Grecia Arhaica

Conf.univ.dr. Nicolae Culic

Ceea ce s-a remarcat la poporul grec, inca din epoca veche, este cultul pentru nomos,
Cuvant care se refera nu numai la legea scrisa, cat si la cutumele propria unei cetati, la obiceiurile si ordinea
ei sociala. Nomos imbina , intr-un manunchi indisociabil de acceptii, legea divina si legile umane, obiceiurile,
traditiile, moravurile, dar si comportamentul uman. El surprinde realitatea ordonata a lumii umane reliefand
participarea omului la ordinea universala.Grecii considerau ca se deosebesc de straini (barbari) prin cultul lor
constient pentru nomos si justitie. Glorificarea justitiei si a legii, ca fundamente ale societatii umane, este
cinstanta gandirii social-politice grecesti de la Homer la Aristotel.
In contextul mentalitatii mitologice, gandirea greaca a conexat ideile de justitie si drept de ordinea
divina, guvernata de zeii condusi de Zeus. Astfel, descriind in Cantula al IX-lea din Odiseea, ipotetica lume a
ciclopilor, Homer sublinia ca acestia nu ingrijesc ogoare, nu ara si nici nu seamana nimic, ca nu au legi, datini
si nici loc de sfat.Aceasta descriere scoate in evidenta importanta legii si a organizarii politice, dar si amuncii
ca factori de civilitate. Lumea umana este o lume organizata si ordonata, iar oamenii trebuie sa practice
dreptatea. Aceasta din urma, considera Homer, este garantata de zei , pentruca galtfel gurnarea lor nu ar fi
divina daca ei nu ar face ca Justitia sa triumfe. Important este ca stradaniile oamenilor sa fie in acord cu
ordinea divina care domina Universul. El este convins ca prin nedreptate oamenii nu-si ating scopurile si
starnesc mania lui Zeus, care ii pedepseste cand nesocotesc dreptatea, cand in adunari rostesc judecati
strambe fara sa le fie teama de urgia cerului (Iliada, Cantul al XVI-lea).
Ca si la celelalte popoare antice, si Grecia arhaica Justitia avea o semnificatie mitologica; Themis era
zeita justitiei divine si pastratoarea legilor si a ordinii universale. Homer folosea teremenul Themis, atat ca
nume propriu al zeitei, cat si ca nume comun care indica echilibrul universal realizat de justitie.
Puterea de a imparti dreptatea era un privilegiu regal :Zeus le-a acordat regilor homerici “sceptrul si
themis “. Cuvantul avea sens si de de decret cu caracter sacru, dezvaluit regilor de catre zei prin intermediul
viselor, oracolelor si transmis de la tata la fiu; el exprima norma sacra a grupului, patrimonial clasei
dominante (aristocratia). Intreaga administratie a justitiei se afla in mana aristocratilor.
Themis insemna si institutie; judecatorul epocii patriarhale impartea dreptatea dupa institutia
stabilita de Zeus, ale carei norme le afla din traditia si uzanta judiciara, cat si din propria intuitie.
Tot in Grecia veche, Hesiod, poetul taran din Beotia, era purtatorul doctrine despre blestemul
nedreptatii si binecuvantarii celui drept. El a invocat protectia justitiei divine impotriva nedreptatii,
exprimand convingerea ca Zeus apara dreptatea chiar daca judecatorii pamanteni o calca in picioare.
In poemul sau Munci si Zile el a descries blestemul abatut asupra intregii cetati cetati pentru
nedreptatea facuta chiar si de un singur om: recolte proaste, foamete, epidemii, razboi si moarte; in schimb,
tabloul cetatii drepte este dominat de binecuvantarea divina; ogoare roditoare, pace si bogatie in tot tinutul
(1).
In alta lucrare, Teogonia (Obarsia zeilor), povestind despre nasterea lumii zeilor, a introdus divinitati
noi , care au fost integrate in religia grecilor. Din aceasta lucrare aflam ca Themis¸ din unirea ei cu Zeus, le-a
zamislit pe Eunomia (Buna oranduiala), Dike (Dreptatea) si Eirene (Pacea) (2). Aceste divinitati reprezinta
aspect pe care trebuie sa le aiba o buna organizare social-politica, care sa constituie caracteristici dezirabile
ale societatii: buna intelegere, armonia, buna orinduialea si pacea sociala.
Hesiod a elogiat-o pe Dike (Dreptatea) ca fiind protectoarea societatii umane impotriva abuzurilor si
nedreptatilor, rezevandu-i un loc alaturi de tronul supremului Zeus; ea ii adduce la cunostinta faradelegile
oamenilor pentru ca acesta sa le ceara socoteala si sa-I pedepseasca.

Si in imnurile orfice Dike era prezentata ca insotitoarea lui Zeus; asezata langa tronul acestuia
supravegheaza toate faptele oamenilor. In descrierile poetilor orfici, Zeus merge, conform naturii sale, drept
pe dumul lui si intotdeuna il urmeaza Dike care ii pedepsete pe cei care se abat de la legea divina. Insotitoare
lei Dike este Nomos, care reprezinta atat legea (necesitatea) universului, cat si legea celor vii (3).

Abuzurile judecatorilor au stimulat revendicarile poporului de a avea norme (legi) scrise, iar
reprosurile facute de Hesiod judecatorilor aristocarta coruptibili au fost preliminariile necesare acestei
carinte, iar termenul Dikea devenit parola luptei de clasa. Dandu-li-se o forma scrisa, legilor le se asigura
permanenta si stabilitatea, fiind sustrase autoritatii private ai unor regi (basileis) a caror functie era de a “rosti
dreptul “; ele trebuiau sa devina un bun comun, reguli generale susceptibile de a fi aplicate tuturor in acelasi
mod.

Aparitia legilor scrise s-a realizat in fiecare cetate in timp de secole, dar ceea ce intereseaza este
principiul in sine. Dreptul scris insemna acelasi cod de legi pentru toti oamenii, indifferent de conditia lor
sociala. Judecatorii ramaneau, in continuare, din clasa aristocratilor si nu a populatiei de rand, dar de acum
inainte erau obligati sa respecte strict, in judecata lor, normele precise ale justitiei.

Cand s-a constituit regimul cetatii democratice, promulgarea legii scrise a fost intimpinata cu
entuziasm, intrucat se spera sa asigure tuturor dreptate in mod egal.

In limbajul juridic al grecilor termenul Dike, care este la fel de vechi ca themis a primit diverse
semnificatii. Astfel, intr-un process se spunea ca partile adverse, dau si primesc dike, cee ace rezuma intr-un
cuvant fixarea pedepsei si executarea ei. Vinovatul “ofera dike “ , cee ace la origine insemna plata unei
despagubiri; partea lezata, al carui drept era restabilit prin hotarea judecatoreasca, “primeste dike “ , iar
judecatorul “acorda dike “. Prin urmare, sensul de baza al lui dike este aprozimativ acela de “ parte cuvenita
“. Pe langa aceasta cuvantul defineste concret si procesul, sentinta si pedeapsa.

Un alt sens pe care l-a primit acest cuvant in viata cetatii in epoca posthomerica nu s-a dezvoltat din
aceptiile mai mult tehnice pe care le-am aratat mai sus, ci din elemental normative, carese afla in vehicle
formule ale discursului juridic. Dike definea partea cuvenita pe care o poate pretinde fiecare, apoi insusi
principiul care garanteaza aceasta pretentie la la carene putem referi in cazul unei offense saua unei
prejudicieri. Daca themisse referee mai mult la autoritatea judiciara, la caracterul ei de institutie si
permanenta, dike semnifica constrangerea legala exercitata prin justitie.In timp ce themis semnifica Justitia
impusa autoritar de sus si ,adeseori, arbitrara, dike a dobandit conotatia de justitie democratica; ea a devenit
sloganul luptei pentru drepturi a unei clase care fusese nevoita sa accepte pana atunci Justitia doar ca themis.
Dar, mai exista un sens la origenea cuvantului dike, care il predestina acestei lupte ; acela de egalitate. Acest
sens era present in caracterul compensator al gindirii populare, care cerea sa se raspunda cu aceiasi moneda,
sa se inapoieze tot atat cat s-a primit, iar pentru pagubele produse sa se acorde o compensatie egala. In toate
etapele de evolutie a gandirii grecesti dike si-a pastrat si acest sens originar de egalitate. La orce litigiu
(disputa) in jurul lui “al meu “ si “al tau “ era nevoie de o masura cu care sa se judece drept ce anume
apartinea fiecarei parti in cauza; aceasta norma (etalon) precisa pentru masurarea drepturilor legitime a fost
gasita in conceptul de egalitate implicat in idea de dike (4).

In secolele al VII-lea si al VI-lea s-a manifestat o perioada de tulburari si conflicte pe care grecii au
trait-o in plan moral si religios ca o contestare a intregului lor sistem de valori. Criza va duce la nasterea unei
gandiri morale si politico-juridice cu character laic care trateaza intr-o maniera realista problemele ordinii si
dezordinii in universul uman.

Refuzind sa accepte o situatie de anomie, grecii au droit transformarea din temelii a vietii sociale in
vederea organizarii ei conform unor aspiratii comunitare si egalitare. Necesitatea transformarii sociale se
manifesta cu atat mai intens cu cat raporturile sociale stateau sub semnul violentei, sireteniei, arbitrariului si
injustitiei. Efortul de innoire viza limitarea initiative si vointei de putere a grupurilor conducatoare, cerandu-
le sa se supuna unor reguli valabile pentru toti si ale caror constrangeri sunt aplicabile unanim.Norma
superioara invocata era, asa cum am spus anterior, Dike, cantata de poeti si promulgata de nomotheti
(legiuitori) in legile lor; ea trebuia sa fixeze pentru cetateni dreapta cumpana care sa garanteze eunomia,
adica impartirea echitabila a functiilor, onorurilor si puterii intre indivizi si grupurile care alcatuiesc
societatea.

Intr-o inscrptie juridica din Tenos (5) se consemneaza ca in centru este colectivitatea, in afar acestuia
este domeniul privat .Mijlocul (meson-ul), defineste asadar, prin opozitie ca cee ace este privat, particular,
domeniul comun, public. Orica tar fi de diferiti, prin resedinta, familie, avere, cetatenii sau mai degraba
familiile care alcatuiesc o cetate, formeaza prin , participarea lor colectiva la asest centru unic, o comunitate.
Mai mult chiar, in ciuda diversitatii lor, a opozitiei dintre ei, acestia se defines prin relatia lor cu acest centru
ca egali (isoi) , ca semeni (homoioi). Structurat simetric in jurul unui centru, spatiul politic gandit de greci , in
loc sa se constituie ca in monarhiile orientale o piramida dominate de rege urmat, de sus in jos, de o ierarhie
de puteri, de prerogative si de functii, se configureaza dupa o schema geometrizata de relatii reversibile a
caror ordonare se bazeaza pe echilibrul si reciprocitatea dintre egali. A depune puterea (cratos) in centru,
inseamna a smulge privilegiul oricarui individ particular sau oricarui grup, pentru ca nimeni sa nu mai domine
pe nimeni.Fixata in centru, puterea scapa insusirii de catre un individ sau familie (ginta) pentru a devein bun
comun al tuturor membrilor colectivitatii. Fiecare conduce si se supune siesi si celorlalti totodata.
 Pentru cetatenii unui oras, a depune cratos-ul incentru si a se afirma liber de dominatie, inseamna
aceiasi lucru. Astfel, conform mentalitatii grecesti, Dike impaca si armonizeaza partile componente ale
societatii intr-o singura si aceeasi comunitate, cetatea unita.

Primele dovezi ale noului mod de gandire sunt legate de anumite probleme de Drept. Legislatia cu
privier la omucidere marcheaza momentul in care omorul inceteaza de a mai fi socotit o problema private, o
rafuiala intre grupuri, familii, ginti. Razbunarea sangelui – obligatorie pentru rudele celui ucis si care poate
da nastere unui ciclu nefast de omoruri urmate, in replica de alte omoruri, este inlocuita de actul punitive
organizat in cadrul cetatii, in care colectivitatea este implicata ca atare. Prinfapta sa, ucigasul nu pangareste
doar familia victimei, ci dezonoreaza intreaga comunitate. Aceasta atitudine a grupului fata de crima, care
exprima nelinistea pe care o provoacau violentele si dusmaniile generate de razbunarea personala, precum
si sentimental unei amenintari colective care se declansau de fieccare data cand sangele era varsat au
stimulat vointa de a se ajunge la o reglementare a raporturilor dintre ginti si de a impune acestora sa renunte
la a da intaietate intereslor proprii in dauna interesului general.

Aspiratiile comunitare de infaptuire a unitatii se vor integra mai direct in realitatea social calauzind
eforturile indreptate spre reforma sis pre adoptarea unei legislatii. Gasindu-si concretizarea in institutia
judiciara si in organizarea politica,ele vor fi supuse muncii de elaborare conceptuala, putand fi transpuse in
planul unei gandiri positive (laice).

A fost pusa in evidenta si o alta mutatie intelectuala produsa di instituirea Dreptului. Asfel, in procesul
arhaic, grupurile se infruntau folosind ca arme formulele rituale si probele prevazute de traditie: juramantul,
confirmarea, marturia.Se considera ca depunerea lor era facuta de bunavoie si in lipsa oricarei constrangeri,
puterea lor religioasa asigura in mod firesc reusita in cursul disputei, daca erau utilizate correct. Judecatorul
– care avea doar rolul unui arbitru, se limita sa constate sis a declare Victoria la incheierea infruntarii – fara
sa cerceteze fondul cauzei si fara sa reconstituie obiectul litigiului sau sa cunoasca faptele in sine. Odata cu
aparitia cetatii, judecatorul devine reperzentantul corpului social (civic), al comunitatii; ca exponent ai unei
entitati impersonale, superioara partilor aflate in conflict, el putea lua o decizie de unul singur, dupa cum ii
dicta propria constiinta si potrivit legii. Notiunile de proba, marturie si juramant s-au modificat radical. De
atunci judecatorul este dator sa scoata la lumina un adevar pe temeiul caruia trebuie sa se pronunte ; el nu
va mai pretinde martorilor sa se arate solidari cu una din parti, cofirmandu-I spusele, ci le cere sa infatiseze
faptele. Pornind de la aceasta conceptie cu totul noua despre proba si marturie, in process se va recurge la o
intreaga tehnica a demonstratiei, a reconstituirii plauzibilului si posibilului, adeductiei bazate pe indicia sau
semen, iar activitatea judiciara va contribui la elaborarea ntiunii de adevar obiectiv pe care vechiul tip de
process, in cadrul pre-dreptului, nu o cunostea (6).

Este necesar, in continuare, sa facem o precizare: grecii din epoca veche nu au avut modele pe care
sa le imite sau sa le imbunatateasca, ci au fost nevoiti sa inventeze si sa perfectioneze cai de administrare
acetatii, de impartire a puterii, de votare si intarire a legilor. Acest proces de inventie s-a realizat in timp si a
fost realizat de o pleiada de oameni politici si legiuitori. In continuare vom semnala doar momentele
importante.

Mai intai, deoarece tulburarile din Atena erau generate si de faptul ca oligarhia interpreta legislatia
orala in favoarea ei, Dracon, catre 621 i.e.n., a facut legi scrise. Realizarea acestora trimite la idea ca medierea
conflictelor trebuie sa aiba, ca fundament, un text care sa limiteze arbitrariul interpretarilor. De asemenea,
vrand sa puna capat luptelo celor mai putenice familii din Atena , a sustras ucigasul de la judecata clanurilor
si familiilor, prevazand ca acesta sa fie judecat de catre Areopag. Legile draconice nu au rezovat insa problema
inegalitatii, ci au insemnat, de fapt, o codificare a privilegiilor, o consolidare a situtiei existent, decat o rupere
cu traditia.

Apoi, in 594 i.e.n., Solon a primit misiunea sa reformeze cetatea. Originalitatea lui este prezenta in
insasi actiunea care l-a adus in aceasta situatie: a fost ales de atenieni ,prin intelegere, sa pacifice cetatea,
sa transforme polis -ul, cazut prada dysnomiei (dezordinii), intr-un cosmos armonios. Atenienii au facut
aceasta alegere deoarece se bucura de respectful tuturor datorita intelepciunii, echilibrului si corectitudinii
sale. El era convins ca va putea realiza misiunea incredintata numai daca va reusi sa imparta puterea intre
diferitele elemente componente ale cetatii, potrivit meritelor fiecaruia. Impartirea echilibrata, eunomia
impunea o limita celor ahtiati de putere; ea presupunea trasarea in fata lor a unei granite pe care nu aveau
dreptul sa o incalce. Realizarea ordinii politica impunea realizarea unui echilibru a fortelor potrivnice si
stabilirea unui accord intre elemente adverse. Asa cum in noua forma de process arbitrajul presupunea un
judecator care, pentru a face sa-i fie applicate hotararile sau pentru a si le impune in caz de nevoie, se raporta
la o lege care era mai presus de partile aflate in conflict, tot asa in cetate trebuie sa existe o dike egala si
aceiasi pentru toti. Solon afirma ca a respectat acest principiu:
“… Am potrivit
Legi pe masura tuturor, iar cand le-am scris,
Si pe puternici i-am cuprins si pe cei marunti “ (7).

Toate actiunile sale au fost intreprinse in numele comunitatii, prin forta legii, Imbinand constrangerea si
dreptatea:
“ Si-am staruit din rasputeri
Dreptatea fortei s-o-nsotesc…” (8).

Legea (nomos) trebuie sa domneasca in cetate, si desi pastreaza o rezonanta religioasa fiind legata de Dike,
se exprima printr-un efort legislativ, printr-o tentativa rationala de a se pune capat unei stari conflictuale,
de a fi echilibrate forte sociale antagoniste si de a fi impacte atitudini umane divergente:
“Dadui legi drepte deopotriva si la cei
De sus si cei de jos, precum se cuvenea “(9).
 Dreptatea (Dike) apare ca o randuiala cu totul naturala, care se regleaza de la sine. Rautatea
omeneasca, setea nepotolita de imbogatire sunt cele care fac sa se nasca in mod natural neoranduiala, printr-
un process caruia I se pot anticipa fazele: nedreptatea genereaza inrobirea poporului, iar aceasta inrobire
duce inevitabil la razvratiri. Pentru restabilirea bunei randuieli trebuie trebuie ca dreapta cumpana sa
infranga aroganta celor bogati si sa se puna stavila inrobirii demosului. Incalcarea justitiei nu mai atrage dupa
sine, ca la Hesiod, recolte proaste si molime, ci dereglarea organismului social: disensiuni partinice, razboaie
civile, violente. Cetatenii insisi ruineaza cetatea cu lacomia lor de bani si lipsa lor de intelepciune. Nu zeii, ci
oamenii isi produc si sporesc suferintele, prin lipsa lor de intelepciune. Se pare ca Solon a descoperit o ordine
imanenta in cursulnaturii si vietii omenesti si, prin ea , o norma imanenta realitatii. Certitudinea lui este ca
oamenii sunt raspunzatori de pacea si armonia kosmos-ului social.

Activitatea de legiuitor a lui Solon a ramas in memoria atenienilor, dupa marturia lui Arstotel, prin
urmatoarele: i) abolirea sclaviei pentru datorii si desfiintarea imprumutului garantat cu persoane debitorului;
ii) instituirea dreptului oricarei persoane de a cere dreptate in tribunal in numele cuiva care a fost lezat; iii)
dreptul de a introduce apelul la un tribunal al poporului, pentru orice hotarare a unei autoritati.

Reformele constitutionale ale lui Solon au acordat un rol important egalitatii, care apare de acum ca
unul din fundamentele noii conceptii despre ordine. Fara egalitate, nu exist acetate, pentru ca nu exista
concordie (armonie) El considera ca egalitatea nu poate da nastere unui razboi, dar avea in vedere egalitatea
ierarhica, egalitatea geometrica si pe cea aritmetica. Sensul essential al acesteia este de fapt cel de proportie.
.Cetatea formeaza un ansamblu organizat, un cosmos armonios in clipa cand fiecare din elementele lui
componente se afla la locul sau si stapaneste partea de putere care-I revine potrivit insusirilor lui:
“ Dat-am la popor atatea drepturi cate sa-I ajunga
Nestirbindu-I a sa cinste, nici poftind-o pentru mine.
Celor ce aveau puterea – pizmuiti pentru avere—
Nu le-ngaduii sa aiba nici un lucru pe nedrept.
Intre cxele doua taberi stat-am ca un scut puternic
Nelasand-o pe nici una sa invinga pe nedrept “ (10).

Prin urmare nu exista un drept egal la toate magistraturile si nici un drept egal la proprietaea funciara.
In acest caz egalitatea rezida in faptul ca legea, odata stabilita, este aceeiasi pentru toti cetatenii, fiecare
putand face parte din tribunale si din adunarea poporului.

In continuare, gandirea politico-juridica s-a dezvoltat pe aceasta directive, sustinind inlocuirea

raporturilor de forta prin relatii de tip rational si statornicirea in toate domeniile a unor reglemantari
intemeiate pe dreapta masura pentru a se ajuge la proportionarea “ egalizarea “ diferitelor tipuri de schimb
ce formeaza tesatura vietii sociale. Gandirea politico-juridica a lui Solon dezvaluie faptul ca pentru orice
cetate este nevoie de promulgarea unor norme care sa legifereze raporturile dintre indivizi conform acelorasi
principii positive de avantaj reciproc ce stau la baza intocmirii unui contract .Raporturile sociale, assimilate
unor relatii contractuale si nu unor raporturi de dominatie si supunere, vor fi exprimate in termeni de
reciprocitate si reversibilitate.

Curentul democratic ii va define pe toti cetatenii in calitatea lor de cetateni, netinind seama nici de
avere si nici de virtuti personale, ca niste egali (isotes) care au aceleasi drepturi de a participa la toate
aspectele vietii publice. Acesta este idealul reprezentat de isonomia,in care egalitatea e conceputa sub forma
celui mai simplu raport 1/1; este vorba de a o egalizare stricta, care are in vedere pe toti cetatenii,
participarea lor la putere si accesul lor la magistraturi, care va duce la disparitia deosebirilor care creiaza
opozitii.
Acest obiectiv a fost atins de Clistene prin reformele sale care au realizat o organizare politica de
ansamblu care se prezinta ca fiind raspunsul la urmatoarea problema: potrivit carei legi trebuie rinduita
Cetatea pentru ca ea sa fie una, in pofida numarului mare al cetatenilor sai si pentru ca acestia sa fie egali in
necesara lor diversitate?
Trebuie amintit ca inainte de anii 508/507 i.e.n. cand Clistene a realizat reformele sale, istoria
ateniana a fost dominate de conflictul dintre cele trei factiuni care se ridicau unele impotriva altora in lupta
lor pentru putere. Aceste factiuni erau expresia unui complex de realitati sociale care indicau o serie de
solidaritati tribal si teritoriale. Fiecare grupare isi ia numele de la un din cele trei regiuni in care ne apare
imprtit pamantul Atticii; pediakoi-I erau oamenii campiei, de fapt locuitorii orasului cu bogatele pamanturi
care inconjoara aglomerarea urbana; paralienii care populau litoralul maritime si
diacrienii care erau oamenii de la munte, din interiorul tinutului, adica demele (comunele) periferice situate
la cea mai mare distanta de centrul urban.
Aceste diviziuni teritoriale aveau un mod de viata, statut social si orientare politica diferite:
aristocratii care-si aparau privilegiile si interesele de proprietari funciari (pediakoi-i); noua patura sociala de
mijloc care urmarea sa preintampine triumful extremelor (paralienii); partida popular, grupind o populatie
de tarani, carbunari, taietoi de lemne (diacrienii). Aceste trei factiuni ne apar ca niste grupuri clientelare aflate
in serviciul marilor familii aristocratice a caror rivalitate domina jocul politic.
Clistene va aseza polis-ul pe o baza noua ; desfiintind vechea organizare tribala el a gandit ansamblul
cetatii pe o baza diferita de cea a a legaturilor de rudenie. Reforma lui a constat in crearea unui sistem de
zece triburi stabilite pe considerente strict geografice, reunind locuitori ai aceleiasi regiuni si nu rudele de
sange, precum genele care continuau sa existe in forma lor traditionala, dar in afara organizarii politice
propriu-zise .In cadrul fiecarui trib se realiza acel amestec de populatii, regiuni si genuri de activitate din care
era constituita cetatea.
In noua mentalitate politic-juridica organizarea administrative exprima o vointa deliberate de
cotopire, de unificar a componentelor corpului social. Datorita lui Clistene idealul egalitar – simultanncu
exprimarea sa in conceptul abstract de isonomie -- este corelat nemijlocit cu realitatea politica, inspirand o
prefacere a institutiilor. Lumea relatiilor sociale era conceputa ca un system coherent, reglat prin intermediul
unor raporturi si corespondente numerice (1/1) care ingaduia cetatenilor sa se afirme ca fiind “identici “sis
a intretina unii cu altii legaturi intemeiate pe egalitate, simetrie si reciprocitate. Sfera vietii publice era si ea
gandita sub forma unui univers omogen, in care sa nu existe ierarhie, stratificare, diferentieri. Nici puterea
na mai trebuia sa fie concentrate in mainile unui singur personaj aflat in varful piramidei sociale, ci sa fie
egal repartizata in intregul domeniu al vietii publice. Urmand o rotatie bine stabilita, suveranitatea va trece
de laun grup la altul, de la un individ la altul, astfel incat a conduce si a te supune sa nu mai formeze o relatie
asimetrica, ireversibila, sa nu mai exprime doua aspect diametral opuse, ci doi termeni inseparabili ai
aceluiasi raport reversibil.
Dupa mijlocul secolului al VII-lea s-a realizat, si in Sparta, o reforma sociala si constitutionala radicala.
Aceasta, conform traditiei , a fost opera unui singur legiuitor, Lycurg . Dar, exista unele indoieli referitoare
la existenta reala a unei asemenea persoane.
Recunoasterea in Sparta a suprematiei legii si ordinii s-a datorat , in special, orientarii sale spre razboi,
prefacera ststului fiind urmarea unor preocupari si obiective militare. Transformarile sociale si politice,
produse in Sparta, de noile tehnici de razboi sunt expresia, la nivelul institutiilor, a acelorasi necesitati de
instaurare a echilibrului intr-un univers care sa fie ordonat de lege. In structura polis-ului, conditia de soldat
coincidea ca cea de cetatean: o persoana care facea parte din formatiunile militare ale cetatii isi avea locul
asigurat in sistemul ei de organizare politica. Astfel, corpul civic spartan avea sa fie constituit exclusive din
osteni profesionisti, formati din frageda copilarie pentru a dobadi doua calitati: priceperea militara si
supunerea neconditionata. Antrenamentul militar era dirijat de stat, iar obedienta lor era asigurata de
educatia pe care o primeau si de un sistem de legi care incerca sa evite inegalitatea economica si orice fel de
activitate practica.
Cu toate ca nu a renuntat la unele institutii cu caracter arhaic ( clase de varsta, initieri razboinice)
Sparta a devansat epoca. Spiritul egalitar al reformei care a desfiint opozitia dintre grupurile aristocratice si
popor a dus la constituirea unui corp militar de soldati—cetateni, definiti ca asemanatori (homoioi ) care
dispunea , in principiu, de un lot de pamant, egal ca marime cu al celorlalti. Apoi, trbuie mentionat aspectul
comunitar al unei vieti sociale care impunea tuturor acelasi regim de austeritate; din aversiune fata de lux a
instituit practica syssitiilor, a unor mese in comun la care contribuia fiecare, lunar, cu o cota-parte
obligatorie de orz, vin branza, smochine.
Structura politica a cetatii a fost laudata in antichitate, pentru caracterul ei mixt presupus ca oferea
un echili bru intre elementele monarhice, aristocratice si democratice.Cei doi regi ereditari comandau armata
pe campul de lupta; erau membri ai Sfatului batranilor(gerusia) din care faceau parte 28 membri, alesi pe
viata dintre cetatenii trecuti de 60 ani. Adunarea populara (apella) cuprindea toti cetatenii, dar rolul ei era
destul de pasiv, nu putea nici sa aiba initiativa vreunei actiuni, nici sa aduca sa aduca amendamente
propunerilor care I se prezentau spre votare: putea doar sa le aprobe sau sa le respinga. Adunarea poporului
din Sparta seamana cu vechiul corp al armatei, ea nu dezbatea nimic, ci raspundea, prin da sau nu la
propunerile pe care i le facea Sfatul batranilor .Homoioi-i erau mai deprinsi cu practicarea luptelor decat cu
disputele din agora si ca atare cuvantula nu va putea devein in Sparta o unealta politica, intrebuintata pentru
a dezbate cu argumente si contraargumente problemele cetatii, asa cum se va intampla in alte parti.Acest
sfat avea dreptul sa dizolve adunarea sau sa-si retraga propriile propuneri daca nu erau aprobate de verdictul
popular. Plutarh considera ca gerusia avea rol de contrapondere, ea pastrand un echilibru constant intre
apella populara si autoritatea regala, trecand fie de partea regilor pentru a pune stavila democratiei, fie de
partea poporului pentru a impiedica instaurarea unei singure persoane la putere.
Cei mai puternici erau cei cinci ephoroi ( efori )
alesi anual dintre toti cetatenii; acestia erau supravehetori generali ai treburilor statului, dar aveau si
insarcinari judecatoresti importante.
Regimul din Sparta realiza un echilibru intre componente sociale care reprezentau functii si valori
opuse. Pentru unitatea statului elementele componente erau constranse fiecare de catre celelate sa se
mentina in limite pe care nu trebuia sa le incalce.
Legislatia Spartei nu era un set de legi civile si constitutionale distincte, ci un nomos in sensul originar
al termenului, o traditie respectata, din care doar cateva legi fundamentale au fost votate in mod solemn si
fixate in scris. Pentru spartani legile aveau o forma cvasi-oraculare (rhetrai ) de care ascultau fara cracnire si
carora refuzau sa le confere un character public asternandu-le in scris. Lycurg a considerat puterea educatiei
si cultivarea constiintei cetatenesti mai importante decat legile scrise. Daca masurile care contribuie la
ordinea si echilibrul cetatii sunt bine implintate in moravurile si deprinderile cetatenilor, ele raman neclintite,
deprinderea fiind mai putenica decat constrangerea. Educatia si tradiria orala aveau o mare importanta cu
mai putin reglau legile dina afra toate amanuntele vietii prn constrangere. Statul spartan pare sa fi fost solutia
la modelarea omului conform unor norme, datorita autoritatii sale severe, iar traditia vrea sa ne faca sa
intelegem disciplina spartana ca pe educatia ideala. Sanctiunea delfica a “constitutiei lui Lycurg “era
subliniata de fiecare data in contrast cu legea umana. Educatia in conformitate cu o norma ideala era
acceptata si, credeau grecii, rezolvata deoarece ordinea se intemeia pe fundamente religioase: fusese
considerate buna de insusi zeul delfic si recomandata de el.

Referinte bibliografice

1. Hesiod, Munci si zile, in Hesiod-- Orfeu, Editura Minerva, Bucuresti,1987, pp. 48-50.
2. Hesiod, Teogonia, in op.cit., pp.35-36.
3. Orfeu, Imnuri, in op.cit., p.218.
4. W. Jaeger, Paideia, vol.1. Universitas, Bucuresti, 2000, pp. 92-93.
5. J.-P. Vernant, Mit si gandire in Grecia antica, Editura Meridiane, Bucuresti, 1995, pp.261-262.
6.L.Gernet, Droit et societe dans la Grèce anciènne , Paris, 1955, pp.61-81.
7. Filosofia greaca pina la Platon, vol.I, partea I-a, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1979,
p.126.
8.Op.cit., pag.127.
9. Ibidem.
10. Ibidem.