriceps;
- tehnici FNP: SI, IL, ILO.;
- diagonalele Kabat;
- ex. pasivo-active, active-asistate și active cu rezistență.
3. Reeducarea funcțională a genunchiului:
- ex. în lanț kinetic închis și deschis;
- activități funcționale: ridicare, așezat, mers între barele paralele, mers pe
trepte.
 Paralizia de nerv sciatic: deficit motor: diminuată mișcarea de flexie a gambei

pe coapsă (mișcare parțial realizată prin acțiunea croitorului), mișcarea
piciorului și degetelor; musculatura afectată: mușchii ischiogambieri; ROT:
reflexul rotulian și medioplantar diminuat/abolit; tulburările de sensibilitate:
hipoestezie la nivelul regiunii posterioare a coapsei și gambei; tulburări trofice:
edem al piciorului, hiperkeratoză plantară, ulcerații.
32
a. Paralizia de sciatic popliteu extern (SPE): deficit motor: abolită mișcarea de flexie
dorsală a piciorului, extensia degetelor (extensia primei falange, conservată extensia
celorlalte două falange), eversia piciorului; mersul stepat; musculatura afectată:
afectați mușchii tibial anterior, extensorii degetelor, peronierii; ROT: abolit/diminuat
reflexul achilian și medioplantar; tulburările de sensibilitate: hipoestezie fața
anterioară gambă; tulburări trofice: hipotrofia/atrofia musculaturii afectate.
b. Paralizia de sciatic popliteu intern (SPI): deficit motor: abolirea mișcării de flexie
plantară și inversie, flexia, abducția și adducția degetelor; musculatura afectată:
musculatura regiunii posterioare gambă: triceps sural și tibial, mușchii interosoși și
lombricali; tulburările de sensibilitate: hipoestezie în regiunea posterioară a gambei și
regiunea plantei; tulburări trofice: atrofia musculaturii gambei, plantei, edem, aspect
de picior scobit, hipotermie.
1. Prevenirea deviaților la nivelul piciorului:
- atele și orteze;
- susținătoare plantare;
2. Menținerea mobilității articulare:
- mobilizări pasive la nivelul tuturor articulațiilor piciorului;
3. Reeducarea musculaturi afectate:
- tehnici FNP;
- ex. analitice;
- ex. contralaterale;
- diagonalele Kabat pentru MI.
C. RECUPERAREA MEDICALĂ ÎN AFECȚIUNILE REUMATISMALE
33
1. AFECȚIUNI REUMATISMALE INFLAMATORII CRONICE
Reumatismele inflamatorii afectează la început membrana sinovială, cu invadarea

ulterioară a cartilajului.
Se clasifică in:
- poliartrita reumatoidă – PR
- sindromul Sjögren
- spondilita ankilopoietică (Morbus Bechterew)
- artrita psoriazică
- artrita reactivă
- artritele entezopatice
a) Poliartrita reumatoidă – PR:
Este o bloală a țesutului conjunctiv, cu manifestări predominante la nivelul aparatului

locomotor. PR este o afecțiune autoimună, non-organospecifică, cronică, sistemică, de
etiologie necunoscută.
Procesul fiziopatologic începe ca o sinovită inflamatorie exsudativă, care progresează

spre o formă infiltrativă și proliferativă. Leziunile sunt localizate la nivelul întregului țesut
conjunctiv, în primul rând la nivelul structurilor articulare, țesuturilor periarticulare și la
nivelul viscerelor. Manifestările extraarticulare (sistemice) constau din fenomene:
hematologice, pulmonare (pleuropulmonare), neurologice, cardiovasculare, vasculitice,
ateroscleroză și osteoporoză.
Există o predispoziție genetică pentru apariția PR; factorii genetici implicați sunt
reprezentați de epitopul comun HLA DR1, ACPA pozitiv, codificat la nivelul cromozomului
6. Prezența simultană în PR a epitopului HLA DR 2 aduce cu sint un prognostic bun al bolii.
Recuperarea pacienților cu PR este un proces continuu și de durată. În cadrul acestui

proces, fizioterapia este extrem de utilă, dacă aceasta este indicată judicios și este
individualizată fiecărui pacient în parte.
Evaluarea pacienților cu PR presupune:
1. Evaluarea mobilității articulare (active sau pasive)

2. Evaluarea forței musculare
3. Evaluarea funcției mâinii
4. Evaluarea activităților zilnice de bază (ADL): autoîngrijire, îngrijirea copiilor,
activități casnice, lucrative și de relaxare.
5. Evaluarea activităților profesionale
6. Evaluarea locuinței
Tratamentul de bază este tratamentul medicamentos. Acesta cuprinde, în primul rând

antiinflamatorii nesteroidiene (AINS), care acționează prin suprimarea secreției de
34
prostaglandine și inhibarea ciclooxigenazelor 1 și 2. O altă resursă terapeutică importantă o
reprezintă imunosuprezoarele – Methotraxat sau Sulfasalazină, sau agenții imunomodulatori –
Leflunomida.
Recent, au fost introduși cu succes în tratamentul de fond al PR agenții biologică –

anticorpi monoclonali: Infliximab (anti TNFα), Adalimumab (agent IgG anti TNFα) etc.
Tratamentul fizical – kinetic
Caracterul dizabilizant al PR impune menținerea și reeducarea funcțională a

bolnavului, precum și terapia ocupațională. Tratamentul fizical-kinetic vine în completarea
tratamentului de fond, având rolul de a asigura funcționalitatea pacientului. Sub nici o formă,
acesta nu trebuie să suplinească tratamentul de fond, în nici un stadiu al bolii.
Obiective: 1.Reducerea inflamației și a durerii
2.Prezervarea funcției
3. Prevenirea deformărilor
Terapia fizical-kinetică se împarte în funcție de stadiul bolii.
 În perioada inflamatorie:
- imobilizare sau repaus simplu în poziţii antalgice→ posturări simple în
poziţii funcţionale→posturări extreme alternante;
- masaj decontracturant al marilor grupe musculare din jurul articulaţiilor
afectate;
- masaj cu gheaţă pe articulaţiile afectate.
- periajul/masaj cu gheaţă pe articulaţiile afectate →tracţiuni uşoare în ax
- mobilizări pasive→auto-pasive→pasivo-active, blânde
- exerciţii de mobilizare activă amplă controlaterală şi axio-periferice
homolaterale, progresiv
- la toate acestea se pot asocia exerciții izometrice.
 În perioada subacută:
- imobilizare sau repaus sau posturări simple în poziţii
funcţionale→posturări extreme alternante
- periajul/masaj cu gheaţă pe articulaţiile afectate →tracţiuni uşoare în ax
- masaj sedativ-relaxant local
- mobilizări pasive→auto-pasive→pasivo-active
- exerciţii de mobilizare activă amplă controlaterală şi axio-periferice
homolaterale
- exerciţii izometrice cu prudenţă şi progresiv
- mobilizare din suspendare
- scripetoterapie
- hidro-kinetoterapie
35
- posturări, chiar forţate, până la limita de toleranţă a durerii
- mişcări active cu rezistenţă realizată de kinetoterapeut
- terapie ocupaţională fără încărcare intensă
- curent interferenţial, antalgici – local;
- Diapuls, ultrasonoterapie – local;
- Ortezare în poziţii funcţionale, fixă şi dinamică
 În perioada de remisiune sau cronică-activă:

- posturări în poziţii fiziologice, funcţionale
- utilizarea unor echipamente protective ajutătoare
- realizarea unui raport favorabil între activitate şi repausul articular
- mobilizări articulare pasive→ pasivo-active → active
- exerciţii izometrice şi dinamice cu rezistenţă progresivă
- terapie ocupaţională
- masaj umed cu apă;
- masaj muscular tonifiant;
- tracţiuni, elongaţii;
- masaj Cyriax articular
Regimul igieno-dietetic vizează:
- evitarea expunerii la frig, umezeală, eforturi fizice susținute;

- evitarea stresului psihic și a factorilor cu rol de trigger (infecțioși) – tratarea
promptă și corectă a episoadelor infecțioase;
- regim alimentar normocaloric, vitaminizant;
- consum suplimentar de antioxidante, acizi grași polinesaturați (omega 3, 6,
9);
- conștientizarea bolii de către pacient, a caracterului dizabilizant și a
rezultatelor terapeutice.
b) Sindromul Sjögren (sindrom sicca, exocrinopatia autoimună)
Este o boală autoimună inflamatorie cronică, lent progresivă, caracterizată printr-un

infiltrat inflamator imun mononuclear cu dispoziție la nivelul glandelor exocrine, și prin
afectare articulară frecventă.
Etiopatogenia bolii este necunoscută, fiind incriminată o susceptibilitate genetică

(HLA DR3, HLA DR4, HLA B8), precum și o serie de factori infecțioși virali (Epstein Barr,
HIV, HTLV-1, etc.)
Simptomatologia principală este dată de manifestările glandulare – sindromul sicca, cu

preponderență la nivelul glandelor lacrimale și salivare: scăderea secreție acestor glande și
uscăciunea concomitentă a mucoaselor implicate, însoțită de ulcerații suprainfecții bacteriene
sau fungice (candidoză orală).
36
Simptomele articulare, foarte frecvente, sunt caracterizate prin poliartralgii sau
poliartrite neerozive, cu pattern similar celui din PR (interesarea articulațiilor mici ale
membrelor).
Pe lângă aceste simptome, se mai asociază: fenomenul Raynaud, afectarea viscerală

(renală, pulmonară, hepatică, gastrică sau pancreatică), afectarea cutanată. Boala prezintă un
risc semnificativ (de aproximativ 44 ori mai mare decât în cazul populației generale) de
transformare în limfom malign non-Hodgkin.
Tratamentul se adresează în special sindromului sicca (lacrimi artificiale, stimularea

secreției gastrice).
Tratamentul fizical-kinetic
Are ca scop, la fel ca în cazul PR, reducerea inflamației și a durerii și prezervarea

funcționalității. Procedurile fizical-kinetice sunt similare celor aplicate în cazul pacienților cu
PR.
c) Spondilartrita ankilopoietică (SA)
Este o boală inflamatorie cronică, progresivă, care afectează articulațiile coloanei

vertebrale și țesuturile adiacente. Procesul inflamator debutează frecvent la nivel sacro-iliac,
progresează ascendent, ducând la fibroză, osificare și anchiloza coloanei vertebrale.
Etiologia acestei afecțiuni nu este cunoscută. Factorul genetic incriminat este epitopul
HLA B27; acesta acționează ca receptor pentru agentul infecțios, este un marker pentru gena
răspunsului imun, prezentând o similitudine antigenică cu un antigen străin, ceea ce determină
un răspuns încrucișat.
Debutul bolii: simptomul primar este lombalgia de tip inflamator, durerile lombare
fiind situate în cadranul fesier supero-extern, mai puternice în a doua parte a nopții. O altă
modalitate de debut este sciatica atipică, în „basculă” (inițial unilaterală, apoi bilaterală), cu
unele particularități: durerea nu depășește fosa poplitee, nu respectă traiectul nervului sciatic,
este recidivantă, are o durată mai mare de 3 luni, se asociază cu redoare matinală, vârsta de
debut fiind sub 40 ani.
Frecvent, boala poate debuta prin simptome extrarticulare de tipul iridociclite, irite,
insuficiență aortică, cavitație pulmonară, sindrom febril prelungit.
Obiective: 1. Reducerea semnificativă a durerii și inflamației
2. Asigurarea conservări supleții coloanei vertebrale și articulare periferice

cât mai mul timp
3. Prevenirea și combaterea atitudinilor vicioase
37
4. Prevenirea insuficienței respiratorii
5. Conservarea unei musculaturi tonice la nivelul trunchiului și membrelor
6. Instruirea bolnavului asupra regulilor de viață – terapia ocupațională
Kinetoterapia este pilonul de bază al tratamentului fizical-kinetic; pe lângă aceasta, se

pot asocia diferite proceduri fizicale cu rol antalgic.
Posturarea este un element important, având rol în prevenirea dezvoltării exagerate a

cifozei dorsale (poziție antalgică adoptată de bolnav), corectarea ei și evitarea dezvoltării
flexumului articular la nivel coxo-femural și al genunchilor (de asemenea poziții antalgice
adoptate spontan de bolnavi).
Tipuri de posturări:
- Decubit dorsal, cu o pernă situată sub bazin, pentru forțarea obținerii

lordozei lombare
- Decubit ventral, cu o pernă plasată sub genunchi – de asemenea favorizează
lordozarea coloane vertebrale
- Poziția „sfinxului”
- Poziția suspendat, atârnat de un spalier, pentru întinderea mușchilor
pectorali și corectarea cifozei dorsale.
Kinetoterapia activă: asigură menținerea supleței articulare și o forță musculară

adecvată. Se va efectua inițial un bilanș articular și muscular. Pentru rezultate cât mai bune,
kinetoterapia activă se efectuează inițial din pozițiile de descărcare, unde mobilitatea
articulară este maximă – decubit dorsal, suspensie totală în chingi sau hidro-kinetoterapie.
ședințele de kinetoterapie activă sunt precedate și finalizate de câte o ședință de masaj, cuu
rolul de a pregăti inițial grupele musculare implicate, și, în final, de a asigura relaxarea
musculară pentru eliminarea oboselii.
Programul de kinetoterapie urmărește conservarea extensiei coloanei vertebrale și a

șoldurilor, prevenirea hipotoniei musculare, creșterea amplitudinii mișcărilor cutiei toracice și
limitarea compensării spontane a insuficienței respiratorii de tip restrictiv apărute datorită
respirației de tip abdominal pe care o adoptă pacienții spontan.
Programul de exerciții de gimnastică medicală începe cu exerciții de întindere axială:

din poziție șezând, cu coloana vertebrală în poziție corectă, bolnavul încearcă să întindă
coloana în sens cranial, împotriva unei rezistențe. În continuare, pentru menținerea supleței
coloane vertebrale cervicale (și reducerea anteflexiei), se execută mișcări de retropulsie a
capului, ănclinații și rotații laterale, preferabil din poziție șezut, cu spatele sprijinit de perete.
Se acționează asupra cifizei și se tonifică mai bine extensorii capului.
Pentru tonifierea coloanei dorsale, se efectuează mișcări de înclinare laterală, asociate

cu cele de extensie globală a coloanei și de extensie a șoldurilor. Exercițiile se poe efectua din
două poziții:
38
- Din decubit ventral, se execută mișcări de extensie a coloanei vertebrale și
a șoldurilor: torecale și gambele se ridică de pe planul patului, poziția se
menține câteva secunde, apoi mișcarea se repetă;
- Exerciții simple și eficiente se pot executa din poziția de stând pe coate și
genunchi (cvadrupedie).
Mobilizarea cutiei toracice în timpul respirației se face în funcție de stadiul boli. În

stadiile pre-ankiloză, se insistă pe gimnastica respiratorie corectivă, respectiv reeducarea
respirației toracice; pe măsură ce boala avansează și funcția mecanică a toracelui scade, se
trece treptat la educarea respirației de tip abdominal, împreună cu exercițiile de respirație
toracică. În stadiul final, de ankiloză toracică, exercițiile de respirație toracică nu se mai
efectuează.
În cadrul recuperării pacientului cu spondilită ankilopoietică, regimul igieno-dietetic

are un rol deosebit de important. Astfel, bolnavul trebuie educat cu privire la unele reguli
generale asupra modului de viață:
1. Repausul prelungit, precum și pozițiile fixe prelungite vor fi evitate, în special cele
care favorizează cifoza dorsală și flexia șoldurilor.
2. Somnul se va face pe un pat tare, fără pernă sau cu o pernă ortopedică.
3. Se va evita surplusul ponderal.
4. Se va evita fumatul, mediile cu pulberi de orice fel.
5. Se vor evita factorii agravanți cunoscuți: stress-ul (fizic și emoțional),
microtraumele, expunerile la frig, umezeală.
6. Pacientul va fi încurajat în practicarea sporturilor cu valoare terapeutică: volei,
baschet, înot.
7. Pacientul va efectua 1-2 cure balneare pe an, în stațiuni de profil (în special cele de
pe litoral sau cele cu ape sărate sau termale oligominerale)
8. În cazul în care apare afectarea articulațiilor șoldurilor, pacientul va purta cârje
canadiene.
Tratamentul fizical include:
 Diatermie cu unde scurte

 Electroterapie
 Baie galvanică
 Ultrasunet fibrinolitic
 Ultraviolete
d) Artrita psoriazică
39
Este o artrită inflamatorie cronică, asociată cu psoriazis. Are diverse forme de
prezentare, respectiv artrita la nivelul articulațiilor interfalangiene distale, oligoartrita
asimetrică, poliartrita simetrică, artrita mutilantă și spondilartrita psoriazică.
Etiologia exactă a bolii este necunoscută. În apariția sa sunt incriminați atât factori
genetici (HLA B38, HLA B39, HLA B27, HLA DR4 etc), factori imunologici (complexe
imune circulante, hipergamaglobulinemie, anticorpi anti-nucleari) sau factori de mediu
(infecții virale sau bacteriene, traumatisme).
Tratamentul aceste afecțiuni este în primul rând medicamentos, fiind împărțit în trei
grupe:
- Simptomatic: AINS; corticoterapia ar trebui evitată, putând agrava leziunile

cutanate;
- Remisiv: principalu agent terapeutic este Metothrexatul; alți agenți cu
eficacitate bună sunt: Ciclosporina A, Leflunomida, Sulfasalazina,
Hidroxiclorochina sau, mai noi, agenții imunologici, blocanți ai TNFα
(Etanercept);
- Dermatologic: PUVA.
Tratamentul fizical-kinetic, la fel ca în celelalte două cazuri, vine în completarea celui

medicamentos. Artropatia psoriazică este o boală invalidantă, prin leziunile erozive, dar și
productive pe care le produce la nivel erticular periferic și axial. Terapia de recuperare trebuie
introdusă precoce; în general, procedurile aplicate sunt similare cu cele aplicate in cazul
pacienților cu SA sau artrită reactivă.
Obiective: 1. Combaterea durerii și inflamației
2. Menținerea mobilității articulare
3. Prevenirea deformărilor
4. Tratarea leziunilor cutanate
5. creșterea calității vieții
La fel ca în celelalte două cazuri, kinetoterapia are rolul esențial. Aceasta include:
- gimnastică articulară, cu rol în menținerea mobilității articulare, prevenirea

deformărilor și a hipotoniei musculare;
- gimnastică respiratorie, cu rol în prevenirea și întârzierea insuficienței
respiratorii restrictive (în special pentru cazurile cu spondilartrită
psoriazică).
Kinetoterapia respiratorie se adaptează în funcție de caz și de tipul afectării articulare,

fiind individualizată de la pacient la pacient.
Electroterapia are rol antalgic și de prevenire a inflamațiilor. Se folosesc:
40
- TENS (trans-cutaneous nerve stimulation)
- Ionizări cu MgSO4 (mai frecvent folosite în trecut)
- Unde ultrascurte, ultrasunete – local.
e) Artrita reactivă – sindromul Reiter
Este o afecțiune reumatismală inflamatorie cronică, ce apare pe un teren cu

susceptibilitate genetică, ca răspuns al organismului la o agresiune externă, infecțioasă.
Manifestările articulare apar, de obicei, la intervan de 1-4 săptămâni de la episodul infecțios
acut, de obicei cu poartă de intrare genito-urinară sau enterală. Sindromul Reiter este
prototipul acestei afecțiuni, fiind caracterizat de triada artrită-uveită-conjunctivită.
În etiopatogenia bolii sunt implicați atât factori genetici, de susceptibilitate, cât și

agenți infecțioși:
- Cu poartă de intrare genito-urinară: Chlamydia trachomatis, Ureaplasma

urealyticum;
- Cu poartă de intrare enterală: Salmonella spp., Shygella flexneri, Yersinia
enterocolitica, Camphylobacter spp.
Manifestările articulare sunt de patru tipuri:
i. Afectare periferică: artralgii, mono-/poliartrite la nivelul articulațiilor mari ale

membrelor inferioare sau poliartrită asimetrică;
ii. Afectare axială: dorso-lombalgie/lombo-sacralgie cu caracter inflamator;
iii. Entezită: talalgii inflamatorii secundare tendinitei achiliene sau aponevrozitei
plantare
iv. Dactilita: degetul în cârnat – „saussage finger”: tenosinovita unui singur deget.
Manifestările extraarticulare pot fi: cutaneo-mucoase, genito-urinare, digestive,

oculare.
Tratamentul este în principal farmacologic, respectiv antibiotice cu spectru adecvat

infecției suspicionate sau demonstrate, AINS, corticoterapie orală în doze mici.
 În perioada de artrită acută: posturare cu articulația afectată în poziție antalgică;

 Ulterior: kinetoterapie cu rol de menținere a mobilității articulare și a forței musculare.
f) Artrite enteropatice
Sunt manifestări articulare localizate periferic sau axial, apărute în cursul unor boli
intestinale inflamatorii cronice (boala Chron, rectocolita ulcero-hemoragică).
41
Patternul manifestărilor articulare este cel clasic pentru spondilartropatii: artrite
asimetrice, oligoartrite, rahialgii, entezite, blocare segmentară.
Tratamentul principal este cel de bază pentru boala primară intestinală. Simptomatic se
pot administra corticoizi topic sau prin infiltrații intra-articulare; AINS pe cale orală sunt de
obicei prost tolerate.
Tratamentul fizical-kinetic este similar cu cel al celorlaltor spondilartropatii.
2. COXARTROZA
Coxartroza (artroza coxofemurală) este una dintre cele mai frecvente afecțiuni
degenerative ale membrelor, fiind întâlnită cu o frecvență egală la ambele sexe. În cele mai
multe cazuri (peste 40%), este bilaterală, manifestându-se cu un decalaj de câteva luni până la
câțiva ani între o parte și alta.
Se caracterizează prin: creșterea tensiunii articulare din cauze mecanice și prin

alterarea țesutului cartilaginos ce duce la dezvoltarea artrozei; modificările secundare apărute
la nivelul cartilajului sunt de cauză metabolică, infecțioase sau inflamatorie.
Clinic, coxartroza se manifestă prin dureri la nivelul articulației șoldului și, în cele mai
multe cazuri, prin impotență funcțională. În mod obișnuit, durerea din coxartroză are caracter
mecanic; durerile nocturne nu se manifestă decât ăn stadiile avansate. Sediul durerii este la
nivelul articulației șoldului sau periarticular, cu posibilă iradiere la nivelul coapsei până la
genunchi. Redoarea articulară începe cu limitarea mobilității articulare pe gradele terminale,
evoluând spre limitare progresivă și consolidarea articulației în poziții vicioase.
Examenul radiologic furnizează elemente importante pentru diagnostic. Radiografiile

furnizează două tipuri de semne: elemente destructive și elemente constructive (osteofite).
Formele clinice ale coxartrozei:
a) Primitivă – simplă, rapid degenerativă sau anchilozantă; o coxartroză este

primitivă când se manifestă fără a avea un factor etiologic evident.
b) Secundare – de cauză medicală sau mecanică; apar în prezența unui factor
etiologic cunoscut (sechele ale unei infecții, condrocalcinoză, necroza aseptică a
capului femural, boala Paget, malformații congenitală, coxa plana sau factorul
traumatic)
Obiective:
1. Combaterea durerii
2. Asigurare stabilității șoldului
42
3. Asigurarea mobilității și evitarea instalării pozițiilor vicioase.
1. Combaterea durerii:
 În cazul durerii acute, se utilizează comprese reci, schimbate la 5-6 minute;
masajul cu gheață, repetat de câteva ori pe zi.
 În cazul durerilor cronice, mai pușin intense, se utilizează aplicații de căldură
locală.
 Posturarea antalgică: poziție de decubit, cu șoldul în flexie lejeră susținută de
perne sau săculeți de nisip.
 Se va prefera tratamentul în apă (baie caldă generală, baie cu nămol, duș
subacval).
 Electroterapia antalgică: utilizarea curentului galvanic (galvanizare simplă,
ionogalvanizare) – se vor respecta cu strictețe regulile de aplicare ale
curentului galvanic și ale celor de joasă frecvență; utilizarea curenților de
medie frecvență și a celor interferențiali (cu efect antalgic foarte bun la o
frecvență de 90-100 Hz); ultrasunetul – cu acțiune maximă asupra structurilor
periarticulare.
 Masajul: cu efect antalgic și miorelaxant sau tonifiant; cheia succesului
terapeutic este poziționarea corectă a bolnavului în timpul masajului;
manevrele de masaj depășesc articuluția șoldului coborând spre genunchi și
urcând spre coloana vertebrală; decubitul dorsal permite cel mai bun abord
pentru musculatura coapsei și a regiunii trohanteriene. Pentru a combate staza
venoasă din medulara osului se utilizează manevre de drenaj veno-limfatic din
poziție antideclivă a membrelor inferioare, alternând cu respirații profunde
care favorizează întoarcerea venoasă. Ședința de masaj se incheie cu tracțiuni
manuale în axul membrului inferior, corelate cu ritmul respirației.
2. Asigurarea stabilității șoldului – tehnici de kinetoterapie:

 Mobilizare pasivă: se va insista pe mișcările de extensie, abducție, rotație
internă. Mobilizarea pasivă continuă masajul, după efectuarea tracțiunilor și
comprimărilor articulațiilor. Poziția de lucru cea mai convenabilă este
decubitul dorsal.
 Posturile: se pornește din poziția de amplitudine maximă permisă de redoarea
articulară, cu ajutorul unor forțe exterioare cu acțiune prelungită în timp, se
încearcă creșterea amplitudinilor mișcării. Posturile se realizează manual
(alternanța contracție izometrică-izotonică, stabilizare ritmică, hold-relax) sau
cu ajutorul unor scripeți.
 Exerciții la bicicleta ergonomică: se ține seama de parametrii de lucru sunt
individualizați în concordanță cu caracteristicile clinice ale pacientului.
 Program de întreținere a tonusului muscular și forței musculare: se insistă
asupra următoarelor grupe musculare: fesier mijlociu (asigură stabilitatea
șoldului în plan frontal), fesierul mare și mușchii ischiogambieri (stabilitate în
43
plan sagital, contracararea flexumului de șold), cvadriceps (conservarea
extensiei complete a genunchiului). Se utilizează programul De Lorne (exerciții
izometrice și izodinamice contra unor rezistențe crescute progresiv).
3. Asigurarea mobilității și evitarea instalării pozițiilor vicioase:

 Instruirea pacientului ca în timpul mișcărilor active să poată executa
următoarele mișcări: flexia șoldului cu păstrarea lordozei lombare fiziologice;
adducția șoldului fără participarea mușchilui pătrat al lombelor (fără
ascensiunea bazinului); rotație izolată în articulația coxofemurală (fără a rota
bazinul).
 Educația bolnavului privind igiena șoldului:
 Folosirea obligatorie în timpul mersului a unui baston purtat în mâna
opusă șoldului afectat și utilizarea lui corectă;
 Evitarea purtării de greutăți;
 Efectuarea zilnică a unui program minim de exerciții fizice pentru
întreținerea musculară și articulară;
 Evitarea păstrării prelungite a unor poziții antalgice;
 Evitarea statului prelungit în fotolii sau scaune joase;
 Odihna în poziție de decubit cu gambele ușor ridicate deasupra patului.
În cazul coxartrozei primare simple, evoluția este una de lungă durată. Programul
fizical-kinetic trebuie efectuat într-un serviciu de specialitate de două ori pe an. În cazul
coxartrozei secundare de origine mecanică, programul fizical-kinetic este efectuat în prima
fază, pentru a menține șoldul compensat; când acest lucru nu mai este posibil, se va asigura un
teren favorabil intervenției chirurgicale. În cazul coxartrozei secundare unor afecșiuni
medicale, tratamentul fizical-kinetic reprezintă o parte a tratamentului afecțiunii de fond și are
un caracter simptomatic.
3. REABILITAREA ȘOLDULUI OPERAT
Există diverse etiologii în cazul intervențiilor chirurgicale la nivelul șoldului. Printre

cele mai frecvente se regăsesc fracturile (de col femural sau pertrohanteriene) și artroplastiile
totale de șold, de diferite cauze (în special coxartroza avansată).
Fracturile
Indiferent de sediul lor, tratamentul ortopedic este rezervat pentru pacienții vârstnici,
tarați sau politraumatizați, respectiv celor cu risc operatoriu mare. În rest, fracturile se
abordează chirurgical, practicându-se osteosinteză sau artroplastie totală.
Fracturile colului femural
44
În cazul osteosintezei, regăsim patru etape progresive care trebuie parcurse în cadrul
programului de recuperare:
- Perioada de imobilizare la pat;

- Perioada de deplasare fără sprijin pe membrul inferior operat;
- Perioada de încărcare progresivă a membrului inferior operat;
- Perioada de recuperare funcțională.
1. Perioada de imobilizare la pat (primele două săptămâni de la operație):
Se efectuează zilnic 3-4 ședințe de kinetoterapie:
- Posturări de repaus, cu scopul evitării apariției edemului și a flexumului

șoldului.
- Contracții izometrice ale mușchilor cvadriceps și fesier mare;
- Contracșii izodinamice ajutate (asistate) pentru mușchii flexori ai șoldului
și genunchiului;
- Contracții musculare izometrice și izodinamice rezistive, pentru mușchii
distali ai membrului operat, mușchii membrului controlateral, ai centurii
scapulo-humerale și ai membrelor superioare;
- Exerciții de kinetoterapie pasivă efectuată manual;
- Masaj tonizant și circulator al membrului inferior operat.
2. Perioada de deplasare fără sprijin pe membrul inferior operat:

- Obiectivul principal este de a-i reda bolnavului cât mai multă libertate de
deplasare;
- Se continuă exercițiile din prima perioadă, respectiv măsurile de tonifiere
musculară și conservare a mobilității articulare;
- Se începe programul de reeducare a mersului:
 Inițial, se insistă asupra recuperării ortostatismului și a menținerii
echilibrului în ortostatism – exersare la bare paralele;
 Recuperarea mersului cu două cârje canadiene: înălțime acestora va
fi reglată corect, astfel încât punctul de sprijin să fie la o înălțime
care asigură un unghi de 20-30º de flexie a cotului, iar sprijinul
posterior al cârjei să fie la 5 cm deasupra olecranonului. Bolnavul
va duce în față cele două cârje, va efectua un sprijin virtual pe
membrul operat, apoi va duce membrul controlateral în față,
transferând greutatea pe acesta și pe cele două cârje. După
deprinderea acestui sprijin virtual, deplasarea se va face ducând
concomitent în față cârjele și piciorul operat. Se continuă cu această
educare a mersului, insistându-se asupra derulării corecte a pasului.
 După reeducarea mersului, bolnavul va fi învățat să ducă la bun
sfârșit unele gesturi obișnuite: stat picior peste picior, aplecat,
urcatul și coborâtul scărilor etc.
45
3. Perioada de încărcare progresivă a membrului inferior operat:
Încărcarea va începe în funcție de datele oferite de radiografie, privind condolidarea

focarului de fractură.
Tehnica cea mai corectă este cea care utilizează un plan înclinat. Se începe cu un
sprijin bipodal, la o înclinaței de 30º, unghi care asigură o încărcare a șoldului cu 25% din
greutatea corpului. Unghiul de înclinare se va crește progresiv, până la verticalizarea
bolnavului, moment în care încărcarea este de 50% din greutatea corpului. După ce se obține
sprijinul bipodal în poziție verticală, se va trece la recuperarea sprijinului unipodal, pornind
din nou de la un unghi de 30º.
Progresivitatea încărcării este dictată de durere. Dacă durerea este intensă, programul
de recuperare se întrerupe.
4. Perioada de recuperare funcțională:
Se va efectua o evaluare a mersului și a sprijinului unipodal.
Cauzele mersului șchiopătat:
- Durerea, declanșată în timpul fazei de sprijin (tendinită / întârzierea

consolidării focarului de fractură);
- Inegalitatea de lungime a membrelor;
- Deficitul de extensie a șoldului;
- Insufuciența mușchiului fesier mijlociu (semnul Trendelenburg);
- Redoarea articulară dureroasă și contractura la nivelul piciorului;
- Sindromul algo-neuro-distrofic.
Identificarea precoce a acestor cauze este foarte importantă. Tratamentul fizical-

kinetic va fi orientat spre tratamentul cauzei:
- Tratamentul tendinitei: crioterapie, LASER, electroterapie antalgică și

antiinflamatorie);
- Reeducarea încărcării șoldului operat (baston) – mersul cu baston are o
secvență în doi timpi: bastonul și membrul inferior operat, apoi membrul
sănătos;
- Corectarea inegalității membrelor (ortopedic – talonete / ghete ortopedice);
- Tonifierea selectivă a mușchiului fesier mijlociu;
- Tratamentul fizical-kinetic al redorilor articulare asociate;
- Tratamentul precoce al sindromului algo-neuro-distrofic bipolar.
Se continuă tonifierea musculară prin exerciții izometrice, izodinamice rezistive,

analitic și global. Concomitent se lucrează oentru creșterea amplitudinii mișcărilor, pentru
reducerea imobilizării prelungite, deoarece aceasta favorizează instalarea redorii.
46
Fracturile trohanteriene
Acest tip de fracturi sunt extracapsulare, neafectând vascularizația capului femural.

Gravitatea acestor fracturi rezidă din faptul că acestea apar, de obicei, la vârstnici,
osteoporotici, bolnavi hipotoni și hipokinetici.
Particularitățile de recuperare ale acestor fracturi nu diferă foarte mult de cele de col
femural, fiind valabile aceleași perioade de recuperare, cu mici diferențe.
La pacienții tineri, în perioada de deplasare fără sprijin, este permisă deplasarea fără
încărcare pe membrul operat după 10 zile de la operație; la persoanele mai învârstă, însă, se
preferă folosirea unui fotoliu rulant timp mai îndelungat, până la consolidarea fracturii. Acest
lucru are însă o serie de dezavantaje funcționale: crește probabilitatea de apariție a redorii în
flexie a șoldului și genunchiului; poate duce la tulburări grave de echilibru, manifestate prin
tendința de retropulsie în momentul verticalizării bolnavului.
Această tendință se poate întâlni și la pacienții mai tineri, fiind însă bine compensată
prin integritatea sistemului nervos central. La vârstnici, însă, apare o manifestare
plurifactorială, cu implicații neurologice importante; se preferă prevenirea acestei instabilități,
prin verticalizarea bolnavului, cu sprijin pe membrul sănătos, de câteva ori pe zi.
Momentul de încărcare a membrului operat depinde de trei factori:
1. Stabilitatea fracturii: în fractura stabilă (traiect unic, fără deplasare, care

interesează osul spongios), este permisă încărcarea precoce pe membrul; singura
fractură stabilă este cea trohanteriană simplă, cu traiect oblic.
2. Soliditatea montajului: este apreciată după menținerea corectă a congruenței dintre
fragmentele osoase realizate prin operație.
3. Greutatea bolnavului: poate contraindica încărcarea precoce a membrului operat.
Artroplastia totală a șoldului
Recuperarea funcțională în cazul artroplastiei totale de șold este mult mai ușoară decât
cea din cadrul fracturilor operate, și îmbracă un caracter funcțional, mai puțin analitic.
Este borba, în cea mai mare parte, de utilizarea corectă a bastonului, pentru a evita
dezvoltarea tensiunilor musculare anormale suplimentare, exersarea urcatului-conorâtului
scărilor, intrat-ieșit din mașină etc.
Deficitul de extensie al șoldului constatat uneori postoperator, se poate rezolva prin

tratament postural.
Mai rar, se poate constata deficiența mușchiului fesier mijlociu. Tonifierea selectivă a
acestui mușchi începe numai după 3 săptămâni postoperator, timp în care are loc consolidarea
plăgii chirurgicale. Exercițiile izodinamice rezistive se vor realiza împotriva rezistenței
47
manuale impuse de kinetoterapeut. Acest program de recuperare va fi completat de hidro-
kinetoterapie.
4. GONARTROZA
Gonartroza (artroza genunchiului) este întâlnită cel mai frecvent la persoanele de sex
feminin, în special după vârsta de 50 ani, la persoane obeze, adeseori cu o suferință venoasă
asociată.
În cadrul gonartrozei, procesul degenerativ poate fi localizat fie la nivelul articulației

femuro-tibiale, la nivelul articulației femuro-patelare, sau global. Simptomul dominant este
durerea. Durerile se pot intensifica în cursul anumitor perioade, însoțită de o mărire de volum
a articulației genunchiului (tumefacție articulară). Cauza acestor modificări este co-existența
unui proces inflamator acut la nivelul membranei sinoviale care complică procesul
degenerativ cronic, ducând la hipersecreția de lichid sinovial.
 Artroza femuro-tibială interesează de obicei ambii genunchi, procesul artrozic

fiind localizat fie în compartimentul intern, fie în compartimentl extern; localizarea la nivelul
ambelor compartimente este excepțională.
 Durerea este localizată intern, extern, antero-posterior sau la nivelul
întregii articulații, uneori cu oradiere la nivelul gambei. Este o durere de tip
mecanic, calmată de repaus, care limitează net capacitatea funcțională a
pacientului pentru ortostatism și mers (în special urcatul și coborâtul scărilor).
 Senzația de instabilitate a genunchiului în cursul ortostatismului sau
mersului este un simptom cvasifrecvent. Această instabilitate trebuie pusă în
evidență în cadrul examenului obiectiv, fiind un element important pentru
orientarea tratamentului spre o stabilizarea articulară prin tonifierea musculo-
ligamentară.
 Examenul obiectiv al bolnavului, efectuat în ortostatism, este menit să
observe aliniamentul articular al membrelor inferioare, respectiv statica
genunchiului. Devierile în varum duc la dezvoltarea artrozei compartimentului
intern; devierile în valgum, apar mai adesea la femei, fiind de natură idiopatică și
sunt însoțite frecvent de piciorul plat-valg și, mai rar, sunt datorate unor coxopatii
operate, coxa valga, condropatii sau fracturi; artroza, în acest caz, este situată la
nivelul compartimentului extern.
 Mobilitatea articulară este limitată pentru flexie, în principal în stadii
avansate. La debut, se poate observa un anumit grad de deficit de extensie al
genunchiului – flexum permanent, care poate duce la o serie întreagă de
modificări biomecanice din ce în ce mai greu reversibile.
 Artroza femuro-patelară este mult mai frecventă la femei decât la bărbați;

manifestările clinice apar de obicei unilateral, însă modificările sunt prezente bilateral.
48
Procesul degenerativ interesează de cele mai multe ori compartimentul extern, localizarea la
nivelul compartimentului intern sau globală fiind foarte rară.
 Durerea este localizată la nivelul feței anterioare a genunchiului, fiind
exacerbată de coborțtul scărilor sau de poziția de stat în genunchi – „sindrom
rotulian”.
 Obiectiv, durerea este declanșată de palparea fețelor laterale ale rotulei,
de percuția acesteia, extensia genunchiului contra unei rezistențe și mobilizarea
pasivă a rotulei.
Obiective: 1) combaterea durerii și a fenomenelor inflamatorii
2) asigurarea stabilității articulare
3) conservarea mobilității articulare
4) profilaxia secundară a complicațiilor și a decompensărilor algo-

funcționale
1. Combaterea durerii și a fenomenelor inflamatorii:

 Posturarea antalgică: în cursul unui episod de activare inflamatorie – genunchi
globulos, cald, cu flexum antalgic și revprsat articular în cantitate mică, se indică
inițierea terapiei printr-o perioadă de câteva zile de repaus articular antalgic,
realizat la început în decubit dorsal, cu o pernă plasată în spațiul popliteu (care să
stabilizeze articulația la 10-15º de flexum; acest flexum se va reduce treptat, pe
măsură ce durerea și semnele inflamatorii diminuă în intensitate, mergând până la
extensia completă.
 Aplicațiile locale de comprese reci cu sulfat de magneziu 60g/l, masajul cu gheață
vin în completarea posturărilor antalgice, pentru diminuarea fenomenelor
inflamatorii.
 Electroterapia antalgică se poate realiza încă de la început, după excluderea unui
proces infecțios sau inflamator acut, sau după remiterea simptomelor inflamatorii.
Se pot utiliza: curenți de joasă frecvență – TENS, Curenți diadinamici (în diferite
combinații, în funcție de caz, cea mai utilizată fiind DF + PL), Curent Träbert etc;
laser; unde scurte cu impulsuri (în dozaj atermic), diapulse etc. În cazul bolnavilor
fără fenomene inflamatorii locale de tip acut, se pot aplica, de la început, proceduri
locale de creștere a vascularizației și a troficității casculare locale: unde scurte
(dozaj termic); câmpuri electromagnetice; termoterapie locală etc.
2. Recuperarea forței musculare și a stabilității articulare:

 Masajul: are un rol important încă de la început, având un efect favorabil asupra
stimulării propriocepției și menținerii tonusului muscular, respectiv un efect
circulator și trofic tisular local.
- Poziționarea bolnavului: membrele inferioare în poziție antideclivă,
pentru favorizarea circulației
49
- Manevrele de petrisaj și de întindere se execută lent, atât pe fața
anterioară, cât și pe cea posterioară a coapsei, dar și pe gambă
- Masajul cu efect circulator se intercalează cu manevre de tip fricțiune,
petrisaj, la nivelul zonelor de inserție ligamentară și tendinoasă
- Masajul transversal se utilizează la nivelul zonelor ligamentare
dureroase
- Pentru un efect sedativ, se încheie prin tehnici de întindere globală a
membrelor inferioare.
 Kinetoterapia:
- Mobilizarea pasivă a genunchiului are ca obiectiv asigurarea libertății
de mișcare în articulație, pentru extensie și rotație.
- Se începe cu mobilizarea rotulei în ambele sensuri (longitudinal și
transversal), apoi se continuă cu mobilizarea articulației femuro-tibiale;
se insistă asupra eliberării sectorului de rotație:
 Rotația internă: bolnavul în decubit dorsal, coapsa în abducție,
genunchiul flectat la 90º; se execută o mișcare de translație
orizontală externă, cu reducerea progresivă a unghiului de flexie
a genunchiului;
- În cazul pacienților cu flexum permanent de genunchi, elementul
principal este recuperarea extensiei complete.
- Pentru recuperarea forței de contracție musculare, se folosesc
contracțiile izometrice:
 Tonifierea mușchilor ischiogambieri duce la creșterea stabilității
articulare;
 Tonifierea flexorilor rotatori interni se face în paralel cu a celor
rotatori externi;
 Tonifierea tricepsului sural duce la creșterea stabilității
posterioare a genunchiului.
5. REABILITAREA GENUNCHIULUI OPERAT
 Fracturile
Patologia operatorie a genunchiului este în cea mai mare parte dată de fracturi.
Tratamentul chirurgical al fracturilor genunchiului este astăzi predominant, deoarece oferă o
serie de avantaje importante pentru recuperarea funcțională articulară:
- Oferă o reducere anatomică a suprafețelor articulare;

- Asigură o stabilitate care ar trebui să fie perfectă;
- Permite mobilizarea imediată.
50
Tratamentul fizical-kinetic al genunchiului operat se desfășoară pe parcursul a două
faze:
a) Pe durata imobilizării în aparat gipsat
Șoldul și degetele piciorului rămân neimobilizate, fiind astfel accesibile mobilizării

pasive și active, cu scopul evitării instalării redorii articulare. În cazul în care nu este vorba de
o fractură rotuliană, se va efectua de asemenea o mobilizare pasivă a rotulei în sens cranio-
caudal și transversal, de câteva ori pe zi.
Tonivierea musculaturii coapsei se realizează prin exerciții izotometrice, importante de

asemenea pentru favorizarea reîntoarcerii venoase și a drenajului limfatic.
Verticalizarea bolnavului se va face cțt mai repede posibil, corectându-se în același

timp inegalitatea membrelor și se va antrena mersul între două bare paralele sau cu două cârje
(axilare sau canadiene)
b) După scoaterea aparatului gipsat
Obiectivele principale ale programului recuperator sunt:
- Combaterea durerii și profilaxia tulburărilor trofice;

- Recuperarea amplitudinii de mișcare a genunchiului;
- Prevenirea/reducerea contracturilor musculare și a retracțiilor
tendinoase;
- Recuperarea forței musculare și a rezistenței la efort.
 Combaterea durerii și profilaxia tulburărilor trofice:
În momentul scoaterii gipsului, tabloul clinic este: durere, piele hipotrofică, uscată,
scuamoasă, edem.
Pentru contracararea acestor fenomene avem la dispozițieanumite proceduri specifice

medicinii fizice:
 comprese
 băi parțiale (simple sau cu diferite ingrediente)
 electroterapie
 kinetoterapie
 masajul: nu este permis decât la distanță de focarul de fractură, pentru
evitarea apariției osificărilor ectopice; se realizează cu bolnavul în
decubit dorsal, începând cu tehnici de effleurage și presiuni dinamice
superficiale, și continuând cu presiuni dinamice profunde, petrisaj,
vibrații, palpare-rulare tegumentară, manevre cu efect decontracturant
și troficizant.
 Recuperarea amplitudinii de mișcare a genunchiului:
51
Se va începe cu mobilizarea rotulei în sens transversal și cranio-caudal.
Cu privire la mobilizarea pasivă a genunchiului, aceasta se realizează în trei poziții:
 Mobilizarea în flexie:
- Decubit dorsal, printr-o flexie combinată a șoldului și a genunchiului;
- Decubit ventral, cu coapsa flectată cu o mână de către kinetoterapeut, iar cu
cealaltă mână se flectează gamba pe coapsă; amplitudinea acestei mișcări
poate fi limitată de comtracția mușchiului tensor al fasciei lata.
- Din poziție șezând, la marginea patului, mișcare facilitată de greutatea
gambei.
 Mișcarea în extensie:
- Decubit dorsal, combinând extensia șoldului cu cea a genunchiului – cu o
mână se fixeazăcoapsa, cu cealaltă se trage ușor gamba în sus;
- Decubit ventral, cu o perniță sub genunchi – cu o mână se fixează coapsa,
cu cealaltă se mobilizează gamba în extensie;
- Din poziție șezând, la marginea patului, sunt solicitați mușchii
ischiogambieri.
 Mișcarea pasivă în rotație a genunchiului:
- Decubit dorsal, coapsa în flexie la 90º pe bazin, susținută cu o mână de
kinetoterapeut, genunchiul flectat la 90º - se execută mișcări de rotație
internă-externă.
Mobilizarea auto-pasivă este o tehnică utilă în stadiile de debut. Aceasta are avantajul
de a implica bolnavul în programul recuperator; acesta, după deprinderea corectă a mișcărilor,
își controlează singur sectorul de amplitudine al mișcărilor, în funcție de apariția durerii,
evitându-se astfel apariția contracturilor musculare reflexe.
Posturările sunt deosebit de importante, întrucât pe parcursul nopții și în unele

momente ale zilei există suficient timp liber, în care genunchiul trebuie protejat, pentru
prevenirea instalării redorii.
 Posturile manuale: însoțesc mobilizarea pasivă; urmăresc obținerea

unghiurilor maxime de mobilitate.
 Tehnica contracție-relaxare: creșterea extensiei, și a mobilității în
flexie. Pentru extensie cât mai adecvată, genunchiul se plasează în
poziție de extensie maximă posibilă. Se execută contracții izometrice cu
durată de maxim 6 sec. ale ischiogambierilor, terapeutul opunându-se
cu o mână flexiei genunchiului. Odată cu încetarea contracției, se crește
gradul de extensie. Pentru flexie, se utilizează mușchiul cvadriceps.
 Stabilizarea ritmică: contracții alternative contrarezistență, a
ischiogambierilor și cvadricepsului, cu durată de 6 secunde. După
oprirea contracției, se mărește gradul flexiei/extensiei.
 Repausul postural segmentar: se utilizează greutatea gambei ca și braț
al pârghiei; are o durată de 1-3 ore.
52
Mobilizarea activă: mișcările se execută în flexie-extensie, precum și în rotație. Sunt
reprezentate de mișcări libere, fără rezistență, executate lend, pe tot sectorul de amplitudine al
mișcării permis de redoare și de durere.
 Prevenirea/reducerea contracturilor musculare și a retracțiilor tendinoase:

- Electroterapie antalgică și decontracturantă;
- Crioterapie locală;
- LASER;
- Ultrasonoterapie etc.
 Recuperarea forței musculare și a rezistenței la efort:
Imobilizarea prelungită antrenează o hipotrofie la nivelul musculaturii motorii a

genunchiului: cvadriceps, ischiogambieri, drept anterior, croitor, drept sural. Recuperarea
forței musculare va fi adaptată rezultatelor testingului muscular, îmbinând diverse tehnici:
facilitarea proprioceptivă, exerciții rezistive tip DeLorme, etc.
Se va începe antrenarea mersului prin verticalizarea progresivă a bolnavului, fie cu

ajutorul planșetei înclinate sau în piscină. Cu ajutorul hidro-kinetoterapiei, la o imersie în apă
până la nivelul sternului, se execută o încărcare de 10% din greutatea corpului; această
încărcare crește până la 40% în cazul imersiei până la baza toracelui, și la 80% în imersia
până la nivelul ombilicului.
Bolnavul trebuie educat să simtă diferențele de încărcare ale membrului inferior, la

derularea corectă a pașilor în faza de sprijin unipodal, la egalitatea pașilor și la flexia adecvată
a genunchilor în timpul fazei oscilante.
 Meniscectomia
Leziunile meniscului care necesită intervenție chirurgicală se pot rezolva pe două căi:
intervenție chirurgicală clasică sau artroscopică. Tratamentul fizical-kinetic se adaptează în
funcție de tipul intervenției alese.
 Meniscectomia chirurgicală: obiectivul principal în cadrul recuperării post-

chirurgicale este recâștigarea „zăvorârii articulare”1, prin refacerea forței de contracție a
mușchiului cvadriceps.
Prima fază a programului de recuperare se desfășoară în primele zile post-operator.

Obiectivele principale sunt: menținerea extensiei complete a genunchiului și refacerea
tonusului muscular normal al cvadricepsului.
A doua fază a programului de recuperare se desfășoară între ziua 2-3 și ziua 7

postoperator; debutează din momentul în care s-a obținut „zăvorârea activă” a genunchiului în
extensie. Se inițiază sprijinul parțial pe membrul operat; se insistă asupra derulării pasului
posterior, flexiei genunchiului în timpul fazei oscilante și atacului solului cu călcâiul. Se va
53
începe cu exerciții de tonifiere a cvadricepsului; programul de kinetoterapie este favorizat de
aplicarea mijloacelor antalgice locale: crioterapie, proceduri fizicale, antiinflamatoare locale.
A treia fază: se desfășoară între ziua 8 și ziua 30 postoperator; se reia sprijinul complet
pe membrul operat, progresiv, limitându-se într-o primă etapă ortostatosmul prelungit, urcatul
și cobotâtul scărilor. Totodată, în prima săptămână nu trebuie realizată flexia genunchiului
peste 90º. Se va continua kinetoterapia activă necesară pentru tonifierea mușchiului
cvadriceps și a ischiogambierilor, în lanț deschis, contra unei rezistențe manuale și cu
folosirea elementelor de facilitare neuro-musculară.
A patra fază: este destinată recuperării sportive; va începe după remiterea completă a
inflamației și durerii la nivelul genunchiului, și după tonifierea adecvată a cvadricepsului
(forța va fi egală cu cea la nivelul membrului sănătos).
Complicații ale meniscectomiei chirurgicale:
1. Epanșamentul articular reacțional (reacție inflamatorie) – se va încetini programul

de recuperare, se va crește ponderea tratamentului fizical și medicamentos antalgic
și antiinflamator local și, la nevoie, se va efectua puncție evacuatorie.
2. Sindromul rotulian post-operator (dureri peri-/retro- rotuliene, apărute în poziție
așezat prelungită sau la urcatul și coborâtul scărilor; se datorează insuficienței de
tonifiere a cvadricepsului și epanșamentului articular.
3. Sindromul algoneurodistrofic
4. Sindromul de adaptare: senzație nedureroasă de acroșare sau de resort; dispare
spontan după 1-2 luni.
 Meniscectomia artroscopică: recuperarea funcțională în acest caz este redusă

foarte mult, la unii pacienți aceasta nefiind indispensabilă, realizându-se spontan în 3-4
săptămâni.
Metodologia este identică cu cea din cazul meniscectomiei chirurgicale, însă fazele
programului de recuperare sunt mult reduse.
Complicațiile meniscectomiei artroscopice:
1. Complicațiile comune cu cele din cadrul intervenției clasice

2. Complicații specifice: breșa capsulară – pierdere de lichid sinovial cu posibilitatea
infectării articulației; este favorizată de forțarea prematură a flexiei genunchiului;
nodulul cicatricial – dispare spontan.
6. ARTRITE CRONICE MICROCRISTALINE
Reprezintă un grup de boli reumatismale cronice, caracterizate prin depunerea tisulară

– la nivelul membranei sinoviale, fibrocartilajului, ligamentului sau tendonului a unor
54
microcristale (urat, hidroxiapatită, pirofosfat de calciu, colesterol). Acestea apar datorită
interacțiunii acestor microcristale cu unele sisteme proteice, celule macrofage sau sinoviocite,
având ca și consecință o reacție inflamatorie cu episoade acute.
Principalele boli incluse în acest grup sunt: - guta
- condrocalcinoza (pseudoguta)
- hidroxiapatita
a) Guta
Este boala datorată depunerii microcristalelor de urat monosodic la nivelul țesuturilor,

ce determină o serie de manifestări articulare și extra-articulare.
Tabloul clinic: se evidențiază mai multe etape în evoluția bolii:
- Hiperuricemia asimptomatică: valori crescute ale acidului uric peste 7

mg/dl la bărbați și peste 6 mg/dl la femei.
- Atacul de gută: manifestare clinică intermitentă, de obicei simptomul de
debut; este vorba de o monoartrită la nivelul articulației metatarso-
falangiene a halucelui, caracterizată de prezența semnelor inflamatorii
(dolor, rubor, calor, tumor) și afectare funcțională. Pentru început, atacul
are durată scurtă și se remite spontan; pe măsură ce boala avansează, aceste
atacuri devin din ce în ce mai frecvente, interesând din ce în ce mai multe
articulații și se prelungesc în timp.
- Perioada intercritică: perioada de acalmie dintre episoade.
- Guta cronică tofacee: instalarea progresivă a artritelor cronice, distructive și
deformante la nivelul articulațiilor mari și mici. Este caracterizată de
prezența tofilor – formațiuni nodulare la nivel periarticular, al pavilionului
urechii. În această etapă, bolnavul devine dizabilitat, prezentând multiple
co-morbidități (dislipidemie, obezitate, boală renală cronică – nefropatia
urică, litiaza renală, ateroscleroză)
Tratamentul este în principal farmacologic, adresându-se diferitelor etape ale bolii.

Agentul principal utilizat este Cholchicina – administrată atât în faza atacului de gută (în
primele 24 ore), cât și ca tratament al recurențelor; terapia de fond este reprezentată de
Allopurinol sau medicamente uricozurice (Probenecid).
Regimul igieno-dietetic:
1. Combaterea factorilor de risc
55
2. Educația pacientului
3. Controlul greutății
4. Dietă: hipopurinică, reducerea grăsimilor, renunțarea la alcool, fumat
5. Aport hidric adecvat (2,5 – 3l/zi)
Tratamentul fizical-kinetic se instituie cât mai precoce, în asociere cu tratamentul

medicamentos. Se va face diferența între stadiile evolutive ale bolii.
 În stadiul acut, inflamator:

- Posturare: cu ajutorul unor orteze se realizează imobilizarea articulațiilor
afectate (piciorul) într-o postură funcțională: flexia piciorului pe gambă la
90º, călcâiul bine centrat, cu conservarea bolții plantare și a rectitudinii
degetelor.
- Antialgice locale: comprese reci cu soluție sulfat de Mg 60g/l; masaj cu
gheață; este de preferat să se temporizeze aplicarea electroterapiei antalgice.
 Între pusee:
- În stadiile precoce de boală, fără deformări articulare:
 Posturări: pantofi ortopedici cu toc mai mic de 3 cm; postura corectă în
timpul somnului, cu ajutorul unei orteze posterioare: flexie dorsală a
piciorului 90º, rectitudinea degetelor;
 Masaj: trofic și circulator; manevre de întindere musculară, presiuni
statice și dinamice;
 Mobilizări pasive: efectuate numai manual, cu prudență deosebită;
 Mobilizare activă: exerciții pentru menținerea tonusului muscular și a
forței de contracție musculară, izometrice și selective pentru
musculatura intrinsecă; musculatura extrinsecă se va lucra analitic pe
baza bilanțului articular;
 Electroterapia: băi galvanice (la o temperatură de cel mult 35ºC), pentru
efect activator al circulației periferice cutanate și musculare; curenți
interferențiali (formulă antalgică – 90-100Hz, sau excitomotorie);
ultrasonoterapia în câmp semimobil sau cu impulsuri, cu sau fără soluții
topice antiinflamatoare (pentru fenomenele inflamatorii reziduale ale
tendoanelor și fasciilor).
 Se vor evita: aplicațiile de curenți de joasă frecvență (diadinamici,
galvanici) – risc de provocare al arsurilor chimice foarte crescut
datorită troficității tisulare precare; procedurile de termoterapie locală.
- În stadii mai avansate, cu deformări articulare ireductibile, obiectivul
principal este reeducarea mersului.
 Încălțăminte ortopedică – corectarea unor deformații, suplinirea parțială
a funcției piciorului;
 Program de kinetoterapie complex, axat pe tonifierea musculaturii,
pentru realizarea reeducării mersului.
56
b) Condrocalcinoza articulară difuză (pseudoguta)
Este a doua formă de artropatie microcristalină, ca și frecvență. Se datorează depunerii

cristalelor de pirofosfat dihidrat de calciu la nivelul cartilajului, cu modificări consecutive ale
proteoglicanilor din substanța fundamentală.
Clinic, boala are patru modalități de manifestare:
1. Forma pseudogutoasă: mono- sau oligoarticulară;

2. Forma pseudoreumatoidă: afectare poliarticulară, mimând PR;
3. Forma pseudoartrozică: afectează cel mai frecvent articulațiile radiocarpiene,
metacarpofalangiene, umeri, coate.
4. Forma asimptomatică.
Tratamentul medicamentos constă în administrarea de AINS sau Colchicină;

corticoterapia intraarticulară sau puncția evacuatorie a lichidului sinovial sunt opțiuni
terapeutice utile.
Tratamentul fizical-kinetic va fi adaptat în funcție de forma de prezentare și de

localizarea afectării, și nu diferă de cel prezentat pentru celelalte afecțiuni.
7. ARTRITE SEPTICE
Artrita septică este consecința prezenței și multiplicării unui anumit germen la nivel
articular.
a) Artrita non-gonococică: monoartrită (durere articulară, tumefiere), la nivelul unei

articulații mari – de obicei genunchi sau gleznă, cu debut acut; articulația prezintă
caracter inflamator (dolor, rubor, tumor, calor).
- Germenii cel mai frecvent incriminați sunt: Staphylococcus
aureus, Streptococi β hemolitici, bacili Gram negativi etc.
- Tratamentul este antibiotic, țintit, după antibiogramă.
b) Artrita gonococică: poliartralgii severe, febră, frisoane; în majoritatea cazurilor
apar tenosinovite, leziuni tegumentare (papule mici, nepruriginoase, pustule sau
vezicule).
- Tratamentul este antibiotic, Cefalosporine de generația a treia
sau, în funcție de sensibilitate, G-Penicilină în doză mare.
 În primele zile, repaus articular și posturări antalgice;

 Pe măsură ce semnele inflamatorii se reduc în intensitate, se va începe
tratamentul fizical-kinetic propriu-zis, pentru prevenirea atrofiei musculare și a
contracturilor.
57
8. BOLI REUMATISMALE ABARTICULARE LOCALIZATE
( Periatrita scapulo-humerala, Periartrita coxo-femurala, Bursite,
Tenosinovite, Entezite)
a) Periartrita
Reprezintă orice afecțiune provocată de o inflamație a țesuturilor din vecinătatea

articulațiilor. Sunt boli favorizate de îmbătrânire a țesuturilor, afectează, în general, subiecții
vârstnici sau, mai rar, subiecții tineri și sportivi. Ele afectează bursele seroase periarticulare,
capsula articulară, ligamentele, tendoanele și tecile lor, mușchii învecinați ai articulației.
Periartrita scapulo-humerală: reprezintă un sindrom clinic caracterizat prin durere,

redoare articulară și impotență funcțională, determinat de procese patologice localizate la
nivelul umărului și care afectează structurile periarticulare: ligamente, capsula articulară,
tendoane, bursa și mușchi. Afectarea articulară propriu-zisă se limitează mai ales la nivelul
articulațiilor acromioclaviculară și sternoclaviculară, deoarece articulația scapulohumerală nu
ajunge de obicei, prin ea însăși, să determine disfuncționalități. Este întâlnită la ambele sexe,
la subiecții activi, dar cu incidență maximă la cei peste 40 de ani.
În cadrul PSH se regăsesc următoarele 6 entități clinice:
1. Sindromul de împingere (impingement syndrome)

2. Sindromul supraspinosului (tendinita degenerativă)
3. Tendinita bicipitală
4. Tendinita calcifiantă și bursita
5. Capsulita adezivă
6. Umărul pseudoparalitic
1. Impingement syndrome
Este determinat de o suferință a tendonului mușchiului supraspinos. Asupra acestuia,

datorită particularităților anatomice, se exercită o presiune („împingere”) care repetată poate
determina dezvoltarea unei tendinite calcifiante ce poate favoriza ruptura parțială și chiar
totală de manșon („coafa”) al mușchilor rotatori (m. supraspinos, infraspinos și rotator mic).
Tablou clinic
- Dureri recidivante la nivelul umărului, la subiecți tineri, frecvent practicanți a unor
sporturi ca: aruncare greutății, suliță etc.
- Debut este insidios, cu o creștere gradată a intensității durerii și care este accentuată
de activitate.
- Durerea are un punct maxim pe fața antero-laterală a umărului, iradiază pe braț,
este exacerbată noaptea, în somn, la schimbarea poziției și percepută la ridicarea
58
brațului mai ales între unghiurile 90 – 120° (ridicarea brațului deasupra capului), la
abducția pasivă și rotația internă.
- Mobilitatea umărului este afectată mai ales pentru mișcările de flexie și rotație
internă.
Examenul clinic local

- Semnul „împingerii” este pozitiv; dacă se injectează 10 ml xilină 1% imediat sub
acromion durerea diminuă (semnul „împingerii” se negativează) confirmând
diagnosticul de sindromul de impingement.
- Palparea acromionului produce durere intensă
Tratamentul este în principal medicamentos – se administrează numai la indicația

medicului și constă în: AINS, corticoterapie locală, anestezice aplicate local (intra- sau
periarticular sau în puncte dureroase).
 Fizioterapie: termoterapie, crioterapie, electroterapie analgetică și

decontracturantă (curenți diadinamici, interferențiali, curent galvanic etc),
ultrasonoterapie, laser.
 Kinetoterapia este importantă deoarece pe lângă recuperarea
functionalității umărului, este esențial în combaterea recurentei.
2. Tendinita degenerativă (m. supraspinos)
Dintre mușchii care formează manșonul rotatorilor, cel mai afectat de leziunile
degenerative este tendonul supraspinosului. Apare frecvent la barbați peste 50 ani cu activitate
fizică intensă, cu o preponderentă pentru anumite profesii: tâmplări, pictori, sudori. La
subiecții diabetici și alcoolici, un rol important îl joacă ischemia și leziunile trofice.
Tablou clinic
- Asimptomatic multa vreme, devine clinic manifest în urma unui traumatism local
sau după o solicitare excesivă.
- Durerea este imprecis localizată, de obicei în profunzimea umărului, accentuată
nocturn.
- Mobilitatea umărului este afectată pe toate axele de mișcare, mai accentuat pe
abducție.
- Evoluția cronică (peste 3 luni) poate determina hipotrofie musculară cu scăderea
forței musculare.
Examen clinic local
59
- La palpare apare durere extremă sub acromion, la 1-2 cm de marea tuberozitate
3. Capsulita retractilă
Apare mai ales în decada a 5-a și a 6-a de viață, cu predominanță la sexul feminin. Se
caracterizează prin apariția inflamației cronice a capsulei glenohumerale cu evoluție spre
fibroză, capsula articulară îngroșându-se și aderând la capul humeral.
Tablou clinic
- Debut insidios cu dureri moderate ale umărului, cu exacerbări nocturne, cu redoare

și limitare progresivă a mișcărilor. În timp durerea dispare aproape complet dar
mobilitatea activă și pasivă sunt extrem de limitate.
- Exista posibilitatea afectării bilaterale concomitentă sau succesivă.
Examen clinic local
- La palpare sensibilitate difuză

- Limitarea mișcărilor (active, pasive) predominant abducția și rotația externă
- Dacă se face testul cu xilină, redoarea persistă nefiind vorba de contractura
musculară reflexă generată de durere.
Tratament este în principal medicamentos: AINS, corticoterapie generală și locală,

antialgice, antidepresive.
 Umărul trebuie mobilizat precoce
 Kinetoterapia: are ca obiectiv principal recuperarea mobillității care se face
prin abordarea structurilor necontractile ale umărului (capsula, ligamente, bursă, tendoane) și
separat prin abordarea structurilor contractile (mușchi).
 Fizioterapia: termoterapie, electroterapie antalgică și decontracturantă (curenți
diadinamici, interferențiali, curent galvanic etc), masaj trofic, ultrasonoterapia, laserterapie.
4. Umărul pseudoparalitic
Poate fi considerat drept stadiul tardiv al sindromului de impingement. Manșonul

rotatorilor e format din tendoanele mușchilor supraspinos, subspinos, subscapular și rotund
mic. La tineri, ruptura manșonului este postraumatică, la vârstnici degenerativă – prin
diminuarea vascularizației, apare ischemia, care conduce la tulburări trofice locale scăzând
rezistența și favorizând ruptura la traumatisme sau solicitări articulare minore. Ruptura poate
fi totală sau parțială, tabloul clinic, paraclinic și tratamentul fiind similare, dar cu rezultate
parțiale.
60
Periartrita coxo-femurală: este provocată, în general, de o tendinită a mușchilor
fesieri, responsabilă de o durere atunci când subiectul departează coapsa de axa corpului, sau
de o tendinită a mușchilor abductori, frecventă la sportivi (rugby, fotbal).
Tratamentul este similar cu cel al periartritei scapulo-humerale.
b) Bursite, tenosinovite, entezite
Bursita este inflamația bursei, determinată de uzajul repetitiv, traumă, infecție sau boli
inflamatorii sistemice. Bursita afectează mai ales bursele subacromiale, olecraniene,
trohanteriene, prepatelare și infrapatelare. Simptomele bursitei includ sensibilitate localizată,
edem, eritem și reducerea mișcării.
Tendinita este o afecțiune inflamatorie caracterizată de durere și inflamație la nivelul
inserției tendoanelor pe os. Tendonul posedă proprietăți elastice care diminuă riscul de ruptură
în caz de contracții musculare violente. Tendinita reprezintă de fapt ruptura parțială a unor
fibre tendinoase care se însoțește de un edem local. Evoluția acestor leziuni poate dura de la
câteva zile, săptămâni sau chiar mai multe luni. Cel mai frecvent simptom în tendinite este
durerea – prezentă adesea în stare de repaus, se accentuează la palpare și la mobilizarea
articulațiilor vecine tendonului inflamat. Durerea este de obicei acută, înțepătoare, însoțită de
o inflamare a zonei înconjurătoare: zona este caldă, roșie, tumefiată. Ulterior apare scăderea
forței musculare a întregii regiuni afectate. Cele mai frecvente localizări sunt tendonul
achilean (tendinita achileana), fascia plantară (fasceita plantară), tendonul rotulian (tendinita
rotuliană), și tendonul cvadricipital (tendinita cvadricipitală). Mult mai rar, se întâlnește
tendinita la nivelul mușchilor ischio-gambieri. În sfârșit, sindromul de conflict al fasciei lata
face și el parte din tendinitele genunchiului – sindromul de bandeletă iliotibială.
Entezita reprezintă inflamația inserțiilor osoase ale tendoanelor și ligamentelor.
Tratamentul medicamentos constă din: AINS, infiltrații locale cu corticoizi și xilină,

antalgice, miorelaxante, sedative.
 Electroterapie – antalgică și miorelaxantă: curenți de joasă, medie și

înaltă frecvență (băi galvanice, curent diadinamic – formula DF+PL, Träbert, TENS,
curenți interferențiali – formulă antalgică 90-100Hz), ultrasonoterapie la nivelul
articulațiilor afectate, hidrotermoterapie, ESWL (extra-corporeal shock wave therapy)
local.
 Masaj manual sedativ și decontracturant
 Kinetoterapie : creșterea mobilității la nivelul articulațiilor afectate prin
tonifierea musculaturii flexoare – extensoare.
61
9. DISCOPATII
Complexitatea morfo-funcțională a coloanei vertebrale se însoțește de o patologie

mecanică având o morbiditate crescută, ce asociază frecvent dizabilitatea.
Etiologia suferinței disco-vertebrale reține următoarele elemente:
 Hernia de disc
 Spondilolistezis
 Spondilartrite
 Maladia Forrestier (hiperostoză vertebrală)
 Stenoza vertebrală
 Osteoporoza
 Traumatisme – fracturi vertebrale
 Infecții
 Tumori (primitive sau metastatice)
 Boala Paget
 Mielom multiplu
Tabloul clinic:
1. Durerea vertebrală: are originea în structurile inervate ce înconjoară discul, sau chiar
la nivelul nervului; are debut brutal, caracter hiperalgic și ritm mecanic.
2. Durerea radiculară: este dată de leziunea, iritația sau compresia rădăcinii nervului
rahidian; se însoțește de parestezii pe dermatomul corespunzător nervului suferind,
precum și de scăderea forței musculare pe miotomul corespunzător.
3. Poziția vicioasă a coloanei vertebrale (tulburările de statică): scolioza, redresarea
lordozei, cifoza sau hiperlordoza lombară.
4. Contractura musculară: paravertebrală, de origine reflexă, protejează rădăcina afectată
prin limitarea mobilității segmentului implicat; contractura prelungită, însă, este sursă
de durere ea însăşi, prin ischemia pe care o generează.
5. Limitarea mobilităţii coloanei vertebrale: pe două-trei direcții de mișcare.
6. Pareza/paralizia nervului a cărui rădăcină a fost afectată.
Examenul fizic, static și dinamic, oferă o serie de elemente importante:

- Tulburarea de statică a unui segment al coloanei vertebrale, sau a coloanei în
totalitate;
- Contractura musculară;
- Limitarea mobilității segmentare;
- Pozitivitatea manevrelor de elongație ale nervului implicat;
- Tulburări neurologice, tulburări de sensibilitate, reflexe, tonus, scăderea forței
musculare;
- Tulburări de mers: mers antalgic, stepat etc.
62
Tratamentul:
Patologia discală beneficiază cu succes de tratament chirurgical. Trebuie însă
cunoscute cu precizie indicațiile acestui tip de tratament, întrucât majoritatea afecțiunilor se
tratează conservator pentru o perioadă îndelungată de timp:
- Prin tratamentul conservator corect aplicat nu se reușește remiterea
simptomatologiei;
- Dezvoltarea progresivă a fenomenelor neurologice: pareze, paralizii, tulburări
sfincteriene;
- Apariția sindromului de coadă de cal;
- Sciatica paretică recent instalată;
- Stenoză spinală;
- Spondilolistezisul de grad înalt.
Tratamentul medicamentos: AINS, miorelaxante, corticoterapie (infiltrații locale cu

produși de tip retard – Dexametazona), antidepresive triciclice (rezervate pentru cazurile cu
evoluție îndelungată), antiepileptice (Gabapentin), trofice nervoase.
Pentru a conduce un tratament fizical-kinetic judicios, trebuie să excludem patologiile
care contraindică ferm aplicațiile fizicale:
1. Algiile de cauză tumorală vertebrală – metastaze ale unui proces neoplazic osteofil
(rinichi, plămân, sân, prostată)
2. Algiile de cauză tumorală intrarahidiană (neurinom, hemangiom, ependimom)
3. Tumori vertebrale primitive (benigne sau maligne)
4. Neuropatiile maligne
5. Algiile de cauză infecțioasă (meningită, osteomielită) – pentru sindroamele algice
cervicale;
6. Dorsalgiile „simptomatice”: anevrism al aortei, afecțiuni pleuro-pulmonare,
cardiace, neurologice;
7. Lombalgiile de origine pelvină
Tratamentul fizical este de natură antalgică, și nu diferă în funcție de localizarea

sindromului vertebral, ci în funcție de stadiile evolutive ale bolii:
- În perioada acută: electroterapie antalgică (curent diadinamic, Träbert, TENS,
curenți interferențiali), ultrasunete; masaj manual.
- În perioada subacută: electroterapie antalgică (curent diadinamic, Träbert,
TENS, curenți interferențiali), ultrasunete; căldură locală; masaj manual.
- În perioada cronică: electroterapie: curenți de joasă frecvență cu impulsuri
(curent diadinamic, Träbert, TENS), curenți de medie frecvență (curenți
interferențiali), ultrasunete; masaj manual.
63
Kinetoterapia:
Obiective:
1. Relaxarea musculară paravertebrală;
2. Combaterea durerii;
3. Asuplizarea articulară și combaterea curburilor nefiziologice, a deviațiilor
coloanei vertebrale si a miscărilor dezaxate;
4. Obținerea stabilității coloanei vertebrale în statică si dinamică, în condiții
de descărcare și în încărcare treptată a ei;
5. Tonizarea musculaturii abdominale deoarece laxitatea acesteia lasă
abdomenul inferior să cadă înainte provocând astfel accentuarea curburii
lombare cu pericolul instalării unor suferințe discogene lombare;
6. Tonizarea muschilor gambei (triceps sural si peronieri care sunt afectați în
sindroamele sciatice).
Tehnici și metode indicate

Cea mai utilizată metodă este metoda Williams care se aplică fiecărui pacient în mod
individualizat, în urma unor evaluări clinice și funcționale. Această metodă se poate aplica și
în condiții de hidrokinetoterapie. Sunt indicate unele stiluri de înot terapeutic (crawl pe spate).
Alte metode: metoda Kabat, metoda Klapp, metoda Mc Kenzie (mai ales pentru
afecțiunile discale înalte (T12-L1 si L1-L2), de asemenea aplicate în mod creativ si
personalizat, de la caz la caz.
Ca principii ale tratamentului kinetic se recomandă:
- asocierea respirației la programul Willliams (flexia pe expir, revenirea din
flexie pe inspir);
- nondoloritatea;
- încărcarea treptată a coloanei vertebrale, cu trecerea succesivă de la o etapă la
alta a programului Williams și a metodei Klapp (se aplică principiul
accesibilității).
Este deosebit de importantă participarea activă a pacientului și însusirea exercițiilor de
către pacient în ordinea propusă de kinetoterapeut.
Posturările, tracțiunile, combinațiile de mișcări pasive sunt foarte importante, în
special în fazele acute. Se recomandă repausul pe un pat tare, de obicei în poziție antalgică și
relaxantă. Tracțiunile este de preferat să se realizeze manual, ușor, cu încărcarea progresivă a
forței; aceste tracțiuni se pot realiza și mecanic, folosind un montaj de scripeți, sau cu ajutorul
aparatelor de tracțiune vertebrală.
Pentru coloana lombară, au fost dezvoltate o serie de programe kinetice, denumite
generic „low back school”, care au ca și obiective:
2. Conștientizarea poziției corecte a coloanei lombare și a bazinului și menținerea
permanentă a poziției corectate, neutre a coloanei, indiferent de poziția corpului. Se vor
adopta posturi de corectare, prin efectuarea unor exerciții: din decubit dorsal, cu genunchii
flectați și umerii ușor ridicați; din decubit lateral, cu coapsele și genunchii flectați; din
ortostatism sau din șezând. Se vor efectua exerciții de delordozare lombară, prin bascularea
bazinului, precum și exerciții uzuale de delordozare.
64
3. Zăvorârea coloanei lombare. Are ca scop blocarea în timpul efortului a
segmentului afectat și menținerea poziției neutre, precum și învățarea mobilizării
independente a membrelor față de trunchi. Cuprinde patru stadii:
 Stadiul I: zăvorârea rechisului lombar în poziție neutră, concomitent cu
imobilizarea membrelor;
 Stadiul II: se mobilizează membrele independent, coloana lombară
rămțnțnd delordozată;
 Stadiul III: mobilizarea trunchiului ca un întreg;
 Stadiul IV: aplicarea acestor manevre în practica de zi cu zi a
pacientului.
4. Menținerea forței musculare a mușchilor paravertebrali inferiori și a mușchilor
fesieri. Se vor efectua exerciții izometrice, izodinamice contra unei rezistențe
progresive, se vor deprinde o serie de sporturi adecvate (ex. înot) etc.
Regimul igieno-dietetic:
1. Evitarea supraponderii, a frigului și umezelii, a mișcărilor bruște.
2. Evitarea purtării de greutăți.
3. Deprinderea de către bolnav a modului corect de a efectua o serie de gesturi uzuale.
10. TULBURĂRI DE STATICĂ A COLOANEI VERTEBRALE

(Scolioze, cifoze, cifoscolioze)
Cifozele sunt deviații ale coloanei vertebrale în plan sagital (antero-posterior), prin
exagerarea curburilor normale ale acesteia, cu convexitatea curburii orientată posterior.
Exista însă, cazuri rare, atipice, când coloana se încurbează invers (cifoza cervicală, lordoza
dorsală sau cifoza lombară).
Clasificare:
1) După localizare:
* Cifoza dorsală
* Cifo-lordoza (cifoza dorsală compensată de lordoza lombară)
* Cifoza lombară și inversiunea vertebrală
* Cifoza cervicală
* Cifoza totală este continuarea cifozei dorsale și lombare și este însoțită de înfundarea
toracelui. Este o cifoză lungă, întâlnită la indivizii cu relaxare ligamentară și musculară.
65
2) După etiologie:
A. Funcționale (nestructurale). Sunt deviații tipice, ușoare, cu debut greu de precizat, cu

evoluție lungă și lentă, dar cu prognostic favorabil. În cazul lor, nu se constată modificări
morfologice ale coloanei vertebrale. Cifozele functionale sunt cele mai frecvente deviații ale
coloanei vertebrale din perioada de creștere.
Se împart în:
 Habituale
 De creștere
 Profesionale
 Compensatorii
 Datorate defectelor unor analizatori (cifoza miopilor).
B. Patologice. Sunt deviații mai accentuate și mai grave decât cele funcționale, ele fiind
însoțite întotdeauna de modificări (deseori ireductibile) ale structurii elementelor coloanei
vertebrale. Tratamentul lor este complex (ortopedic, chirurgical, kinetoterapeutic), el putând
avea rezultate pozitive doar dacă se intervine precoce prin înlăturarea cauzei.
Cifozele patologice sunt grupate astfel:
 Congenitale: platispondilia, agenezia discului intervertebral, microspondilia;

 Post-traumatice: luxatia și fractura vicios consolidata, hernia de disc, cifoza
histerotraumatica, sdr. Kummel-Verneuil;
 Infecțioase: tuberculoza osoasă (morbul lui Pott), cifoza tetanică, osteomielitică;
 Distrofice: epifizita sau osteocondrita vertebrală (boala Scheuermann). Este cea mai des
intilnită formă de cifoză patologică;
 Reumatice (inflamatorii): spondilita anchilozantă, spondilodiscartroze;
 Tumorale: mielomul multiplu, metastaze osoase;
 Paralitice (neuromusculare): atunci când este compromisă musculatura regiunii,
paralizia cerebrala infantilă, sindroame extrapiramidale;
 Endocrine și carentiale: osteoporoza, boala Cushing, rahitismul, osteomalacia;
 Cifoza senilă: prin involuția ososasa și insuficiența musculară;
 Psihotice: în afecțiuni psihice depresive;
 Cifoze medicamentoase: administrarea îndelungată de cortizon, insulină, curara, pot
determina apariția fracturilor de coloană și a cifozei consecutive.
Tratament igieno-dietetic:
- Alimentație bogată în proteine și săruri minerale.

- Regim de odihnă adecvat, pe pat tare;
- Viața în aer liber, cu multă mișcare, cură heliomarină, sport (înot, volei,
gimnastică, etc.);
66
- Menținerea unei poziții corecte a trunchiului;
- Corectarea tulburărilor de statică, susținerea corectă a platfusului.
Obiective:
- Corectarea poziției vicioase,

- Realiniamentul coloanei vertebrale,
- Recâștigarea mobilității vertebrale,
- Tonifierea musculaturii paravertebrale, abdominale și a pectoralilor, punându-se
accent pe mușchii extensori ai coloanei,
- Combaterea contracturilor
- Reducerea durerii
- Prevenirea reapariției cifozei.
Hidrotermoterapia: se folosește ca procedură de relaxare musculară și creștere a

metabolismului tisular local, prin vasodilatația cutanată și musculară pe care o produce.
Hidro-termoterapia cuprinde: împachetări cu parafină, împachetări/băi/ungeri cu

nămol, împachetări cu nicip, sauna, băile de lumină, baia kinetoterapeutică, baia cu elongație,
dușul subacval etc.
Electroterapia: reduce retracțiile și contracturile musculare, asuplizează musculatura

și ligamentele retractate și sclerozate și limitează efectele dureroase sau anchilozele din
artrozele secundare.
Se folosesc: băile galvanice, curenții de joasă frecvență (curent diadinamic, Träbert,

etc.), curenți de medie frecvență (curenții interferențiali), TENS, ultrasunete.
Masajul: creşterea metabolismului bazal, stimulează funcţiile aparatului respirator şi

circulator, influențează favorabil starea generală a organismului, îmbunătăţeşte somnul,
îndepărtează oboseala musculară.
Kinetoterapia ocupă cel mai important loc în tratamentul deviațiilor cifotice ale
coloanei vertebrale. Ea este indicată în toate cazurile, indiferent de gravitatea sau localizarea
lor, atât ca metodă unică de tratament (cifozele nestructurale), cât și în asociere cu alte
mijloace terapeutice (cazurile mai grave-cifoze patologice).
Mijloacele folosite in kinetoterapie sunt:
 Exerciţii statice:
- contracții izometrice,
- stând în picioare corect,
- stând în genunchi,
- stând în decubit dorsal sau ventral,
67
- stând atârnat
 Exerciţii dinamice – extensia şi întinderea coloanei vertebrale, apoi exerciţii pentru

cap, gât, membre, care să amplifice extensia trunchiului.
Tonifierea şi reechilibrarea musculaturii paravertebrale este unul din obiectivele

principale urmarite prin programele de kinetoterapie.Aceasta se realizeaza prin:
1. din decubit ventral, se execută gradat ridicarea capului, umerilor și a membrelor
superioare (pentru tonifierea musculaturii dorsale bilaterale),
2. ridicarea ambelor membre inferioare (tonifică musculatura lombară),
3. ridicarea membrelor (superior sșiinferior) de aceeasi parte (tonifică musculatura
unilaterală paravertebrală respectivă).
Un alt obiectiv al tratamentului fizical-kinetic îl constituie asuplizarea coloanei

vertebrale. Pentru a se realiza acest lucru este necesar să se acţioneze în sensul:
- eliberării mişcării în articulaţiile interapofizare posterioare,

- contracararea tendinţei de cifozare,
- împiedicarea agravării unei eventuale scolioze preexistente,
- îmbunătăţirea mobilităţii articulatiilor costo-vertebrale.
Exercitii pentru mobilizarea coloanei vertebrale:
 Din decubit dorsal, cu membrele inferioare flectate și bratele întinse lateral, se duc
genunchi la piept și se revine la poziția de plecare.
 Din poziția șezând, înclinări laterale și rotiri ale trunchiului;
 Din poziție cvadrupedă, ridicarea în extensie maximă a membrelor inferioare (alternativ),
concomitent cu flectarea membrului superior din cot;
 Din poziție cvadrupedă, bolnavul aruncă brațele brusc înainte și lateral.
 Din decubit ventral, ridicarea capului și a trunchiului, poziţia membrelor superioare
schimbându-se pentru a grada efortul (pe lângă corp, sub bărbie, pe ceafa, pe umeri).
 În decubit ventral cu bazinul la marginea patului,cu membrele inferioare atârnând, se fac
extensii din şold cu genunchii întinşi.
 Din pozitia „în genunchi" cu un baston în mâini, redresarea completă a trunchiului,
extensia braţelor şi menţinerea pentru câteva secunde a poziţiei de maximă extensie.
Scolioza este o deviație laterală, incomplet reductibilă a rahisului, cu evoluție

progresivă și cu consecințe asupra morfologiei și functionalității acestuia.
Clasificare:
68
 Scolioze funcționale:
- atitudinea scoliotică
- scolioza profesională și din tulburări de auz și vedere
- scolioza statică:
 prin asimetrie de bazin (redoare a șoldului)
 prin ascensionarea congenitală a omoplatului
 prin inegalitatea membrelor inferioare
- scolioza antalgică (sindromul vertebral din discopatia vertebrală)
 Scolioze structurale:
- Scolioza congenitală:
 cu malformații vertebrale asimetrice: hemivertebre, blocuri
vertebrale, sacralizare, condrodistrofii (nanism)
 fără malformații vertebrale: scolioza idiopatică a nou-născutului
- Scolioza aparuta in cursul cresterii:
 Afecțiuni genetice: sindromul Marfan, boala Ehlers-Danlos,
boala Recklinghausen, boala Lobstein, boala Marquio
 Afecțiuni musculare (miopatii): distrofii musculare, sindroame
miotonice, miopatii congenitale, miopatii metabolice
 Afecțiuni neurologice: boala Friedreich, poliomielita, paralizia
cerebrală infantilă
 Rahitismul.
- Scoliozele secundare unor afectiuni dobandite:
 osoase: traumatisme (fracturi – luxații), costectomii,
toracoplastie, laminectomie
 neurologice: neurofibromatoza, siringomielita, tumori vertebro-
medulare, poliomielita, scolioze tetanice
 empiem toracic cu retracție fibroasă
- Scoliozele idiopatice(esentiale): cele mai frecvente(75%):
 scolioza infantilă (0-3 ani)
 scolioza juvenilă (3-14 ani)
 scolioza adolescenților (cea mai frecventă după pubertate)
 scolioza idiopatică a adultului (posibil debut în adolescență)
Obiective:
- combaterea durerii
- refacerea echilibrului muscular
- tonifierea musculaturii
- refacerea mobilității articulare
- recâştigarea mobilităţii coloanei vertebrale
69
Tratamentul fizical-kinetic este asemănător cu cel al cifozelor, procedurile de
hidrotermoterapie, electroterapie, masaj, fiind similare.
Kinetoterapia urmărește echilibrarea musculaturii paravertebrale și a bazinului.
Modificarea lungimii și tonusului mușchilor care mențin echilibrul bazinului este în

general consecința și nu cauza înclinării laterale a acestuia în atitudinile scoliotice. Este
necesar ca odată constituite aceste modificări, să se corecteze și să se reechilibreze lungimea
și tonusul acestor mușchi.
Se vor efectua exerciții simetrice, angajând abductorii și adductorii coapsei, ca și

mușchii paravertebrali lombari, vizând mai ales deprinderea de către pacient a poziției corecte
a bazinului și tonifierea musculaturii care asigură echilibrarea acestuia.
In ceea ce privește mobilizarea coloanei vertebrale în atitudinile scoliotice, se recurge

de obicei la tracțiuni în lungime prin suspensii (de regula simetrice) la spalier și prin exerciții
active de auto-întindere în pozițiile de decubit dorsal, șezând sau ortostatism.
Kinetoterapia atitudinilor scoliotice trebuie completată cu tonifierea complexă,

simetrică, a întregii musculaturi a spatelui, abdomenului și membrelor, precum și cu exerciții
pentru antrenarea capacității generale de efort ( înot, volei, baschet).
Exercițiile fizice corective, exercițiile analitice și cele pentru condiționare fizică

generală trebuie să asigure formarea simțului ținutei corecte (îndeosebi simțului poziției
corecte a bazinului), să asigure un tonus și o forță corespunzătoare grupelor musculare care
trebuie să mențină ținuta corectă și poziția echilibrată a bazinului, precum și să confere
întregului organism vigoarea generală necesară și înlăturarea stării de hipotonie.
Mobilizarea coloanei vertebrale trebuie să preceadă tonificarea musculară, pentru ca

aceasta să se poată face pe un schelet cât se poate de corectat sau de flexibil. Pentru
mobilizarea coloanei vertebrale se folosesc urmatoarele procedee:
a) Tracțiuni în lungime.
b) Flexia laterală.
c) Derotarea.
d) Presiunea directă asupra gibozității.
70

REABILITAREA MEDICAL-e PE TIPURI DE A

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REABILITAREA MEDICAL-e PE TIPURI DE A

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

REABILITAREA MEDICALĂ PE TIPURI DE AFECȚIUNI

A. RECUPERAREA MEDICALĂ ÎN SECHELELE ORTOPEDICE POST

Principalele leziuni traumatice întâlnite la nivelul umărului sunt: contuziile, luxațiile,

2. Menținerea funcției centurii scapulare:

3. Recuperarea mobilității articulare:

4. Rearmonizarea mecanică a umărului privind atât mobilitatea, cât și stabilitatea:

5. Recuperarea mobilității controlate a umărului la unghiuri funcționale și, treptat, pe

Există posibilitatea, deși mai rară, ca depunerile calcare să se producă în grosimea

În perioada de imobilizare a cotului, programele kinetice de recuperare încep prin

2. Menținerea mobilității articulațiilor neafectate, atât a celor distale, cât și a

2. Combaterea inflamației și a tulburărilor circulatorii (foarte frecvente):

3. Recâștigarea forței și mobilității articulare simultane:

Se recomandă cu prioritate mișcări active, atât în apă (hidro-balneo-kinetoterapia) cât

Mâna reprezintă sediul frecvent al multor traumatisme, recuperarea sa implicând

În ceea ce priveste kinetoterapia acestui segment de membru superior, aceasta se poate

În ultimul timp, la nivelul șoldului s-a dezvoltă o nouă categorie de „leziuni

Obiectivele recuperării șoldului posttraumatic:

1. Combaterea durerii și edemului: durerea face imposibil ortostatismul și mersul,

2. Asigurarea stabilității membrului inferior: factori osoși, factori ligamentari (în

3. Asigurarea mobilității șoldului: mai ales pe unghiurile funcționale minime (52°

După perioada de imobilizare, se recurge la mobilizări pasive prin suspensoterapie,

La nivelul genunchiului pot fi întâlnite toate tipurile de traumatisme cum ar fi:

Obiective în recuperarea genunchiului:

Mijloacele care se utilizează pentru atingerea acestor obiective, pot fi sistematizate

 Pentru realizarea stabilității membrului inferior:

Programele de kinetoterapie și hidrokinetoterapie în traumatismele piciorului/gleznei

B. RECUPERAREA MEDICALĂ ÎN BOLILE NEUROLOGICE

Hemiplegia este frecvent cauzată de accidente vasculare cerebrale, pe fondul

Accidentele vasculare cerebrale (AVC) sunt definite ca fiind disfuncții neurologice

Tratamentul medicamentos al AVC-ului se adresează, în principal etiologiei acestuia,

Programul kinetic va cuprinde:

Repoziționarea pacientului se va realiza din 2 în 2 ore, pentru a preveni escarele.

Paraplegia – este cauzată cel mai frecvent de traumatisme vertebro-medulare.

Traumatismul vertebro-medular (TVM) - leziunea elementelor neurale în canalul

Tetrapareza sau parapareza – utilizarea acestor termeni nu este încurajată, ei descriu

TVM evoluează în 3 faze:

Principii de tratament kinetic

Boala Parkinson este o afecțiune degenerativă a sistemului nervos central de etiologie

Subtipuri de boală Parkinson: cu tremurături (boala debutează mai devreme, nu

Scleroza în plăci (scleroza multiplă, leuconevraxita) - afecțiune care aparține grupului

Formele 1 si 3 se pretează pentru kinetoterapie.

Tratamentul medicamentos de fond se face în general cu corticoizi, interferon și

5. Sechele encefalitice (ESI)

Hemiplegia, diplegia, parapareza: constau în pierderea mobilității voluntare a unui

Recuperarea și tratamentul kinetic:

Sindromul de neuron motor periferic (SNMP) – reprezintă leziunea căii motorii

Evaluarea funcțională - presupune complianță din partea pacientului si multă răbdare

 Paralizia de nerv radial: atitudinea particulară: antebraț în ușoară flexie, pronație,

 Paralizia de nerv median: atitudinea particulară: „mâna simiană”, policele se

 Paralizia de nerv cubital: atitudinea particulară: apare „grifa ulnară”, cu extensia

 Paralizia de nerv circumflex: atitudinea particulară: umăr în epolet; deficit

 Sindromul de coadă de cal.

 Paralizia de nerv femural: deficit motor: nu poate face flexia coapsei și

 Paralizia de nerv sciatic: deficit motor: diminuată mișcarea de flexie a gambei

C. RECUPERAREA MEDICALĂ ÎN AFECȚIUNILE REUMATISMALE

Reumatismele inflamatorii afectează la început membrana sinovială, cu invadarea

a) Poliartrita reumatoidă – PR:

Este o bloală a țesutului conjunctiv, cu manifestări predominante la nivelul aparatului

Procesul fiziopatologic începe ca o sinovită inflamatorie exsudativă, care progresează

Recuperarea pacienților cu PR este un proces continuu și de durată. În cadrul acestui

Evaluarea pacienților cu PR presupune:

1. Evaluarea mobilității articulare (active sau pasive)

Tratamentul de bază este tratamentul medicamentos. Acesta cuprinde, în primul rând