Cuprins

1. Probatoriul şi scopurile lui.

2. Obiectul şi limitele probatoriului.

3. Procesul probatoriului procesual penal

4. Noţiunea de probă şi sursele ei în procesul penal

5. Clasificarea probelor

6. Cerinţele înaintate faţă de probe

1. Probatoriul şi scopurile lui
Probatoriul reprezintă o activitate reglementată de lege, care este efectuată de către
organele de stat competente şi de către persoane special împuternicite, care sînt
orientate spre acumularea, verificarea şi aprecierea circumstanţelor necesare
stabilirii adevărului obiectiv în cauzele penale.
În soluţionarea corectă a cauzelor penale, depinde foarte mult de stabilirea precisă
a unor circumstanţe, adică, împrejurări în care s-a comis infracţiunea, cum ar fi:
§ Motivele.
§ Scopul.
§ Locul.
§ Persoanele.
§ Metodele.
§ Consecinţele, etc.
Pentru stabilirea circumstanţelor date este nevoie de o activitate realizată în cadrul
procesului penal, activitate ce nu poate fi spontană şi haotică. Este imposibil ca
fără probatoriu să se realizeze sarcinile procesului penal. Probatoriul are
următoarele scopuri:
§ De a studia normele dreptului probator şi activitatea practică de aplicare a lor.
Probatoriul procesual penal, reprezintă obiectul de reglementare al dreptului
probator. Dreptul probator cuprinde în sine totalitatea normelor procesual penale,
care sînt menite să reglementeze scopul, obiectul, limitele probatoriului, precum şi
mijloacele de probă.

2. Obiectul şi limitele probatoriului

Obiectul probatoriului constă din ansamblul de împrejurări şi fapte de o importanţă
juridică care urmează a fi stabilite în scopul rezolvării cauzei penale.
Faptele şi împrejurările:
1. Faptele care se referă la existenţa elementului infracţiunii, precum şi cauzele
care înlătură caracterul penal al faptei.
2. Circumstanţe care atenuează sau agravează răspunderea făptuitorului.
3. Date personale privind inculpatul şi victima.
4. Caracterul şi mărimea daunei cauzate.
5. Existenţa bunurilor utilizate pentru săvîrşirea infracţiunii sau dobîndirea prin
infracţiune, indiferent de faptul, cui i-au fost transmise.
6. Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.
Obiectul general al probatorului constă din toate aceste împrejurări menţionate mai
sus. În situaţia în care sînt atraşi la răspundere penală minorii, volumul obiectului
probatoriului se lărgeşte, utilizîndu-se aici şi alte circumstanţe:
1. Vîrsta minorului.
2. Condiţiile în care trăieşte şi este educat.
3. Gradul de dezvoltare intelectuală volitivă şi psihologică.
4. Caracterul şi temperamentul.
5. Interesele şi necesităţile lui.
6. Influenţa adulţilor sau a altor minori asupra sa.
7. Cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvîrşirea infracţiunii.
Aceste circumstanţe prevăzute, constituie obiectul special al probatoriului.
Pentru stabilirea împrejurărilor care constituie obiectul probatoriului, sînt cercetate
şi alte împrejurări care sînt legate de primele. Exemplu: pentru a stabili persoana
care a săvîrşit un omor, e necesar de a constata unde a păstrat arma. Deci, este
imposibil de a stabili anticipat, pentru fiecare caz concret, toate împrejurările care
pot avea o importanţă pentru soluţionarea cauzei penale. Toate aceste împrejurări
auxiliare, care ajută la constatarea împrejurărilor de importanţă majoră sînt
numite intermediare accesorii sau auxiliare. Pentru stabilirea obiectului
probatoriului precum şi alte împrejurări care au importanţă pentru cauza penală,
trebuie să fie administrate probe necesare şi suficiente, această activitate fiind
realizată de către persoana competentă.
Limitele probatoriului. Este totalitatea de probe necesare şi destule, prin
intermediul cărora, se asigură realizarea cu succes a scopului probatoriului.
Limitele probatoriului se diferă de la caz la caz, de la persoana care o
instrumentează, dar şi de etapa procesului penal. Este important de a se determina,
în mod corect, limitele probatoriului, la desfăşurarea urmăririi penale, în vederea
soluţionării juste a cauzei penale. La aceasta contribuie verificarea amănunţită, sub
toate aspectele şi obiectiva probă.

3. Procesul probatoriului procesual penal

Procesul probatoriului este constituit din mai multe etape, care se află într-o ordine
succesorală:
Acumularea şi colectarea probelor – reprezintă obţinerea datelor de fapt care se
conţin în sursele prevăzute de lege. Organul de urmărire penală cît şi instanţa de
judecată, dispun de diferite mijloace de acumulare a probelor, ei au dreptul să
cheme orice persoană pentru a fi audiată, pot dispune de efectuarea expertizelor
necesare, pot să efectueze anumite acţiuni procesuale, pot solicita persoanei fizice
şi juridice prezentarea anumitor documente şi oferte, care ar avea importanţă
pentru soluţionarea cauzei penale. Aceste probe pot fi prezentate subiecţilor
procesual penali, şi din proprie iniţiativă.
La efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, acumularea probelor se împarte în:
§ Depistarea.
§ Relevarea.
§ Ridicarea lor.
La acumularea probelor, în desfăşurarea activităţii procesuale, vin organele
speciale, însă, această activitate nu este una procesuală, şi de aceea, nu poate fi
parte integrantă a procesului probatoriului. Însă, rezultatul obţinut ca urmare a
desfăşurării ei, adică aşa numita informaţie – orientativă, acordă ajutor
probatoriului procesual, arătînd unde şi cum pot fi acumulate probe pe cale
procesuală.
Fixarea şi documentarea probelor – toate probele care sînt acumulate în urma
urmăririi penale, sînt fixate în procesele verbale. Anexarea probelor la dosarul
penal, se efectuează printr-o ordonanţă, sau o încheiere, însă, nu înainte ca
obiectele respective să fie examinate cu întocmirea unui proces verbal. Probele pot
fi prezentate de asemenea, şi de către orice subiect al procesului penal, din proprie
iniţiativă. Documentele sînt expediate prin poştă. În situaţia primirii unor aşa
documente, nu se întocmeşte un proces verbal, excepţie fiind cazul cînd aceste
documente posedă semnele corpurilor delicte, exemplu: transmiterea caracteristicii
bănuitului, învinuitului. Alte metode de fixare a probelor sînt: înregistrarea video,
sonoră, fotografierea, ridicarea amprentelor şi mulajelor, etc.
Aprecierea probelor – este necesar a menţiona că fiecare probă urmează a fi
apreciată sub toate aspectele din punctul de vedere al pertinenţei, concludenţei,
utilităţii şi veridicităţii ei şi în mod obiectiv, iar toate probele în ansamblu – din
punctul de vedere al confirmării lor. Legislaţia în vigoare (art.93 C.P.P. R.M.) ne
descrie care elemente de fapt, constatate prin anumite mijloace, constituie probe.
Totodată, aceeaşi lege de procedură penală (art.94) stipulează că nu pot fi admise
ca probe şi puse la baza sentinţei datele care sunt obţinute cu încălcarea dreptului
la apărare, la interpret (traducător), cu aplicarea violenţei, ameninţărilor şi
mijloacelor de constrîngere sau atunci cînd proba este obţinută dintr-o sursă care
este imposibil de stabilit, precum şi în alte cazuri prevăzute la norma citată.
Ca mijloc de probă pot fi utilizate şi declaraţiile martorilor anonimi, însă
împrejurările şi circumstanţele descrise de aceşti martori urmează să fie confirmate
prin alte probe cercetate şi administrate în şedinţa de judecată, deoarece
condamnarea unei persoane nu poate fi bazată numai pe mărturiile acestor
persoane şi, în cazul cînd sunt luate careva hotărîri bazate pe astfel de probe,
apărarea ar trebui să aibă posibilitate de a contesta necesitatea prezumată a
martorului anonimat, credibilitatea sa şi originea cunoştinţelor sale. Recunoaşterea
ca mijloc de probă a declaraţiilor martorilor anonimi constituie şi o garanţie
juridică din partea statului în vederea protejării acestora de eventuale influenţe post
– criminale.
Verificarea probelor – Verificare presupune examinarea fiecărui element
probatoriu în parte, pentru a se înlătura tot ce nu are legătură cu cauza, tot ce este
vag şi nesigur. În cadrul operaţiei de colectare, probele se examinează,
confirmîndu-se unele pe altele şi ducînd la o concluzie univocă.

4. Noţiunea de probă şi sursele ei în procesul

penal.
Probele sînt acele elemente dobîndite care servesc la constatarea existenţei sau
inexistenţei infracţiunii, la identificarea făptuitorului, la constatarea vinovăţiei,
precum şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru soluţionarea cauzei. În
calitate de probe, pot fi:
1. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, a părţii vătămate, părţii civile,
civilmente responsabile, martorului.
2. Corpurile delicte.
3. Procesele verbale privind acţiunile de urmărire penală şi cercetarea
judecătorească.
4. Documente.
5. Înregistrări audio, video, foto, etc.
Declaraţiile ca mijloc de probă. Sînt informaţii orale sau scrise, date de către o
persoană, în cadrul procesului penal. Nu sînt probe acele informaţii care nu au
sursa sa. Exemplu: zvonurile. Declaraţia este o mărturisire, o afirmare deschisă a
unor convingeri, opinii sau sentimente ce vin din partea unei persoane. Sînt
recunoscute ca mijloc de probă separat doar declaraţiile depuse în cadrul acţiunii
procesuale, de exemplu: audierea, confruntarea, verificarea declaraţiilor la locul
acţiunii. Unele lămuriri obţinute în cadrul altor acţiuni procesuale (percheziţie),
datele incluse în procesul verbal de reţinere sau ordonanţele de punere sub
învinuire, nu pot fi recunoscute ca mijloc de probă. Pot fi recunoscute ca mijloc de
probă doar datele care sînt pertinente, concludente şi utile pentru cauza dată.
Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, sînt informaţiile scrise depuse de
ei, în cadrul audierii. Recunoaşterea vinovăţiei de către o persoană bănuită sau
învinuită de comiterea infracţiunii, poate fi pusă la baza învinuirii doar atunci cînd
a fost confirmată fapta. Bănuitul, învinuitul, nu poate fi pus forţat să mărturisească
împotriva sa sau a rudelor sale, ori să-şi recunoască vinovăţia şi nu poate fi tras la
răspundere pentru aceasta. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, nu pot
servi ca probe. Ele se bazează pe informaţia a cărei sursă nu este cunoscută, iar
dacă aceste declaraţii se bazează pe spusele altor persoane, atunci ele trebuie să fie
identificate, şi, ulterior, audiate. Prin declaraţiile date de bănuit, învinuit, inculpat,
se pot înţelege nu numai date concrete dar şi presupuneri, ceea ce agravează
descoperirea infracţiunii rapid şi eficient. Bănuitul nu poate fi ascultat în prealabil
ca martor, deoarece s-ar încălca dreptul la informare.
Sursele probei în procesul penal. Sursa probei reprezintă locul de unde provine
proba ridicată şi administrată în cadrul procesului penal. Sursele probelor pot fi
diverse şi semnifică un mijloc probatoriu în proces. Sursele sînt ridicate,
administrate şi verificate:
§ De la locul comiterii faptei infracţionale (arma cu care s-a comis omorul).
§ De pe corpul infractorului (eliminări de sînge, salivă, etc.).
§ În urma percheziţiei domiciliului.
§ Lăsarea urmelor infracţionale (amprente, păr, unghii, etc.).
§ În urma interogării martorilor oculari.
§ Înregistrări video, audio, foto, etc.

5. Clasificarea probelor
1. După caracterul sau natura lor:
§ Probe în acuzare, care servesc la dovedirea vinovăţiei învinuitului sau
inculpatului sau a existentei unor circumstanţe agravante.
§ Probe în apărare, care servesc la dovedirea nevinovăţiei învinuitului sau
inculpatului sau a existentei unor circumstanţe atenuante.
2. După sursa lor:
§ probe imediate, obţinute din sursa lor originară (se mai numesc şi primare).
§ probe mediate, obţinute dintr-o altă sursă decît cea originară, cum ar
fi: declaraţiile martorilor (se mai numesc şi secundare sau derivate).
3. După legătura lor cu obiectul probării:
§ probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăţia sau nevinovăţia
învinuitului sau inculpatului, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant delict,
etc..
§ probe indirecte, care nu dovedesc în mod direct vinovăţia sau nevinovăţia
făptuitorului, însă pot conduce la anumite concluzii legate cu alte probe directe sau
indirecte, cum ar fi găsirea unui obiect de o persoana care nu poate justifica
provenienţa acestuia, etc.
Clasificarea mijloacelor de probă
1. Scrise – procese verbale; înscrisuri.
2. Orale – declaraţiile inculpatului care nu sînt contrasemnate în procesele verbale,
a martorilor.
3. Materiale – corpuri delicte.
Mijloacele de probă se împart în 3 categorii:
a. Declaraţiile părţilor şi a martorilor.
b. Înscrisuri şi mijloace materiale de probă.
c. Raporturi de constatări a specialiştilor şi a experţilor.

6. Cerinţele înaintate faţă de probe

1. Admisibilitatea. În principiu, orice probă este admisibilă. Părţile pot propune
probe şi cere administrarea lor, aceste solicitări neputînd fi respinse dacă proba este
concludenta şi utilă. Prin excepţie, există şi situaţii cînd proba nu este admisibilă,
legea interzicînd-o.
2. Pertinenţa. Probele sunt pertinente dacă au legătură cu procesul penal, cu
faptele şi împrejurările ce trebuiesc dovedite (relatarea de către un martor a
modului in care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie
pertinentă, trebuind sa fie şi concludentă, pentru a contribui la rezolvarea cauzei.
3. Concludentă. Probele sunt concludente daca sunt esenţiale în cauză,
contribuind hotărîtor la soluţionarea procesului (relatarea martorului ca a văzut
cum făptuitorul a sustras din buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea
bani şi acte) prin clarificarea elementelor necunoscute.
4. Utilitatea. Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune
administrarea lor în cauza penală. O probă este utilă dacă are calitatea de a clarifica
anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.