BIOFORMELE ŞI ROLUL LOR ÎN ALCĂTUIREA FITOCENOZELOR

Consideraţii generale

 In evoluţia lor organismele tind spre:

-o diversificare morfo-structurală,
-o mărire a variabilităţii genotipice în genofondurile populaţiilor,
-o convergenţă a caracterelor.
 Cele 500.000 de sp. de pe Terra se supun legităţilor divergenţei şi
convergenţei.

 Rezultatul este o diversitate ridicată, dar si dobândirea unor caractere

morfologice, anatomice, fiziologice, ori a unor preferinţe ecologice care
apropie specii mai mult sau mai puţin îndepărtate sub aspect filogenetic.
 Aceste caractere s-au conturat în timp prin mecanisme selective, care
favorizeaza dezvoltarea acelor plante care se adapteaza, într-o mai mare
măsură, cu valorile factorilor de mediu dintr-o anumită perioadă geologică
şi dintr-o regiune dată.
Bioformele reunesc acele categorii de plante care, deşi aparţin la unităţi
taxonomice diferite, ca rezultat al îndelungatei evoluţii convergente în condiţii
de mediu mai mult sau mai puţin similare, au dobândit o serie de caractere şi
adaptări morfo-anatomo-fiziologice asemănătoare, ce le conferă avantaje
competitive în lupta interspecifică şi în valorificarea optimă a condiţiilor
staţionale.

 In ştiinţa, termenul de bioformă, sau formă de viaţă (live form's) a fost

introdus de Warming.
 Aceste bioforme sunt expresia exteriorizată a unor condiţii ecologice
care au modelat genotipuri variate, făcându-le mai apte în lupta
interspecifică pentru existenţă.
 In aceste condiţii, cunoaşterea structurii după bioforme ofera
specialiştilor informaţii privind:
-structura şi evoluţia în timp a fitocenozelor,
-influenţele antropo-zoogene
-gradul de echilibru dintre aceste fitocenoze şi factorii de mediu.
 Cel mai acceptat sistem de clasificare a bioformelor se bazează pe modul
în care sunt protejate, în timpul sezonului nefavorabil, structurile de
regenerare ale plantelor, respectiv poziţia organelor de reînnoire (a
mugurilor).
 Categorii de forme biologice

1. Terofite (Therophyta, T) – plante anuale (Th) sau bianuale (TH) care

supravieţuiesc perioadelor nefavorabile sub formă de seminţe sau spori, în
condiţiile în care organele vegetative se degradează. Ex.: Papaver rhoeas
2. Hemicriptofite (Hemicryptophyta, H) – specii erbacee perene, cu muguri
hibernali formaţi pe tulpini subterane, dar localizaţi foarte aproape de
suprafaţa solului, astfel încât pot fi protejaţi de frunzele rozetelor bazale, de
zăpadă şi litieră. Ex.: Achillea sp., Fragaria sp., Lysimachia sp., Ranunculus
repens, Taraxacum sp.
3. Geofite (Geophyta, G) – plante de uscat, cu organele de rezistenţă (bulbi,
rizomi, tuberculi, muguri radiculari, rădăcini tuberizate) situate în sol. Ex.
Anemone sp., Crocus sp. 
4. Helohidatofite (helos = mlaştină, palustru, hidatos = de apă Hh) – plante
acvatice şi palustre la care organele de rezistenţă persistă peste iarnă în
mediul acvatic. Ex.: Nymphaea sp., Nuphar sp.
5. Camefite (Chamaephyta, Ch) – plante erbacee şi arbuşti cu muguri de
regenerare localizaţi aproape de suprafaţa solului (sub 25–30 cm înălţime)
şi protejaţi peste iarnă de stratul de zăpadă sau de litieră. Ex.: Trifolium
repens, Vaccinium sp., Vinca sp., plante-perniţe (Minuartia sedoides, Silene
acaulis)
6. Fanerofite (Phanerophyta, Ph) – plante lemnoase cu mugurii hibernali
(de înlocuire) localizaţi la distanţă faţă de suprafaţa solului (minimum 25–30
cm înălţime) şi protejaţi în general de catafile. În cadrul acestui grup se
disting:
1. nanofanerofite - nPh sau N - cu muguri situaţi între 0,25-2 m: Rubus
idaeus, Rosa canina, Daphne mezereum
2. mezofanerofite - mPh sau M - cu muguri între 2-15 m de la sol: Salix
purpurea, Corylus avellana, Sambucus nigra
3. megafanerofite-MPh sau MM-la care mugurii sunt situaţi peste 15m:
Abies alba, Fagus sylvatica, Quercus petraea

Semnificaţia bioformelor

Fanerofitele caracterizează vegetaţia lemnoasă de pe Glob, numeric ele

fiind cel mai bine reprezentate în pădurile tropicale umede, scăzând în
diversitate pe măsura apropierii de poli.
Pe altitudine, fanerofitele se reduc ca număr de specii, lipsind complet în
etajul alpin şi în cel nivo-glaciar;
Camefitele sunt specifice regiunilor cu ierni geroase şi bogate în precipitaţii
sub formă de ninsoare (tundre polare, etaj subalpin si alpin), sau în regiunile
în care bat vânturi uscate, tufele lor dese creând un microclimat ce le
permite să-şi treacă mugurii vegetativi peste perioada de stress.
Hemicriptofitele ilustrează un climat moderat, abundenţa formaţiilor
ierboase edificate de poaceele perene (savane, stepe, preerii, pampasuri).
In cazul cresterii ponderii lor într-o grupare lemnoasă, ele vor marca un
început al instalării grupărilor secundare ori o intervenţie antropică cu
intensităţi variabile.
Geofitele informează asupra existenţei unor perioade de vegetaţie scurtă
ori a unor condiţii staţionare care oferă optimul ecologic un timp limitat,
cauza acestor situaţii fiind fie temperaturile scăzute, fie perioade de secetă
şi uscăciune prelungite.
Terofitele sugerează un climat mai mult sau mai puţin arid şi un grad ridicat
de antropizare a florei sau vegetaţiei unei regiuni.
Un procent ridicat al Helohidatofitelor indică o regiune în care domină sau
sunt frecvente formaţiunile acvatice şi palustre. In general, mediul acvatic
fiind destul de uniform, nu vom întâlni o diversitate foarte mare a taxonilor
ce-l populează.
Cunoaşterea compoziţiei în bioforme, a ponderii acestora:
- oferă informaţii paleoecologice asupra florei sau vegetaţiei unei regiuni
oarecare
- dă relaţii privitoare la echilibrul fitocenozelor cu ansamblul condiţiilor de
mediu şi cu particularităţile staţiunilor;
- sugerează direcţiile posibile de evoluţie ale fitocenozelor analizate,
precum şi intensitatea presiunii factorului antropo-zoogen;
- contribuie la elucidarea structurii fitocenozelor deoarece toate speciile
vegetale din interiorul unui individ de asociaţie, care aparţin aceleiasi
bioforme, alcătuiesc o sinuzie, element structural al fitocenozei, cu
semnificaţie morfologică şi ecologic-adaptativă.
Atât pentru flora unei regiuni, cât şi pentru o anumită asociaţie vegetală se
poate calcula indicele altitudinal (I.Pop şi C. Drăgulescu, 1983, modificat, în
1994 de C. Drăgulescu prin includerea camefitelor care, şi ele, cresc
procentual o dată cu altitudinea), pornindu-se de la categoriile de bioforme.

T T
K alt .   100 Kalt .   100
H H  Ch

La altitudini foarte mari el are valori apropiate de zero, iar la altitudini mai
joase, depăşeşte 100. Acest indice dă informaţii asupra altitudinii, climei,
dar şi asupra intensităţii presiunii antropice.
Treptele de variaţie:
-1 - 10 % - etaj subalpin şi alpin, climat răcoros, influenţe antropice reduse;
-11-50 % - etaj montan, climat şi influenţe antropice moderate;
-51-90 % - regiune de dealuri, podiş, climat blând, presiune antropică
puternică;
-peste 90 % - regiune de câmpii, climat blând şi secetos, influenţă antropică
intensă.