In concluzie, societatea contemporana amplifica aparitia conflictelor in familie, prin

faptul ca ne aflam intr-o perioada de redefinire a rolurilor masculine si feminine, perioada

accelerata de feminism. Pe de alta parte, atat redefinirea rolurilor, cat si intelegerea
eronata a ei, favorizeaza aparitia unor comportamente de sex-rol foarte diversificate si
ambigue, care intretin dizarmonia si disensiunea in cadrul cuplului. Practic, traversam o
perioada de anomie a rolurilor masculine si feminine, si nu se stie cat va mai dura pana
cand vor aparea doua modele de comportament acceptate de ambele sexe si puse in
practica fara frustrari si nemultumiri interioare.

CARACTERISTICILE UNEI RELAŢII FUNCŢIONALE:

comportamentul partenerilor
- sa fie de asa maniera încât fiecare să se simtă confortabil atunci când face sau spune
ceva ;
- ascultarea partenerului(ei) într-o manieră noncritică;
- manifestarea într-o manieră înţelegătoare;
- valorizarea opţiunilor pe care partenerul(a) le oferă pentru anumite probleme ale
cuplului.
partenerii sa aiba incredere si sa-si acorde suport reciproc :
- susţinerea reciprocă a partenerilor în realizarea scopurilor în viaţă;
- respectarea drepturilor partenerului(ei) de a avea propriile ei sentimente, opinii, prieteni,
activităţi;
- respectul reciproc.
- corectitudine în relaţie:
- negocierea aspectelor importante în legătură cu relaţia asupra cărora partenerii au
viziuni distincte astfel încât să se ajungă la o variantă avantajoasă pentru ambii parteneri;
- parteneriat economic;
- împărţirea responsabilităţilor;
- educaţia copiilor revine amândurora;
- luarea deciziilor se face de către ambii parteneri.
Una dintre cele mai frecvente disfunctionalitati este discutia in contradictoriu. Fara
aceasta nu exista negociere, nu exista evolutie. Un acord perfect nu poate exista, mai ales
intr-un cuplu.

Important este insa ca aceste dezacorduri sa nu fie puse in scena in fata copiilor si sa fie
discutate ca o negociere, nu ca un razboi. In cuplu nimeni nu infrange pe nimeni, orice
victorie personala este infrangere pentru relatie.
Relatiile disfunctionale din cadrul familiei
O familie disfuncţională este o familie în care au loc des conflicte, conduite incorecte, şi
chiar abuzuri asupra unora din membri, astfel de situaţii având loc regulat şi
transformându-se într-o obişnuinţă. Copiii din astfel de familii ajung uneori să creadă că
acesta este un mod normal de viaţă. Familiile disfuncţionale apar în primul rând datorită
unor co-dependenţe a adulţilor, şi sunt întreţinute de alcoolism, abuzuri de substanţe, sau
alte vicii ale părinţilor, inclusiv, în unele cazuri, boli sau probleme mentale sau probleme
de personalitate, sau când părinţii preiau disfuncţionalităţile parentale ale propriilor lor
părinţi şi experienţa familială anterioară.
Membrii unei familii disfuncţionale au simptome şi tipologii comportamentale comune ca
rezultat al experienţei familiale comune. Aceasta tinde să impună comportamentul
disfuncţional, perpetuându-l. Unitatea familiei poate fi afectată de o serie de factori.
Caracteristicile unei relaţii disfuncţionale pot fi :
1. folosirea intimidărilor:· ameninţări cu violenţa prin aruncarea cu obiecte când este
nervos;· distrugerea sau confiscarea lucrurilor care aparţin partenerei;· abuzul îndreptat
asupra animalelor de casă ca o manifestare a puterii şi controlului în relaţie;· tăcere
prelungită sau ţipete permanente;· ameninţări cu folosirea anumitor arme.
2. folosirea abuzului emoţional:
· folosirea unor tehnici astfel încât să diminueze stima de sine a partenerei;· folosirea nor
porecle cu caracter înjositor pentru parteneră;· reducerea la tăcere a partenerei atunci când
aceasta încearcă să spună ceva;· interogarea partenerei;· hărţuirea şi intimidarea
partenerei;· controlarea activităţilor partenerei;· umilirea partenerei, fie prin atacuri
directe, fie prin “glume”;· determinarea partenerei de a se simţi vinovată.
3. folosirea izolării:
· controlul asupra a ceea ce face partenera, cu cine se vede sau vorbeşte, ce anume citeşte,
unde merge;· limitarea activităţilor partenerei în afara casei;· impunerea partenerei de a
rămâne acasă când nu poate fi însoţită de abuzator;· interzicerea de către partener de a se
mai vedea cu prietenii, a mai realiza anumite activităţi, de a mai avea interacţiuni
sociale;· invocarea geloziei ca scuză pentru comportamentele abuzatoare;· promisiuni că
nu se va mai întâmpla, dar aceasta se întâmplă.
4. minimalizarea, negarea şi inversarea responsabilităţii:·
lovirea partenerei, apoi acuzarea că este vina acesteia;· negarea că episodul violent a avut
loc sau declararea că nu a fost atât de grav;· afirmarea faptului că dacă partenera nu l-ar fi
provocat nu s-ar fi întâmplat nimic.
5. folosirea copiilor:·
ameninţarea că va răpi copiii;· determinarea partenerei de a se simţi vinovată din cauza
copiilor;· folosirea dreptului de vizitare pentru a hărţui partenera.
6 folosirea unor “privilegii masculine”:
· tratarea partenerei ca o servitoare;· luarea de către bărbat a tuturor deciziilor importante;·
comportarea ca “stăpânul castelului”;· bărbatul este cel care desemnează rolurile
masculine şi feminine în relaţie.
7. folosirea avantajelor economice:
· împiedicarea partenerei de a avea sau de a menţine o slujbă;· determinarea femeii să
ceară bani de la abuzator;· acordarea partenerei numai a unei anumite sume de bani;·
“confiscarea” banilor partenerei;· împiedicarea partenerei de a avea acces la veniturile
familiei.

IDENTIFICAREA RELATIILOR ABUZIVE- PREDICTORI AI VIOLENŢEI

DOMESTICE
Aspectele urmatoare pot contribui la predicţia unor comportamente abuzive:
· femeia în cauză a fost abuzată şi în perioada copilăriei;
· femeia abuzată a fost martora abuzului tatălui (sau al partenerului la momentul
respectiv) asupra mamei sale;
· femeia a crescut învăţând că violenţa este un comportament normal;
· partenerul are tendinţa de a-şi “rezolva” prin forţă sau violenţă problemele;
· partenerul se înfurie foarte rapid şi are tendinţa de a lovi obiectele, peretele sau
animalele de casă când este furios;
· partenerul consumă alcool în cantităţi foarte mari sau droguri;
· partenerul are idei tradiţionale puternice cu privire la ceea ce trebuie să fie o femeie şi /
sau ceea ce trebuie să fie un bărbat: consideră că o femeie trebuie să stea acasă, să aibă
grijă de partenerul său, să-i urmeze dorinţele şi ordinele;
· partenerul este gelos pe relaţiile amoroase ale femeii, ca şi pe relaţia pe care aceasta o
are cu alte persoane membri sau non membri ai familiei;
· partenerul vrea să ştie unde este partenera sa tot timpul sau o însoţeşte peste tot;
· partenerul vorbeşte frecvent despre folosirea armelor de foc sau alte tipuri de arme (în
cazul în care are acces la acestea) împotriva femeii sau altor persoane;
· partenerul se înfurie dacă femeia nu-i îndeplineşte dorinţele sau nu anticipează ceea ce
doreşte;
· femeia are ca aspect dominanta în viaţa ei eforturile de a nu-l înfuria pe partener, se
simte înfricoşată atunci când acesta se înfurie şi are senzaţia că “păşeşte pe coji de ouă”
în relaţia cu acesta;
· bărbatul îşi tratează partenera dur, dacă a forţat-o fizic pe aceasta pentru a realiza acte pe
care nu le dorea.
Aceste aspecte sunt deosebit de importante de avut în vedere când se încearcă
identificarea unei relaţii abuzive.

Motivele pentru care se degradeaza relatiile de cuplu

V-ati gandit vreodata de ce relatiile de cuplu se pot degrada?

Acest lucru preocupa pe toti care dintr-un motiv sau altul au ajuns la despartire , dar si pe
cercetatorii care , au dorit sa afle
de ce tot mai multe cupluri se despart , de ce intimitatea se degradeaza odata cu trecerea
anilor .
S-a desoperit astfel ca aceasta degradare este in stransa legatura cu un anumit gen de
relatie de cuplu, cu climatul familial in care au crescut cei doi parteneri, dar si cu tipul de
retea relationala pe care il intretin.
Cunoscand etapele acestei degradari , un cuplu intelept poate preveni disolutia.
Astfel ,in prima etapa apare o lipsa de comunicare intre parteneri, fiecare dintre cei doi
intampinand dificultati de a-si exprima sentimentele , emotiile . In aceasta etapa pot fi
ajutati de psiholog sa reanvete sa comunice , sa treaca peste problemele ce-i despart, (care
de multe ori sunt minore) , sa treaca peste orgolii , sa se redescopere , sa deblocheze
sentimentele care i-au adus impreuna si pe care se incapataneaza sa le ignore .
In etapa a doua , de obicei apar dificultati de acomodare cu caracterul partenerului, cu
personalitatea si ritmurile sale , cei doi ajung sa nu se mai suporte . Neintelegerile dintre
cei doi duc la neintelegeri pe plan sexual, de acum urmeaza deceptiile sentimentale, care
duc la moartea iubirii .
Cand cei doi ajung sa nu se mai iubeasca ( sau cel putin asa au impresia) , raceala incepe
sa creeze distanta intre ei , apare infidelitatea ( pentru ca de cele mai multe ori apare
cineva care-ti ofera un umar pe care sa te sprijini) , apar vilentele de orice natura .
Reusesc sa treaca peste probleme cei care depasesc etapa orgoliilor , care stiu sa se
adapteze din mers. Studiile au dovedit ca cele mai rezistente cupluri sunt cele in care
puterea si sarcinile sunt echitabil impartite, nu acelea in care ,,gospodina e la cratita si
sotul la table”.V-ati gandit vreodata de ce relatiile de cuplu se pot degrada?
Acest lucru preocupa pe toti care dintr-un motiv sau altul au ajuns la despartire , dar si pe
cercetatorii care , au dorit sa afle de ce tot mai multe cupluri se despart , de ce intimitatea
se degradeaza odata cu trecerea anilor .
S-a desoperit astfel ca aceasta degradare este in stransa legatura cu un anumit gen de
relatie de cuplu, cu climatul familial in care au crescut cei doi parteneri, dar si cu tipul de
retea relationala pe care il intretin.
Cunoscand etapele acestei degradari , un cuplu intelept poate preveni disolutia.
Astfel ,in prima etapa apare o lipsa de comunicare intre parteneri, fiecare dintre cei doi
intampinand dificultati de a-si exprima sentimentele , emotiile . In aceasta etapa pot fi
ajutati de psiholog sa reanvete sa comunice , sa treaca peste problemele ce-i despart, (care
de multe ori sunt minore) , sa treaca peste orgolii , sa se redescopere , sa deblocheze
sentimentele care i-au adus impreuna si pe care se incapataneaza sa le ignore .
In etapa a doua , de obicei apar dificultati de acomodare cu caracterul partenerului, cu
personalitatea si ritmurile sale , cei doi ajung sa nu se mai suporte . Neintelegerile dintre
cei doi duc la neintelegeri pe plan sexual, de acum urmeaza deceptiile sentimentale, care
duc la moartea iubirii .
Cand cei doi ajung sa nu se mai iubeasca ( sau cel putin asa au impresia) , raceala incepe
sa creeze distanta intre ei , apare infidelitatea ( pentru ca de cele mai multe ori apare
cineva care-ti ofera un umar pe care sa te sprijini) , apar vilentele de orice natura .
Reusesc sa treaca peste probleme cei care depasesc etapa orgoliilor , care stiu sa se
adapteze din mers. Studiile au dovedit ca cele mai rezistente cupluri sunt cele in care
puterea si sarcinile sunt echitabil impartite, nu acelea in care ,,gospodina e la cratita si
sotul la table”.

Capcanele certurilor in casnicie

1) Contraacuzatiile :o mare greseala a partenerilor este de a nu asculta ce are celalalt de

spus si a da vina unul asupra celuilalt.

2) Atacurile verbale - duc la raspunsuri defensive si la contraatacuri verbale .

3) Obiceiul unor cupluri de a socoti un asa zis scor in tot ce fac , pentru a-si spori
increderea in sine , scor ce devine "o arma" in mainile celui care vrea sa castige "batalia"

4) Tendinta unui partener de a-l invinge pe celalalt cu orice pret, chiar in probleme
minore , convingerea ca are intotdeauna dreptate .

5) Incercarea unui partener de a-l discredita, jigni, insulta pe celalalt,ingradindu-i astfel

personalitatea.
6) "Lovitura sub centura" aplicata partenerului, folosind anumite informatii aflate de la
acesta, care i-au fost dezvaluite intr-un moment de slabiciune , sau pentru a-i cere ajutorul
intr-o anumita imprejurare .

7) Incercarea de dominare a partenerului, pe motiv ca ar detine puterea financiara, ca ar

avea un aspect fizic mai placut, etc.

8) Certurile pot fi declansate si daca unul din parteneri ajunge sa duca tot greul casniciei .

9) Recrutarea unor membri ai familiei sa sustina una din parti, in detrimentul celeilalte .

10) Incercarea de a-l face pe celalalt sa se simta vinovat pentru nerealizarile cuplului.

11) Sabotarea actiunilor celuilalt, crearea unei atmosfere in care domina sacaieli,
vaicareli, reprosuri .

12) Am lasat la urma poate cel mai important lucru care trebuie sa fie in atentia
partenerilor : cei doi trebuie sa evolueze impreuna, pentru ca in caz contrar, fiecare detine
sistemul lui de valori, apare o prapastie intre cei doi , certurile inlocuiesc armonia
cuplului .

CARACTERISTICILE BARBATULUI AGRESOR

Mulţi teoreticieni au încercat să explice de ce anumiţi bărbaţi folosesc violenţa

domestică. Aceste teorii includ: disfuncţii familiale, probleme de comunicare, provocările
femeilor, stresul, dependenţa chimică de anumite substanţe, probleme financiare,
insuficienta educaţie etc. Violenţa domestică reprezintă pentru abuzator o metodă
eficientă de a obţine puterea şi controlul într-o relaţie şi, de obicei, nu suferă efecte
adverse după performarea acestui tip de comportament.
Există o teorie care susţine că bărbaţii care-şi bat partenerele suferă de anumite boli
mentale. Această viziune lansată încă de Pizzey (1977), care descria bărbatul agresiv faţă
de parteneră ca având un comportament “periculos, imprevizibil şi dificil de abordat”
continuă să aibă adepţi. Cele mai severe tulburări psihice invocate sunt: proastă
dispoziţie, abuz de substanţe cu tulburări asociate, borderline şi tulburări antisociale de
personalitate. Shields şi Hanneke (1988, apud. A. Muntean. 2000) compară bărbaţii care
au comportamente de violenţă domestică, cu bărbaţii care au comportamente violente în
general. Rezultatul comparaţiei indică faptul că bărbaţii în general agresivi produc
victimei injurii fizice mai grave, consumă mai mult alcool şi sunt mai puţin stabili în ceea
ce priveşte locul de muncă.
Aceste caracteristici au fost combinate cu alţi factori relevanţi cum ar fi:
· atitudinea faţă de violenţă;
· consumul de alcool;
· stabilitatea maritală;
Din aceste combinaţii au rezultat trei subtipuri de bărbaţi agresori:
1. Bărbaţii care manifestă comportamente violente doar în familie
Aceştia nu dezvoltă forme severe de agresiune şi sunt mai puţin abuzivi din punct de vedere psihologic şi
sexual. Nu au penalizări legale şi nici tulburări psihopatologice. Dacă dezvoltă anumite particularităţi de
relaţionare acestea sunt de tipul pasiv-dependent. Au relaţii maritale stabile şi satisfăcătoare. Provin din
familii cu un nivel scăzut sau mediu de violenţă. În general nu aprobă violenţa, au mari remuşcări după
incidentele de violenţă şi au o atitudine destul de liberală privind rolurile sexuale. Comportamentele
violente pe care le dezvoltă uneori apar dintr-o combinaţie de stres trăit în afara familiei şi stres marital.
Stresul care le declanşează furia şi lipsa unor abilităţi de girare a situaţiilor dificile constituie contextul în
care se produce criza. Se apreciază că acest subtip al bărbatului agresiv cu partenera este cel mai frecvent
întâlnit şi că ar constitui 50% din populaţia bărbaţilor agresivi în familie.
2. Bărbatul agresiv de tip disforic/borderline
Au comportamente violente faţă de partenere, care merg de la forme moderate până la forme severe,
incluzând abuzuri sexuale şi psihologice. Deşi în cea mai mare măsură agresivitatea lor se manifestă în
relaţia cu partenera, au totuşi manifestări violente şi în afara familiei şi chiar pot prezenta pedepse penale.
3. Bărbatul cu agresivitate generalizată şi comportamente violente/antisociale
În relaţia cu partenera va dezvolta comportamente agresive care merg de la incidente moderate până la
incidente severe. Abuzul sexual şi psihologic însoţesc aceste manifestări. Manifestă agresivitate frecvent şi
în afara familiei şi sunt certaţi cu legea. Au în general probleme cu alcoolul şi drogurileÎn general, autorii
de specialitate descriu un portret al bărbatului agresiv cu partenera având ca trăsături definitorii:
· oarecare răceală afectivă şi distanţare emoţională;
· lipsa unor bune abilităţi de comunicare;
· preocupări obsesive;
· dependenţă în relaţii sociale şi
· adesea dependenţă de alcool şi consum de droguri şi medicamente.
Problemele de comportament care sunt cel mai frecvent asociate cu bărbaţii violenţi în familie sunt: furie,
gelozie, tendinţa de a controla, dependenţă şi stimă de sine joasă, abilităţi diminuate de a face faţă
situaţiilor mai dificile, toleranţă scăzută la stres, impulsivitate în comportament. În mod paradoxal, efectele
nocive ale violenţei domestice nu se răsfrâng doar asupra victimei directe – femeia – şi a celor indirecte –
copiii şi alţi membri ai familiei – ci şi asupra agresorului.

FACTORI CARE CONTRIBUIE LA MANIFESTAREA VIOLENTEI DOMESTICE

Violenţa domestică este adesea deschisă prin intermediul anumitor aspecte frecvent întâlnite în situaţiile de
abuz împotriva femeii cum ar fi alcoolul, drogurile, dificultăţile financiare etc. Întrebarea care se pune în
acest context este dacă se pot constitui aceste aspecte în cauze ale violenţei domestice. Studiile realizate în
acest sens au reliefat că aceste aspecte nu sunt:
· condiţii necesare – deoarece există o variabilitate extrem de largă privind caracteristicile situaţiei în care
apare violenţa domestică;
· condiţii suficiente – deoarece aceste aspecte incriminate ca şi cauze ale violenţei domestice apar şi în
numeroase alte cupluri fără ca abuzul împotriva partenerului/ei de cuplu să apară;
· cauze ale violenţei domestice, ci mai degrabă factori care contribuie la violenţa domestică.
Încercând o sistematizare a factorilor care contribuie la apariţia violenţei domestice în cadrul cuplului se
pot aminti:
1. consumul de substanţe: alcoolul / drogurile
2. dificultăţi în plan profesional:
· financiare;
· eşecuri profesionale / şomaj;
· tipul serviciului;
3. modelul rolului de gen al agresorului;
4. cuplurile interculturale;
5. separarea de sistemul tradiţional de suport;
6. pornografia;
7. factori neurologici;
8. factori nutriţionali;
9. prezenţa unei tulburări psihice.

Enumerarea se referă la cele mai frecvente aspecte care caracterizează relaţiile abuzive şi care se pot
constitui ca şi factori care contribuie la menţinerea şi proliferarea abuzului împotriva femeii. Două
specificaţii trebuie reţinute:
· aceşti factori nu acţionează independent, ci se pot combina în formule distincte de la caz la caz;
· lista nu include toţi factorii care pot contribui la violenţa domestică, variabilitatea extrem de mare
care există la nivelul cuplurilor limitând considerabil un asemenea demers.
Alcoolul este (şi a fost) frecvent asociat cu comportamentele agresive şi violente. De exemplu, Wolfgang
(1958) analizând 588 de cazuri de omucideri a arătat că în 54% din acestea alcoolul a fost implicat. La un
procent asemănător (53%) au ajuns şi Voss şi Hepburn (1968) care au analizat 395 de cazuri de omucideri.
Nicol şi colaboratorii (1973) au arătat că persoanele care sunt acuzate (penal sau civil) au cel mai adesea în
istoria personală probleme serioase cu alcoolul.
Dificultăţile în plan profesional pe care abuzatorul le întâmpină, constituie un factor extrem de important
care contribuie la violenţa domestică şi care se constituie în vector al episoadelor violente. În combinaţie cu
anumite convingeri tradiţionaliste privind bărbatul ca cel care întreţine familia, care aduce banii în casă, în
timp ce femeia se rezumă la a-şi atribui sarcinile legate de casă şi educaţia copiilor, acest fapt devine un
factor de risc pentru violenţa domestică.
Modelul rolului de gen al partenerului
Mulţi autori consideră că violenţa domestică este un tip de comportament învăţat de către bărbaţi. Folosirea
violenţei ca metodă de rezolvare a problemelor este rezultatul a trei forţe interrelaţionate:
a) socializarea băieţilor pentru a fi agresivi şi dominanţi în relaţiile pe care le stabilesc;
b) întărirea acestor valori de către părinţi, profesori şi de influenţele sociale ca mass-media;
c) normele sociale ale multor societăţi care propagă ideea că bărbaţii sunt genul dominant şi că sunt liberi
să exercite această putere în viaţa de cuplu, relaţiile sociale şi chiar în cadre instituţionalizate.
Pe măsură ce băieţii cresc, învaţă repede (aproximativ în jurul vârstei preşcolare) că anumite
comportamente şi caracteristici ca amabilitate, cooperare, căldură sufletească şi exprimarea sentimentelor
sunt rezervate fetiţelor nu băieţilor. Aceştia învaţă că sunt diferiţi de fete şi că nu este recomandat să adopte
nici una din caracteristicile fetelor. Reprimarea propriilor nevoi şi sentimente de către bărbaţi nu se
realizează fără a implica anumite “costuri”. Mai degrabă decât să încerce să fie mai deschişi către latura
emoţională, bărbaţii transferă această responsabilitate a propriei vieţi către partenera de cuplu, ceea ce
determină apariţia necesităţii ca satisfacţia vieţii de cuplu pentru partener să revină în exclusivitate femei.
Rolul femeii se referă acum la a ghici sau intui nevoile partenerului său şi îndeplinirea acestora fără ca
aceasta să fie nevoită să întrebe, pornind de la ideea: “Ea se află aici pentru ca eu să mă simt bine”.
Cuplurile interculturale
În orice cuplu intercultural diferenţele de norme, valori, expectaţii, obiceiuri pot conduce la apariţia unor
situaţii tensionate şi conflicte. Presiunile sociale reprezintă deseori o dificultate în plus pentru cuplurile
interculturale. Aceste cupluri se confruntă adesea nu numai cu necesitatea de a construi un climat de cuplu
echilibrat, ci şi cu dificultăţi care rezultă din diferenţele privind utilizarea anumitor expresii verbale, a
semnificaţiilor anumitor gesturi şi comportamente, care pot naşte adesea violenţă domestică.
Separarea de sistemul tradiţional de suport
Deşi adesea familiile de origine reprezintă o sursă a conflictului de cuplu, în situaţii de dificultăţi financiare
sau conflicte, partenerii apelează adesea la mama, tata, alte rude, prieteni, vecini etc. Îndepărtarea de acest
sistem tradiţional de suport (depărtare spaţială, certuri, uneori interzicerea de către partener ca femeia să
mai aibă legături cu familia de origine) constituie o resursă externă pierdută, care poate fi resimţită ca
extrem de frustrantă pentru partenera care aflată într-o situaţie de violenţă domestică este privată de
suportul social necesar şi, de asemenea, pentru partener care atunci când se confruntă cu o serie de
dificultăţi, cum ar fi cele financiare, nu dispune de ajutor, ceea ce duce la violenţă domestică, urmare a
faptului că partenera “nu e bună de nimic” şi “familia ei nu se interesează deloc de soarta cuplului”.
Pornografia
În contextul de faţă ne referim la pornografie ca la descrierea grafică şi / sau scrisă a femeii ca obiecte ale
exploatării, abuzului sexual şi represiunii; ca la modalitatea de erotizare a violenţei împotriva femeii prin
producerea sau reprezentarea de imagini în care bărbaţii umilesc, bat sau chiar omoară femei pentru plăceri
sexuale. Pornografia le transformă pe femei în obiecte prin reducerea acestora la o sumă de organe şi
funcţiuni sexuale şi ignorarea laturii sensibile şi inteligente a acestora. Violenţa domestică le reduce la
obiecte care aparţin cuiva. Astfel, atât pornografia cât şi violenţa domestică legitimează durerea provocată
femeilor, prin transformarea lor în obiecte. Multe femei sunt violate şi abuzate verbal în timpul unui episod
de violenţă domestică, fiind reduse la stadii inferioare şi inumane (obiecte) care reprezintă fundamentul
psihologic pentru abuzul împotriva femeii.

Factorii neurologici care contribuie la apariţia violenţei domestice pot fi grupaţi astfel:
Factori nutriţionali
O listă a factorilor nutriţionali care influenţează violenţa domestică poate include:
1. endocrinopatia cronică indusă nutriţional (hipoglicemia reactivă) – scăderea glicemiei atrage
“eliberarea” impulsurilor agresive şi violente, apărând simptome ca depresia, anxietatea, izbucniri
violente incontrolabile;
2. răspunsuri cerebrale alergice la diferite alimente care pot conduce la comportamente violente
3. niveluri necorespunzătoare ale vitaminelor şi mineralelor – în special vitaminele B2 şi B6 şi lipsa
magneziului;
4. niveluri ridicate ale neurotoxinelor – pot fi asociate cu nervozitate, iritabilitate, insomnie, oboseală,
confuzie, dezorientare, niveluri scăzute ale controlului de sine, instabilitate emoţională;
5. malnutriţia – produce o serie de dezechilibre care pot afecta funcţionarea normală a diferitelor niveluri
corticale şi subcorticale cu rezonanţe la nivel emoţional şi la nivelul controlului asupra impulsurilor
agresive şi violente;
6. afecţiuni generate de diferiţi aditivi alimentari.
Prezenţa unei tulburări psihice
Prezenţa unei tulburări psihice ca factor care contribuie la violenţa domestică are în vedere în principal
două aspecte:
· prezenţa unei tulburări psihice la femeia abuzată· prezenţa unei tulburări psihice la partenerul care
realizează abuzul.
În majoritatea tulburărilor psihice se înregistrează o creştere a agresivităţii reflectată în comportamentul
subiecţilor. Dintre comportamentele agresive obişnuite care reflectă creşterea ostilităţii faţă de partenera de
cuplu se notează tendinţa de contrazicere, umilire, jignire, desconsiderare, realizată prin cuvinte care
rănesc, atitudini ameninţătoare sau acte de violenţă fizică.
.
Trebuie reţinut că nici unul din aceşti factori în sine nu pot provoca violenţă domestică. Aceasta este
rezultatul interacţiunii dintre aceştia şi diferite variabile situaţionale care apar în situaţia de violenţă
domestică şi care se referă la: caracteristicile personalităţilor celor doi parteneri, la contextul de cuplu, la
factori externi care pot influenţa negativ echilibrul cuplului, la impactul pe care violenţa domestică îl are
asupra partenerilor.
Rezumând, putem spune că violenţa domestică est rezultatul unei interacţiuni complexe de factori fizici,
psihologici şi sociali. Factorii prezentaţi anterior nu reprezintă nici pe departe o descriere completă a
aspectelor care contribuie la violenţe domestică, nedorindu-se o simplificare excesivă a situaţiei de abuz
împotriva femeii. În acest context cuvântul cheie devine acela de diagnoză diferenţială a situaţiei de
violenţă domestică, care să investigheze factorii de natură fizică, fiziologică şi psihologică care pot genera
violenţă domestică în situaţia specifică, în contextul social specific oferit de fiecare cuplu şi având în
vedere impactul emoţional diferit pe care violenţa domestică îl are asupra femeii abuzate.
DESENELE COPIILOR VORBESC DESPRE VIAŢA LOR
Vârsta copilăriei şi îndeosebi a preşcolarităţii constituie una dintre cele mai importante perioade din viaţa
unei persoane. Influenţele care se exercită asupra copilului, evenimentele care apar la această vârstă au un
rol foarte important în drumul spre a deveni adult responsabil, de caracter. Mediul în care trăieşte copilul,
educaţia pe care o primeşte îşi vor pune amprenta în formarea viitoarei personalităţi a acestuia.Una din
principalele activităţi ale copilului o constituie desenul. Culorile, formele, liniile, sunt elemente care poartă
cu ele întreaga poveste a vieţii, a evenimentelor şi educaţiei primite. Desenul este una dintre principalele
metode de evaluare psihologică a copiilor. Deşi ei nu ştiu încă să scrie, totuşi se exprimă prin simboluri. A
desena este pentru copil o activitate prin care el se joacă. Desenele sunt expresii ale stărilor emoţionale, ale
relaţiilor cu cei din jurul său, a traumelor suferite dar şi a capacităţilor de a face faţă problemelor.
Educatoarea poate obţine studiind micile compoziţii ale copiilor, informaţii relevante în ceea ce priveşte
lumea lor interioară, starea lor psihologică şi stilul interpersonal. Personajele care apar în desen sunt pline
de semnificaţii, emoţii, sentimente şi gânduri trăite de copil în legătură cu anumite evenimente sau persoane
din viaţa sa. Cea mai frecventă apariţie în creaţiile copiilor o au casa şi copacul şi omuleţul. Pe baza acestor
observaţii a fost creat un test psihologic, în jurul anilor 40, de către Buck, numit „Testul Casă-Copac-Om”.
Aceste aspecte fiind foarte familiare copiilor au făcut posibilă studierea pe eşantioane reprezentative şi
găsirea unor semnificaţii valide.

Casa constituie o temă preferată de copii. Ea apare foarte des în desenele acestora, chiar de la vârste mici.
Simbolic, o casă reprezintă căldură, adăpost, iubire, siguranţă. Ea trebuie să îi ofere copilului condiţiile de
care are nevoie pentru a creşte şi a se dezvolta. Este un punct de reper faţă de tot ce este în exterior. Casa
protejează copilul, adăposteşte familia, oferă siguranţă.

La grădiniţă educatoarea poate să observe desenele copiilor cu uşurinţă, deoarece ei desenează de cele mai
multe ori căsuţe. Am cerut copiilor de mai multe ori să deseneze o căsuţă, în mai multe zile. Studiind
desenele copiilor, am observat că unul dintre ele îmi atrăgea atenţia în mod deosebit. O casă mare,
frumoasă, spaţioasă, cu foarte multe detalii apărea mereu. Iniţial am crezut că este vorba despre un copil
care are o situaţie familială bună, cu o atmosferă caldă, armonioasă. Nu cunoşteam foarte bine acest copil
deoarece era nou venit. Însă, studiind datele din dosare şi întrebând părinţii despre situaţia lor, am fost
surprinsă să aflu că, aceştia nu aveau de fapt condiţii bune de viaţă, aşa cum poate apărea în desen. Locuiau
într-un apartament cu o singură cameră, având posibilităţi foarte reduse, nu aveau baie, nu aveau un loc de
joacă pentru copii. Relaţiile dintre membrii familiei erau foarte calde, pline de iubire şi întelegere... M-am
întrebat atunci de ce desenele erau întotdeauna atât de frumoase. Am înţeles apoi că, de fapt, copilul spera
că într-o zi , poate va locui în altă casă , mare, spaţioasă, frumoasă. De aceea el acorda atâta atenţie casei,
fiindcă îşi dorea condiţii mai bune pentru familia sa pe care o iubea atât de mult. Copilul visa...Ferestrele şi
uşa unei case reprezintă comunicarea cu exteriorul.

Ele sunt porţi deschise spre lume, dar pot constitui de asemenea şi dorinţe profunde de evadare dintr-un
mediu familial foarte tensionat. De obicei uşile şi ferestrele indică aspecte legate de comunicare. Un copil
care era foarte inchis, interiorizat, timid a desena de obicei o casă fără uşă, cu geamuri care aveau gratii. Nu
exista o cale de acces la sufletul lui. Fiindcă, nu avea uşă, iar geamurile acelea nu se puteau deschide. Am
aflat atunci că acest copil avea părinţi care-l neglijau, se purtau urât cu el, ba chiar uneori îl loveau. Am
încercat atunci să mă apropii de el, să-i ofer căldura şi iubirea care-i lipseau atât de mult... Şi în desene au
început să apară uşile. Însă, copilul menţiona de fiecare dată că a desenat o altă casă, nu pe cea a lui, o casă
pe care o va avea cândva...O familie iubitoare, o atmosferă armonioasă...Prezenţa fumului la case semnifică
o atmosferă caldă, calmă de înţelegere între membrii familiei, iubire sau, în unele cazuri, dorinţă, speranţă
spre o astfel de familie. Privind unele desene ale copiilor, casa seamănă cu o figură umană, cu o persoană.
O casă poate fi primitoare, cu elemente de decor, îngrijită. Este adăpostul trainic în care creşte copilul,
familia lui. Casa părintească este pământul în care se formează rădăcinile copilului. O casă fără fum era
desenată uneori de un copil care avea o familie disfuncţională. Când l-am întrebat de ce nu desenează fum
la casa lui el mi-a spus că nu poate. Pur şi simplu, nu putea, fiindcă în familia lui nu exista căldura de care
avea atâta nevoie...Drumurile din jurul casei sunt un indiciu al stării emoţionale a copilului. Majoritatea
copiilor desenează o casă înconjurată de natură, de verdeaţă, de un cadru plăcut. O casă amplasată undeva
departe, în aer, sau la marginea foii poate evoca eşecuri, frustrări, blocaje emoţionale.

La copiii din grupa pregătitoare casa apărea întotdeauna undeva deasupra pămăntului, avea în faţă iarbă sau
flori. Acest lucru semnifica faptul că ei aveau un trecut de care nu le era frică, fără probleme şi traume. Un
trecut pe care puteau să şi-l amintească. O casă care este desenată chiar pe marginea foii poate ridica semne
de întrebare cu privire la trecutul unui copil. La copiii care au suferit pierderi ale părinţilor casa apare
desenată foarte vag, fără o formă concretă. Poate apărea doar o mică parte a casei, o mică bucăţică, o urmă
a ataşamentului, siguranţei copilului, o ruptură puternică. O casă foarte mică poate fi un simbol al
timidităţii copilului, a sentimentului de inferioritate sau de hipersensibilitate, a unui ataşament perturbat.
Dimpotrivă, o casă foarte mare semnifică nevoia de afectivitate. O casă respingătoare poate semnifica
autoritatea parentală excesivă.S-a întâmplat să evaluez o fetiţă care a venit cu mama sa pentru consiliere
psihologică. Am cerut fetiţei să deseneze o casă, în timp ce discutam cu mama ei. am aflat de la mamă că
acel copil trecuse printr-o situaţie traumatizantă recent: tatăl ei s-a sinucis prin spânzurare iar fetiţa şi mama
au fost cele care l-au găsit. Am privit desenul fetiţei: în mijlocul foii munţi ocupau marea parte a spaţiului,
iar undeva, într-un colţ, a patra parte a unei case, din care se vedea doar un geam cu şi o parte din acoperiş.
Fetiţa fusese profund afectată şi nu mai avea o familie...căldura, siguranţa, suportul de care avea nevoie nu
mai exista...doar o mică parte, poate sprijinul mamei, reprezentat prin bucăţica de casă...

Copacul este un element care arată dezvoltarea psihologică a copilului, precum şi trăirile faţă de mediul
exterior, înconjurător. Testul arborelui pote fi aplicat atât la adulţi cât şi la copii, trebuie să se ţină seama,
însă de nivelul dezvoltării lor. Trebuie specificat copilului că trebuie să deseneze un pom fructifer, nu un
brad, deoarece acesta nu poate fi interpretat.

La fel ca şi casa, copacul reprezintă copilul. Prin acest desen copilul se proiectează, oferindu-ne indicii ale
dezvoltării sale. În interpretarea arborelui sunt privite cele trei elemente importante ale unui copac:
rădăcina, trunchiul şi ramurile, coroana. O rădăcină foarte groasă sau cu multe ramificaţii poate semnifica
agresivitate a copilului care poate să se manifeste sau poate fi inhibată. O fetiţă foarte energică desena
întotdeauna un copac cu rădăcini foarte mari, groase şi ascuţite. Era agresivă şi astfel apărea şi în desenul
ei. de obicei copiii nu desenează rădăcinile unui copac deoarece ele nu se văd. Această fetiţă le desena şi
apăsa foarte tare. Era un indice de agresivitate care se regăsea şi în comportamentul ei: lovea copiii, ţipa
foarte tare, îi împingea... Trunchiul este partea cea mai stabilă a copacului. O mare importanţă se acordă
suprafeţei acestuia. Un trunchi colorat cu îndârjire, apăsat, scrjelit poate fi un semnal de alarmă, deoarece
poate fi indiciul unui abuz, a unei traume, dar şi a agresivităţii îndreptate spre sine sau spre altcineva. De
asemenea poate semnifica inadaptare.pâna la 12 ani copiii vor desena un trunchi dreptunghiular, ceea ce
este normal. Crengile sunt sudate de trunchi, ca şi cum ar fi lipite. Este normal acest lucru. Abia după 12
ani poate ridica semne de întrebare aspura dezvoltării mentale. Coroana semnifică relaţiile cu exteriorul. Ea
poate fi închisă, acoperită cu o membrană, sau deschisă. Închiderea coroanei arată un copil destul de retras,
care are relaţii timide cu exteriorul, cu persoanele din jur, este închis, nu doreşte să comunice şi să
interrelaţioneze. El se protejează de ceilalţi, îşi închide spaţiul de acces. Vrea să fie singur, se teme.
Coroana deschisă lasă posibilitatea de interactiune, de comunicare. Barierele sunt aproape inexistente,
copilul poate fi extrovertit, deschis, interacţionează cu ceilalţi. Unii copii desenează multe frunze şi fructe,
simboluri ale vioiciunii, fanteziei, construcţiilor fabulatorii. Unii copii desenează la grădiniţă copaci care nu
au frunze dar sunt deschişi, nu au o coroană care este delimitată strict. Coroana nu este închisă. Ei sunt
vorbăreţi, deschişi , dispuşi să comunice, să se ataşeze. Totuşi, există şi desene în care apare o coroană care
este inchisă şi nu are nici un spaţiu deschis. Un copil care era introvertit desena un copac cu o coroană
rotundă , complet închisă, cu contur gros şi apăsat. Era foarte rece, nu sermitea apropierea. Cu multă
afecţiune poarta către sufletul copilului poate fii deschisă însă trebuie arătată multă încredere şi ataşament.
Amplasarea copacului în partea stângă a foii semnifică orientarea faţă de mamă, trecut. Dacă copacul este
situat în partea dreaptă, copilul este înclinat spre tată, spre viitor. Un copil care nu mai locuia cu tatăl lui
deoarece fuseseră separaţi în urma unui divorţ desena întotdeauna copacul în partea dreaptă a foii. Prezenţa
scorburilor şi a cioturilor constituie un semn de alarmă, acestea fiind simbolul unui gol, vid, a unei traume
suferite de copil, care i-a luat o parte din el şi care nu a fost depăşită în unele cazuri. O fetiţă care şi-a
pierdut tatăl a desenat doar o parte a unei case, într-o margine a foii şi un copac complet închis , cu o
scorbură pe trunchi.
Desigur, în evaluarea desenelor copiilor trebuie să se ţină seama în primul rând de vârsta acestora. În
grupele mică şi mijlocie copiii nu ştiu să deseneze copaci sau case, informaţiile pe care le au, cunoştinţele
lor sunt destul de limitate. De aceea cele mai multe desene pot fi interpretate după vârsta de 4 -5 ani.

Cea de-a treia parte a testului, copilul , constituie o parte foarte importantă a interpretării. Testul omuleţului
este un test foarte complex ca interpretare, obţinându-se indicii ai dezvoltării mentale. La copiii preşcolari
desenul persoanei este mai superficial la vârste mici şi devine din ce în ce mai complet la vârste mai mari.
Ceea ce este vizibil şi uşor de observat în desenul unei persoane este maniera de execuţie, caracteristicile
desenului. Un omuleţ foarte mic poatre fi un simbol al unei timidităţi, al îngrădirii, al frustrării, descurajării.
Relaţiile din cadrul familiei pot fi observate cu uşurinţă în desen. Copilul poate să-şi deseneze membrii
familiei, sau poate să-i omită, fiindcă aşa simte în acel moment sau aşa doreşte el. Distanţa dintre membrii
familiei poate semnifica anumite bariere, restricţii sau chiar interdicţii. Copiii abuzaţi de tată îl vor omite
din desene de cele mai multe ori, sau, îl vor desena mai departe de ceilalţi membrii. Una dintre fetiţele din
grupă care aveu un tată alcoolic desena adesea trei personaje feminine. Dacă o întrebam ce a desenat ea
spunea: „Pe mine, pe Sabina(sora ei) şi pe mama”. –„Dar pe tata nu l-ai desenat”. –„Da, am uitat. Oricum
nu mai încăpea în foaie...”Zâmbetul personajelor, expresia feţei se pot interpreta cu uşurinţă. O fetiţă care
era foarte des certată de către mama sa a desenat-o pe aceasta având o gură foarte mare, disproporţionată
faţă de celelalte componente ale feţei. Mâinile pot fi semne ale unui abuz suferit. Copiii care sunt bătuţi de
părinţi le desenează acestora mâini foarte mari. Însă, ele pot i şi simbolul protecţiei. Un copil care era cel
mai des cu mama lui, tatăl fiind plecat , o desena pe mamă cu mâini lungi, ţinând de mână un băieţel. Era
simbol al grijii, al sprijinului, ea era cea care se îi oferea acestuia siguranţa, era persoana de bază din viaţa
copilului. Apropierea dintre părinţi şi copii poate apărea şi în desen.
De obicei, copiii se ţin de mâna părinţilor sau a părintelui preferat, desenul este viu colorat, atrăgător, vesel.
De multe ori, observând comportamentul unui copil pe o perioadă mare de timp putem obţine informaţii
directe despre el, prin acţiunile pe care le face, cuvintele pe care le foloseşte. Privind atent un desen ne
putem completa informaţiile referitoare la copil, relaţiile din familia sa, emoţiile trăite, dificultăţile sau
chiar frustrările lui. Desigur, nu este de ajuns să analizăm un singur desen pentru a ajunge la concluzii
certe. Însă, acesta poate constitui un instrument care ne ajută în formarea imaginii generale despre mediul
în care creşte copilul. „Cândva desenam ca un adult. Dar mi-a luat o viaţă întreagă să pot desena ca un
copil...” P. Picasso

Bibliografie: