ZOE PETRE

SOCIETATEA GREACA ARHAICĂ Şl CLASICĂ

EDITURA UNIVERSITARI BUCUREŞTI 1994
Crestomaţia de texte antice, selectate şi comentate de
prof. dr. Zoe Petre, se adresează studenţilor Facultăţii de
Istorie, precum şi profesorilor de istorie din învăţământul
preuniversitar.
Referenţi ştiinţifici: Conf. dr. Ligia Birzu
Conf. dr. Alexandru Barnea
Toate drepturile sunt rezervate Editurii Universităţii Bucureşti. Orice reproducere sau
traducere, fie şi parţială, precum şi contrafacerile de orice tip intră sub incidenţa Codului
Penal.
ISBN 973^96254-9-5
T
CUVÂNT ÎNAINTE
Prezenta crestomaţie are o istorie prea lungă pentru a mai fi povestită aici. în 30 de ani de
activitate didactică, am verificat aproape zi de zi în ce măsură contactul direct cu izvoarele
istorice şi cu producţia literară antică în ansamblu reprezintă, cum ne învăţau profesorii noştri,
un demers esenţial pentru înţelegerea istoriei antichităţii şi, totodată, în ce măsură acest
contact este dificil, adesea chiar zadarnic, dacă nu e atent susţinut de cineva familiarizat cu
codurile literare şi mentale ale acestei producţii. Căci tânărul istoric este, de cele mai multe
ori, lipsit de ceea ce se numea cândva o „cultură clasică". Nu are acces direct la surse în
propria sa limbă, iar traducerile, mai bune sau mai rele, de care dispune sunt, cu două-trei
excepţii notabile - traducerea Murnu pentru Iliada este un fenomen unic - traduceri, în cel mai
bun caz, „de serviciu" şi care cu greu pot stârni revelaţii; nu e familiarizat cu contextul, aşa
încât aluziile şi referinţele U scapă; nu are, în fine, obişnuinţa descifrării sensurilor, ci doar pe
cea a receptării ca atare a discursului. Inutil să adaug că, măcar în mare, aceste piedici sunt
comune generaţiei lor în întreaga lume aproape, dar că acestora li se adaugă, la noi, efectele
unei exilări aproape complete a lecturii critice din practicile şcolare.
Or, istoricul profesionist se deosebeşte de diletant nu neapărat prin cantitatea de amănunte pe
care le cunoaşte din cdrţile altora, ci prin calitatea cărţilor pe care, la limită, le-ar putea scrie
el însuşi, faţă în faţă cu documentele şi sursele de care dispune. Aşa încât
formarea istoricilor în afara frecventării izvoarelor directe este i neconceput. Prezenta
culegere este rezultatul încercărilor de a înlesni acest contact.
Sper că, aşa cum este, această crestomaţie va fi utilă; aş rr vrea să cred însă şi că - aşa cum,
pentru cea care a alcătuit alegerea şi clasificarea acestor pasaje a fost şi o bucui constantă -
vivacitatea, bogăţia şi interesul acestor texte le vor perceptibile utilizatorilor ei, aceştia
convingându-se că lecti* izvoarelor antice este nu doar indispensabilă, ci şi pasionanta
Lucrul la această crestomaţie a început de mult, împreună două grupe de specializare în istoria
antică pe care le-am asoc unei prime exercitări, între timp, textele şi comentariile lor s-
schimbat şi s-au îmbogăţit, dar mi-arfî greu să fac publică acea culegere fără a aminti numele
Mihaelei Adamesteanu, Rodicăi Tînjc Irinei Tîrnoveanu, Rodianei Stanciu, Mihaelei Miclea,
al lui Euţ Palade şi al lui Stoica Martinescu.
Pentru Iliada şi pentru odele lui Pindar am citat traducei literare - cea a lui G. Mur nu şi,
respectiv, loan Alexandru - mentiont cum era şi firesc, în text. Restul lucrării şi, mai ales,
defectelt îmi aparţin.
l noiembrie 1993
Prof. dr. ZOE PET
1. LUMEA EROILOR
Literatura greacă începe, cum ştim' cu toţii, cu cele două poeme atribuite lui Homer, I Hâda şi
Odiseea. Lumea pe care aceste opere de o frumuseţe fără egal o evocă nu este o lume reală, ci
imaginea unei vârste eroice, a cărei pierdută grandoare e reînviată de aezi, poeţi şi performeri
ai propriilor creaţii, care ştiu să recheme ecoul tumultului războinic şi să umple de nume
sonore şi de isprăvi incredibile un trecut aproape uitat. Indirect, aceste poeme sunt, de bună
seamă, şi un izvor de informaţii; versurile lor ne lasă să întrevedem cale ceva din instituţiile şi
obiceiurile lumii reale, din experienţa aedului şi a auditorilor lui, în afara căreia poemele ar fi
rămas ininteligibile. Ne lasă, de asemenea, să înţelegem ce valori şi ce ţeluri păreau a fi cele
mai de preţ în lumea greacă a secolului al VIH-lea, cum ne ajută şi să înţelegem cadrul de
referinţă al culturii greceşti în ansamblu, pentru care poemele homerice au rămas opera
fundamentală în sensul cel mai deplin al cuvântului.
O selecţie a pasajelor semnificative din epopee ar putea lesne face obiectul unei antologii de
sine stătătoare; am ales o soluţie parţială, ştiind bine că las de o parte lucruri esenţiale. Am
încercat însă să păstrez măsura în raport cu restul capitolelor, faţă de care acesta e mai
degrabă liminar, şi am păstrat câteva pasaje despre ceea ce reprezintă vatori ale lumii
homerice. Valori materiale, desigur - avuţia era şi semn al harului dat de zei, şi materializare a
gloriei războinice, şi putere; dar şi corelatul lor imaterial, valorile unei lumi de învingători
confruntată zilnic cu fragilitatea fiinţei
umane, avidă de fală şi sperând tn nemurirea numelui, kleos. glor răsunătoare a eroului.
Primul text pune în joc, dealtminteri, dubla valoare, palpabi şi imaterială, a obiectelor
preţioase şi a bunurilor. Pasajul se refe la conflictul central al lliadei, dintre Agamemnon,
„mai rege" dec ceilalţi basilci, comandantul oastei aheilor la Troia, şi eroul Ahil în clipa în
care acest conflict a izbucnit din pricină că Agamemno l-a lipsit pe Ahile de partea aleasă de
pradă, geros, care i se cuveni ca războinic de frunte, tocmai această dublă dimensiune a avuţi
a fost pusă în joc. Indignat şi umilit, Ahile se retrage în cort refuză să mai participe la luptă,
ceea ce aduce aheilor „multe amaruri la un moment dat, Agamemnon încearcă o împăcare -
eşuată, cu se ştie -, oferindu-i Peleianului o compensaţie excepţională ca d pentru aceasta.
Daruri de împăcare
Pe măsura conflictului şi a protagoniştilor, darurile pe ca Agamemnon i le oferă spre împăcare
lui Ahile (şi pe care eroi dealtminteri, le refuză) sunt fără îndoială de o abundenţă fabuloas
Elementele din care se compun rămân însă, oricum, revelatoare, i şi valoarea conferită de
societatea homerică acestor avuţii. Rămâi deschisă problema de a şti în ce măsură raporturile
de subordona ale „oraşelor" enumerate de Atrid aparţin epocii eroice sau aminte: .de epoca
revolută a civilizaţiei palaţiale miceniene.
„Eu da-voi ca zestre
Bunuri cum nici-un părinte n-a dat unei fete mirese;
Şapte oraşe frumos locuite i-oi da pe deasupra,
Ira bogată-n păşuni şi sânta Enopa şi Fera,
Şi Caţdamila şi Antia spomică-n pajişti, Pedasos
Cea cu belşug de podgorii şi Epia, o frumuseţe.
Toate-s aproape de ţărm la hotarul prundosului Pilos
r
loria
abilă :feră lecât Mie. inon enea uţiei «t şi uri"; cum i dar
care roul, aasă. e, ca nane mare iţesc
Şi locuite de oameni cu turme de oi şi de vite. Oamenii ca la un zeu închina-se-vor luj cu
plocoane, Ba ca supuşi i-or plăti ei şi dări feluntc şi grase."
lliada, IX 148-157 (147-156. Murmo
„Eu vi te număr aici ca odoare să le cunoaşteţi. Şapte tripeduri nepuse pe foc şi o şuncă de
aur, Zece talanţi, douăzeci de cazane şi doisprc'cc zdraveni Cai de-alergare ce-avură la joc
răsplata izbândci."
lliada, IX, 122-125 (121-124, Mumu*
Cămările lui Odiseu
Telemah se pregăteşte de călătorie şi intră în cămările <thalnmos> în care îşi ţinea Odiseu
avuţia:
„Coborî în cămările părintelui său. în încăperea înaltă, aurul $i bronzul stăteau grămezi, şi
ţesuturile în cufere şi uleiurile frumos mirositoare; acolo, chiupurile cu vin vechi, dulce la
gust, băutură zeiască neîndoită cu apă, erau înşirate şi rezemate în lungul /.idului. aşteptând
întoarcerea lui Odiseu acasă, după atâtea ncca/.uri; uşile bine întocmite, din lemn plin, cu
două zăvoare, le veghea a şi noapte cu duhul treaz, chelăreasa Euricleia, fiica lui Ops, fiul lui
Peisenor".
Odiseea II, 337-347.
Răsplată pentru învingători
Pentru a cinsti amintirea lui Patroclu, Ahile organizează jocuri funebre în care oferă ca
răsplată câştigătorilor obiecte de preţ din cele stăpânite de el.
7
..Repede AMle mai scoate şi alte osebite câştiguri Pentru al treilea joc, e vorba de-amamica
trântă Dăruie, oricui va învinge un vas încercat de jeratic Mare triped. socotit după preţ ca de
doispre'ce tauri; Pentru bărbatul învins, la mijloc aduce-o femeie, Meşteră mare la lucrul de
mână, în preţ ca de patru Boi preţuită;"
Iliada, XXm, 686-692, Mumi
„Vine apoi altă răsplată, mai scoate un disc, lucrătură
Neprelucrată de fier. Zvârlit era discu'nainte
De Acteon deliul, pe el îns-AMe-l ucise
Şi la corăbii 1-aduse cu toate-ale lui rotocoluri. •
Scoală-se apoi Peleianului şi astfel aheilor zise:
Vie şi cine mai vrea la jocul acesta să-ncerce, Chiar dacă-şi are departe de tot de cetate,
ogorul, Are cu discul acesta destul la nevoile sale Vreme mai mult de cinci ani; păstorul la el
şi plugarul Nu va mai merge-n oraş după fier, va avea de la dânsul"

Iliada, XXm, 816-335 (811-S20, Mumu

„Pune pe şirul întâi pentru cine se-ncurcă cu caii, Dalbă răsplată, o serba măiastră la lucrul de
mână, Celui mai meşter la joc şi-un tripod cu toarte, de două Şi douăzeci de măsurători, iar
celui de-al doilea o iapă îngreunată şi nedomolită, de ani numai şase. Celui de-al treilea-i dă
doi talanti, amândoi sunt de aur, Celui de-al cincilea-i dă o tingire cu două mânere încă
nearsă, ..."
Iliada, XXffl, 252-261 (259-268, Murnu
r
Războiul - sursi de câştiguri
Pentru societatea homerică, războiul este încă principala sursă de înavuţire.
„Boi şi oi grase cu armele poţi dobândi la războaie Şi agonisi-vei cu munca pe lume şi cai şi
tripcduri;'
lliada. K, 406-407 (401-402) Mumu)
Privitegiul basileilor
Agamemnon socoate firească şi dreaptă o asemenea împărţire.
„Iată, eu una ţi-oi spune şi-ntocmai aşa o să fie: Dacă m-ajută părintele Zeus şi Palas Atena
Până la urmă să spulber oraşul temeinic în ziduri, Tu vei primi mai întâi după mine răsplata de
cinste, Ori un triped ori vreo doi telegari împreună cu carul Sau ca părtaşă la pat vreo femeie
din cele robite."
lliada, VIII, 286-291 (279-284 Mumu)
Contestarea privilegiului
Nu însă şi alţi războinici nobili, mai puţin privilegiaţi, în cazul de faţă Ahile:
„Douăsprezece oraşe surpai însoţit de corăbii, Unspre'ce altele de pe uscatul mănos de la
Troia, Şi de la toate am'luat puzderii de averi şi scumpeturi, Dar le-am adus şi pe toate eu
datu-le-am lui Agamemnon. Care şedea huzurind pe la tabără lângă corăbii. El le primi,
împărţi câteva şi opri o grămadă,
V
Pane mai dete Ut Domni şi la capii oştirii ca daruri. Ei neatinse şi-acum ie păstrează la con,
numai mie Dintre anei mi-o răpi şi stăpân e pe scumpa-mi femeie1.
lUada, DC, 32S-336 (323-331 Mu
Schimbul de daruri
în societatea homerică, principalul mijloc paşnic de a ot bunurile rare pe care o gospodărie nu
te poate produce - m mai cu seamă - este schimbul de daruri, practică al cărei cod interne
deopotrivă relaţii de schimb şi relaţii de solidaritate.
Iată, chiar pe câmpul de luptă, celebrul „armistiţiu individ între Aiax şi Hector.
„Hai să ne facem şi daruri, un schimb de slăvite odoai Ca între anei si troieni să zică de noi
oarecine: Vrajba, ce mistuie vieţi, silitu-i-a la încleştare Dar se desprinseră ei împăcaţi
amândoi ca prieteni. Astfel fi zise şi spada tintată-n argint i-o întinse, Teaca-mpreună cu
spada şi chinga-i frumoasă de piele. Aiax îi dete şi el un şerpar sclipitor de porfiră."
lliada VII, 299-305 (290-296 Mi
Oaspetele Mentes
Tot aşa, în dialogul dintre Telemah şi Atena, sub înfăţi lui Mentes, schimbul de daruri şi
ospitalitatea definesc relaţiile oikoi şi nobili.
(Telemah) „Răspunde-mi fără ascunziş, desluşeşte-mi can numele, diri ce neam, din ce cetate
te tragi şi care ti-e obâr;
1 E vorba de Briseis.
10
ie1.
vlumii)
obţine
metal,
meiază
vidual" oare.
e.
Mumu)
Vii la noi întâia data, sau eşti cumva un oaspete (xtinos) de-al tatălui meu - căci mulţi viteji
veneau în casa noastră, şi el însuşi mergea adesea în ospeţie la alţii.
Atena, zeiţa cu ochii strălucitori, i-a răspuns: Ţi-oi spune fără ascunziş. Sunt Mentes şi mă
mândresc a fi fiul lui Anchialos, domn peste bunii vâslaşi tafîeni. Acum am tras la mal
corabia, cu tovarăşii mei. Pe marea de culoarea vinului plutesc spre oameni dc-alt grai. să
schimb, la Temesa, fierul lucitor pe bronz [...].
Dintotdeauna ne-am mândrit că suntem, după obiceiul părintesc, oaspeţi unii altora, întreabă-1
pe bătrânul Laerte [...]
(Telemah) Oaspete al meu, iată gânduri şi cuvinte de prietenie rostite ca de un fiu către tatăl
său; nu voi uita nimica. Acum mai zăboveşte dară, chiar de te grăbeşti să porneşti mai
departe: scăldat, desfătat, cu inima veselă, vei pleca la corabie ţinând un dar în mână, bucuros
în inima ta de scumpetea şi frumuseţea lucrului dăruit de mine, cum obişnuiesc între ei
oaspeţii prieteni.
Atena, zeiţa cu ochii ca marea, i-a răspuns: Nu, nu mă ţine la tine, căci ard de nerăbdarea
plecării. Darul pe care inima ta te-ndeamnă a-mi face, mi-1 vei da la întors, să duc în casele
mele frumuseţea de tine aleasă, şi la rându-mi ţi-oi face un dar ca să merite schimbul."
Odiseea, I, 169-189, 306-318 (Trad. E. Lovincscu, revăzută).
ăţişarea ile între
;are ti-e lârşia?...
Valorile multiple ale darului
Formă a alianţei aristocratice, schimb pre-comercial, clement de consolidare a alianţelor
matrimoniale - riturile schimbului de daruri se extind chiar şi asupra raporturilor de
subordonare şi exploatare. Faptul că acele redevenţe, pe care într-un alt ori/ont de civilizaţie
le-am putea considera ca dări, apar în societatea homerică sub forma darurilor atrage atenţia
asupra caracterului „mascat" al exploatării, dar şi asupra elementului de reciprocitate pe care
fl presupun aceste „daruri ale obştii", ceea ce reprezintă o premisă importantă
11
a evoluţiei ulterioare a raporturilor Inirc aristocraţie şi demos. l
câteva texte:
Promiţându-i şapte oraşe iui Ahik ca dar de fmpăcz
Agamemnon precizează:
„Oamenii ca ia un zeu încrrina-se-vor lui cu plocoane, Ba, ca supuşi (hupd skeptroi) i-ar plăti
ei şi daruri cuver şi grase (liparâs themistas)".
Iliada, IX, 155-156 (155-156 Mumu, puţin modifia
Alkinoos adună darurile cu care feacienii Q vor petrece Odiseu:
„Sunteţi doisprezece basUei de vază cârmuind norodul cu pul neîntrecută, eu îasumi al
treisprezecelea sunt. Recare să trirnc după un văl proaspăt spălat, ori după un veşmânt; altul să
cântărea un talant de aur curat, altul iarăşi să aducă un trepied mare un cazan. Mâine ne vom
scoate preţul îndărăt de la norod; căci pei unul singur ar fi prea greu să facă daruri atâtea".
Odiseea, XIII. 390 sqq., text V. B6i (cf. şi E. Lovinescu. trad. rom., ed. 1955, p. l
O categorie cu definiţii multiple
Fără îndoială, avuţia şi puterea unui oikos determină rangul i basileus. El rămâne însă un
primus inter pares, a cărui autori e permanent contestată de ceilalţi basilei.
Conflictul dintre puterea neamului, bogăţie şi numărul supus incarnate în persoana lui
Agamemnon, şi bravura militară, sin lizată de Ahile, subliniază cu pregnanţă una dintre
consecinţele aa caracter încă labil al statutelor (Iliada, I, 149-171 - cf. 225-2
Distincţii numeroase sunt însă reversul acestei parităţi războit Iată câteva .exemple:
Importanţa obârşiei e deosebit de mare în stabilirea ierarh între regii „născuţi din zei"
12
anoi. Iată împăcare,
jane, cuvenite
nodificată) jetrece pe
l cu putere ;ă trimeată
;ântărească
mare sau
căci pentru
V. Berard 5, p. 150)
rangul unui ii autoritate
îl supuşilor, ară, simbo-iţele acestui •. 225-233). i războinice.
a ierarhiilor
Când pe bărbatul fecior al lui Hercuk, pe Tlepderuos Soarta-1 împinse să-nfrunte pe
dumnezeescul Sarpcdon Cum împotrivă păşind, ei s-apropic unul de altul, Rul de-o parte al
lui Zeus, nepotul lui Zeus de alta,"...
lliada. V, 627-631 (616-619 Mumu)
„Tu ai mamă pe fiica lui Zeus
Pe Afrodita, iar el e născut de-o zeiţă mai mică.
Una e fiica lui Zeus şi a lui moş Nereus cealaltă".
lliada XX, 105-107 (101-103 Mumu)
Conflicte între basilei
între obârşie şi virtute personală, între bogăţie şi faimă, coincidenţa nu e întotdeauna perfectă:
„Tu de ruşine, să nu laşi pe cel mai voinic şi pe altul Mai puţin vrednic să iei de ruşine cumva
ca tovarăş, Neamu-i în seamă luând, de-o fi chiar mai mare-n domnie."
lliada, X, 237-239 (225-227 Mumu)
FORME DE PUTERE
Sfat şi basilei
Complexele raporturi reciproce între basilees şi cel care le e în frunte, ca „mai basileus" decât
ceilalţi, se traduc în modul de funcţionare al instituţiilor eroice - sfatul şi adunarea.
în mod obişnuit, căpetenia cheamă fruntaşii la sfat. La Itaca, în absenţa lui Odiseu, nici sfatul,
nici adunarea nu au mai fost convocate - şi, oricum, nu au o competenţă anume. Cum spune
Aigyptios,
„De când divinul Odiseu s-a urcat pe corăbiile pântecoase am mai avut nici adunare, nici sfat
lală-ne chemaţi - de cine anun pentru ce anume? Oare e tânăr sau vârstnic? de la oştirea plec
are vreo ştire şi vrea să ne-o împărtăşească nouă mai întâi? ori vreo altă treabă a obştii vrea să
ne vorbească? Oricum, îmi p că bine face! fie ca Zeus să dăruiască gândului său izbândă
deplin
Odiseea U, 24-
Agamemnon şi sfatul
Agamemnon este cel ce cheamă îndeobşte la sfat câpeteni fără ca părerea acestora să devină
prin aceasta decizie.
„...încolo, mărite-Agamemnon,
Vurduieşte tu singur, că tu eşti fruntaşul de frunte.
Cheamă la masă pe sfetnicii tăi. Ţi se cade şi-i bine,
Pline-s bogatele-ti corturi de vin care zilnic pe largul
Mării din Thracia-1 cară la noi în corăbii aheii,
Şi orice primire poţi face, că prea multi ascultă de tine.
Dacă sunt sfetnicii multi, urmează pe cine dă sfatul
Cel mai cu rost, că aheilor sfatul cel bun şi cuminte
Tare le trebuie acum, când alături de vase duşmanii
Focuri aprinseră atâtea, şi cine se bucură de-asta?"
Iliada, IX, 69-77 (68-77 Mun
Basiieus şi hetairei
Astfel, complexele raporturi şi tensiuni care se stabilesc în basileu şi războinicii săi - de pildă
între Ahile şi mirmidonii l care sunt datori să-1 cinstească şi să-1 asculte şi chiar să-1 slujea»
rămân totuşi raporturi de reciprocitate.
14
JEi-naimară pe urmă şi merser-aproape de cortul Cel răsărit, care Domnului lor 1-au durat
mirmidonii. Scânduri de brad retezând, şi 1-au învelit după aceea Stuhul stufos secerând de pe
luncă din mlaştini de baltă. Pari îndesiţi au bătut şi făcut-au aşa împrejurul Cortului mare
ogradă, şi poarta era întărită Numai c-o grindă de brad ca zăvor. La deschiderea porţii Sau la
închiderea ei trei oameni umblau cu zăvorul, Numai Ahile-ntre-ahei putea să-1 împingă şi
singur."
Iliada, XXIV, 449-456 (441-449 Mumu)
Demos şi basileus
Chiar între basileu şi oamenii de rând, raporturile nu suni de supunere necondiţionată.
Purtarea regilor depinde de purtarea demos-ulw. Mentor, înţeleptul bătrân» din Itaca, o spune
limpede:
„Oamenii buni din Itaca, ascultaţi ce vă spun: nici un basileu purtător de sceptru nu va mai fi
de-acuma bun şi blajin, şi nici nu va mai păstra gândul cel drept în minte, ci totdeauna va fi
apăsător şi silnic, căci va vedea că, din poporul pe care fl cârmuia divinul Odiseu ca un
părinte blând, nimeni nu şi-1 mai aminteşte. Şi nu vorbesc peţitorilor acum [...] ci restul
norodului îl mustru, voi toţi, care staţi aşa, fără să scoateţi o vorbă pentru a-i împiedica pe
peţitori, deşi sunteţi mulţi la număr."
Odiseea, II, .239-241
Demos-ul poate chiar să limiteze puterea unui basileu: Odiseu, încă necunoscut, fl întreabă pe
Telemah dacă lipsa lui de putere se datorează unei astfel de împrejurări:
„Spune-mi dacă de bună voie rabzi supunerea, sau poate sunt oameni duşmănoşi printre cei
din norod, urmând spusa unui zeu?" [...]
Odiseea XVI, 95-96; 143
c
H
Din pasajele de mai sus rezultă, de bună seamă, faptul că întt norod, păs dcmos, cuprinde şi pe
nobilii peţitori, dar nu num; aceştia, şi că adunarea locuitorilor Itacăi ar putea să intervină ef
în confruntarea dintre casa lui Odiseu şi peţitori.
Totuşi, situaţia de basileu purtător de sceptru e departe fi necondiţionată şi depinde, în primul
rând, de raportul de dintre diferiţii basilei dintr-o regiune anume.
O putere contestată
De aici şi labilitatea puterii, evidentă în întreaga aventură Odiseu şi a familiei sale. Un pasaj
din cântul I al Odiseei sintetiz această nestatornicie a puterii regale:
„Acestea le spune Antinoos fiul lui Eupeithes:
- Ei, Telemah, zeii te-nvaţă de pe-acuma să vorbeşti în adu şi să rosteşti cuvinte îndrăzneţe. Să
nu-ti dea însă Cronidul în l cea cuprinsă de mare domnia care în neamul tău părintesc se
păstre
Privindu-1, Telemah i-a răspuns:
- Antinoos, poate te supără vorbele mele, dar dacă Zeus ar da această domnie aş lua-o fără
preget Crezi oare că dor e lucru rău pentru oameni? Nu-i rău să domneşti: deîndată te cu casa
plină şi încărcat de cinstire tu însuti. Dar în Itaca cea cupi de mare sunt şi mulţi alţi basilei ai
aheilor, tineri şi vârstnici; di aceştia să ne luăm unul, dacă divinul Odisei a murit; asupra caş
.lui însă eu însumi voi fi stăpân [...]
La acestea Eurymachos, fiul lui Polybios, astfel grăi:
- Telemah, să lăsăm în seama zeilor grija cui va domni di anei în Itaca cea cuprinsă de mare.
Bunurile tale tine-ti-le şi să stăpâr în casele tale. Ce viteaz ar veni asupră-ti, să-ti ia cu de-a
sila avi câtă vreme Itaca mai e încă locuită?"
Odiseea I, 384-
16
ÎNSEMNE, IDEALURI. COMPORTAMENTE
Veşmintele basileilor
Veşmântul şi armele D deosebesc pe războinicul de neam de Oştenii de rând. îmbrăcămintea
unui rege se cade să fie regeasca. îată descrierea lui Agamemnon:
„Craiul din somn se deşteaptă şi glasul zeiesc îi răsună, Iute se scoaîă-n picioare şi-mbracă o
nouă şi moale Haină, frumoasă, şi mantia mare şi-aroncă desupra-i Şi o mândrie de tălpi şi-
nnoadă pe dalbe picioare, Spada ţintată-n argint îşi prinde de umăr şi-apucă Trainicul sceptru
ce-avea din străbuni şi în grabă se duce cy Unde stau vasele aheilor cei ferecaţi în aramă".

Iliada, H, 41-47 (41-47 Murnu)

Şi iată-1 înveşmântându-se de luptă:
„Glas înălţa Agamemnon atunci şi da strigăt la arme.
Merse de-şi puse şi el lucioas-armătură de-acioaie,
Pulpele-şi-nfăşură îh frumoase pulpare de aramă,
Bine-ncheiate cu sponce de-argint; după asta
Spatele, pieptul şi-ncinse cu-o platoşă, care
I-o dăruise, de mult din prietenie Chinires,
Craiul ostrovului Chipros; şi-acolo doar se răspândise
Zvonul c-aveau să pornească pe mare la Troia danaii.
De-asta, voind lui Atride să placă, -i făcuse el darul.
Ea-i ferecată în zece fâşii din oţelul cel vânăt
Din cositor douăzeci şi douăsprezece de aur.
Vineţi balauri, de,o parte şi alta, spre gât se ridică
Şi se-nconvoaie întocmit ca un curcubeu ce-1 întinse
Zeus pe nori după ploaie ca semn muritorilor oameni.
Sabia el şi-o anină de umăru-i, ţinte de aur
^T«««»'WŞS 'y «•Litre c A %
FMS. r; : îv-'i *UCUii**ţV
17
Luce bătute de dânsa, iar teaca-n argint e lucrată
Şi săbicrul de piele în aur. Pe urmă ia-n mână
Scutul frumos măiestrit care-ntreg Q acoperă-n luptă
Şi bienuit e-mprejur cu cercuri de-aramă vreo zece
Şi douăzeci de gurguie ce albe sclipesc făurite
Din cositor, şi-ntre ele din vânăt oţel încă unul,
Iar pe la mijloc podoabă e capul Gorgonei cea cruntă,
Groaznic cu ochii holbaţi. La margini e Groaza şi Spaima
Iar scutierul lucrat e-n argint, şi pe el un balaur
Vânăt făcut e cum stă-ncolăcit si în lături şi-ndoaie
Capete trei pe un gât răsărite. Şi-n cap el îşi pune
Chivără cea gurguiată de o parte si alta, cu patru
Creste şi-o coadă de cal care fâlfâie îngrozitoare.
Ia şi-o pereche de ţapene suliţi cu vârful de-aramă
Care străluce şi-mprăştie până la cer strălucirea".
lliada. XI, 15-46 (15-45 Murnu]
Bogăţia fabuloasă a unor arme şi haine regeşti, fiecare cu istoric şi valoarea sa tradiţională, e
întregită de carul de luptă, insemn regal prin excelenţă, şi vehicol de prestigiu:
„Tracii, veniţi de curînd, se află la marginea oastei; Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi-i
acolo. Caii văzutu-i-am eu, n-au seamăn de mari şi de mândri, Albi ca zăpada sînt ei şi la fugă
sunt repezi ca vântul. Şi ferecat fi e carul cu aur şi argint, şi mai are Arme grozave de aur, ce
par la vedere-o minune. Dânsul cu ele a venit Parcă nici nu se cade pe lume Oamenii arme de
aceste să poarte, ci numai zeii".
lliada, X, 434-441 (419-427 Mumu
Idealul întâietăţii
Un rege trebuie nu doar să se arate, ci să şi fie întâiul ţi la luptă, şi la sfat. Phoinix,
îndrumătorul lui Ahilc, sintctizca/3 acest ideal:
„Ţie mă dete bătrânu-ţi părinte Pcleus în ziua
Când te trimise din Ftia la Craiul Atrid Agamcmnon.
încă erai un copil şi n-aveai ştiinţă de arme
Şi de vorbire-n Sobor, prin care' se-nalţă bărbaţii.
De-asta şi el mă trimise, ca eu să te-nvăţ cum se cade
Meşter la vorbă să fii şi vrednic la fapte".
Iliada, DC, 438-443 (433-438 Mumu)
Moartea eroică
De aici rezultă şi o atitudine tipică faţă de moarte: permanent prezentă în destinul eroilor, mai
ales în Iliada, conştiinţa morţii inevitabile conferă dimensiune de excepţie epopeei. Ahile,
eroul sortit din propria-i opţiune unei morti grabnice, incarnează tocmai această inevitabilă
încheiere a destinului eroic.
„Sorţi îndoite mă poartă pe căi osebite spre moarte. Dacă la Troia statornic rămân şi mă-
ncaier sub ziduri, N-o să mă-ntorc înapoi, dar slava-mi în veac o să fie; Iar dacă eu voi ajunge
acasă în scumpa mea ţară, Pierde-voi slava cea mare, dar îndelungate-o să-mi fie Silele, nu
mor de moarte prea repede şi timpurie".
Iliada, IX, 411-416 (406-411 Mumu)
Viziunea aparte asupra morţii eroice dar necruţătoare domină, în fapt, întreaga epopee:
„Uită-te-ncoace şi vezi ce mândru sunt eu şi ce mare; Tata mi-e domn şi viteaz, iar mama-i
zeiţă, şi totuşi,
19
Nu mai puţin, şi pe mine m-adulmecă moartea şi soan Ne-nduplecată pe veci. Dimineaţa,
nămiaza ori seara Are sa vae o vreme, când unul şi mie o să-mi curme Firul vieţii, cu lancea
îovindu-m-aici ori cu arcul".
lliada, XXI, 108-113 (108-113 Mi
Moartea eroică deosebeşte pentru totdeauna pe cei de fi de oamenii de rând:
„...Mai bine
Mă ucidea acum Rector, întâiul bărbat de pe-aicea,
Şi-ucigătorul atunci un viteaz ar fi fost şi ucisul.
Dar eu acum am să mor de o moarte de plâns, ruşino;
Prins şi luat de puhoi ca un băietan care paşte
Porcii şi trece pe o vale când vine năprasnic puhoiul".
lliada, XXL, 279-283 (277-282 M«
Funerarii eroice
Din această pricină, şi riturile funerare legate de moartea er capătă o semnificaţie deosebită:
„Ei se sculară de jos şi armele şi le-mbrăcară
Şi se suiră-n telegi războinicii şi mănătorii
Toţi, călărimea-nainte, în urmă un nor de pedestri,
Mii de bărbaţi, şi-ntre ei Patroclu-i purtat de prieteni
Şi-acoperit i-a fost trupul de smocuri din plete tăiate
Locului steteră ai mortului îngrijitori şi clădiră Cu lemnăria un rug în pătrat de o sută picioare;
Puseră.apoi cu mâhnire în creştetul rugului trupul. Multe oi grase şi tauri greoi şi cornaci
înaintea Rugului ei jupuiră şi bucătăriră. Grăsimea
20
Jertfelor toate luând, înveli pe de-a-mregui Ahilc Mortul într-însa, în juru-i ticsi jupuitele
cărnuri Şi răzimă de-a lui raclă mai muite ulcioare cu miere Şi mirodenii, trânti el pripit şi cu
gemet din suflet încă vr'o patru sircpi cu coarde-nălţate şi mândrie. Qnii ce-i stau pe la masă
erau numai nouă; dintr-înşii Doi înjunghindu-i pe loc i-azvîrii peste rug; pe de-asupra
Doispre'ce tineri voinici, feciori de fruntaşi de la Troia El cu arama-i jertfi, cruzime cumpu'tă,
şi-n urmă Focul aprinse, ca vajnica-i pară să mistuie totul..."
Iliada, XXIII, 131-136; 163-177 (129-134; 151-175 Mumu)
2. ARISTOCRAŢIA EPOCD ARHAICE
Principalul element prin care aristocraţia îşi legitimează stL apanc în cadrul comunităţilor
arhaice este obârşia ilustră - însera deopotrivă o excelenţă ereditară, tradiţia îndelungă a
exercitării pi strălucirea conferită de un strămoş divin, bogăţie acumulată şi preţ statornic, nu
p dată întărite de privilegii religioase. Alunecarea logică prin care o calitate individuală -
arete, însemnând la oi excelenţă în luptă şi întrecere - ajunge să se transmită eredi să
definească o categorie socială în întregul ei, hoi aristoi, reprs manifestarea ca reprezentare a
unui îndelung proces istoric de d& şi transmitere a puterii pe toate planurile - economic,
social, p şi religios.
Aristotei despre distincţiile de neam
Câteva reflecţii ale lui Aristotei asupra acestor definiţi în evidenţă complexitatea respectivelor
procese:
„în legătură cu obârşia ilustră (eugeneia), nobilii (din G nu se consideră de neam mare doar
acasă, ci pretutindeni, socot pe (aristocraţii) barbari de rang înalt doar acasă la ei, ce
presupune existenţa unei naşteri ilustre - ca şi a unei ffl - absolute şi a altora relative, cum
spune şi Elena în (tragedi Theodektes
„născută din obârşie de două ori divină, cine ar cuteza să mă socoată de rând"?
Spunând acestea, nu fac altceva decât să distingă pe temeiul exa (arete) şi josniciei (kakia)
între sclav şi om liber, între
22
(eugenes) şi om de rând (dysgents); căci presupun că, aşa cum din om se naşte om şi din fiară
- fiară, lot aşa. din oameni de bine se naşte un om de bine; în fapt însă, deşi natura
intenţionca/ă tic foarte multe ori asta, nu izbuteşte întotdeauna".
Aristotel, Politica. 1. II. 18-19. 1255 a32-b3
itutul mând jterii, su'giu ideo-igine tar şi îzintă jinere jolitic
i pun
Irecia) dar îi , ceea bertăţi ia) lui
elenţei nobil
„Şi între oamenii de vază (gnorimoi) există deosebiri şi după avere şi mărimea proprietăţii,
cum ar fi, de pildă, creşterea cailor, lucru dificil dacă cineva e lipsit de avere; de aceea în
timpurile de demult existau în toate cetăţile oligarhii a căror putere re/.ida în cavalerie1;
acestea foloseau caii în războaie împotriva vecinilor, cum s-a întâmplat cu eretrienii şi
chalcidienii, ca şi cu locuitorii Magnesiei de pe Meandru şi cu mulţi alţii din Asia (Mică).
Acestor deosebiri de avere li se adaugă şi diferenţe de neam (genos) şi de valoare (arqte)..."
Aristotel, Politica, IV, ni, 1-2, 1389b-33-1290aI
„Invenţia" distincţiilor sociale
Aristocraţia îşi revendică îndeobşte statutul de la o epocă foarte îndepărtată şi de la
întemeierea legendară a cetăţii. Iată cum evocă Plutarh „prima constituţie" ateniană, atribuită
de tradiţia mitologică şi istorică eroului Tezeu.
„Primul, (Tezeu) a împărţit pe atenieni în nobili (eupatridai), agricultori (geomoroi) şi
meşteşugari (demiourgoi); nobililor Ic-a încredinţat cunoaşterea celor sacre, magistraturile şi
interpretarea legilor, deopotrivă profane şi sacre, pe care urmau să le transmită;
1 Reconstituirea lui Aristotel e în parte exactă, în parte arbitrară: nu avem temeiuri să credem
în rolul militar efectiv al cavaleriei, pe care Stagiritul îl reconstituie pornind de la numele de
hippeis ori hippobotai purtat de aristocraţi (adăugând, poate, şi influenţa implicită a propriei
sale epoci, în care cavaleria joacă un rol strategic însemnat); caii reprezintă în primul rând un
element de distincţie socială şi de prestigiu. Cf. pe aceeaşi temă Arist., Pol.. 1298b 18; 1321 a
13.
23
în acess ic! a stabilit o anume egalitate între toţi cetăţenii1, not întrecanau-i pe ceilalp în
faimei, geomorii în utilitate, iar demiu in număr"
Plutarh, Tezeu, XI
Magistraturi aristocratice
în legătură cu epoca de început a cetăţii, Aristotel ne informe succint:
„Organizarea vechilor instituţii dinainte de Dracon era următoai Magistraturile erau stabilite
după nobleţe şi avuţie (aristinden ploutinden)"
Aristotel, Constituţia Ateniană, III
Privilegiile ctitorilor
Un rol de seamă joacă marile familii aristocratice cetăţilor-metropole în procesul de
colonizare, întemeind astfel şi apoikii diferenţieri durabile de avuţie şi statut:
„La Apollonia în golful Ionic, şi la Thera... în slujbele de şea (hai timai) sunt aleşi doar cei
deosebindu-se prin naştere ilus (eugenia) şi care, primii, întemeiaseră colonia, şi aceştia erau
m nun foarte restrâns faţă de cei multi"...
Aristotel, Politica, IV, ffl, 8, 1290 b 11-
4
Oikistai nobili
în acelaşi sens pledează şi relatările referitoare la conducă! vestiţi de expediţii coloniale, cum
a fost, de pildă, Archias, oikis al Siracusei.
1 Ecoul proiectelor constituţionale, mai mult sau mai puţin fanteziste, în c a excelat literatura
politică şi istorică a veacului al IV-lea atenian, se dovedt inextricabil reunit cu amintirea
îndepărtată a unei epoci de monopol nobiliar al put politice şi religioase; textul lui Plutarh e
mai degrabă sugestiv decât informativ.
24
r
Jn aceeaşi vreme1, Archias din neamul Heraclizilor din Con ni a întemeiat Siracusa".
„Siracusa a fost întemeiată de Archias, venit din Corint cam îa acelaşi timp în care s-au
întemeiat Naxos-ul şi Mcgara2, .„în timpul călătoria pe mare spre Sicilia, Archias a lăsat o
pane din ceata sa, ta frunte cu Chersicrates, care cobora din familia Hera-clizilor3, în insula
odinioară numită Scheria4, şi care azi se numeşte Kerkyra, pentru a întemeia o colonie.
Chersicrates, după ce i -a alungat pe libumi, stăpânii de atunci ai ţinutului, a instalat colonişti
în insula. Archias, la rându-i, a debarcat la capul Zephyrion unde a găsit câţiva dorieni sosiţi
acolo mai înainte din Sicilia, fiind ei despărţiţi de grupul care întemeiase Megara; i-a luat şi pe
ei în ceata sa... şi împreună au întemeiat Siracusa".
Strabo, Geografia, VI, 4 (C 269-270) Eroizarea fondatorilor
Privilegiile unui oikistes apropie statutul acestuia de cel al eroilor fondatori, implicând
ceremonii publice a căror tradiţie şi -a păstrat până târziu vitalitatea. Tucidide evocă această
atmosferă eroică legată de personajul ctitorului (sau de cei asimilaţi unor oikistai).
„...Aliaţii i-au făcut lui Brasidas funerarii oficiale, la care au luat parte înarmaţi: 1-au îngropat
înăuntrul cetăţii1 la intrarea în locul unde se află acum agora; de atunci, cei din Amphipolis,
care au înconjurat cu un zid monumentul, u aduc jertfe ca unui erou şi i-au închinat jocuri şi
sacrificii anuale, dedicându-i cetatea ca unui ctitor (oikistes)".
Tucidide, V, 11 (1)
1 Data tradiţională a întemeierii Siracusei este 734 î.e.n.
z Cronologia întemeierilor siciliene a rămas în esenţă cea reconstituită de Tucidide —în ciuda
unor discuţii uneori foarte critice: cea 734 î.e.n. pentru Siracusa şi o dată anterioară pentru
Naxos (757 î.e.n.) şi Megara Hyblaia (750 î.e.n.).
3 Familia Heraclizilor a exercitat, după tradiţie, o putere exclusivă şi aproape regală la Corint
până în sec. VII, când a fost înlocuită de oligarhia Becchiazilor şi apoi de tirania lui Kypselos.
4 Scheria era, în Odiseea, insula stăpânită de feacieni; nimic mai îndoielnic, în fapt, decât
identificarea acestui ţinut legendar cu insula Corciră.
25
Un prieten nobil al iui Archiloc
La Thasos, unul dintre personajele acestei aristocraţi; întemeietorilor, Glaukos, fiul lui
Leptines (cunoscut dintr-un pe pe care i-1 adresa Archiloc - ALG1; fr. 13, 56, 59, 68, 51 IV
arc pane de cinstea deosebită de a i se dedica un monurr în agora inscripţia, datând din
ultimele decenii ale sec. ' sună astfel:
„Sunt monumentul lui Glaukos, al lui Leptines fiu; m-au înălţat urmaşii lui Brentes'
R. Meiggs - D. Lewis, Gr. Hist. Insct., Oxford 1969, (= BCH 79, 1955, 75-86 şi 348-:
O familie aristrocratică în lumea colonială: Deinomeniz
Evocatoare pentru destinul acestei aristocraţii de internei* este relatarea consacrată de
Herodot obârşiei Deinomenizilor.
„Un strămoş al acestui Gelon2 fusese ctitor la Gela, venit insula Telos cea din Triopia; când
Gela a fost întemeiată de c coloniştii lindieni din insula Rodos în frunte cu Antiphemos, ac
(strămoşul lui Gelon) nu s-a lăsat întrecut Cu vremea, urmaşi deveniră hierofanţi (preoţi) ai
zeilor chtonieni, cult pe care un an Telines, dintre strămoşii acestora, fl întemeiase în
următorul c unii dintre cetăţenii din Gela, înfrânţi într-o răzmeriţă, erau n; în cetatea
Mactorioa Pe aceştia, Telines i-a readus la Gela, a dispune de vreo forţă militară, ci doar cu
ajutorul obiectele •cult al acestor divinităţi. De unde le-a primit sau dacă le-a dob« singur n-aş
putea spune. Oricum, încrezîndu-se în puterea ac» (obiecte sacre), el îi întorsese acasă cu
condiţia ca urmaşii li devină slujitori (hierofanţi) ai acestor zei - De mirare mi-e c" înfăptuit
Telines asemenea lucrare, căci am socotit îndeobşte că ascm
1 Situaţie de excepţie, potrivită doar cu statutul de erou-fondator; în gi necropolele sunt
situate în afara spaţiului urban pe care contractul cu morţii 1-ar pângări. Evenimentele relatate
de Tucidide se petrec în 424 î.e.n.
2 Gelon, tiran al Siracusei la începutul sec. V î.e.n.
26
a
:m A) snt
U
n'3 51)
i toii
din itre :sta iui ime Iiip: gări fără -,de ndit ;stor i să ... a înea
nere, putea
faptă nu poate fi săvârşită de orice om, ci doar de unul cu suflet ales şi plin de vitejie. Dar,
după spusele locuitorilor din Sicilia, lucrurile stăteau tocmai dimpotrivă, căci (acest Tclines)
era un efeminat şi un molâu".
Herodot, VII, 153
Baza acestui statut de excepţie o constituie - în chip din ce în ce mai evident - stăpânirea unor
proprietăţi funciare întinse. Statutul de hippeis - comun, cum observă Aristotel (supra),
aristrocraţiilor arhaice - are drept condiţie sine qua non deţinerea unor proprietăţi de mari
dimensiuni, câtă vreme creşterea cailor, în condiţiile Greciei antice, are un caracter non-
utilitar, de prestigiu, presupunând un surplus important de resurse. Fără îndoială, faptul că, de
cele mai multe ori, această dotap'e prioritară cu pământ se exprimă indirect, metaforic, nu e
nici el lipsit de importanţă. Aristotel însă, cu experienţa unor structuri mai evidente şi a unor
analize mai precise, foloseşte termenii cei mai expliciţi cu putinţă.
O aristocraţie funciară
„După aceea (după purificarea lui Epimenide1) lucrurile au evoluat în sensul unui îndelungat
conflict între nobili (gnârimoi) şi mulţime (plethos). într-adevăr, regimul politic era întru totul
oligarhic şi, mai precis, cei săraci (hoi penetes) erau înrobiţi de cei bogaţi (hoi ploti-sioi) - ei
înşişi, femeile şi copiii lor. Purtau numele de clienţi (pe-lătai) şi de şesari (hektemoroi), căci
lucrau pământurile celor bogaţi în schimbul unei asemenea redevenţe2. Tot pământul era în
stăpânirea unui număr mic de proprietari, iar dacă nu plăteau redevenţa erau luaţi în rpbie şi
ei, şi copiii lor".
Aristotel, Constituţia ateniană, II, 1-2
1 La o dată destul de nesigură, spre sfârşitul sec. Vn î.e.n., atenienii, decimaţi de o epidemie,
cheamă pe cretanul Epimenide, „specialist* în purificări rituale şi prooroc; acesta... pe
Alcmeo... vinovaţi de uciderea cilonienilor (cf. textul
2 în legătură cu cuantumul exact al obligaţiilor, majoritatea istoricilor presupun că, formal, era
de 1/6 din rscoltă - ceea ce, evident, nu excludea sporirea lor abuzivă. h legătură cu problema
hectemorilor, v. infra, p. 78—79.
27
Aristocraţia siracuzană
Majoritatea informaţiilor de care dispunem sunt îasă mult puţin circumstanţiale, iată. de pildă,
ce relatează Herodot în legă cu aristocraţii din Siracusa:
„în felul acesta, cei numiţi gamoroi (cei ce-şi împart pămân dintre siracusani au căzut în
stăpânirea poporului şi a propriilor sclavi, numiţi kyllyrieni..."'.
Herodot, VD,
Nobili atenieni
în legătură cu neamul Philaizilor şi cu Miltiade cel Bătrân Atena:
„în vremea când, la Atena, toată puterea se afla în m lui Peisistratos, printre nobilii cei mai
puternici se număra (edunastene) Miltiades fiul lui Kypselos, dintr-o casă ce ţinea cu patru cai
(oikies tethrippotrâphon)".
Herodot, VI, Răsplăţi publice şi privilegii funciare
Privilegiile funciare însoţesc adesea statutele aparte - sacei tale, de pildă - sau serviciile
deosebite aduse unei cetăţi. Iată ne spune Herodot despre un oarecare preot, Callias din
neamul larrtiz (cf. si infra, despre destinul acestei familii de preoţi şi ctitor -coloniile
Occidentului):
„Callias, din familia lamizilor, era un prooroc din Elida c a sosit la ei (la Crotona) fugind de la
Telys, tiranul din Syba deoarece victimele pe care le jertfise în vederea [războiului] cu [Crotc
nu se vădiseră prielnice. [...] Crotoniatii dovedesc că acestui Cal din Elida i s-au dăruit, în
teritoriul Crotonei, multe pământur alegere pe care şi în vremea mea le stăpâneau urmaşii lui
Călii;
Herodot, V, 44,
28
ji
Un nobil cretan
Una dintre societăţile cele mai clar definite ca aristocratice este. în epoca arhaică, cea cretană.
Distinqia între nobilii râ/boirrici şi agricultori devine aici categorică: iată cum este evocată ca
intr-un scurt cântec (skolion) al lui Hybrcas (probabil din sec. VI f.c.n.). Se observă cum
echivalenţa între arme şi unelte agricole subliniază., prin răsturnarea finală, opoziţia netă şi
reciproc exclusivă între aristocraţia războinică şi cultivatorii dependenţi:
„Bogat sunt, datorită lănciei mele, săbiei mele şi frumosului scut ce-mi apără trupul. Cu el ar,
cu el secer, cu ci storc bobul dulce al viţei; datorită lui sunt cinstit ca stăpân al supuşilor
(mnoia*). Cei care nu îndrăznesc să aibă lance şi sabie şi frumosul scul ce apără trupul,
aceştia mi se închină, cad la picioarele mele, mă numesc stăpânul lor, mă numesc mare rege".
Athenaios, XV, 695 f - 696 a Comerţ nobiliar şi aventură maritima
între sursele tradiţionale de venituri aristocratice, alături de pământ şi redevenţe, de pradă de
război şi schimb de daruri, se numără nu o dată şi negoţul. Este vorba însă de un comerţ
nobiliar - ocazional, adică, şi într-un anume sens „diletant". Iată un exemplu: locuitorii din
Therc, vrând să întemeieze o colonie pe coasta de nord a Africii, pornesc o explorare în care îl
iau cu ei pe cretanul Korobios (cea 638 î.e.n.).
„Korobios i-a dus în insula de care am vorbit, Plateia. Ei 1-au lăsat acolo cu alimente pentru
mai multe luni şi s-au întors repede să le spună celor din Thera ce aflaseră despre insulă. Cum
însă au întârziat peste data hotărâtă, Korobios nu mai avea de nici unele. Şi iată că, tocmai
atunci, o corabie samiană comandată de Kolaios, care se îndrepta spre Egipt dar fusese
întoarsă din drum. a tras la ţărm la Plateia. Korobios le-a povestit samienilor toate
întâmplările, şi aceştia i-au lăsat alimente pentru un an întreg. Apoi
1 Mnoia: unul dintre termenii denumind, în Creta, statutul de dependenţă a producătorilor.
29
au plecat din insulă, cu hotărârea neclintită de a ajunge în E dar au fost întorşi din drum de
vântul de răsărit Acesta i-a tot în până au trecut de Coloanele lui Hcracles şi, îndrumaţi pest
de un teu, au ajuns la Tartessos. Acest ţinut prielnic negoţuh pe atunci nelocuit, aşa că, întorşi
acasă, samienii au dobândi marfa adusă cel mai mare câştig pe care vreodată a izbutit să-1
niscască, după ştiinţa mea, un grec. [...) Din acest câştig, sau au luat zeciuială 6 talanţi şi cu ei
au pus să se facă un v bronz în formă de crater ca la Argos. Capete de gifoni în n împodobesc
de jur-împrejur. Ei au consacrat acest v; templul Herei1, aşezându-1 pe un suport din trei
statui de îngenuncheate".
Herodot, IV, 15
Faima nobililor
Reunirea avuţiei cu obârşia ilustră, cu faima personală i isprăvi aparte, conturează imaginea
specifică a unei categorii d nu numai sub aspect economic, ci şi sub incidenţa multiplă a sta de
prestigiu:
„Callias, fiul lui Phainippos şi părintele lui Hipponik» a fost singurul între toti atemerrii care a
îndrăznit, atunci când Peis a fost alungat din Atena2, să-i cumpere bunurile scoase în \ după
confiscare, şi tot el a pus la cale împotriva acestuia ce duşmănoase acţiuni.
Acest Callias este vrednic să i se păstreze amintirea d multe pricini; întâi, pentru cele arătate
acum, fiindcă a fost aprig în a lupta pentru libertatea patriei sale, apoi pentru că f următoarele
la Olympia: învingând în întrecerea cailor ajun cursa de care cu patru cai al doilea, iar la
jocurile Pythice
1 Heraiap-uldai Samos, sanctuarul divinităţii protectoare a etăţii şi unu mai cunoscute temple
ale lumii greceşti.
1 Nu se precizează dacă după prima sau după a doua instaurare a tiraniei, acestui Callias e un
cunoscut om politic atenian (Hdt. VII, 151).
30
r
mai înainte tot d biruitor, se făcuse vestit în întreaga Grecie prin cheltuielile enorme1. Iar în
privinţa celor trei fete pe care le avea iată ce a făcut: când au ajuns la vârsta măritişului, le-a
dat zestre extraordinar de mare fiecăreia şi le-a făcut pe plac, anume ca fiecare dintre ele să-şi
aleagă dintre atenieni pe cine va vrea de bărbat, şi le-a dat după aceştia2".
Herodot, VI. 121-122
Regimuri nobiliare
Rezultatul, pe plan instituţional, al acestor structuri, este un regim nobiliar dominat de o
oligarhie. Puterea necontestată a familiilor aristocratice, caracteristică, în linii generale,
tuturor cetăţilor arhaice, cuprinde în sine nu numai elementele unei ordini politice rigide, ci şi
fermentul de disfunctie pe care fl reprezintă concurenţa şi lupta neîngrădită a facţiunilor
nobiliare. Reflecţiile lui Aristotel pe marginea constituţiei cretane pun în lumină tocmai
caracterul contradictoriu al autorităţii nobiliare în raport cu instituţiile politice şi reprezintă o
analiză sugestivă pentru ansamblul problemelor ridicate de monopolul aristocratic al puterii în
epoca arhaică:
„Cele privitoare la (magistraţi numiti) kosmoi sunt chiar mai rele decât cele referitoare la
efori. Căci ce e rău în instituţia eforilor se regăseşte în cea a kosmoi-lot, câtă vreme şi această
funcţie ajunge să fie exercitată de cine se nimereşte; în schimb, avantajele alcătuirii (spartane)
lipsesc aici (în Creta), căci la Sparta, deoarece alegerea se face dintre toti cetăţenii, poporul,
participând la cea mai însemnată dintre magistraturi doreşte menţinerea constituţiei; aici, în
schimb, (magistraţii numiti) kosmoi nu sunt aleşi dintre toti cetăţenii, ci doar din câteva
neamuri (genă) anume, iar membrii gerusiei doar dintre cei care au îndeplinit funcţia de
kosmos. în legătură cu aceştia,
1 Dărnicia şi cheltuiala ostentativă sunt tipic aristocratice,
2 Uzanja normală era ca fetele să fie mănîtate de părinţi, fără a fi întrebate.
31
sc pot face aceleaşi observaţii ca şi tn legătură cu gerusia Sparta: faptul că nu sunt în nici un
fel răspunzători de îndepl mandatului (anepeutynoi), ca şi alegerea pe viaţă, te confe
privilegiu (geros) mai mare decât le e meritul, iar faptul că guver nu după legi scrise, ci după
propria lor vrere (autognamones) mejdios. Faptul că poporul rabdă în linişte să nu ia parte (la
guve; nu e un semn de bună alcătuire a instituţiilor... Dealtminteri şi ] pe care-1 folosesc
împotriva acestor erori este ciudat, ţinân« degrabă de o dinastie decât de o organizare politică
deplină: at într-adevăr, Itosmoi sunt alungaţi fie de unii dintre colegii l magistratură, fie de
cetăţeni fără funcţie. Se poate, de asen ca aceşti kosmoi să-şi dea demisia din funcţie în timpul
exei ei... Cea mai primejdioasă dintre soluţii este însă susper magistraturii înseşi (akosmia1'),
care este adesea provocată de i ce deţin puterea .şi care vor să scape de judecată: aceasta dov
că, deşi rânduielile cretane au ceva dintr-o constituţie, ele nu repi totuşi o constituţie
(politeţa), ci mai degrabă domnia unei mir (dynasteia). Cei nobili obişnuiesc să scindeze
poporul în fa ca şi pe prieteni2, să instaureze puterea unuia singur (mona şi să provoace
conflicte de facţiuni şi lupte interne. Cu ce oare această stare de dispariţia temporară a statului
însuşi destrămarea comunităţii civice?".
Aristotel, Politica, E, DC-X, 1272 a 28 -
Reglementarea dificilă a acestor conflicte şi tensiuni cen face obiectul unora din cele mai
vechi acte normative cun până acum în istoria greacă: legea constituţională din (cetate
cretană), datând din a doua jumătate a sec. VII î.e.n., cu
1 Numele de kosmos se leagă direct de noţiunea de ordine (iniţial o bătălie); antonimul său,
akosmia, înseamnă aici suspendarea funcţiei de kosi sugerează şi haosul politic.
2 Philoi: nu e vorba de prietenii afective, ci de un soi de clientelă pe nivelul aristocraţiei -
Philia e o instituţie socială, ca şi hetairia.
32
prevederi menite să îngrădească concentrarea puterii In mâna unei singure facţiuni:
„Fie-ne zeul prielnic (?) Aşa a hotărât cetatea^ când cineva a fost kosmos, zece ani acelaşi să
nu mai fie kosmos: dacă exercita funcţia de kosmos, orice pricină ar judeca, să fie dator
îndoitul (sumei)2, şi să-şi piardă dreptul la magistratură' pe întreaga viaţă, şi orice va fi făcut
în calitate de kosmos nimica să fie. Să jure (oricine) e kosmos* şi vistiernicii5 şi cei douăzeci
ai cetăţii"'.
R. Meiggs - D. Lewis, Gr. Hist. Inscr., n" 2 (= BCH LXI, 1937, 333-48 şi LXII, 1938, 194-5)
Lupta de facţiune şi tirania
Lupta pentru putere între facţiunile aristocratice capătă un relief deosebit şi o violenţă
neobişnuită în condiţiile crizei cetăţii arhaice, favorizând instaurarea tiraniilor: între multiplele
componente ale acestei originale forme de exercitare a autorităţii politice se numără,
neîndoielnic, şi întrecerea perpetuă pentru întâietate dintre grupurile nobiliare.
„Cylon era atenian, biruitor la jocurile olimpice7, dintr-un neam, de multă vreme, ilustru şi
puternic; se căsătorise cu fiica
1 hâd1 e fade poli: cea mai veche atestare a unei formule de sancţiune implicând ratificarea
deciziilor de către comunitatea civică.
2 Dublul amenzii la care condamnase pe vinovat.
3 în text akrestos: interpretarea limitată la interdicţia exercitării unei funcţii publice nu e
singura; unii autori înţeleg că e vorba de privarea de drepturi cetăţeneşti (cf. atimos la Atena).
4 Colegiul de kosmoi.
5 în text damioi.
6 Este vorba, probabil, de sfatul cetăţii; după alţi autori de un comitet restrâns al adunării sau
al sfatului.
7 în listele de învingători la Olimpia, un Cylon e înregistrat la Olimpiada a 35-a din 640 î.eji.;
data „complotului cilonian" nu poate fi cu mult posterioară. Victoria la jocurile olimpice
conferea un statut excepţional, quasi-eroic, celui ce o dobândise; semn al unei avuţii „nobile",
dar şi al bunăvoinţei zeilor, victoria olimpică e sărbătorită de întreaga cetate: după tradiţie,
zidul cetăţii era dărâmat pentru a face loc învingătorului în car.
33
megarianului Teagenc, care în acea vreme era tiran la Megara. între oracolul din Dclfi, zeul i-
a răspuns să ocupe acropola Atenei In vn ccici mai mari sărbători. Cylon. luând oamenii
înarmaţi de la Tea şi convingându-şi prietenii', a ocupai acropola în vederea instai tiraniei,
socotind că sărbătoarea cea mai mare e cea a lui Ze că acestea i se cuvin ca unuia care
învinsese la jocurile de la Olii Nu s-a gândit însă dacă nu cumva prorocirea - care nici ea ni
lămurită - se referea la cea mai mare sărbătoare din Atica săi alta pane... şi, închipuindu-şi că
înţelege corect, a şi trecut la l Atenienii, prinzând de veste, au alergat cu totii la luptă de pe Oj
şi, înconjurându-i, au început să-i asedieze. După o vreme îns obosit, şi cei mai mulţi au
plecat, lăsând în seama arhontilor2 celor asediaţi şi dându-le puteri depline să încheie totul
cun socoti mai bine; în vremea aceea, într-adevăr, cele mai mult atribuţiile politice reveneau
celor nouă arhonti. Cei asediaţi împ cu Cylon o duceau greu din cauza lipsei de hrană şi apă.
( şi fratele său izbutesc să scape, dar ceilalţi, fiind urmăriţi şi m dintre ei unii de foame, se
refugiază ca rugători la altarul de pe acropole. Prinzând de veste atenienii care-i păzeau că
(ase» sunt gata să moară în templu, şi dorind să evite un sacri i-au scos afară de acolo şi i-au
ucis; pe cei câţiva ca îndreptau spre altarul Zeiţelor Venerabile3, i-au ucis pe t De aici s-au
numit aceia şi tot neamul lor sacrilegi şi vii faţă de zeiţă*.
Tucidide, I, 126,
1 Cf. supra, p. 32 n. 2.
* Piui., Sol., 12, precizează că arhonte eponim era un Alcmeonid pi Megacles -cf. şi Hdt, V,
71.
3 Este vorba de zeiţele Erynii, răzbunătoare ale crimelor făptuite asup rude de sânge şi
eufemistic numite Eumenide (binevoitoarele) sau Potniai (vener,
*enageis kai aliterioi tei theoî
34
r
Un stil de •and
mea Aristocraţia cetăţilor arhaice se distinge - în afara statutului
;ene social - printr-un ansamblu de comportamente caracteristice,
arii configurând o mentalitate anume şi o atitudine definitorie, începând
5 şi cu numele evocatoare de virtuţi aristocratice, nobilii cetăţilor arhaice
»a. îşi vădesc obârşia şi prin aparenţă, şi prin mod de viaţă, şi prin
era gesturi chiar.
din >te. are au iz*
Valori nobiliare
Un celebru distih soionian, reluat aproape verbatim de culegerea theogradee (v. 1255-1256),
condensează elemente tipice pentru aceasta 'or atitudine.
"** „Fericit acela care are parte de băieţandri iubiţi1, de cai cu ^ copta nedespicată2, de câini
ageri de vânătoare, de oaspete venit on de departe3".
nd Solon, fir. 13 Ettehl3 (citat de Hat., Lys. 212 d-e)
tei
Efebi cretani
se
n. Atât legătura cu ceremoniile de iniţiere efebică, cât şi implica-
aţj (iile sociale ale acestor uzanţe rezultă din relatarea lui Strabon în
legătură cu „codul" şi scenariul quasi-ritual al intrării tânărului
in viaţa adultă.
11
1 Pederastia este unul din comportamentele aristocratice cele mai caracteristice, tnmsformîhd
vechi uzanţe ale confreriilor războinice într-un snobism de comportament
ne propriu mai cu seamă mediilor nobiliare.
2 Epitet tradiţional - Kt., „cu o singură unghie" -spre deosebire de paricopitate, a calul nu arc
copita despicată.
e)f 'Paralelele homerice - II. 10, 325; Od.. 22,485.
35
„îndrăgostitul îşi anunţă amicii1 cu trei sau mai multe zile î că arc de gând să răpească pe
cineva ... In cazul că îndrăg este egal cu adolescentul, sau n întrece - mai ales în rang - (nea
acestuia) îl urmăresc pe răpitor şi-i iau înapoi băiatul, dar o fa formal şi cu blândele, pentru a
respecta obiceiul, apoi i-1 încredi ei înşişi bucuros... Dacă, dimpotrivă, îndrăgostitul este
nedei băi au i-1 iau cu adevărat Urmărirea nu încetează până ce l nu ajunge în andreia?
răpitorului. ... Acesta, după ce 1-a ci pe tânăr cu daruri, fl duce unde socoate el, undeva la
ţară3, îi în cei ce-au ajutat la răpire şi, după ce iau parte la ospeţe4 şi împreună la vânătoare3
vreme de două luni ... se întorc în i Băiatul este lăsat să plece după ce a primit în dar o panop
oştean*, un bou şi o cupă. Acestea sunt darurile prevăzute de cărora li se adaugă altele mai
numeroase şi mai costişii la care contribuie şi ceilalţi (hetairoi) ... Tinerii aceşj spectacole şi
pe stadioane ocupă locurile de cinste şi îngăduie să se distingă îmbrăcând haina dăruită de ph
Şi nu numai atunci, ci şi după ce au ajuns adulţi o poartă un semn de distincţie".
' Philoi: cu privire la caracterul instituţionalizat al acestor amiciţii arh supra, p. 32.
1 Andreia: grup cu funcţii multiple, sociale şi militare, andreia este o« ce* 15 bărbaţi care iau
mesele în comun, luptă împreună, etc.
1 Segregarea joacă un rol bine determinatul riturile de vârstă; de lacomi de vânători africani,
ai căror adolescenţi se retrag în brusă, până la efebii ateni păzesc forturile de graniţă, ucenicia
tinerilor comportă o etapă de izolare în n comunitatea.
4 OspSţul este o formă tipic aristocratică de viaţă socială încă din epop dăinui de-a lungul
întregii antichităţi sub variate aspecte, publice şi private.
5 Vânătoarea ca îndeletnicire nobilă - dar şi ca rit de trecere - este o corn; constantă în
scenariul efebic.
6 Panoplia marchează trecerea efebului la statutul de războinic adult (cf. - publică de data
aceasta - a efebilor atenicni cu hopla, Arist., Consi. Ath., X
36
r
Luxul aristocratk
Rafinamentul unor obiecte şi veşminte de lux devine semnul unui statut privilegiat; o celebră
mărturie a lui Xenophancs evoca imaginea nobililor stăpâni ai Colophonului;
„Colophonienii de neam mare, precum spune şi Phylarchos (F Gr Hist. 81, II, 184, fr. 66)
deţinând singuri puterea în adunări, după ce au legat prietenie şi au încheiat alianţă cu lidienii,
obişnuiau să umble cu pletele împodobite cu podoabe de aur, precum spune şi Xenophanes:
«Au învăţat luxul fără folos de la lidicni - în vremea când trăiau liberi de odioasa tiranie - şi
veneau în agora cu veşminte meşteşugit împodobite, cei o mie de oameni, nu mai mulţi,
fluturându-şi buclele mândre şi înecaţi în parfum» [fr. 3 DJ".
Athenaios, 12, 526 a.
Reacţii nivelatoare
Resentimentul popular faţă de această excesivă ostentaţie a avup'ei şi de desfătările unei
existenţe fastuoase a îmbrăcat cele mai variate forme - de la anecdota polemică la impunerea
unor legi care să interzică o asemenea comportare. Aristocraţii din Sibaris au devenit erai ai
unei serii nesfârşite de poveşti despre rafinamentul inutil şi pernicios. Iată două exemple:
„Sibariţii nu îngăduie ca meşteşugarii care fac zgomot, cum ar fi făurarii, dulgherii şi altii
asemenea, să locuiască înăuntrul cetăţii, pentru ca somnul să le fie cu totul neturburat. Mei
cocoşi nu îngăduiau să se crească în cetate. Povesteşte despre ei Timaios că un sibarit,
ducându-se la câmp, a spus că numai văzându-i pe lucrători cum sapă şi-a făcut o fractură; la
care cineva dintre cei ce-1 ascultau i-a răspuns că doar auzindu-1 ce povesteşte şi pe el au
început să-1 doară rărunchii. [...]
37
Este la ei obiceiul ca până şi copiii în preajma efebiei si veşminte de purpura, iar bucieîe să si
k prindă în agrafe Pentru desfătare se (in şi pitici si eunuci, cum spune Time se numesc la ci
stilponi, şi haite de câini de rasă, şi cu as alai se duc până şi ia gimnaziu".
Athenaios. XH, 15-16 (
Din nou despre sibariţi
„Se spune că un sibarit, ajungând în Lacedemona şi fiinc la masa comună, a stat pe banca de
kmn gol şi a cinat cu ei, s apoi că înainte era plin de admiraţie faţă de bărbăţia vt
lacedcmonicnilor, dar că acum văzându-i socoate că nu au merit deosebit: căci până şi ultimul
dintre laşi ar prefera sa decât să sufere ducând o asemenea viaţă".
Id., ibid., 15 <
O nuntă ca-n povesti
Un episod celebru -căsătoria fiicei lui Qeisthenes, tiranul S - concentrează temele acestui
sistem de reprezenlări, punînd î atitudini tipic aristocratice, dilatate la dimensiunile de exce]
unei aventuri „tiranice".
„Cleisthenes, fiul lui Drystonymos al lui Myron al lui A avea o fiică pe nume Agariste. El
dorea ca, aflând care e mai de vază dintre toţi elenii, acestuia să i-o dea de sop'e. V dar
Qeisthenes la Olympia, unde ieşi biruitor la cursa de i patru cai, puse să se vestească prin
crainici cum că oricare eleni care se socoate vrednic a-i fi ginere să se înfăţişeze la î peste 60
de zile sau încă mai devreme, deoarece, vreme de începând de la a 60-a zi, el doreşte să pună
la cale căsători
38
sale. Atunci aceia dintre eleni care dobândiseră faimă şi pentru ei înşişi şi, deopotrivă, pentru
ţinutul lor de baştină, se înfăţişară ca peţitori. Iar Cleisthenes construi pentru ei o pistă de
alcrgăn şi o palestră şi-i aşteptă cu ele gata. Din Italia veni Smindyridcs al lui Hippocrates, din
Sybaris, oraş care, în acea vreme, ajuasese în culmea măririi; Smindyrides era preţuit ca omul
cel mai rafinat al vremii; din Siris veni Damasos, fiul lui Amyris zis cel înţelept Aceştia
veniră, dară, din Italia. Din golful Ionic veni Amfimncstos al lui Epistrophos din Epidamnos;
acesta a venit, dară, din golful Ionic. Din Etolia veni fratele lui Titormos care-i întrecea pe toţi
grecii în forţă şi care fugi apoi departe de oameni în hotarul ţinutului etolic - fratele, deci, al
acestui Tîtormos, pe nume Males. Din Pcloponcs veni fiul lui Pheidon, tiranul Argos-ului,
anume Lockedcs [...] ca şi Amiantos al lui Lycurgos, arcadian din Trapazans, iar din Azania,
din oraşul Păios Laphanes, fiul lui Euphorion, vestit - cum se povesteşte în Arcadia - fiindcă-i
găzduise pe Dioscuri şi care de atunci dădea găzduire oricărui om; şi Onomastos fiul lui
Agaios din Eleia. Aceştia veniră, dară, din Pelopones, iar de la Atena veni Megacles al lui
Alcmeon [...] şi un altul, Hippocleides al lui Teisandros, carc-i întrecea pe atenieni şi prin
bogăţie şi prin înfăţişare. Din Eretria, care în vremea aceea înflorea, veni Lysanias, singurul
din Eubeia. Din Thesalia, dintre Scopadai, veni Diaktorides din Crannon, iar de la neamul
Moloşilor - Alkon. Aceştia au fost, dară, peţitorii.
Sosind cu totii în ziua hotărâtă, Cleisthenes îi întrebă, mai întâi de baştină şi de neamul
fiecăruia, şi apoi tinîndu-i la el, le puse la încercare bărbăţia şi sufletul, buna creştere şi felul
fiecăruia, şi stând cu fiecare în parte şi adunându-i laolaltă. Şi ducându-i la întreceri gimnice
pe cei mai tineri îi încerca, dar mai cu seamă în ospeţele comune; cât îi ţinu la el, în adevăr,
toate acestea le rostui pentru ei şi-i găzdui în chipul .cel mai darnic cu putinţă. Iar dintre
peţitori cel mai mult i-au plăcut cei veniţi din Atena şi, mai presus de toţi, Hippocleides al lui
Teisandros, pe care-1 deosebea şi pentru bărbăţia lui şi pentru faptul că se înrudea cu
Cypselizii din Corint
•'"•"•. ""• • 39
Când a venit ziua cea mai însemnată, aceea a chemării la în cârc Geisthenes trebuie să declare
pe cine a ales din toţi, je el boi o suta, îi ospăta Clcisthenes şi pe peţitori, şi pe top loc
Sicyonci. Ajungând ia sfîrşitul ospăţului, peţitorii s-au luat la înt în cântări şi cuvântări în faţa
obştii. Şi, în vreme ce petrecer în toi, Hippocicidcs, care-i îhtrecuse cu mult pe toţi ceilalţi, pt
flautistului să-i cânic un cântec şi, dându-i acesta ascultare, puse pe dănţuiL Şi aşa dănţuia de
nu se mai sătura - dar Cleist văzând acestea, nu se arătă mulţumit, într-acestea, Hippoclei opri
o clipă şi ceru să i se aducă o masă, şi când aceasta îi fu începu a dănţui pe ea, mai întâi un joc
laconian, apoi un ata şi, în fine, stând în cap de masă, îşi mişca picioarele în ritmul ca
Geisthenes se stăpâni la primul şi al doilea dans, deşi îşi gândul de a-1 mai face ginere pe
Hippocleides din pricina dar şi necuviinţei sale - dar nu voia sâ-şi iasă din fire frnpotrr Când fl
văzu însă săltându-şi picioarele deasupra capului nu : putu stăpâni şi-i spuse: «Hei, fiu al lui
Teisandros, ti-ai dănţuii de tot!» Iar Hippocleides, pricepând cum stau lucrurile, fi ras; «Atâta
pagubă pentru Hippocleides!» De aici a rămas şi vorb
Qeisthenes, însă, cerând linişte, le-a spus tuturor acestea: • peţitori ai fiicei mele, eu tuturor vă
aduc laudă, şi tutror a să vă fiu pe plac, dacă s-ar putea, alegând pe unul dintre v» să-i tin mai
prejos pe ceilalţi: dar cum nu am decât o singu: nu pot hotăra într-un chip care să facă după
voia tuturor, aş; acelora dintre voi care sunt îndepărtaţi de la căsătorie le dau "fiecăruia câte
un talant de argint pentru cinstea de a fi să-mi ceară fata. Pe fiica mea Aganste o mărit după
legile aten cu fiul lui Alcmeon, Megacles». Când Megactes spuse şi el leagă în căsătorie s-a
împlinit măritişul pus la cale de Cleisi Aşa s-au petrecut lucrurile cu alegerea peţitorilor - şi
aşa au c Alcmeonizii vestiţi în întreaga Eladă".
Herodot, VI, i:
40
Virtu{t aristocratice
Contradictoriu ca şi statutul social al grupurilor nobiliare, comportamentul acestora cuprinde,
alături de manifestări ostentative de bogăţie şi putere, şi un cod de onoare presupunând
dărnicie - pe măsura bogăţiei - şi, uneori măcar, sacrificiu de sine în folosul obştii. O
epigramă funerară de la sfârşitul secolului VII î.eji. pune în lumină un asemenea destin:
„Al fiului lui Tlasiaos, al lui Menekrates, e mormântul acesta. Născut la Oiantheia, lui i-a
înălţat poporul1 (Corcyrei) acest monument Căci fiihdu-ne proxenos2 a fost prieten al
poporului nostru. Ci pe mare a pierit - nefericire pentru popor [...] Praximenes, venind din
cetatea-i de baştină, a înălţat fratelui său acest mormânt împreună cu poporul (Corcyrei)".
1 Damos: are înţelesul de corp civic, adunare a cetăţenilor. Editorii subliniază tensiunea între
formulele epice tradiţionale şi repetarea termenului damos -mărturie a unei realităţi noi, atât
sub aspect instituţional, cât şi sub cel al mentalităţilor civice.
2 Calitatea de proxenos al unei cetăţi — a cărei menţiune în acest text este, deocamdată
măcar, cea mai timpurie-este una din ins ti tu {iile caracteristice antichităţii greceşti: persoane
de vază dintr-o cetate deveneau protectori oficiali (un fel de consuli în sensul modern al
cuvântului) ai unei cetăţi ale cărei interese şi cetăţnii erau datori a le apăra la nevoie.
41
CONTESTAREA PRIVILEGIILOR ARISTOCRATICE
încă de la originile cetăţii, instituţiile acesteia au reprezer doar forma particulară şi durabilă de
deţinere a puterii de către arisl ci şi o anume împărţire a autorităţii -fie şi formal -cu restul
cetăţ corespunzător faptului, esenţial, al constituirii cetăţii din prop funciari intr-un teritoriu
anume (ceea ce, în ultimă analiză, înseai aristocraţia dispunea de un privilegiu cantitativ, nu
de o ] singulară în raport cu principalul mijloc de producţie care e pan - cetatea nu se rezumă
la instituţiile nobiliare, sfat şi magistra menţine, măcar formal, drepturile adunării tuturor
cetăţenilor.
Pe măsura cristalizării depline a categoriilor socio-poli cetate, exigenţa integrării grupului
aristocratic înpolis devine di ce mai acută. Formele variate ale acestei contestări - de la criza
religioasă a dionisismului arhaic până la „revoluţiile politice' sfârşitul veacului al Vl-lea -
reprezintă un capitol dintre ce complexe din istoria socială a lumii antice. Am ales, pentru pi
-secţiune a crestomaţiei, câteva texte implicând direct privi aristocraţiei arhaice. Ele se cer
completate cu textele selectate în le cu proprietatea funciară civică (infra, p. 66 şi urm.).
Am încercat, pe cât posibil, să nu selectam texte cu semn strict politică - deşi, în fond,
reformele care pun capăt, în unele ce Greciei, dominaţiei aristocratice au drept obiectiv
esenţial o res rare instituţională, mai degrabă decât una socială.
42
Reacţii protestatare
„Mulţi, mâniaţi de înjosirea unor pedepse corporale1, au ajuns să-i nimicească pe cei abuzivi -
sau să încerce s-o facă -chiar daca aceştia erau magistraţi sau membri ai unei dinastii regale.
Aşa s-a întâmplat la Mytilene când Megacles s-a ridicat împreună cu prietenii săi2 împotriva
Penthilizilor3 care loveau oamenii cu bâtele, şi mai târziu Smerdis4, care fusese bătut şi apoi
smuls de lângă soţie, 1-a ucis pe Penthilos".
Aristotel, Politica, V, Vm, 13,13111 b 23-31
„Uneori, când privilegiul magistraturilor este deţinut de prea puţini, răsturnarea regimului
porneşte de la cei avuţi5, dar nu de Ta cei ce au puterea-cum s-a întâmplat la Massalia,
lalstrosşi la Hcraclciaşi în alte cetăţi; căci cei ce nu participau la magistraturi s-au agitat până
când într-o primă etapă au fost admişi şi fraţii mai mari, iar apoi şi cei mai tineri (fiindcă în
unele locuri tatăl şi fiul nu pot deţine deodată funcţii publice, iar în altele fratele mai vârstnic
şi cel mai tânăr nu pot)*. La Massalia, oligarhia a devenit mai clar reglementată prin legi.iar la
Istros a sfârşit prin a se transforma m democraţie7 în vreme ce la Heracleia
1 Pedeapsa corporali era strict interzisă, în dreptul clasic, în ce-i priveşte pe cetăţeni (şi
obligatorie, într-un sens, pentru sclavi, câtă vreme mărturia sclavului nu avea valoare în
justiţie decât dacă era smulsă sub tortură).
2 Philoi: am mai amintit sensul „instituţionalizat" al termenului; rezultă că e vorba de o
hetairie aristocratică luptând împotriva alteia; Megaclcs e un nume cu rezonantă nobiliară.
' Penthilidai, socotiţi coborâtori dintr-un erou epic, oligarhie foarte restrânsă la Mitylene în
sec. VII î.e.n.
4 Numele Smerdis e lidian; e de presupus că aparţinea unui aristocrat din Mytilene, căci
alianţele matrimoniale cu nobilimea lidiană sunt caracteristice mai cu seamă familiilor
greceşti de vază.
5 Euporoi, oameni cu mijloace materiale abundente.
6 E greu de distins în ce măsură generalizările pe care le formulează aici Aristotel nu sunt
excesiv sistematizate.
7 Cândva în sec. V te.n.
43
puterea a trecut de la un număr Foarte restrâns la 600. La G asemenea s-a petrecut o
răsturnare a oligarhiei, provocată de lup facţiunile nobiliare una împotriva alteia, căci foarte
puţini part putere şi după lege, daca tată] era membru, fiul nu putea fi, şi tot erau mai mulţi
fraţi numai cel mai mare putea fi magistrat; da profilat de această luptă de facţiuni şi a preluat
întâietatea de'. vază (gnorimoi), învingându-i în luptă: conflictele interne (puterea clasei
dominante). Şi la Ervthrai1 s-a petrecut ceva acolo, în vremea oligarhiei Basilizilor, în
timpurile de dei toate că treburile publice erau bine rânduite de cei ce deţineau demos-vl
nemulţumit de faptul că un număr prea restrâns funcţiile publice a răsturnat totuşi guvernarea
aceasta".
Aristotel, Politica, V, V, 2-4,130f
Legislatori şi tirani
„Un alt tip de putere personală [în afara regalităţii şi tiran cea care exista la elenii din
timpurile vechi, acea a aşa-ni aisymnetai.
Aceasta este - vorbind simplu - o tiranie electivă [...] deţinut această functie pe viaţă, alţii pe
un timp limitat sau p săvârşi un lucru anume, aşa cum 1-au ales, de pildă Mytileni Kttakos
împotriva (nobililor) exilaţi în frunte cu Antimenidc poetul Alcaios". .
Aristotel, Politica ffl, DC, 5,1285 a:
Tirani şi nobili
„Arbitrajul public" exercitat de Pittakos e numit de advers politici tirariie. Caracterul
contradictoriu al acestui tip pârtiei putere personală face ca, deşi tiranii se recrutează fără
excep
1 Cetate ioniană în vecinătatea Smyrnei.
44
familiile aristocratice, ei să fie siliţi să se sprijine pe poporul de rând în acţiunea de
consolidare a propriei puteri - acţiune comportând, în mod natural, şi eforturi de debilitare a
poziţiei celorlalţi aristocraţi, adversarii naturali ai tiranilor. Aceştia reunesc astfel tradiţia
luptei de facţiune cu exigenţele noi ale nivelării şi omogenizării statutelor sociale în polis.
O anecdotă tipic „tiranică" (atribuită, de al tminteri.de diferiţi autori unor tirani diferiţi)
exprimă sugestiv această componentă a politicii tiranice.
„[Periandros, tiranul Corintului] a trimis odată laThrasybulos1 un crainic care să afle care e
chipul cel mai lipsit de primejdie în care să rânduiască treburile aşa încât să stăpânească cât
mai bine cetatea. Thrasybulos a duse pe trimisul lui Periandru în afara cetăţii şi străbătu
câmpul tot îhtrebându-1 şi cercetându-1 în legătură cu solia lui de la Corint, [în vreme ce]
reteza mereu orice spic care le depăşea pe celelalte şi retezându-le astfel le arunca, până ce
distruse în acest chip partea cea mai frumoasă şi mai legată a acelui ogor. Străbătu astfel
ogorul fără să mai spună vreun cuvânt şi-1 trimise îndărăt pe crainic, întorcându-se, dar,
crainicul la Corint, Periandru voia să afle de la el sfatul. Acesta îi spuse însă că Thrasybulos
nu i-a dat nici un sfat, şi că se minunează chiar cum de 1-a trimis la un asemenea om, cam
vătămat la minte şi risipitor al bunurilor sale, istorisindu-i cu de-amănuntul ce văzuse la
Thrasybulos. Dar Periandros pricepu fapta aceluia şi înţelese că Thrasybulos fl sfătuia să-i
ucidă pe cei mai de vază dintre cetăţeni, şi de atunci şi-a dat el pe faţă toată ticăloşia..."
Herodot, V, 92
Tiranii şi instituţiile tradiţionale
Lupta împotriva aristocraţiilor tradiţionale în cetăţile Greciei comportă, ca o componentă
deosebit de importantă, o ofensivă împotriva vechilor instituţii instrumentalizate de nobili
pentru
1 Thrasybulos era tiranul Miletului către sfârşitul sec. VTl î.e.n.
consolidarea autorităţii şi puterii lor. ca şi un efori de debil idjepi(>giei tradiponale
aristocratice. Un episod celebru al tiraniei
gormior din Sicyone pune în lumină această acţiune şi sensul c
.* ..Oeisihenes din Sicyone [...] a oprit pe rapsozi să se mai îr
in recitarea cânturilor homerice, fiindcă toate aduceau slavă arg şi Argos-ului: tot aşa.
afîându-se în agora la Sicyone un sanc eroului Adrasios al lui Taiaos, se îndemna Cleisthenes
să-1 alin acesta din teritoriul cetăţii, fiind Adrasios argian de obârşie. Mi dar la Delphi, el
întrebă oracolul dacă ar putea să-î alunge pe Ad Pythia îi răspunse însă că Adrastos este regele
Sicyonei. iar e ticălos demn de a fi ucis cu pietre. Câtă vreme zeul nu-i îngăduia aceasta,
Cleisthenes, întorcându-se îndărăt, s-a gânditla un vicleşi care Adrastos singur să plece din
Sicyone. Când a socotit că a găsi! a trimis la Theba Scoţiei soli pentru a da de ştire că doreşte
să-1 la el pe Melanippos al lui Astakos!:iartebaniiil-au dat. Aducând Cieisthenes pe
Melanippos, i-a înălţat un sanctuar chiar în pri cetăţii1 şi-1 aşează astfel în locul cel mai
puternic întărit îl astfel în locul cel mai puternic întărit îl aduse astfel Cleisthe Melanippos -
căci lucrul se cade a fi desluşit - ca fiind cel mă duşman al lui Adrastos, cel care fi ucisese şi
fratele, pe Mekisi ginerele, Tydeus. Şi aşa, după ce i-a ridicat un santuar, la despi toate jertfele
şi sărbătorile pe Adrastos şi i le-a dat lui Melanippoi înainte vreme, sicyonienii obişnuiau să-1
cinstească în chip deosi Adrastos, fiindcă ţinutul lor era al lui Polybos, iar Adrastos era ne
fiică lui Polybos, care, sfârşindu-şi viaţa fără urmaş, fi lăsase lui Ac -domnia. Toate cinstirile i
le aduceau, aşadar, sicyonienii lui Ad fi înfăţişau şi pătimirile aducându-le prinos coruri
tragice, şi pe Di«
1 Melanippos, erou teban din legenda „celor şapte"; Adrastos era cJ argienilor asediatori, iar
Melanippos - unul din cei mai vajnici apărători ai c
2 Sanctuarul lui Adrastos se află în agora, locul public prin excelenţi cetăţi, temenoâ-ul lui
Melanippos e aşezat în Pri taneu, vatra simbolică a oraş; sup ra), şi în locul cel mai întărit—
adică, pe acropole: războiul celor doi eroi e cât de explicit, având drept miză ccutea Sicyonei.
46
nu-1 cinsteau, ci fl cinsteau pe Adrastos. Oeistbenes însă a dat corurile lui Dionysos1 şi
celelate jertfe lui Melanippos.
Acestea le-a făptuit el împotriva lui Adrastos, iar pentru ca sicyonienii să nu aibă aceleaşi
tribun cu argicnii, a schimbat toate numele triburilor doriene. în acest chip i-a şi făcut de râs
foarte pe sicyorrieni - pentru că le-a dat numele triburilor după porc şi măgar. [..] afară de
propriul său trib; acestuia i-a dat nume după propria-i domnie (arche). Şi aşa, unii se numeau
Archelaoi (cei ce domnesc asupra poporului), iar ceilalţi Hyâtai (porceştii), alţii Oneâtai
(măgăreştii) şi ceilalţi Choireatai (purceleştii). Aceste nume de triburi Ic-au păstrat sicyonienii
în timpul domniei lui Cleisthenes şi încă şi după moartea acestuia vreme de vreo 60 de ani;
abia după aceea, dumirindu-se, le-au schimbat iarăşi în Hylleis, Pamphiloi şi Dymaneis, iar pe
cel de-al patrulea 1-au numit după fiul lui Adrastos, Aigialeus, spunându-i Aigialeis?"
Herodot, v, 67-68
Opoziţia aristocratică
Reacţia, nu o dată violentă, a aristocraţiilor tradiţionale şi a purtătorilor lor de cuvânt, se face
sinţită deopotrivă în cuvânt şi în faptă. Theognis din Megara, poet al veacului al Vl-lea î.e.n.
exprimă temerile şi indignarea unei categorii sociale care-şi vede ameninţată existenţa
privilegiată.
1 Integrarea cultului dionisiac în religia „politică" este înţeles ca o formă de „democratizare" a
instituţiilor religioase. Pisistratizilor, la Atena, li se atribuie organizarea Dionysiilor urbane.
2 Este evident că e vorba de o restaurare anti-tiranică, de vreme ce sunt reactualizate cele trei
nume doriene ale triburilor - Hylleis, Dymanes şi Pamphiloi; faptul, însă, că se menţine şi un
al patrulea trib dovedeşte l * că reforma lui Clistene nu era menită să schimbe doar numele
triburilor, ci şi organizarea corpului civic (în triburi teritoriale?) şi 2* că structura
quadripartită a instituţiilor publice rămâne chiar şi după schimbarea polemică a numelor în
cele tradiţionale, cărora li se adaugă eponimia unui urmaş tocmai al eroului prigonit de
Clistene.
47
„Kymos. cetatea noastrîL e cuprinsă de durerile facerii şi mă nu nască un om cârc ne va
îndrepta reaua nemăsură; căci, dacă c cetate se dovedesc încă înţelepţi, căpeteniile noastre, în
schia pomii pe un drum plin de primejdii.
Nicicând până acum, Kymos, nişte oameni de bine (esthloi, pricinuit prăpăd unei cetăţi; dar
acolo unde cei răi (kakoi) corup p urmând legea violenţei şi consfinţesc dreptul nedreptăţii
pentru; foloase şi a dobândi pentru ei puterea, nu se află nădejde ca acea să cunoască liniştea
statornică [...] câtă vreme celor răi le sunt; dragi foloasele care merg mână-n mână cu
nenorocirea obştii; c aici se iscă răscoala, omorul între cetăţeni, domnia unuia singur2.
Kymos, cetatea aceasta e încă întreagă, dar locuitorii ei s-au sch cei ce odinioară nu cunoşteau
nici dreptate, nici legi, buni doz roadă în jurul coapselor zdreanţă din piele de capră şi să
pască i cetăţii precum cerbii - ei sunt acum cei buni şi oamenii de bine dl au devenit acum
oameni de rând; cine-ar putea răbda aceasta?"
Theognis, I,
Violenţa luptelor interne
„în vremea îri care, răsculându-se demos-\d din Egina îm „graşilor" (hoipacheis)3 împreună
cu Nicodromos, aceştia fi bii prinzându-i, îi duceau să-i omoare, în acea împrejurare au săvâ
cumplită fărădelege, pe care n-au putut-o răscumpăra cu nici c orice au iscodit, ci, dimpotrivă,
au sfârşit prin a fi alungaţi du; -înainte ca zeiţa să se îndure de ei. Căci prinzând ei de vii vreo
oameni din popor i-au scos [din cetate] ca să-i omoare; unu] prinşi scăpând din lanţuri s-a
refugiat la porţile [templului] D
1 Theognis exploatează din plin rezonanţa morală a terminologie arhaice.
2 Tirania.
3 Poreclirea batjocoritoare a adversarilor revine şi aici, ca şi la Sicyo
48
Thesmophore şi agaţându-se de inelele porţii se ţinea încleştat. Aceia, fiindcă n-au izbutit să-1
desprindă oricât l-au tras, i-au retezat mâinile şi 1-au dus în acest chip. iar mâinile i-au rămas
acolo încleştate de inele. Acestea le-au săvârşit, dări, eginepi împotriva lor înşişi"...
Herodot, VI. 91-92
Clistene şi instituţiile Atenei
între ştirile destul de parcimonioase pe care ni le transmit izvoarele cu privire la reforma lui
Clistene la Atena, referirile la măsurile de dizolvare a vechilor solidarităţi aristocratice sunt
cele mai frecvente.
a) „După ce a adus demojf-ul'-care înainte de aceasta era exclus de la toate - în gruparea
(moira) sa, (Cleisthenes) a schimbat numele triburilor şi a făcut mai multe din mai puţine: a
creat 10 phylarchi faţa de patru, câţi erau, şi a împărţit şi demiP m zece triburi. Alăturându-şi
demos-vS? i-a întrecut cu mult pe adversarii săi politici".
Herodot, V, 69
b) ... „Cleisthenes, cel care a rânduit triburile şi democrapa laAtena"
Herodot, VI, 131
c) „Demos-ul se încredeaîn Cleisthenes; [...] mai întâi, el aîmpărţit pe toţi (cetăţenii) în zece
triburi în loc de patru, dorind să-i contopească
1 Din context rezultă limpede că e vorba de demos în opoziţie cu hm âristoi.
1 Demos este ţi numele comunelor atice - cele mai mici unităţi politico-leritoriale ale cetăţii
odată cu reforma din 508/7.
3 Formulele utilizate de Herodot sunt dintre cele mai semnificative: spre deosebire de
Aristotel, care modernizează apăsat situaţiile, istoricul din Halicarnas păstrează vocabularul
conflictelor arhaice, vorbind de alipirea demoî-ului la hetairia lui Cleisthenes (ton demon
prosetairizetai - V, 66), de facţiunea (moira) hii Cleisthenes, de adăogirea de/nos-ului la
gruparea Alcmeonizilor etc.
• 49
(anamcixai) aşa încât cât mai mulţi să poată participa la civice; de aici se trage şi vorba „să nu
deosebeşti după trib" (s; ce doreau să afle de neamul1 (cuiva)".
Aristotel, Constituţii
Rezultatul din ce în ce mai evident în cetăţile în care i democratice câştigau teren - şi în
primul rând la Atena eliminarea aristocraţilor din viaţa publică, ci integrarea l sistem politic
controlat de majoritatea cetăţenilor. Privilegi ilustre nu mai e suficient pentru a fi om politic -
deşi va ram vreme,- necesar unei cariere de marc anvergură, dacă n-ar fi de că, în mentalitatea
epocii, reprezentanţii unei familii cu tradi politică a cetăţii alegeau, în mod firesc, o carieră
publică - şi tot în mod firesc, îh magistraturile superioare. Controlul adunării poporului şi, mai
ales, al tribunalelor populare, se fac mai strict, iar biruinţa politică depindea tot mai mult de
pop de puterea de convingere, de modul în care acţiunea oamenii răspundea intereselor
colective ale cetăţenilor.
Ostratismul
Numeroasele descoperiri de ostraka datând încă din vădesc, uneori măcar, o neîncredere
crescând m reprezenta dintre familiile ilustre ale Atenei, între acestea, cea a Alcn ocupă un loc
destul de important. Un ostrakon din aceas -sugerează utilizarea peiorativă a menţiunii
referitoare la aj ilustră.
1 Termenii-cheie ai acestei zicale destul de obscure swlphylokrine Pentru genos v. supra;
phylokrinein înseamnă „a deosebi după trib". Sen sau acela al interdicţiei de a mai deosebi
după vechile grupări gentilii presupus - fie. dimpotrivă, constatarea polemică a deteriorării
unei trad gene, neamurile, îşi aveau locul corespunzător în triburile gentilice.în vrer membrii
aceluiaşi genos sunt împrăştiaţi în mai multe triburi.
50
a) „Alcmeonidul Callixcnos, fiul lui Aristonymos".
Stamircs - Vanderpool, Hcsp., 19, 1950, 376-379
b) un altul O acuză pe Xanthippos, tatăl lui Periclcs, dar şi toţi pritanii (în sensul larg de
„căpetenii").
„Acest ostrakon spune că Xanthippos, fiul lui Ariphron, săvârşeşte cele mai mari nedreptăţi
dintre toţi pritanii blestemaţi (aliterioi)1".
Raubitschek, AJA, 51, 1947, 257-61; Wilhclm,
Wien.Anz., 1949, 237
c) un grup de ostraka, în sfârşit, aduce acuzaţii de pactizare cu duşmanul persan împotriva
unora dintre oamenii politici iluştri ai vremii.
„Aristeides, fratele lui Datis2". „Caffixenos trădătorul"
Raubitschek, Charites, ed K. Schauenburg, 1951, 240-42)
Glorie individuală - glorie colectivă
(După o călătorie triumfală la Sparta, unde fusese sărbătorit ca unul dintre protagoniştii
victoriei din 480, Temistocles se întoarce la Atena), „în aceste împrejurări, Timodemos din
Aphidna3 - care era unul reme dintre duşmanii lui Temistocle şi un om departe de a fi dintre
cetăţenii lenta de vază> ros de invid*6' fl tot înfrunta pe Temistocle, învinovăţindu-1 pentru
călătoria în Lacedemona, unde - spunea el - răsplata din partea lacedemonienilor fusese pentru
cetatea Atena, şi nu pentru el însuşi.
1 O altă interpretare, mai greu de susţinut, leagă epitetul aliterioi de înrudirea prin alianţă a lui
Xanthippos' cu Alcmeonizii blestemaşi.
2 E vorbade unul dintre cei doi comandanţi persani ai flotei înfrânte la Marathon
în 490.
'Dem atenian.
51
Fiindcă Timodernos nu mai înceta să tot spună asemene) Temistocles îi spuse: «Fie cum spui
tu: îmr-adevăr, nici eu n copleşit de cinstiri de către spartani dacă eram din Belbina1 -d
omule, chiar dacă eşti Atenian!»
Herodot,
„în aceste împrejurări, se aflau la Atena unii oameni [.. nespusă tnidă şi trecând prin primejdii
dintre cele mai mari, bi mezi în lupta de pe Strymon2; aceştia, venind în faţa adunării p au
cerut răsplată, şi poporul le-a acordat cinstiri deosebite -înalţe trei Herme3 de piatră m Fonicul
cu Henne, pe care îhsî scris numele lor, şi nici cel al strategilor, ci versurile să arai cinstea)
poporului atenian"4.
Aeschines, împotriva lui Ktesiphon (or. HI]
Către o ideologie democratică
Confruntarea a două concepţii despre poSs - cea după care ca cetăţii poate hotărî nestingherit
m virtutea prerogativelor sale tr, şi cea care tine seama de puterea suverană a comunităţii
civice i ei, este pusă în scenă de Eschil într-un pasaj al tragedki/ÎM, (464 î.e.n.). Un dialog
între regele Pelasgos al unui Argos le fiicele lui Danaos, implorând protecţia argienilor,
serveşte dr al acestei confruntări.
'• Mici insulă stâncoasă la intrarea în golful Salonic (azi Aghios Gli 7 Este vorba de victoria
lui Cimon în sudul Traciei, la Eion în 470/
3 Hermai: stâlpi de piatră având în partea superioară chipul unei di\ fi anepigrafi sau cu
inscripţie.
4 in continuare, Aeschines citează textul—după toate probabilităţile; celor 3 epigrame care nu
pomenesc, într-adevăr, nici un mare contempoi aluziela evenimente legendare în care se
distinseseră eroi legati de neamul preamărind fapta hegemonilor care biruiseră la Eion - şi al
căror nume e seamă, unanim cunoscut
52
lucruri .JtcgeU: Nu sunteţi (rugătoare) la vatra propriei melc case; cetatea aş fi fbilto
întregul ei poate fi pângărită, aşa încât poporul, împreună, se cade să se îngrijească de găsirea
unui leac. Cât despre mine, nu pot hotărî şi face vreo făgădui ala decât de ştire tuturor
cetăţenilor.
Corul: Tu eşti cetatea, tu eşti sfatul, pritan ce nu dă scama nimănui - tu eşti stăpânul altarelor,
al vetrei acestui pământ. Singurul vot e semnul frunţii tale, singurul sceptru este cel pe care tu,
aşc/at pe tron. ilţii! Tu hotărăşti totul. Păzeşte-te de sacrilegiu1!
dseră tt......................................................
poful^ Regele: Nu-i lesne să hotărăşti - nu aştepta o hotărâre de la mine.
lume sl^"201 ma* SPUS"°: oricare mi-ar fi puterea, n-aş face nimic fără popor! g gjfie ca
niciodată să nu-mi spună norodul - dacă cumva asemenea « «i nenorociri s-ar întâmpla -
«Pentru cinstiri străine ai adus piei rea cetăţii!.»"
Eschil, Rugătoarele, 365-375; 397-401.
Aristocraţii în cetatea democratică
Dependenţa crescândă a oamenilor politici de controlul puterii colective a cetăţenilor stă la
baza acuzaţiei atât de frecvente de demagogie adresată acestora şi de adversarii politici, şi de
adversarii democraţiei. O scenă foarte semnificativă din Cavalerii lui Aristofan subliniază
această dependenţă. E drept că protagoniştii luptei pentru favorurile DOTttw-ului, personaj al
comediei (înfăţişat ca un bătrân în aparenţă orbit de linguşiri, în fapt însă dotat cu o sănătoasă
isteţime ţărănească) sunt doi oameni de rând, un cârnăţar şi un paflagonian, sclav tăbăcar
(Cleon): nobilul Pericles avusese însă a răspunde, în istoria reală a Atenei, aceleiaşi
suspicioase şi condiţionate simpatii populare.
' Ca rugătoare (hiketidai), Danaidele se aflau sub ocrotirea lui Zeus Hikesios; mai mult, ele
ameninfau să se sinucidăîn sanctuar, ceea ce ar fi atras impuri tatea rituală cea mai gravă
asupra cetă[ii.
53
l
Corul: O. Demos, prea făinoasă ţi-e domnia, toţi oameni de tine ca de un tiran. Dar eşti lesne
dus de nas, căci te tope linguşeli şi înşelăciuni, şi veşnic rămâi cu gura căscată la cei
discursuri: mintea ţi-e aici, dar şi razna!
Demos: Minte nu se află sub pletele voastre1, dacă socoi judec; cu fac pe prostul dinadins.
Mie-mi place să-mi mănânc fi fiecare zi, şi ţin să hrănesc şi câte un hoţ în chip de şef. Când
şi-pântcccle, însă, odată fl smulg şi izbesc!
Corul: Atuncea bine faci, dacă înţelepciunea te face să t< chipul pe care-1 spui; adâncă şi
mare înţelepciune, dacă dii hrăneşti ca pentru sacrificiile obştii, pe Pnyx, şi pe urmă, dacă se-
să rămâi flămând, fl iei pe cel mai gras şi-1 jertfeşti la cină.
Demos: Judecaţi şi singuri dacă-i prind cu iscusinţă pe ce închipuie că mă păcălesc. Sunt cu
ochii pe ei fără încetare când fu dacă nu s-ar părea că-i văd; pe urmă fi fac să verse-ndărăt tot
furat, cu un „tubaj" de urnă de vot2.
Aristofan, Cavalerii, 11
In aceste condiţii, vlăstarele familiilor nobile încearcă adesea fie să utilizeze ascendentul pe
care-1 dobîndeau asupra poporului în propriul lor interes, fie să pună la cale răsturnarea a
democraţiei si înlocuirea ei cu un regim oligarhic. Gesturi s: sau demagogice, un mod de viaţă
rafinat şi (făţiş sau antidemocratic devin trăsături caracteristice ale aristoci cetatea clasică.
1 Pletele lungi sunt semn de distincţie aristocratică (şi de snobis cavalerilor reprezintă tocmai
tradişianobişă ateniană: cf. v. 576-580 - „Noi decît să apărăm cetatea şi zeii acestui pământ pe
gratis (nu pentru re democraţii) după tradiţia nobilă (gennaios). -Pe lângă asta, nu cerem det
îng ăduinţă, una singură: când va fi odată pace şi va înceta truda de-acum, nu i pletele şi
mădularele obişnuite cu strigilul".
2 Ca în cazul unei revulsii provocate mecanic de un medic, doar că ini folosit este urna de vot
— simbol al autorităţii adunării poporului.
54
Desigur, cariere excepţionale, ca aceea a lui Pcricles dovedesc că o parte însemnată a
aristocraţiei înţelegea şi susţinea activ imperativele guvernării democratice. Dar odată cu
deteriorarea excepţionalului echilibru social şi politic al pentekontaetiei, atitudini divergente,
sofisticate sau ostile demos-ului, devin tot mai evidente.
Iată câteva din acerbele critici pe care le formulează împotriva (ferow-ului un pamfletar
anonim din vremea războiului peloponesiac -personaj cunoscut în literatura de specialitate sub
numele convenţional de Bătrânul Oligarh.
„...în primul rând, susţin că-i drept ca tocmai sărăcimea şi oamenii de rând de la Atena să fie
favorizaţi faţă de oamenii de neam şi avuţi, ţinând seama că demos-ul furnizează forţa navală
şi a adus, deci, cetăţii puterea /.../ Aşa stând lucrurile, e firesc ca funcţiile publice să fie
accesibile oricui - fie cele trase la sorti, fie cele comportând alegerea prin vot - şi ca dreptul la
cuvânt să aparţină oricui doreşte, M vreo restricţie1. Trebuie chiar să observăm că, existând
multe asemenea funcţii de care - după cum se află în mâini bune sau nu-depinde securitatea
sau primejduirea demos-ului, acesta, prudent, se abţine să participe la ele: aşa, de pildă, nu
crede că se cade să participe la magistraturi cum sunt strategia sau comanda cavaleriei.
Oamenii de rând recunosc astfel că, evitând să exercite ei înşişi atari magistraturi şi lăsându-le
în seama cetăţenilor de vază, îşi asigură propriile avantaje. Numai acelea dintre treburile
statului care aduc o retribuţie şi sporesc avuţia privată sunt cu grijă păstrate de demos pentru
sine.
în al doilea rând, un lucru care nedumereşte pe mulţi - anume d, în toate, se vădeşte o
deosebită consideraţie pentru oamenii de nimic, pentru sărăntoci şi oameni de rând, şi nu
pentru oamenii aleşi; departe de a fi surprinzător, acest fapt este cheia de boltă a păstrării a
«(democraţiei. Căci prosperitatea şi numărul crescând al acestor săraci, al celor de rând, al
acestor oameni de nimic întăresc democraţia. Dimpotrivă, o întorsătură a soartei în favoarea
celor avuţi şi de neam
1 Isegoria, dreptul egal la cuvânt, este o trăsătură definitorie a democraţiei.
55
bun implică instituirea unei puteri ferme împotriva demos-vi îapu pretutindeni vârfurile
societăţii sunt împotriva democraţie e şi firesc, de vreme ce în rândurile acestei elite se află ce
puţina nestâpârure şi nedreptate, dimpreună cu cea mai mare către cele folositoare, în vreme
ce în rândurile demos-ului ! cea mai mare cantitate de ignoranţă, de anarhie şi ticăloşit sărăcia
este un îndemn puternic pentru o comportare josnici a nu mai vorbi de lipsa de educaţie şi de
ignoranţa provoc unii, de lipsa mijloacelor.
S-ar putea obiecta că a fost o eroare faptul că s-a îngăduit să vorbească în adunare şi să
participe la decizii şi că ace fi trebuit să fie rezervate oamenilor celor mai de bine (dexi» şi
celor mai de vază (âristoi). Dar şi aici atenienii actione bună ştiinţă dând drept la cuvânt şi
celor mai ticăloşi (ponerot dacă am presupune că numai cetăţenii buni (chrestoî) ar ave la
cuvânt sau la deliberare, ei ar folosi acest drept pentru cei a lor, nu şi pentru cei de rând
(demotikoi). Aşa, dimpotrivă, cum are drept la cuvânt, şi un „nimenea", un om de nimic, st
ridica şi născoci ceva în folosul său şi al celor ca el. S-a pune întrebarea „ce soluţie utilă ar
putea concepe un aseme - fie pentru el, fie pentru popor?" Dar demos-ul intuieşte fî ignoranţa,
ticăloşia şi bunăvoinţa unui asemenea om îi sunt mai avantajoase decât virtutea, înţelepciunea
şi ostilităţi om cinstit.
Se prea poate ca un stat întemeiat pe asemenea inst ,nu fie o cetate perfectă. Dar acestea sunt
mijloacele cele mă pentru menţinerea democraţiei. Căci demos-ul nu doreşte să la nişte legi
proaste numai pentru ca cetatea să fie bine i putin fi pasă de asta. De fapt, ceea ce voi numiti
„proastă rai
1 Dexiotatoi: superlativ de la dexios — favorabil, de bun augur („din opus stângii, ^.sinistre").
Am redat în paranteza termenii folosiri de a utilizează cu măiestrie conotaţiile etice şi
sensurile peiorative ale teir sociopolitice.
56
este tocmai izvorul puterii şi libertăţii demoj-ului. Dacă, în adevâi doreşti buna rânduială a
treburilor publice, înainte de toate vei ave grijă ca doar oamenii cei mai de bine să dea legi.
Ca urmare, oameni de bine îi vor pedepsi pe cei josnici, vor lua hotărâri în numei întregii
cetăţi şi nu vor mai admite ca toţi nebunii (mainâmenoi să delibereze, să ia cuvântul, să
participe la adunări. Sub asemene legi binefăcătoare, în scurt timp demos-u\ ar deveni sclav".
Pseudo - Xenofon, Statul atenienilor, I, 2-(
Tinerii aristocraţi
Snobismul tinerilor de viţă nobilă se traduce adesea printr-ui mod de viaţă prea puţin
responsabil. Scena cu care începe comedi Norii prezintă, cu un comic inegalabil, conflictul
între modestei virtuţi ţărăneşti ale lui Strepsiades şi fumurile aristocratice - foart costisitoare -
ale fiului său.
Strepsiades I..J Of, nefericitul de mine, nu pot să dorm aşa, muşca de... cheltuială, de nutreţ şi
de dobânzi din pricina feciorulu ăstuia al meu. El poartă plete, călăreşte şi mână carul, viseaz
cai -iar eu mă prăpădesc văzând cum luna aduce ziua a douăzecea1 curg dobânzile, curg... Hai
copile2, aprinde lampa şi adă-m catastiful, să văd cui sunt dator şi să socotesc dobânzile. I să
văd, ce datorez? Douăsprezece mine3 lui Pasias? De und douăsprezece mine lui Pasias? De ce
le-am împrumutat? A când am cumpărat calul însemnat cu Coppo4! Nenorocire • mai bine să
mă fi coppitat o piatră-n ochi!
1 Calendarul atenian era lunar; sfârşitul lunii este scadenţa datoriilor.
2 Strepsiades se adresează unui sclav.
31 mină =100 drahme. Câştigul mediu zilnic al unui lucrător calificat la Ateu în acei ani era
de l drahmă (cf. infra, text nr. ).
4 Caii se înfierau cu litere ale alfabetului (Koppa este un semn arhaic pentt k intervocalic).
Pheidippides (în vis) Philon, trişezi; ţine drumul! Strepsiades: Uite boala care m-a răpus. Şi
când doarme, m
visează!
Sheidippides (la fel): Câte tururi de pistă fac carele de l
Strepsiades: Şi eu, părintele tău, câte tururi de pistă mă pui
Hai să văd; „De la cine, oare, trebuit-a5" să împrum
Pasias? Trei mine pentru un scăunel de car şi o per
roti, lui Amynias.
Pheidippides (la fel): Du calul în grajd după ce 1-ai tăvălit (fi
Strepsiades: Drăguţule, eu sunt tăvălit - afară din casă. /
condamnări de plătit, şi altele, din dobândă, ameninţ
garanţie.
Pheidiooides (trezindu-şi): Dar fie, tată, de ce mârâi şi te
o noapte-ntregă?
Strepsiades: Mă ciupeşte-un demarh7 şi mă goneşte din a Pheidippides: Ci lasă-mă, omule, să
aţipesc putin (adoanne Strepsiades: Dormi, dormi - dar să ştii că datoriile astea p tău or să
cadă toate.
Oh. „De ce nu a pierit în grele cazne, oare" petitoarea i m-a zăpăcit să mi-o dea pe maică-ta?
Duceam la ţară dulce, de zăcere, murdărică şi fără nic o grijă, zumzi albine şi de oi şi de
borhot Şi iată-mă însurat cu nepc Megacles al lui Megacles - eu, un ţăran, cu o cucoan oraş,
gingăşită şi „cesyrită"8. în ziua nuntii, la masă, lângă ea, eu miroseam sănătos a vin nou, a
zer, a la belşug. Ea - a mirt, a şofran, a sărutări parşive, a eh şi a lăcomie; Afrodită Colias şi
Genetylis9 /.../ Mai când ni s-a născut feciorul ăsta, mie şi prea nobilei mei
5 Versuri solemne în stil tragic, utilizate ca efect comic de Aristof an (cf ,4>e ce nu a pierit...
etc.).
6 Caii se tăvăleau în praf pentru a li se şterge sudoarea.
1 în loc de „un purece"—Magistrat atenian implicat în condamnări pentn * Cesyra: tip de
femeie nobilă, elegantă şi trufaşi. ' Epitete cu subtext obscen.
58
am început să ne dondănim pentru numele lui. Ea vroia un nume cu cal10 - Xanthippos sau
Charippos sau Kallipides. eu. după numele bunicului, vroiam să-1 cheme Pheidonides. Mult
ne-am încontrat; până la urmă am căzut la învoială să-i spunem Pheidippides. Şi pe băiatul
ăsta, cum fl mai lua în braţe şi-1 alinta: „...Când o să te faci mare - zicea - şi o sâ-tf mâi calul
falnic către cetate, precum Mcgacles, cu o tunică de purpură..." Şi eu ziceam «Când, vezi
bine, o să mâi caprele de pe munte, ca taică-tu, îmbrăcat cu tunică de piele»... Dar n-a vrut de
loc să-mi asculte vorba, ci a năpădit asupra avutului meu cu boala asta, «armăsăreasca»...".
Aristofan, Norii, 11-52; 60-74
10 Numele compus cu hippos (cal), de tipul celor citate în continuare, sunt nume tipic
aristocratice, trimiţând la statutul de „cavaleri" al nobililor; Xanthippos înseamnă „Calul
bălan", Charippos - „Calul graţios", Kallipides - „cel cu cai frumoşi". Dimpotrivă,
Pheidonides înseamnă zgârcitul. Numele lui Pheidippides e o corcitură onomastică hazlie.
59
3. TÂRÂND - PROPRIETARI §1 CETĂŢENI
Piatra unghiulară a sistemului socio-politic al cetăţilor este proprietatea cetăţenească liberă
asupra pământului, greceşti reprezintă prima formaţiune socio-politică în care a producătorilor
acced la dreptul de decizie politică; aceas nomie pe planul instituţiilor politice derivă din
autonomia lor de proprietari ai pământului din chora.
Fără îndoială, mărturiile scrise referitoare la acest gru sunt mult mai reduse şi mai puţin
amănunţite decât am într-o cultură multă vreme fascinată de klea andrdn - de faptei ale
vitejilor - micii cultivatori independenţi apar rareori, sumare; mai mult, datorită caracterului
dominant al reprezf legate de polis, aceştia apar mai întotdeauna sub specie pe acponând,
adică, în calitate de cetăţeni, şi nu de grup Am încercat să strângem laolaltă, totuşi, ştiri pe cât
a putinţă mai explicite pentru reconstituirea particularităţilor şi specific pe care acest grup
social îl ocupă în societatea arhaică şi clasică,
PREMISE PRE-POLrnCE Ţăranii în epopee
Epopeea homerică menţionează doar incidental pe ţăn atunci fără a le preciza exact statutul.
Comparaţii ca acelea le cităm aici nu ne spun nimic altceva decât că aceştia există, parte din
orizontul familiar al aedului.
60 -
oca cu mândrie cununi, să-ţi umple hambarul de tot ce trebuie a trai. Foamea e tovarăşă
nedespărţită de drum a celui care i nimic. Zei şi oameni se mânie împotriva celui nevrednic,
care ca trântorii fără ac: fără să facă nimic, ei înghit munca all împlineşte cu grijă şi cu tragere
de inimă lucrările trebuitoare ca hambarul, la cules, să-ţi fie înţesat cu cele de care ai i Prin
truda lor, oamenii agonisesc turme şi avuţie şi, trudind cu mult mai dragi zeilor nemuritori.
Truda nu-i nicidecum o ruşinoasa e doar trândăvia. Dacă trudeşti, curând cel leneş pizmui
avuţia: valoarea (arete) şi faima însoţesc bogaţi cum te-au făcut zeii, e cel mai bun lucru
pentru tine să mi întoarce-ti gândurile deşarte de la bunul altuia şi trudeşte fără cum te-nvăţ,
pentru a-ţi dobândi pâinea".
Hesiod, Munci şi zile, 2
Autarkie şi vecinătate
între autarkeia economică a otfaw-ului şi restul universului totuşi, forme de comunicare. E
interesant de observat că, în lui Hesiod, spre deosebire de cea a aristocraţilor, „neamul", în
sens larg, nu apare aproape deloc - în vreme ce în Te raporturile de înrudire formează o
complexă reţea de clasificai zei şi „oameni muritori şi mâncători de pâine", diferenţele aici
tăioase, în schimb, în Munci şi zile, vecinii joacă un re mai însemnat, în calitatea lor de
stăpâni de oikoi.
„Cheamă la masa ta pe cei ce te îndrăgesc, dar lasă-ţi di duşmanul. Cheamă, mai cu seamă, pe
cei ce locuiesc în veci ta. Dacă ţi se-ntâmplă vreun necaz pe câmp, vecinii dau fu; să-şi lege
brâul1, rudele adastă să şi-1 lege.
Un vecin rău e ca mana grâului, unul bun e de mare Cel ce-a întâlnit un vecin bun a dat peste
un lucru de prej nu ti-ar muri dacă vecinul nu ti-ar fi rău.
1 Să se pregătească de drum lung.
62
Măsoar9 cu grijă ce-ţi vine de la vecin, tnapoiază-i cu grijă, aceeaşi măsură ori chiar cu una
mai mare dacă poţi2, pentru ca. nevoie, să afli şi altădată un ajutor îndestulat. Nu căuta
câştigul nuntit -câştigul rău aduce nenorocire, îndrăgeşte pe cine te-ndrâgcşte, te spre cel ce
vine către tine; dă cui ti-ar da la rându-i. nu da nu p'-ar da; cui dă, i se dă, cui nu - nimeni nu-i
dă vreodată, iul e bun, hoţia e rea şi aducătoare de moarte. Gnc dă cu inima chisă dă
întotdeauna, chiar şi mult; se bucură de dar şi-şi încânta na. Cine-ar lua de la altul, cu
neruşinare, chiar şi un lucru de de, îşi înghea[ă inima. Dacă poţi aduna, puţin câte puţin, şi
încă aţă, puţinul acesta va deveni mult. Cine adaugă la ce arc scapă foamea chinuitoare. Nu
ce-are în casă îi dă omului necazuri. Ce n casă e bun, ce-i dincolo de poartă - ruinător. E bine
să foloseşti ii, e aducător de pierzanie să râvneşti la ce nu ai, spune-ţi mereu ba asta3". -
Hesiod, Munci p zile, 342-367
Spectrul sărăciei lucii, penia, e mereu prezent în mintea poetului: i batjocori pe cel lovit de
sărăcia minatoare, cu suflet nimicitor, i zeii îşi dau necontenit darurile".
Hesiod, Munci şi zile, 716-718
Un calendar rustic
Un calendar de tipul menologiilor rustice cunoscute la Roma dleşte zilele faste şi nefaste ale
muncilor în gospodărie, evocând tmosferă cu totul caracteristică pentru această lume a lucrării
lanţului
2 Regulile schimbului de daruri sunt valabile, fie şi la o altă scară, şi in lumea iilor lui Hesiod.
3 Morala autarhiei economice este obsedată, cum se vede, de apăruea proprietăţii iţe;
mentalităţile populare preced astfel legislaţia scrisă şi se leagă direct de suirea cetăţii ca
sistem de deţinere, apărare şi transmitere normată a proprietăţii.
63
„Păstrează rânduiala zilelor oe-s hotărâte de Zeus. în buna îm a trci/ccca zi a lunii - Snvaţă-ti
bine slugile casei1 - e cea mai pi pentru supravegherea lucrului şi împărţirea bucatelor, când o
se aduna la judecată vădind adevărul.
Căci zilele sunt de la Zeus cel plin de înţelepciune: a patra şi a şaptea zi cea sfântă, căci e ziua
în care Leto 1-a z pe Apollon cel cu spada de aur (Chrysâor). A opta şi-a noi două zile ale
lunii în care lucrările oamenilor se împlinesc o A unsprezecea şi a douăsprezecea, amândouă
sunt bune pentru oilor şi pentru strângerea roadelor aducătoare de bucurie; şi douăsprezecea e
mai bună decât cea de-a unsprezecea. Căci painga ce sus se înalţă îşi urzeşte pânza, iar
iscusita furnică îşi provizii; atunci se cuvine să-nceapă femeia lucrul, aşezându-1 în
în a treisprezecea zi a lunii, fereşte-te să semeni; este zi foarte bună pentru sădirea pomilor. A
şasea zi din mijloci nu e cu priinţă pentru sădit, e însă bună pentru naşterea bî pentru fete nu e
însă cu noroc nici ca zi de naştere, nici c: nuntă. Nici ziua a şasea de la începutul lunii nu e
bună pentru n fetelor, dar e bună pentru scopitul iezilor şi al berbecuţilor, a înconjura cu un
ţarc turma e iar o zi aducătoare de bine c şi pentru naşterea băieţilor: vor îndrăgi cuvintele
batjoco vorba mincinoasă şi linguşitoare şi şoapta de taină.
într-a opta zi a lunii să-ţi scopeşti vierul şi boul care n puternic şi într-a douăsprezecea catârii
mult răbdători.
în a douăzecea zi din vară, în vremea când zilele su 'mai lungi, se nasc copiii isteţi, căci atunci
este mintea mai a E bună a zecea zi pentru naşterea băieţilor, iar pentru f« de-a patra de la
mijloc; atunci să mângâi cu mâna, îmb du-le, şi oile, şi boii cu coame răsucite şi mers legănat,
ş; cu dinţi ascuţiţi, şi catârii mult răbdători. Păzeşte-ţi cuget
1 Statutul servil al acestor „slugi" e la fel de semnificativ ca şi aparte la gospodărie, în
contrast cu argaţii, thetes. care, fiind venetici, se afla în infi tn ciuda statutului lor liber.
64
patra, în prima şi în ultima zi a lunii, sa nu ţi-o apese necazul: sunt zile care aduc împlinire.
în a patra zi a lunii adă-ţi soaţă în casă. desluşind btne după zborul păsărilor dacă ziua e
prielnică acestei lucrări.
De a cincea zi a oricărei luni fereşte-te, căci sunt zile grele, aducătoare de spaimă: în a cincea
zi se spune că bântuie Eriniile inpreună cu Horkos, cel zămislit de Eris2 împotriva sperjurilor.
în a şaptea zi de la mijlocul lunii să vânturi în aria largă rodul cel sfânt al Demetrei; e o zi
prielnică şi pentru tăiatul lemnelor pentru cămări, şi pentru lemnul de corabie, pentru
scândurile îmbinate a!c navelor, în a patra zi, însă, să alcătuieşti corabia cea iute.
Ziua a noua de la mijlocul lunii e cu priin{ă doar către seară; a noua de la începutul lunii, în
schimb, e întru totul aducătoare de bine pentru oameni, căci e foarte bună şi pentru sădit, şi
pentru naşterea băieţilor şi fetelor deopotrivă, şi e o zi în care răul nu se află.
Puţini ştiu că a noua zi a celei de-a treia decade din lună este irea bună între toate pentru
desfacerea chiupurilor şi pentru pusul xilor la jug, pentru înhămatul catârilor şi cailor cu
sprintene picioare, ratru a duce pe marea cea vânătă corabia bine îmbinată la vâsle; wfini
desluşesc adevărul.
în cea de-a patra zi, desfă chiupul; între toate zilele, sfântă e ziua din mijloc; puţini însă
cunosc şi că a patra din a doua decadă a lunii este cu totul prielnică în zori, dar spre seară
nefastă.
Acestea sunt zilele aducătoare de bine pământenilor, celelalte sunt amestecate, fără priinţă
anume, nu aduc nimica aparte; una de-un fel, alta de altul, dar puţini le cunosc: una din zile e
maşteră, alta maica iubitoare. Fericit şi avut este cel care le ştie pe toate şi-şi face lucrarea
cum se cuvine, fără greşeală faţă de zei".
Hesiod, Munci şi zile, 765-826.
2 Eris în dubla ei ipostază, de duh al emulaţiei şi de duşmănie destructivâ, joacă im roi
esenţial în concepţia de ansamblu a poetului lui Hesiod. Horkos: divinitate protectoare a
jurămintelor (horkoi).
65
PRDPRDETARi-CETĂtENI
Aparipa instituţiilor cetăţii se leagă nemijlocit de maturizarea unui nou tip de proprietate
asupra pământului: oikos, ca unitate economico-soci al ă autonomă, reprezintă nucleul acestei
noi forme de structurare politică ce cuprinde, în esenţă, totalitatea proprietarilor dintr-un
teritoriu şi care le asigură monopolul deţinerii şi exploatării acestuia. Chiar dacă puţinele ştiri
de care dispunem în legătură cu secolele VIII şi VII î.e.n. pun în evidenţă, mai cu seamă,
acţiunea unei aristocraţii pe cale de a deveni din nobilime militară - aristocraţie funciară,
întrevedem destul de limpede faptul că, în acest proces, o bună parte a iniţiativelor „elitei"
reprezintă un răspuns la presiunea socială exercitată de demos-vl rural: atât păstrarea, fie şi
formală, a instituţiilor de largă participare (adunarea cetăţenilor), cât şi, pe . un alt plan,
acţiunea de colonizare, nu pot fi înţelese înafara existenţa şi acţiunii unui grup important de
proprietari rurali liberi, ale căra: aspiraţii le exprima deja Hesiod, şi care impun adoptarea
unor soluţi la criza agrară pe care instituirea unor forme stabile de deţinere şi transmitere a
proprietăţii funciare o suscitase.
Procesul de colonizare, în mod particular, pune în lumină faptul că presiunea exercitată de
proprietarii mici şi mijlocii ameninţaţi mereu de spectrul foamei şi pierderii bunurilor nu
putea fi evitată: faptul că nu s-a ajuns, în genere, la aservirea lor în masă, ci că, dimpotrivă,
colonizarea a deschis spatii noi de implantare şi dezvoltare a acestei categorii sociale,
confirmă ipoteza după care comunităţile poleis erau legate în chip esenţial de existenţa şi
dăinuirea proprietăţii 'libere non-aristocratice.
La suprafaţă, colonizarea pare a se lega de evenimente excepţionale - calamităţi, conflicte ale
facţiunilor nobiliare - sau, într-un sens mai larg, de o creştere demografică depăşind pragul de
toleranţă al unei societăţi dotate cu mijloace de producţie puţin susceptibile de un progres»
spectaculos. Procesul de fond este însă mai complex şi de durată mai lungă: e neîndoielnic
faptul că generalizarea utilajului
66
r
agricol d: structurii generaliz şi limita reproduc) formelor trebuie sJ sporită a la fixarea creind,
ci individuai obştii, în;
o parte tosen o calamitate
pexvxm a^ şi cu atât (aşa cum Deu este
Text
ales cară iniţiative şi foamet agrare cL
„Rh<
despre c« câte unu
'Fon
agricol din fier (fenomen aparţinând ec. X- VIII î.e.n.) a revoluţionat structurile sociale
profunde, reprezentând condiţia suficienta a generalizării proprietăţii individuale de tip oikos.
pentru că permitea şi limitarea păstoritului transhumant în favoarea agriculturii, y reproducţia
lărgită în cadrul unei gospodării autonome, fără aportul formelor de cooperare gentilică sau
vicinală. Desigur, pe acest temei trebuie să se fi produs şi un spor demografic verificabil în
densitatea sporită a locuirii. Acelaşi proces a dus însă, pe plan instituţional. la fixarea şi
permanentizarea dreptului de proprietate asupra pământului, creind, cum spuneam mai sus, o
categorie socială nouă de proprietari individuali participând, pe plan politic, fie măcar ca
martori, la deciziile obştii, în aceste condiţii, mecanismele declanşate de instituţional izarca
proprietăţii private funciare comportau şi riscuri importante pentru o parte însemnată a acestor
proprietari cu substanţă economică limitată: o calamitate, ori diviziunea succesorală, putea
oricând dezechilibra raporturile încă fragile. Aristocraţia nu dispunea, în genere, de mijloace
pentru a înăbuşi nemulţumirile acestor mici proprietari ameninţaţi, şi cu atât mai putin pentru
a-i transforma în producători dependenţi (aşa cum au făcut-o, până la un punct, la Sparta ori la
Atena). De unde şi iniţiativa colonizării, al cărei mecanism fundamental este împărţirea de noi
pământuri.
întemeieri
Textele antice referitoare la întemeieri de colonii subliniază mai ales caracterul excepţional al
circumstanţelor în care se ajunge la iniţiative coloniale. Frecvenţa cu care sunt însă
menţionate seceta şi foametea dovedeşte limpede că e vorba de precipitarea unei crize agrare
care, în forme larvare, preexista acestor împrejurări.
„Rhegion este o ctitorie a chalcidienilor - şi anume a acelora despre care se istoriseşte că, din
pricina unei secete, au fost aleşi, câte unul la zece locuitori, pentru a fi închinaţi lui Apollon1.
în
1 Formă mascată de îndepărtare din cetate; grupul era lăsat în grija zeului.
67
urma acestei întâmplări, ei au pornit de la Delphi şi s-au aşezai ta acest loc (la Rhegion), luând
cu ei, în drum, şi pe alţi concetăţeni dc-ai lor. Anuochos2 spune însă că locuitorii din Zânele3
au trimis j după chalcidicni, dându-le drept căpetenie pe unul dintre cetăţenii ! lor. pe nume
Antimnestos. La această colonizare au luat parte şi nişte messenieni izgoniţi din Pelopones de
răzvrătiţii care nu vroiau să dea răscumpărare lacedemonienilor pentru silnicia adusă
fecioarelor Oacedemonienc) trimise la Limnai pentru ritualul sărbătorilor atunci messenienii
le-au siluit, ucigând şi pe cei care le-au \em\
în apărare.
Aceşti fugari, dar, adăpostindu-se întâi la Makistos4, au trimis o sobe la oracol ca să reproşeze
lui Apollon şi Artemidei că, în schimbul pietăţii cu cârc le apără ei drepturile5, zeii îngăduie
să se abată asupra lor atâtea nenorociri, şi să-i întrebe şi cum ar putea să se izbăvească din
asemenea primejdii. Atunci Apollon le-a poruncit să meargă cu chalcidienii la Rhegion - şi să-
i fie recunoscători sorei lui, Artemis, care nu numai că nu i-a lăsat să piară, ci i-a şi izbăvit, să
nu piară împreună cu întreaga lor patrie care nu peste mult timp va cădea în robie spartană.
Strabon, VI, l, 6 (c. 257)
Legământul întemeietorilor
Unul din „dosarele" cele mai aprig dezbătute ale problemelor
coloniale este cel al întemeierii Cyrenei, colonie a Trierei (sf. sec.
. VII î.e.n.): în cazul în care inscripţia SEG IX, 3 a cărei traducere
o dăm mai jos reprezintă o copie fidelă măcar ca sens a unui document
arhaic, aşa cum pretinde textul, ne aflăm în faţa unui document
1 Istoric din sec. I î.e.n.
3 Zânele, apoi Messana, se afla exact în faja Rhegion-ului, pe coasta sicialknl
a strâmtorii.
* Oraş în Pelopones.
5 Fugarii ceruseră răzbunarea crimei, care afecta pe Artemis - protectoare»
fecioarelor.
68
de importanţă în cazul în care al IV-lea, el n« năzuinţele uno proprii secolul! esenţial - în l
PuncfuJ n seamă de L. Jei
pertinent peni că opinia conu nici de argun
/Text A: deci
„Damis a /adunării/ din Euthycleos, pi să aibă parte Aegile/ străve* care, pornind < la Thera,
aşa porniţi să îhte care s-au lega hotărât înteme propune deci u poporului a gas (isam politeia,
rânduiţi în trit decret pe o le
1 Subdivizii
de importanţi capitală pentru înţelegerea procesului de colonizare. în cazul în care, în schimb,
documentul este o plăsmuire a secolului al IV-lea, el ne prezintă, prin intermediul imaginii
unei întemeieri. năzuinţele unora din forţele în conflict în cursul luptelor politice proprii
secolului IV - dar şi ce se considera, atunci, verosimil şi esenţial - în legătură cu epoca de
fondare a coloniilor.
Punctul nostru de vedere se alătură opiniei susţinute mai cu seamă de L. Jeffery şi C. Graham:
deoarece textul B conţine elemente de certă tradiţie arhaică, el prezintă 6 autenticitate de fond
şi este pertinent pentru epoca marii colonizări. Ne grăbim a adăuga, însă, că opinia contrară -
exprimată mai recent de S. DuSarric - nu e lipsită nici de argumente, nici de interes.
/Text A: decret al cetăţii Cyrene, sec. IV î.e.n./
Zeul. Fie-ne soarta prielnică.
„Damis al lui Bathycleos a propus în legătură cu cele înfăţişate /adunării/ din partea
cetăţenilor Therei de către Kleudamos al lui Euthycleos, pentru ca să se îndrepte cetatea
Cyrenei, iar cetăţenii să aibă parte de bine, să dăm thereenilor drept de cetăţenie după /legile/
străvechi, pe care le-au instituit strămoşii noştri, /atât/ cei care, pornind de la Thera, au
întemeiat Cyrena, precum şi cei rămaşi ii Thera, aşa cum îi povăţuise Apollon pe Battos şi pe
thereenii porniţi să întemeize Cyrena, şi să păstrăm neatinse legămintele cu caş, vau legat
strămoşii noştri unii faţă de ceilalţi, atunci când au tofirât întemeierea coloniei din porunca lui
Apollon Archagetes / "propune, deci următorul text de decret/: Fie-ne soarta prielnică,
adunarea poporului a găsit cu cale să păstreze thereenilor dreptul egal de cetăţenie (isam
politeian) şi la Cyrene precum îl au în cetatea lor, şi să fie rânduiţi în trib şi patra şi în cele
nouă hetaireia1; să se înscrie acest tetei pe o lespede de piatră, şi să se aşeze lespedea în
sanctuarul
i
1 Subdiviziuni ale cetăţii arhaice (cf. patra = genos)
69
strâmoseşsc al lui Apollon Pythianul, şi să se înscrie pe lespede şi legământul făcut de
întemeietori când au pornit pe mare din Thera câtrc Libya şi către Cyrena în fnuite cu Battos.
Cheltuiala necesară pentru înscrierea An piatră/ să o facă magistraţii (hoi epistăntes) din
capitolul cheltuielilor prevăzute din veniturile (templului) lui Apolloa'
/Text B: decret al cetăţii Thera, sec. VII?/
Legământul întemeietorilor
„Decret al adunării poporului: deoarece Apollon i-a prorocit, fără a fi întrebat2, lui Battos şi
thereenilor, să întemeieze Cyrena, este potrivit ca thereenii să găsească cu cale să trimită pe
mare la Libya1 pe Battos ca archaget* şi rege, şi tovarăşi dintre thereeri (Să se strămute) în
chip egal şi asemenea1 după gospodării6, şi să
2 Automâtixen: în cazuri excepţionale, zeul profeţea fără a fi întrebat; în mod obişnuit,
oracolul răspundea unei întrebări a celui sau celor interesaţi. Amănuntul e considerat de
specialişti ca referindu-se la o tradiţie locală din vremea colonizării -reprezentând, deci un
indiciu asupra autenticităţii de fond a documentului.
* Pare exclus, având în vedere ansamblul tradiţiei, ca desemnarea atât de precisă a locului
viitoarei apoikii să fie autentică.
* Archagetas (archegetes ion-^att.) este un titlu cu rezonanţă specială: epiclesî a lui Apollon
„conducătorul", titlu al regilor Spartei în ,fnarea rhetră a lui Lycurg" (cf. infra) el desemează
statutul quasi-eroic al regelui - oikistes. E foarte probabil ci numele Battos datează de după
întemeierea cetăţii Cyrene, fiind mai degrabă o porecli! („bâlbâitul"). J.-P. Vemant atrăgea
atenţia asupra frecvenţei unor asemenea denumiri în legendele „de întemeiere" (Labdakos —
cel şchiop, la Teba, Labda — cea şchioapă, mama lui Cypselos, la Corint etc.).
s Epi tai isai hai tai homoiai: formulă uzuală pentru fundaţiile coloniale, cel puţin din sec. V
î.eju; desemnează virtuala egalitate a coloniştilor, în practici o egalitate minimala; fiecare va
primi măcar un lot de dimensiuni egale (nu neapărat şi de calitate egală), precum şi drepturile
cetăţeneşti fundamentale,Mărturiile arheologice referitoare la distribuţia spaţiului politic par a
indica existenţa acestor reprezentante similitudine încă din vremea întemeierilor — ceea ce nu
înseamnă că, în existenţa socială concretă, nu există puternice inegalităţi şi contradicţii, ci
doar că noile cetăţi cultivau o imagine de similitudine ca ideologie solidarizantă a corpului
civic.
* Kată ton oikan: textul depinde doar de lectura lui Oliveiro (RF 54, 1928, 224 sq).
70
se aleagă câte un fiu - [...J7 şi cei la vârsta fecioriei p chn ceilalţi thereeni liberi* [...] să plece
pe marc/Dacă îrucmeitorii împlinesc numărul9 (necesar colonizării), aceia dintre *xi de-acasă
care vor pleca mai târziu în Libya să aibă parte şi de dreptul de cetăţenie şi de cel de a fi aleşi
ca magistraţi10 şi să li se împartă din pământul (coloniei) neîmpărţit (adespotos^ dacă nu
împlinesc numărul, nici thereenii să nu-i poată veni în ajutor /cui nu va voi să plece la
Cyrcne/11 şi să fie silit să plece pentru cinci ani de pe pământul lui de la Thera pe cheltuială
proprie $i să aibă drept de cetăţenie, 'iar dacă nu vrea să plece pe mare, trimis fiind de cetate,
să fie pasibil de pedeapsa cu moartea şi bunurile să-i fie confiscate. Iar cei ce-1 vor ascunde -
fie tată pe fiu, ori frate pe frate - să fie condamnaţi la fel cu cel care a refuzat să plece. Pentru
acestea au
7 Textul e grav mutilat în acest punct; majoritatea comentatorilor îl înţeleg în funcţie de
relatarea lui Herodot, IV, 153 (trăgând la sorţi câte un frate din doi /din toţi fraţii: Legrand/...);
detaliile însă nu pot fi reconstituite cu precizie: e vorba de alegerea câte unui fiu dintre
cetăţeni sau şi dintre rezidenţi cu condiţia să fie liber? adolescenţii (hol hâbontes, cei la vârsta
fecioriei) sunt incluşi sau excluşi din tragerea la sorţi?
* Eleutheros: la nominativ în text, pare a fi condiţia restrictivă esenţială a alegerii coloniştilor.
' Alternativa prezentată de text este destul de puţin clară din cauza referirii la statutul
coloniştilor care se strămută după întemeiere. Trebuie să distingem: a) prevederea referitoare
la isopoliteia: garantarea drepturilor egale grupurilor de colonişti sosiţi după primii
întemeietori; garanţia - de care depinde în întregime şi exclusiv textul A, din sec. IV—era
necesară, fiindcă de obicei prunii ctitori beneficiau de privilegii importante şi transmisibile, şi
fiindcă, în mod obişnuit, colonia constituind o cetate independentă de metropolă, locuitorii
acesteia nu puteau deveni cetăţeni ai coloniei decât printr-o hotărâre separată de sporire a
numărului cetăţenilor (cf. infra, p. 72, textul din Locroi); b) alternativa între completarea
voluntară a numărului coloniştilor din primul lot de fondatori sau, dimpotrivă, insuficientul
număr al voluntarilor, în care caz se procedează la expedierea forţată a celor care nu vor să
plece; se prevede pedeapsa capitala pentru cei ce-ar încerca să se sustragă.
10 Cei care vin de bună voie, chiar mai târziu, au şi politeia, şi lima (drept de a obţine
onoruri).
"Se interzice un vot ulterior al adunării care să scutească pe cineva de obligaţii.
71
tecul legământ12 şi cei caic rămâneau aici şi cei care porneau pe marc pentru a întemeia
aşezarea, şi s-au legat cu blestem împotriva celor ce ar încălca acestea şi n-ar rămâne, fie
dintre cei stabiliţi in Libya, fie dintre cei rămaşi. Plăsmuind ei din ceară nişte chipuri11, şi
topindu-le in foc. au rostit blestemul top adunaţi, şi bărbaţi, şi femei, şi băieţi,-şi fete: fie ca
acela care nu păstrează acest legământ ci îl încalcă, să fie pedepsit şi să se topească precum
chipul de ceară; şi el. şi urmaşii, şi bunurile lui, iar cei ce păstrează legământele acestea, şi cei
ce pornesc pe mare, şi cei ce rămân la Thera, să aibă parte de mult bine, şi ei înşişi şi urnaşii
lor."
(Meiggs - Lewis, Gr. Hist. Inscr., no. 5)
Stăpînirea pămîntului
Consecinţa directă - esenţială, sub aspectul evoluţiei structurilor sociale în cetătile greceşti -
pe care o aduce cu sine procesul de colonizare este generalizarea şi consolidarea proprietăţii
de tip cetăţenesc asupra pământului. Documente de caracter variat, de la cele arheologice
(amintim, în acest sens, importantele descoperiri din sudul Italiei şi din Sicilia, vădind o
distribuţie normată a pământului civic, ca şi a spaţiului urban) la cele scrise, impun concluzia
unei rapide dezvoltări şi depline cristalizări a acestei forme specifice de deţinere a
principalului mijloc de producţie - pământul.
Inscripţia din care reproducem pasajul de mai jos (textele A şi C în ediţia originală; textul B
se referă la obligaţii ale magistraţilor independente de prevederile textului reprodus) a fost
descoperită ta Etolia şi provine, după scriere, din Locrida Ozoliană. Interpretarea dificilă a
textului a suscitat multiple opinii.
11 Horkion - am tradus cu „legământ" pentru că textul nu reproduce ad litteram textul
jurământului, cum fac alte documente.
" Kolossoi: e vorba de nişte figurine antropomorfe; ritualul pare foarte arhaic ţi reprezintă un
nou indiciu al probabilei autenticităţi a tradifiei.
72

A. „Această lege ca privire la pământ să fk validă pentru impârţirta câmpiei de la Hylia şi

Liskara, atât pentru ioturile individuale cât şi pentru cele publice'. Dreptul de moştenire2 să
aparţină rudelor' şi (anume) ţiului; dacă nu există fiu, fiicei; dacă nu există fiică, fraţilor, dacă
nu există nici frate, să aibă drept legal de moştenire rudele; dacă nu, cel care foloseşte
pământul OIION, şi cine va cultiva, sâ-i rămână fără a putea fi confiscat*. Afară numai dacă o
sută şi unu bărbaţi aleşi dintre cei mai de vază5 nu hotărăsc, sub ameninţarea vreunui război,
cu majoritate de voturi, să cheme cel puţin două sute de bărba(i în stare a purta armele ca noi
colonişti, oricine ar propune o altă împărţire sau ar supune la vot în sfatul bătrânilor sau în
cetate sau în (comisia) celor aleşi, ori va stârni vreo răscoală pentru împărţirea pământului, să
fie blestemat, el şi iot neamul lui, bunurile să i se confişte şi casa să i se dărâme, întocmai ca
după legea cu privire la omucidere6. Această lege să fie consacrată lui
'Orice chora cuprinde proprietăţi individuale ale cetăţenilor (aici apotoma) şi pământul public
(aici damosia); proprietate - ţi sursă de venit - a cetăţii în întregul ei, pământul public cultivat
este de obicei împărţit în loturi arendate.
1 Am adoptat aici interpretarea lui CI. Vatin, ale cărui argumente ni s-au părut convingătoare,
susţinând înţelesul general al documentului ca act de statuare a regulilor de dţinere a
proprietăţii cetăţeneşti asupra pământului. Trebuie să menţionăm însă că termenul epinomia,
utilizat de inscripţie, înseamnă de obicei drept de păşunal (mai puţin ferm în acest sens limitat
e înţelesul termenilor corelaţi epinemLstho şi epinomos).
3 Goneuoi ~ rude; mai jos, termenul este agchisieis - rude, neamuri. Din rândurile următoare
rezultă că rudele nu intră în succesiune decât în cazul în care lipsesc urmaşii direcţi sau fraţii.
4 Textul e greu interpretabil din cauza pasajului indescifrabil; se referă în genere lapământul
rămas fără stăpân, şi al cărui uzufruct (dar nu şi proprietate?) aparţine celui care îl valorifică.
5 Aristinden: aleşi după criteriul originii nobile.
6 Gravitatea caracteristică a pedepselor subliniază esenţa legislaţiei arhaice ca instrument de
apărare a proprietăţii private asupra pământului şi dă măsura violenţei cu care se îmfruntau
apărătorii ordinei instituite şi cei ce revendicau o redistribuire mai echitabilă a proprietăţii;
pentru revendicările arhaice de anadasmos v. şi infra.
73
Apollon Pythianul şi celorlalţi zei cu care împarte el lăcaşul; celui care o încalcă să-i aducă
(zeul) pierzanie pe de-a-ntregul, şi lui, şi neamului lui, şi avutului lui, iar celui ce o respectă
să-i fie binevoitor. Pământul să fie jumătate al vechilor locuitori şi jumătate al noilor veniţi7.
Să se îngăduie împărţirea loturilor din vale. Schimbul (de loturi) să fie valid, dar să se
schimbe în faţa magistratului.
C. /Ceea ce/ va primi, să se poată da cui se va vrea"1.
Meiggs.-Lewis, Gr. H ist. Inscr., nr. 13 (= Pappadakis, Arch. Eph., 1924, 119-141)
Alienabilitatea solului
Problema alienabilităţii loturilor coloniale - de care se leagă interpretarea textului C de mai
sus - reprezintă unul din domeniile cele mai disputate ale istoriei agrare a epocii arhaice.
Rezultat al unei crize agrare, procesul de colonizare comportă adesea şi încercări de stăvilire a
unor viitoare dezechilibre ale statutelor funciare, pe calea interdicţiilor (târziu atestate, trebuie
să o spunem) de înstrăinare a loturilor coloniale: textul de mai jos al lui Aristotel
generalizează atare practici, fără a ne oferi garanţia unei validităţi comune tuturor
colonizărilor arhaice. Trebuie să observăm, pe de altă parte, că Aristotel se referă laprotoi
kleroi, adică la lotul minimal distribuit cetăţenilor unei apoikii, şi nu la tot pământul cetăţii.
Textul C al legii din Locroi s-ar putea referi la restul pământului, înafara celui 'distribuit prin
legea A - dacă nu cumva se referă la întregul pământ
7 Proprietatea civică este o proprietate privată inalienabilă, dar cetatea, ca garant al acestei
proprietăţi, îşi rezervă dreptul de a interveni în cazuri de excepţie în distribuţia teritoriului
civic; prevederea referitoare la împărţirea în 2 părţi egale a pământului cetăţii asigură, în mod
excepţional, condiţii teoretic egale cu cele ale primilor colonişti unui lot secundar chemat în
condiţii excepţionale.
* Dacă sensul textului C este acesta, prevederea întăreşte caracterul liber, de proprietate
privată, al pământului distribuit din chora.
74
xlui ii, şi ritor. oilor
turi)
-. 13 •141)
leagă eniile tat al ercări K, pe ăinare izează )mune qarte. stribuit dC al •a celui pământ
a garant epţie în egale a cele ale
iber, de
apotomos, distribuiL în opinia noastră, asemenea observaţii ca aceea aparţinând lui Aristotel
trebuie să fie înţelese nu ca o regulă generala şi obligatorie, ci ca generalizare a unor
experienţe particulare, a unor soluţii încercate de unele cetăţi, coloniale sau chiar
metropolitane pentru a limita procesul de decădere a micii proprietăţi cetăţeneşti; se manifestă
astfel caracterul contradictoriu, dialectic, al raportului intre caracterul public al garantării
proprietăţii civice şi caracterul privat al deţinerii acesteia, cetatea acţionând ca instrument de
conservare şi apărare a privilegiului cetăţenesc în distribuţia şi transmiterea proprietăţii.
a) „în multe cetăţi, pe vremuri, erau instituite legi interzicând vânzarea loturilor originare
(protoi kleroi)".
Aristotel, Politica, 1311 a 11
b) .faptul că o nivelare a proprietăţilor (he ţes ousias homalâtes) are o influenţă anume asupra
comunităţii civice a fost limpede înţeles şi de unii din timpurile de demult - aşa cum şi Solon
a legiuit, şi încă şi în alte cetăţi există o lege care interzice deţinerea de pământ atâta cât
fiecare doreşte (în cantitate nelimitată); şi, de asemenea, există legi care opresc vânzarea
proprietăţilor funciare - aşa cum este legea din Locroi interzicând vânzarea (pământului) fără
dovada unei evidente ruinări; şi tot aşa există legi care păstrează neatinse loturile originare
(palaioi kleroi) şi revocarea acestei legi la Leucas a făcut constituţia de la Leucas excesiv
democratică, fiindcă efectul ei a fost că magistraturile nu s-au mai atribuit pe baza estimării
censitare anterioare".
Id., ibid., 1266 b 14-24
Faptul că Aristotel se referă la legi scrise (nomoi, cf. nomo-thetein) poate reprezenta fie un
anacronism, fie apariţia relativ târzie a acestor norme, către sfârşitul sec. VII şi mai ales în cel
următor, atunci când legislaţia scrisă devine un fenomen general în Grecia:
75
tn acest caz, semnificaţia acestor măsuri ca forme de apărare insuiuţionalizaiă a proprietăţii
funciare civice apare şi mai evidenţi
Pentru epoca de început a colonizărilor, o astfel de lege nu poate fi postulată; e foarte probabil
că obiceiul general era acela de a nu vinde pământul - singurul mijloc de producţie asigurând
nu numai subzistenţa, ci şi dreptul de cetăţenie; în atare condiţii, pământul fiind investit şi cu
valori simbolice şi religioase, conduita eroului anecdotei pe care o redăm mai jos trebuie să fi
părut aproape o impietate. Ea nu e, totuşi, de neconceput, cum ne-o dovedeşte ArchiJoc - poet
contemporan al începuturilor colonizării.
într-o listă de personaje excentrice din pricina lăcomiei şi iresponsabile in delapidarea
patrimoniului, Alhenaios fl înscrie şi pe Aithiops: „Aşa a făcut şi Aithiops corintianul, după
cum spune Dcmetrios din Skepsis (fr. 43 Goede) amintind de Arcttlochos (fr. 145 Bcrgk).
Acesta, mânat de pofte (philhedonia) şi de necumpătare, în vreme ce naviga sub comanda lui
Archias către Sitilia, unde avea să întemeieze Siracusa, şi-a dat lotul care i se atribuise la
Siracusa unui tovarăş de drum pentru o turtă cu miere".
Athenaios, IV, 63 (167)
O paritate minimală
în acelaşi sens, al asigurării unei dotări funciare minimale, trebuie înţeleasă şi prevederea
atribuită „reformei lui Lycurg" la Sparta; atribuirea unor loturi egale şi inalienabile din
teritoriul civic celor 9000 de hotnoloi, asigurând nu egalitatea avuţiei, ci o echivalentă de bază
a cetăţenilor, care să întemeieze, cum o exprimă limpede Aristotcl (v. supra), echilibrul
economic şi solidaritatea comunităţii civice.
„A doua dintre reformele lui Lycurg şi cea mai novatoare a fost redistribuirea pământurilor
(ges anadesmâs). Căci disproporţia proprietăţilor era cumplită, şi mulţi dintre cei fără avere şi
fără mijloace
76
de trai invadaseră cetatea, în vreme ce bogăţia întreaga ajuascsc în mâinile a foarte puţini.
Pentni a izgoni cbn cetate trufia şi invidia, ticăloşia şi luxul, precum şi celelalte maladii ale
instituţiilor, mai vechi încă - bogăţia şi mizeria - i-a convins pe spartani ca, luând în stăpânire
comună întregul pământ, sa facă o reîmpărţire cu totul de la început, şi apoi să trăiască toţi în
acelaşi chip, cu Ioturi egale pentru întreţinere /.J Unind fapta cu vorba, a împărţit întreaga
Laconic în 30 000 de loturi pentru perieci, iar teritoriul dependent de cetatea Sparta 1-a
divizat în 9 000 de loturi; acestea au devenit loturile spartiaţilor. Unii spun că Lycurg n-a
distribuit decât 6 000 de loturi şi că restul de 3 000 a fost adăugat de Polydoros; alţii - că o
jumătate din cele 9 000 ar fi de la Lycurg, cealaltă jumătate de la Polydoros. Mărimea fiecărui
lot era socotită pentru a da o recoltă de 70 mcdimne de orz pentru bărbat şi 12 pentru femeie,
adăugându-se o cantitate proporţională de legume şi fructe. Socotea că astfel vor avea hrană
suficientă, pentru a-şi păstra puterile şi sănătatea, şi că nu au nevoie de altceva. Se spune că1,
după un timp, trecând, la întoarcerea dintr-o călătorie, prin ţinutul de curând secerat şi văzând
snopii rânduiţi paralel şi egali, a prins a zâmbi şi le-a spus celor ce-1 însoţeau că întreaga
Laconic pare o moşie de curând împărţită între mulţi fraţi".
Plutarh, Lycurg, 8, 1-8
Solon şi pământul
Statutul contradictoriu al distribuţiei şi redistribuţiei pământurilor - deopotrivă revendicare a
celor pe cale de a se ruina şi ameninţare violent condamnată de apărătorii ordinei instituite -
dar şi instrument
1 Pasajul final al paragrafului păstrează amintirea reprezentărilor legate de instaurarea
economiei spartane: ideologia ordinii politice a „celor asemenea", hoi homoioi, şi
solidaritatea-exprimatăde fraternitatea fictivă a spartiajilor, sunt deosebit de elocvente pentru
finalitatea socio-politică a unei distribuiri egalitare de pământuri.
77
r
deliberat utilizat pentm evitarea unor conflicte, răspunde contradicţiilor [ fundamentale ale
societăţii antice înseşi. Ceea ce, la Sparta, reprezentase un răspuns la presiunea socială
crescândă a celor lipsiţi de mijloace, avea să fie, în alte cetăţi, o primejdie iminentă pe care
autoritatea cetăţii încearcă să o evite. Reforma soloniană reprezintă un efort de acest tip: după
propria-i mărturie, Solon încearcă să instaureze concordia în polis, desfiinţând formele (poate
arhaice, oricum într-un foarte rapid progres) de dependenţă a micilor cultivatori, pe care îi
eliberează odată cu pământul, dar refuză cu hotărâre vreo redistribuire a proprietăţii funciare,
încercând să soluţioneze prin mijloace politice criza agrară care diviza cetatea în vremea lui
(în legătură cu condiţiile prealabile ale crizei soloniene - foarte asemănătoare cu cele evocate
de Plutarh pentru preliminariile reformei spartane - cf. şi supra, p. 75).
„M-am oprit eu, oare, înainte de-a fi atins ţinta pentru care am adunat laolaltă demos-uil1 îmi
stă din pun martor, după dreptatea Timpului, însăşi marea maică a duhurilor Olimpului, Glia
cea neagră, căreia eu i-am smuls pietrele de hotar2 în multe locuri înfipte în trupu-i. Odinioară
înrobită, liberă-i acuma. Şi pe multi i-am readus în patria lor, Atena cea de zei ctitorită, ei care
fuseseră vânduţi - unii pe drept, alţii nu, unii alungaţi de silnicia datoriilor, nemaivorbind nici
limba atică, atât de multe erau locurile pe unde rătăciseră - iar altii chiar aici supuşi unei robii
nedrepte şi tremurând în faţa stăpânului. I-am făcut liberi3! Iată ce-am făcut, prin puterea
1 Solon realizează primul pas pe calea investirii demos-uhii (în sensul de . totalitatea corpului
civic) cu autoritate politică suverană; mandatul lui de arhonte şi arbitru (arkhon kai diallakles)
este rezultatul unui consens general.
1 Horoi: borne marcând — probabil — dependenţa proprietăţii şi a proprietarului. în sec. IV
î.e.n., asemenea horoi marcau ipoteca ce greva asupra unei proprietăţi, dar practica aceasta
ţine de alt orizont decât cel propriu epocii arhaice. Corespondenţa de statut între proprietate şi
proprietar este caracteristică unei epoci în care pământul nu devenise încă o marfă.
3 Opoziţia doulos l eleutheros, foarte marcată în text, priveşte deopotrivă pământul şi
oamenii. Solon se referă în întreg fragmentul la reforma numită seisachlheia, care desfiinţează
statutele arhaice de dependenţă şi interzice, pentru cetăţeni, once formă de aservire parţială.
78
Legii şi, îmbi până la capăt cel rău şi penu Dacă altul dei şi lacom de a\ şi eu ce voiî lor),
cetatea încordându-mi de o haită de
„Se nărju socotind că va cuvintelor me au rostit atuni un duşman. F zeilor. Cât de, înfăptuiesc
nirr roditor al păţi
Sintetizân Aristotel scrie
„S-a întân să-i devină ostil
4 Kentron, la imagini un univer
5 Isomoiria, tiranilor; e probab popularitatea, au p confiscate de la ac
Legii şi, îmbinând violenţa şi dreptul, am făcut acestea, mergând până la capăt aşa cum
făgăduisem. Am scris legi asemenea pentru cel rău şi pentru cel bun, potrivind pentru fiecare
o dreptate întemeiata. Dacă altul decât mine ar fi luat strămurarea*, un om cu cuget râu şi
lacom de averi, ri-ar fi putut stăpâni poporul. Căci dacă aş fi dorit şi eu ce voiau răsculaţii5,
ori ce le doreau ceilalţi (potrivnicii lor), cetatea ar fi fost văduvită de mulp bărbaţi. De aceea,
încordându-mi puterile, m-am rotit împotrivă-le ca un lup încolţit de o haită de câini".
Solon, fr. 24 D
„Se năpusteau la jaf, stăpâniţi de nădejdi necugetate, fiecare socotind că va agonisi o mare
bogăţie şi închipuindu-şi că, în pofida cuvintelor mele blânde, voi vădi un cuget nemilos.
Vorbe deşarte au rostit atunci, şi acum, furioşi pe mine, mă privesc pieziş ca pe un duşman.
Fără rost! Ce rostisem atunci am împlinit cu ajutorul zeilor. Cât despre rest, n-am făcut nimic
necugetat, şi nu vreau să înfăptuiesc nimic cu violenţa tiraniei ori să fac parte egală din
pământul roditor al patriei şi celor răi şi celor buni5".
Solon, fr. 24 D
Sintetizând informaţia referitoare la ţelurile politicii soloniene, Aristotel scrie:
„S-a întâmplat, în acelaşi timp, ca multi dintre oamenii de vază să-i devină ostili (lui Solon)
din cauza ştergerii datoriilor, şi ca amândouă
4 Kentron,lal. stimulus; am păstrat imaginea din text, care evocă printr-un şir de imagini un
univers pastoral.
5 homoiria, distribuţia egalitară a pământului, e pusă în legătură cu politica tiranilor, e
probabil, într-adevăr, că aceştia, încercând să-şi consolideze puterea şi popularitatea, au
procedat adesea la distribuţii funciare -măcar pe seama pământurilor confiscate de la
adversarii politici exilaţi sau ucişi.
79
m
facpunile' sâ-şi schimbe părerea despre el din pricină că reforma instituita de el era împotriva
aşteptărilor acestora. Căci demos-\A credea că va proceda la o redistribuire generală2 (a
bunurilor), iar oamenii de vază - ca va păstra aceeaşi ordine sau o va schimba în lucruri
mărunte. Dar Solon s-a împotrivit ambelor tabere şi, deşi putea să devină tiran trecând de
partea oricăreia (dintre grupări), a preferat să fie duşmănit şi de unii şi de ceilalţi, izbăvindu-şi
patria şi dându-i cele mai bune legiuiri3".
Aristotel, Constituţia ateniană, XI, 2
Ospăţul lupilor sau Platon despre redistribuirea proprietăţii
Violenţa cu care era resimţită ameninţarea unei revendicări de redistribuire a bunurilor,
măsura în care o atare revendicare afecta fundamentele înseşi ale cetăţii, rezultă limpede din
vehementul pasaj de mai jos al Republicii platonice.
„Mi se pare limpede că tiranul răsare din sămânţa căpeteniilor derow-ului, şi de aici înfloreşte,
începutul acestei transmutaţii acesta e, şi din el se hrăneşte şi sporeşte, asemenea eroilor din
poveşti, cum e aceea care se spune despre sanctuarul lui Zeus Lykaios. Cum anume? - zise. Se
spune că cel care gustă din măruntaie omeneşti, jertfite numai m acest unic sanctuar, se
preface fără scăpare în lup. Ori n-ai auzit povestea? Ba da. Aşa se petrece şi cu căpetenia
1 StaseLs în text facţiuni în luptă civilă.
2 Pont' anâdasta paiesein...
3 Solon devenise, în literatura politică a veacului al IV-lea, prototipul legiuitorului cumpănit,
inventator al unei „democraţii moderate" căreia i se atribuie multe din aspiraţiile grupărilor
antidemocratice moderate ale epocii. Aristotel se face ecou! acestor opinii şi nu doar al
informaţiei reale de care dispunea din poemele reformatorului însuşi. Vehemenţa
revendicărilor de ştergere a datoriilor şi de egalizare ori redistribuiis a pământurilor aparţine,
deopotrivă, crizei agrare a sec. VI şi atmosferei politice a secolului al IV-lea.
80
demos-ului care, pentru a se face ascultat de mulţime, nu se da îndărăt de la sângele alor săi,
ci, stăruind în nedreptate, face din tribunale nişte lăcaşuri de crimă, limba şi gura îi devin
unelte de omor. sacrilegiu săvârşit asupra celor de-un neam; tot cerând iertarea datoriilor şi
reîmpărţirea pământurilor, sfâşie din trupul duşmanilor până ce devine tiran, şi, din om, se
preface în lup."
Platon, Republica, 565 E - 566 A
Tiranii şi pământul
Revendicarea unei mai juste distribuiri a pământurilor reprezintă - în ansamblul istoriei
cetăţilor greceşti - o constantă a luptelor sociale şi politice; pentru fiecare cetate în parte,
intensitatea crizei agrare poate să fie diminuată însă pentru răstimpuri mai scurte sau mai
lungi şi pe căi foarte diferite: distribuţii, fie şi parţiale, de pământuri, o politică de sprijinire a
micii proprietăţi ameninţate, cleruhii, adesea corelate cu o dezvoltare urbană importantă,
permiţând absorbirea unui număr important de oameni în sectorul secundar sau terţiar al
economiei.
La Atena, după reforma soloniană, guvernarea lui Pisistrate reprezintă un moment important
în acest proces, tradiţia istorică păstrând - fie măcar şi sub forma unor anecdote - urmele
acestei acţiuni.
„în genere, Peisistratos era omenos, şi se purta cu blândeţe şi înţelegere faţă de cei ce greşeau
şi, în mod special, dădea ca împrumut mijloace celor sărmani pentru îndeletnicirile lor, astfel
încât îşi dobândeau mijloacele de trai cultivând pământul. /.../ în acelaşi timp, şi veniturile lui
deveneau astfel mai mari, câtă vreme pământul era lucrat; căci cerea zeciuială1 din recolte.
Din aceleaşi pricini a
1 Tucidide, VI, 54, 5 vorbeşte de a 20-a parte din recoltă, ceea ce pare mai aproape de adevăr.
81
trimis şi judecători ai danilor2 şi, el însuşi mergea adesea la ţară, supraveghind şi rezolvând
pricinile celor ce nu se înţelegeau, pentru a-i opri sâ-şi părăsească munca pentru a veni la oraş.
Cu prilejul uncia dintre aceste călătorii, se spune, că i s-au întâmplat cele ce K povestesc în
legătură cu ţăranul care lucra pe Hymettos' pământul care s-a numit de atunci „pământul scutit
de dări" (ateles). Văzând un om care săpa şi lucra un loc năpădit de pietre, Peisistraios s-a
minunat foarte şi şi-a trimis sclavul să-1 întrebe ce creştea pe câmpul acela. Ţăranul i-a
răspuns: «Numai rele şi oftaturi şi, din relele şi oftaturile astea, trebuie să-şi ia şi Peisistratos
zecimală». Omul răspunsese astfel din neştiinţă, dar Peisistratos, făcând haz de vorba lui fără
ocolişuri şi de dragostea lui de muncă, 1-a scutit de toate dările."
Aristotel, Constituia Ateniană, XVI, \-d l
Cetatea democratică şi pământul: cleruchii
Dintre toate cetăţile Greciei, Sparta şi Atena sunt cele care auj făcut eforturile cele mai
consecvente pentru conservarea, în interiorul l grupului privilegiat al cetăţenilor, a unui
echilibru al proprietăţilor I - garanţie a echilibrului social şj politic. „Soluţia" spartană
-imobilismulI proprietăţii incomplete şi inalienabile, legat de barierele foarte rigide! ridicate
în calea activităţilor economice urbane (cf. swprajl era prin însuşi arhaismul ei rigidă
şi, în perspectivă, lipsită de eficacitate j ,(cf. infră); soluţia ateniană era, pe de altă parte, în
mare măsuri condiţionată de supremaţia maritimă a cetăţii şi, din această pricind provizorie şi
excepţională. Una din componentele ei esenţiale este
r
2 Judecătorii itineranţi nu răspundeau, în fapt, acestei dorinţe de a-i ţineptj cetăţenii departe de
cetate (ţel atribuit de istoriografia antică tuturor tiranilor); ti| reprezintă etapa decisivă a
înlăturării monopolului juridic al aristocraţiei localtj înlocuit acum cu delegaţi ai cetăţii în
întregul ei. Instituţia nu dăinuie în sec. Vî.c
5 Colină in apropierea cetăţii antice, azi cuprinsă în perimetrul oraşului mo
o color
cetăţile loturi. * în schi militar atenien E
acestei sfârşim de zeu parte, i după n structui
(îr
de Oii luptate pepăm din Ch
o colonizare de tip nou, potitko-militar şi agrar deopotrivă: pe teritoriul cetăţilor învinse,
atcnienii instalează cleruchi - liL proprietari de loturi. Aceştia sunt cetăţeni ai Atenei, primind
loturi de pământ culbvahil în schimbul exercitării, în cetatea supusă, a unui control politic şi
militar destul de strict care să asigure apărarea intereselor politice ateniene.
E interesant de observat, pe de-o parte, că urmarea directă a acestei distribuţii, care se
amplifică în tot cursul sec. V, până la sfârşitul războiului peloponesiac, este'asigurarea măcar
a censului de zeugit pentru un mare număr de cetăţeni ai Atenei; pe de-al ti parte, că acest
proces începe încă în ultimii ani ai sec. VI, îndată după reforma clistertiană, manifestând şi
rolul Atenei în dislocarea structurilor oligarhice ale altor cetăţi.
(în urma campaniei ligii peloponesiace împotriva Atenei conduse de Clistene, în 506 Le.n.)
„Atenienii, debarcând în Eubeia, s-au luptat cu chalcidienii şi, învingându-i, au lăsat acolo
4000 de cleruchi pe pământul hippoboţilor, hippoboloi se numeau „graşii"1 (bogătaşii) din
Chalcis".
Herodot, V, 77
în anii de apogeu ai ligii maritime ateniene, această practică a instalării de cleruchii devine
extrem de frecventă. Iată cum sintetizează Plutarh datele de care dispunea pentru epoca lui
Penele, evidenţiind şi legătura caracteristică între democraţie, morala politică şi cleruchii,
„Pericles s-a străduit să guverneze astfel încât să fie pe placul demos-ului, inventând mereu
câte o sărbătoare, un ospăţ sau o procesiune a Atenei în cetate şi educând cetatea prin desfătări
deloc străine de harurile Muzelor, şi trimiţând în fiecare an pe mare cele 600 de triere, pe care
navigau-o mulţime dintre cetăţenii stipendianţi astfel
1 Herodot întrebuinţează termenul hoi pachees, lit. „graşii" (cf. expresia florentină „popolo
grasso"); apelativul era uzual - şi, evident, peiorativ -în lonia- cf. Hdt V, 30; Aristoph., Vesp.,
226-288).
83
opt luni ta şir (pe an), fi făcea să se străduiască şi să-şi însuşească experienţa navigaţiei.
Tot în aceste scopuri a trimis 100 de cleruchi în Chersonesul (Tracic). 500 la Naxos, jumătate
din acest număr la Andros, în Tracia 1000, care s-au instalat la Bisaltai, iar în Italia pe alţii
care s-au aşezai la Sybaris, care a căpătat numele de Thurioi".
Plutarii, Pericles, XI
Caracterul represiv al instalării unor asemenea cleruchii în teritoriul cetăţilor aliate rezultă
limpede din încheierea faimosului conflict între Atena şi Mitilene din 427 î.e.n. Revoltaţi
împotriva atenienilor în vara lui 428, mitilenienii părăsesc liga delio-atică şi se aliază cu
Sparta; blocada ateniană a golfului, apoi - în vara lui 427 - asediul şi cucerirea cetăţii, aduc
victoria atenienilor. într-un moment de mânie, aceştia hotărăsc măsuri extreme de represalii:
uciderea tuturor bărbaţilor adulţi şi vânzarea ca sclavi a femeilor şi copiilor. După o a doua
deliberare, dramatică, atenienii revin asupra acestei hotărâri şi limitează măsurile de pedeapsă.
„Mytilenienii trimişi la Paches1 ca fiind principalii răspunzători de răscoală au fost executaţi
de atenieni la propunerea lui Cleon2; ei erau ceva mai mult de 1000 (?)3; atenienii au
dărâmat, de asemenea,
1 Generalul atenian care cucerise insula Lesbos.
2 Rolul lui Cleon în întreaga desfăşurare a evenimentelor e subliniat cu o evidentă
dezaprobare de Tucidide (cf. mai ales capitolele 37-40 ale cărţii a Hl-a şi replica la acest
discurs violent al lui Cleon în capitolele 41-48 prin cuvântarea moderată a lui
'Diodotos). Confruntarea în chestiunea mytileniană îi dă prilejul lui Tucidide să sublinieze
relaţia între democraţia radicală la Atena şi politica necruţătoare faţă de alţii.
3 Cifra e mult prea mare faţă de tonul general al pasajului: 1000 de bărbaţi însemnau o parte
considerabilă, chiar dacă nu totalitatea corpului civic; e greu de crezut că Paches trimisese la
Atena peste 1000 de oameni în cel mai înalt grad răspunzători (aitiotatoi) de răscoală.
Propunerea de corecţie a lui R. Weil - 30 în loc de 1000 (semnul grec pentru 30 este A, pentru
1000, A, deci o eroare de copist ar putea fi uşor justificată) se poate susţinute. Diodor - XIII,
30,4 - vorbeşte (după Timaios) de un masacru, dar mărturia lui nu e nici sigură, nici precisă.
84
zidurik cetăţii şi i-au confiscat corăbiile. Mai târziu, au fixat un tribut4 pentru cei din Lesbos
şi - împărţind pământul (insulei), cu excepta teritoriului Methymnei, în 3000 de loturi3 - au
trimis acolo cleruchi traşi la sorţi dintre cetăţenii Atenei, rezervând 300 de loturi pentru zei.
Locuitorii Lesbos-ului, însă, s-au angajat să Ic dea pentru fiecare lot câte două mine pe an şi şi
-au lucrat ei înşişi pământul".'
Tucidide, III, 50, 1-2
Legătura caracteristică între practica instalării cleruchi lor şi democrape explică şi ironia
replicilor pe care le reproducem mai jos din Norii lui Aristofan:
Strepsiades (se uită la nişte instrumente): Şi astea ce mai sunt.'
Discipolul lui Socrate: Geometrie.
Strepsiades: Şi îa ce foloseşte?
Discipolul: La măsurarea pământului.
Strepsiades: Pământul care se împarte pentru clerucrrii7?
Discipolul: Nu, tot pământul.
*Phoros: până la răscoala, Lesbos-ul nu plătea tribut, ci contribuia cu corăbii la flota ligii.
Instalarea de cleruchi nu echivalează cu tributul ci, de obicei, îl însoţeşte.
5 Cifra loturilor e mai mare, comparată cu cele citate de Plutarh supra, dar nu e excepţională;
ţinând seama, pe de-altă parte, de suma cu care fiecare lot e echivalent - 2 mine (200 de
drahme anual), loturile nu puteau fi foarte mari: ca termeni de comparaţie, amintim că, pe zi,
câştigul mediu al unui meşter calificat e de l drahmă, şi probabil că, în materie de cens,
funcţiona la Atena în sec. V echivalenţa l drahmă -1 medium. E deci greu de crezut că
diviziunea în Kleroi cuprindea întreg teritoriul cetăţii Mitylene (sau al insulei chiar), cum
susţine Tucidide; ar putea fi vorba de pământurile celor condamnaţi sau ostili, ca la Chalcis
(cf. supra, text nr. ).
'Lnformafia lui Tucidide ne poate îndemna să ne întrebăm in ce măsură aceasta nu este o
practică mai extinsă; tonul general al pasajului nu implică însă o extrapolare a sistemului
înlocuirii folosinţei lotului cu o redevcnţă.
7 Klerouchike ge în text.
85
Strcpsiades: Ce vorbe civilizate spui1! Asta e un meşteşug2 şi democratic* şi folositor"!
Cetatea, imperiul şi veniturile
în ansamblul ei, cetatea democratică ateniană funcţionează în sec. V ca un instrument de
redistribuire şi echilibrare economică. Posibilă datorită ligii maritime, această politică
realizează condiţiile concrete de relativă egalitate economică pe care se construieşte egalitatea
politică a democraţiei clasice.
îritr-un pasaj din Viespile (422 î.e.n.), Aristofan surprinde cu ironie şi spirit critic această
realitate. Dialogul între Philocleon (cel care-1 iubeşte pe Qeon), participant asiduu la juriile
ateniene, şi fiul său Bdelycleon (cel care-1 urăşte pe Qeon) prezintă cu claritate punctul de
vedere al autorului.
„B. Ascultă-mă, tăicuţule dragă, şi nu te mai încrunta aşa. întfi şi-ntâi fă o socoteală în mare -
nu cu pietrele, pe degete, a tributului care ne vine din toate cetăţile la un loc. Socoteşte apoi,
de altă parte, taxele şi toţi acei „unu la sută", depozitele, minele, pieţele, porturile, arenzile şi
confiscările4. La un loc, astea fac cam 2000 de talanţi venit. Acuma scade din asta plata
(misthos) pe un an a juraţilor, 6000 cu totul /.../ ceea ce face cam 150 de talanţi5.
1 Asttron: urban (de la astu, oraş), figurat - fermecător. Aristofan foloseşte aici şi sensul
figurat, dar şi pe cel etimologic: e o idee „politică" aceea de a imagina întreg pământul
cunoscut subdivizat în loturi pentru cleruchi!
2 Sophisma -de la sophos -abil, meşteşugit, de unde şi sophistes, sofistul, meşter al discursului
politic şi personaj-tip al democraţiei ateniene. Piesa Norii e un pamflet împotriva sofiştilor, aJ
căror exponent e socotit a fi, în mod paradoxal, Socrate.
3 Demotikos = popular, favorabil demos-\dw.
4 Calculul global e probabil realist; înafara phoros-ului aliaţilor, în vistieria cetăţii intră taxele
de folosire a portului şi zonei comerciale - taxe pe care nu le plăteau decât străinii, nu şi
cetăţenii.
5 Calculul ar putea fi corect dacă toţi cei 6000 de juraţi ar judeca în fiecare zi a anului,
primind zilnic cei 3 oboli indemnizaţie; presupunerea e, fără îndoială, absurdă -cum tot absurd
e argumentul după care singura cheltuială publică este plata juraţilor e evident că Atena avea
multe alte cheltuieli.
86
iză în mică. ditiile litatea
ide cu m (cel :ne, şi iaiitate
a.întfi butului de altă pieţele, a 2000 un an talanţi5.
iseşte aici ina întreg
ui, meşter «pamflet erate.
a vistieria L le plăteau
i fiecare zi li, absurdă ajuraţilor.
Ph. Deci plata noastră nu e nici o zecime din venituri?
B. Pe Zeus, nici atât.
Ph. Şi atunci unde-i restul de bani?
B. Se duce la cei care spun «N-o să trădc/. pe prăpădiţii de atenieni, ci o să lupt totdeauna
pentru gloată»' - Şi tu, taică, te laşi dezmierdat de vorbuliţele astea frumuşele şt-i alegi pe
ăştia de stăpâni. Şi ei storc mită de la cetăţile aliate, câte 50 de talanţi odată, înspăimâniându-
le cu ameninţări de soiul ăsta: «O să daţi tributul sau voi îndrepta trăsnetul asupra cetăţii
voastre şi o voi distruge». Şi voi vă mulţumiţi să ciuguliţi firmiturile propriului vostru
imperiu. Cât despre aliaţi, ei văd bine că restul gloatei scurmă fundul urnei de vot dar nu prea
are ce mânca, şi le pasă de voi ca de votul lui Connos2- aşa că aduc daruri pentru şefi -
murături, vin, plocaturi, brânză, miere, susan, perne, cupe, haine, coroane, coliere, multe şi de
toate. Cât despre voi, „după multă trudă pe uscat şi multă trudă pe marc"3 nici unul nu vă dă
mai mult decât o căpăţână de usturoi pentru ciorba de peşte.
Ph. Aşa e, pe Zeus - chiar ieri am trimis la Eucharides după trei căţei de usturoi. Dar nu mi-ai
dovedit ce robie suport şi asta mă scoate din fire!
B. Păi nu-i robie grea să-i vezi pe toţi îndeplinind funcţii publice şi ei, şi linguişitorii lor? Tu
eşti mulţumit cu cei trei oboli pe care-i câştigi cu grea trudă - vâslind la corăbii, luptând pe
uscat, asediind cetăţi /.../
Ph. Ce spui? Chiar aşa se poartă cu mine? Mă răscoleşti până-n adâncul fiinţei şi-mi stârneşti
cugetul tot mai mult. Nici nu ştiu ce-mi faci.
B. Gândeşte-te: ai putea fi la fel de bogat ca ei, dar faci ce faci şi te laşi amăgit de căpeteniile
astea ale poporului. Stăpâneşti
1 Parodie a formulei de jurământ politic, atribuit aici demagogilor.
2 Profesor de muzică, contemporan cu Aristofan.
3 Parodie sau citat dintr-o tragedie necunoscută.
87
nenumărate cetăţi, de la Marea Neagră până-n Sardinia, şi cu ce câştig ic alegi? Mai nimica.
Şi pe astea ţi le dau cu târâita, câte-un pic odată, ca grăsimea de pe lângă, atât doar cât să-ţi ţii
sufletul. Ei te vor sărac şi am să-p spun şi de ce: ca să ştii bine cine te îmblânzeşte şi te
hrăneşte, aşa încât când te asmut împotriva unor duşmani de-ai lor să te năpusteşti sălbatec.
Dacă ar vrea cu adevărat să dea poporului mijloace de trai le-ar fi foarte uşor o mie de cetăţi
ne plătesc tribut1; dacă fiecare ar plăti pentru 20 de oameni, dintr-o dală 20 000 de democraţi
ar trăi din belşug cu fripturi de iepure, cununi de tot felul, bunătăţi proaspete şi-n conservă, şi
ar avea parte de desfătări demne de această cetate şi de trofeul de la Maraton2. Dar voi, ca
nişte bieţi culegători de măsline, vă ţineţi pe urma stăpânului"...
Aristofan, Viespile, 655-712
Colonizare ateniană în sec. Y î.e.n.
După loate probabilităţile, colonia ateniană de la Brea, în Tracia, a fost întemeiată în 446
î.e.n.; locul exact nu a fost identificat (nu se ştie măcar dacă întemeierea e identică cu cea
menţionată de Plutarh, Periei., XI, 5, unde e vorba de 1000 de colonişti în ţinutul Bisaltilor din
Tracia). Inscripţia fragmentară de mai jos precizează condiţiile noii întemeieri - dovedind că
problema dotărilor funciare era permanentă chiar şi la Atena.
„[...] Conducătorii expediţiei să dea (coloniştilor) cele necesare -pentru a oferi sacrificii
propitiatoare în numele apoikiei, pe cât socot de cuviinţă. Să se aleagă /IO bărbaţi/ pentru
distribuirea pământului, câte unul din fiecare trib. Aceştia să împartă [pământul, iar Dem]
okleides să aibă depline puteri pentru a instala apoikia pe cât va putea mai bine. Pământul
[sacru] care a fost delimitat aşa să rămână, şi alte loturi să u mai fie consacrate. (Coloniştii) să
trimeată o vacă
1 Cifra e cu totul exagerată.
2 Victoria de la Maraton e un perpetuu motiv de mândrie la Atena.
88
şi [o panoplie] ia Marile Panatenee şi un phallos la [Dionisii'l Daca cineva porneşte război
[împotriva pământului] coloniştilor, să vină [cetăţile] în ajutor [după puteri] în conformitate
cu înţelegerile referitoare la [cetăţile] din Tracia încheiate în anul când /..J tos era secretar. Să
se înscrie [acest decret] pe o [stelă] de piatră ţi să fie aşezat pe Acropole. Coloniştii să înscrie
stela [pe cheltuiala lor]. Oricine ar pune la vot o propunere contrară [acestui decret] şi orice
orator ar îndemna ori ar [încerca] să obţină o hotărâre de răsturnare sau de anulare parţială a
acestui decret, să fie, ci şi copiii lui, lipsiţi de dreptul de cetăţenie, proprietatea să-i fie
confiscată şi a zecea parte să fie consacrată [zeiţei], afară numai dacă înşişi coloniştii vor cere
aceasta. Oştenii care se înscriu pentru a participa [la instalarea în colonie] să ajungă la Brea
vreme de 30 de zile după întoarcerea la [Atena]2. Expediţia să pornească în răstimp de 30 de
zile (de la data decretului) şi Hischines să meargă cu ei pentru a le da banii3.
[Pe latură, amendament] Phantokles a propus: cu privire la apoikja (trimeasă) la Brea, să fie
toate precum a propus Demoklcides; cât priveşte însă propunerea lui Phantokleides, aceasta să
fie adusă în faţa sfatului de pritania tribului Erechtheis; să fie aleşi coloniştii pentru Brea
dintre teti şi zeugiti4".
R. Meiggs-D. Lewis, Gr. hist. Inscr., no. 49)
1 Aceste obligaţii religioase au fost extinse asupra tuturor aliaţilor Atenei, cel mai târziu în
425 î.e.n.
2 După încheierea campaniei o parte din viitorii colonişti, şi anume cei mobilizaţi, urmau să
se întoarcă la Atena şi trebuia să ajungă apoi în maximum 30 de zile în noua aşezare unde,
până la acest termen, li se rezerva locul. Restul urmau să plece mai devreme, şi anume în
termen de 30 de zile de la votarea decretului în adunarea ateniană.
3 Un comentator târziu al Discursului VIU al lui Demostene ne informează: „era un vechi
obicei al atenienilor să-i trimeată pe cei săraci şi fără pământ în cetăţile stăpânite în afară; la
plecarea în călătorie, coloniştii primeau arme şi bani de călătorie pe cheltuiala cetăţii.
4 Cele două categorii censitare inferioare - cu un venit anual sub 200, respectiv sub 300 de
medimni (sau drahme, în sec. V î.e Ji.).
89
Oraş şi sat
Strategia adoptată de atenieni, la îndemnul iui Pericles, în 431, reflecta o alterare a
echilibrului anterior - între zona urbană şi zona rurală - şi provoacă, la rându-i, o accentuare şi
mai notabilă a acestei disproporţii: concentraţi în interiorul cetăţii, micii proprietari atici sânt
într-o situaţie din ce în ce mai precară.
„Ascultându-1 pe Pericles, atenienii s-au lăsat convinşi şi au adus de la ţară şi femeile, şi
copiii, şi lucrurile din casă. Scoteau de prin case tot ce era din lemn1. Cât despre turme şi
atelaje, le-au trecut în Eubeia şi în celelalte insule. Cum cei mai mulţi erau obişnuiţi să
trăiască la ţară, acest exod era extrem de dificil.
Căci acest mod de viaţă îi caracteriza pe atenieni din vremuri foarte îndepărtate, în timpul lui
Kekropos şi al primilor regi, Atica era, până la Tezeu, împărţită în mici centre, fiecare cu
pritaneul şi magistraţii ei2 [...]
Atenienii trăiseră, dar, multă vreme în aşezări de ţară, autonome, şi chiar după ce s-au strâns
îhtr-o singură cetate n-au încetat, nici mai demult, şi chiar până la începutul acestui război, să
trăiască la ţară locuind acolo cu toti ai lor. Aşa că nu le-a fost uşor să accepte această
transplantare, cu atât mai supărătoare cu cât abia îşi refăcuseră gospodăriile după războiul cu
perşii3. Cu mare durere îşi părăseau casele şi sanctuarele care fuseseră cele ale părinţilor şi
strămoşilor din vremuri de demult; ba chiar erau siliţi să-şi schimbe întregul mod de viaţă şi
fiecare îşi părăsea parcă propria lui cetate. Când
1 Se înţelege ci e vorba nu numai de mobilă şi inventar, dar şi de elemente de construcţie -
uşi, de pildă.
2 Tradiţia cu privire la existenţa unor autonomii politice locale şi la synoikismul lui Teseue
foarte ferma; e probabil că această tradiţie reflectă nu atât o realitate istorici, cât persistenţa
excepţională a tradiţiilor locale; trebuie să amintim, din acest punct de vedere, că Atica avea
un teritoriu excepţional ca mărime în raport cu majoritatea cetăţilor contemporane - P rit
amu., ci. supra, p. text nr. şi nota).
3 în 480- 479, Atica fusese de două ori devastată de armata lui Xerxes, înainte ţi după
Salamina; atenienii se refugiaseră la Salamina şi Troizena.
90
au ajuns in oraş, pica puţini aveau o casa sau se puteau adăposti la prieteni ori la rude".
Tucididc. II.
Ţăranul Ia oraş
Dezechilibrul economic şi de mentalitate pe care fi provoacă atari dislocări stă la baza multora
din piesele lui Aristofan. lată cum îşi exprimă sentimentele Dikaiopolis (lit. Cetatea dreptăţii)
- un brav ţăran strămutat în aceste împrejurări la oraş. (Potrivit intrigii comediei, Dikaiopolis
va încheia o pace personală cu Spâna, întorcându-sc în satul lui).
„în viaţa mea, de când mă duc la băi, n-am suferit de potasa care-mi ardea ochii cum sufăr azi
când văd că, deşi adunarea poporului era convocată din zori, Pnyx-ul e pustiu, cum vedeţi şi
voi, în vreme ce oamenii pălăvrăgesc hoinărind de colo-colo în agora şi fug de sfoara roşie5.
Şi nici măcar pritanii6 n-au ajuns încă; or să întâr/.ie şi pe urmă au să se îmbrâncească, cum
vă închipuiţi lesne, pentru locuri pe banca din faţă, năvălind ca un torent! Dar nici că o să se
ostenească m vreun fel ca să fie pace. O, cetate, cetate... Doar eu, primul dintre toti mereu, vin
la adunare şi mă aşez; pe urmă, cum sunt singur, oftez, casc, mă-ntind, mă foiesc, desenez7,
îmi smulg un fir de păr, îmi fac socotelile, şi tot privesc în depărtare spre
Xerxes, înainte
4 Proporţia de cetăţeni trăind din exploatarea rurală dar locuind în cetate pare a fi foarte
redusă; în epoca arhaică, cu excepţia meşteşugarilor stabiliţi în cartierele mărginaşe
(Kerameikos, de exemplu), nobilii, sau, mai exact, o parte a nobililor, locuiau oraşul,
dobândindu-şi avutul din exploatarea proprietăţilor rurale.
5 Sfoara vopsită în roşu delimita locul unde se ţinea ecclesia.
'Pritanii: aici în sens tehnic atenian mai degrabă decât cu sensul de „mag isiraţi"; secţiunea din
sfat care exercita pritania avea şi răspundea organizării adunărilor ecclesiei; primele bănci
erau rezervate magistraţilor în funcţie.
1 In nisipul sau praful de pe jos, desigur.
91
ogorul meu, tânjind după pace. Urât mi-e oraşul, şi mi-e dor de satul meu care nu mi-a spus
niciodată «cumpără cărbune», ori «oţet», ori «untdelemn», care nici nu ştia vorba asta,
«cumpără», şj-mi aducea singur de toate, fără scârţâiala asta cu «cumpără»*. Dar acum am
venit, uite-aşa, hotărât să răcnesc, să întrerup, să înjur pe orice orator care va vorbi de altceva
decât de pace!'
Aristofan, AcharnUnii, 17-39
Amestec de idealizare a vieţii rustice şi de critică a unei politici în care orăşenii decid şi
ţăranii suportă consecinţele, scena din Pacea, pe care o redăm mai jos, reia câteva din temele
familiare lui Aristofan
„Corul: Când greierii îşi cântă cântul dulce, mă bucur să mă uit la viţa mea de Lemnos, roadă
timpurie, cum se coace, şi să văd cu ochii mei cum cresc smochinele verzi, şi când s-au copt
să muşc din ele şi să cânt fără-ncetare «Iubită vară...»10, şi să-mi amestec supa cu verdeţuri.
Şi mă fac voinic şi grăsuţ în această vreme...
Corifeul: Cu mult mai plăcut decât să te iriti la un păcătos de taxiarh11, cu trei pene şi cască
de purpură. Se laudă că e vopsită în vopsea de Sardes, dar dacă-i vorba să dea vreo bătălie, îşi
vopseşte singur tunica în culoare de... Cyzicăcat12. Şi pe urmă îl vezi cum fuge, ca un
«calococoş»13 strălucitor, scuturându-şi creasta, iar eu rămân acolo ca un paznic de laţuri. Şi
când ne întoarcem acasă,
* Calambur, în greacă, prio, cumpăr, se apropie de ho prlon, fierăstrăul.
9 împreună cu'opoziţia de atitudine între Dikaiopolis şi orăşenii, trebuie si • remarcăm
atitudinea civică superioară de care dă el dovadă, precum şi modul cu totul
firesc în care eroul, un ţăran, înţelege să-şi exercite drepturile politice.
10 Cântec popular.
11 Taxiarchos: comandant al unei t axis, regimentul de hopliţi recrutaţi dintr-unul din cele 10
triburi.
12 Joc de cuvinte: culoarea de Cyzic era galben-verzuie; de frică, taxiarhul îşi ^vopseşte"
singur haina.
13 Animal fantastic, un cal cu aripi roşii şi coadă de cocoş, căruia i se atribuia p mare
rapiditate.
92
ne scot sufletul: pe unii fi înrolează, pe alţii fi şterg de pe lista, şi te pomeneşti a doua şi a treia
oară - «Mâine, plecarea la lupta!»14. Şi uite-1 pe cel de colo care nu-şi cumpărase de
mâncare, nu ştia, bietul, că trebuie să plece: încremenit lângă statuia lui Pandion îşi vede
numele pe listă şi, uluit de această nenorocire, o ia apoi la fugă cu ochii în lacrimi. Uite cum
se poartă cu noi. ăştia de la ţară. Şi nu le face nici pe departe atâtea orăşenilor, aceşti dezertori
de la datoria faţă de oameni şi faţă de ei. Dar o să-mi dea ei socoteală15 într-o zi, dacă mi-
ajută zeii,'că multe necazuri mi-au făcut leii ăştia de casă16, vulpile astea de război17!'
Aristofan, Pacea, 1159-1190
Distribuţia proprietăţii funciare Ia sfârşitul secolului al V-lea î.e.n.
Un text relativ târziu, dar a cărui veridicitate e asigurată, relatează o propunere din 403 Î.CJL
în legătură cu o eventuală limitare a drepturilor cetăţeneşti; rezultă din text că aproximativ
20% din atenieni erau lipsiţi cu totul de pământ; procentul e interesant şi datorită faptului că
reflectă deteriorarea situaţiei din pricina războiului - dar şi fiindcă, chiar în aceste
circumstanţe, numărul cetăţenilor lipsiţi de orice legătură
14 La Atena, mobilizabili erau toţi cetăţenii între 20 şi 50 de ani, dar nu erau de obicei
chemaţi deodată sub arme; pasajul incriminează un tratament preferenţial aplicat orăşenilor,
ceea ce face ca oştenii din demii rurali să fie foarte des chemaţi in campanie. Notificarea
mobilizării se făcea prin liste nominale afişate lângă statuia eroului-eponim al tribului, cu
formula. ,.Mâine se vor prezenta pentru a pleca in campanie"... Oştenii erau obligaţi să-şi ia
nu numai armele, ci şi rezerve de hrană pe cheltuială proprie.
15 Termenul euthynein este termen tehnic la Atena, unde magistraţii erau datori să obţină
aprobarea adunării'pentru fondurile cheltuite şi pentru acţiunile întreprinse.
16 Leul este un animal regal, deosebit de viteaz; leul „domestic" e un laş (aşa îl califică Eschil
pe Egist în Agamemnon).
17 Vulpea e un animal care învinge doar prin şiretlic, nu prin vitejie.
93
cu pământul şi agricultura e relativ mic. măcar faţă de imaginea preconcepută a unei Atene
urbanizate integral
,J)emos-ul, întors de la Pireu, aprobase un decret prin care se împăca cu cei rămaşi în cetate' şi
ştergea cu totul trecutul. Dar cum existau temeri în legătură cu o eventuală recrudescenţă a
violenţei împotriva celor bogaţi în cazul în care mulţimea şi-ar fi redobândit vechea autoritate,
şi cum se discuta îndelung asupra acestei probleme, Phormisios, unul din cetăţenii remtorşi
împreună cu demos-\d, a propus ca, după întoarcerea exilaţilor, să nu se mai acorde drept de
cetăţenie tuturor, ci doar acelora care deţineau pământ, ceea ce era, dealtminteri, şi în vederile
lacedemonienilor. Votarea acestui decret ar fi lipsit aproximativ 5000 de atenieni de drepturi
politice".
Dionysios din Halicamas, Despre Lysias, 34
1 împrejurările acestei tentative se leagă de restaurarea democratică din 404/3, după
guvernarea celor „30 de tirani". Minoritatea ultra-conservatoare care stăpânise 'Atena cu
sprijin spartan fusese, chiar în aceste condiţii speciale, învinsă de democraţii care stăpâneau
Pireul şi silită să părăsească Atena refugiindu-se la Eleusis. Primul aci al democraţiei
restaurate fusese amnistia generală la care se referă Dionysios. Urmează apoi, în anul 404/403
- anul arhontatului lui Eukleides -o revizuire generali a legislaţiei, în care se înscrie şi
tentativa lui Phormisios. Aceasta eşuează datorită opoziţiei neclintite a democraţilor, în
numele unuia dintre ei, oratorul Lysias compune un dţscurs împotriva propunerii lui
Phormisios (şi aşa ajunge propunerea si De menţionată în lucrarea lui Dionysios). în ansamblu
vorbind, anul 403 restaurează ţi confirmi practicile şi instituţiile Atenei democratice.
4. MEŞTEŞUGARII
Statutul social al meşteşugarilor în lumea greacă se caracterizează printr-o ambiguitate
constitutivă, câtă vreme această categorie creată pe temeiul tipului de muncă productivă nu
corespunde unui statut socio-politic unitar decât în cazuri cu totul excepţionale: pmducpa
meşteşugărească e realizată şi de cetăţeni, şi de meteci, şt de sclavi, cu preponderenţa uneia
sau alteia dintre aceste categorii variind foarte mult de la cetate la cetate.
într-o lume m care calitatea de proprietar al pământului este semnul distinctiv al apartenenţei
la colectivitatea privilegiată a cetăţenilor cu drepturi depline, statutul şi prestigiul
meşteşugarilor sunt prin definiţie dedublate: deţinători ai unor tehnici specializate, odinioară
poate chiar secrete, meşteşugarii sunt totodată nişte indivizi doar parţial integraţi în
colectivitate; meşteri itineranţi, ei pot fi luaţi adesea drept rătăcitori şi, dacă produsul muncii
lor este indispensabil şi nu o dată admirat, ei înşişi sunt consideraţi adesea sub un unghi nu
tocmai favorabil.
Chiar acolo unde o dezvoltare excepţională a instituţiilor democratice implică integrarea
demos-ului urban în rândul cetăţenilor cu drepturi depline, acest fenomen se petrece în pofida
faptului că e vorba de meşteşugari, adică de oameni lucrând pentru altii şi nu pentru ei înşişi.
Opoziţia constantă şi nu o dată acerbă faţă de această integrare-a cetăţenilor-meşteşugari în
rândul cetăţenilor cu drepturi depune mărturiseşte caracterul oarecum de excepţie al acestei
situaţii; o comparaţie rapidă cu breslele oraşelor medievale şi renascentiste dovedeşte, oricum,
că, dacă la Florenţa, de pildă,
95
un membru al uneia dintre ane avea drepturi civice în calitate de meşteşugar, la Atena unii
meşteşugari se bucură de drepturi politice deşi sunt angajaţi în activitatea meşteşugărească.
în cele mai multe dintre cetăţile Greciei, dealtminteri, reciprocitatea raportului între calitatea
de proprietar funciar şi cea de cetăţean face ca de la drepturile cetăţeneşti integrale să fie
excluşi toţi cei care nu deţin un fond funciar - şi în primul rând meşteşugarii şi negustorii;
cazul Spartei împinge la limita extremă această incompatibilitate.
Există, neîndoielnic, o evoluţie importantă de la meşteşugul evocat de epopee la artiştii
veacurilor al Vl-lea ori al V-lea; această evoluţie nu vizează însă atât statutul meşteşugarilor,
cât pe cel al produselor lor, şi ierarhiile pe care le putem observa nu ţin doar de calificarea şi
de priceperea meşterului, ci şi de măsura în care produsul lui este necesar sau ilustrativ pentru
polis. Pentru un scurt răstimp, în condiţiile particulare ale dezvoltării ateniene în epoca
clasică, se conturează un curent filosofic valorizând ingeniozitatea meşteşugărească şi
tehnicile practice ca premisă a unei existenţe civilizate - şi ca preambul al „meşteşugului
politic". Caracterul într-un anume sens efemer şi izolat al unor atari doctrine nu e însă mai
puţin semnificativ decât apariţia lor, iar prejudecăţile referitoare la caracterul ancilar al
producţiei meşteşugăreşti nu au putut fi contrabalansate de importanţa acestui sector în viaţa
economică, socială şi culturală a Greciei; acest blocaj mental se află în bună măsură la
originea caracterului foarte limitat al progresului tehnic în lumea antică şi reflectă caracterul
interstitial al activităţilor urbane în societatea greacă, a cărei determinare fundamentală
rămâne domeniul producţiei agricole.
Vi Meşteşugarii în epopee
în epopeea homerică, meşteşugarii, demioergoi (liL - cei ce lucrează pentru colectivitate,
demos), apar atât indirect, în comparaţiile dezvoltate, cât şi direct, în mici episoade punând în
scenă crâmpeie
96
te de iliuce
ipro-Lăţean ţi cei arii şi icom-
îvocat 'olutie tuselor Eicarea sul lui mp, în icâ, se îrească - şi ca ie sens ti sem-racterul dansate
ulturală jriginea nucă şi cietatea iul pn>
- cei ce iparapile ;râmpeie
de viaţă cotidiană. Accepţia termenului acoperă toate specializările presupunând o abilitate
dobândită şi practică - de la meşteşugurile obişnuite la prorocit, medicină, cântec ori crainicii;
Nu există dovezi ale unei dependenţe, de orice natură, cu excepţia, evident, a celei economice,
care să se exercite asupra meşteşugarilor. De bună seamă, principalii clienţi ai acestora sunt
basileii.
„Hector în grabă se duse la curtea cea mândr-a lui Paris, Curte zidită de el cu meşterii1 cei
mai de frunte Care trăiau pe atunci ca zidari2 în acele meleaguri"
Iliada, VI, 313-315 (trad. Mumu)
Comparaţiile homerice evocă destul de frecvent imagini ale activităţilor meşteşugăreşti.
„Cum dacă un tăbăcar dând calfelor3 sale să-ntindă Blana cea mare de bou, care fusese
muiată-n unsoare, Dânşii, primind-o, fac roată-mprejur şi o trag de se-ntinde Şi umezeala se
duce pe loc şi răzbeşte grăsimea Dacă trag pielea mai mulţi de rămâne cu totul destinsă".
Iliada XVHI, 389-393 (367-373 Mumu)
Meşteri itineranţi
Majoritatea meşteşugarilor sunt specialişti itineranţi, călătorind dimr-un loc în altul în
căutarea comenzilor, această situaţie subliniază caracterul foarte limitat al producţiei
meşteşugăreşti
1 în text andres, „bărbaţi", termen obişnuit pentru războinici, însoţit dealtminteri de epitetul
âristoi, cei mai de frunte, cei mai buni.
1 Tektones, constructori, zidari.
J în text, tăbăcarul c aner, „bărbatul", iar ajutoarele sale sunt numite laoi (oameni, cu o nuanţă
de subordonare).
97
care nu este încă o producţie de mărfuri. Raritatea produselor (sau a serviciilor) oferite de
aceşti demiourgoi îi face să fie bine veniţi la curţile basileilor.
„Cine oare pofteşte din străini un oaspe dacă nu e unul dintre demioergoi? ghicitor ori
tămăduitor, dulgher, aed inspirat şi ale cărui cânturi ne farmecă? Iată cine sunt cei poftiţi, cei
care sunt chemaţi de la capătul lumii".
Odiseea XVH, 382-386
Meşteri privilegiaţi
Meşteşuguri cerând înzestrări aparte, cum ar fi cel al prorocilor ori al tămăduitorilor, se
bucură de un statut privilegiat.
a) „Dar iată, se scoală-ntre dânşii
Rul lui Testor, întâiul si fala prorocilor, Calha, Care ştia câte au fost mai demult, câte sunt,
câte fi-vor Şi cârmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia Numai cu darul ghicirii, cu care-1
cinstise Apollon"
Iliada, l 68-72 (67-71 Mumu)
b) „Tu, fala Danailor, Nestor,
Urcă-te-n carul tău iute şi-alături să şadă Mahaon Care-i rănit, şi dă repede cailor bici spre
corăbii, Face cât oameni mai mulţi unul care vindecă1 oattneni, [Taie din rane săgeti şi cu
leacuri alină durerea]"
Iliada, XL 511-515 (500-504 Mumu)
1 în text ietros... aner, barba t-tămăduitor, medic. Ultimul vers c considerat adăugat de toate
ediţiile. Sfatul îi e adresat lui Nestor de regele crctan Idomcneus.
98
Meşteri persecutaţi
Oricât ar fi fost de necesari, meşterii nu sunt ai nici .unei gospodării - şi deci pot fi trataţi în
mod abuziv. Un episod celebru în tradiţia greacă e cel al lui Laomedon, relatat şi în Iliada.
Versurile sunt atribuite lui Poseidon adresându-se lui Apollon pe care se străduia să-1
convingă să nu-i mai ajute pe .troieni.
....Aminte
Nu-ţi mai aduci de necazul ce-am pătimit pe la Troia Numai noi doi între zei? La craiul semeţ
Laomedon, Noi, din îndemnul lui Zeus ne-am pus, pe o plată anume Vreme de-un an să-i
slujim, şi el ne da nouă poruncă. Eu am durat împrejurul oraşului Troia tot zidul Lat şi aşa de
frumos spre a fi nerăzbită cetatea. Tu într-aceea pe coastele muntelui Ida-n poiene Şi prin
păduri şi pe văi ca văcar fi păşteai o cireada Dar mai pe urmă, când Horele, a vremilor vesele
zâne, Ziua de plată-au adus, opritu-ne-a toată simbria Craiul avan Laomedon şi năpăstuia' ne
da drumul Şi te trimite ca rob de vânzare departe-n ostioave; Ba ne zicea că ne taie urechile
amândurora..."
Iliada, XXI, 441-455 (435^449 Murnu)
Zei protectori ai meşteşugarilor
Dacă persoana meşterului e rareori apărată, meşteşugul lui se află sub protecţia zeilor:
Apollon .pentru proroci şi medici, Muzele pentru aezi, Atena şi Hefaistos pentru
meşteşugurile productive.
„Iar Merione ucise pe unul Feredu, pe fiul
Lui Harmonides1, un maistru dibaci la tot lucrul de mână
1 Harmonides se leagă de vb. harmâzein, a îmbina, a alcătui. Atena proteja cu deosebire
meşteşugurile şi operaţiile presupunând îndemânare şi ingeniozitate.
99
Meşteşugii, că de Palas Atena iubit era foarte. El şi lui Paris durase corăbii totuna de-nalte,
Izbitoare de rău2..."
Iliada, V, 59-63 (Murnu)
„Inventatorii"
Tradiţia epocii arhaice pune în lumină creşterea semnificativă a ponderii activităţilor
meşteşugăreşti în viaţa oraşelor greceşti. Listele tot mai impunătoare de protoi heuretai,
„inventatori", vădesc atenţia tot mai mare acordată ingeniozităţii meşterilor şi priceperii lor.
Descriind ofrandele din Erechteion, Pausanias notează:
„Lampa dedicată zeiţei (Atena) este lucrată de Callimachos. Ea nu are nevoie să fie umplută
cu untdelemn decât o dată pe an, aşteptând aceeaşi zi a anului următor spre a fi umplută din
nou; untdelemnul este suficient pentru întreg anul, deşi lampa arde şi ziua şi noaptea. Lampa
are un fitil din in de Carystos, singurul soi de in care arde fără să se consume. Fumul lămpii
este scos afară din templu cu ajutorul unei apărători de forma unui palmier de bronz aşezat
deasupra lămpii şi care ajunge până la acoperiş. Callimachos, meşterul cârc a făcut lampa, nu
se numără printre cei mai buni artişti în privinţa talentului, dar ca iscusinţă este cel mai de
seamă, căci el e primul care a descoperit procedeul de perforare a marmurei".
Pausanias, I, 26, 7
Iar cu prilejul descrierii ofrandelor din incinta sanctuarului Atenei Chalkioikos de la Sparta,
acelaşi autor consemnează o altă „invenţie".
„în dreapta templului Atenei Chalkioikos se află o statuie a lui Zeus Hypatos care e cea mai
veche statuie făcută din bronz: statuia nu a fost turnată dintr-o bucată, ci, pane cu parte,
lucrată cu ciocanul şi apoi
2 Corăbiik cu care Paris o răpise pe Elena.
1 Verbul folositîh
100
nituită spre a nu se desface. Se spune că această statuie este opera tui Qearchos din Rhegion,
care, după unii, ar fi fost ucenicul lud Dipoinos şi al lui Skyllis, iar după altii al lui Daidalos
însuşi".
Pausanias. III. 17,6
Semnături de artişti
Acestui interes sporit al colectivităţii pentru rezultatele ingeniozităţii şi inventivităţii artiştilor
îi corespunde o conştiinţă mai limpede a meşteşugarilor înşişi, cârc se mândresc cu „lucrarea"
lor, ieşind din anonimat şi afirmând o percepţie nouă a actului de creaţie. Dedicaţiile
artizanilor greci săpate ori înscrise pe propriile opere manifestă, încă de la sfârşitul sec. VH
î.eju, şi tot mai frecvent în secolele următoare, această atitudine.
a) Pe un crater atic de mari dimensiuni datat cea 680 î.eji., azi fn colecţiile Muzeului Britanic:
Soprrilos a făcut1 (acest vas)
J. Beazley, Attic Black-figure Vases, 39,15-16
b) Pe un crater descoperit la Caere, de provenienţă atică - cea 650 î.e JL - azi în colecţiile
Muzeului Capitolin din Roma
Aristonothos a făcut1 (acest vas).
CVA Italia, 39, Mus. Capitolin 2,1965, pL 8
c) Dedicaţie a unei sculpturi databile după 650 î.e.n., azi în Muzeul din Delphi
Euthy kartides naxianul m-a dedicat, (tot el) făcând (statuia).
J. Marcatie", Recueil de .signatures des sculpteurs grea,
H, 1957, f. 45.
1 Vcibulfolositînambelecazurieste^poiese, aface,acrea(cf.paiesw.ppi«t«*J.
101
d) Inscripţia pe baza templului lui Apollon din Syracusa (a doua jumătate a sec. VII Le n ).
Kieomcncs din Cnidos: a făcut (acest templu) pentru Apollon, împreună cu Epiklcs, şi
coloanele3, prea frumoasă lucrare.
IG XIV, p. 685 = L. Jeffery, Local Scripts ofarchaic Greece,
Oxford, 1961, Syracusa nr. 3
Clienţi şi meşteri
Aceleaşi implicaţii rezultă şi din dedicaţiile menţionând, tot mai frecvent, alături de numele
comanditarului pe cel al altistului; paralelismul celor două componente este remarcabil,
implicând o echivalare, fie si temporali, a statutelor.
a) Inscripţia din Milet, 600-575 î.e.n.
Fiii lui Anaximandros al lui Mandromachos (?) ne-au dedicat4 lui Apollon. Ne-a făcut
Terpsikles.
L. H. Jeffery, Local Scripts..., Milet, nr. 23
b) Inscripţie pe baza unei statui dedicate la Delphi (îndată după 480 î.e.a).
2 Prezenţa unormeşteri din Cnidos la Syracusa pune în evidenţă caracterul, încă . itinerant în
bună măsura, al producţiei meşteşugăreşti de calificare superioară. Practica
comenzilor încredinţate unor meşteri de frunte din alte centre decât cel comanditar (sau al
comanditarului) continuă de-a lungul întregii antichităţi, dar e de o deosebită frecvenţă în
epoca arhaică, ducând la difuzarea rapidă a inovaţiilor şi la o remarcabilă unitate de sul.
3 Comentatorii moderni subliniază faptul că principala inovaţie a acestui templu constă în
proporţiile mult mai elegante şi mai elansate ale coloanelor - de unde şi mândria arhitecţilor
pentru kala Ir ga realizate de ei.
4 Este vorba de un grup statuar.
102
Gelon al lui Deinomenes, syracusanul, a dedicat (acest obiect) lui Apollorr*.
Trepiedul şi (statuia) Nikei le-a lucrat* B ion, fiul iui Diodoros, milesianui7.
J. Marcad^, Recueil..., I, nr. 9 şi pi IU
i
în marginea cetăţii
în pofida acestei noi atitudini, meşteşugarii rămân în marginea cetăţii ca organism politic.
Constituţiile timocratice instaurate în multe din cetăţile Greciei în sec. VH-VI î.e.n. nu iau în
considerare veniturile în întregul lor, ci doarvenitul agricol (cf. numele depentakosiomedimni
- cei care recoltează minimum 500 medimni, adică baniţe, anual, şi ansamblul informaţiei
transmise de Aristotel, Const.Ath., 12 şi Plut., Sol., 15-16), - ceea ce înseamnă că
meşteşugarii cetăţeni nu puteau fi încadraţi decît în categoria theţilor, cu venit anual mai mic
de 200 de medimni). Nu ştim cu certitudine dacă în sec. V î.e.n. funcţiona deja echivalenţa
între venit agricol şi venit în bani menţionată de Plutarh (Sol, loc. cit.).
în multe dintre cetăti, meşteşugarii cetăţeni sunt în mod explicit excluşi de la drepturile
politice superioare; cazul extrem este cel al Spartei, unde cetăţenii cu drepturi depline,
hoihomoioi, nu au voie să aibă nici un fel de activitate productivă (nici măcar să cultive
pământul, activitate îndeobşte socotită compatibilă, ba chiar indicată, pentru cetăţeni - v.
suprd).
*&aza aparţine ofrandei dedicate la Delphi âe c&re Gelon, Viranul Syracazei, după victoria
din 480 î.e.n. de la Himera împotriva cartaginezilor (Diodor XI, 2,7). Ofranda constă într-un
trepied de aur de 16 talanfi şi o statuie, tot din aur, a zeiţei Nike (victoria); Athenaios, VI, 231
F, precizează că este cea mai bogată ofrandă după cele ale regelui lidian Croisos. •
6 Termenul gr. este ergosato, mai rar utilizat decât epoiesen.
7 Diog. Laert. IV, 58 scrie că Bion plecase de la Milet după distrugerea din 494 î.eji. Literele
dedicaţiei propriu-zise sunt ceva mai mari (4,7 cm) faţă de cele ale
semnăturii (4 cm).
103
„lată alte norme prin care Lycurg a opus Sparta celorlalte cetăţi ale Greciei. Pretutindeni în
restul Eladei, cum se ştie, oamenii se străduiesc să câştige cai mai mulţi bani cu putinţă. Unul
lucrează pământul, altul practică negoţul pe picior, altii, iarăşi, trăiesc din meşteşuguri. Sparta
insa a inieras oamenilor liberi să practice orice activitate aducătoare de câştig şi le-a prescris
să nu considere drept demne decât acele lucrări prin care cetăţile îşi dau lor înşile libertatea".
Xenofon, Statul Lacedemonienilor, l
Profesionalism militar la Sparta
Comportamentul singular—aproape ideal — al spartanilor al căror unic meşteşug este
„răgazul" politic, este subliniat şi de Phitarh.
„Cetatea era ca o tabără militară, şi flecare ducea acolo o viaţă reglementată prin legi şi
închinată obştii, fiind cu totul convinşi că nu-şi aparţin lor înşile, ci patriei: când nu li se
ordona să facă altceva, îi supravegheau pe copii şi-i învăţau lucruri folositoare, ori învăţau d
înşişi de la cei mai vârstnici. Căci şi aceasta era una din normele frumoase şi fericite pe care le
instituise Lycurg pentru cetăţeni, abundenţa răgazului1, câtă vreme le interzisese în mod
absolut practicarea oricărui meşteşug manual2 - şi, în fapt, nici nu aveau nevoie în vreun fel
să se ostenească şi să muncească pentru a aduna bogăţii, câtă vreme averea nu era nici râvnită,
nici lăudată. Hilotii lucrau pământul pentru ei, dându-le o redevenţă [...]. Un spartan se afla
odată la Atena într-o zi «de judecată şi a prins de veste că un cetăţean - care acum se întorcea
1 Aphthonia scholes: sensul lui schole corespunde latinescului otium, răgaz (în sensul pozitiv
al cuvântului), lipsă de activitate lucrativă.
2 Techne banausos: expresia în parte redundantă întăreşte nuanţa peiorativă a acestor ocupaţii;
banausos, însemnând, la origine, lucrător Operatoare) îhtr-un meşteţug sedentar, în opoziţie cu
agricultura, cu navigapla, cu tehnica militară, capătă însă de timpuriu sensul general de
meşteşug manual şi pe cel figurat de vulgar, grosolan.
104
acasă foarte amarai, întovărăşit de prietenii care sc jeluiau cu el fmprcună şi-i împărtăşeau
necazul - fusese condamnat pentru inactivitate1; spartanul i-a rugat pe cei care-1 însoţeau sâ-i
arate pe acest om, ca sa vadă şi el cine e cel care a fost condamnat fiindcă trăieşte ca un om
liber, in aşa măsură erau lacedemomenii convinşi că e potrivit doar pentru un sclav să se
ocupe oi meşteşugul şi cm câştigând banilor. Procesele4 au dispărut, fireşte, cu totul de la
Sparta odată cu moneda, căci nu mai exista nici dorinţă de înavuţire, nici sărăcie, ci doar
egalitate în bunăstare şi o viaţă uşoară datorită simplităţii. Peste tot nu se vedeau decât dansuri
şi serbări, banchete şi vânători, exerciţii gimnice şi conversaţii, în tot timpul pe care nu se
întimpla să-1 închine treburilor ostăşeşti".
Plutarh, Lycurg, 24,1-5
Aristotel despre meşteşugari
Caracterul utopic sau măcar abstract al unor asemenea consideraţii nu trebuie să ne facă să
credem că e vorba numai de prejudecata unei minorităţi. Cele mai multe din cetăţile Greciei
continuă să lege privilegiul politic de privilegiul funciar, iar utopicul Platon exclude pe
jumătate meşteşugarii din cetatea ideală; realistul Aristotel e cel care fi exclude cu totul.
„Este oare adevărat că e cetăţean doar cel ce are dreptul să exercite o magistratură, sau şi
meşteşugarii5 trebuie consideraţi cetăţeni? Dacă
3 Dike argias.
4 Contrastul între Atena, unde frecvenţa proceselor era socotită excepţională, caracteristică
pentru instituţiile democratice şi păgubitoare pentru „bunarânduială" şi Sparta lipsită de
procese deschide seria aprecierilor cu totul idealizările, reluând temele utopiei spartane, care
grevează atât de evident literatura greacă în ansamblu şi textul lui Plutarh în cazul de faţă.
Idilismul acestor evocări amintesc un „veac de aur" imaginar — şi oligarhic — în care
oamenii nu aveau nevoie să trudească pentru a-şi dobândi subzistenţa (istoriografia greacă a
dezvoltat, preluând mitul, temaunui „timp al lui Cronos" de acest fel).
5 Pretutindeni în text, Aristotel întrebuinţează termenul banausoi, ale cărui conotaţii
peiorative le-am amintit supra.
105
sunt socotiţi cetăţeni şi cei care nu participă la magistraturi, înseamnă că nu fiecare în pane
dinue cetăţeni posedă virtuţile definitorii ale cetăţeanului: căa cetăţean este doar acela capabil
să guverneze. Dacă, pe de-al ta parte, rumeni dintre meşteşugari nu este cetăţean, în ce
categorie trebuie să-i situăm pe aceştia? Căci nu sunt nici rezidenţi (meteci), nici străini. Sau
trebuie să socotim că nu există sub acest aspect nici o contradicţie, câtă vreme nici sclavii nu
fac parte din vreuna din categoriile pe care le-am citai, şi nici liberţii? în fapt, e limpede că nu
toţi cei fără de care cetatea n-ar putea exista trebuie să fie prin aceasta şi cetăţeni - câtă vreme
chiar şi fiii cetăţenilor nu sunt cetăţeni în acelaşi chip în care sunt .bărbaţii (adulţi): aceştia din
urmă sunt cetăţeni pur şi simplu, ceilalţi - doar virtual; sunt, dar, cetăţeni, dar incompleţi6.
în vremurile vechi, de fapt, meşteşugarii erau, în unele locuri, exclusiv sclavi sau străini, de
unde şi marele număr de azi al acestui fel de meşteri. Şi cea mai bună dintre cetăţi nu va face
cetăţean dintr-un lucrător manual.
Căci, dacă meşteşugarul e cetăţean, virtutea cetăţenească pe care am definit-o nu mai aparţine
oricărui cetăţean, şi nici oricărui om liber, ci doar acelora care sunt cruţaţi de nevoia de a
exercita activităţi lucrative. Dintre aceste activităţi, cei care le exercită m folosul unui individ
sunt sclavi, iar cei ce le exercită pentru colectivitate sunt meşteşugari şi lucrători salariaţi
(thetes)7... Cum există mai multe tipuri de constituţii, rezultă că există şi mai multe tipuri de
cetăţeni, mai cu seamă de cetăţeni subordonaţi; aşa încât în unele constituţii calitatea de
cetăţean se va extinde în mod necesar şi asupra meşteşugarilor, şi asupra thetilor, în . vreme ce
un asemenea lucru este imposibil în alte tipuri de constituţie. De pildă, aceasta e cu neputinţă
în orice constituţie de tip aristocratic, m care accesul la magistraturi este conferit pe temeiul
excelenţei şi
6 Varietatea tipurilor de marginalitate recunoscute de Aristotel pune în evidentă configuraţiile
complexe ale societăţii greceşti, dominate de valorizarea exclusivi a
7 Contiguitatea producţiei meşteşugăreşti cu sclaviae semnificativă; deosebirea între
meşteşugari şi theţi constă în faptul că meşteşugarii sunt stăpâni ai mijloacelor de producţie,
în vreme ce lucrătorii se angajează să lucreze cu mijloacele celorlalţi.
106
i că lui: rte, >ă-i Sau :âtă
•3TD
iţea tiiar >aţii loar
;uri, i f el r-un
şam :r,ti dve. sunt iri şi tuţii, ăjeni e va >r, în tuţie. raţie, tei şi
isivăa
sebirea jacelor orlalţi.
valorii; căci un om care duce o viaţă de meşteşugar manual sau de thet nu poate să se
îndeletnicească cu cele care aduc excelenţa, în regimurile oligarhice, pe de-altă parte, chiar
dacă e cu neputinţă pentru un thet să fie cetăţean, din moment ce accesul la magistraturi
presupune un cens foarte ridicat, e posibil ca un meşteşugar să fie cetăţean, căci mulţi dintre
meşteri sunt bogaţi. La Teba exista o lege după care nimeni nu putea fi magistrat dacă nu
stătuse departe de agora în ultimii zece ani*".
Aristotel,./>ofirica, 1277 b 33-1278 a 27
Solon şi meşteşugurile
Condiţiile particulare în care s-a realizat la Atena, prin forma soloniană, anularea raporturilor
arhaice de dependenţă fără redistribuirea pământului a dus la o anume deschidere către
dezvoltarea meşteşugurilor, în ce măsură putem vorbi însă de o politică soloniană deliberată
de încurajare a meşteşugurilor? Informaţia de mai jos este transmisă numai de Plutarh şi, ca
atare, destul de greu de acceptat; cu atât mai puţin este de bănuit o doctrină care să
conceptualizeze o experienţă, potrivită mai de grabă cu data la care scria învăţatul biograf din
Cheroneea decât cu începutul sec. VI î.e.n.
„Văzând că oraşul se umplea de oameni veniţi din toate colţurile în Atica pentru a-şi găsi
adăpost - dar văzând şi că cea mai mare parte a teritoriului era neroditoare şi mediocră ca
resurse, văzând, m fine, că cei ce navigau nu aduceau mărfuri unor oameni care nu aveau ce
să le ofere m schimb, Solon şi-a îndrumat concetăţenii către meşteşuguri (technai) şi a
redactat o lege care dispensa de obligaţia de întreţinere a părintelui vârstnic pe fiul care nu
fusese dat să înveţe
8 Cf. Aristotel, Politica, VI, IV, 5,1321 a 29-31: „la Teba, mapistraturite sunt rezervate celor
care s-au ab[inut pentru o vreme de la activităţi manuale (banausia erga)".
107
o meserie'. Lycurg, locuind o cetate al cărei teritoriu este, cum scrie Euripide, „bogat pentru o
mulţime de oameni şi în stare să ajungă pentru un număr îndoit"2, şi, pe deasupra, ocupat de o
mulţime de hilop, cărora era mai bine să nu li se dea vreun răgaz, ci mai degrabă să fie înjosiţi
prin osteneala unei munci neîncetate, Lycurg, dar, a făcut bine că i-a scutit pe concetăţenii săi
de truda apăsătoare a meşteşugurilor... Dar Solon, care adapta mai degrabă legile realităţii
decât realitatea legilor, care vedea că sărăcia naturală a teritoriului nu oferea decât resurse
mediocre agricultorilor, şi nu avea cum să hrănească o mulţime leneşă şi lipsită de ocupaţie, a
făcut ca meşteşugurile să fie ţinute la mare cinste, şi a obligat Areopagul să examineze de
unde îşi dobândea fiecare mijloacele de trai şi să-i pedepsească pe cei leneşi3."
Plutarh, Solon, 22
Valorizarea ingeniozităţii tehnice în ideologia democrată
Tragedia „Prometeu înlănţuit", compusă de Eschil probabil ui jurul anului 458 î.e.n.,
reprezintă una din principalele mărturii ale unei antropologii culturale novatoare, m care
meşteşugurile şi activitatea productivă marchează un progres esenţial al umanităţii de la starea
primară, animalică, la viaţa civilizată. Spre deosebire de miturile care situau la începuturile
umanităţii o vârstă de aur a abundenţei, concepţia dezvoltată în trilogia închinată lui Prometeu
afirma ideea de progres uman şi acordă un loc specific cunoaşterii şi activităţilor .tehnice -
preludiu al civilizaţiei politice a cetăţii; pe planul reprezentărilor, această teorie răspunde
locului specific pe care fl ocupă meşteşugurile în societatea ateniană şi în viaţa cetăţii.
1 în toate cetăţile Greciei, obligaţia de întreţinere a părinţilor vârstnici, trophe, este foarte
sever impusă de autoritatea publică.
1 Vers djntr-o tragedie necunoscută.
3 Dike argias; cf. supra, şi PluL, Sol., 7,2, unde se menţionează şi că Dracou prevedea
pedeapsa cu moartea pentru lipsă de ocupaţie.
108
„Ascultaţi nefericirile muritorilor, şi cum am făcut din ei, cândva nişte bieţi prunci
necuvântători, fiinţe raţionale, hărăzite cu inteligenţă. Povestesc acestea nu pentru a-i scădea
în ochii voştri, ci doar ca să vedeţi ce bunăvoinţă le-am arătat La început, vedeau fără să vadă
şi auzeau fără s-audă, asemeni unor arătări deşarte de vis îşi duceau lunga viaţă în haos şi
dezordine. Nu cunoşteau casele de cărămidă însorite, nici lucrarea lemnului; trăiau sub
pământ, precum furnica sprintenă, în peşteri fără soare. Nu deosebeau nici o dovadă sigură a
iernii ori a primăverii înflorite, şi nici a verii roditoare; făceau totul fără să cugete, până i-am
învăţat ştiinţa adâncă a răsăritului şi apusului astrelor1. Apoi pe cea a numerelor - meşteşug
de vază - am născocit-o pentru ei, şi alcătuirea literelor, memorie a tuturor, lucrare din care s-
au născut toate artele2. Şi, primul, am înjugat jugul înrobitor şi hăţurile pentru animale, astfel
ca acestea să moştenească truda grea a muritorilor, şi-am înhămat caii, acum supuşi, la car -
podoabă, azi a bogăţiei fastuoase. Nimeni altul decât mine n-a născocit alcătuirea iscusită a
corăbiilor cu aripi de pânză cu care corăbierii străbat mările. Acestea, toate, meşteşugite
născociri eu le-am aflat, ...
Şi încă altele, ascultă, minunate tehnici şi mijloace: cei ce cădeau bolnavi n-aveau nici un leac
spre a mânca ori spre a bea şi, fără vreo doctorie, se topeau, până când eu nu le-am arătat
amestecul de balsamuri îndurătoare care alungă orice boală. Şi primul am rânduit felurile
nenumărate ale meşteşugului ghicitului3, primul am deosebit visele pe care veghea le-
mplineşte, şi-am desluşit pentru ei încâlcita prevestire a vorbelor întâmplătoare şi a întâlnirilor
m drum [...] lată-mi lucrarea: şi, din măruntaiele pământului, comorile ascunse
1 E caracteristic pentru „doctrina" exprimată de acest pasaj faptul că ştiinţele - , astronomia şi
matematica - sunt incluse în rândul meşteşugurilor.
1 Anele sunt văzute ca meşteşug, nu ca inspiraţie şi enthusiasmos; frecvenţa termenilor legaţi
de techne. sophisma, metis e remarcabilă în întreaga „tiradă".
J încă din epopee, cum am văzut, ghicitorii şi medicii fac parte dintre denuoergoi; ghicitul e
considerat în întreg pasajul doar ca o tehnică a decodării, nu ca rod al unei inspiraţii.
109
muritorilor - aramă, fier, argint şi aur, cine altul decât mine ar îndrăzni să spună că le-a
descoperit înaintea mea? ... într-un cuvânt, vei afla totul: toate meşteşugurile le vin muritorilor
de la Prometeu!"
. Eschil, Prometeu înlănţuit, 443-^71, 446-487; 500-506
Plata meşteşugurilor
Câteva importante serii de inscripţii reprezentând dări de seamă şi inventare ale lucrărilor
publice de pe Acropole - Parthenon, Erechtheion, templul zeiţei Nike Apteros - oferă
informării de un interes deosebit pentru structura şi condiţiile concrete ale activităţilor
meşteşugăreşti în domeniul construcţiei monumentale. Reproducem aici fragmente ale
conturilor pe anii 408 şi 407 LeJL de la construcţia Erechtheionului1.
A. Bărbatul care tine lancea: 60 drahme2. Phyromachos din demul Kephisia3 - tânărul de
lângă platoşă - 60 dr. Praxias, locuind în demul Melite - calul şi bărbatul care se vede în spate
înspre
1 Inscripţiile s-au descoperit pe Acropole şi cuprind patru grupuri de texte, rapoartele
comisiei de epimeletai ai lucrării pe anii 409/408; conturile pe anul 409/408; conturile pe anul
408/407; fragmente ale conturilor pentru 407/406. Publicaţia ansamblului monumentului e
datorată lui G. P. Stevens; L. D. Caskcy s publicat textele epigrafice. Pentru problemele
organizării si participării mâinii de hicru este extrem de important studiul lui R. H. Randall Jr.
în AJA 57/1953,199-210.
2 Lista cuprinde: numele meşteşugarilor - cetăjeni şi meteci deopotrivă - o descriere sumara a
lucrării şi suma plătită. Spre deosebire de alte sculpturi, cele de la Erechtheion s-au executat
piesă cu piesă din marmură albă—desigur pe baza unui desen de ansamblu al sculptorului sau
sculptorilor principali: figurile au fost apoi montate cu crampoane de fier pe blocurile de
piatră de Eleusis, mai închisă la culoare. Plata de 60 dr. pentru o figură e echivalentă cu o
medie de 60 zile de lucru.
3 Documentul indică numele si demoticul pentru cetăţenii atenieni, numele şi locul de
reşedinţă (cu formula „locuind în demul...") pentru meteci. Toţi demii citaţi aparţinând ariei
urbane a Atenei sau imediatei ei vecinătăţi. Proporţia între cetăţeni, meteci şi sclavi poate fi
influenţată de faptul că anii 409-407 sunt ani de război greu pentru Atena.
110
latură - 120 dr. Antiphanes din demul Kerameis - carul şi tânărul şi cei doi cai care sunt
înhămaţi - 240 dr. Phyromachos din demul Kephisia - omul care mână calul - 60 dr. Mynnion,
locuind în demul Agryle - calul şi omul care-1 loveşte, şi apoi a adăugat stela4 - 127 dr.
Soklos, locuind în demul Alopeke - omul care ţine hăţurile - 60 dr. Phyromachos din demul
Kephisia - omul care stă lângă altar - 60 dr. lasos din demul Kollytps - femeia şi fetiţa de
lângă ea - 80 dr.
Toatalul plăţilor pentru sculpturi: 3315 dr.
Chitanţe - 4302 dr. l obol
Cheltuieli - tot atâta.
B. în a opta pritanie exercitată de tribul Pandionis. Primit de la vistiernicii zeiţei5,
Aresaichmos din demul Agryle şi ceilalţi membri ai colegiului - 1239 dr. l obol
Cheltuieli:
- Cumpărări: două plăci (de lemn) pentru înscrisul socotelilor a l dr fiecare - 2 dr. Total
cumpărări: 2 dr.
- Lucrări în piatră: pentru canelurile coloanelor din partea de răsărit, în faţa altarului. A treia
coloană a altarului Dionei - Ameiniades locuind în demul Koile - 18 dr.; Aischines6 - 18 dr.;
Lysanias -Somenes aparţinând lui Ameiniades7 - 18 dr.; Timokrates - 18 dr.
4 Poale un bloc de consolidare? Suplimentul e de 7 dr.
5 Colegiul de 10 tamiai ţes iheou, vistiernici ai Atenei, funcţionează, anual schimbai, ca
trezorieri ai statului; membrii lui sunt aleşi dintre pentakosiomedimni prin vot (nu prin tragere
la sorţi) şi se ocupă cu administrarea tezaurului de stat.
* Statut necunoscut; mai multe persoane din această listă sunt menţionate fără nici o
determinare.
' L.D. Caskcy interpreta menţiunea numelui meşterului urmată de un alt nume propriu la
genitiv ca denotând numele şi patronimicul. Considerente numeroase, pe larg expuse de
Randall, impun concluzia că e vorba de sclavi; între acestea, numele tipic servile ale
lucrătorilor (v. notele următoare), precum şi faptul că, în cazul cetăţenilor şi metecilor, nu se
menţionează patronimicul, adăugându-se şi gradul redus de probabilitate al unui tată cu 3—4
feciori adulţi punând nume tipice de sclavi şi lucrând toţi la aceeaşi operă (cf. eg. cazul lui
Simias sau al lui Axiopeithes).
111
Coloana următoare: Simias locuind ta demul Alopeke - 13 dr.; Kerdon8 - 12 dr. 5 oboli;
Sindron9 aparţinând lui Simias - 12 dr.; 5 oboli; Sokles aparţinând lui Axiopeithes10 - 12 dr.
5 oboli;
Coloana următoare: Onesimos aparţinând lui Mikostratos - 16 dr. 4 oboli; Eudoxos locuind în
demul Alopeke - 16 dr. 4 oboli; Kleon - 16 dr. 4 oboli; Simon locuind în demul Agryle - 16
dr. 4 oboli; Antidotos aparţinând lui Glaukos - 16 dr. 4 oboli; Eudikos
- 16 dr. 4 oboli.
Coloana următoare: Theugenes din demul Peiraieus - 15 dr. Kephisogenes din demul
Peiraieus -15 dr.; Teukros locuind în demul Kydathenaion - 15 dr.; Kephisodoros locuind în
demul Skambonidai
- 15 dr.; Mikostratos - 15 dr.; Theugeiton de lângă altarul lui Tyechoos11 - Polykles din
demul Lakiadai - 35 dr.
Pentru canelurile coloanelor din partea de est, în faţa altarului, prima coloană de lângă altarul
Dionei - Laossos din demul Alopeke
- 20 dr.; Philon din demul Erchia - 20 dr.; Parmenos aparţinând lui Laossos - 20 dr.; Karion
aparţinând lui Laossos - 20 dr.; Dcaros12 - 20 dr.
Coloana următoare: Phalakros din demul Paiania - 20 dr.; Phi-lostratos din demul Paiania - 20
dr.; Thargelios aparţinând lui Phalakros
- 20 dr.; Prrilourgos aparţinând lui Phalakros - 20 dr.; Gerys aparţinând lui Phalakros - 20 dr.
Coloana următoare: Ameiniades locuind în demul Koile - 20 dr.; Aischines - 20 dr.; Lysanias
- 20 dr.; Somenes aparţinând lui Ameiniades -.20 dr.; Timokrates - 20 dr.13.
Coloana următoare: Simias locuind în demul Alopeke - 14 dr, 2 oboli; Kerdon - 14 dr. 2 oboli;
Sindron aparţinând lui Simias
* Nume tipic de sclav, însemnând „aducătorul de câştig".
* Nume tipic de sclav, însemnând „sclav şi fiu de sclav" - Alhenaios, VI, 267 c.
10 L. D. Caskey, Erechtheum, cit.. X, 2,16 publici o inscripţie din care rezultă că Axiopeithes
e şi el zidar.
11 Thyechoos - vărsătorul de ofrandă; e vorba de preoţii Bouiadai oficiind în ritualul
Bouphoniilor.
12 Nume tipic de sclav, însemnând cârlanul
13 Aceeaşi „echipă" înregistrată şi mai sus.
112
sd
O
ui
Ir.
as
7 c.
uiţi d în
- 14 dr. 2 oboli; Sokles aparţinând lui Axiopeithes - 14 dr. 2 oboli; Sannion aparţinând lui
Simias - 14 dr. l obol; Epieikes aparţinând lui Simias - 14 dr. l obol; Sosandros - 14 dr. l
obol14.
Coloana următoare: Onesimos aparţinând lui Mikostratos - 18 dr. 3 1/2 oboli; Eudoxos
locuind în demul Alopeke - 18 dr. 2 oboli.
IG I 2, 374
Diviziunea muncii
Problemele pe care le ridică diviziunea socială a muncii în societatea şi teoria antică pun în
lumină caracterul „epidermic" al dezvoltării producţiei de mărfuri. Un pasaj din Xenofon
dovedeşte faptul că diviziunea socială a muncii este concepută în antichitate ca un mijloc de
perfecţionare a calităţii produselor, şi nu în vederea creşterii cantităţii de bunuri produse - ca
în celebra manufactură de ace a lui Adam Smith (cf. M. L Finley, Post and Present, 47, 1970,
3-5).
„în cetăţile mici, acelaşi meşter face şi paturile, şi uşile, şi mesele, ba chiar adesea tot el face
şi zidăria casei, şi încă e mulţumit dacă găseşte destui comanditari pentru a-şi câştiga
mijloacele de trai Dimpotrivă, în cetăţile mari, cererea pentru fiecare meşteşug e mare, aşa că
fiecare în parte e de-ajuns pentru a hrăni un om, ba adesea chiar o parte doar dintr-un
meşteşug. Astfel, unul va face încălţări pentru bărbaţi şi altul pentru femei; există chiar locuri
unde unul îşi câştigă pâinea cosând încălţăminte, altul doar croind-o, în vreme ce al treilea şi-
o dobândeşte cosând doar tunici, şi altul doar potrivind bucăţile croite. Rezultatul e că acela
care se consacră unei lucrări extrem de limitate trebuie să o săvârşească deosebit de bine.
Aşa şi cu pregătirea bucatelor. Acolo unde un singur om aşterne paturile, pune masa, coace
pâinea, găteşte când un fel, când altul, e firesc, socot, ca lucrurile să meargă cum s-o putea,
după priceperea
14 Aceeaşi „echipă" înregistrată ca mai sus.
113
fiecăruia. Acolo, în schimb, unde unul poate fi specialist îh fierturi, altul în fripturi - sau, mai
bine chiar, unul în arta fierberii peştelui, altul în cea a pregătirii fripturilor, un al treilea în
meşteşugul coacerii pâinii - şi încă nu a oricărui fel de pâine, ci a acelui fel pentru care e
vestit, rezultă, socot, că într-o astfel de bucătărie totul atinge un grad foarte înalt de
perfecţiune".
Xenofon, Cyropedia, Vffl, 2, 6-7
Statutul moral al artistului
»
Prejudecata care face din orice meşteşugar un lucrător manual dependent - deci, în ultimă
instanţă, inferior în raport cu cetăţeanul liber - se exercită şi asupra artiştilot, care sunt
consideraţi tot nişte meseriaşi ceva mai ingenioşi.
„Ne desfătăm cu parfumuri şi veşminte de purpură, dar socotim că vopsitorii sau cei ce fac
parfumuri sunt nedemni să fie liberi, fiind nişte meseriaşi de rând. Pe bună dreptate, dar,
aflând Antisthenes1 că Ismenias este un foarte bun cântăreţ din fluier a spus: „înseamnă că e
un om de nimic, altminteri n-ar fi un cântăreţ atât de bun'. Tot aşa, Filip2, adresându-se fiului
său care, în timpul unui banchet, cântase la chitară cu mult farmec şi meşteşug, i-a spus: „Nu
ti-e ruşine să cânti aşa de bine?" într-adevăr, e de ajuns ca regele să asculte pe altii cântând
când are un răgaz, şi vădeşte multă aplecare către arte doar asistând ca spectator la concursuri
în care ' altii se întrec. Nu există vreun tânăr de viţă nobilă care, admirând statuia lui Zeus din
Pisa3 ori pe cea a Herei din Argos să fi dorit să devină un alt Phidias ori Polyclet, şi nici,
iubind poezia, să fi dorit să devină un nou Anacreon, un Philemon sau un Archiloc.
'Antisthenes: cunoscut filosof dintre elevii lui Socrate, auior al unor paradoxuri celebre. •>
2 Filip al Il-lea al Macedoniei.
3 Zeus din Olimpia, celebra statuie chryselefantină sculptau de Fidias.
114
Căci o operă ne poate încânta prin farmecul ei, fără să fim siliţi să urmăm exemplul
lucratorului care a făurit-o".
Plutarh, Pericles I, 4 - D, l
Reproducem, în fine, textul unei inscripţii de caracter magic (tabella defixionum) din Atica
menţionând - blestemând, de fapt - nişte meşteşugari.
„Ofelion, Ofelime, Olympos. Blestem atelierul lui Ofelion şi lucrarea lui. Hekataios, Manes,
Fime, Erene (sic) si atelierul Eirenei".
Audollent, Defudonwn Tabellae (Paris 1904), nr. 61
Negustori
O consecinţă firească a Urnitelor în interiorul cărora se realizează producţia de mărfuri în
societatea greacă este şi locul aparte pe care îl ocupă negoţul şi celelalte activităţi lucrative -
camătă, zărăfia etc. în imaginea empirică a unei Grecii de negustori şi corâbieri intră
prejudecăţi şi mituri ale societăţii modeme: societatea greacă nu e decât în mod superficial
altceva decât o determină să fie ponderea socială, economică şi politică a stăpânirii şi
cultivării pământului.
Nu e, din această pricină, surprinzător să constatăm că, îhcă din epopee, nu există o sferă
unitară a negoţului, şi că schimbul de bunuri capătă forme calitative distincte - după cum e
vorba de schimb de daruri, de comerţ nobiliar, de comerţ ocazional practicat de micul
proprietar care vrea să-şi sporească veniturile, în fine de comerţ specializat - dar adesea
asociat ori confundat cu pirateria şi hoţia, într-o societate care se vrea aristocratică şi
războinică, asemenea ierarhii sunt fireşti; mai putin firesc poate părea, măcar la prima vedere,
faptul că aceste mentalităţi se transmit în bună măsură secolelor următoare şi că în plină epocă
de avânt a economiei urbane, prejudecăţile şi dezaprobarea faţă de activităţile lucrative sunt
teoretizate si extrem de răspândite.
-..'•• 115
•':• fi
în fapt, nici în cetatea clasică nu există o sferă unitară a negoţului şi schimburilor, acestea
iererhizându-se, în ultimă instanţă, în raport cu entitatea politică şi cu corpul civic: negoţul
maritim, emporia, capătă o anume consideraţie, fiind în mod obiectiv legat de interesul comun
al cetăţii, şi mai cu seamă de comerţul cu grâne, vital pentru cele mai multe state greceşti;
negoţul mărunt, în schimb, kapeleia, care se adresează interesului privat, este îndeobşte rău
privit şi asociat lipsei de cinste. Persoana negustorului e adesea definită în raport cu statutul ei
civic sau politic - şi angajarea ocazională a unui om de vază într-o afacere comercială poate fi
socotită ca o abilitate excepţională, nu ca o activitate statornică si, în felul ei, infamantă. Dacă
adăugăm, în sfârşit, faptul că de cele mai multe ori cei ce se înavuţeau pe calea chrematisticii
foloseau banii astfel câştigaţi pentru achiziţii funciare şi pentru cheltuieli de prestigiu, vom
înţelege în ce măsură orientarea de ansamblu a structurilor sociale antice este divergentă în
raport cu modelele ulterioare. Caracterul interstitial al dezvoltării producţiei de mărfuri şi a
schimbului în societatea antică răspunde, aşadar, predominanţei structurilor agrare,
perceptibile chiar în condiţiile de maximă dezvoltare a economiei şi modului de viaţă urban -
şi deci, a fortiori, în condiţiile mult mai arhaice în care se desfăşoară existenţa istorică a
vastelor arii dominate explicit de modelul originar al cetăţii proprietarilor funciari
Negoţ ocazional
Formele predominant arhaice ale schimbului, şi cu precădere schimbul de daruri, au fost
evocate în mai multe rânduri în paginile precedente - atât cu referire la schimbul de daruri
propriu-zis în mediile aristocratice şi în mediul ţărănesc evocat de Hesiod, cât şi la forme
colaterale - comerţul nobiliar, de pildă (supra, p. 10 şi urm.). Epopeea homerică evocă
numeroase alte instanţe similare, precum şi împrejurări care adaugă acestui mozaic
116
nuanţe semnificative. Iată, de pildă, o activitate comercială ocazională în chiar tabăra aheilon
„Mai trimisese de-acolo Euneos, feciorul lui lason Şi-al Hipsipilei1, Atrizilor, lui Menelau şi-
Agamemnon Vedre o mie de vin, un dar osebit, şi aheii Vin de băut neguţau2 ducându-se pe
la corăbii, Unii pe fier sclipitor, iar alţii în schimb cu aramă, Alţii cu piei şi cu vite, şi oameni
căzuţi m robie3, Şi-mbelşugat-a fost masa ce dânşii făcură4" -
Iliada, VH, 468-475 (457-463 Mumu)
Neguţători şi eroi
Prăpastia care-1 desparte pe războinic de neguţător rămâne, în pofida acesto împrejurări
ocazionale, de netrecuL La curtea lui Alcinoos, Odiseu ezită să-şi dea pe faţă priceperea în
întreceri gimnice; această atitudine provoacă batjocura unuia dintre basileii feacieni. Termenii
în care acesta îl desfide pe Odiseu, ca şi răspunsul eroului, sunt elocvenţi pentru statutul
negustorilor profesionişti în lumea homerică.
„Nu văd nimic, străine, din firea unuia priceput la jocuri, chiar la nici unul din câte obişnuiesc
oamenii. Şi chiar de te-ai fi urcat vreodată pe puntea unei corăbii cu multe rânduri de vâsle, ai
1 Prima mişcare a acestui schimb are forma tipici a unui dar nobiliar, menţionarea
genealogiei, precum şi precizarea textului grec (lăsată deoparte în versiunea Mumu) în
legătură cu statutul lui \ason,poimen laon, „păstor de noroade", adică basileus de seama,
indică limpede acest lucru. Euneos trimitea darul său din Lemnos.
* în text vb. utilizat e oinlzomai. a trage vinul din recipient; e vorba nu de negoţ, ci de un
simplu troc.
9 Andrapoda, sclavi, în text.
« V. 465—466 amintea de tăierea vitelor pentru ospăţ, dalia (mai precis o masă cu contribuţia
tuturor mesenilor, nu oferită).
117
T
făcut-o fiind căpetenia unor corăbieri ce se îndeletnicesc cu negoţul, ţinând socoteala
încărcăturii şi supraveghind marfa şi câştigurile voastre hoţeşti: nu arap nicicum a atlet!
Privindu-1 de sus, fi răspunse mult iscusitul Odiseu: Cinstită gazdă, nu-mi vorbeşti frumos şi
tu eşti cel ce pare rătăcit cu totul Se vede bine că zeii nu hărăzesc toate darurile unui singur
om. Unul primeşte o înfăţişare prea putin atrăgătoare, dar zeul i-a dăruit frumuseţea
cuvintelor, că-i farmecă pe toti: vorbeşte atât de sigur, cu o cuviinţă încântătoare între toti,
încât, când trece prin oraş, se aseamănă cu un zeu. Cunosc în schimb pe altii care la chip se
aseamănă cu nemuritorii, dar care n-au deloc harul cuvintelor. Aşa şi tu: la chip eşti prea
frumos, dar mintea ti-e deşartă. Mi-ai răscolit adâncul sufletului vorbind fără nici o cuviinţă.
Află că nu sunt învăţăcel mtr-ale jocurilor cum spuneai, ci dimpotrivă, mă aflam totdeauna
printre primii, când aveam de parte-mi tinereţea şi vigoarea braţelor. Acum sunt stăpânit de
mizerie şi suferinţe: multe am avut de înfruntat si-n războaiele vitejilor şi in înfruntarea cu
valurile. Dar şi aşa, după atâta suferinţă îndurată, am să-mi încerc puterile în joc; cuvintele
tale mi-au muscat sufletul, şi m-ai sfidat vorbind".
Odiseea, Vm, 159-185
Neguţători şi străini
Aşa cum se cuvine mtr-o lume ideală a eroilor, negoţul profesional e înfăţişat ca o ocupaţie
străină acestora, în aşa măsură încât e aproape invariabil pus m seama unui neam străin -
fenicienii. De bună seamă, epopeea îşi vădeşte astfel contemporaneitatea cu fenomenul real al
comerţului maritim fenician dezvoltat în sec. IX şi VIII î.e.n., dar, pornind de aici,
absolutizează elementele istoriei adevărate, fesându-le într-o poveste ale cărei. semnificaţii nu
se mai află în amănuntele concrete, ci în imaginarul epocii în care poemele s-au elaborat:
acestea nu reprezintă dovezi ale unor itinerarii reale, cum au încercat mulţi să le înţeleagă, ci
reprezentări ale unei lumi de care negoţul profesionist e străin, în povestea pe care Odiseu
118
i-o spune „divinului porcar" Eumaios, fenicienii joacă rolul malefic al înşelătorului:
„Am stat în Egipt şapte ani, adunând averi însemnate, căci toţi îmi făceau daruri. Când a
început al optulea an, numai ce văd venind la mine un bărbat fenician meşter în înşelăciune,
care, viclean, târâse pe mulţi în nenorocire. El mi-a sucit minţile să mă ducă în Fenicia unde-şi
avea casa şi bunurile. Acolo, am locuit la el până la sfârşitul anului Dar, când s-au scurs lunile
şi zilele, s-a sfârşit anul şi a venit din nou primăvara, m-a dus, pe 6 corabie care străbate
mările, în Libia, închipuind tot felul de minciuni ca să mă tină împreună cu încărcătura: acolo
se gândea să mă vândă luând pe mine un preţ bun. Pe corabie fiind, m-am dumirit şi eu, dar
nu aveam scăpare. "Vfcră. Ysufo, fcorevi, t& &&&& vate-, ţ\ ce. aflm în, djejpţ«i Qsitet
oâad. Zeus a hotărât să ne piardă..."
Odiseea, XVI, 285-300
Negoţul în lumea lui Hesiod
Alături de comerţul nobiliar, un negoţ ocazional, de completare a veniturilor, este amintit şi de
Hesiod ca o posibilitate - nu prea călduros recomandată, dar frecventă - m gospodăriile de
tipul celei la care poemul „Munci şi zile" se referă.
„Dacă te-mcumeţi să porneşti în prea primejdioasa plutire pe mare, ai grijă, când Pleiadele fug
din calea strălucirii puternice a lui Orion şi cad în marea cea întunecată, atunci toate suflările
vânturilor se dezlănţuie. Atunci să nu ai corăbii pe marea cea vânătă; mai bine lucrează-ti
pământul, cum te povăţuiesc eu. Corabia trage-o pe mal, înţepeneşte-o bine cu pietre de jur
împrejur, să n-o răstoarne izbirea umedă a vânturilor. Scoate-i cepul, să n-o înece ploaia lui
Zeus, şi aşează în bună rânduială înlăuntrul casei tale catargul, pânzele, aripi ale corăbiei;
rânduieşte şi cârma cea bine lucrată, pune-o la fum, să se usuce. Tu însuţi aşteaptă timpul
potrivit de plutire. Atunci abia să tragi corabia la apă, umplând-o cu încărcătura, să-ti aducă
119
câştig la întoarcerea acasă. Aşa făcea părintele meu şi al tău, prea necugetatule Perses, plutind
pe corăbii ca să-şi dobândească cele necesare vieţii: şi aşa, străbătând multă întindere de mare
a părăsit Kyme cea din Eolia, pe neagra corabie, nu fugind de belşug şi nici de bogăţia
averilor, ci de sărăcia cea urâtă pe care Zeus o dă oamenilor în dar. S-a aşezat dar în preajma
Helikonului, în satul păcătos, aspru iarna şi apăsător vara, niciodată bun.
Tu însă, Perses, ţine bine minte rânduiala în timp a tuturor lucrărilor, şi mai cu seamă a
navigaţiei. Nava cea mică să lauzi, dar încărcătura s-o pui în corabia mare, ihcărcătura mai
multă aduce şi dobândă la câştig, şi-şi ţin şi vânturile mai domolită suflarea aducătoare de
rele. Dacă-ti îndrepţi spre negoţ depărtat cugetul neliniştit, tinzând să fugi de nevoi şi de
foamea cea necruţătoare, îti voi arăta căile mării cu valuri nenumărate, deşi nu-s iscusit în
meşteşugul navigaţiei ori în ce priveşte corăbiile. Căci nu am plutit vreodată pe marea cea
largă. /.../ Vreo 50 de zile după solstitiul de vară, când se apropie arşiţa de sfârşit şi vara
fierbinte, atunci e timpul potrivit pentru plutire muritorilor, nici nu se sfarmă corăbiile, nici
nu-i prăpădeşte marea pe oameni, afară numai dacă Poseidon cutremurătorul nu-şi pune-n
gând să-i piardă, ori Zeus, domn al nemuritorilor, atunci acelaşi sfârşit se află şi pentru cel
bun, şi pentru cel ticălos.
Atunci vânturile sunt binevoitoare şi marea fără de primejdie; urcă-ţi în corabia iute
încărcătura, tacrezându-te ta suflarea lor, şi grăbeşte, cât mai degrabă să navighezi spre casă;
nu cumva să adaşti până la vinul nou şi la vremea ploioasă, prinzând iama şi vântul Notos cu
vijelia grozavă, căci se umflă marea de ploaia târzie a lui Zeus, şi e grea calea pe apă.
Mai este şi-un alt răstimp potrivit pentru navigaţie: chiar începutul primăverii, atunci când
tocmai ta vârful smochinului se vede frunza cât urma piciorului de stăncuţă; şi atunci e marea
prielnică. Este aceasta vremea plutitului timpuriu; dar acesta nu e plăcut cugetului meu, şi n-o
să-1 laud, căci e primejdios şi cu greu poţi fugi de
120
l
i
l
năpastă. Totuşi, oamenii se-mcumetă, cu nuntea neştiutoare, şi avutul le stă mai mult decât
orice la suflet muritorilor de rând. Grozavă e moartea în valuri! Tu însă întipăreşte-ti asta în
minte, cum ti-o spun: nu-ti încărca pe corabia scobită toată bruma de hrană1, ci lasă acasă mai
mult, încarcă partea mai mică; e cumplit să înfrunţi pe mare izbitura valurilor, cum e cumplit
dacă, încărcând IM măsură căruţa, osia ţi se rupe şi încărcătura se prăpădeşte. Păstrează
măsura şi clipa prielnică2 între toate".
Hesiod, Munci şi Zile, 61&-650; 663-694
O scrisoare din Pont
Este vorba de un document excepţional prin raritatea acestui tip de inscripţii: o scrisoare din
partea unui neguţător către fiul său, păstrată pe o foaie de plumb descoperită la Berezan şi
publicată în 1971 de către I. G. Vinogradov. Documentul datează din ultimii ani ai sec. VI
î.e.n. sau din primii ani ai secolului următor şi relatează foarte viu întâmplări primejdioase, de
bună seamă tipice pentru existenţa corăbierilor. Interpretarea documentului nu e din cele mai
simple, şi subzistă încă multe incertitudini în descifrarea şi traducerea Iul
Avers: „Acest plumb îi aparţine lui Achillodores; e adresat fiului lui şi lui Anaxagores.
Revers: „O, Protagores, tatăl tău îti trimite acest mesaj: el e lovit de nedreptate din partea lui
Matasys3, căci acesta fl tine în
1 Termenul folosit în text este bios - subzistenţă, hrană, nu chremata (avuţii) ca mai sus, când
era vorba de lăcomie.
* Kairos - clipa prielnici; noţiunea e legată de orice operaţie care implici iscusinţa, existând
chiar o divinitate a momentului oportun, Kairos, căreia corăbierii îi închină ofrande.
Perspectiva foarte „ţărănească" a acestor sfaturi pentru corăbierii ocazionali e deosebit de
semnificativă.
3 Nume ne-grec, poate scitic; Matasys e însă proprietar, ceea ce înseamnă că e cetăţean.
•
121
sclavie şi i-a luat corabia. Du-te la Anaxagones şi spune-i aşa: acesta (Matasys) spune că el
(tatăl tău) este sclavul lui Anaxagores şi (mai) spune „Bunurile mele sunt în mâna lui
Anaxagores, sclavii şi sclavele şi casele mele'. Dar el (tatăl tău) se jeleşte şi spune că el e liber
şi că Matasys nu are nimic de împărţit cu el, iar cât priveşte faptul că (Matasys) ar avea ceva
de împărţit cu Anaxagores, asta o ştiu ei doi. Spune-i aşa lui Anaxagores şi soţiei lui El (tatăl
tău) îţi mai dă o veste: dacă te afli în mijlocul arbinatilor1 ia-o pe maică-ta şi pe fraţii tăi şi
du-i în cetate2, şi supraveghetorul corăbiei (?) să se ducă el la Anaxagores şi să meargă fără
zăbavă"3.
L G. Vinogradov, VDI 1971, 4, p. 111-187
O invenţie greacă: moneda
a) în pofida titlului de mai sus, reproducem mai întâi un pasaj din Herodot despre inventarea
monedei în Lidia. Enumerarea ta cadrul căreia „părintele istoriei" aminteşte de baterea
monedei e caracteristică pentru mentalitatea autorului şi a epocii
„Lidienii au aproape aceleaşi obiceiuri ca grecii, afară de faptul că-şi prostituează copiii de
sex feminin. Sunt primii care, după ştiinţa noastră, s-au folosit de monede bătute din aur şi
argint, şi primii, de asemenea, care au făcut negoţ cu de-amănuntul (kapeloi)*. Spun de
asemenea lidienii că şi jocurile care se joacă acum şi la ei, şi la greci, sunt născocirea lor5".
Herodot, I, 94
b) în Etica către Nicomah, Aristotel discută apariţia şi utilitatea monedei în cadrul teoriei
asupra relaţiilor de reciprocitate şi echitate
1 Populaţie ne-greacă neidentificată.
1 Se bănuieşte că e vorba de cetatea din insulă, Berezan.
3Interpretarea textului ultimei propoziţii aparţine lui J. Chadwick, PCPhS 199, 1973,p. 35-37.
': • Comeijul mărunt era socotit înjositor în Grecia.
5 Herodot povesteşte în continuare celebra anecdotă după care lidienii ar fi inventat jocurile
ca să economisească hrana, înir-o epocă de foamete căreia i-ar fi pus capăt prin colonizarea
Etruriei.
122
i
1
în polis. Trei articole fundamentale ale lui Ed Will (Rev. hist. 212, 1954, p. 209-231; Rev.
num., 17, 1955, p. 5-23; Numismatique antique, Nancy-Louvain, 1975, p. 233-246; cf. şi R.
M. Cgok, Historia, 7,1958, p. 257-262) interpretează fenomenul apariţiei monedei m legătură
cu exigenţa generală de normare şi echitate prezentă în atmosfera socială a cetăţilor greceşti
din sec. V&-VI tejţ Istoriografia contemporană a adoptat şi dezvoltă acest punct de vedere.
„în legăturile de schimb instituite în cadrul comunităţii civice, acest tip de echitate îi tine pe
oameni uniţi - reciprocitatea proporţională, şi nu egalitatea riguroasă a prestaţiilor. Căci
cetatea este solidară datorită echităţii proporţionale: oamenii caută fie să plătească răul cu rău
— şi, dacă n-o pot face, îşi socot soarta asemeni celei a sclavilor -, fie binele cu binele - şi,
dacă n-o pot face, nu există schimb reciproc (metadosis), tocmai acel schimb care-i face să
stea laolaltă. De aceea au şi acordat un loc de frunte templului Charitelor1, pentru a promova
reciprocitatea prestaţiilor, căci acesta este elementul caracteristic al Graţiei, faptul că facem
servicii m compensaţie celui căruia ne-a arătat bunăvoinţă, şi va avea şi altă dată iniţiativa de-
a ne-o arăta din nou.
Prestaţiile proporţionale se asigură prin compensaţie reciprocă, fie A un constructor, B un
cizmar, C o casă şi D un pantof. Constructorul trebuie să primească de la cizmar lucrarea
acestuia şi să i-o dea pe a Uri în schimb. Dacă va exista o egalitate proporţională a bunurilor şi
se va actualiza schimbul reciproc, se atinge rezultatul menţionat. Dacă nu, târgul nu e egal şi
comunitatea nu va fi solidară; căci nu există nimic care să împiedice ca lucrarea unuia să fie
mai bună decât a altuia; şi deci ele trebuie să fie comparativ propoitionate2".
I.J
„De aceea lucrurile care se schimbă trebuie să fie cumva comparabile. Pentru acest scop s-a
introdus moneda, care a devenit
1 Charites - Graţiile, divinităţi ale farmecului şi armoniei. 1 Nu e vorba, cum se vede din
restul pasajului, de deosebiri de calificare, ci de tipuri de produse.
' 123
într-un anume sens elementul mediator comun (meson), fiindcă măsoară toate lucrurile - şi
deci şi excesul, şi defectele, şi arată câte perechi de pantofi sunt egale cu o casă sau cu o
anumită cantitate de cereale. Numărul pantofilor care se schimbă pentru o casă f..J trebuie
astfel să corespundă raportului între constructor şi cizmar. Căci altminteri n-ar exista nici
schimb, nici comunitate. Şi această proporţie nu poate fi efectivă decât dacă bunurile sunt
într-un fel egale. De aceea toate bunurile trebuie măsurate cu o singură măsură, aşa cum am
mai spus. Această măsură este, de fapt, necesitatea - căci, dacă oamenii n-ar avea nevoie deloc
unii de bunurile celuilalt, ori dacă n-ar avea în egală măsură nevoie de ele, n-ar exista schimb
deloc, sau n-ar mai fi de acelaşi fel. însă banii au ajuns să fie prin convenţie un fel de
reprezentant al cererii, şi de aceea se şi numesc nomisma, fiindcă nu există în mod natural, ci
prin convenţie (nomos) şi stă în puterea noastră să-i schimbăm şi să-i facem inutili. /.../ Banii,
acţionând ca unitate de măsură, face ca bunurile să fie comensurabile şi le egalizează; căci n-
ar exista asociere (a oamenilor) fără schimb, nici schimb fără egalitate, nici egalitate fără
comensurabilitaie. Fie A o casă, B - 10 mine, C - un pat. A e jumătate din B, dacă o casă
valorează 5 mine sau e egală cu această sumă; patul, C, e o zecime din B; e simplu deci să
ştim câte paturi sunt egale cu o casă, şi anume cinci".
Aristotel, Etica către Nicomachos. V, 8, 1132
b 31 - 1133 b 25
5. CATEGORII DE DREPT DIMINUAT
rii
a
• "
în cetăţile Greciei, distincţii - unde foarte vecM, de tradiţie gentilică, altele mai noi, legate de
progresul raporturilor de exploatare - divid populaţia în categorii organizate într-un spectru de
statute greu de definit cu criterii modeme.
a ;a ie ci e. că e cu
32 25
Cum se Ajunge metec la Atena
Biografia oratorului Lysias, metec atenian, nu reprezintă nici pe departe un caz-standard, ci
mai degrabă o excepţie. Asemenea excepţii sunt însă şi interesante prin ele insele, şi
revelatoare pentru climatul politic atenian.
„Lysias era fiul lui Kephalos, nepotul lui Lysanias şi strănepotul lui Kephalos. Kephalos (tatăl
lui L.) era siracusan din naştere şi se strămutase la Atena din dragoste pentru cetate şi la
chemarea lui Pericles, fiul lui Xanthippos, de care fl legau legături de prietenie şi ospitalitate1.
El era extrem de bogat şi, după unii, ar fi fost exilat de la Syracusa în vremea lui Gelon2.
Lysias s-a născut la Atena în anul arhontatului lui Philocles urmând arhontatului lui
Phrasicles3, în al 2-lea an al celei de-a
1 Legăturile reciproce de ospitalitate continuă să joace, şi în viaţa privată şi în cea publică, un
rol important, implicând obligaţii de întrajutorare.
2 Gelon moare în 478 î.e.n., informaţia nu poate fi exactă.
3 459 î.eji. - dar data pare prea ridicată; istoricii literari optează pentru o dată apropiată de 440
125
80-a Olimpiade, şi a fost educat împreună cu cei mai de vază dintre tinerii atenieni. Dar când
Atena a întemeiat la Sibaris colonia care s-a numit mai apoi Thourioi, a plecat şi el acolo cu
fratele lui mai mare, Polemarchos (mai avea alţi doi fraţi, Euthydemos şi Brachylios). Tatăl
lor murise deja, şi scopul lui era să primească un lot de pământ (în colonie). Aceasta se
întâmpla în vremea arhon-tatului lui Praxiteles şi (Lysias) avea 15 ani4. El a rămas acolo şi şi-
a completat educaţia cu siracusanii Teisias şi Nkias3. Şi-a cumpărat casă, a primit un kleros şi
s-a bucurat acolo de toate drepturile cetăţeneşti până m anul arhontatului lui Kleokritos la
Atena6, adică, cu totul, 33 de ani. în anul următor însă, în a 92-a olimpiadă, după dezastrul
atenienilor în Sicilia, când s-au iscat tulburări în rândul aliaţilor şi mai ales în Italia, (Lysias) a
fost acuzat că e partizan al atenienilor şi a fost exilat împreună cu alţii, 300 la număr. A ajuns
la Atena în timpul arhontatului lui Callias, urmând după cel al lui Kleokritos, într-o vreme
când cei 400 conduceau deja cetaiea7, şi a rămas acolo. După bătălia navală de la
Aigospotamoi, când cei 30 s-au înstăpânit în cetate8, Lysias a fost exilat după o şedere de
şapte ani. Şi-a pierdut bunurile şi chiar pe fratele său Polemarchos. El însuşi a izbutit să scape
din casa în care se afla sub pază pentru a fi dus la moarte, căci casa avea două ieşiri, şi s-a
refugiat un timp la Megara9. Când cei din Phyle au iniţiat întoarcerea la Atena, el s-a dovedit
un aliat foarte preţios, dându-le 2 000 de drahme şi 200 de scuturi10. A fost trimis, împreună
cu Hermon, să înroleze
4 Praxiteles e arhonte în 444/443 î.e.n.; în măsura în care se acceptă sau nu dau . naşterii
susmenţionată, acceptăm şi detaliile paragrafului referitor la condi(iile instalării
la Thourioi.
5 Teisias e un retor faimos, elevul marelui orator Korax; Nicias nu e menţionat decât aici.
6413î.e.n. ,
7 E vorba de lovitura de stat oligarhică din 411.
* Cei 30 de tirani, conjuncţie ultra-reacţionară care, sub protecţia Spânei învingătoare,'a
instaurat în 404 î.e.n. un regim de teroare antidemocratică la Atena. ' Episodul e marcat de
Lysias însuşi în discursul Contra lui Eratosthenes. ' 10 Lysias moştenise de la tatăl său un
mare atelier de arme.
126
mercenari şi a înrolat 300; de asemenea, 1-a convins pe prietenul său Thrasydaios din Elea să
contribuie cu doi talanţi. Pentru aceste fapte, Thrasyboulos a propus un decret care fi acorda
cetăţenia, după întoarcerea la Atena şi în timpul „anarhiei"11 dinaintea arhontatului lui
Eucleides. Adunarea popoarului a aprobat acest proiect, dar când Archinos a intentat un
proces de ilegalitate pe temeiul faptului că propunerea nu fusese avizată mai întâi de sfat12,
decretul a fost invalidat Lysias a fost astfel privat de dreptul de cetăţenie şi a trăit la Atena tot
restul vieţii ca isoteles; a murit acolo la vârsta de 83 de ani, ori, după unii, de 76 de ani, după
alţii în fine, peste 80, apucând să-1 cunoască pe Demostene tânăr".
Pseudo-Plutarch, Vieţile celor 10 oratori, Lysias, 1-43
Decret de acordare a drepturilor de cetăţenie
în 404-403, democraţii atenieni au primit un ajutor deosebit din partea metecilor, bogaţi ori
săraci (ceea ce tinde să dovedească, dincolo de exagerările retorice, că Nicias avea cumva
dreptate - cf. p. 129). Drept răsplată, unii conducători ai democraţilor au propus să se acorde
dreptul de cetăţenie tuturor metecilor care participaseră la luptele de la Phyle, Mounichia şi
Atena. Altii însă au susţinut că o atare răsplată ar fi fost excesivă. Textul epigrafic care
urmează, deşi în mare parte restituit, este un document deosebit de important în această
problemă, mai cu seamă fiindcă lista beneficiarilor, cu ocupaţia fiecăruia, e revelatoare pentru
statutul economic al metecilor.
11 Anarhie în sens etimologic: după alungarea celor 30 şi până la alegerea noilor magistrali.
"Orice proiect de decret atenian făcea obiectul unui examen prealabil al sfatului celor 500,
pentru a se evita măsurile pripite; abia după avizarea favorabilă în sfat, propunerea putea fi
supusă votului ecclesiei, de unde şi formula edoxe tai boulei kai toi demoi, „sfatul şi poporul
au găsit cu cale" (cf. textul nr. ).
127
„[Lyâades]1 era secretar, [Xenainetos] arhonte; [Sfatul şi poporul au găsit cu cale, în timpul
pritaniei exercitate de tribul Hippothontis2], Lysiades fiind secretar, Demophilos - epistates3,
[Archinos a propus4: pentru a oferi o compensaţie adecvată metecilor] care au participat la
întoarcerea de la Phyle sau [care s-au alăturat marşului de la Pireu], să găsească cu cale
atenierrii [în legătură cu ei] ca ei şi urmaşii lor [să aibă drept de cetăţenie şi să fie deîndată
împărţiţi în cele 10 triburi] şi magistraţii le le aplice aceleaşi legi [ca şi celorlalţi atenieni; dar
cei care nu au participat la marş], ci au luptat doar la Mounichia, [au ajutat la salvarea Pireului
sau au fost în cetate] când s-a încheiat convenţia5 şi au îndeplinit misiunea ce le-a fost
încredinţată [acestora să li se acorde isoteleia6 pe timpul cât vor locui la Atena şi dreptul
legal] de căsătorie întocmai ca şi atenieralor7, iar cât despre...".
Verso:
„Chainedemos, fermier, Keptines, bucătar; Demetrios, dulgher, Euphorion, catârgiu;
Kephisodoros, constructor, Hegesias, grădinar, Epameinon, conducător de măgari; /..J on,
vânzător de nuci; Dionysios (?), fermier, Bendiphanes, băieş (?); Emporion, fermier, Paidikos,
1 Textele între paranteze sunt restituite de editori, în funcţie de textul păstrat al inscripţiei şi
de alte izvoare epigrafice şi istorice (cf. mai ales Aristoicl, Const. Ath. XL, 2; Aeschines, C.
Ctesiph., 187).
2 Fiecare secţiune a sfatului din câte un trib (prytannis) de 50 de bouleuţi, asigura permanenţa
sfatului vreme de 34-36 zile, anul fiind divizat în 10 asemenea intervale.
3 Din cei 50 de pritani ai fiecărui trib se trăgea la sorţi în fiecare zi un epistates, care păstra
sigiliul de stat şi cheia clădirii sfatului şi care, în sec. V, prezida şi şedinţele ecclesiei care
aveau loc în ziua respectivă.
4 Orice decret menţionează, la sfârşitul preambulului, numele propunătorului. Archinos este
un „moderat", unul dintre şefii grupărilor politice de după răsturnarea celor 30 de titani.
3 Convenţia între democraţi şi guvernarea provizorie instalată după retragerea celor 30 la
Eleusis.
* Egalitate fiscală.
7 Dreptul de căsătorie legală, epigamia, implică dreptul ca, dacă metecul U în căsătorie pe
fiica unui cetăţean atenian, fiii lor să aibă drept de cetăţenie.
128
brutar; Sosias, vopsitor, Psammis, fermier, Egersis*; /.../; EukoUon, argat; Kallias, modelator
de statuete, în tribul Aigieis9: Athenopei-ton... Phynichos... Zoilos.. Tîmaios...".
M. N. Tod., Greek Historical Inscriptions, voi. H, nr. 100
Nicias către meteci
Tucidide atribuie generalului Nicias, comandantului atenian al expediţiei din Sicilia, un
discurs m care acesta se adresează tuturor participanţilor la expediţie - între care erau si
meteci datori să îndeplinească obligaţii militare proporţional cu averea.
„Nu uitaţi cât de demnă de apărat este satisfacţia resimţită de aceia dintre voi care, datorită
cunoaşterii graiului şi imitării felului nostru de a fi, aţi fost consideraţi totdeauna atenieni, deşi
nu eraţi, de fapt, şi ca atenieni aţi fost cinstiţi de întreaga Grecie şi aţi avut parte întreagă din
avantajele stăpânirii noastre prin respectul supuşilor, şi încă şi mai mult decât atât în ce
priveşte protecţia împotriva silniciei Voi, dar, singurii cu care împărtim fără rezerve imperiul
(archă) nostru, sunteţi chemaţi acum pe bună dreptate să nu trădaţi acest imperiu".
Tucidide, VH, 63, 3-4
Definiţia poetică a statutului de metec
în tragedia „Rugătoarele" de Eschil, poporul din Argos hotărăşte să ia sub protecţia sa pe
fiicele lui Danaos refugiate din Egipt Iată ce drepturi h' se conferă:
„Ni se asigură dreptul de reşedinţă în acest ţinut, libere şi acor-dându-ni-se inviolabilitate
(asylia) faţă de orice silnicie a vreunui
* Nici o ocupafie menţionată.
* Nu rezultă dar raportul între lista de mai sus şi evidenţa distribuţiei pe triburi: logic ar părea
ca primii să fie beneficiarii dreptului de cetăţenie, iar ceilalţi - ai dreptului de isoteleia;
înscrierea în trib - începând cu Aigieis, primul trib în lista oficială - sugerează însă,
dimpotrivă, că prima serie e de beneficiari ai isoteliei.
129k
muritor, nici un localnic şi nici un venetic nu ne va putea lua în stăpânire; iar dacă cineva ar
comite aceasta, oricare dintre cetăţeni care nu ne va sări în ajutor va fi pedepsit cu pierderea
drepturilor cetăţeneşti (atimia) şi cu exilul prin votul popular".
Eschil, Rugătoarele, v. 609-614.
Tipuri de dependenţă
Studiul comparativ al formelor de dependenţă atât de variate
în lumea greacă s-a impus în gândirea teoretică despre polis. Iată
concluziile lui Platon:
„Atenianul1: Acum, în privinţa bunurilor, cum ar trebui să fie ele stăpânite pentru a avea o
proprietate cât mai bine alcătuită? Căci multe nu sunt nici greu de imaginat, nici greu de
stăpânit, dar cele privitoare la servitori (...) sunt întru totul dificile. Cauza acestei situaţii e
faptul că sub anume aspecte definiţiile noastre sunt incorecte, iar sub altele corecte; căci
discutăm despre sclavi (...) în parte împotriva utilităţii lor, în parte în funcţie de aceasta.
Megillos: Cum adică? Nu înţelegem, ce vrei să spui prin asta.
Atenianul: Şi totuşi e destul de firesc, dragă Megillos: mai mult decât orice în Grecia,
helotismul practicat de lacedemonieni prilejuieşte aporii şi neînţelegeri, unii aprobându-1, alţii
soco-tindu-1 pernicios.
Se iscă mai puţină discordie în legătură cu sclavia în care i-au adus heracleotii pe mariandyni
sau tesalienii - pe cei din neamul penetilor (penestikon ethnos). Având în vedere toate acestea,
şi celelalte de acelaşi fel, ce trebuie oare să facem în legătură cu stăpânirea celor
dependenţi?... Ştim cu toţii că
' V Interloputorii care dezbat aici constituţia ideală sunt atenianul (anonim), lacedemonianul
Megillos şi Clinias din Creta, simbolizând experienţa celor trej mari centre de elaborare
instituţională recunoscute de teoreticienii cetăţii.
130
to ni or
14.
aţe aţă
ele iţă? nit, ile.
>pre cţie
ta. nult lieni oco-
care i din toate icem ;ii că
mim), :imari
suntem de acord asupra faptului că trebuie să avem sclavi cât mai supuşi (eumenestatous) şi
cât mai buni (aristous) şi, în fapt, mulţi sclavi au depăşit în privinţa excelenţei pe proprii fraţi
sau fii (ai stăpânului), salvându-1 pe acesta, bunurile şi familiile întregi. Ştim că se spun
acestea de unii dintre sclavi.
Megillos: Cum de nu!
Atenianul: Dar şi cu totul dimpotrivă - că nu există nimic sănătos în sufletul sclavului şi că un
om cuminte nu trebuie nicicum să se încreadă în acest soi; cel mai înţelept dintre poeţii noştri
a ajuns să proclame chiar, vorbind de Zeus, că „Zeus cel cu vocea răsunătoare lipseşte pe un
om de jumătate din cuget, când asupra acestuia se lasă ziua robiei' (Od., 17, 322-323). Având
astfel de ales, fiecare după gândul său, unii n-au nici o încredere în servitori şi, ca şi când
aceştia ar fi fiare sălbatice din fire, fac ca duhul sclavului să fie, cu strămurarea şi cu biciul, nu
de trei ori, ci de nenumărate ori înrobit; altii însă se poartă cu totul dimpotrivă.
Megillos: Şi încă cum!
Clinias: Ce trebuie dar să facem, străine, în faţa acestor deosebiri atât de mari...
Atenianul: De bună seamă, Clinias, un lucru e limpede: câtă vreme animalul numit om este
nesupus din fire şi nu pare să vrea a se supune în nici un chip, nici acum, nici pe viitor,
distincţiei inevitabile care ne face să deosebim în fapt între sclav, om liber şi stăpân, acest soi
de bunuri e greu de stăpânit. De multe ori au dovedit-o faptele înseşi, cu prilejul frecventelor
răscoale obişnuite în Messenia, ca şi în alte cetăti, unde sunt mulţi sclavi vorbind aceeaşi
limbă şi unde se petrec aceleaşi necazuri, precum şi în cazul numeroaselor isprăvi şi pătimiri
ale aşa-numitilor vagabonzi, acei piraţi care au năpădit Italia. ...Nu rămân decât două soluţii:
dacă vrem să avem sclavi ascultători, nu-i vom dobândi din acelaşi ţinut de baştină şi, pe cât
posibil, nu vorbind aceeaşi limbă. Şi-i vom forma cu grijă... Aceasta constă m a nu ne permite
faţă de ei nici un
131
gest brutal şi în a-i maltrata, pe cât e cu putinţă, mai puţin decât pe cei egali nouă. /..y Trebuie
totuşi ca ei să fie si constrânşi când e drept şi, fără să-i răsfăţăm, avertizându-i ca pe nişte
oameni liberi în genere, orice adresare către un sclav să fie un ordin şi să nu glumim în nici un
fel cu nici unul dintre ei, fie de sex feminin, fie de sex bărbătesc, căci prin aceste purtări
familiare cu sclavii multi, necugetat, îşi fac viaţa amari, fiindu-le greu acelora să asculte şi lor
înşite să se facă ascultaţi. Clinios: Drept spui!".
Platon, Legi. 776 b - 778 l
Hiloţi şi cetăţeni
La Sparta, asemenea distincţii subzistă în plină epocă clasici „în aceeaşi vară (421 î.e.n.),
soldaţii din Tracia care luptaseră sub comanda lui Brasidas s-au întors - aceia pe care u*
ceruse Kleanides prin tratat. Lacedemonienii au hotărât ca Miorii care luptaseră sub comanda
lui Brasidas să fie eliberaţi şi să li se permită să locuiască unde vor dori. Curând, i-au instalat
împreună cu neodomodeis1, la Lepreon, punct situat la hotarul între Laconia şi Eleia. Aceia
însă (dintre spartani) care fuseseră luaţi prizonieri pe insulă2 şi-şi predaseră armele - de teamă
ca nu cumva, bănuind că vor fi degradaţi din pricina acestei nenorociri, să se răscoale dacă
vor fi lăsap
.1
1 Cuvântul înseamnă „noi (membri) ai domos-ului (corpului civic). E greu însă de surprins
distincta între neodomodtis ţi hilofii elibera(i; ne-am fi aţteput, într-adevăr, si reprezinte una şi
aceeaşi categorie, dar textul interzice identificarea lor.
2 E vorba de celebrul episod al războiului peloponesiac, în 424 î.cji., când - sub comanda lui
Demosthenes şi apoi a lui Clcon - atenienii cuceresc insula Sphacteria şi iau prizonieri un
mare număr de spartani. După obiceiul lacedemonian, aceştia urmau si fîe degradaţi, iar
comandanţii lor - condamnaţi. Nu se întâmplă astfel, ceea ce K explică în primul rând prin
scăderea continuă a numărului spartanilor homoloi încă în ultima parte a sec. V î.e.n.
132 -
să-şi exercite drepturile - aceştia, deci, au fost loviţi de atimia, până şi cei care exercitau în
acel moment vreo funcţie publică, şi în acest fel n-au mai putut fi magistraţi şi nici nu li s-a
mai îngăduit să vândă şi să cumpere3. După puţin timp, însă, şi-au recăpătat toate drepturile".
Tucidide, V, 34
Complotul lui Cinadon
In 397, un complot initiat de Cinadon încearcă - dar nu izbuteşte - instaurarea unui regim mai
democratic la Sparta, în pregătirea acestei revolte, Cinadon, ne povesteşte Xenofon, ar fi uzat
de argumente dintre cele mai revelatoare.
«... Cinadon 1-a dus în agora şi i-a spus să numere câţi spartani sunt acolo. „Iar eu, a spus
acela, i-am numărat pe rege, pe efori, pe membrii Gerusiei şi pe altii, adunându-se de toţi cam
404, şi apoi 1-am întrebat: de ce-mi spui să-i număr, cinadon? El mi-a răspuns: Socoate că toţi
aceştia îţi sunt duşmani, şi toţi ceilalţi - aliati, şi aceştia sunt mai mult de 4000 numai m agora
[...] cât despre spartanii ce se aflau pe la ţară, acolo nu există decât un duşman - stăpânul5, şi
mulţi aliaţi în fiecare sat ... Conducătorii revoltei susţineau că întreaga mulţime a hilotilor, a
neodamodeis, a „inferiorilor" (hypomeines) şi a periecilor aveau aceleaşi gânduri cu ei, căci
de câte ori venea vorba printre aceştia de spartiati, nici unul nu putea ascunde că bucuros i-ar
fi mâncat chiar şi cruzi6".
Xenofon, Hellenicele, III, 3, 5
* După toate probabilităţile, c vorba de interdicţiile care definesc categoria de tresantes
(„tremurătorii", laşii).
4 Numărul mic al spartanilor e remarcabil, căci regii şi magistraţii totalizează 35 de persoane.
5 Spartanul - posesor al Wercw-ului.
* Xenofon utilizează aceeaşi expresie şiîn Anabasis, IV, 8,14, ceea ce înseamnă, probabil, că
figura de stil îi aparţine lui, nu virtualilor răsculaţi.
133
Condiţia de hilot
Tyrtaios, poetul Spartei în expansiune, transmite în poemele sale ecouri ale războaielor
messeniene (sec. VUI-VII Leji.), încheiate cu transformarea în hiloţi a locuitorilor ţinutul
cucerit Iată două pasaje deosebit de importante în acest sens:
a) Pentru regele nostru Theopompos1, îndrăgit de zei, datorită căruia am cucerit Messenia,
Messenia cea bună de arat şi bună de însămânţat Vreme de nouăsprezece ani s-au războit fără
răgaz pentru asta, cu suflet neclintit, purtătorii de lance2, părinţi ai părinţilor noştri3. Şi în al
douăzecilea an, părăsindu-şi pământurile mănoase, duşmanii au fugit în munţii înalţi ai
Ithomei4.
Tyrtaios, fr. 4 Diehl
b) „Ca măgarii încărcaţi cu poveri prea grele, împinşi de cumplita silnicie, ei le aduc
stăpânilor lor jumătate din roadă pământului [...] Şi ei, şi femeile lor, trebuie să-şi jelească
stăpânii3 de câte ori cumplita soartă a morţii îi loveşte pe aceia."
Id., fr. 5 Diehl
Criptiile
Tensiunea socială foarte acută între spartiaţi şi hiloţi se manifestă prin instituirea unui sistem
complex de represiune şi umilire a hiloţilor - de a cărui eficacitate se îndoiau şi teoreticienii
antici, dar care pun în lumină violenţa conflictului social permanent în cadrul căruia
1 Rege spartan, probabil din sec. VUI î.e.n., care după tradiţie, ar fi comandat în primul război
messenian.
2 Lancea este arma specifică a hoplitului; Tyrtaios e contemporan cu generalizarea tacticii
hoplitice la Sparta, şi e deci probabil că extrapolează poetic situa(ia la sec. VUI.
• 3 Cronologia e aproximativă şi poetică; durata de 20 de ani are şi ea o coloraturi prea epică
(durata peregrinării lui Odiseu departe de Itaca?) pentru a fi acceptată ca atare. : * Ithomţ
— munte în centrul MessenicL
5 E vorba de funeraliile regilor spartani, la care hilopj erau obligaţi să participe, poate în semn
de subordonare. Cf. Hdt VI, 58.
134
se defineşte comunitatea „celor asemenea", în pagina care urmează, din biografia lui Licurg,
Plutarh sintetizează informatiiie cele mai importante sub acest aspect
„în nici una (dintre reformele de mai sus) nu se vădeşte vreo urmă de nedreptate sau de
asuprire, pe care unii o reproşează legilor lui Licurg, socotindu-le susceptibile să educe
bărbăţia, msă prea puţin spiritul de dreptate. Aşa numita criptic - dacă e într-adevăr, cum
vădeşte Aristotel1, una dintre instituţiile create de Licurg - este cea care i-ar fi inspirat şi lui
Platon părerea aceasta despre constituţia spartană şi despre făuritorul ei2. Iată ce este criptia:
magistraţii răspunzători de educaţia tinerilor îi trimiteau în teritoriu, ici şi colo, pe cei ce se
arătau a fi mai inteligenţi, cu pumnale doar, şi cu ceva merinde, şi cu nimic altceva. Aceştia în
timpul zilei se împrăştiau în locuri ferite, ascunzându-se3, şi se odihneau; când se lăsa
noaptea, ieşeau la drumul mare şi-i ucideau pe hilotii pe care îi prindeau. Adeseori, iarăşi,
ducându-se pe câmpuri, fi omorau pe cei mai puternici şi mai voinici dintre hiloti4... Aristotel
susţine chiar că primul lucru pe care fl făceau eforii, îndată ce intrau în funcţie, era să declare
război Motilor, pentru ca uciderea lor să fie legiuită5, în orice împrejurări, dealtminteri, hilotii
erau trataţi cu brutalitate şi duşmănie: erau, de
1 Referirile la Aristotel utilizează Constituţia Lacedemordenilor, o'operă pierdută a
Stagiritului.
2 Platon era un simpatizant al constituţiei şi politicii lacedemonienc, dar nu putea să nu
observe disfuncţionalităţile ei — cf. şi textul nr.
* De la krypto, „mă ascund", derivă şi numele acestei practici krypteia. Asemănările între
această „vânătoare de hiloţi* şi practicile iniţiatice ale populaţiilor de vânători, în cadrul
cărora, adesea, proba decisivă este vânătoarea de unul singur a unui duşman sau, alteori, a
unei fiare, au fost de multă vreme semnalate. Trebuie însă sesizate şi deosebirea calitativă
între vânătoarea iniţiaiică şi instrumentalizarea ei ca instrument de represiune în antagonismul
dintre clase.
4 Paragraful următor, 28,6, rezumă textul nr. din cartea a IV-lea lui Tucidide.
5 Termenul grec e enages, pur, benefic din punct de vedere ritual; e de amintit că, în mod
obişnuit, vărsarea de sânge atrage după sine impuritatea rituală, miasma.
135
pildă, siliţi să bea mult vin neîndoit cu apă şi erau apoi puşi la sisitii, pentru a dovedi tinerilor
ce înseamnă beţia. Erau puşi, iarăşi, să cânte cântece de ruşine şi să dănţuiască necuviincios şi
ridicol, fiindu-le în schimb interzise cele ale oamenilor liberi. De aceea se si povesteşte că,
mai târziu, în vremea expediţiei tebanilor în Lacoma, când prizonierii hiloţi au fost poftiţi să
cânte odele lui Terpandru, Alcman şi ale laconianului Spendon, au refuzat, spunând că
stăpânii lor nu le îngăduie aceasta. De aceea şi cei care spun că în Lace-demona şi omul liber
e mai liber ca oriunde, şi sclavul e mai sclav, n-am greşit observând diferenţa*, în ce mă
priveşte, socot că aceste brutalităţi s-au ivit la Sparta mai târziu, mai cu seamă după marele
cutremur, în urma căruia, se spune, hiloţii s-au unit cu messenienii şi au săvârşit nenumărate
ticăloşii în acel ţinut, punând cetatea într-o mare primejdie7. Căci nu i-aş putea atribui lui
Ucurg o faptă atât de spurcată* cum e criptia, judecând după blândeţea şi dreptatea dovedite
de el în rest, şi când se adaugă de partea lui şi mărturia divină9".
Plutarh, Lycurg, 28
* Fraza îi aparţine lui Critias, Constituţia Laconiană, cf. Diels, Vorsokr. W, p. 624 nr. 37; într-
un anumit sens este msă o apreciere inversată a realităţii, pentru că nici spartiaţii nu sunt
liberi, ci dominaţi de uzanţe şi instituţii anacronice, nici hiloţii nu sunt atât de excluşi ca
sclavii-marfă de la viaţa publică a cetăţii. Hiloţii au unele • rudimente de drepturi - căsătorie,
viaţă de familie şi în colectivităţi hilote, administrarea parţială a gospodăriei în care lucrează -
şi chiar unele obligaţii, mai ales militare, care u apropie întrucâtva de condiţia ingenuă, şi-i
deosebesc, oricum, de sclavii -douloi care nu au nici unul dintre aceste „privilegii*.
7 E vorba de al „3-lea război messenian", urmare a cutremurului din 464 î.e.n.; cf. Plut., Cim.,
16,4 sqq. •:' '.* Miaron în text: impur (v. şi n. 4)
9 E vorba de oracolul lui Apollon din Delphi, pe care piosul Plutarh refuzi să-1 asocieze cu
asasinatul legiferat al hiloţilor.
136
Uciderea hiloţilor
t „în acel moment, atenienii ameninţau Peloponesul, şi în special teritoriul
lacedemonienilor, aceştia nădăjduiau însă ca atacurile să
- fie stăvilite printr-o diversiune realizată prin trimiterea unei armate la aliaţii Atenei, care se
arătau dispuşi să o întreţină şi ceruseră un asemenea ajutor în vederea unei revolte (împotriva
atenienilor). Lacedemonienii erau cu atât mai dispuşi cu cât aveau astfel pretextul de a
îndepărta din ţară o parte a hiloţilor, căci se temeau ca nu cumva prezenta stare de lucruri şi
ocuparea Pylos-ului să nu-i încurajeje la răscoală. Teama de îndărătnicia şi numărul lor i-a
hotărât chiar către acţiunea pe care o voi expune acum, căci dintotdeauna pentru
lacedemonieni a avut cea mai mare importanţă paza împotriva hiloţilor. Au dat o proclamaţie
prin care acei hiloţi care considerau că se distinseseră cel mai mult în război să se declare în
vederea obţinerii libertăţii; îi puneau astfel la încercare, socotind că aceia care, primii, vor
solicita să fie eliberaţi, sunt şi cei mai îndrăzneţi şi cei mai susceptibili să se răscoale.
Şi-au fost aleşi 2000, care şi-au pus cununi şi au dat înconjur templelor ca unii ce se bucurau
de libertatea dobândită, dar lace-demonienii, după puţin timp, i-au făcut să dispară şi nimeni
n-a ştiut vreodată în ce chip a pierit fiecare."
Tucidide, IV, 80, 1-4
Un tip de dependenţă arhaică Ia Atena: hectemorii
Reforma soloniană numită seisachtheia desfiinţa, în 594 î.e.rt, un tip de dependenţă a
producătorilor agricoli care se apropie, după toate probabilităţile, de instituţii similare din
Tesalia, Creta ori Lacoma. Din păcate, informaţiile noastre sunt relativ târzii şi destul de
confuze; autorii antici se referă la o dublă dependenţă - a persoanei şi a pământului - chiar
dacă nu sunt suficient de expliciţi cu privire la natura acestei înrobiri.
137
„...Inegalitatea (anomalia) săracilor faţă de bogaţi era, putem spune, la culme şi cetatea se afla
într-o situaţie cu totul nesigură... întreg demos-vl era îndatorat celor bogaţi. Căci fie că ţăranii
le plăteau o şesime din recoltă, ceea ce făcuse să fie numiţi hectemori şi theţi, fie că,
garantând cu persoana proprie datoriile contractate, puteau ajunge să fie luaţi ca sclavi de
creditori în Atica sau chiar vânduţi peste hotare. Multi chiar erau siliţi să-şi vândă propriii
copii, căci nu exista vreo lege care să-i oprească, şi să fugă ei înşişi din cetate din pricina
apăsării creditorilor."
Plutarh, Solon, Xffl
Codul de legi din Gortyna şi distincţiile sociale
Marea inscripţie de la Gortys, săpată într-un perete circular pe 12 coloane, reproduce, pe la
jumătatea sec. V î.e.n., o colecţie de cutume şi legi caracteristice pentru societatea cretană din
sec. VII-V, destul de apropiată, ca tipar măcar, de cea spartană.
a) Viol şi adulter
„Dacă cineva comite un viol asupra persoanei unui bărbat liber sau a unei femei libere, va
plăti 100 de stateri; dacă (fl comite asupra) unui apetairos - 10, iar dacă făptaşul, sclav (dolos),
atentează la un om liber sau o femeie liberă, să plătească dublu; iar dacă făptaşul este liber şi
atentează la un dependent (woikeus) bărbat sau femeie - 5 drahme, iar dacă un woikeus
atentează la un altul sau la o femeie dependentă, 5 stateri1. Dacă o persoană seduce cu forţa2
o sclavă
1 Un stater are cea 11 grame de argint; o drahmă -între 4 şi 5 grame. Apaairof înseamnă „cel
înafara hetairiei"; în cetăţile cretane, hetairia, asemănătoare cu fratrit attică arhaică, este o
grupare de nobili înrudiţi şi prieteni.
2 Nu e lesne de înţeles deosebirea între viol - unde sclavii propriu-zişi nu sunt consideraţi ca"
victime — şi această „seducere silnică" referitoare la o sclavă (dola). E de remarcat că
sclavul, dolos, pare a fi direct responsabil de faptă şi de amendă, cart nu-1 priveşte pe stăpânul
nemenţionat de lege.
138 -
(dola) aparţinând casei, va plăti doi stateri... Dacă cineva încearcă să aibă raporturi cu o
femeie liberă sub tutela unei rude, va plăti 10 stateri, dacă un martor depune mărturie. Dacă
cineva e surprins în (flagrant delict de) adulter cu o femeie liberă în casa părintelui, a tatălui
sau a fratelui său3 va plăti 100 stateri, dar în casa altuia - 50; şi dacă femeia e şotia unui
apetairos - 10 stateri, dar dacă e sclav şi o femeie liberă, va plăti dublu; dacă e un sclav cu o
sclavă, cinci
R. F. Willets, The Law Code of Gortyn, Berlin,
1961, col D, r. 2-28
b) Căsătorii şi ,/nezalianţe"
„(Dacă un sclav) se duce la o femeie liberă şi se căsătoreşte cu ea, copiii lor să fie liberi; dar
dacă o femeie liberă se duce la un sclav (dolos), copiii lor să fie sclavi (doloi)4. Şi dacă se
nasc din aceeaşi mamă copii liberi şi sclavi, m caz că mama moare, dacă rămâne vreo
proprietate, copii liberi să o stăpânească; dar dacă nu are copii liberi, (ceilalţi) moştenitori să
preia proprietatea."
Ibid., col. VI, r. 56 - col. VII, r. 9
Distincţii arhaice între liberi şi sclavi
, In epoca arhaică, deosebirea între sclav şi om liber nu e atât de netă cum va deveni în epoca
clasică si în cetăţile predominant sclavagiste cum e Atena} Iată câteva exemple de interdicţii
care marchează inferioritatea statutului servil prin norme de comportament
' Adulterul e agravat de comiterea lui în casa familiei. 4 Statutul fiilor depinde de reşedinţa
mamei.
139
a) „... în Cretă, sclavilor le este făgăduit să se bucure de aceleaşi privilegii ca şi stăpânii lor1,
le sunt interzise doar exerciţiile gimnice şi stăpânirea armelor".
Aristotel, Politica H„ 1264 a 17-22
b) „Părinţii noştri2, când instituiau legi asupra modului nostru de viaţă şi a celor pe care
natura ni le impune, au interzis sclavilor să facă lucruri îngăduite doar oamenilor liberi. Un
sclav - sună legea3 -nu are voie să facă exerciţii în gimnaziu şi nici să se ungă cu ulei* în
palestră' /.../ Şi iarăşi, acelaşi legislator a prescris „Un sclav nu are voie să aibă drept iubit un
tânăr de condiţie liberă şi nici să-1 urmărească, sub pedeapsa biciuirii publice cu 50 de bice".
Aischines, împotriva lui Timarchos, 138-139 (= E. Ruschenbusch, Solonos Nomoi, Munchen
1966, F 74 e)
c) „Solon a stabilit distanţa care trebuie păstrată în public între amant şi iubitul său, şi s-a
îngrijit de păstrarea acestui mod de viaţă pentru oamenii liberi, interzicând sclavilor să fie
amanţi (ai unui om liber) sau să-şi ungă trupul cu ulei, şi instituind aceleaşi interdicţii pentru
cei care nu-şi îndeplineau obligaţiile militare, dezertaseră*, nu-şi îndeplineau obligaţiile de
întreţinere a părinţilor (vârstnici)6 sau nu-i îngripau după moarte, precum şi pentru cei care
predaseră (duşmanului) o citadelă".
Hermias, Comentariu la Plafon, Phaidros, 231 c (= E. Ruschenbusch, Solonos Nomoi, cit, F
74 a)
1 Este, evident, o exagerare cerută de nevoile demonstraţiei; sclavii nu deţin nici unul din
privilegiile constitutive ale statutului cetăţenesc - dreptul de proprietate şi -dreptul de decizie
politică.
1 Formulă retorică: Aischines trăieşte în sec. VI, iar Solon -în sec. VH-VI î.ej».
3 Legea atribuită lui Solon, cf. Plut., Sol., I, 6 şi Symp., 152 d.
* Grecii se ungeau cu ulei înaintea exerciţiilor sportive.
5 Această categorie se aseamănă cu aşa-numiţii tresantes („tremurătorii") de la Sparta,
cetăţeni degradaţi din cauza proastei comportări în luptă.
6 Obligaţia de întreţinere a părinţilor vârstnici, gerotrophia, este o normă legiferată în
majoritatea cetăţilor greceşti.
Solon ar.fi exceptat de la această obligaţie pe cei care, din neglijenţa părintelui lor, nu
fuseseră daţi să înveţe o meserie (evident, în cazul în care nu aveau a moşteni pământ din
lucrarea căruia să se întreţină).
140
Originile sclaviei-marfâ
Theopompos, elev al lui Aristotel, deosebeşte tipurile de dependentă după originea etnică şi
modul de dobândire al celor dependenţi.
„Locuitorii din Chios au fost primii dintre greci care - după tesalieni şi lacedemonieni - au
folosit sclavi, dar nu i-au dobândit în acelaşi chip cu aceştia. Căci... lacedemonienii şi
tesalienii au dobândit (această) categorie de sclavi (douleia) dintre grecii care locuiau înainte
pământurile pe care le stăpânesc ei azi1, primii - dintre acheeni, iar tesalienii, dintre perhaabi
şi magneţi Lacedemonienii i-au numit pe cei pe care i-au adus în sclavie helotai, iar tesalienii
- penestai. îi ce-i priveşte pe cei din Chios, ei au dobândit slujitori dintre barbari, şi anume
cumpărându-i contra cost".
Theopompos, Philippika, XVH, ap. Athenaios, Deipnosoptustcâ, VI, 265 b-c (= F. Gr. Hist.
115 F 122)
Sclavii lui Kephisodoros
în 414, faimosul proces al hermocopizilor, în care fusese amestecat şi Alcibiade, se încheie cu
condamnarea făptaşilor şi cu confiscarea averilor lor, care aveau să fie vândute la licitaţie.
Inscripţiile consemnând aceste vânzări reprezintă un lot documentar de valoare excepţională
pentru istoria social-econo-mică a Atenei în sec. V î.e.n., ştiind, mai cu seamă, că persoanele
condamnate făceau parte din cercurile tinerilor nobili şi bogaţi de la Atena.
1 Problema originii producătorilor agricoli dependenţi este în fapt mult mai complicaţi,
deoarece istoriografia antică a problemei deduce, mai degrabă decât ştie, că aceştia reprezinţi
o populaţie anterioară. Problema e în detaliu dezbătută de Ed. Will, Doriens et loniens. Paris
195 5; v. de asemenea P. Vidal-Naquet, in Actes du. Colloque 1971 sur resclavage, Paris,
1973, p. 25-44.
141
Printre ei apare însă şi metecul KepMsodoros, unul dintre martorii acuzării, căruia i se
confiscă 16 din cei 45 de sclavi vânduţi cu acest prilej.
Documentul reprodus mai jos e distribuit în 3 coloane: în stânga se înregistrează taxa de
cumpărător (aproximativ 1% din preţ), în centru - preţul de vânzare, iar în coloana din
dreapta, numele şi origina sclavului. Variaţiile de preţ depind în primul rând de vârsta şi sexul
sclavului, dar nu pot fi riguros explicate în toate cazurile.
Bunurile lui Kephisodoros, locuitor1 în Pireu
2dr.
1 dr. 3 oboli /2dr./
2 dr. 3 oboli /l dr./3 oboli 2dr.
2 dr. 3 oboli
l dr. 3 oboli
l dr. 3 oboli
l dr. 3 oboli
2dr.
2dr.
Idr.
/3 dr./lobol
/2dr./
Idr.
165dr. l (sclavă) tracă
135 dr. l (sclavă) tracă
170 dr. l (sclav) trac
240 dr. l (sclav) sirian
105 dr. l (sclav) carian
161 dr. l (sclav) illir
220 dr. l (sclavă) tracă
115dr. l (sclav) trac
144 dr. l (sclav) scit
121 dr. l (sclav) illir
153 dr. l (sclav) din Colchida
174 dr. l copil/sclav2 din Caria
72 dr. l copilandru2 din Caria
301 dr. l (sclav) sirian
151 dr. l (sclav/ă?) din Melitene(?)
85(89?) dr. l (sclavă) din Lidia
Meiggs - Lewis, nr. 79, A 33-49
'Cf.supra, p. 111-113.
: 2 Termenele pais, paidion au şi sensul de sclav în vorbirea curentă, dar aici par mai degrabă
a însemna vârsta sclavului, fiindcă altminteri nu am în(elege de ce se folosesc doar în cele 2
cazuri semnalate.
142
Sclavi fugari în timpul războiului petoponeâac
în 413, ocuparea de către spartani a citadelei de la Deceleia a creat un climat general de
nesiguranţă; în acest context, evocat de Tucidide în pasajul pe care îl reproducem, un mare
număr de sclavi din întreaga Atică (şi nu numai din exploatările de la Laurion, cum se
consideră uneori) încearcă să fugă. Ei vor sfârşi prin a fi prinşi de beotieni şi vânduţi cu preţ
bun (Hell.Oxyrrh., XII, 4).
„De când Deceleia fusese ocupată... a devenit o bază de acţiuni împotriva teritoriului atic şi
aducea numeroase prejudicii atenienilor, mai mult, prin distrugerea proprietăţilor şi pierderile
umane rezultând de aici, a fost una din principalele cauze ale ruinei lor. înainte, invaziile erau
scurte şi nu-i împiedicau să-şi folosească pământurile în restul timpului, dar acum duşmanii
erau permanent fixaţi în Atica; atacurile cu trupe numeroase alternau cu raidurile garnizoanei
în tinutul atic pentru/rechiziţionarea celor necesare aprovizionării... Atenienii erau lipsiţi de
întregul lor teritoriu; mai mult de 20 000 de sclavi rugiseră - cei mai mulţi dintre ei
meşteşugari - şi toate oile şi vitele de povară erau pierdute; cât despre cavalerie,... caii erau
sau betegiti din cauza drumurilor neîncetate pe pământ pietros, sau răniţi de duşmani".
Tucidide VH, 27,3-5
Meteci şi sclavi fugari in cetatea „Cucului-din-nori"
Utopia burlescă a Păsărilor lui Aristofan instaurează o lume răsturnată, în care tot ce e
pedepsit în cetatea reală este îngăduit, ba chiar lăudat Pasajul asociază crima de a-ti bate
părinţii cu cea de a fi sclav fugar, străin sau metec.
Corifeul. „Dacă printre păsări doreşte vreunul din voi, dragi spectatori, să ducă începând de-
acum o viaţă împletită-n bucurii, să vină la noi. Căci tot ce-i de ocară aici (la Atena) şi stăvilit
de
. • . 143
lege, totul e frumos şi bine la noi, printre păsări. Dacă aici e de ocară în faţa legii să-ţî loveşti
propriul tată, la noi e prea frumos să dai fuga, de pildă, şi să-ti loveşti tatăl spunându-i:
«Ridică plectrul, dacă vrei să ne luptăm». Dacă se-ntâmplă ca vreunul dintre voi să fie un
sclav fugar înfierat, la noi se va chema că e o găinuşe pestriţă. Dacă se întâmplă să fie ftigian,
nu mai puţin ca Spintharos, o să fie pitigoiul „phrygil", din neamul lui Philemon1. Dacă e
sclav şi carian, precum Exekestides, şi-şi zămisleşte strămoşi printre atenieni, la noi or să-i
iasă din găoace şi membrii fratriei2. Şi dacă, precum Peisias, pune la cale să predea porţile
celor loviti de atimie3, să se facă potâmiche, pui vrednic de tatăl său: la noi nu e ruşine să fugi
ca o potâmiche!"
Aristofan, Pasările, 752-768
1 Philemon şi Spintharos sunt necunoscuţi; phrygila c un fel de pipgoi, cuvântul apropiindu-sc
ca sonoritate de phryx, frigian.
2 Exekestides, menţionat şi la v. 11 şi 1523,cra un metec care încercase să sede» drept
atenian; jocul de cuvinte este intraductibil, pentru că strămoşul, pappas, pe care şi-1 fabrică
Exekestides este şi numele unei pisări (Aelian., Hist. Anim. III, 30). Depăşindu-i toate
speranţele, în Nephelokokkygia îi apar nu numai strămoşii atenieni, ci şi membrii fratriei,
phrateres, care aiestau legitimitatea cetăţeniei ateniene.
3 Nu se ştie exact la cine şi la ce se referă această aluzie.
144
CUPRINS
Cuvânt încânte............................................... 3
1. LUMEA EROILOR........................................ 5
Daruri de împăcare........................................... 6
Camarile lui Odiseu............................................ 7
Răsplăti pentru învingători ..___............................... 7
Războiul - sursă de câştiguri.................................... 9
Privilegiul băşicilor.......................................... 9
Contestarea privilegiului...................................... 9
Schimbul de daruri........................................... 10
Oaspetele Mentes.........•................................... 10
Valorile multiple ale darului.................................... 11
O categorie cu definiţii multiple.................................. 12
Conflicte între pasilei......................................... 13
FORME DE PUTERE........................................ 13
Sfat ţi basilei................................................ 13
Agamemnon fi sfatul......................................... ' 14
Basileus şi hetairei........................................... 14
Demos şi basileus............................................ 15
O putere contestaţi........................................... 16
ÎNSEMNE, IDEALURI, COMPORTAMENTE..................... 17
Veşmintele basileilor...............'.......................... , 17
Idealul întâietăţii.....;...................................... 19
Moartea eroici.................,............................ 19
Funerarii eroice............................................. 20
2. ARISTOCRAŢIA EPOCH ARHAICE......................... 22
Aristotcl despre distincţiile de neam............................. 22
„Invenţia" distincţiilor sociale.................................- 23
. ' 145
Magistraturi aristocratice...................................... 24
Privilegiile ctitorilor.......................................... 24
Oikistai nobili.............................................. 24
Eroizarea fondatorilor........................................ 25
Un prieten nobil al lui Archiloc.................................. 26
O familie aristocratică în lumea colonială: Deinomenizii.............. 26
O aristocraţie funciară........................................ 27
Aristocraţia siracuzană........................................ "28
Nobili atenieni.............................................. 28
Răsplăti publice şi privilegii funciare............................. 28
Un nobil cretan.............................................. 29
Comerţ nobiliar şi aventură maritimă............................. 29
Faima nobililor.............................................. 30
Regimuri nobiliare........................................... 31
Lupta de facţiuni şi tirania..................................... 33
Un stil de viaţă.............................................. 35
Valori nobiliare............................................. 35
Efebi cretani................................................ 35
Luxul aristocratic......................................., .... 37
Reacţii nivelatoare........................................... 37
Din nou despre sibariţi........................................ 38
O nuntă ca-n poveşti.......................................... 38
Virtuţi aristocratice.......................................... 41
CONTESTAREA PRIVILEGIILOR ARISTOCRATICE............... 42
Reacţii protestatare.......................................... 43
Legislatori şi tirani........................................... 44
Tirani şi nobili.............................................. 44
Tiranii şi instituţiile .tradiţionale................................. 45
• Opoziţia aristocratică......................................... 47
Violenţa luptelor interne...................................... 48
Clistene şi instituţiile Atenei................................... 49
Osrracismul................................................ 50
Glorie individuală - glorie colectivă.....'......................... 51
Către o ideologie democratică................................... 52
Aristocraţii în cetatea democratică............................... 53
Tinerii aristocraţi............................................ 57
146
3. TÂRÂND-PROPRIETARI ŞI CETĂŢENI....................... 60
PREMISE PRE-POLinCE..................................... 60
Ţăranii în epopee......................,...................... 60
Truda ţăranilor.............................................. 61
Âutarkie şi vecinătate......................................... 62
Un calendar rustic........................................... 63
PROPRIETARI -CETĂŢENI.................................... 66
întemeieri................................................... 67
Legământul întemeietorilor..................................... 68
Zeul. Fie-ne soarta ptielnică..................................... 69
Legământul întemeietorilor..................................... 70
Stăpânirea pământului......................................... 72
Alienabilitatea solului........................................ 74
O paritate minimală.......................................... 76
Solon şi pământul............................................. 77
Ospăţul lupilor sau Platan despre redistribuirea proprietăţii............. 80
Tiranii şi pământul........................................... 81
Cetatea democratică şi pământul: cleruchii......................... 82
Cetatea, imperiul şi veniturile................................... 86
Colonizare ateniană în sec. V î.e ji................................ 88
Oraş şi sat.................................................. 90
Ţăranul la oraş............................................... 91
Distribuţia proprietăţii funciare la sfârşitul secolului V -î.eji........... 93
4. MEŞTEŞUG ARH.......................................... 95
Meşteşugarii în epopee........................................ 96
Meşteri itineranţi............................................ 97
Meşteri privilegiaţi........................................... 98
Meşteri persecutaţi........................................... 99
Zei protectori ai meşteşugurilor................................. 99
Inventatorii................................................ 100
Semnături de artişti........................................... 101
Clienţi şi meşteri............................................ 102
în marginea cetăţii........................................... 103
Profesionalism militar la Sparta...........'....................... 104
Aristotel despre meşteşugari................................... • 105
Solon şi meşteşugurile........................................ 107
Valorizarea ingeniozităţii tehnice în ideologia democrată..............• 107
147
Plato meşteşugarilor.......................................... 110
Diviziunea muncii...........................................' 113
Statutul moral al artistului..................................... 114
Negustori...............w.................................. 115
Negoţ ocazional............................................. 116
Neguţători şi eroi............................................ 117
Neguţători şi străini........................................... 118
Negoţul în lumea lui Hesiod.................................... 119
O scrisoare din Pont.......................................... 121
O invenţie greacă: moneda..................................... 122
5. CATEGORII DE DREPT DIMINUAT........................ 125
Cum se ajunge metec la Atena...............................__ 125
Decret «ie acordare a drepturilor de cetăţenie....................... 127
Nicias către metaci.......................................... 129
Definiţia poetică a statutului de metec............................. 129
Tipuri de dependenţă......................................... 130
Hiloţi şi cetăţeni............................................. 132
Complotul lui Cinadon........................................ 133
Condiţia de hilot............................................ 134
Criptiile................................................... 134
Uciderea Moţilor............................................ 137
Un tip de dependenţă arhaică la Atena: hectemorii................... 137
Codul de legi din Gortyna şi distincţiile sociale.................... 138
Distincţii arhaice între liberi şi sclavi............................. 139
Originile sclaviei-marfă.........................>.............. 141
Sclavii lui Kephisodoros...................................... 141
Sclavi fugari în timpul războiului peloponcsiac..................... 143
Meteci şi sclavi fugari în cetatea „Cucului-din nori"................. 143
Cuprins.................................................. 145
Tipografia Editurii Universităţii Bucureşti