Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CURS
KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE
REUMATISMALE
Uz intern
2009
1.Obiectul de studiu al reumatologiei. Examenul clinic al bolnavului
reumatic. Examenul clinic obiectiv al aparatului locomotor. Clasificarea
bolilor reumatice. Generalităţi referitoare la particularităţile
reumatismelor inflamatoare, degenerative şi abarticulare.
Chestionar
Care este obiectul de studiu al reumatologiei
Precizaţi metodologia examenului clinic obiectiv al aparatului locomotor
Clasificarea bolilor reumatice
Caracteristicile reumatismelor degenerative
Caracteristicile reumatismelor abarticulare
Caracteristicile reumatismelor inflamatorii
2. Poliartrita reumatoidă: aspecte clinice, particularităţile
kinetoterapiei.
stadiul prodromal;
stadiul de debut;
stadiul clinic manifest;
stadiul avansat.
În stadiile avansate ale bolii, diagnosticul pozitiv este uşor de stabilit. Important este
însă diagnosticul precoce al poliartritei reumatoide cu atât mai mult, cu cât debutul real al
bolii este ignorat de pacient, intârziindu-se astfel instituirea măsurilor terapeutice specifice
acestei boli.
Asociaţia Americană de Reumatologie (American Rheumatism Association - ARA) a
stabilit o serie de criterii clinice, biologice, histologice şi /sau radiologice pentru stabilirea
diagnosticului. Prezentăm în continuare cele 11 „criterii ARA” (criteriile ARA au fost
elaborate în anul 1958).
repausul articular;
terapia medicamentoasă;
terapia fizicală;
tratamentul chirurgical.
În stadiile active ale poliartritei reumatoide este contraindicat aplicarea oricărui mijloc
ale terapiei fizicale.
În continuare vom prezenta mai detaliat repausul articular, tipurile de exerciţii fizice
indicate în diversele etape evolutive ale poliartritei reumatoide şi ortezarea corectă a
articulaţiilor inflamate.
Chestionar:
Etiologia poliartritei reumatoide
Care sunt localizările leziunilor leziunilor inflamatoare în poliartrita reumatoidă?
Care sunt stadiile evolutive ale poliartritei reumatoide?
Diagnsosticul pozitiv al poliartritei reumatoide
În ce constă evaluarea pacientului cu poliartrită reumatoidă?
Obiectivele tratamentului fizical în PR.
3. Mâna şi degetele în parctica reumatologică: particularităţi
anatomofuncţionale, tipuri lezionale determinate de afecţiunile reumatice,
programe reeducative ale mâinii.
I. Reumatisme inflamatoare:
- poliartrita reumatoidă;
- spondilita anchilopoietică;
- reumatismul articular acut;
- poliartrita psoriazică.
VII. Disacromelii.
1. Leziuni şi deformaţii ale pumnului
a) Tumefacţia pumnului
b) Sindromul de cap.
c) Tenosinovita canalului carpian
d) Redoare a pumnului, mai ales în flexiune.
e) Tumefacţii „în spate de cămilă” în regiunea dorsală a pumnului
2. Degetele „fusiforme”
Chestionar:
Care sunt tipurile lezionale ale mâinii în afecţiunile reumatismale?
Ce tipuri de leziuni şi deformaţii ale mâinilor şi degetolor sunt carac teristice PR?
Care sunt tipurile lezionale ale mâinii în celelalte afecţiuni reumatismale sau
metabolice?
Metodele de evaluare a capacitătii funcţionale a mâinii reumatice.
Obiectivele tratamentului kinetic în recuperarea mâinii.
4.Cotul în practica reumatoligică: particularităţi anatomofuncţionale,
artritele şi artroza coltului, reumatismele abarticulare. Obiectivele şi
principiile kinetoterapeie. Kinetoprofilaxia în afectiunile reumatice ale
cotului.
Articulaţia cotului face parte din lanţul cinematic al membrului superior. Fiind situată
între articulaţia scapulohumerală şi mâna, mobilitatea cotului este subordonată funcţiei
umărului şi are ca finalitate mobilizarea mâinii.
Importanţa funcţională a articulaţiei reiese şi din faptul că, fiind legată biomecanic de
articulaţiile situate proximal şi distal, afectarea acesteia compromite atât activităţile zilnice,
cât şi gestualitatea profesională.
Articulaţia cotului este formată, din punct de vedere funcţional, din două componente:
articulaţia humeroantebrahială, în care se execută mişcări de flexiune-extensiune;
articulaţia radioulnară proximală, care participă la mişcările de pronatie-suspinatţe
ale antebraţului.
La nivelul articulaţiei cotului se pot localiza leziuni atât în reumatismul inflamator, cât
şi în cel degenerativ sau abarticular, determinând diferite grade de deficit funcţional.
Artritele cronice ale cotului reprezintă de obicei localizarea unei poliartrite reumatoide.
Artritele secundare ale cotului pot fi de etiologie diversă (streptococică, stafilococică,
tuberculoasă).
Artroza cotului poate fi secundară unei luxaţii sau fracturi la nivelul oaselor participante la
articulaţie. Cele mai frecvente artroze ale cotului sunt secundare unor microtraumatisme
repetate.
limitarea în grade variate a flexiunii, extensiunii şi supinaţiei. Diagnosticul va fi
completat de imaginea radiografică: condensare osoasă marginală, osteofite pe olecran,
procesul coronoid şi capul radial, calcifieri tendinoase, mai ales la inserţia tricepsului brahial
etc.
Chestionar:
Care sunt particularităţile topografice ale articulaţiei cotului?
În ce constă examenul obiectiv al articulaţiei cotului?
Care sunt tipurile lezionale ale articulaţiei cotului în reumatismul inflamator,
degenerativ şi abarticular?
Obiectivele şi principiile kinetoterapiei în afecţiunile reumatismale ale cotului.
5. Umărul în parctica reumatologică. Periartrita scapulohumerală,
artritele cronice ale umărului, artroza umărului. Obiectivele kinetoterapiei
La nivelul umărului există mai multe tipuri de structuri care pot fi sediul unor afecţiuni
reumatismale.
articulaţia scapulohumerală, sinovială, sferoidală;
articulaţia acromioclaviculară, sinovială, plană;
articulaţia sternoclaviculară, sinovială, în şa;
articulaţia „scapulotoracică”, reprezentată de planul de alunecare al scapulei pe
peretele toracelui; acesta permite, prin bascularea scapulei pe torace, deplasarea
braţului deasupra planului orizontal, mărind astfel amplitudinea abducţiei şi
flexiunii braţului;
Periartrita scapulohumerală
Dintre afecţiunile umărului, periartrita scalulohumerală (PSH) este cea mai frecvent
întâlnită. Periartrita scapulohumerală este un sindrom clinic caracterizat prin dureri ale
umărului şi limitare a amplitudinii de mişcare, cauzate de afectarea structurilor periarticulare:
tendoane, capsulă, ligamente, muşchi, burse sinoviale. Din acest motiv, PSH este încadrată în
reumatismul abarticular. Afectarea articulară propriu-zisă se limitează mai ales la articulaţiile
acromioclaviculară şi sternoclaviculară, articulaţia scapulohumerală neajungând, de obicei,
prin ea însăşi să determine disfuncţionalităţi. În PSH, examenul radiografic evidenţiează un
aspect normal al articulaţiei scapulohumerale.
Umărul acut hiperalgic debutează uneori în mod brutal cu o durere atroce şi impotenţă
funcţională totală a membrului superior. Alteori, este continuarea evoluţiei unui umăr dureros
simplu.
Umărul mixt
Umărul mixt reprezintă asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasă-
tenosinovită, bursită, şi o limitare a mişcării prin contractura musculară antalgică a muşchilor
rotatori, flexori sau/şi abductori ai umărului.
În umărul mixt, limitarea mişcării nu este cauzată numai de durere, fiind şi de origine
structurală, deoarece nu dispare nici în anestezie locală.
Umărul blocat
Umărul blocat este o suferinţă frecvent întâlnită. Debutează cu dureri moderate cu
exacerbări nocturne la nivelul umărului.
Evoluţia bolii este de obicei lentă, spre o limitare progresivă o mişcărilor. Treptat,
durerea dispare complet, dar mobilitatea articulaţiei scalulohumerale este compromisă total
sau aproape total, realizându-se aspectul de umăr blocat. Bolnavul prezintă dificultăţi mari în
efectuarea unor gesturi cotidiene, cum ar fi îmbrăcatul, pieptănatul, precum şi în exercitarea
unor profesiuni manuale.
Umărul pseudoparalitic
Umărul pseudoparalitic are ca substrat anatomopatologic ruptura de diverse grade a
tendoanelor muşchilor „calotei rotatorilor”, pe un fond degenerativ (tendinoze) sau în urma
unui traumatism, mai ales la tineri.
Artroza umărului
Artroza umărului este rară. Artrozele scapulohumerală, acromioclaviculară şi
sternoclaviculară sunt, de cele mai multe ori, secundare unor traumatisme sau
microtraumatisme profesionale, anomalii ale capului humeral etc.
De asemenea, artroza articulaţiilor umărului poate face parte din tabloul clinic al unei
poliartroze.
Chestionar:
Particularităţile anatomofuncţionale ale umărului care determină caracteristicile clinice
ale suferinţelor umărului în afecţiunile reumatismale.
Examenul obiectiv al “umărului”.
Care sunt aspectele clinice ale periartitei scapulohumerale
Obiectivele tratamentului kinetic de recuperare a umărului în afecţiunile reumatismale.
6.Coloana vertebrală în parctica reumatologică. Particularitătile
biomecanice ale coloanei vertebrale. Examinarea bolnavului cu lombalgie.
Lombalgia acută şi cronică.
Coloana vertebrală este cel mai important segment al aparatului locomotor, de aceasta
fiind legate atât celelalte segmente care alcătuiesc trunchiul- toracele şi pelvisul, cât şi
membrele superioare şi inferioare.
Complexitatea morfofuncţională a coloanei vertebrale explică patologia variată şi
simptomatologia diversă a afecţiunilor cantonate la acest nivel. Procesele patologice de tip
postural, inflamator, degenerativ, tumoral etc. au la bază mecanisme fiziopatologice
complexe: neurosomatice, neurovegetative, vasculare, osteoarticulare, ligamentare.
Coloana vertebrală, considerată în totalitate, reprezintă axul de susţinere al corpului,
care din punct de vedere biomecanic are două particularităţi esenţiale asociate şi
interdependete: rezistenţa şi supelţea.
Statica coloanei vertebrale.
Tipurile de ţinută
Cunoaşterea staticii corecte a coloanei vertebrale, dar şi a tipurilor normale de ţinută
sunt deosebit de importante în aprecierea modificării acestora în cadrul diverselor afecţiuni cu
localizare la nivelul coloanei vertebrale.
Echilibrul intrinsec. La adult, în ortostatism, linia gravitaţiei trece, de sus în jos, prin
tragus (înaintea articulaţiei atlantooccipitale), prin partea anterioară a umărului, prin
mijlocului feţei laterale a trohanterului mare, anterior axului transversal al articulaţiei
genunchiului, puţin posterior de axul transversal al articulaţiei talocrurale.
Prezenţa curburilor în plan sagital ale coloanei vertebrale face ca, proiecţia centrilor
de greutate ai diferitelor segmente ale acesteia să nu se situeze pe linia de proiecţie a centrului
general de greutate al corpului. Din această cauză, forţa gravitaţională determină la nivelul
fiecărei vertebre solicitării rotaţionale, care tind să accentueze curburile.
Echilibrul extrinsec al coloanei vertebrale este menţinut de tonusul numeroaselor
grupe musculare situate atât înaintea, cât şi înapoia acesteia, realizând un aşa-zis corset
muscular.
Tipurile de ţinută
Pentru aprecierea corectă a eventualelor modificări patologice trebuie cunoscute
tipurile de ţinută considerate a fi normale, unele dintre acestea predispunând la instalarea
anumitor deformări ale coloanei vertebrale.
Ţinuta coloanei vertebrale este diferită de la un individ la altul, fiind dependentă de
doi factori: accentuarea sau diminuarea curburilor în plan sagital al coloanei, dar şi de gradul
de înclinare anterioară a bazinului.
După F. Staffel există cinci tipuri generale de ţinută ale coloanei vertebrale.
Spatele normal
Spatele rotund
Spatele plat
Spatele concav-plat
Spatele concav-rotund
Procesele patologice ale coloanei lombare, dar şi unele boli ale organelor
abdominopelvine pot produce dureri lombare acute şi cronice, lombalgiile putând avea atât
cauze vertebrale, cât şi extravertebrale.
Examinarea bolnavului cu durere lombară prezintă câteva
particularităţi.
1. Anamneza îşi propune să obţină date referitoare la modalitatea de debut şi la cauza
declanşatoare, aceasta putând fi: traumatismul (20%), efortul excesiv, o mişcare
greşită(50%); în 30% din cazuri, durerile survin fără o cauză evidentă.
Durerea pe care o acuză pacientul trebuie analizată din mai multe puncte de vedere.
Caracterul durerii iniţiale
Severitatea durerii
Calitatea durerii
Localizarea durerii şi iradierea acesteia
Durata durerii
Reproducerea durerii
Cauzele care agravează
Factorii care uşurează durerea
2. Examen obiectiv:
Cauzele lombalgiilor
Din punct de vedere clinic, durerile lombare pot îmbrăca trei aspecte principale:
lombalgia acută (lumbago acut);
lombalgia cronică (lumbago cronic);
lombosciatica.
După cum am mai amintit, în faţa unui bolnav cu lombalgii, indiferent de tipul clinic
al acestora, trebuie să ne punem două probleme şi anume:
dacă nu este vorba de dureri reflectate, având ca punct de plecare unele
procese patologice ale organelor abdominopelvine;
prin extinderea examenelor clinic şi paraclinic să excludem un proces
vertebral care prezintă o gravitate relativ mare: morb Pott, spondilodiscita
infecţioasă, spondilita anchilopoietică, metastaze vertebrale etc.
Lombalgia acută
Lombalgia acută debutează în general brusc, de cele mai multe ori după un efort de
intensitate variabilă, după o mişcare forţată de rotaţie sau în urma expunerii la frig.
Intensitatea durerii este foarte mare, accentuându-se la cea mai mică mişcare sau la tuse.
Durerea imobilizează bolnavul la pat sau îl blochează în flexiune. În anamneză, pacientul
semnalează crize asemănătoare în antecedente.
Lombalgia cronică
Lombalgia cronică defineşte o durere surdă, persistentă, mediană sau paravertebrală
unilaterală, care iradiază uneori către fese. Alteori, durerea este mai supărătoare dimineaţta, la
sculare; este însoţită de o redoare mai pronuntaţă, care diminuă sau dispare după mişcare, în
10-20 minute. Durerea reapare după oboseală, mai ales după ortostatism prelungit, mers
îindelungat, transport de obiecte grele, lucrul cu coloana flectată. În decubit dorsal, durerile
diminuă sau dispar.
Chestionar:
Lombosciatica.
Nevralgia sciatică
I. Cauza cea mai frecventă a nevralgiei sciatice este alterarea degenerativă a discului
intervertebral,
Hernia discală localizată la nivelul discului L4-L5 determină nevralgia sciatică prin afectarea
rădăcinii L5 a nervului sciatic, iar cea localizată la discul L 5-S1, nevralgia sciatică prin
afectarea rădăcinii S1 a nervului sciatic. Afectarea rădăcinii L4 determină nevralgia crurală.
II Factorii declanşatori ai nevralgiei sciatice prin hernie de disc sunt de cele mai
multe ori condiţii care suprasolicită coloana vertebrală lombară
III Debutul nevralgiei sciatice poate fi:
brutal
insidios
Simptomatologia
Durerea este simptomul dominant, uneori exclusiv. Este situată în regiunea
lombară, de unde iradiază în membrul inferior
Paresteziile
Tulburările sfincteriene
În sciatica prin conflict discoradicular durerea este de tip mecanic: eforturile şi
mişcarea din timpul zilei cresc intensitatea durerii. De asemenea, tusea şi strănutul măresc
intensitatea durerii, prin creşterea presiunii intradiscale şi intrarahidiene. Durerea se calmează
prin repausul la pat.
Examenul obiectiv
Examenul obiectiv al unui pacient cu lombasciatică se efectuează în ortostatism, în
decubit dorsal, în decubit ventral şi se încheie cu un examen neurologic minuţios.
Examinarea bolnavului în orstostatism pune în evidenţă mai multe semne.
Atitudine antalgică, mai ales în hernia de disc L 4-L5, cu trunchiul înclinat către
partea opusă celei dureroase.
Ştergerea lordozei lombare.
Scolioză consecutivă atitudinii antalgice.
Contractură unilaterală a musculaturii paravertebrale.
Mişcările coloanei lombare sunt extrem de dureroase, mai ales flexiunea
trunchiului şi înclinarea laterală a acestuia spre partea dureroasă.
Mobilitatea coloanei lombare, apreciată prin testul Schöber şi distanţa degete-sol,
este mult redusă.
Mersul obişnuit, de regulă, nu este afectat. În sciatica S 1, mersul pe vârfuri este
dificil =>semnul „poantei”,
iar în sciatica L5 este dificil mersul pe călcâi=>semnul „talonului”.
sciatica tronculară este produsă prin agresiune asupra trunchiului nervului sciatic;
pot fi de origine traumatică sau tumorală;
Leziunile degenerative ale coloanei vertebrale sunt frecvente şi cunoscute sub numele
de spondiloză sau spondilartoză. Pot fi localizate la diferite nivele, dar mai ales în zonele de
maximă mobilitate ale coloanei vertebrale.
Pentru înţelegerea mecanismului de producere şi consecinţele acestor modificări
degenerative,este necesară prezentarea unor noţiuni de anatomie normală şi patologică.
Anatomie patologică
Etiopatogenie
Factorii implicati în apariţia artrozei intervertebrale sunt cei care intervin în
etiopatogenia artozelor în general: mecanici (care duc la alterarea cartilajului din cauza unei
repartiţii inegale a presiunilor articulare), traumatici, endocrini şi metabolici (acromegalie,
mixedem, menopauză, dislipidemii), îmbătrânirea, factori inflamatori cronici.
Aspecte clinice ale artrozelor intervertebrale
Simptomatologie
Simptomele cele mai dese sunt durerea şi un grad variat de impotenţă funcţională; rar,
artrozele intervertebrale pot cauza unele complicaţii, o parte dintre acestea fiind specifice
regiunii interesate.
Durerea este simptomul dominant. Aceasta poate îmbrăca două aspecte:
durere localizată
durere radiculară
Redoarea articulară este prezentă aproape întotdeauna după repaus prelungit şi
dispare după 10-15 minute de mişcare. Uneori,poate însoţii durerea.
Limitarea amplitudinii de mişcare se instalează progresiv. Sunt limitate în special
mişcările de flexiune, înclinare laterală, rotaţie a trunchiului, mai ales la nivelul coloanei
cervicale şi a celei lombare.
Sindroamele radiculare apar atunci când este prezentă compresia rădăcinilor nervoase
Examen obiectiv
Aspecte clinice
Simptomatologie.
De cele mai multe ori, nevralgia cervicobrahială este precedată de dureri cervicale
cronice; durerea poate fi acută la debut, dar şi moderată, agravându-se progresiv.
Durerea este unilaterală şi poate iradia în umăr sau în membrul superior. Traiectul brahialgiei
depinde de rădăcina interesată a plexului brahial, cele mai vulnerabile fiind ultimele rădăcini
cervicale.
Când este afectată rădăcina C5, durerea este prezentă pe faţa laterală a umărului şi
a părţii superioare a braţului;
C6, pe faţa anterolaterală a braţului şi antebraţului la nivelul policelui şi indexului;
C7, pe faţa posterioară a braţului, antebraţului şi mâinii, degetele II, III, IV;
C8, pe faţa medială a braţului, a antebraţului şi degetul V.
Chestionar:
Unde sunt localizate procesele degenerativela nivelul coloanei vertebrale?
Particularităţile morfopatologice regioanle şi clinice ale artrozelor intervertebrale.
Aspectele clinice ale artrozelor intervertebrale.
Recuperarea în boala Scheuermann.
Simptomatologia nevralgiei cervicobrahiale.
9. Scolioza, cifoza, cifoscolioza: aspecte clinice, evaluare. Obiectivele
kinetoterapiei.
Scolioza
Scolioza este o deformare în plan frontal a coloanei vertebrale, care poate fi situată în
una sau mai multe regiuni ale acesteia
Definiţie. Clasificare
Pentru definirea cât mai corectă a scoliozei trebuie să se ţină seama de trei elemente:
Primul element este curbarea în plan frontal a coloanei vertebrale, cu rotaţia
vertebrelor, rotaţie pe care o găsim prezentă, mai mult sau mai puţin accentuat, în
toate scoliozele, indiferent de etiologie, şi fără de care nici curburile de
compensare nu s-ar putea forma.
Al doilea element trebuie să cuprindă compensarea şi reductibilitatea curburii
scoliotice. O curbură scoliotică care nu are tendinţă la compensare superioară sau
inferioară în ortostatism şi care dispare cu uşurinţă în decubit sau la suspendare,
este mai curând o atitudine scoliotică sau antalgică.
Al treilea element trebuie să-l constituie răsunetul rotaţiei şi devierii laterale a
coloanei vertebrale asupra regiunilor
învecinate. O scolioză-chiar la debutul ei - spre deosebire de atitudinea scoliotică-
duce la modificări ale diametrelor toracelui, ale arcurilor costale, sternului,
musculaturii lomboabdominale.
Având în vedere cele expuse mai sus, scolioza se defineşte ca o boală evolutivă,
caracterizată printr-una sau mai multe curburi laterale ale coloanei vertebrale, cu tendinţă la
compensare superioară şi inferioară a curburilor, dar fără tendinţă la reducerea completă a
acestora prin suspendare sau decubit şi cu răsunet asupra morfologiei trunchiului.
Date precise asupra cauzelor şi mecanismelor care pot duce la diformităţile cu caracter
invalidant nu există. Scoliozele reprezintă 3-5% din afecţiunile aparatului locomotor. Cele
mai frecvente dintre scolioze sunt cele idiopatice 70%-90%. Ele interesează cu precădere
sexul feminin şi sunt observate în jurul vârstei de 10-15 ani.
Cele mai vechi ipoteze privind patogenia scoliozelor idiopatice pot fi grupate în două
teorii: musculoligamentară şi osteopatică.
Bolnavii cu scolioză sunt pacienţi care se află în observaţie chiar de zeci de ani. De
aceea este recomandabilă păstrarea unei evidenţe cât mai complete şi concise a cazurilor în
tratament, cuprinzând toate datele, începând cu anamneza şi antecedentele bolnavului şi
terminând cu controalele periodice.
Istoricul bolii poate furniza date preţioase în legătură cu tipul scoliozei şi tendinţa sa
evolutivă.
Examen obiectiv
Examenul clinic al scoliozelor este bine să fie cât mai complet, lucru util pentru
urmărirea evoluţiei bolii şi stabilirea tacticii terapeutice.
Înaintea examinării curburilor este necesară explorarea atentă a unor aparate:
cardiovascular, respirator, sistem nervos, aparat locomotor, aparat acusticovestibular,
acuitatea vizuală.
Examenul local trebuie făcut atât în ortostatism, cât şi în clinostatism.
Pot fi constatate o serie de semne specifice.
Bureletul lombar, proeminent de partea convexităţii unei curburi lombare. Este dat
de proeminarea proceselor costiforme lombare prin masa musculară a şanţurilor
vertebrale.
Gibozitatea costală, determinată de proeminenţa arcurilor posterioare ale coastelor
de partea convexităţii unei curburi toracale.
Asimetria umerilor şi denivelarea acestora.
Denivelarea şi bascularea unghiului inferior al scapulelor. Unghiul inferior al
scapulei de partea convexă a curburii este mai ascensionat şi proeminent.
Inegalitatea „triunghiurilor taliei” (cuprinse între marginile laterale ale toracelui şi
bazinului şi membrul superior de partea respectivă). De partea concavă, unghiul
medial al acestui triunghi este mai ascuţit şi mai coborât, decât cel de partea
opusă.
Şanţul interfesier este dirijat cu extremitatea cranială spre convexitatea curburii
lombare.
Pliurile subfesiere sunt denivelate, cel situat în partea convexităţii coloanei
lombare fiind mai coborât. De asemenea, fesa respectivă este mai proeminentă.
Examenul dinamic al coloanei vertebrale are mare valoare diagnostică şi prognostică.
În funcţie de stadiile clinice evolutive, o scolioză îmbracă patru grade:
Gradul I. este caracterizată printr-o curbură suplă,corectivă în flexia coloanei;
Gradul al II-lea. cu o curbură primară cu rotaţie instalată, ireductibilă total în
flexie, dar reductibilă în suspensie. Apar cele două curburi compensatorii, la care
se observă şi un început de rotaţie vertebrală.
Gradul al III-lea. se caracterizează printr-o inflexiune laterală mare a curburii
primare, însoţită de rotaţie vertebrală marcată, ireductibilă. Cele 3 curburi sunt
instalate, rotate, din ce în ce mai greu reductibile.
Gradul al IV-lea. este scolioza „sudată”, la care orice încercare de reducere este
inutilă şi periculoasă. În această fază bolnavii se plâng de afecţiuni însoţitoare ale
aparatului locomotor (artroze deformante dureroase), cardiorespirator (dispnee de
efort,
tuberculoză pulmonară, bronşiectazii, cord pulmonar), ale sistemului nervos
(nevralgii, pareze).
Simptomatologie
Scoliozele posturale
Sunt date de vicii de postură, cel mai adesea fiind vorba de inegalităţi ale membrelor
inferioare, care pot fi reale sau false.
Atitudinea scoliotică, este o simplă deviaţie laterală a coloanei vertebrale, reductibilă
şi fără rotaţie a vertebrelor. Ea poate apărea la fetiţe, mai frecvent, în anumite perioade ale
creşterii: vârsta preşcolară sau prepubertar. Se pare că la baza acestei curburi ar sta o relaxare
musculocapsuloligamentară la nivelul coloanei vertebrale şi a pelvisului osos, precum şi o
ţinută defectuoasă şcolară sau profesională.
Cifoscolioza
Cifoscoliozele sunt de fapt scolioze care prezintă un grad de cifoză, dar care în
realitate reprezintă accentuarea cifozei toracale fiziologice. Cel mai frecvent se întâlnesc
astfel de situaţii în scoliozele idiopatice infantile.
Tratamentul kinetic de recuperare al cifozelor
Obiectivele urmărite:
conştientizarea deficitului postural;
„îndreptarea” coloanei vertebrale şi a spatelui;
tonifierea şi creşterea forţei muşchilor spinali;
lărgirea toracelui;
reeducarea respiraţiei.
Chestionar:
Care sunt elementele de care trebuie să se ţină seama în definirea corectă a scoliozei?
Clasificarea scoliozelor
Cum sunt definite curbura primară, curburile compensatorii şui unghiul curburii?
Metode de evaluare a unghiului scoliiozei.
Care sunt semnele specifice scoliozei la nivelul trunchiului?
Care sunt gradele scoliozei, în funcţie de stadiile clinice evolutive?
Obiectivele kinetoterapiei în scolioze, cifoze şi cifoscolioze?
10. Spondilita anchilopoietică: aspecte clinice, aevaluare, obiectivele
kinetoterapiei.
Spondilita anchilopoietică
I. Etiopatogenie
Cauzele apariţiei procesului inflamator nu sunt cunoscute. S-au emis diferite ipoteze:
Simptomatologie
Examen obiectiv
Examinarea coloanei vertebrale
se face cu ajutorul unor semne clinice speciale, cu valoare semnificativă în
diagnosticul precoce al S. A.
Semnul corzii de arc al lui Forestier constă în contractarea muşchilor
paravertebrali de aceeasi parte cu înclinarea trunchiului (invers decât normal).
Distanţa bărbie-stern - normal este zero.
Distanţa occiput-perete - normal este zero.
Înclinarea laterală a capului – normal, urechea atinge umărul.
Unghiul vizual Hepp – la normal este considerat 240°-268°.
Semnul Schöber şi Schöber modificat explorează mobilitatea coloanei lombare: se
reperează un punct situat la mijlocul distanţei dintre cele două spine iliace
posterosuperioare (coincide cu procesul spinos L5). Se măsoară apoi în sens
cranial 10 cm. După o flexie maximă cu genunchii perfect întinşi, devine, la
normal, 14,5 -15 cm. În spondilită,distanţa poate fi mai mică cu câţiva cm sau
zero.
Schöber modificat. Se mai notează un semn sub L5, la 5 cm. În flexie maximă
distanţa creşte, la normal, cu 6-7 cm.
Semnul Ott: Se măsoară de la T1 în jos 30cm; în flexie maximă, distanţa devine de
33-33,5 cm, la normal.
Semnul Stibor. Se măsoară distanţa de la procesul spinos C 7 la S1. În flexie
maximă, distanţa creşte cu 10cm.
Distanţa degete-sol, normal este zero.
Limitarea extensiei coloanei lombare.
Limitarea rotaţiei trunchiului: examinatorul cuprinde cu mâinile ambele creste
iliace ale bolnavului în ortostatism; bolnavul execută o rotaţie maximă a
trunchiului de o parte, apoi de cealaltă. La tentativa bolnavului de a face maxima
rotaţie posibilă, examinatorul va înregistra o presiune puternică a pelvisului de
partea opusă rotaţiei, căreia trebuie să i se opună cu toată forţa. Se poate măsura
distanţa dintre L5 şi foseta jugulară, înainte şi după efectuarea rotaţiei.
Limitarea înclinării laterale a trunchiului. Examinatorul, situat la spatele
bolnavului, cuprinde braţele acestuia, imediat deasupra cotului. În acest timp,
bolnavul va înclina trunchiul de o parte, apoi de cealaltă.
Semnul Mendel. Bolnavul stă în decubit ventral. Se efectuează o rotaţie a
pelvisului, odată cu rotarea externă a membrului inferior flectat din genunchi şi
uşor extins din şold. Hemipelvisul opus se menţine fixat pe planul patului.
Semnul trepiedului se efectuează producând dureri în articulaţiile sacroiliace prin
apăsarea sacrului, când bolnavul se află în decubit ventral pe un plan dur.
Limitarea excursiilor toracelui. Măsurarea se face la nivelul spaţiului intercostal
IV. Valoarea normală este de 8 cm. Este considerat un semn important pentru
stadiul precoce al S. A.
Distanţa bimamelonară, înainte şi după inspiraţie.
Semnul Lasègue este negativ în S. A.
Clinica formelor constituite
Simptomatologie
Timp de câteva luni sau ani, unica manifestare a unei spondilite anchilopoietice o
poate constitui durerea spontană la palpare sau percuţie în regiunea articulaţiilor sacroiliace.
Odată cu instalarea anchilozei durerile dispar. Urmează apoi prinderea în procesul inflamator
a coloanei lombare şi dorsale, manifestată prin lombalgii, dorsalgii şi impotenţă funcţională.
Chestionar:
Care este etiopatogena spondilitei anchilopoetice?
Precizaţi formele de debut ale SA.
Examinarea coloanei vertebrale în SA
Particularităţile clinice ale formelor constitutive ale SA
Obiectivele programului kinetic în SA
11. Şoldul în parctica reumatologică. Coxartoza, periartrita
coxofemurală, bursitele periarticulare: aspecte clinice, aevaluare,
obiectivele kinetoterapiei. Igiena ortopedică a şoldului.
Articulaţia şoldului sau articulaţia coxofemurală face parte din articulaţiile portante,
fiind foarte importantă atât în statică, cât şi în mers. Majoritatea afecţiunilor localizate la
nivelul articulaţiei coxofemurale, având caracter invalidant major trebuie tratate cu mare
responsabilitate. De asemenea, menţinerea unei amplitudini de mişcare şi stabilităţi
convenabile, în poziţie funcţională trebuie să constituie o preocupare permanentă în cadrul
programelor de kinetoprofilaxie a decondiţionării fizice.
Inspecţia în ortostatism
Se vor urmări spinele iliace anterosuperioare, care trebuie să fie la aceeaşi
înălţime. La inspeţia din spate se apreciază orizontala care uneşte spinele iliace
posterosuperioare, care trebuie să fie perpendiculară pe verticala axului rahidian.
Se studiază apoi bazinul în staţiune unipodală: normal, spinele iliace
posterosuperioare trebuie să fie orizontale.
Se observă dacă există inegalităţi ale membrelor inferioare sau atitudini
vicoase: coxa vara, coxa valga, coapsă în flexum.
Mersul este observat după metoda standard.
Coxartroza
Localizarea reumatismului degenerativ la nivelul articulaţiei şoldului poartă
denumirea de coxartroză sau artroză coxofemurală. Este o afecţiune relativ des întâlnită, fiind
în acelasi timp şi cea mai invalidantă dintre artroze. De obicei, se întâlneşte la vârsta de 50-60
de ani. La tineri, evoluează spre coxartroză anomaliile articulaţiei coxofemurale.
Etiologie
În 45% din cazuri, coxartroza este primitivă, neavând o cauză decelabilă.
Coxartrozele secundare pot avea cauze diverse:
anomalii congenitale ale şoldului: subluxaţia şi displazia coxofemurală
congenitală (cele mai frecvente), protruzia acetabulară, coxa plana etc.;
osteonecroza aseptică a capului femural;
modificări ale unghiului de înclinaţie (coxa vara sau coxa vaga);
coxita mai veche;
Simptomatologie
Debutul bolii este insidios. Simptomele supărătoare pentru pacient sunt durerea şi
impotenţa funcţională.
Examen obiectiv
Periartrita coxofemurală
Simptomatologie
Simptomul dominant este durerea de şold localizată în zona posterosuperioară a
trohanterului mare. Poate iradia pe faţa posteroexternă a coapsei, spre gambă sau către spina
iliacă anterosuperioară, spre creasta iliacă şi sacru. Durerea este de tip mecanic, accentuându-
se la mişcări, mers, oboseală.
Durerea nu determină o impotenţă funcţională evidentă, dar poate să limiteze unele
gesturi, cum ar fi ieşitul din maşină sau din cada de baie. Mai rar, durerea poate fi violentă,
imobilizând bolnavul la pat.
Bursitele periarticulare
Bursita trohanteriană
Bursita iliopsoasului
scăderea durerilor;
creşterea stabilităţii;
creşterea mobilităţii;
creşterea gradului de coordonare şi echilibru la mers.
Sub această denumire sunt grupate regulile care urmăresc profilaxia secundară,
profilaxia agravării coxopatiilor.
Respectarea regulilor de profilaxie secundară.
Chestionar:
Particularităţile examenului clinic al şoldului.
Coxartroza: etiologie şi clasificare
Care sunt simptomele coxartrozei.
Afecţiunile reumatismale abarticulare ale şoldului.
Obiectivele programului kinetic în coxartroze.
Profilaxia secundară în coxopatii.
12. Genunchiul în parctica reumatologică. Gonartroza, afeciunile
inflamatorii şi abarticulare. Obiectivele kinetoterapiei. Igiena ortopedică a
genunchiului.
Examen obiectiv
Examinarea genunchiului se face cu pacientul aşezat în decubit dorsal, cu membrele
inferioare în extensiune şi cu genunchii apropiaţi.
Inspecţia poate pune în evidenţă, în principal, devieri ale genunchiului, cauzatoare de
tulburări de statică, precum şi modificări de volum:
Genu-flexum
Genu-recurvatum
Genu-varum
Genu-valgum
Tumefacţia genunchiului, parţială sau globală
Palparea genunchiului cuprinde câteva etape.
Controlul formelor normale ale reliefurilor osoase şi a raporturilor normale dintre
acestea poate evidenţia o mărire a volumului patelei (artroza femuropatelară).
Punctele dureroase se caută prin apăsarea cu pulpa indexului a următoarelor zone:
patela, condilii femurali, interlinia articulară, pes anserinus, spaţiul popliteu.
Pentru a stabili cu precizie nivelul interliniei articulare se flectează uşor gamba pe
coapsă; în această poziţie vârful patelei ajunge în dreptul interliniei articulare. De la vârful
patelei se întinde transversal un şnur, pe urmele căruia se trage o linie cu creionul dermatograf
Palparea mai poate pune în evidenţă prezenţa unor formaţiuni pseudotumorale
fluctuente în bursite sau în chistul popliteu Baker
Şocul rotulian este prezent în colecţiile intraarticulare
Temperatura cutanată a regiunii genunchiului
Tonusul muscular al grupelor supra- şi subjacente este modificat aproape în toate
afecţiunile genunchiului
Crepitaţiile se pot palpa şi ausculta la mobilizarea genunchiului, combinată cu
palparea regiunii
La palpare se pot depista modificările burselor sinoviale ale genunchiului.
Gonartroza
Gonartroza constituie localizarea reumatismului degenerativ la nivelul articulaţiei
genunchiului. Este o formă frecventă a reumatismului degenerativ, afecţiunea fiind
supărătoare şi uneori invalidantă.
Procesul de uzură poate interesa separat sau împreună cele două articulaţii –
femurotibială şi femurorotuliană. Deseori, este însoţită de o sinovită medie cu prezenţa unei
cantităţi variabile de exudat.
Etiologie
Simptomatologie
Obiective:
Calmarea durerilor.
Prevenirea instalării unui genu flexum ireductibil.
Menţinerea/ creşterea amplitudinii de mişcare.
Echilibrarea forţei musculare a extensorilor şi flexorilor genunchiului.
Asigurarea stabilităţii genunchiului.
Obiective:
Prevenirea instalării unui genu flexum ireductibil.
Echilibrarea forţei musculare a extensorilor şi flexorilor genunchiului.
Menţinerea / creşterea amplitudinii de mişcare.
Asigurarea stabilitaţii genunchiului.
Refacerea controlului muscular dinamic pentru mers.
Chestionar:
Particularităţile examenului obiectiv al genunchiului.
Care sunt măsurătorile obligatorii în genuvarum şi genuvalgum?
Etiologia şi clasificarea gonartrozelor.
Examenul obiectiv în gonartroză.
Obiectivele programului kinetic în reumatismele inflamatorii cantonate la nivelul
genunchiului.
Obiectivele kinetoterapiei în gonartroză.
Regulile „igienei ortopedice a genunchiului”
13. Piciorul în parctica reumatologică. Piciorul în afeciunile reumatice,
iflamatorii şi degenerative. Principiile şi recomandările necesare întocmirii
programului de recuperare, inclusiv a mersului.
Glezna (gâtul piciorului) şi piciorul alcătuiesc un tot funcţional, reprezentând a treia pârghie
principală a membrului inferior, adaptată structural celor două funcţii: statica şi locomoţia.
Afecţiunile reumatismale localizate la oricare dintre structurile componente ale
piciorului au repercursiuni uneori invalidante asupra deplasării în spaţiu a individului, dar şi
asupra menţinerii staţiunii bipede caracteristice omului.
Leziunile localizate la nivelul piciorului pot fi caracteristice anumitor afecţiuni sau pot
reprezenta forme particulare de debut ale altora.
Cauzele leziunilor localizate la nivelul piciorului, degetelor acestuia şi gleznei sunt
multiple. Dintre acestea amintim:
- artritele reumatismale;
- procesele degenerative;
- tulburările statice;
- algoneurodistrofiile simpatice;
- traumatismele;
- infecţiile;
- tumorile;
- reumatismele abarticulare;
- bolile metabolice cu localizare şi articulară.
Chestionar:
Chestionar:
Care sunt obiectivele şi metodele kinetoterapiei în fazele acută şi subacută ale
proceselor inflamatorii articulare?
Limitarea amplitudinii de mişcare: cauze şi modalitatea de refacere a AM.
Modalităţi de creştere a forţei musculare.
Care sunt cauzele scăderii forţei musculare?