TIPURI DE RESPIRAŢIE

                                   TIPURI DE RESPIRAŢIE

1. Respiraţia înaltă sau claviculară
 
        Se realizează prin ridicarea uşoară a umerilor şi contrarea abdomenului. În cadrul acestui tip
de respiraţie se întrebuinţează numai partea superioară a plămânilor şi în consecinţă, aerul
pătrunde într-o cantitate foarte limitată. Respiraţia claviculară este considerată forma cea mai
ineficientă de respiraţie, deoarece solicită un consum foarte mare de energie, cu un profit
minimal.
 
2. Respiraţia mijlocie sau costală
 
        Este o respiraţie ceva mai puţin defectuoasă decât cea descrisă anterior, ea fiind însă net
inferioară respiraţiei abdominale şi celei complete. În cadrul acestui tip de respiraţie, aerul e
dirijat în special spre zonele mijlocii ale plămânilor.
În cadrul respiraţiei mijlocii, diafragma se ridică, abdomenul se contractă, coastele se depărtează
uşor, dilatând cutia toracică. Acest tip de respiraţie se întâlneşte la numeroşi sportivi.
 
3. Respiraţia abdominală sau diafragmatică
 
        Acest tip de respiraţie este mai eficient decât cele descrise anterior. Se realizează prin
coborârea diafragmei şi umflarea abdomenului. În felul acesta, aerul pătrunde în zonele
inferioare ale plămânilor.
Se  expiră lent, contractând uşor abdomenul. Apoi se inspiră lent pe nas, coborând diafragma şi
împingând abdomenul în afară. La expiraţie, abdomenul se retrage şi diafragma urcă. Toracele
rămâne nemişcat.
        Respiraţia abdominală permite absorbţia unei mai mari cantităţi de aer, nici în acest caz
plămânii nu se umplu integral cu aer, aşa cum se întâmplă în respiraţia completă.
 
4.Respiraţia completă
 
        Este cel mai eficient tip de respiraţie, asigurând organismului o cantitate sporită de oxigen.
În tipul acesta, aerul pătrunde în toate zonele plămânilor. Respiraţia completă îmbină cele trei
tipuri de respiraţie, solicitând întregul aparat respirator şi musculatura respiratorie în totalitate; cu
o cheltuială minimă de energie, se produce un efect considerabil asupra organismului.
        Respiraţia completă se realizează prin coborârea diafragmei concomitent cu împingerea 
abdomenului spre înainte, depărtarea coastelor şi ridicare umerilor.
        Respiraţia completă contribuie la o mai bună funcţionare a sistemului nervos şi implicit a
proceselor psihic
         În cazul unei respiraţii complete expiraţia se înfăptuieşte datorită:
forţelor elastice care se nasc cu ocazia dilatării plămînilor şi alungirii căilor respiratorii
inferioare;
forţelor elastice care apar cu ocazia răsucirii coastelor;
contractării muşchilor expiratori, care trag coastele în jos
contractării muşchilor peretelui abdominal, care împing în sus organele interne şi diafragma.
        În afara respiraţiei complete se observă deseori o respiraţie costală (predomină mişcările
coastelor) şi respiraţia abdominală (mişcarea diafragmei).
        Mişcările respiratorii sunt forţe complexe, variate şi depind de poziţia şi mişcările corpului.
Distingem muşchii inspiratori, care măresc volumul cavităţii toracice, şi muşchii expiratori, care
micşorează acest volum. Atât printre cei dintâi cât şi printre cei din urmă există muşchi de bază
şi muşchi auxiliari.
        Dintre muşchii inspiratori fac parte: 1) diafragmul, 2) muşchii intercostali, 3) muşchii
elevatori ai coastelor şi 4) muşchii dinţaţi posteriori (superiori şi inferiori). Când se contractă
partea musculară a diafragmei, cupola ei, împreună cu centrul tendinos, se lasă în jos mărind
dimensiunea verticală a cuştii toracice.
        Dacă este exercitată forţa maximală în timp ce inspirăm, expirăm sau facem un efort de
expirare cu glota (deschiderea dintre corzile vocale) închisă (manevra Valsalva), cantitatea de
forţă dezvoltată creşte între inspiraţie , expiraţie şi manevra Valsalva.       Mecanismul acestui
fenomen este reflexul pneumomuscular în care presiunea intrapulmonară crescută serveşte drept
stimul pentru potenţarea excitabilităţi musculare. Mecanismele reale ale excitabilităţii musculare
îmbunătăţite necesită studii mai  aprofundate.
        Astfel, deşi manevra Valsalva poate fi considerată o tehnică utilă de respiraţie pentru
protecţia forţă, aceasta conduce şi la un răspuns cardio-vascular considerat dăunător de numeroşi
doctori, mai ales în cazul persoanelor cu probleme cardiace. Deoarece aerul nu poate ieşi,
presiunea intratoracică creşte brusc (până la 40-100mmHg sau chiar mai mult; în mod normal,
aceasta este cu 2-15mmHg mai scăzută decât presiunea atmosferică).
        Din cauza presiuni intratoratice crescute asociată cu compresia venei care întoarce sângele
la inimă, trasferul venos către inimă scade. În consecinţă, atât volumul de bătăi, cât şi producţia
cardiacă scade.    Ca rezultat al transferului venos redus şi al presiuni intratoracice ridicate,
dimensiunile inimi, în special ale ventriculelor se micşorează (efectul Valsalva ). Volumul
cardiac scăzut este compensat de frecvenţa cardiacă ridicată, uneori de peste 170 de bătăi / min.
În plus, presiunea arterială creşte substanţial.(Au fost măsurate valori de până la 320/250mmHg
în timpul genuflexiunilor cu haltera). Această creştere este explicată, în principal de presiunea
intramusculară ridicată, care conduce la o creştere a rezistenţei periferice totale şi a presiuni
arteriale.
        Producţia cardiacă poate conduce mai departe la anemie cerebrală şi la pierderea
cunoştinţei. Imediat după efectuarea acestui tip de ridicare , presiunea intratoracică scade brusc şi
o cantitate ridicată de sânge inundă inima. Apoi, atât volumul, cât şi producţia cardiacă creşte,
presiunea arterială scade, iar, după o perioadă de timp, valorile revin la normal. (Vladimir M.
Zaţiorski, pag 191, 192)
        Miscarile  respiratorii asigura inspiraţia (pătrunderea aerului in plămâni) si  expiratia
(eliminarea aerului din plamani). La inspiratie peretii custii toracice se indeparteaza, volumul ei
creste  si plamanii se maresc. Cand peretii custii toracice  se  indeparteaza, o data  cu ei se
indeparteaza  de plamani si pleura parietala. Prin dilatarea cavitatii pleurale, presiunea din
interiorul scade –  cu 6-9 mm coloana de mercur –   sub presiunea atmosferica (760 mm).
        Asupra peretelui pulmonar  se exercita, dinspre cavitatea pleurala, o presiune  negativa 
dinspre plamani – prin conductele  aerului –  presiunea atmosferica. Datorita diferentei  dintre 
aceste presiuni, aerul din mediul extern patrunde in plamani si-i largeste. In cazul unei inspiratii
linistite, presiunea  negativa in plamani este totdeauna   de 1-2 mm.  Dar ca urmare a elasticitatii
tesutului, plamanii nu pot atinge,  in cazul  unei inspiratii profunde, peretii custii toracice. De
aceea presiunea  negativa in cavitatea  pleurala atinge maximumul spre sfarsitul inspiratiei, in
timp ce in plamani presiunea este deja  egala  cu cea atmosferica.
        De la  inceputul  expiratiei, ca urmare a presiunii custii toracice  si in virtutea  elasticitatii 
tesutului pulmonar, aerul din plamani este comprimat, presiunea lui creste  cu 2-3 mm peste cea
atmosferica si el este impins afara  prin caile respiratorii. La sfarsit, chiar in cazul  celei mai
profunde expiratii, plamanii tot mai tind  sa se comprime, adica raman intrucatva intinsi. De
aceea in cavitatea  pleurala se mentine o presiune negativa pana la 2-3 mm.
        In  cazul unei respiratii depline, in timpul  inspiratiei profunde cusca toracica devine mai
scurta, mai lata si mai groasa (in plan antero-posterior).
        Muschii inspiratori,  ridicand coastele reunite cu sternul, rasucesc cartilajele costale si, in
parte, chiar coastele. Rasucirea coastelor si a cartilajelor acestora se produce in jurul axei lor
longitudinale, marginile inferioare intorcandu-se in afara.  Cu cat este mai profunda inspiratia,
cu  atat mai mult  se ridica si se rasucesc coastele. Forta muschilor inspiratori  invinge  fortele
elastice ale coastelor si cartilajelor acestora, forte care cresc  in cursul rasucirii.
        In cursul unei respiratii depline, expiratia  se infaptuieste datorita : 1) fortele elastice care se
nasc cu ocazia dilatarii plamanilor si  alungirii cailor respiratoriii inferioare ; 2) fortelor elastice
care apar  cu ocazia rasucirii coastelor ; 3) contractarii muschilor  expiratori, care trag coastele in
jos si  4) contractarii muschilor peretelui abdominal,  care imping in sus organele interne si
diafragma.
        In afara  respiratiei depline se observa  deseori   o respiratie  costala (predomina miscarile
coastelor) si respiratia abdominala  (miscarea  diafragmei).
        Muschii intercostali externi, avand o sectiune fiziologica aproape de doua ori mai mare
decat cea  a intercostalilor interni,  au – in  timpul inspiratiei –  un  moment de forta mai mare.
Muschii intercostali interni actioneaza mai eficace in timpul expiratiei.
        Dintre muschii inspiratori auxiliari fac parte muschii care au un reazam fix periferic :
la cap – muschii sterno-cleido-mastoidieni (trag in sus sternul si prin intermediul claviculei) ;
la gat – muschii scaleni (trag in sus primele doua coaste creand un reazam pentru muschii
intercostali)
la omoplat – muschii dintati anteriori ( partea lor inferioara ridica in sus coastele 6-9), muschii
pectorali mici (ridica in sus coastele 2-5) ;
la brat – muschii pectorali mari (partile lor  inferioare ridica coastele 5-6) ; muschii dorsali mari
(partile lor costale, ridica coastele inferioare ;la coastele bazinului – partile lombare ale
muschilor iliocostali  si muschii patratii lombelor (trag  in jos coastele inferioare  si creeaza un 
reazam fix pentru partile costala si sternala a diafragmului), extensorul comun al trunchiului
(prin extensiunea coloanei vertebrale, acesta mareste amplitudinea ridicarii coastelor).
        Dintre muschii respiratori de baza fac parte :1) muschiul transversal abdominal ; 2)
muschiul transversal al toracelui ; 3) muschii subcostali si 4) muschii intercostali externi si
interni.
        Respiratia in timpul exercitiilor fizice. Lucrul muscular pe care il efectueaza omul cu ocazia
practicarii exercitiilor fizice impune respiratiei cerinte marite.
        Pentru efectuarea  lucrului muscular este necesara o cantitate marita de oxigen. Daca in
repaus omul consuma 200 – 300 cmc  de oxigen  intr-un minut, in cazul  lucrului de o intensitate
mijlocie el are nevoie de 1,5 – 2,5 si chiar mai multi litri de oxigen, pentru acelasi interval  de
timp. In cazul unei intensitati extreme  a lucrului, consumul maxim de oxigen la oameni bine
antrenati atinge 4-5 litri.
        Pentru a consuma o asemenea cantitate de oxigen este necesar sa se treaca prin plamani  o
cantitate  marita de  aer. Volumul ventilatiei pulmonare la un om adult in repaus este de aproape
6-7 litri de aer pe minut, profunzimea respiratiei fiind de 500 cmc, iar frecventa de 12 – 14
respiratii. In timpul unui lucru incordat, ventilatia poate creste de la 40-60 pana la 100-150 litri.
Pe masura cresterii ventilatiei, respiratia in primele stadii devine preponderent mai adanca : aerul
respirat creste de la 0,5 l pana la 2 l, iar frecventa respiratiei pana la 25 -30 respiratii. Incepand
de la o ventilatie cu un volum de 40-60 l, creste in masura mai insemnata frecventa respiratiei
(pana la 40-80 pe minut), iar profunzimea respiratiei creste mai lent (pana  la 2,5 l). La canotori 
si inotatori s-a observat de nenumarate ori, cu ocazia curselor, o frecventa a respiratiei de 35-45
respiratii pe minut.
        In cazul unei  accelerari prea mari  a respiratiei, profunzimea ei se micsoreaza. Astfel, in
cazul a 30 de respiratii pe minut se utilizeaza aproape 2/3 din capacitatea respiratorie a
plamanilor, iar in cazul a 60 de respiratii – doar 1/3 din capacitatea  respiratorie.
        Ritmul miscarilor respiratorii, ca relatie dintre durata inspiratiei si durata expiratiei, nu
ramane nici el constant.  In afara inspiratiei si expiratiei, o anumita insemnatate in ritmul
respiratiei o au  si pauzele dintre  ele, mai ales dupa expiratie ( in repaus).Durata inspiratiei si
expiratiei in stare de repaus este    aproximativ  aceeasi ; in cazul unui lucru moderat, expiratia 
este ceva mai lunga decat inspiratia. Relatia inspiratiei  fata de expiratie, egala 5 :6, 4 :5 si chiar
3 :4, este caracteristica pentru un lucru de intensitate mijlocie.
        In schimb, in cazul unui lucru de mare intensitate, expiratia devine mai scurta decat
inspiratia. Cresterea frecventei respiratiei este insotita de reducerea timpului fiecarui ciclu
respirator.  Expiratia mai rapida si  mai brusca (relatia dintre inspiratie si expiratie fiind 3 :2)
permite scurtarea timpului fiecarui ciclu. Dupa o expiratie brusca, in care se deformeaza coastele
si se intind muschii inspiratori, inceperea  inspiratiei este posibila datorita fortelor elastice ( asa-
numita  ’’inspiratie elastica’’).
        Pentru a invata o respiratie corecta in timpul unui lucru moderat, este mai bine sa se faca o
expiratie ampla si lenta. Daca insa  la frecventa respectiva a respiratiei aerul incepe sa nu ajunga,
este util  sa se intensifice in mod intentionat expiratia pentru ca, marind frecventa sa se mentina
cat mai mult timp posibil profunzimea respiratiei.
        Caracterul si particularitatile miscarilor respiratorii sunt influentate de asemenea de  pozitia 
corpului omenesc si de miscarile acestuia.
        Pozitiile corpului, in care muschii peretelui abdominal sunt incordati, ingreuiaza in primul
rand respiratia abdominala. Daca  incordarea acestor muschi este considerabila, atunci ei retin
coastele inferioare, fapt care ingreuiaza  si respiratia costala. In  aceste cazuri  se observa doar o
respiratie   datorita coastelor superioare.
        Pozitiile in care corpul se afla cu capul in jos, cu sprijin pe membrele superioare ( stand in
maini, atarnat rasturnat), cand organele cavitatii abdominale apasa pe diafragm,  impiedica de
asemenea contractarea diafragmului si ingreuiaza   in mod considerabil respiratia abdominala. 
Fixarea centurii scapulare  stanjeneste de asemenea si respiratia costala superioara.
        Pozitiile corpului in care sunt fixate  coloana vertebrala, capul, centura scapulara, bratele,
adica locurile de origine a muschilor inspiratori auxiliari, creeaza  conditii pentru o mai profunda
respiratie costala, mai ales costala superioara,  care fara ajutorul muschilor auxiliari ar fi
neinsemnata.
        Miscarile care se executa  cu contractarea  muschilor  care isi au sprijinul pe coloana
vertebrala, pe cusca toracica, pe centura scapulara, necesita fixarea , necesita fixarea  custii
toracelui, incetarea pentru acest  timp a miscarilor respiratorii. Are loc retinerea  respiratiei,
insotita adeseori de sfortare. In  timpul retinerii respiratiei, fara efort, se incordeaza concomitent
muschii expiratori si muschii inspiratori, fixand peretii custii toracice. Aceasta se intampla numai
in cazul unor slabe incordari a muschilor.
         La un sportiv antrenat miscarile respiratorii au o anumita legatura cu miscarile din timpul
exercitiilor fizice.
        La oamenii putin antrenati,  in timpul unui mare efort se observa deseori  gafaiala, dispneea
– respiratia superficiala accelerata si neritmica; in acest timp cusca toracica este considerabil
largita. Ne putem inchipui ca, in cazul necesitatii de oxigen  a organismului, surplusul  de oxid
de carbon in sange exercita centrul respirator  si nu permite muschilor inspiratori  sase relaxeze
suficient. In urma acestui fapt se ajunge  la o expiratie foarte putin profunda. Iar la  inspiratia
urmatoare  in plamani este loc putin pentru aer curat. Muschii inspiratori nu sunt in stare sa
largeasca mai mult cusca toracica. Inspiratia nu satisface necesitatile organismului in ceea ce
priveste scimbul gazos, iar expiratia  este din nou franata de rezistenta muschilor inspiratori. –
( D.D. Donskoi Pg. 162 – 173).
Zazen
        Cel care respiră corect trăieşte mult, intens, în pace. Practicarea suflului corect permite
neutralizarea şocurilor nervoase, stăpânirea instinctelor şi pasiunilor, controlarea activităţii
mentale. Circulaţia cerebrală este serios îmbunătăţită. Cortexul se odihneşte şi fluxul conştient al
gândurilor este oprit, în timp ce sângele pătrunde în straturile profunde. mai bine irigate, ele se
trezesc dintr-un fel de somnolenţă şi activitatea lor conferă o impresie de bunătate, de seninătate,
de calm, asemănătoare somnului profund, dar totuşi în plină veghe. Sistemul nervos este destins,
„creierul primitiv” în plină activitate. Sunteţi receptivi, atenţi în cel mai înalt grad cu fiecare
dintre celulele corpului.   Gândiţi cu corpul în mod inconştient, toate dualităţile, toate
contradicţiile sunt depăşite, fără a pierde
energie.                                                                                                                                 
        Respiraţia este poate cel mai important element din Aikido. Nu trebuie să ne mulţumim să
învăţăm o respiraţie pe jumătate, ci trebuie să lucrăm serios, până ce ne-o însuşim ca pe o metodă
firească de respiraţie.
        Trebuie menţionat că prin acest fel de respiraţie intră în acţiune toate părţile aparatului
respirator. În plus, nu numai în timpul concentrării (Mokuso) trebuie urmărit acest tip de
respiraţie, ci pe tot parcursul antrenamentului.
          Respiraţia, hiperventilaţia şi anxietatea
        Pe măsură ce învăţăm să ne observăm respiraţia, mulţi dintre noi realizăm că şi atunci când
stăm nemişcaţi respiraţia noastră este mai rapidă decât rata „medie” de 12-14 respiraţii pe minut
(o rată mai mare decât ar fi normal). De fapt, mulţi dintre noi „hiperventilăm”, adică respirăm
superficial doar cu vârfurile plămânilor. Această modalitate de a respira reduce drastic nivelul de
dioxid de carbon din sânge. Acest nivel redus de dioxid de carbon face arterele, inclusiv artera
carotidă care alimentează creierul cu sânge, să se îngusteze, reducându-se astfel circulaţia
sângelui în corp. Când se4 întâmplă acest lucru, nu mai contează cantitatea de oxigen pe care o
introducem în plămâni, pentru că în corpul nostru va exista oricum o lipsă de oxigen. Lipsa
oxigenului va activa sistemul nervos simpatic – „reflexul de fugă şi atac” – care ne face irascibili
şi neliniştiţi. O astfel de respiraţie ne reduce capacitatea de a gândi clar şi ne lasă pradă
gândurilor şi imaginilor obsesive.
        Unii cercetători cred că hiperventilaţia ne poate accentua problemele sau conflictele
psihologice şi că hiperventilaţia cronică este indisolubil legată de temerile şi anxietăţile noastre.
Secretul încetinirii respiraţiei noastre nu este încercarea de a o încetini în mod voit ci de a învăţa
cum să respirăm profund, folosind în acest proces şi muşchiul diafragm, abdomenul şi cuşca
toracică.
          Respiraţia profundă poate îmbunătăţi forma fizică
        Într-un studiu publicat în 2 mai 1998, cercetătorii de la Universitatea din Pavia, Italia, au
stabilit o rată optimă a respiraţiei: 6 respiraţii pe minut. Pacienţii care au învăţat să-şi
încetinească respiraţia au ajuns în final să aibă un nivel mai ridicat al oxigenului în sânge şi au
obţinut performanţe remarcabile la testări. Conform raportului, nivelul scăzut al oxigenului în
sânge, tipic celor suferind de inimă, „poate afecta muşchii scheletici şi metabolismul şi poate
conduce la atrofie musculară”.   Autorii studiului au concluzionat arătând că aceste rezultate sunt
în concordanţă cu alte studii „care prezintă efectele benefice ale antrenamentului muşchilor care
susţin procesul respirator”.
        Pentru a înţelege harta de reprezentare, este suficient de a privi o fotografie, o fotografie de
tip special unde apar expresia şi culoarea feţei, poziţia ochilor, gesturile, postura, precum şi
tonusul, ritmul şi volumul vocii, căldura şi tonusul, chiar alegerea cuvintelor rostite sau figurate.
Avem trei sisteme de reprezentare şi deci trei portrete robot comportamentale.
 
         Tipul vizual:
 
– postura rigidă
– gesturi dirijate spre stânga
– o respiraţie superficială şi rapidă
– o voce ascuţită, stridentă cu un ritm sacadat
– foloseşte cuvinte vizuale
 
           Stilul auditiv:
 
– o postură decontractată, poziţia de ascultare telefonică
– respiraţie amplă
– vocea bine timbrată cu un ritm potrivit
– foloseşte motive melodice
 
          Genul kinestezic:
 
– o postură foarte decontractată
– gesturi care mimează cuvintele
– respiraţie profundă şi amplă
– voce gravă cu ritm lent
– face referinţă la senzaţii în alegerea cuvintelor
        Odată apreciată fotografia nu rămâne decât să vă sincronizaţi dialogul cu respectiva
persoană.
        (Modifications posturales et segmentaires contemporaines du forçage
vocalhttp://perso.club-internet.fr/pmgagey/PhonoPos.html)
        Reeducarea retroactivă respiratorie (reeducarea prin sistem de aservire) – Reeducarea prin
sistem de aservire este exploatată sub numele de „bio-feedback”, esenţial în reeducarea
aparatului locomotor.
        Reeducarea retroactivă respiratorie prin buclă mixtă psihologică şi electronică permite
pacientului de a-şi autocorecta diferiţii parametri respiratori şi astfel de a facilita învăţarea unui
model eficient.
În acest cadru, putem utiliza un receptor sensibil la presiunea respiratorie bucală, la frecvenţa, la
amplitudinea şi/sau la contracţii ale muşchilor respiratori accesori.