Psihologie Clinica

PSIHOLOGIE CLINICA
Suport de curs
Asist.univ.drd.
ROMEO PANAINTESCU
psiholog clinician principal
supervizor psihologie clinica
1.
OBIECTUL ŞI SARCINILE PSIHOLOGIEI CLINICE
Marile schimbări sociale, ca şi remarcabilele progrese medicale ale

epocii noastre, au ipostaziat în medicină raporturi noi, particulare,
concretizate prin trei axe directoare: bolnav-boală, bolnav-medicină,
bolnav-societate.
În analiza acestui complex relaţional, bolnavul apare ca element
esenţial ce trebuie înţeles atât prin prisma suferinţei şi stării sale, cât şi a
situaţiei lui deosebite, uneori excepţionale. De aici decurge variabilitatea
infinită a comportamentului său în situaţia de boală şi a aspectelor sale
atitudinale.
Fară a cunoaşte progresele medicale ca atare, dar conştient de exis-
tenţa lor, bolnavul are expectaţii fata de medic, faţă de instituţia psiho-
medicală, ca atare, şi faţă de psihologul clinician, de la care aşteaptă vinde-
care. El consideră intervenţia medicală ca un fapt firesc, iar boala ca pe un
rău ce trebuie şi poate fi înlăturat.
Evoluţia favorabilă a bolii a devenit pentru bolnav un fapt scontat, iar
procesul de vindecare, fiind înţeles ca o etapă firească în evoluţia afecţiunii,
nu mai păstrează legătura, univocă în trecut, cu ideea de salvare.
Agravarea, ca şi cronicizarea, sunt apreciate ca eventualităţi rare,
improbabile, care nu sunt corelate cu natura sau severitatea afecţiunii, ci cu
competenţe profesionale şi orientări terapeutice inadecvate sau neinspirate.
In plus, asistenţa medicală actuală este marcată de o expectaţie
disproporţionată a pacientului şi a familiei sale faţă de posibilităţile
terapeutice, în sensul că, în virtutea progreselor efective înregistrate în acest
domeniu, s-au investit speranţe exagerate care, în mod real, nu pot fi
îndeplinite.
Neconcordanţa expectaţiilor pacienţilor faţă de nivelul posibilităţilor
terapeutice actuale a determinat o criză a medicinii pe care aceasta caută să
o rezolve prin reanalizarea orientărilor şi revalorizarea resurselor
sanogenetice. Pe acest fundal, reconsiderarea relaţiilor medicinii cu psiho-
logia clinică apare nu numai ca necesară, ci şi salutară, sinuoasa lor
raportare regăsindu-se actualmente pe un teren fertil de implicare.
1.1 Accepţiuni ale psihologiei clinice
Situată la confluenţa psihologiei cu medicina, psihologia clinică îşi

află originea în domeniul filozofiei, psihopedagogiei şi sociologiei. Totuşi,
prin acest atribut adjectival, de clinică, se doreşte sublinierea caracterului
său medical, având ca element de continuă referinţă omul bolnav sau aflat
în stare de suferinţă. Psihologia clinică are astfel în vedere mai ales starea şi
situaţia pacientului asupra căruia intervine nemijlocit, ilustrându-şi astfel
caracterul său pregnant aplicativ.
Unii autori prefera termenul de psihologie clinică, în timp ce alţii, în
special de limbă franceză, rusă şi germană, preferă noţiunea de psihologie
medicală. Clinicienii din această ultimă categorie, acceptând şi dezvoltând
metoda clinică, au manifestat rezerve faţă de noţiunea de „psihologie
clinică", întrucât „în mod funciar sincretică, această noţiune poate exprima
(simultan, separat sau în mod contradictoriu) o atitudine metodologică, o
filozofie, o aspiraţie mai mult sau mai puţin confuză, un efort mai mult sau
mai puţin tenace spre unitatea psihologiei" (E. Zazzo).
În acelaşi timp, noţiunea de psihologie clinică „nu ar defini un nou
domeniu de cunoaştere sau de practică ori o nouă disciplină de cercetare,
cum lasă să se creadă unii autori" (P. B. Schneider), astfel încât „putem
aprecia că ar fi de preferat să căutăm un alt adjectiv în locul celui de clinic
pentru a califica acest domeniu al psihologiei" (J. Favez-Boutonier).
1.2 Conţinutului psihologiei clinice
Fară îndoială că delimitările noţionale, ca şi definiţiile operaţionale,

au conturat sub anumite raporturi sfera şi au schiţat conţinutul psihologiei
clinice. Totuşi, unele precizări sunt necesare, cu atât mai mult cu cât
psiholologia clinică, după mai mult de un secol de evoluţie şi dezvoltare, se
află într-un proces de lentă cristalizare şi continuă delimitare.
Una din cele mai complete aprecieri asupra sarcinilor şi conţinutului
psihologiei clinice subliniază că aceasta ,,are ca obiect studiul me-
canismelor mentale, în măsura în care ele sunt susceptibile de a contribui la
menţinerea sau restabilirea sănătăţii umane." (A. Lamache, A. Buiioud,
P.Davost).
După cum se poate constata, psihologia clinică are un cadru bine
delimitat şi un conţinut ferm precizat si incontestabil statuat.
3
In conţinutul psihologiei clinice se înscriu, într-o amplă
problematică, atât observaţii empirice, cât şi date ale unor analize
ştiinţifice, ca : „atitudinile bolnavului în faţa bolii şi a morţii, relaţiile dintre
bolnav şi anturajul său familial, fenomenele de transfer şi contratransfer în
relaţiile terapeutice, jocul complex al cererilor, dorinţelor, ofertelor, ca şi
beneficiul secundar, relaţiile umane în spital; pattern-urile şi rolurile
profesionale ale echipei terapeutice, aspectele psihologice ale grefelor de
organ etc." ( Veil).
La rândul ei, psihologia clinică găseşte în noile domenii ale
medicinii, şi în primul rând ale etiopatogeniei şi terapiei, noi valenţe
susceptibile de a fi valorificate în cadrul unor probleme epistemologice
medicale încă neelucidate.
Astfel, cu toate remarcabilele progrese înregistrate în cunoaşterea
cauzelor bolilor, rolul explicaţiilor psihologice în elucidările etiologice este
tot mai intens invocat. Sub acest unghi trebuie menţionat că nu numai în
aria vastă a maladiilor psihosomatice, dar şi în privinţa iatrogeniilor şi
conversiilor, elementul psihogen este tot mai elocvent subliniat şi tot mai
ştiinţific analizat.
In afara contribuţiei psihologiei clinice în domeniul etiopatogeniei,
rolul său în asistenţa medicală este unanim acceptat, în primul rând datorită
faptului că orice boală constituie un prilej de interogaţie şi anxioasă
expectaţie, căruia psihologia clinică îi poate răspunde prin demersurile
psihoterapeutice, ca şi prin vocaţie. Ea are această disponibilitate întrucât,
în situaţia de boală, particulară şi în fapt singulară, pacientul pătrunde într-o
lume a semnelor de întrebare care este determinată şi întreţinută de faptul
că insul devine obiect de analiză a propriului Eu.
Acest proces de autoanaliză, trăit pe fundalul nesiguranţei şi deseori
al ignoranţei, este susceptibil să determine apariţia de noi simptome care se
pot constitui uneori într-o a doua boală, de fapt o stare morbidă secundară,
expresie ale trăirii şi reacţiei insului la afecţiunea propriu-zisă, considerată
ca boală primară.
De cele mai multe ori însă, este vorba de o potenţare a simpto-
matologiei acesteia prin coeficientul de psihogenie determinat de conştiinţa
bolii propriu-zise. Acest coeficient de psihogenie, diferit de la un ins la
altul, este în funcţie de natura, gravitatea sau momentul evolutiv al bolii şi
într-o mai mare măsură de structura personalităţii şi experienţa de boală a
pacientului.
4
Dacă primele aspecte legate de boală se înscriu cu predilecţie în aria
de competenţă a medicinii, celelalte aspecte, legate de bolnav, conferă
conţinut şi legitimitate psihologiei clinice. Tocmai de aceea „psihologia
clinică, centrată în special pe relaţia medic-bolnav, pleacă de la principiul
că psihologul clinician trebuie să considere pacientul ca un subiect cu
reacţiile sale la boală şi în relaţie psihologică cu medicul său" (P.
Marehais).
Pe lângă contribuţia la elucidările etiopatogenice şi în activitatea
curentă de asistenţă, de aprofundare a cunoaşterii simptomatologiei bolii şi
conduitei insului în boală, psihologia clinică este implicată în susţinerea
terapeutică.
Datorită acestui fapt, conţinutul psihologiei clinice şi medicale, este
determinat „de bolnav şi boala sa, pe de o parte, şi de funcţia de îngrijire,
pe de alta parte" (Ph. Jeammet, M. Reynaud, S. Consoli).
Fiind cunoscut faptul că fiecare act terapeutic se desfăşoară pe un
fundal psihologic care-i conferă şi condiţionează valenţele sanogenetice,
trebuie precizat că, în ansamblu, intervenţiile terapeutice, indiferent de
natura lor, găsesc resurse de valorificare în domeniul psihologiei clinice.
Orice acţiune farmacodinamică şi în general activitatea
farmacocinetică poate fi potenţată, sau diminuată de factori evidenţiaţi de
psihologia clinică.
In afara acestor aspecte psihologice ce acreditează eficacitatea diferi-
telor acţiuni terapeutice, psihologia clinică şi-a dezvoltat mijloace de tra-
tament specifice, a căror expresie o constituie metodele psihoterapeutice şi
demersurile socioterapeutice.
Printr-o judicioasă selecţie şi aplicare practică, aceste metode de
terapie psihologică pot completa şi potenţa efectul actului terapeutic
specific în orice domeniu clinic, de la psihiatrie la chirurgie, de la
endocrinologie la dermatologie. Prin aceste contribuţii terapeutice
specifice, ca şi prin abordările sale psihodiagnostice, psihologia clinică
apare într-adevăr ca o ştiinţă „concretă şi aproape de viaţă, care s-a
dezvoltat din practică şi este destinară unor sarcini practice ale profesiei
medicale" (E. Kretschmer).
5
1.3 Psihologie clinică şi psihiatrie
Relaţiile psihologiei clinice cu psihiatria sunt derivate din raporturile

tradiţionale ale acestei discipline medicale cu psihologia. Din ampla istorie
a acestor relaţii reţinem în primul rând faptul că ,,cea mai veche legătură a
psihiatriei este cu psihologia" (I. F. Poliakov).
Implicarea reciprocă a celor două domenii, ca şi formularea explicită
şi invocarea acestor relaţii sunt regăsite cu aproape un secol în urmă, când
V. H. Kandinski (1890) considera că „datele generale şi concluziile
psihologiei ştiinţifice sunt obligatorii pentru psihiatrie, deoarece psihicul,
deşi tulburat, nu încetează să fie psihic". Argurnentând în acelaşi sens, S. S.
Korsakov sublinia că „pentru a afla ce se întâmplă cu omul bolnav trebuie
să studiem ce se întâmplă cu omul sănătos, să cunoaştem manifestările
normale ale vieţii psihice" .
Analiza raporturilor dintre psihologie şi psihiatrie confirmă în mare
măsură faptul că în secolul XX „evoluţia acestor relaţii a fost complexă şi
dramatică. Ea a cunoscut momente de apropiere, până la confundare, ca şi
momente de îndepărtare, chiar până la completa ignorare a psihologiei de
către psihiatrie" (I. F. Poliakov).
Subliniind că ignorarea relaţiilor dintre psihologie si psihiatrie a fost
„greşită" şi „anormală", autorul consideră că fundamentarea lor cuprinde
trei aspecte, şi anume:
a) implicarea teoriei psihologice în studiul general despre bolile

psihice
b) dezvoltarea şi valorificarea studiilor experimentale
(psihopatologice) în cunoaşterea bolilor psihice concrete
c) participarea psihologilor clinicieni la îndeplinirea sarcinilor
practice şi a deciziilor din cadrul clinicii psihiatrice.
Prin acest ultim deziderat se abordeaza de fapt analiza relaţiilor

dintre psihologia clinică şi problematica psihologică din practica
psihiatrică.
Dintre toate domeniile medicale, psihologia clinică păstrează cele
mai strânse legături cu clinica bolilor mintale şi se poate afirmă că relaţiile
sale cu psihiatria sunt nu numai tradiţionale, ci şi paternale.
6
Intr-adevăr, aşa cum se poate constata din istoria psihologiei clinice,
aceasta a apărut şi s-a dezvoltat pe tărâmul psihiatriei, iar cei mai renumiţi
reprezentanţi ai psihologiei clinice au fost medici psihiatri şi au lucrat
efectiv în domeniul bolilor psihice.
La rândul său, acest domeniu al activităţii concrete a oferit promo-
torilor psihologiei clinice multiple sisteme ele referinţă, întrucât psihiatria
„studiază tulburări polimorfe care interferează diversele aspecte ale
personalităţii umane, situându-se la confluenţa fenomenelor biologice,
psihologice, sociale şi culturale" (P. Marchais).
Tocmai datorită acestui fapt, al diversităţii extreme a domeniului de
studiu, „din psihiatrie au venit majoritatea informaţiilor
psihologiei clinice" (P. B. Schneider), psihiatrii fiind aceia care au realizat
apropierea dintre medicina somatică şi medicina faptelor psihice.
In plus, prin analiza principalelor orientări şi curente din psihologia
clinică actuală se constată că acestea „au elemente comune în raporturile lor
cu psihiatria", iar „creatorii acestor curente sunt psihiatri" (P. Piehot).
Fără îndoială că specificul activităţii practice a creat această situaţie
privilegiată a psihiatrilor în raport. cu psihologia întrucât, prin însuşi
conţinutul lor, bolile psihice informează şi formează medicul psihiatru
asupra problematicii psihologiei umane în ansamblu, acreditându-1, tot-
odată, „apriori, cu cea mai bună cunoaştere a relaţiilor psihologice ale
omului bolnav şi a modalităţilor evolutive ale relaţiei medic-bolnav" (P.
B. Schneider).
Influenţa psihologiei, atât de marcată actualmente asupra psihiatriei,
se extinde rapid şi la alte domenii ale patologiei. Această extensie este
determinată printre altele de situaţia din medicina actuală, în care feno-
menologia clinică acută, tot mai limitată, lasă loc patologiei de cronicizare,
ce va solicita în tot mai largă măsură aportul psihologiei, considerat esenţial
în demersurile de reabilitare.
Faptul că psihiatria este o ramură a medicinei are un caracter
postulativ deşi, sub aspectul orientărilor, ea prezintă oscilaţii inerente între
medicina biologică şi larga problematică antropologică, delimitată
actualmente prin aşa-numita „medicină psihologică".
Intr-adevăr, realizând o disjuncţie, unii clinicieni vorbesc de o
„medicină biologică" alături de o „medicină psihologică", ale cărei
„noncongruenţă" şi orientare „trebuie să evolueze spre complementaritate "
(Lise Moor).
7
Trebuie precizat că psihiatria, situată, prin esenţa demersurilor sale,
în aria medicinei are nu numai o orientare biologică ci, aşa cum argumen-
tează studiile genetice şi biochimice, o tot mai elocventă origine biologică.
Dacă la aceste date adăugăm aporturile psihofarmacologiei, ilustrate
sub aspect doctrinar prin date farmacodinamice şi farmacocinetice, se poate
afirma că psihiatria actuală se află pregnant ancorată în „organic", printr-un
pivot etiopatogenic şi prin altul terapeutic, psihofarmacologie.
Studiile din aceste două domenii, ce argumentează natura organică a
proceselor psihotice, au devenit tot mai concludente în ultima jumatate de
secol, anulând aserţiunea unor clinicieni conform căreia „în ultima sută, de
ani psihiatria este în pericol de a-şi pierde conexiunile cu corpul medicinei"
(W. Mayer-Gross, B. Slater, M. Roth).
Cu toate acestea, nu trebuie ignorată „poziţia particulară" a psihiatriei
care, după opinia autorilor, este situată între fiziologie şi medicină, pe de o
parte, şi filozofia şi psihologie, pe de altă parte.
Această proximitate a psihiatriei a determinat diversitatea orientărilor
şi concepţiilor sale care se manifestă atât în explicaţia fenomenului
psihopatologic, cât şi în abordarea terapeutică a faptului psihiatric.
Dacă însă teoriile etiopatogenice pot constitui într-o anumită măsură
baza unor concepţii etiopatogenice explicative, mijloacele terapeutice au
fost mai net şi mai convingător validate, ilustrând astfel natura biologică a
proceselor psihopatologice.
1.4 Psihologie clinică şi psihopatologie
O clarificare a conţinutului noţiunii de psihopatologie impune o

analiză a raporturilor sale cu psihologia clinică. Numeroşi autori, în special
sovietici, fac o distincţie între psihopatologia generală şi psihopatologia
specială.
In linii generale „psihopatologia studiază manifestările, morbide ale
vieţii mentale" (E. Minkowski) sau „mecanismele şi legile anomaliilor
psihice” (P. Pichot).
Totuşi cea mai completă şi autorizată definiţie, care de aproape un
secol serveşte drept model de referinţă şi sursă de inspiraţie, consemnează
faptul că „psihopatologia constă în cunoaşterea bolilor, a afecţiunilor şi
infirmităţilor mintale, adică în descrierea grupurilor de simptome sau
8
sindroame ce caracterizează fiecare alterare mentală, în determinarea
evoluţiei pe care o urmează, de la debut până la terminarea bolii şi, dacă
este posibil, în cunoaşterea cauzelor sale” (H. Wallon).
O altă distincţie care se impune este aceea dintre psihologia patolo-
gică şi psihopatologie, noţiuni folosite de cei mai mulţi clinicieni într-o
discutabilă sinonimie. Totuşi, o analiză atentă distinge prin psihopatologie
„o patologie a ceea ce este psihic, deci a mentalului" (J. Favez-Boutonier),
apropiind-o astfel de psihiatrie, în timp ce, psihologia patologică, se ocupă
mai puţin de maladia mintală, decât de ceea ce este patologic în mental,
domeniul său fiind acela al „anomaliilor funcţiilor psihice" (J. Favez-
Boutonier) apropiindu-se astfel de psihologie clinică.
Sub alt unghi, distincţia tinde să precizeze că psihopatologia se
ocupă cu studiul bolilor mintale, în timp ce psihologia patologică are ca
obiect de cercetare studiul funcţiilor psihice, prin observarea anomaliilor
întâlnite la pacienţii psihiatrici.
Intr-o perspectivă mai amplă, „psihopatologia generală reprezintă
una din componentele patologiei generale, în sfera acesteia figurând studiul
particular şi general al legilor tulburării activităţii psihice în diferite tipuri
de boli" (I. F. Poliakov).
In acelaşi timp, trebuie menţionat însă că „psihopatologia generală,
deşi este o disciplină cu caracter pregnant teoretic, nu se limitează la studiul
speculativ al unor date teoretice, baza faptică a psihopatologiei constituind-
o domeniul clinic din fiecare sector al medicinei, care-i oferă datele
concrete, pe care, generalizandu-le, ajută la rândul ei clinica, înarmand-o cu
noi cunoştinţe teoretice, comune domeniului respectiv al medicinei" (G.
Ionescu).
Spre deosebire de psihologia clinică ce are în vedere analiza cazului
concret, a individualului şi particularului, psihopatologia "nu analizează şi
nu descrie individualul, ci generalul, tulburările senzaţiilor, percepţiilor,
reprezentărilor etc. ... urmărind ceea ce se poate exprima în concepte, ceea
ce se poate exprima în reguli, ceea ce poate fi conceput ca relaţie, ca
raport.....ea caută reguli şi concepte generale pentru a satisface exigenţele
care i se impun în cazuri particulare" (K.Jaspers).
Cu toate că acest punct de vedere a fost larg adoptat, fiind şi actual-
mente acceptat, există clinicieni care vor să confere acestui domeniu un
conţinut mai concret şi un obiect de studiu mai bine precizat, o disponibili-
tate concret-operaţională, chiar atunci când este vorba de psihopatologia
generală.
9
2.
PROCEDURI DE ATESTARE, ACREDITARE
ŞI CERTIFICARE ÎN PSIHOLOGIE CLINICĂ
Art. 3. Psihologia clinică studiază şi intervine asupra factorilor psihologici

cu relevanţă pentru stările de sănătate şi de boală. Se recunosc trei trepte
profesionale (niveluri) de specializare în psihologia clinică, accesibile doar
licenţiaţilor în psihologie:
(1) Psiholog practicant în psihologie clinică:
 Sub supervizare
 Autonom
(2) Psiholog specialist în psihologie clinică
(3) Psiholog principal în psihologie clinică
Art. 4. Fiecare treaptă profesională de specializare este definită printr-o
serie de competenţe generale şi specifice care se cer întrunite astfel încât un
profesionist să fie atestat la acel nivel. Întrunind aceste competenţe,
psihologul atestat în psihologia clinică poate să-şi desfăşoare la parametrii
performanţi activităţile în clinici şi spitale, cabinete individuale, asociate şi
societăţi civile profesionale pe bază de liberă practică, alte instituţii şi
organizaţii publice şi private, guvernamentale şi non-guvernamentale, care
necesită, pentru buna lor funcţionare, competenţele psihologului clinician.
Art. 5. Psihologul atestat în psihologia clinică (numit generic şi psiholog

clinician) are următoarele competenţe generale:
1. Cunoaştere a bazei teoretice şi a eticii profesionale în
psihologia clinică
2. (Psiho) Diagnostic şi evaluare clinică
3. Intervenţie/asistenţă/consultanţă psihologică
4. Cercetare
5. Educaţie şi training (formare profesională)
Competenţele stabilite mai sus pentru specializarea în psihologie
clinică, se detaliază cu competenţe specifice în funcţie de nivelul de
specializare profesională a psihologului atestat în psihologia clinică.
10
Obţinerea competenţelor generale şi specifice presupune obligatoriu licenţa
în psihologie şi parcurgerea unui pachet de cursuri universitare care să
includă cunoştinţe din domeniile:
 Psihologie generală şi Psihodiagnostic

 Psihodiagnostic şi evaluare clinică
 Psihologie clinică şi/sau medicală
 Consiliere şi psihoterapie
 Psihiatrie şi/sau Psihopatologie
 Psihologia sănătăţii şi/sau Psihosomatică
 Psihologia dezvoltării şi/sau Psihologia clinică a
dezvoltării
Unele din aceste cursuri pot fi parcurse în cadrul programului de

licenţă (şi/sau master, doctorat) în psihologie, sau, în situaţia în care acestea
nu au făcut parte din curriculum universitar în psihologie, se pot completa
ulterior prin studii universitare specific focalizate pe aceste cursuri (ex.
organizate în regim de taxă la universităţile acreditate de Ministerul
Educaţiei şi Cercetării; MEdC).
Utilizarea în contextul domeniului de specializare în psihologia
clinică a probelor psihologice şi interviurilor structurate şi semi-structurate
trebuie să îndeplinească criteriile psihometrice standard, aşa cum sunt ele
stabilite de către Comisia de Metodologie, cu excepţiile stabilite de
Comisia Clinică a CPR. Utilizarea probelor psihologice complexe (ex.
proiective sau psihometrice) cere dovedirea competenţei dobândite prin
cursuri formative generale sau specifice, organizate la nivel universitar
(nivel licenţă, master, doctorat) sau prin cursuri de formare continuă ale
asociaţii profesionale acreditate în acest sens de către Comisia Clinică a
CPR.
Utilizarea tehnicilor complexe de intervenţie psihologică cere
dovedirea competenţei dobândite prin cursuri formative specifice
organizate la nivel universitar (nivel licenţa, masterat, doctorat) sau prin
cursuri de formare continuă ale asociaţii profesionale acreditate în acest
sens de către Comisia Clinică a CPR.
Art. 6. Asociaţiile profesionale de psihologie clinică, consiliere şi/sau

psihoterapie, acreditate profesional de către Comisia Clinică a CPR pot
oferi programe de pregătire profesională continuă în psihologia clinică, atât
11
focalizate pe proceduri ţintă (ex. formare continuă de scurtă durată în
metodologii şi tehnici de intervenţie complexe) cât şi cu caracter mai
complex/general (ex. formare continuă complementară în psihologia clinică
necesare trecerii la treapta de psiholog practicant autonom în psihologia
clinică). Programele sunt creditate cu un anumit număr de credite în
funcţie de durata şi conţinutul acestora. Aceste programe trebuie să fie
focalizate pe aprofundarea competenţelor generale şi specifice în psihologia
clinică.
2.1 Psihologul practicant în psihologie clinică
Art. 7. Psihologul practicant în psihologie clinică (numit şi psiholog

clinician practicant)
Psihologul practicant în psihologia clinică poate să fie sub
supervizare sau autonom.
I. Psihologul practicant sub supervizare în psihologie clinică (numit şi

psiholog clinician practicant sub supervizare)
Definiţie. Psihologul practicant sub supervizare în psihologia clinică
este primă treaptă profesională de specializare în psihologia clinică care se
obţine prin programe universitare de licenţă în psihologie acreditate de
MEdC/ARACIS. Toate activităţile psihologului clinician practicant sub
supervizare sunt supervizate – pe baza unei proceduri elaborată de Comisia
Clinică a CPR - de psihologi clinicieni principali supervizori/formatori, pe
parcursul a minimum un an.
Competenţe. Competenţe generale şi specifice ale psihologului
clinician practicant sub supervizare sunt:
1. Cunoaştere a bazei teoretice şi a eticii profesionale în
psihologia clinică:
(a) Cunoaşterea modelelor de sănătate şi boală
(b) Cunoaşterea teoriilor învăţării şi dezvoltării psihologice
(c) Cunoaşterea noţiunilor fundamentale de psihologie generală şi
psihodiagnostic
(d) Cunoaşterea eticii şi deontologiei profesionale
2. (Psiho) Diagnostic şi evaluare clinică:
(a) evaluare subiectiv-emoţională
(b) evaluare cognitivă
12
(c) evaluare comportamentală
(d) evaluare bio-fiziologică (ex. prin proceduri de bio-feedback);
(e) evaluarea simplă a personalităţii şi a mecanismelor de
coping/adaptare/defensive
(f) evaluarea psihologică asociată activităţilor cu cupluri sau familii (sau
altor grupuri)
(g) evaluarea contextului familial, profesional, social, economic, cultural
în care se manifestă problemele psihologice
(h) evaluarea dezvoltării psihologice
3. Intervenţie/asistenţă/consultanţă psihologică:
(a) educaţie pentru sănătate, promovarea sănătăţii şi a unui stil de viaţă
sănătos (ex. prin prevenţie primară şi secundară), prevenirea
îmbolnăvirilor (ex. prin modificarea stilului de viaţă)
(b) elaborarea, implementarea, monitorizarea şi evaluare programelor de
promovare a sănătăţii şi de prevenire a îmbolnăvirilor la nivel individual,
de grup, comunitar şi/sau guvernamental
(c) intervenţii specifice pentru persoanele cu nevoi speciale [aria
psihopedagogiei speciale în condiţii de psihopatologie (ex. logopedie
clinică)]
(d) consiliere şi terapie suportivă
(e) optimizare şi dezvoltare personală, autocunoaştere (ex.
coaching)
4. Cercetare:
(a) cunoaşte noţiunile fundamentale de metodologia cercetării şi poate
participa la sau iniţia activităţi de cercetare în cadrul definit de
competenţele sale.
5. Educaţie şi training (formare profesională):
(a) poate organiza workshop-uri în cadrul definit de competenţele sale.
Modalitatea de dobândire a competenţelor şi de obţinere a atestatului.
Atestatul de psiholog practicant sub supervizare în psihologia clinică se
obţine de la Colegiul Psihologilor din România, după obţinerea licenţei în
psihologie, prin depunerea dosarului a cărui conţinut este descris la Art. 2.,
pe baza unui interviu în faţa Comisiei Clinice a CPR, interviu focalizat pe
verificarea noţiunilor de etică şi deontologie profesională. După obţinerea
atestatului, psihologul clinician practicant sub supervizare poate desfăşura
activităţile circumscrise de competenţele generale şi specifice, numai sub
supervizare, într-un cadru legal al practicării profesiei de psiholog.
13
2.2 Psihologul practicant autonom în psihologie clinică
II. Psihologul practicant autonom în psihologie clinică (numit şi psiholog

clinician practicant autonom)
Definiţie. Psihologul practicant autonom în psihologia clinică este
prima treapta de specializare profesională în psihologia clinică, în care
activităţile pot fi desfăşurate fără supervizare.
Competenţe. Psihologul practicant autonom în psihologia clinică are
toate competenţele psihologului practicant sub supervizare în psihologia
clinică, la care se mai adaugă:
1. (Psiho)Diagnostic şi evaluare clinică:

(a) investigarea şi psihodiagnosticul tulburărilor psihice şi al altor
condiţii de patologie care implică în etiopatogeneză mecanisme
psihologice
(b) evaluare neuropsihologică
(c) evaluarea complexă a personalităţii (ex. trăsături caracteriale, de
temperament, aptitudinale etc.) şi a mecanismelor de
coping/adaptare/defensive
(d) evaluarea stării de sănătate mentală, în limita competenţei
psihologului, ca precondiţie pentru angajare şi/sau desfăşurarea unor
activităţi care impun prin lege examinare psihologică asociată stării de
sănătate (ex. testarea profesorilor, a funcţionarilor publici etc.).
2. Intervenţie/asistenţă/consultanţă psihologică:
(a) terapii standard de relaxare şi sugestive
(b) consiliere (ex. prin tehnici comportamentale) specifica obiectivelor
medicale (ex. creşterea aderentei la tratament, modificarea stilului de
viaţă, pregătire preoperatorie, prevenţie terţiară în cadrul bolilor cronice
etc.)
(c) asistenţa bolnavilor terminali
(d) terapii de scurtă durată focalizate pe problemă, prevenţie terţiară,
recuperare şi reeducare (individuale, de grup, cuplu şi familie).
3. Cercetare:
(a) poate participa la sau iniţia activităţi de cercetare în cadrul definit de
competenţele sale.
14
Atestatul de psiholog practicant autonom în psihologia clinică se obţine de
la Colegiul Psihologilor din România astfel (condiţiile sunt cumulative;
condiţia b) nu se aplică licenţiaţilor în psihologie non-Bologna):
(a) după încheierea stagiului obligatoriu de supervizare, de minimum 40
de ore pe parcursul a minimum un an (sau 60 de ore pe parcursul a
maximum doi ani, dacă supervizorul consideră necesar acest lucru),
candidatul depune un dosar care conţine:
(1) Raportul pozitiv al supervizorului focalizat pe modul de evoluţie
profesională a candidatului şi pe modul în care acesta întruneşte
competentele necesare psihologului clinician practicant autonom;
(2) Raportul de activitate a candidatului, pregătit de candidat
(3) Un studiu de caz [în cazul psihologilor care nu lucrează în mediu
clinic (ex. spital, policlinici etc.) şi/sau fac doar evaluări clinice, Raportul
de activitate va conţine 5 studii de caz]. Pe baza dosarului are loc un
interviu în urma căruia candidatul este declarat admis sau respins
(b) dovada parcurgerii unui program de master în domeniul clinic,
acreditat academic de MEdC/ARACIS şi profesional de Comisia Clinică a
CPR şi/sau a unui program de formare (continuă) complementară în
psihologia clinică (de minimum doi ani) printr-o Asociaţie profesională
acreditată în acest sens de Comisia Clinică a CPR;
(c) susţinerea unui interviu/examen de specialitate organizat conform
procedurilor stabilite de Comisia Clinică a CPR; interviul/examenul va fi
focalizat pe verificare competenţelor generale şi specifice care corespund
treptei de psiholog clinician practicant autonom, precum şi pe normele
profesionale etice şi deontologice ale CPR.
2.3 Psihologul specialist în psihologie clinică
Art. 9. Psihologul specialist în psihologie clinică (numit şi psiholog

clinician specialist)
Definiţie. Psihologul specialist în psihologia clinică este a doua
treaptă de specializare profesională în psihologia clinică.
Competenţe. Psihologul specialist în psihologia clinică are toate
competenţele psihologului practicant în psihologie clinică, îmbogăţite şi
rafinate ca urmarea a practicii şi formării profesionale continue, la care se
mai adaugă următoarele competenţe:
15
(a) evaluarea psihologică a gradului de discernământ al persoanelor
(b) evaluare neuropsihologică complexă.
2. Intervenţie/asistenţă/consultanţă:
(a) consiliere în situaţii de criza
(b) managementul conflictului, mediere şi negociere
(c) consultanţă pentru activităţile profesionale ale psihologilor
practicanţi în psihologie clinică, dacă aceştia o cer (nu se suprapune cu
supervizarea profesională obligatorie a psihologului clinician practicant
sub supervizare de către psihologului clinician principal).
3. Cercetare:
competenţele sale.
Trecerea de la nivelul de psiholog practicant autonom în psihologie clinică
la cel de psiholog specialist în psihologie clinică se face după minimum
cinci ani de la dobândirea calităţii de psiholog practicant sub supervizare în
psihologie clinică prin (condiţiile sunt cumulative; condiţia a) nu se aplică
licenţiaţilor în psihologie non-Bologna):
(1) prezentarea Comisie Clinice a CPR a unui dosar care să
conţină în plus faţă de Art. 2:
a. dovada absolvirii unui program de master în domeniul clinic, acreditat
academic de MEDC/ARACIS şi profesional de către Comisia Clinică a
CPR.
b. 50 de credite din activităţi de publicare (articole şi lucrări de
specialitate), participarea la cursuri de perfecţionare şi specializare
organizate prin intermediul instituţiilor (ex. programe universitare de
master) şi a asociaţiilor profesionale acreditate de Comisia Clinică a CPR,
participări la conferinţe de specialitate sau asimilate (simplă participare,
susţinere de lucrări, susţinere de workshopuri), participare activă în cadrul
unor proiecte de cercetare de specialitate.
c. două recomandări de la psihologi specialişti sau principali în
psihologie clinică. Recomandările se vor focaliza pe evaluarea evoluţiei
profesionale a candidatului şi a competenţelor necesare treptei de
psihologi clinician specialist.
16
(2) susţinerea unui interviu de prezentare a activităţii şi
cunoştinţelor clinice în faţa unei comisii de cinci membri
aleşi ad-hoc ai Comisiei Clinice a CPR.
2.4 Psihologul principal în psihologie clinică
Art. 10. Psihologul principal în psihologie clinică (numit şi psiholog

clinician principal)
Definiţie. Psihologul principal în psihologia clinică este a treia
treaptă de specializare profesională în psihologia clinică.
Competenţe. Psihologul principal în psihologia clinică are toate
competenţele psihologului specialist în psihologie clinică, rafinate ca
urmare a practicii şi formării profesionale continue, la care se mai adaugă:
(a) evaluare psihologică asociată expertizei avansate (ex. în faţa
instanţelor judecătoreşti)
(b) evaluarea psihologică a psihologilor, când este cazul
(c) alte evaluări în situaţii care implică componente psihologice complexe.
2. Intervenţie/asistenţă/consultanţă:
(a) terapii de scurtă durată (individuale, de grup, cuplu şi familie)
focalizate pe probleme subclinice şi/sau clinice nespecificate (vezi DSM)
(b) consultanţă pentru activităţile profesionale ale psihologilor
practicanţi şi/sau specialişti în psihologie clinică, dacă aceştia o cer (nu se
suprapune cu supervizarea profesională obligatorie a psihologului
clinician practicant sub supervizare de către psihologului clinician
principal).
3. Cercetare:
competenţele sale.

Trecerea de la statutul de psiholog specialist în psihologie clinică la cel de
psiholog principal în psihologie clinică se face după minimum cinci ani
prin (condiţii cumulative):
17
(1) prezentarea Comisiei Clinice a CPR a unui dosar care să
conţină în plus faţă de cele prevăzute de Art. 2:
(a) dovada a 50 de credite din activităţi de publicare (articole şi lucrări de
specialitate), participarea la cursuri de perfecţionare şi specializare
organizate prin intermediul instituţiilor (ex. programe universitare de
master) şi a asociaţiilor profesionale acreditate de Comisia Clinică a CPR,
participări la conferinţe de specialitate sau asimilate (simplă participare,
susţinere de lucrări, susţinere de workshopuri), participare activă în cadrul
unor proiecte de intervenţie şi cercetare de specialitate.
(b) recomandările de la doi psihologi principali în psihologie clinică.
Recomandările se vor focaliza pe evaluarea evoluţiei profesionale a
candidatului şi a competenţelor necesare treptei de psihologi clinician
principal.
(2) un interviu care va consta în prezentarea unui caz clinic în faţa
unei comisii de cinci membri aleşi ad-hoc ai Comisiei Clinice a
CPR.
Psihologii clinicieni principali pot deveni şi supervizori.
2.5 Psihologul principal supervizor în psihologia clinică
Psihologul principal supervizor în psihologia clinică reprezintă

extensia formativă/didactică maximală a celei de-a treia trepte profesionale
în psihologia clinică.
Competenţe. Statul de psiholog principal supervizor în psihologie
clinică oferă dreptul psihologului clinician principal de a superviza
activitatea psihologilor practicanţi sub supervizare, pe linia competenţelor
pe care aceştia trebuie să le dezvolte.
Nu există un număr limită de psihologi practicanţi sub supervizare pe
care un psiholog clinician principal îi are în supervizare; numărul este
determinat de capacitatea supervizorului de a se dedica eficient acestor
activităţi şi de necesităţile contextului existent (ex. numărul de supervizori
raportat la numărul de psihologi care au nevoie de supervizare într-un
context dat).
Statul de supervizor al psihologului principal se obţine, printr-o
cerere tip adresată Comisiei Clinice a CPR, după obţinerea doctoratului în
psihologie de către psihologul principal şi/sau după o activitate profesională
18
de minimum trei ca psiholog principal, la care se adaugă recomandările din
partea a doi psihologi principali supervizori, recomandări care certifică
abilităţile de formator de competenţe ale psihologului principal.
19
3.
ÎNTRE NORMALITATE ŞI BOALA PSIHICĂ
Pentru a înţelege şi defini „patologicul”, anormalul, boala psihică

trebuie făcut, în primul rând, referire la sfera normalităţii deoarece boala
mintală poate fi înţeleasă şi explicată doar în raport de comparaţie cu
sănătatea mintală.
Conform Dicţionarului de Psihologie „Larousse” sănătatea reprezintă
o „stare a celui care se simte puternic şi asigurat”. Pe de altă parte
Organizaţia Mondială a Sănătăţii precizează că: „sănătatea este deplina
posesiune a bunăstării sociale, mentale şi fizice şi nu numai absenţa bolilor
şi afectiunilor”.
În cadrul larg al noţiunilor de sănătate şi boală un aspect particular îl
reprezintă sănătatea mintală şi boala psihică. Aceste două noţiuni nu pot fi
dezbătute decât împreună, limita dintre ele de multe ori fiind influenţată
normele sociale. Înţelegerea normalităţii (sănătate mintală) cât şi a
anormalităţii (boală psihică) depinde de cunoşterea organizării structurale şi
a dinamicii funcţionale a sistemului personalităţii, considerat ca „aparat
psihic”.
Pentru psihologia clinica, problema normalităţii este deosebit de
importantă întrucât reprezintă criteriul de evaluare a tulburărilor clinice,
considerate ca abatere de la normalitate. Conceptul de normalitate,
desemnând starea de echilibru, implică adaptarea atât pe plan intern,
intrapsihic, cât şi în planul lumii externe a individului, având prin aceasta o
semnificaţie antropologică lărgită. Introducerea conceptului de normalitate,
a ideii de normă, pare să clarifice întrucâtva problema psihiologiei clinice,
aceasta fiind în special în domeniul tangent medicinii, o specialitate
diacritică pentru care diferenţa normal/patologic reprezintă principalul
obiect de lucru.
Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiată de
„generalitatea” normelor, a abordării statistice, a regulilor şi legilor, pe
când problematica „bolii” e mai legată de „concretul” cazului dat, adică de
cazuistică.
20
3.1 Criterii de normalitate
 Normalitatea ca valoare medie
Este în mod obişnuit folosită în studiile normative de tratament şi se

bazează pe descrierea statistică a fenomenelor biologice, psihologice şi
sociale conform repartiţiei gaussiene a curbei în formă de clopot.
Această abordare concepe porţiunea mediană drept corespunzătoare
normalului iar ambele extreme, ca deviante. Un fenomen cu cât este mai
frecvent cu atât poate fi considerat mai „normal” iar cu cât este mai rar, mai
îndepărtat de media statistică, cu atât apare ca fiind mai anormal.
 Normalitatea ca utopie
Stabileşte o normă ideală (valorică) stabilind un ideal de normalitate

atât din punct de vedere individual, cât şi comunitar. Acesta poate fi
exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie, le invocă şi le
promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative,
prescriptive.
Din perspectivă psihologică nu interesează numai felul cum sunt şi
cum se manifestă mai frecvent oamenii unei socio-culturi date, ci şi modul
în care aceştia ar dori şi ar spera să fie în cazul ideal. Din această
perspectivă, normalitatea este percepută ca o îmbinare echilibrată,
armonioasă şi optimală a aparatului mintal având drept rezultantă o
funcţionalitate optimă.
 Normalitatea ca proces
Pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă

finală a subsistemelor care interacţionează între ele. Ea operează cu aşa
numita normă responsivă sau funcţională (K.Kolle) care reflectă măsura în
care un organism, o persoană, un subiect îşi împlineşte rolul funcţional
pentru care există în economia sistemului supraiacent din care face parte.
21
Normalitatea – ca proces – consideră esenţiale schimbările şi procesele mai
mult decât o definire transversală a normalităţii.
 Normalitatea ca sănătate
Normalitatea, sănătatea mintală: o vastă sinteză, o rezultantă

complexă a unei mulţimi de parametri ai vieţii organice şi sociale, în
echilibru dinamic, ce se proiectează pe modelul genetic al existenţei
individuale, nealterat funcţional şi morfologic, în istoria sa vitală.
Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenţa unei judecăţi şi a unei
viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenţa unei discipline
psihologice şi sociale, pe fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului
introversie- extroversie. Limita normal-patologic este extrem de
complicată, interferenţele şi imixtiunile celor două domenii fiind un
imprevizibil labirint.
3.2 Sănătatea mintală
Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul

care defineşte normalitatea existenţei individului semnificând menţinerea
echilibrului structural al persoanei (în plan corporal-biologic şi psihic
conştient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor
în conformitate cu sinteza ansamblului, a conformităţii stărilor sistemului în
raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât şi în
perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ şi mediul său
ambiant concret. Un om sănătos psihic este acela care trăieşte şi afirmă o
stare de confort psihic într-o coerenţă şi globalitate care nu este sesizată
nici un moment în mod fragmentar şi într-o continuitate care presupune o
dominantă a sentimentelor pozitive constructive şi optimiste faţă de cele
negative. Omul sănătos psihic este activ şi are plăcerea acestei activităţi, o
caută, este voluntar, vrea să se afirme, să se împlinească. El are un set de
valori ierarhizate şi voluntare pe care le promovează.(G. Cornuţiu).
Sănătatea presupune o perspectivă dinamică prin care se precizează
modalităţile normal-sănătoase de structurare şi funcţionare a individului la
diverse vârste, capacitatea sa de dezvoltare, maturare, independentizare,
22
complexificare, precum şi capacitatea de a depăşi sintetic diversele situaţii
reactive şi stresante. (Lăzărescu M.)
O corelaţie trebuie făcută cu etapele de vârstă ale subiectului:
copilărie, adolescenţă, adult, vârstnic, deoarece în fiecare etapă a
dezvoltării sale, subiectul poate avea o poziţie diferită faţă de unul şi acelaşi
eveniment.
Un individ reacţionează în mod normal, dacă în cursul dezvoltării
sale se arată a fi capabil de o adaptare flexibilă faţă de situaţiile
conflictuale, când este capabil să suporte frustrările şi anxietatea care
rezultă din ele. (Krafft)
Dificultăţile cele mai importante în raport cu dezideratul detectării
unei norme a sănătăţii mintale: tripla ipostaziere şi dimensionarea
contradictorie fiinţei umane în corporalitate, psihic şi socialitate, terapia
disfuncţiilor de expresie corporală să fie guvernată de legile naturii şi prin
procedee subsumate acestora, în timp ce disfuncţiile vieţii psihice şi, mai
ales cele ale relaţionării sociale, să fie depăşite prin raportarea la
normativitate şi prin recuperarea indivizilor în suferinţă în interiorul
normei, istoricitatea normelor.
Caracteristici principale ale sănătăţii mintale:

 capacitatea de a produce şi de a tolera tensiuni suficient de mari
 capacitatea de a organiza un plan de viaţă care să permită
satisfacerea periodică şi armonioasă a majorităţii nevoilor şi
progresul către scopurile cele mai îndepărtate
 capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii la grup
 capacitatea de a adapta conduita la diferite moduri de relaţii cu
ceilalţi indivizi
 capacitatea de identificare atât cu forţele conservatoare cât şi cu
cele creatoare ale societăţii
3.3 Comportamantele anormale
Coleman şi Broen stabilesc o serie de termeni care se referă la

comportamente anormale:
23
 boală psihică
 comportament neadecvat
 tulburări emoţionale
 tulburări comportamentale
 tulburări psihice
Nici unul dintre aceştia nu este suficient de clar pentru delimitarea
sferei unui asemenea comportament care variază în funcţie de o serie de
criterii şi modele.
Tipuri de comportamente anormale (după Enăchescu C):

 comportamentul de tip criză biopsihologică de dezvoltare sau
involuţie (pubertate, adolescenţă, climax, andropauză), cu caracter
pasager şi reversibil
 comportamentul de tip carenţial (legat de stări de frustrare
afectivă, carenţe educaţionale, disfuncţii familiale şi în modul de
viaţă), ce creează dificultăţi de adaptare
 comportamentul de tip sociopatic, constând din conduite delictuale
agresive, toxicomanice sau de furie, cu caracter recurent sau
episodic
 comportamentul de tip patologic, parţial sau deloc reversibil, de
natură exogenă, endogenă sau mixtă, cu intensităţi şi forme
variabile (stări reactive, nevroze, psihopatii, psihogenii, endogenii)
Criterii de definire a anormalitatii (după Purushtov):

 criteriul existenţei la individ a unor stări de insecuritate, teamă,
apatie, anxietate
 criteriul explicării printr-o patologie fizică a comportamentului
dezadaptativ
 criteriul contextului social (normele şi valorile socio-culturale
existente la un moment dat) în care se produce comportamentul
 criteriul diminuării randamentului şi eficienţei individului
Sănătatea mintală şi boala psihică sunt ipoteze egal posibile ca

disponibilitate ale persoanei umane şi se înscriu în ordinea ontologică a
acesteia. De aici se deduce că sistemul personalităţii este organizat
dialectic, după principiul complementarităţii antinomice, al contrariilor, în
asemenea măsură încât se poate vorbi despre o balanţă normal/patologic de
24
a cărei funcţionare depind atât starea de echilibru, respectiv sănătatea
mintală, cât şi starea de dezechilibru, reprezentând boala psihică.
Pentru înţelegerea dinamicii raportului sănătate-boală, trebuie să
apelăm la noţiunea de proces patologic. În acest sens, boala reprezintă o
formă de existenţă a materiei vii caracterizată prin apariţia procesului ce
implică tulburarea unităţii forţelor din organism (integritatea) şi a
organismului cu mediul (integrarea).
Boala umană se caracterizează, în general, prin perturbarea la diverse
nivele şi din variate incidente a structurilor funcţionale ale individului în
perspectivă corporal-biologică sau psihic-conştientă.
Perturbarea indusă de boală determină un minus şi o dizarmonie a
ansamblului unitar al persoanei, dificultăţi obiective şi subiective în
prezenţa, adaptarea şi eficienţa în cadrul vieţii sociale, dezadaptarea,
involuţia, moartea nefirească (prin accident) ori evoluţia spre constituirea
defectualităţii sau deteriorării grave.
Atât starea de sănătate mintală cât şi boala psihică au, în mod
paradoxal, acelaşi determinism în „dispoziţiile latente” ale sistemului
personalităţii, al direcţiilor de manifestare pe care le pot lua acestea.
Dispoziţia interioară a sistemului personalităţilor reprezintă
potenţialul energetic al persoanei. Acest potenţial psihoenergetic
corespunde cu principiul vital. Dispoziţia interioară, în funcţie de
circumstanţele vieţii individului care pot fi favorizante sau nefavorizante,
poate lua aspectul formelor normalităţii sau pe cel al formelor anormalităţii.
Atât starea de echilibru intern cât şi cea de dezechilibru vor depinde
de modalitatea de a răspunde la factorii circumstanţiali care acţionează
asupra individului în decursul vieţii sale.
De aici putem concluziona ca atât sănătatea mintală cât şi boala
psihică au originea în modalitatea de organizare şi dinamica sistemului
personalităţii.
Un alt aspect important în dezbaterea celor două concepte este
raportul dintre normalitate şi adaptare. Se consideră că adaptarea este
simplul proces de acceptare oferit individului de mediul exterior sau
societate.
Adaptarea este o „investire de energie orientată pentru ca individul să
se integreze şi să poată rezista în faţa presiunii exercitate asupra lui de
psihotraumatismele sociale, dublată de capacitatea acestuia de a rezista la
tensiunile impuse de legăturile sociale”.
25
4.
CELE MAI FRECVENTE TULBURĂRI
PSIHICE LA COPIL
Majoritatea tulburărilor psihice diagnosticate la copii au implicaţii

genetice şi fiziologice. Cu toate acestea, există o serie de tulburări psihice
specifice copiilor care nu au cauze fizice.
Tulburările din cauze fiziologice sau biologice pot fi identificate încă
din primii ani de viaţă, deşi unele dintre acestea nu sunt diagnosticate decât
la vârsta adultă. Retardul mintal, tulburările de învăţare, abilităţile de
comunicare şi tulburări generale de dezvoltare (autismul se caracterizeză
prin existenţa unor componente biologice.
4.1 ADHD
Tulburarea hiperkinetică cu deficit de atenţie
ADHD este o tulburare comportamentală manifestată prin

imposibilitatea copiilor de a se concentra asupra unei îndeletniciri anume.
Este o problemă medicală ce debutează în copilărie şi, dacă nu este
descoperită şi tratată corespunzator, se poate extinde în timp, afectând şi
viaţa adultă.
În lipsa unui tratament corespunzător poate avea consecinţe
nefavorabile asupra activităţilor şcolare, casnice, profesionale sau relaţiilor
interumane.
Fiind o suferinţa cu debut în copilărie, majoritatea adulţilor cu
ADHD s-au adaptat acestei condiţii, iar în cazul în care tulburarea este
tratată corespunzator, iar pacientul este compliant la tratament, calitatea
vietii sale se poate înbunatăţi simţitor, acesta putându-şi desfăşura
activităţile profesionale şi personale ca orice membru activ al comunităţii în
care se află.
26
4.1.1 PREZENTARE CLINICĂ
ADHD are 3 simptome majore, pe baza cărora poate fi uşor recunoscută:
1. Neatenţia - este cel mai comun simptom, acesteia adăugându-i-se în

timp, incapacitatea de concentrare, de ordonare a activităţilor precum şi
probleme majore de memorie. Sarcinile şi îndatoririle profesionale sunt
îndeplinite cu deosebită greutate.
2. Impulsivitatea - adulţii suferind de ADHD nu sunt capabili să menţină
aceeaşi slujbă pentru mult timp, au tendinţa de a cheltui banii fară masură
şi nu se pot dedica unor relaţii socio-afective de lungă durată.
3. Hiperactivitatea - aceasta stare este resimţită în mod acut de copii.
Adulţii o percep ca pe o nelinişte permanentă, care nu le permite să
desfăşoare activităţi relaxante şi liniştitoare, precum cititul.
Problemele pe care le implică ADHD sunt atât rezultatul direct al

acestei tulburări comportamentale, cât şi consecinţe ale unui tratament
inadecvat sau ale unor dificultăţi de acomodare a pacienţilor cu boala şi
includ:
- memorie deficitară
- anxietate
- respect de sine scăzut
- probleme de angajament
- furie greşit controlată
- impulsivitate
- diverse abuzuri şi dependenţe de substanţe nocive
- capacitate organizatorică deficitară
- apatie cronică
- incapacitate de concentrare
- tulburări de dispoziţie
- depresie
- probleme de adaptare socială.â
Intensitatea acestor probleme variază de la medie la severă, iar

prezenţa lor poate fi continuă, afectând calitatea vieţii individului în mod
grav şi chiar irecuperabil, sau poate fi vorba doar de manifestări episodice.
Există adulţi care prezintă o capacitate mai mare de concentrare, în
ciuda existenţei ADHD ca boală de fond, în condiţiile în care sunt foarte
27
interesaţi şi entuziasmaţi de activităţile intreprinse. În schimb, alţii au
dificultăţi grave de focalizare a atenţiei, indiferent de situaţie.
Există cazuri în care indivizii afectaţi sunt retraşi şi evită compania
persoanelor din jur, devenind antisociali, sau, din contra, sunt hipersociabili
şi nu pot tolera singuratatea.
ADHD - manifestări la adulţi

Persoanele adulte suferind de această tulburare au probleme în a-şi
aminti diverse informaţii, a se concentra şi a urma indicaţii, în a-şi
organiza diferite activităţi sau în a duce la îndeplinit sarcini înainte de
termen limită.
Dacă aceste probleme nu sunt rezolvate corespunzător, se pot ivi
complicaţii de ordin psihologic, cu implicaţii emoţionale, sociale şi
comportamentale.
Nu este exclusă nici apariţia episoadelor de depresie sau anxietate.
4.1.2 EVALUAREA PSIHOLOGICĂ CLINICĂ
ADHD este o tulburare al carui diagnostic se stabileşte, de obicei, în

copilărie, la vârsta şcolară (6-12 ani).
În acest interval semnele sunt cel mai uşor de recunoscut la şcoală,
unde copilul nu este atent, deranjează desfăşurarea cursurilor, este
hiperactiv. ADHD este mai greu de diagnosticat sub 6 ani, simptomele
putând să apară şi periodic în timpul dezvoltării aparent normale a
copilului.
Specialiştii încă nu au stabilit vârsta la care simptomatologia atinge
un maxim, astfel încât suspiciunea de ADHD să fie mai întemeiată, însă au
căzut de acord asupra faptului că ADHD nu este o boală care să se
declanşeze la vârsta adultă. În vederea diagnosticării ADHD se pot face
evaluări psihologice clinice şi sociale care pot include:
- chestionare din care să reiasă dacă adultul suspectat a avut

simptome de ADHD în timpul copilăriei
- anamneze complete în care să se insiste pe simptomatologia
specifică ADHD şi pe prezenţa ei în antecedentele personale ale
pacientului
28
- discuţii cu părinţii persoanei suspectate de ADHD şi descoperirea
semnelor specifice sau a unora mai puţin specifice, cum ar fi
enurezisul nocturn
- analizarea, pe cât posibil, a activităţii şcolare a individului
- evidenţierea episoadelor de abandon şcolar, de lipsa nemotivată, de
suspendare sau chiar exmatriculare.
- teste psiho-educaţionale (inteligenţă, aprecierea IQ-ului).
Un procent ridicat de adulţi suferind de ADHD nu sunt diagnosticaţi

şi implicit, trataţi corespunzător. ADHD este o tulburare cronică şi dacă
este neglijată are consecinţe dramatice asupra vieţii individului, ducând la
scăderea încrederii în forţele proprii, frustrări multiple, insuccese
profesionale, depresie, abuz de substanţe interzise.
În vederea diagnosticării ADHD la adulţi se poate folosi WURS
(Scala Wender-Utah), care constă într-un test cu 25 de întrebări referitoare
la copilărie (axate pe problemele şi dificultăţile legate de această perioadă).
Scopul acestui test este de a evalua, prezenţa şi eventual severitatea
simptomelor ADHD în timpul copilăriei.
29
4.2 AUTISMUL
Autismul este o tulburare a creierului care interferă adesea cu

abilitatea de a comunica şi de a relaţiona cu cei din jur. Semnele autismului
se dezvoltă aproape îndotdeauna înaintea împlinirii vârstei de 3 ani, deşi
aceasta afecţiune este uneori diagnosticată abia mai târziu. În mod tipic,
părinţii devin îngrijorati atunci când observă că fiul/fiica lor nu începe să
vorbească şi nu răspunde sau nu interacţionează ca şi ceilalţi copii de
aceeaşi vârstă.
De regulă, copiii cu autism nu au o dezvoltare normală a vorbirii şi
pot să "pară" surzi, deşi testele de audiometrie sunt normale. Autismul
afectează modul în care copilul percepe şi procesează informaţia senzorială.
Severitatea autismului variază. Unii au nevoie de un însoţitor în
aproape toate domeniile vieţii lor cotidiene, în timp ce alţii pot fi capabili să
funcţioneze la un nivel foarte ridicat şi pot chiar să meargă la o şcoală
normală.
Simptome principale
Severitatea simptomelor variază semnificativ de la o persoană la alta.
Totuşi, toate persoanele cu autism au anumite simptome principale în
urmatoarele domenii:
Interacţiuni sociale şi relaţii interpersonale.

Simptomele pot fi:
- probleme semnificative în dezvoltarea abilităţilor de comunicare
nonverbală, cum ar fi privirea ochi-în-ochi, expresii faciale şi
posturi ale corpului
- incapacitatea de a stabili relaţii de prietenie cu copiii de aceeaşi
vârstă
- lipsa interesului în a impartăşi bucuria, preocupările sau realizările
cu alte persoane.
- lipsa empatiei. Persoanele cu autism pot avea dificultăţi în
înţelegerea sentimentelor altor persoane, cum ar fi durerea sau
tristeţea.
30
Interes diminiuat în diverse activităţi sau în joc
Simptomele pot fi:
- atenţie neobişnuită asupra jucăriilor. Copiii mai mici cu autism se
concentrează adesea pe anumite părţi ale jucăriilor, cum ar fi roţile
unei maşinuţe şi nu se joacă cu întreaga jucărie.
- preocupare faţă de anumite subiecte. Copiii mai mari şi adulţii sunt
adeseori fascinaţi de programul trenurilor sau de buletinele meteo.
- nevoie de uniformitate/simetrie şi de rutină. De exemplu, un copil cu
autism poate avea întotdeauna nevoie să mănânce pâine înainte de
salată şi insistă să meargă în fiecare zi pe acelaşi drum spre scoală.
- comportament stereotip. Acesta consta in batai din palme sau in
leganarea corpului.
Simptome din perioada copilăriei

Simptomele autismului sunt, de obicei, observate mai întâi de către
părinţi sau de alte persoane în primii 3 ani de viaţă ai copilului. Deşi
autismul este prezent de la naştere (e congenital), semnele acestei tulburări
pot fi dificil de identificat sau de diagnosticat în timpul copilăriei timpurii.
Adesea parinţii devin îngrijoraţi atunci când copilul lor nu vrea să fie
ţinut în braţe, când nu pare să fie interesat de anumite jocuri şi când nu
începe să vorbească.
De asemenea, părinţii sunt nedumeriţi în legatură cu capacitatea
copilului de a auzi. Adeseori, pare că un copil cu autism nu aude; totuşi în
alte momente el sau ea pare că aude zgomote de fond aflate la distanţa, cum
ar fi şuierul unui tren.
În contrast cu credinţele populare legate de copiii cu autism, foarte
puţini sunt complet izolaţi din punct de vedere social sau "trăiesc într-o
lume a lor, proprie".
Simptome din perioada adolescenţei

În perioada adolescenţei, comportamentul se modifică. Mulţi
adolescenţi câştigă abilităţi, dar rămân totuşi cu un deficit în capacitatea de
a relaţiona şi de a-i înţelege pe ceilalţi.
Pubertatea şi sexualizarea se pot face cu mai multă dificultate la
adolescenţii cu autism decât la copiii de de aceeaşi vârsta.
31
Simptome la vârsta adultă
Unii adulţi cu autism pot fi capabili să aibă o profesie şi o viaţă
independentă. Gradul în care un adult cu autism poate duce o viaţă
autonomă depinde de inteligenţa şi de abilitatea de a comunica.
Aproximativ 33% sunt capabili să aibă cel puţin o independenţă parţială.
Unii adulţi cu autism au o mare nevoie de a fi ajutaţi, în special cei cu
inteligenţa scăzută care nu pot vorbi.
Supervizarea parţială (part-time) sau totală (full-time) poate fi
asigurată prin programe terapeutice la domiciliu. La celălalt capăt al
spectrului tulburării autiste, adulţii cu autism înalt funcţional au adeseori
succes în profesia lor şi pot trăi independent, deşi în mod tipic ei continuă
să aibă unele dificultăţi în relaţionarea cu ceilalţi oameni. Aceste persoane
au, de obicei, o inteligenţa medie sau peste medie.
Alte simptome
Aproximativ 10% din persoanele cu autism au anumite forme de
abilităţi savante, talente deosebite, speciale, dar limitate, cum ar fi
memorizarea unor liste, calcularea datelor calendaristice, desenul sau talent
muzical. Multe persoane cu autism au percepţii senzoriale neobişnuite.
De exemplu, ei pot descrie o atingere uşoară ca fiind dureroasă sau
apăsarea profundă o pot percepe ca fiind o senzaţie liniştitoare. Alţii pot să
nu simtă deloc durerea. Unii pot avea preferinţe sau din contră repulsii
puternice faţă de unele alimente şi preocupări nefireşti.
Alte afecţiuni
Autismul este unul din cele câteva tipuri de tulburări pervazive de
dezvoltare , denumite şi tulburări de spectru autist. Nu este un fapt
neobişnuit ca autismul să fie confundat cu alte tulburări pervazive de
dezvoltare, cum ar fi tulburarea sau sindromul Asperger sau să aibă
simptome din celelalte tulburări.
O afecţiune similară este denumită tulburarea pervazivă de
dezvoltare - fără altă specificare. Aceasta se diagnostichează în cazul în
care copiii au comportamente asemanătoare, dar nu îndeplinesc criteriile
pentru autism. În plus, alte afecţiuni cu simptome similare pot să se
asocieze cu autismul.
32
Toţi profesioniştii, care lucrează în domeniul psiho-medical şi care

văd copii de toate vârstele cu ocazia consulturilor regulate pe care le fac,
trebuie să urmarească dacă apar semne precoce ale tulburărilor de
dezvoltare.
Testele de screening ale dezvoltării, cum ar fi chestionarul pe vârste
şi pe etape de dezvoltare a copilului, pot fi de ajutor la evaluarea
comportamentului.
În cazul în care sunt descoperite următoarele semne evidente ale
întârzierii în dezvoltare, copilul trebuie evaluat periodic de psihologul
clinician.
- nu gângureşte, nu arată cu degetul sau nu face alte gesturi până la

vârsta de 12 luni
- nu spune cuvinte simple pană la 16 luni
- nu spune spontan propoziţii de 2 cuvinte până la vârsta de 24 luni,
cu excepţia celor pe care le repetă dupa ce au fost rostite de alte
persoane (ecolalie)
- orice pierdere a achiziţiei limbajului sau abilităţilor sociale la orice
vârstă.
În cazul în care nu sunt semne evidente de întârziere în dezvoltare sau

nu sunt rezultate anormale la testele de screening, majoritatea copiilor nu
necesită o evaluare ulterioară până la data consultării următoare.
Totuşi, copiii care au o rudă apropiată cu autism trebuie monitorizaţi
îndeaproape, deoarece ei au un risc crescut de a avea autism şi alte
probleme de dezvoltare.
În plus faţă de evaluarea din timpul consulturilor periodice ale stării
de sănătate psiho-motorii, aceşti copii pot fi supuşi şi unor teste pentru
întârzierile în dezvoltare, tulburările de învăţare, deficitul în abilităţile de
socializare şi orice alte simptome care ar putea sugera prezenţa anxietăţii
sau depresiei.
33
4.3 TULBURAREA RETT
În 1966, după ani de observare şi cercetare a 6000 de copii cu

suferinţă a sistemului nervos central, Andreas Rett a izolat şi demonstrat la
22 de fetiţe de 3-13 ani existenţa sindromului care-i poartă numele. Toate
fetiţele au avut un istoric de dezvoltare psihomotorie normală în primele
luni de viaţă, urmat apoi de pierderea unor funcţii şi achiziţii deja
dobândite.
Treptat, la aceşti copii s-a observat pierderea funcţiilor de
prehensiune a mâinii, înlocuirea cu mişcări stereotipe, nefuncţionale,
apariţia unei pseudomicrocefalii, prin încetinirea creşterii perimetrului
cranian, instalarea ataxiei şi apraxiei trunchiului şi mersului.
La mulţi copii s-au observat şi modificări ale tonusului muscular,
anomalii şi modificări ale traseelor electroencefalografice, tulburări
respiratorii şi apariţia, uneori, a convulsiilor.
Andreas Rett, medicul austriac care a descris prima dată această

tulburare, a definit-o ca fiind o encefalopatie progresivă, care se dezvoltă
în principal la fete, după o perioadă de 5 luni de viaţă aparent normală
(dezvoltare pre şi perinatală normală, dezvoltare psihomotorie normală în
primele 5 luni de viaţă, perimetrul cranian normal la naştere).
După 5 - 45 luni de viaţă se observă, treptat, încetinirea creşterii
perimetrului cranian, tulburări ale mersului, pierderea unor achiziţii şi
îndemânări, inclusiv a limbajului şi relaţionării sociale.
O caracteristică importantă este pierderea îndemânărilor motorii, a
prehensiunii (a deprinderilor de utilizare a mâinilor) şi apariţia unor mişcări
stereotipe, nefuncţionale, precum răsucirea şi frecarea mâinilor în
apropierea gurii, imitând gestul de „spălare".
Evoluţia acestor copii este gravă, cu deteriorarea treptată a mersului,
cu regres psihomotor şi exitus, care poate surveni în câţiva ani.
Primul stadiu are ca principală manifestare „încetinirea creşterii

capului"; acest indicator este greu de observat şi se instalează după primele
2-4 luni de viaţă şi după o perioadă de dezvoltare normală.
34
În cel de-al doilea stadiu, manifestările pot fi acute sau insidioase,
uneori asemănătoare cu cele dintr-o boală neurodegenerativă. Lipsa
contactului psihic, restrângerea relaţiilor sociale de tip autist, tulburările de
atenţie, de auz şi de afectivitate pot fi considerate ca fiind tulburări
specifice autismului infantil. Tulburările de comunicare din sindromul Rett
devin complexe în acest stadiu. Concomitent, copilul poate prezenta
hipotrofie staturo-ponderală cauzată de malabsorbţie, de inapetenţă şi care
poate atinge forme severe. În acest stadiu pot apărea manifestări
paroxistice, convulsive sau neconvulsive la 30-50% din subiecţii cu
sindrom Rett. Anomaliile EEG sunt prezente în toate cazurile.
În stadiul trei apar anomaliile respiratorii la 75% dintre copii, cu

aspect de joc stereotip cu propria respiraţie - „joc" care apare în stare de
veghe şi dispare în somn. Este de fapt o hiperventilaţie, care se poate
asocia cu apnee, extremităţi cianotice, aerofagie şi distensie abdominală.
Hiperventilaţia este un eveniment primar, iar perioadele de apnee sunt
acompaniate de „manevre Valsalva" efectuate inconştient de copil: „expir
forţat cu gura închisă".
Aceste anomalii respiratorii se datorează unor disfuncţii corticale
care au conexiuni cu căile respiratorii. Mişcările stereotipe, „de spălare a
mâinilor" „de frecare a lor", „de muşcare a mâinilor" sunt indicatori
patologici, ca şi pierderea funcţiei principale a mâinilor, prehensiunea.
Aceşti copii, care iniţial puteau să apuce un obiect, treptat nu mai pot face
acest gest, mâna devenind nefuncţională, având numai jocul stereotip
menţionat.
Limitarea funcţiilor mâinii, care se instalează în stadiul doi,
reprezintă manifestarea principală, mai ales dacă este însoţită de:
încetinirea creşterii perimetrului cranian, de anomalii respiratorii şi
modificări EEG. O problemă importantă este şi constipaţia severă, ca
fenomen digestiv secundar.
În stadiul patru, boala atinge un nivel pe care îl poate menţine mult

timp. În acest stadiu, la majoritatea pacienţilor, convulsiile şi tulburările
respiratorii fie dispar, fie se ameliorează. Ulterior, dat fiind tulburările de
mers, se instalează scolioza (la aproximativ ½ dintre cazuri), fiind uneori
necesară intervenţia chirurgicală.
Hipotonia difuză se transformă treptat în rigiditate şi distonie la
35
majoritatea subiecţilor. Deteriorarea cognitivă, care se instalează treptat, se
poate opri în stadii diferite. Nivelul cognitiv rămâne nemodificat faţă de
stadiul trei. Copilul care a reuşit în primele 5-48 de luni sa achiziţioneze
limbajul şi să facă progrese psihice, treptat, odată cu instalarea bolii, poate
pierde aceste abilităţi, instalându-se deficitul cognitiv cu grade diferite de
severitate. Nu se poate considera ca fiind întârziere mintală.
Vârsta de deces este variabilă (boala poate dura între 2 şi 10-15
ani). Sub 15 ani decesul survine de obicei în somn, o cauză posibila fiind
prezenţa anomaliilor de conducere cardiacă.
Criterii de diagnostic
Sunt necesare următoarele criterii:
1. Dezvoltarea pre- şi perinatală aparent normală
2. Dezvoltarea psihomotorie aparent normală în primele cinci luni de
viaţă
3. Circumferinţa craniană normală la naştere.
Apariţia, după o perioadă aparent normală de dezvoltare, a următoarelor

simptome:
1. încetinirea creşterii perimetrului cranian între lunile 5-48 de viaţă
2. Pierderea abilităţilor motorii din sfera prehensiunii dobândite
anterior, în lunile 5-30 de viaţă, cu apariţia mişcărilor stereotipe şi
nefuncţionale ale mâinilor (spălarea mâinilor, frecarea mâinilor)
3. Pierderea precoce a abilităţilor sociale (adesea interacţiunea
socială se dezvoltă mai târziu)
4. Coordonarea dificilă a mişcărilor trunchiului şi a mersului;
5. Alterarea severă a limbajului expresiv şi receptiv, cu regres
psihomotor sever.
In ce priveşte diagnosticului diferenţial, o primă etapă vizează toate

bolile organice cerebrale şi somatice ce se pot însoţi de o pierdere
semnificativă a achiziţiilor psihice şi/ sau motorii: encefalite şi
encefalomielite, intoxicaţii severe cu afectare cerebrală, tumori cerebrale,
boli neuro-degenerative de etiologie metabolică, epilepsii grave, etc.
36
A doua etapă de diagnostic vizează celelalte boli psihice ce se pot
însoţi de deficit cognitiv: întârzieri mintale, tulburări de învăţare, de limbaj,
dar aceste entităţi clinice sunt stabile, permanente, nu au caracterul
Sindromul Rett .
A treia etapă de diagnostic diferenţial se va face în cadrul

tulburărilor pervazive de dezvoltare.
Sindromul Rett a fost diagnosticat până în prezent doar la fete.
Se acceptă că este vorba de o boală genetică, a cărei transmitere nu
este clară.
Rareori Sindromul Rett este familial.
4.4 SINDROMUL ASPERGER
Sindromul Asperger se caracterizează printr-o tulburare a dezvoltării,

în care individul afectat are dificultăţi în înţelegerea modalităţilor de
interacţiune socială.
Oamenii cu sindrom Asperger au unele manifestări de autism
(concentrare anormală asupra propriei persoane, caracterizată prin tulburări
grave de comunicare, dificultăţi de concentrare şi interacţiune socială), în
special abilităţi sociale slabe şi tendinţa spre rutină.
Totuşi, spre deosebire de cei cu autism, copiii cu sindromul Asperger
încep să vorbească în jurul vârstei de 2 ani (vârsta la care se dezvoltă
vorbirea în mod normal).
Nivelul lor de inteligenţă este normal sau superior normalului.
Ambele afecţiuni aparţin de un grup de boli numit Tulburări Globale de
Dezvoltare.
Există mai multe simptome prin care ar putea sindromul Asperger să

se manifeste. Copilul poate avea simptome variate ca şi intensitate, de la
37
uşoare până la severe şi, de asemenea, se pot manifesta câteva sau mai
multe dintre acestea.
Datorită varietăţii largi a simptomatologiei, nu există doi copii cu
sindrom Asperger care să se manifeste la fel.
Simptome în timpul copilăriei

Părinţii remarcă de obicei, simptomele sindromului Asperger în
momentul în care copilul lor începe să meargă la gradiniţă şi să
interacţioneze cu alţi copii.
Aceşti copii afectaţi de sindromul Asperger pot să se manifeste în

următoarele moduri:
- incapacitatea de a învăţa tehnici de interacţiune socială şi lipsa unor
abilităţi sociale înnăscute, precum capacitatea de a "citi" limbajul
trupului, de a începe şi menţine o conversaţie şi de a-şi aştepta
rândul pentru a vorbi
- îi displace orice schimbare în rutina zilnică
- lipsa de empatie (capacitatea de a recunoaşte şi a relata emoţiile la
cei din jur)
- incapacitatea de a recunoaşte modificări subtile în tonul şi accentul
conversaţiei, prin care vorbitorul schimbă sensul unei relatări;
astfel, copilul nu va putea înţelege o glumă, sau un comentariu
sarcastic va fi perceput ca atare; de asemenea, relatările lui vor fi
lipsite de tonuri, accente şi intonaţie şi, astfel, vor fi dificil de înţeles.
- poate avea un mod formal de a vorbi care este prea avansat
comparativ vârstei sale.
- poate evita să privească direct în ochii celor din ju
- poate avea expresii şi posturi aparte
- poate fi preocupat doar de unul sau câteva lucruri despre care ştie
foarte multe; mulţi copii cu sindromul Asperger par a fi interesaţi
excesiv de activităţi neobişnuite, precum rezolvarea de puzzle-uri,
proiectarea de case, desenarea unor scene extrem de detaliate sau
pot fi pasionaţi de astronomie.
- pot să vorbească mult, de obicei despre subiectul favorit; este des
întâlnit monologul; gândurile private sunt frecvent exteriorizate
38
- este posibil sa aibă o dezvoltare motorie întârziată; copilul poate
învăţa mai greu modul de utilizare a furculiţei şi a linguriţei, de a
merge pe bicicletă sau cum să prindă o minge; poate avea un mod
ciudat al mersului, iar scrisul de mână este frecvent deficitar
- poate fi extrem de sensibil şi să reacţioneze exagerat la zgomote de
intensitate mare, la lumini, la gusturi intense sau texturi aparte
- poate avea o capacitate de memorare dezvoltată şi abilităţi aparte în
matematică; copilul poate fi capabil să memoreze date, formule şi
numere de telefon cu o neobişnuită acurateţe în ceea ce priveşte
detaliile.
Cu toate că această afecţiune este în multe moduri asemănătoare cu

autismul, copilul cu sindromul Asperger are, în mod tipic, abilităţi normale
spre avansate ale limbajului şi intelectului.
De asemenea, cei cu sindrom Asperger, în mod tipic, întâmpină
dificultăţi în a-şi face prieteni şi în a se implica în activităţi sociale.
Simptome în adolescenţa şi la adultul tânăr

Majoritatea simptomelor persistă în timpul adolescenţei şi, cu toate
că bolnavul poate începe să deprindă abilităţi de interacţiune socială,
dificultăţile în comunicare rămân. Probabil că vor avea în continuare
dificultăţi în a înţelege comportamentul anturajului.
Adolescentul cu sindrom Asperger, precum ceilalţi adolescenţi, va
dori să-şi facă prieteni, dar se poate simţi timid sau intimidat la abordarea
celor de vârsta lui. Se va simţi diferit de ceilalţi.
Datorită faptului că ceilalţi adolescenţi pun mare preţ pe a fi şi a arata
"de gaşcă", efortul de a se integra poate deveni frustrant şi epuizant
emoţional pentru adolescenţii cu sindrom Asperger.
Pot fi imaturi, comparativ cu vârsta lor biologică şi pot fi naivi şi
prea încrezători, ceea ce îi va face ţinte uşoare pentru batjocură şi cicălire.
Toate aceste dificultăţi pot determina adolescenţii cu sindrom
Aspernger să devină izolaţi şi retraşi din punct de vedere social şi să sufere
de depresie şi anxietate.
Totuşi, unii dintre adolescenţii suferinzi de sindromul Asperger, sunt
capabili să-şi creeze şi întreţină câteva prietenii de-a lungul anilor de
şcoală. Unele dintre trăsăturile clasice ale sindromului Asperger pot
funcţiona în beneficiul adolescentului.
39
Adolescenţii cu sindrom Asperger sunt în mod tipic dezinteresaţi în a
urmari normele sociale şi de a gândi după nişte norme convenţionale,
permiţând dezvoltarea unei gândiri creative şi urmărirea unor interese şi
scopuri originale.
Tendinţa lor de a agrea regulile şi, de asemenea, onestitatea lor
caracteristică, îi poate sprijini în a excela la şcoală şi pe plan civic.
Simptomele adultului
Sindromul Asperger este o afecţiune prezentă pe toată durata vieţii,
cu toate că are tendinţa de a se stabiliza cu timpul şi, de asemenea, uneori
se remarcă ameliorări.
De obicei adulţii reuşesc să atingă o mai bună înţelegere a propriilor
defecte şi calităţi. Sunt capabili să acumuleze abilităţi sociale şi să înveţe
cum să reacţioneze în societate, în funcţie de comportamentul anturajului.
Mulţi oameni cu sindromul Asperger se căsătoresc şi au copii.
Mulţi copii cu sindrom Asperger au boli asociate şi pot avea şi
simptomele acestora.
Printre afecţiunile asociate se numară:

- tulburarea caracterizată de deficitul de atenţie şi hiperactivitate
- tulburare anxioasă
- depresie (mai ales la adolescenti)
- comportament obsesiv-compulsiv
- tulburarea de anxietate socială.
Sindromul Asperger este o tulburare a dezvoltării, prin care individul

întâmpina dificultăţi în a înţelege cum să interacţioneze din punct de vedere
social.
Stabilirea diagnosticului se realizează cel mai bine prin culegerea de
informaţii de la părinţi, medici, profesori şi alţi indivizi implicaţi în
îngrijirea şi supravegherea copilului, căci aceştia sunt cei care cunosc cel
mai bine comportamentul copilului.
40
Diagnosticul de sindrom
Asperger se stabileşte atunci când se întâlnesc anumite criterii.
Acestea includ:
- interacţiuni sociale defectuoase
- comportament, interese şi activităţi neobişnuite
- limbaj dezvoltat normal
- lipsa tulburărilor în dezvoltarea abilităţilor de autoîngrijire şi a
curiozităţii faţă de mediul înconjurător.
Specialiştii în domeniu vor analiza istoricul medical al copilului şi

vor obţine informaţii în ceea ce priveşte dezvoltarea acestuia, inclusiv date
despre dezvoltarea motorie, a limbajului, despre domeniile de interes ale
copilului şi a interacţiunilor de natură socială.
De asemenea, specialistul se va interesa despre sarcina şi despre
istoricul medical în familie (ce alte boli au fost prezente la rudele directe
ale copilului afectat).
Specialistul poate investiga copilul pentru a stabilii dacă
simptomatologia se datorează sindromului Asperger.
Se pot indica următoarele forme de evaluare:

- test psihologic prin care se evaluează intelectul şi capacitatea de
învăţare, IQ-ul (coeficient de inteligenţă) şi abilităţile motorii; se
poate realiza, de asemenea, un test de personalitate
- evaluarea capacităţii de comunicare, prin care se testează gradul de
dezvoltare a limbajului; copiii se testează pentru a evidenţia
capacitatea lor de înţelegere şi de utilizare a limbajului în
comunicare; de asemenea se testează şi formele non-verbale de
comunicare, alături de limbajul non-literal, precum umorul sau
metafora; se vor urmări tonul, intensitatea şi accentele utilizate de
copil
- examinare psihologică clinică prin care specialistul va evalua
relaţiile copilului cu familia şi apropiaţii, reacţia la situaţii noi şi
capacitatea acestuia de a înţelege sentimentele celorlalţi, precum şi
comunicarea indirectă, precum sarcasmul şi cicălirea
Psihologul clinician va observa copilul acasă şi la şcoală; de

asemenea se vor investiga şi alte posibile afecţiuni, precum anxietatea şi
depresia, tulburări care se regăsesc frecvent la cei cu sindromul Asperger.
41
La momentul stabilirii diagnosticului, medicul specialist va concluziona
dacă copilul întruneşte criteriile de diagnostic publicate în Manualul de
Diagnostic şi Statistică a Bolilor Mentale (DSM-IV-TR).
4.5 ANXIETATEA DE SEPARAŢIE
Despărţiri înlăcrimate şi bătăi din picior reprezintă o situaţie

obişnuită la copil în primii ani de viaţă. În jurul vârstei de un an, mulţi copii
dezvoltă anxietate de separaţie, devenind supăraţi când părinţii încearcă să-i
lase cu alte persoane.
Deşi anxietatea de separaţie este normală ca parte a dezvoltării
copilului, ea poate fi supărătoare.
Dacă părintele înţelege emoţiile prin care trece copilul şi are câteva
strategii de a face faţă situaţiei, atât copilul cât şi părintele vor trece mai
uşor peste aceste dificultăţi.
Sugarii se adaptează destul de bine la alţi îngrijitori decât părinţii.

Cel mai probabil, părintele simte mai multă anxietate la separarea de copil
decât simte acesta. Atâta timp cât nevoile lor sunt satisfacute, majoritatea
sugarilor mai mici de 6 luni se adaptează uşor la prezenţa altor persoane.
Între 4 si 7 luni, bebeluşii dezvoltă un simţ al obiectului permanent

şi încep să înveţe că obiectele şi persoanele există chiar dacă ei nu le văd.
Acesta este momentul în are copilul începe să joace jocul de-a scăpatul
obiectelor – scapă obiectul din scaunul înalt şi aşteaptă ca părintele să îl
înapoieze (o dată reprimit, îl scapă din nou).
Între 8 luni şi un an, copiii devin din ce în ce mai independenţi, dar
îşi doresc şi mai puţin să fie separaţi de părinte. Acum apare anxietatea de
separaţie, şi copilul poate deveni agitat şi supărat când părintele încearcă să
plece.
42
Indiferent dacă părintele pleacă în camera alăturată pentru câteva
secunde, sau lasă copilul cu bona pe perioada serii, sau îl lasă la creşă,
reacţia va fi aceeaşi: copilul plânge, se agaţă de părinte şi nu acordă atenţie
încercărilor celorlalţi de a-l linişti.
Durata anxietăţii de separaţie poate varia larg de la copil la

copil. Unii copiii pot trece prin această perioadă mai târziu, între 18 luni şi
2 ani şi jumătate.
Există şi copiii care nu trec prin ea, iar pentru unii copii, unele
evenimente de viaţă stresante pot declanşa sentimente de anxietate când
sunt separaţi de părinţi: o situaţie nouă la creşă sau o bonă nouă, apariţia
unui frate mai mic, mutarea familiei într-un loc nou sau o situaţie tensionatî
în familie.
În unele cazuri, în funcţie de temperamentul copilului, anxietatea de
separaţie poate să dureze din mica copilărie până în şcoala elementară. În
cazurile în care anxietatea de separaţie interferează cu activităţile normale
ale copilului mai mare, poate indica o tulburare de anxietate mai serioasă.
Daca anxietatea de separaţie apare din senin la un copil mai mare,
poate indica un alt tip de problema cum ar fi agresarea la şcoală sau abuzul.
Copiii înţeleg ce efect are acest comportament asupra părinţilor. Dacă
părintele se întoarce în cameră de fiecare dată când copilul plânge şi stă mai
mult sau îşi anulează planurile, copilul va continua să folosească această
tactică pentru a evita separaţia.
Anxietatea de separaţie este diferită de sentimental pe care unii copii

mai mari îl au când nu doresc ca părinţii lor să plece. În aceste cazuri,
tulburarea poate fi depăşită dacă copilului i se distrage atenţia şi nu reapare
până la întoarcerea părintelui, când copilul îşi aminteşte că acesta a fost
plecat.
În timpul acestui stadiu, părintele poate avea emoţii diferite. Poate fi
mulţumit să simtă că în sfârşit copilul este la fel de ataşat de el, aşa cum
acesta este ataşat de copil. Unii se pot simţi vinovaţi pentru că petrec timp
fară copil, lăsându-l pe acesta cu bona.
Sau se poate simţi copleşit de cât de multă nevoie de atenţie are
copilul din partea părintelui.
43
E bine ca parintele să-şi amintească că dorinţa copilului de a nu fi
părăsit este un semn bun că s-a dezvoltat un ataşament sănătos între cei doi.
La un moment dat copilul va fi capabil să-şi reamintască că părintele se
întoarce întotdeauna când pleacă, şi ca are cine să-i ofere căldura în acest
interval. Aceste plecări ale părintelui îi oferă şi copilului şansa de a
dezvolta tehnici de a face faţă unor situaţii noi.
Dacă anxietaea de separaţie intensă persistă până în perioada
preşcolară, şcoala primară sau mai târziu, şi interferă cu activităţile zilnice,
se recomandă un consult medical de specialitate. Pot fi semne ale unei
afecţiuni mai rare, dar mai serioase, numită tulburarea anxietăţii de
separaţie, dependenţa.
Simptome psiho-clinice:
- simptome de panică (cum ar fi greţuri, vărsături sau respiraţie
rapidă) sau atacuri de panică înainte de plecarea părintelui
- coşmaruri legate de separare
- teama de a dormi singur
- îngrijorări excesive legate de a fi pierdut sau răpit sau să plece fără
părinţi
Pentru majoritatea copiilor teama de a fi separaţii de părinţi trece

fără a fi necesară intervenţia medicală.
44
4.6 TULBURAREA DE OPOZIŢIE
Puţine lucruri se cunosc despre mecanismele psihologice implicate

în această tulburare. Teoria ataşamentului găseşte similitudini între
tulburarea de opoziţie, insecuritatea şi nedezvoltarea ataşamentului în
primele perioade ale copilăriei.
Tulburarea de opoziţie este explicată prin existenţa unor antecedente
defavorabile şi a dezvoltării unui ataşament de tip anxios-evitant.
Insecuritatea ataşamentului prezice agresivitatea băieţilor în primele clase
şi multiple probleme de conduită la şcoală.
K. Dodge, a studiat copiii agresivi raportându-i la stimulii sociali.
Copiii au manifestat următoarele deficite: incapacitate de utilizare corectă
a resurselor sociale; mecanisme ostile de atribuire; ofereau puţine soluţii
problemelor puse; se aşteptau să fie pedepsiţi pentru răspunsul lor agresiv.
Trăsăturile clinice ale unui copil cu tulburare de opoziţie pot fi grupate

astfel:
- copilul pare adesea a fi greu de controlat şi de dirijat. La vârsta de 4
ani nu respectă ora de somn sau de masă, „trebuie să-l chemi mereu
pentru că nu vrea să vină când îi spui". Refuză să mănânce şi are
frecvente „crize de încăpăţânare". Tolerează cu greutate frustrarea -
când este refuzat adesea se înfurie şi plânge sau ţipă; părinţii spun
adesea că „refuză să-l ia la cumpărături, pentru că, dacă nu i se
cumpără ce vrea, el ţipă". Mai târziu, pe la 6 ani, conflictele se
centrează pe refuzul de a se pregăti pentru şcoală, la fel şi „venitul
la masă sau mersul la culcare".
- agresivitatea este nesesizată în primii ani de viaţă, deşi copilul pare

mai „nervos", uneori chiar loveşte, zgârie sau bate. Când este
certat „ridică mâna la mama sa" dar rareori face asta cu alte
persoane. Aceste manifestări apar, de obicei, în aceleaşi condiţii,
când refuză să meargă la culcare sau să vină la masă. Acte
deliberate de distrugere a obiectelor apar adesea când se înfurie:
„loveşte cu piciorul în mobilă", „zgârie tapetul" sau „trânteşte
45
uşile". Când se află în afara casei, astfel de stări apar când doreşte o
jucărie de la un alt copil sau când i se ia o jucărie. Supărarea este
urmată imediat de atac. Acest comportament este inacceptabil şi
sancţionat de ceilalţi copii.
- activitatea copilului este particulară - nu are răbdare, este mereu
neliniştit. În acest context, concentrarea atenţiei acestui copil este
deficitară. Nivelul activităţii însă pare rezonabil când vine prima
oară la consultaţie.
Inconstant, copiii pot prezenta:

- anxietate - copilul poate părea rejectant şi incapabil de a respecta
regulile jocului pentru că nu se simte în siguranţă. Nu doreşte să
plece de lângă mamă sau nu o lasă să plece pentru că are o reacţie
de panică
- spasm al hohotului de plâns - este considerat ca un răspuns la
frustrare şi care apare între 1 şi 4 ani. Alteori poate apărea ca
răspuns imediat la prima experienţă de anxietate. Uneori, oprirea
respiraţiei este prelungită şi urmată de pierderea conştientei sau
scurte convulsii
- comportamentul părinţilor faţă de aceşti copii poate face parte din
aspectul clinic al bolii. Părinţii pot avea sau pot dezvolta, ca o
reacţie secundară la acest „copil dificil" un comportament critic, de
respingere, sărac în căldură afectivă, pasiv şi nestimulativ. Mamele
pot părea depresive, anxioase iar atmosfera în familie se poate
modifica serios. Alţi părinţi devin iritaţi, exagerat de intoleranţi.
Când un copil cu aceste particularităţi de temperament şi

comportament se naşte într-o familie, care din motive sociale sau personale,
nu este pregătită să accepte şi să educe un astfel de copil, atunci apare un
cerc vicios între aceştia şi cel mic, care se simte repins şi nesecurizat,
devenind şi mai dificil de stăpânit.
Pentru a stabili diagnosticul clinic trebuie să obţinem informaţii

despre copil de la aparţinători, educatori, profesori, psiholog; datele de
istoric, examenul clinic şi paraclinic vor ajuta acest demers şi astfel se vor
46
menţiona:
- antecedentele personale fiziologice şi patologice ale acestor copii:

eventualele probleme intra şi perinatale, traumatisme, convulsii,
boli somatice severe care au afectat dezvoltarea
- antecedentele heredo-colaterale ne interesează pentru a putea

stabili dacă există o ereditate în familie în acest sens
- descrierea manifestărilor, făcută de părinţi sau aplicarea

interviurilor. Interesează: natura şi severitatea manifestărilor de
care se plâng părinţii şi stabilirea situaţiilor specifice şi a
dificultăţilor pe care le întâmpină aceştia: Când se înfurie cel mai
des? Care sunt persoanele pe care nu le preferă şi în prezenţa
cărora se declanşează cel mai des conflicte?
- se va evalua gradul de perturbare a personalităţii părinţilor,

capacitatea lor de a se descurca cu propriul lor copil, cu crizele
lui de mânie, cât de mult se mai pot schimba sau cât de permeabili
mai sunt pentru a accepta modificările educaţionale propuse de
terapeut
- vor fi observaţi împreună părinţii şi copilul pentru a putea stabili

care sunt defectele în relaţionare şi care menţin cercul vicios între
„copilul negativist" şi părinţii săi
- evaluarea şi observarea copilului este importantă pentru a putea

stabili nivelul de dezvoltare al copilului şi dacă nu există şi alte
condiţii psihopatologice asociate precum Sindromul hiperkinetic
sau Autismul
Criterii de diagnostic
Copilul are un pattern de comportament negativist, ostil şi sfidător,
care durează de cei puţin 6 luni.
Din următoarele 8 simptome sunt necesare cei puţin 4 pentru a putea
pune diagnosticul:
47
1) adesea îşi iese din fire
2) adesea se ceartă cu adulţii
3) adesea refuză sau sfidează regulile stabilite de părinţi
4) adesea îi sâcâie pe ceilalţi
5) adesea îi învinovăţeşte pe ceilalţi pentru propriile lui greşeli
6) se supără şi se înfurie cu uşurinţă pe ceilalţi
7) este furios şi neliniştit aproape tot timpul
8) este nemulţumit tot timpul
Se va lua în consideraţie acest comportament numai dacă apare mai

frecvent şi este mai grav decât la ceilalţi copii de aceeaşi vârstă cu el.
48
4.7 TULBURAREA DE CONDUITĂ
În literatură se fac multe comentarii privind comportamentul normal

şi anormal. Tulburarea de conduita este definită ca o conduită antisocială
persistentă la copil şi adolescent .
Putem spune că mulţi copiii sunt la un moment dat autorii unor acte
care contravin normelor sociale şi încalcă drepturile personale sau de
proprietate.
De asemenea, mulţi dintre copii au avut în dezvoltarea lor
evenimente izolate de tip furt sau minciună şi chiar la copilul normal pot
apărea, accidental şi destul de rar, gesturi agresive, cu lovire intenţionată.
Copilul considerat a avea o tulburare de conduită diferă de toţi
ceilalţi prin intensitatea, extinderea şi severitatea comportamentelor
antisociale .
Din păcate, nu există o linie netă de demarcaţie între comportamentul
social normal şi cel anormal.
Normele sociale sunt norme culturale specifice fiecărui grup social.
Există importante diferenţe în judecata socială privind conduita antisocială.
Acelaşi comportament poate determina reacţii diferite
Un băiat „liniştit dar, umilit şi batjocorit" de multe ori de câţiva
colegi ajunge „la disperare" şi se apără folosind un obiect contondent care
răneşte grav un coleg.
Inevitabil, poliţia, specialiştii psihologi, psihiatrii, medicul de
familie, pediatrul, toţi cei care sunt implicaţi în evaluarea şi ajutarea
copilului vor fi influenţaţi în judecarea faptelor antisociale, de valorile
promovate în societatea lor.
Tulburarea de conduită prezintă un mecanism de reţinere şi

internalizare a fiecărui eveniment specific;
Tulburările de învăţare, lipsa achiziţiilor şcolare, problemele de
concentrare a atenţiei şi hiperactivitatea sunt adesea asociate cu tulburarea
de conduita. Totodata lateralitatea şi performanţele de limbaj sunt de
asemenea modificate.
49
Funcţionalitatea personalităţii copiilor cu tulburarea de conduită este
modificată în situaţii complexe; aceşti copii au puţine răspunsuri adecvate,
au puţine abilităţi de negociere a conflictului şi îşi pierd repede capacitatea
de a-şi controla emoţiile.
Factorii sociali şi familiali se asociază cu tulburările de conduită:

- proasta funcţionare în ceea ce priveşte comunicarea şi în stabilirea
relaţiei cu copilul; agregarea familială a unor tulburări precum:
consum de drog, alcool, probleme psihiatrice, dezacord marital
- tulburări de personalitate antisocială la unul din părinţi
- copilul maltratat, neglijat, abuzat, are un risc crescut pentru a face
tulburare de conduita
- există pattemuri de comportament ale părinţilor, care contribuie la
apariţia tulburarii de conduita precum: inconsistenţa în aplicarea
regulilor, pedepse uşoare, non-complianţa copilului la atitudinea
coercitivă şi renunţarea părinţilor în faţa acestuia, care, astfel,
rămâne nepedepsit
Factorii protectivi şi care asigură „rezilienţa" au fost bine studiaţi, iar

schema lui Loeber arată importanţa acestora din punct de vedere
prognostic:
- un temperament mai puţin puternic
- o activitate crescută a sistemului nervos autonom
- abilitatea de a relaţiona cu ceilalţi
- arii de competenţă în afara şcolii
- eficacitatea şcolară
- inteligenţa bine dezvoltată
- o bună relaţionare cu cel puţin unul dintre părinţi
- prieteni cu activitate pro-socială
- responsabilitate şi capacitate de autodisciplină
- capacitatea de a selecţiona, de a face alegeri bune
- răspuns bun la pedeapsă.
Criterii de diagnostic tulburările de conduită

Există un pattern persistent de comportament, care încalcă drepturile
50
şi normele sociale şi care se manifestă de cel puţin 12 luni (3 sau mai multe
criterii). Cel puţin un criteriu a fost prezent în ultimele 6 luni:
Agresivitatea faţă de persoane sau animale:

1. terorizează, ameninţă şi intimidează pe ceilalţi
2. iniţiază frecvent lupte fizice
3. a folosit o armă care poate cauza o afectare serioasă altei
persoane (băţ, piatră, cuţit, sticlă spartă, armă de foc)
4. a fost nemilos, crud cu alte persoane
5. a fost crud şi nemilos cu animalele
6. a furat, în timp ce se confrunta cu victima (jaf armat, extorsiune)
7. a violat sau forţat pe cineva la un act sexual
Distrugerea proprietăţii:
8. a dat foc cu intenţie şi a cauzat o afectare serioasă a proprietăţii
altei persoane
9. a distrus cu intenţie proprietatea altor persoane, a spart casa,
maşina unei persoane
Fraudă sau furt:

10. a intrat prin efracţie în casa, dependinţele sau autoturismul cuiva
11. minte pentru obţinerea unor bunuri sau favoruri sau pentru a
evita obligaţiile
12. a furat lucruri de valoare fără a se confrunta cu victima (a furat
din magazine dar fără a sparge sau a falsifica)
Încălcări grave ale normelor sociale:

13. adesea stă afară noaptea, încă de la 13 ani, fără acordul
părinţilor şi în ciuda interzicerii repetate
14. a fugit de acasă noaptea, de cel puţin două ori
15. deseori chiuleşte de la şcoală începând încă de la 13 ani
Evoluţia bolii şi îmbogăţirea simptomatologiei cu tulburări formale

de gândire, cu apariţia maniei, a tulburărilor de percepţie, orientează
diagnosticul spre episod psihotic-maniacal sau halucinator-delirant, posibil
schizofrenie sau tulburare bipolară la debut.
Episoadele depresive, cu sau fără elemente psihotice, se pot însoţi la
copii şi adolescenţi de acte antisociale, precum abuz de substanţe, de
51
alcool, plecări de la domiciliu. De altfel, tulburările depresive pot fi uneori
comorbide cu tulburările de conduită.
Condiţiile defavorabile de viaţă şi lipsa unor perspective de viitor,
conştientizarea handicapului social poate determina la unii dintre
adolescenţii cu tulburare de conduită şi trăiri depresive autentice, care cresc
rata suicidului şi a abuzului de substanţe.
Diagnosticul este facilitat de criteriul vârstă - sub 9 ani şi absenţa
gesturilor antisociale (furt, minciuni, agresivitate) care nu sunt prezente în
tulburarea opoziţional-sfidătoare.
Tulburarea de personalitate antisocială este un diagnostic important,
dar facilitat de criteriul vârstă: 18 ani.
Totuşi, este important să spunem că această dizarmonie de
personalitate este observată încă din primii ani de şcoală, când se vede că
aceşti copii sunt „altfel" decât ceilalţi.
Conceptul de personalitate nu poate fi folosit sub vârsta de 18 ani, şi
atunci se utilizează pentru a marca totuşi începutul dizarmoniei, noţiunea de
temperament (componentă a personalităţii). In ultimii ani au apărut multe
date în literatura de specialitate despre studiul particularităţilor de
temperament la copil; amprenta biologica şi genetică care-l diferenţiază de
ceilalţi şi care anticipează dezvoltarea în sens psihopatie a personalităţii.
4.8 MUTISMUL SELECTIV
Mutismul electiv/selectiv reprezintă o categorie diagnostică specifică

copilului între şase şi nouă ani.
Această tulburare, descrisă încă din 1880 a căpătat numele de
mutism electiv în 1930, considerându-se că aceşti copii „aleg" (se
hotărăsc) să nu mai vorbească.
Este forma lor majoră de opoziţie şi protest. Aceşti copii refuză să
vorbească în anumite situaţii, deşi au achiziţionat limbajul. Ei par a
„selecţiona" situaţiile sociale în care vor să vorbească.
În literatura germană a anilor 1880, a apărut prima descriere a
mutismului voluntar la persoane sănătoase psihic. Acest comportament a
fost denumit în mai multe moduri: mutism funcţional, vorbire şovăielnică,
52
mutism electiv, mutism selectiv, fobie de vorbire, afazie voluntară,
mutismul auzului, negativism verbal, evitarea vorbirii.
Tulburarea nu este datorată unor cauze organice sau altor boli
psihice.
DSM IV-R consideră că acesta tulburare este o tulburare anxioasă şi

este descrisă în capitolul „Tulburări anxioase la copil".
Unii autori au considerat că termenul de „selectiv" este mai corect
fiind explicat de ipoteza etiologică a acestei boli precum că trăsăturile de
temperament, anxietatea şi timiditatea îl fac pe copil să selecteze situaţiile
sociale în care să refuze să vorbească.
Se mai consideră că aceşti copii îşi exprimă timiditatea, anxietatea
sau ostilitatea în acesta manieră particulară şi care implică limbajul vorbit,
achiziţie atât de preţioasă în procesul dezvoltării.
Definiţia OMS din 1993 caracterizează astfel Mutismul selectiv: ca

fiind o severă selectivitate în vorbire, determinată emoţional, deşi copilul a
demonstrat abilităţi clare în achiziţionarea limbajului şi continuând să-l
folosească în anumite situaţii, dar refuzând să vorbească în altele.
Într-adevăr, aceşti copii au dobândit şi dezvoltat capacitatea de
comunicare prin limbajul expresiv şi, deodată sau treptat, în jurul vârstei de
5-6 ani încep să vorbească numai în anumite condiţii sau numai cu anumite
persoane.
Se poate ajunge la situaţii în care refuzul este total sau comunică
doar prin silabe disparate; această atitudine se manifestă numai în anumite
situaţii (la şcoală sau la grădiniţă), în timp ce acasă cu părinţii continuă să
vorbească. în formele severe, copilul refuză să mai vorbească şi cu aceştia,
mutismul devenind aproape total.
Durata manifestării este variabilă: de la câteva luni la 1 an.
Manualul DSM IV R precizează următoarele criterii pentru Mutismul

electiv:
- în situaţii specifice (în care ar trebui să vorbească, ca de exemplu la
53
şcoala) copilul nu reuşeşte să vorbească deşi în alte condiţii poate
- datorită acestei tulburări apar modificări în aspectele ocupaţionale
sau de comunicare socială
- durata tulburării este de cel puţin o lună {nu este vorba de prima
lună de şcoală)
- incapacitatea (eşecul) copilului de a vorbi nu se datorează
necunoaşterii limbajului vorbit în situaţia respectivă
- tulburarea nu se datorează altei incapacităţi de comunicare (precum
balbismul) şi nici nu apare în contextul tulburării pervazive de
dezvoltare, schizofreniei sau altei boli psihice
Caracteristici clinice.
Copiii cu mutism electiv sunt capabili, prin definiţie, să înţeleagă şi
să folosească limbajul vorbit, dar în anumite situaţii ei nu pot face acest
lucru.
Cea mai frecventă manifestare a mutismului electiv este la şcoala
sau cu adulţii străini, pe care copilul nu i-a mai întâlnit.
In prezenţa membrilor familiei, copilul vorbeşte, totuşi există cazuri
în care, datorită unei situaţii conflictuale în familie, copilul începe să
manifeste acest comportament în primul rând cu unul din membrii familiei
iar, treptat, numărul (ori creşte instalându-se un mutism total.
Deşi copiii sunt „muţi", ei totuşi comunică prin gesturi, priviri,
desene, uneori chiar prin sunete nearticulate.
Par chiar „vorbăreţi" în „mutismul" lor. În antecedentele lor există
uneori o perioadă de întârziere uşoară în dezvoltarea limbajului.
Intrarea în colectivitate poate scoate la iveală trăsăturile lor de
temperament de tip inhibat.
Refuzul persistent de a vorbi poate apărea prima oară la grădiniţă.
Uneori, în anumite condiţii, copilul refuză să vorbească dar familia
nu se îngrijorează, considerându-l timid sau ruşinos; dar repetarea acestei
atitudini şi persistenţa ei, creşte îngrijorarea familiei, în ciuda faptului „că
el ştie să vorbească", „şi înţelege tot", „ba spune chiar şi poezii".
Aceşti copii prezintă următoarele trăsături asociate:
- trăsături de personalitate specifice: timiditate exagerată, frici
54
sociale, chiar fobii, tendinţe de izolare şi retracţie, evitarea
persoanelor sau a condiţiilor stresante pentru el; In acelaşi timp,
aceşti copii pot fi agresivi, ostili, extrem de încăpăţânaţi,
manipulativi şi foarte rezistenţi la schimbare - uneori aceste atitudini
se manifestă mai frecvent acasă
- uşoară întârziere în dezvoltarea psihică, predominant de

limbaj; imaturitatea afectivă şi motivaţională
- ocazional pot exista şi tulburări de comunicare asociate, tulburări

fono-articulatorii sau afecţiuni somatice pediatrice
- tulburări comorbide frecvente în mutismul electiv sunt: enurezisul,

encoprezisul, tulburările obsesiv-compulsive, fobiile specifice
copilului, tulburările depresive, refuz şcolar, tulburările de învăţare
Caracteristicile familiei sunt important de evaluat pentru că ne oferă

informaţii privind antecedentele heredocolaterale (istoric de boli psihice la
părinţii acestor copii este destul de frecvent, particularităţi temperamentale
similare
Maniera educaţională hiperprotectoare este frecvent observată în aceste
familii, ceea ce impune o ajustare terapeutică
4.9 TICURILE. SINDROMUL TOURETTE
Ticurile şi forma lor severă, Sindromul Tourette sunt un grup de

tulburări neuropsihiatrice, care debutează în copilărie şi adolescenţă şi pot
avea grade diferite de severitate, iar simptomul principal îl reprezintă
persistenţa ticurilor.
Sindromul Tourette sau Tulburarea Gilles de la Tourette este
recunoscută ca fiind cea mai severă forma a ticurilor.
Aceste tulburări sunt deja cunoscute ca având caracter familial, cu
modificări în circuitele frontale şi subcorticale; sunt considerate din ce în
55
ce mai mult ca având o componentă neurologică importantă.
Ticurile sunt definite ca fiind mişcări sau vocalizări (sunete) bruşte,

rapide, recurente, neritmice, adesea controlate voluntar şi care reproduc un
act motor sau vocal normal.
Ticurile pot fi tranzitorii sau persistente, având o componentă
voluntară cât şi una involuntară (pot fi reproduse de copil sau pot fi
controlate de acesta).
Sunt accentuate în condiţii de emotivitate crescută. În copilărie sunt
frecvente ticurile tranzitorii şi formele uşoare ale ticurilor, fără a avea o
semnificaţie clinică majoră spre deosebire de ticurile motorii şi vocale
multiple, care au de obicei un prognostic rezervat.
După forma clinică

 motorii
 vocale
După frecvenţă şi severitate pot fi definite următoarele tipuri:

 ticuri simple motorii în care sunt implicate un număr mic de grupe
musculare (clipitul, grimase faciale, mişcări ale umărului, gâtului)
pot fi subdivizate în: ticuri clonice, ticuri tonice, ticuri distonice,
după forma contracturii musculare (cele distonice apar în
Sindromul Tourette);
 ticuri complexe motorii: în care mişcarea este mai complexă,
reproduce un gest, o mişcare, care implică mai multe grupe
musculare (gestul de aranjare a hainelor, de ridicare a braţelor şi
scuturare a lor etc); rareori în Sindromul Tourette pot apare şi
gesturi obscene şi copropraxie;
Ticurile vocale pot fi şi ele simple sau complexe:

 ticurile vocale simple: suflat, fluierat;
 ticurile vocale complexe: repetarea unor silabe inteligibile,
până la repetarea unor propoziţii sau expresii uzuale
In Sindromul Tourette apar expresii obscene definite prin termenul
de coprolalie.
56
Manualul DSM IV-R, menţionează următoarele forme:

Tulburarea ticurilor tranzitorii, ale cărei criterii de diagnostic sunt:
 Prezenţa ticurilor motorii şi/sau vocale simple sau multiple (mişcări
sau vocalizări bruşte, rapide, recurente, neritmice şi stereotipe)
 Aceste mişcări apar de mai multe ori pe zi, aproape în fiecare zi,
cel puţin patru săptămâni, dar nu mai mult de 12 luni consecutiv
 Tulburarea produce disconfort marcat sau o importantă afectare
socială sau ocupaţională
 Debutul se situează înainte de 18 ani
 Tulburarea nu se datorează acţiunii directe a unei substanţe toxice
sau unei boli organice cerebrale (encefalită, boala Huntington)
 Nu au fost niciodată satisfăcute criteriile pentru Tulbutarea
Tourette sau tic motor sau vocal cronic
Manualul DSM IV preferă termenul de tulburare, în timp ce autorii

englezi utilizează noţiunea de sindrom, dat fiind marea eterogenitate a
bolii.
Am putea spune că nu există diferenţe majore între cele două
clasificări, amândouă taxonomiile menţionează aceleaşi categorii
diagnostice, iar criteriul timp este acelaşi.
57
4.10 PICA. RUMINAŢIA. TULBURAREA DE HRĂNIRE
Manifestările cu caracter patologic, care pot apărea în perioada de

sugar şi în mica copilărie sunt: mestecatul unor substanţe nealimentare,
mâncatul unor cantităţi de alimente anormal de mari şi cu o ritmicitate
nefirească, regurgitarea bolului alimentar cu remestecarea lui.
Specifice sunt: Ruminaţia şi Pica.
Ruminaţia reprezintă regurgitarea repetată a bolului alimentar, cu
eliminarea lui sau cu reângurgitarea lui - este un fenomen frecvent în
perioada de sugar şi care este considerat patologic dacă este frecvent şi
persistă în timp.
Pica reprezintă mestecatul şi înghiţitul unor substanţe necomestibile.
Manifestările pot varia de la mestecatul gumei şi al capătului creionului
până la ingestia de pământ, păr sau tencuială.
Tulburările comportamentului alimentar în perioada de sugar şi de
copil mic se caracterizează printr-o alimentare neadecvată, cu scăderi în
greutate; tulburările se pot asocia de cele mai multe ori şi cu alte tulburări
emoţionale şi de conduită.
Cele mai frecvente probleme apar în familiile: foarte tinere sau

dezorganizate, cu mame singure, fără suport material, sau în familiile
numeroase dar sărace cu nivel socio-cultural scăzut.
Probleme pot apărea şi în familiile normale dar cu rude foarte
critice, care sancţionează periodic comportamentul tinerei mame.
În aceste situaţii, nefavorabile nesuportive fie prin sărăcie sau
abandon fie prin critică exagerată din partea rudelor se produce o
generalizare a anxietăţii fireşti puerperale, cu stare de iritabilitate care se
exprimă şi în procesul alimentaţiei; mama devine atât de nervoasă iar
copilul începe să „o simtă", să plângă excesiv, protestând prin refuzul
alimentaţiei, restabilind astfel cercul vicios „mamă iritabilă-copil agitat".
Mulţi autori consideră că aproximativ 20% dintre copiii mici pot
prezenta în mod firesc mici probleme în alimentaţie, dar numai 2% dintre
58
copii pot prezenta hipotrofie staturoponderală sau malnutriţie.
Copiii mici pot avea obiceiuri alimentare ciudate:

 pot mânca prea mult sau mai deloc
 pot refuza alimente considerate de familie foarte hrănitoare
preferând altele mai puţin calorice
 copiii mici pot mesteca uneori substanţe non alimentare fără a fi
deranjaţi de gustul lor ciudat
 „scuipatul" sau „regurgitarea" mâncării care nu-i place este
uneori un fapt firesc pentru copilul mic
 există copii care surprind uneori prin necesarul foarte mic de
hrană dar care pare a le ajunge, ei neprezentând nici un simptom
clinic de deshidratare sau malnutriţie
 orarul alimentar poate fi foarte divers, unii dintre cei foarte mici
continuând să ceară de mâncare şi în cursul nopţii; un biberon cu
lapte pare a le calma somnul şi le oferă satisfacţie
In situaţia în care copilul scade în greutate şi pare a i se încetini

creşterea trebuie identificate cauzele.
Factorii non organici care pot determina tulburări comportamentale

de alimentaţie pot fi grupaţi în:
- factori psihici care ţin de copil (inapetenţă psihogenă/ anorexie,
iritabilitate, disconfort emoţional)
- factori psiho-sociali care ţin de mamă şi de calitatea îngrijirii oferite

de familie mame cu tulburări psihice, care trăiesc în condiţii
materiale dezavantajoase), alimente necorespunzătoare, cu valoare
calorică redusă, condiţii igienice precare, care favorizează
apariţia infecţiilor gastrointestinale şi a parazitozelor.
Aceşti copii au o tulburare de ataşament cu ataşament nesigur.

Mamele acestor copii oferă mai puţină atenţie şi afectivitate exprimate prin
zâmbet şi gesturi, comparativ cu lotul martor.
Există ipoteze care consideră că şi copilul poate prezenta un
temperament mai dificil şi dezorganizat, care nu oferă suficiente semnale
mamei ca răsplată pentru efortul ei - mama devine anxioasă şi dezamăgita,
retrasă şi neresponsivă, agravând comportamentul copilului.
59
Familiile acestor copii au rate înalte de dezorganizare şi tensiuni
intrafamiliale, cu nivel material scăzut (şomaj, ostilitate).
4.10.2 EVALUAREA PSIHOLOGICA CLINICĂ
In ediţia a IV-a a DSM-ului, Tulburarea comportamentului alimentar

în perioada de sugar şi de copil mic a fost separată de Anorexia Nervoasă şi
Bulimia Nervoasă.
Pica
În prezent, criteriile de diagnostic DSM IV-R sunt următoarele:
- Cel puţin timp de o lună, copilul mănâncă în mod persistent
substanţe nenutritive (pământ, vopsea, tencuială, hârtie, cartofi
cruzi, scrobeală, cerneală etc)
- Mestecatul şi mâncatul substanţelor nenutritive este neadecvat
cu nivelul de dezvoltare al copilului
- Mestecatul sau înghiţitul substanţelor neadecvate nu face parte
din practicile culturale acceptate de membrii familiei
- Diagnosticul de Pica se poate pune separat doar dacă este
suficient de sever pentru a justifica atenţie clinică.(acest
comportament poate apărea şi în alte tulburări precum
întârzierea mintală, schizofrenia, tulburări pervazive de
dezvoltare).
Ruminaţia
Ruminaţia este o regurgitare permanentă a bolului alimentar,
urmată de o scădere semnificativă în greutate.
DSM IV-R consideră că acest comportament izolat şi fără urmări
clinice este acceptat în perioada de sugar, când motilitatea gastrică şi
refluxul gastro-esofagian au un grad mare de imaturitate. Caracterul
patologic este dat de:
 Repetate şi persistente regurgitări şi remestecări ale bolului
alimentar, cel puţin o lună copilul are această maniera
anormală de hrănire, după o perioadă de funcţionare normală
 Regurgitarea nu se datorează unor boli gastrointestinale sau
altor boli asociate
Simptomele nu apar exclusiv în cursul altor tulburări precum:
60
anorexia nervoasă, bulimia. Dacă simptomele survin exclusiv în cursul
întârzierii mintale sau tulburării pervazive de dezvoltare va fi considerată
boală doar dacă sunt suficient de severe pentru a justifica atenţia clinică
Tulburarea de hrănire în perioada de sugar si copil mic

Criteriile de diagnostic prezente în DSM IV-R sunt următoarele:
 De cel puţin o lună copilul are incapacitate permanentă de

hrănire adecvată, urmată de scăderea în greutate sau de lipsa
creşterii
 Tulburarea nu este datorată unor cauze organice,
gastrointestinale sau de altă natură
 Tulburarea nu este justificată de absenţa hranei sau de prezenţa
altei tulburări psihice
 Debutul simptomatologiei, înainte de 6 ani.
61
5.
PRINCIPALELE BOLI PSIHICE ŞI INTERVENŢIA
PSIHOLOGULUI CLINICIAN
5.1 ÎNTÂRZIEREA MINTALĂ
Eforturile de a defini şi clasifica retardarea mintală cunosc un trecut

îndelungat. Esquiroi este considerat primul care a creionat o definiţie,
privind retardarea mintală nu ca pe o boală, ci ca pe o tulburare de
dezvoltare, concept menţinut şi în definiţiile moderne.
În practică, cea mai utilă definiţie modernă este probabil cea folosită
de Asociaţia Americană pentru Deficientă Mintală (AAMD), care defineşte
retardarea mintală ca „o funcţionare intelectuală generală semnificativ sub
medie, care a început în timpul perioadei de dezvoltare şi se asociază cu o
deficienţă a comportamentului adaptativ".
Formează un capitol al psihiatriei, cu o poziţie mai aparte, în sensul
că aici legătura cu patologia somatică este mare, retardarea mintală fiind
obişnuit consecinţa, mai mult sau mai puţin directă sau evidentă, a
tulburărilor în dezvoltarea SNC.
Retardarea mintală arata stadiul atins în dezvoltarea (mai ales
cognitivă) a intelectualului, instalarea deficitului intelectual confundându-
se de obicei cu dezvoltarea integrală a individului. In multe ţări se preferă
alte denumiri ca: „mental deficiency" (Anglia), „etats d'arrieration"
(Franţa), „mental retardation" (Statele Unite).
Poate fi considerata ca un stadiu subnormal de dezvoltare a
intelectului existent de la naştere sau apărut în prima copilărie, ca urmare a
unor tulburări care afectează dezvoltarea creierului, condiţionate de o
multitudine de factori.
Intelectul este rezultatul unui proces îndelungat şi complex de
dezvoltare a SNC, care se întinde de la naştere şi până la maturitate, la
realizarea căruia îşi dau concursul atât factori genetici, cât şi factori de
mediu, factori ce pot valida desfăşurarea potenţialului biologic sau îl pot
opri în dezvoltarea sa, la diferite nivele.
62
Criteriile de diagnostic DSM-IV-TR

 Funcţionare intelectuală semnificativ sub medie: un QI de
aproximativ 70 sau mai puţin la un test individual (pentru
sugari - apreciere clinică)
 Deteriorare sau deficite concomitente în funcţionarea
adaptativă prezentă (eficacitatea persoanei de a satisface
standardele aşteptate pentru vârsta sa de către grupul său
cultural) în cel puţin două din următoarele domenii:
comunicare, autoângrijire, viaţă de familie, aptitudini
sociale/interpersonale, folosirea resurselor comunităţii,
autoconducere, aptitudini şcolare funcţionale, muncă, timp
liber, sănătate, siguranţă
 Debut înainte de vârsta de 18 ani
Se codifică pe baza gradului de severitate, care reflectă nivelul de

deteriorare intelectuală:
Retardare mintală uşoară - Ql de la 50-55 până la 70
Retardare mintală moderată - Ql de la 35-40 până la 50-55
Retardare mintală severă - Ql de la 20-25 până la 35-40
Retardare mintală profundă - Ql sub 20 sau 25
Retardare mintală de severitate nespecificată - când există prezumţia

fermă de retardare mintală, dar inteligenţa persoanei nu poate fi testată prin
testele standard.
Retardarea mintala uşoară (Ql 55-70) - vârsta mintala 9-12 ani –

debilitatea mintala
Persoanele cu retardare mintală uşoară reprezintă cel mai mare grup
(85%) din grupul persoanelor cu retard mintal. De obicei, înfăţişarea lor nu
prezintă nimic deosebit şi orice deficiţe motorii sau senzoriale sunt abia
sesizabile. Mulţi dintre ei obţin rezultate şcolare care le permit să ajungă în
clasa a Vl-a sau să termine şcoala generală, iar unii reuşesc chiar să ajungă
în liceu.
63
Aspectul clinic al debilului poate prezenta particularităţi somatice,
cînd acestea există, constau din malformaţii discrete ale buzelor, dinţilor,
urechilor etc.
Examenul psihic decelează în primul rând deficienţe în sfera cog-
nitivă. Vorbirea deşi este relativ bine dezvoltată, de multe ori apare
defectuoasă.
Percepţiile sunt puţin exacte, lipseşte descriminarea fină a
analizatorilor, care, împreună cu labilitatea şi lipsa de tenacitate a atenţiei
influenţează procesele cognitive
Afectivitatea rămâne imatură predominând forme mai elementare ca:
afecte şi emoţii, cu toate că uneori debilii mintali pot da dovadă de
sentimente puternice.
Ceea ce caracterizează afectivitatea debililor este însă o mare
irascibilitate şi un slab control cortical al acesteia. Debilul mintal
reacţionează în faţa unor situaţii conflictuale sau nemulţumiri fie prin
descărcări afective violente, fie printr-o stare de inhibiţie psihomotorie cu
negativism şi încăpăţânare, totdeauna existând o disproporţie între
intensitatea reacţiei şi cauza care a determinat-o.
Gândirea debilului se desfăşoară greoi; se operează în general cu
noţiuni concrete, abstractizarea şi generalizarea fiind insuficient dezvoltate.
Debilul mintal este incapabil să extragă esenţialul dintr-o problemă,
pierzându-se în amănunte nesemnificative.
Personalitatea debilului este insuficient structurată, puerilă cu
sugestibilitate crescută şi imaturitate psiho-afectivă. De obicei este
incapabil să ia decizii importante, să-şi apere singur interesele.
Intrucât nu-şi poate prevedea consecinţele acţiunilor sale, se pune
adesea în situaţii delicate, pe care nu le poate depăşi decât prin reacţii
violente, minciună sau încăpăţânare.
Debilul face cu greu faţă unei situaţii noi, care necesită o analiză
prealabilă a dificultăţilor, dând dovadă în acest sens de o remarcabilă lipsă
de imaginaţie.
Principiile etico-morale sunt de obicei acceptate mecanic şi
respectate cu stricteţe; uneori însă ele sunt respinse în totalitate.
Egocentrismul, limitarea sferei intereselor la persoana proprie,
precum şi lipsa umorului, completează personalitatea debilului mintal.
Activitatea voluntară este insuficient coordonată, deprinderile formându-se
cu greutate.
64
Sub aspectul comportamentului se deosebesc două forme clinice:
 debilul armonic, docil, harnic, meticulos, care se adaptează
satisfăcător
 debilul dizarmonic, iritabil, instabil, exploziv, turbulent, cu
reacţii violente şi disproporţionate la situaţii conflictuale.
Delicvenţa este crescută în rândul debililor, atât datorită
sugestibilităţii şi impulsivităţii, cât şi discemămîntului diminuat, fapt
evident când debilii ajung în compania psihopaţilor.
Există o tendinţă crescută la toxicofilie, prin imitaţie, precum şi la
perversiuni sexuale şi vagabondaj.
Ca adulţi, mulţi dintre ei au un loc de muncă, familii şi copii dar sunt
lenţi şi au nevoie de ajutor în rezolvarea unor probleme de viaţă mai
complexe.
Capacităţile de limbaj şi comportamentul social sunt mai mult sau
mai puţin normal dezvoltate, marea majoritate reuşind însă să trăiască
independent.
Retardarea mintala moderata (Ql 40-55) - vârsta mintala 6-9 ani -

imbecilitatea
Apare la 10% din persoanele cu retard mintal. La acest nivel, mulţi
prezintă probleme neurologice, motorii şi de locomoţie.
In general, imbecilul este considerat parţial recuperabil. Clinic, este
uşor de recunoscut, datorită faciesului caracteristic, precum şi a
anomaliilor somatice şi malformaţiilor pe care le prezintă: strabism
(convergent sau divergent), buze groase, dantură cu implantaţie vicioasă,
macroglosie, dezvoltarea dizarmonică a diferitelor segmente ale corpului
etc.
Spre deosebire de debil, imbecilul prezintă şi un sindrom neurologic,
sub forma unei simptomatologii difuze, reziduale.
Vorbirea prezintă frecvent tulburări de tip dizartric; fondul lexic este
redus, iar limbajul scris lipseşte, imbecilul nefiind în stare să înveţe să scrie
corect. Percepţiile sunt inexacte (fragmentare), memoria infidelă şi scurtă,
iar atenţia prezintă o hipoprosexie accentuată cu o mare labilitate, având o
tenacitate scăzută, volum şi distribuţie restrânse.
Memoria poate avea, la unii imbecili, o dezvoltare exagerată,
monstruoasă (hipermnezia mecanică a calculatorilor fenomenali).
65
Gândirea operează numai cu elemente concrete, abstractizarea fiind
aproape imposibilă. Din această cauză şi formarea noţiunilor este mult
îngreunată, iar şcolarizarea se limitează la învăţarea unui număr restrâns de
cuvinte.
La imbecil se pot forma unele deprinderi practice printr-un
antrenament adecvat dar acestea au un grad redus de complexitate, făcandu-
i apţi numai pentru munci simple, necalificate şi fără caracter de iniţiativă,
improvizaţie.
O dată formate deprinderile rămân stabile, bolnavii adaptandu-se cu
greu la situaţii care ies din stereotipul lor dinamic. Personalitatea
rudimentară este caracterizată printr-o sugestibilitate crescută, prin lipsa
discernămînitului, prin dezinhibiţie instinctivo-afectivă cu manifestări
elementare, zgomotoase la care participă cu tot corpul, ele fiind însoţite de
puternice reacţii neurovegetative.
Ei pot învăţa să comunice şi pot învăţa să se îngrijească, dar sub o
oarecare supraveghere. Ca adulţi, pot încerca să desfăşoare o muncă de
rutină.
Retardarea mintală severa (Ql 25-40) - vârsta mintală 3-6 ani

Apare la aproximativ 3-4% din persoanele cu retardare mintală. In
perioada preşcolară, dezvoltarea lor este de obicei foarte încetinită. Unii
prezintă exhibiţionism, masturbaţie, zoofilie, prostitaiţie, şi pot comite o
serie de acte antisociale. Nu sunt în stare să se întreţină singuri sau să
întreţină o familie, fiind dependenţi sociali. Crizele epileptice se întâlnesc
într-un procent de 42o/0 (consecinţa leziunilor neurologice centrale).
Majoritatea persoanelor cu acest tip de retard necesită o supraveghere
atentă şi îngrijire specializată.
Persoanele cu retard mintal sever au nevoie de instruire intensivă
pentru a căpăta independentă în efectuarea celor mai rudimentare activităţi
zilnice (mâncatul, toaleta).
Retardarea mintala profunda (QI sub 25) - vârsta mintala mai mica de
3 ani - idiotia
Reprezintă mai puţin de 1% din persoanele cu retard şi implică
deficite multiple cognitive, motorii, de comunicare. Deteriorarea senzorială
şi motorie este uşor de observat încă din copilărie.
66
Idiotul este considerat total nerecuperabil, el necesitând o îngrijire şi
o supraveghere permanentă în instituţii spitaliceşti de profil.
Aspectul somatic al idiotului este dizarmonic, caracteristic, datorită
malformaţiilor produse prin leziuni centrale precoce: craniul micro sau
macroencefalic, gura de lup, macroglosie, strabism, buze groase, gura
întredeschisă, din care se prelinge salivă, privire fixă sau rătăcită, mimică
ştearsă, inexpresivă, hipomobilă.
Tulburările neurologice sunt grave şi constau din hemiplegie sau
paraplegie spastică, contracturi extrapiramidale, tulburări de statică,
dinamică şi de motricitate (prin lipsa de coordonare a mişcărilor), tulburări
sfincteriene. Unii prezintă mişcări ritmice de balansare a corpului.
Vorbirea nedezvoltată, constă în articulări monosilabice şi mai rar în
învăţarea unor cuvinte simple prin care-şi exprimă dorinţele şi
simţămintele.
Percepţiile sunt nediferenţiate nu disting gusturile, mirosurile, adesea
nu simt decât durerea puternică, se muşcă, se rănesc.
Atenţia hipoprosexică, cu o mare labilitate, poate merge uneori până
la aprosexie.
Memoria slabă permite doar fixarea mecanică. Formarea noţiunilor
nefiind posibilă, gândirea idiotului rămâne nedezvoltată.
Activitatea voluntară se caracterizează prin mişcări necoordonate,
stereotipe sau prin hipokinezie. Instinctele sunt întotdeauna modificate, ele
pot fi exagerate, scăzute sau pervertite (bulimie, coprofagie, scăderea
instinctului de conservare).
Unii idioţi sunt liniştiţi, apatici, pe când alţii sunt mobili, agresivi cu
tendinţe elastice.
Se disting două forme clinice mai bine conturate:

 idiotul superior, cu Q.I. în jur de 20-25 şi o vârstă psihică de
aproximativ 3 ani, care articulează câteva cuvinte, se poate
alimenta singur, înţelege comenzile simple:
 idiotul inferior, cu vârstă psihică în jur de 1 an, care nu
vorbeşte, scoate numai cîteva sunete nearticulare, nu se
alimentează singur şi prezintă semne neurologice grave
asociate cu diverse tulburări senzoriale.
67
Sub aspectul evidenţierii deficitului intelectual şi a încadrării în una

din formele clinice, acesta nu ridică probleme psihologului clinician.
Pentru formele grave, diagnosticul se face pe baza evaluarii
psihologice, neurologice si psihiatrice.
Există o serie de teste de inteligentă folosite pentru diagnosticarea
retardului mintal.
Tabelul următor prezintă principalele teste psihologice de

măsurare a Ql-ului.
Testul de inteligenţă Grupa de Domeniile testate

vârstă
Evalueaza capacităţile de
Matricile Progresive
11 – 85 ani analiză, sinteză, generalizare,
Raven
abstractizare la adulti
Evalueaza capacităţile de
Matricile Progresive
5,5 – 11 ani analiză, sinteză, generalizare,
Raven color
abstractizare la copii
Oferă un profil al
Scala de inteligenţă
aptitudinilor verbale şi de
pentru copii Wechsler -
6 -14 ani performanţă, Ql. Nu poate fi
forma revizuită (WISC-
folosită pentru un Ql mai mic
R)
de 40.
Scala de inteligenţă Este o versiune a WISC

Wechsler preşcolară şi 3-7 ani şi folosită pentru copii mai
primară revizuită 3 luni mici, ca şi pentru cei cu
(WPPSI -R) întârziere mintală.
68
Evaluează aptitudinile
verbale, memoria de scurtă
Scala de inteligenţă durată, capacitatea de
2 ani - adult
Standford-Binet vizualizare abstractă.
Rezultatele sunt influenţate
de cultură.
Există 24 de subscale
adecvate diferitelor vârste şi
care acoperă şase domenii:
viteza de prelucrare a
Scalele de aptitudini informaţiilor, gândirea,
2,5-17 ani
(britanice) reprezentările spaţiale,
adecvarea percepţiei,
memoria, aplicarea
cunoştinţelor. Analiza poate fi
generală sau specifică.
Testul de desen Test de inteligenţă non-

3-10 ani
verbală.
Evaluează capacitatea de
Goodenouqh-Harris 5-85 ani
raţionare
Test de inteligenţă non- Evaluează capacitatea de

verbală (Brown, 5-85 ani raţionare, asemănări,
Sherbenou, Johnsen) deosebiri, relaţii.
Apreciază dezvoltarea
Testul desenării unei 2-6 ani -
vizuală-motorie, funcţiile non-
persoane adult
verbale.
69
Teste psihologice pentru evaluarea dezvoltării si măsurarea
comportamentului adaptativ.
Scala Grupa de vârstă Domeniile testate
Comunicare: receptivitate,
expresivitate, scriere;
Scalele Vineland Naştere-18 ani
aptitudini ale activităţii
zilnice: personale, domestice
Testul Schonell de Copilul citeşte cuvinte de

6 -11 ani dificultate crescândă
citire gradată
Funcţionalitatea
independentă, dezvoltarea fi-
Scalele AAMR 3-18 ani
zică, activităţile economice,
şcoala
Aptitudini Aptitudini matematice şi de
15 - 58 ani
Academice citire
Kaufman
Chestionarul asupra Concepte de bază, sănătate,
capacităţii de supra- 9 - 40 + ani funcţii instrumentale, semne
vieţuire funcţionale
Scale folosite în evaluarea psiho-socială
Evaluări ale Domeniile testate

dezvoltării sociale
Scala de maturitate Este scala originală de dezvoltare, recent revizuită,

socială Vineland care are limitări psihometrice. Acoperă:
autoîngrijirea generală, îmbrăcatul singur,
locomoţia, comunicarea, autodirecţionarea,
izolarea socială, ocupaţia. Oferă „vârsta socială".
Scala Oferă posibilitatea de evaluare a aptitudinilor şi

comportamentului obiceiurilor în zece domenii comportamentale.
adaptativ Nihira
Diagramele Oferă o imagine vizuală clară a capacităţii de

Gunzburg de eva- autoîngrijire, comunicării, aptitudinilor sociale şi
luare a progresului ocupaţionale.
Diagnosticul diferenţial al retardului mintal în general se va face cu

demenţele infantile în care intelectul a atins un nivel normal de dezvoltare,
dar s-a degradat sub influenţa unor leziuni cerebrale de natură variată; cu
nevrozele în cazul debilităţii mintale cu acuze nevrotice, frecvent întâlnite
prin dificultăţile de adaptare la mediul social şi a capacităţii reduse de
înţelegere şi raţionalizare a unor situaţii psihotraumaitizante. Testările
psihometrice evidenţiază însă fondul intelectual deficitar.
Psihopatiile trebuie diferenţiate de retardul mintal care adesea
prezintă tulburări de comportament (debil dizarmonic).
Sugestibilitatea crescută, diminuarea sau lipsa discernământului
precum şi Q.I. scăzut, tranşează diagnosticul; cu epilepsia, datorită
frecvenţei cu care apar crizele convulsive mai cu seamă în retardul grav si
profund; spre deosebire de epilepsiile idiopatice sau secundare, la retard se
71
găsesc, pe lîngă tulburările de intelect, şi tulburări grave neurologice,
consecinţă a leziunilor cerebrale.
Expertiza capacităţii de muncă. Se pune mai cu seamă pentru

debilii mintali care au învăţat o meserie şi desfăşoară o muncă socială utilă,
organizată şi remunerată (tapiţeri, tâmplari, zidari etc).
Datorită iritabilităţii, susceptibilităţii, lipsei de supleţe în relaţiile
interpersonale etc, pot intra în conflict cu colectivitatea în care muncesc,
reacţionând fie violent, fie prin stări depresive şi de demisie.
Pentru evitarea acestor situaţii, psihologul trebuie să fie mai tolerant
şi în prealabil pregătit să fie înţeleşi, ajutaţi şi stimulaţi. Se poate de aseme-
nea recomanda muncă cu orar redus în unităţi de producţie profilate sau
unitati protejate
Expertiza medico-legală. De multe ori debili dizarmonici sau

imbecilii la limita superioară ajung să comită acte antisociale, mai ales în
anturajul unor psihopaţi (furt, viol, incendiu, vagabondaj etc.).
În aprecierea responsabilităţii penale se va ţine seama de gradul de
sugestibilitate şi de diminuare a discernămîntului, întrucâtva paralel cu
scăderea Q.I.
5.2 SCHIZOFRENIA
Kraepelin, preluând termenul de demenţă precoce de la Morel,

descrie, în manualul său, pentru prima oară această entitate nozografică.
Predecesorii săi, din secolul al XlX-lea, au subliniat deja o serie de
importante caracteristici, cum ar fi debutul timpuriu, disociaţia, autismul şi
progresiva deteriorare mentală.
Studiul clinic al lui Kreapelin s-a bazat mai ales pe catatonie, publi-
cată de Kahlbaum în 1874, şi pe hebefrenie, descrisă de Heckel, în 1870.
Ulterior lui E. Bleuler (1911) îi revine meritul de a fi adunat în
grupul schizofreniilor toate formele clinice la care considera drept elemente
esenţiale prezenţa disociaţiei şi a autismului.
72
Mai tîrziu Kleist, Leonhardt, Jaspers, K. Schneider şi Langfeld au
adus fiecare contribuţii importante în precizarea cadrului actual al
schizofreniei.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul schizofrenie provine din
skhizein = a despicata rupe + phren = suflet, spirit.
În manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mintale DSM IV
TR, schizofrenia este definită ca o: “Tulburare mintala care durează cel
puţin şase luni şi presupune pentru cel puţin o lună existenţa unui episod
acut de boala (adică existenţa a doua sau mai multe simptome dintre
următoarele: idei delirante, halucinaţii, dezorganizarea vorbirii,
comportament profund dezorganizat sau catatonic, simptome negative)”.

Schizofrenia este o boală complexă care nu are o singură trăsătură
definitorie ci multiple simptome caracteristice din domenii diverse:
cogniţie, afectivitate, personalitate, activitate motorie.
Principala trăsătură clinică a schizofreniei este poate aceea că
psihismul pacientului pare rupt, fragmentat, disociat.
Psihismul îşi pierde unitatea iar diferitele aspecte ale psihismului
reflectă în mod individual aspectele realităţii.
Simptomele caracteristice ale schizofreniei în viziunea principalilor
psihiatri care au aprofundat această boală sunt:
• sărăcire emoţională, abulie, pierderea unităţii identităţii
(Kraepelin)
• gândire fragmentată, inabilitatea de raportare la lumea
externă (Bleuler)
• tipuri specifice de idei delirante şi halucinaţii (Schneider)
Simptomele schizofreniei pot fi subdivizate în trei dimensiuni:

1. Dimensiunea psihotică: Idei delirante
Halucinaţii
2. Dezorganizare: Dezorganizarea vorbirii

Dezorganizarea comportamentului
Afect inadecvat
3. Negative: Sărăcirea vorbirii

73
Debutul schizofreniei reprezintă unul din cele mai importante
momente ale bolii pentru instituirea unui tratament eficace. El este de multe
ori cu greu recunoscut ca atare, pentru că simptomatologia în această
perioadă este departe de a fi caracteristică şi, dealtfel, poate fi uşor
confundată cu alte boli psihice cu care, cel puţin aparent, are elemente
comune.
Cele mai individualizate forme de debut sunt:
a) Debutul acut, care îmbracă aspectul unui episod confuzo-oniric,

maniacal, depresiv sau cenestopat. Unii autori includ aici şi debutul
comportamental (medico-legal) manifestat prin viol, furturi repetate,
vagabondaj, prostituţie etc. Episodul psihotic are o durată variabilă (aproxi-
mativ 2—6 săptămâni), după care urmează o perioadă de relativă remisie.
La aproximativ 6 luni, episodul se repetă similar cu precedentul sau sub o
altă formă simptomatologică, urmat de o nouă tendinţă de remisie, pentru
ca, odată cu cel de-al treilea episod, să se intre cu adevărat în perioada de
stare a bolii.
In totalitatea sa, debutul acut intermitent se întinde pe o perioadă de
aproximativ 1—3 ani.
b) Debutul lent., insidios apare în adolescenţă şi se manifestă printr-

o schimbare progresivă a tînărului. Acesta manifestă dezinteres pentru pro-
blemele practice şi concrete, începe să se adâncească în studierea unor
speculaţii abstracte sterile, se îndepărtează de colegi, îşi petrece majoritatea
timpului citind, visând de unul singur în vreun ungher. Devine retras,
refuză să meargă la petreceri, excursii, concursuri sportive, are o privire
distrată, este neglijent, delăsător, se îmbracă ciudat, vorbeşte fără a putea fi
înţeles şi urmărit, râde singur, gesticulează, pare mereu distrat, visător.
c) Debutul subacut se caracterizează printr-o simptomatologie

cenestopată, care se instalează într-o perioadă de 6 luni - 1 an. Preocupările
ipocondriace, uneori bizare, îl fac să consulte diverşi psihologi clinicieni
sau medici. Perioada de stare coincide cu instalarea simptomelor particulare
schizofreniei, regăsite în majoritatea formelor clinice descrise în această
perioadă.
74
Cele mai semnificative simptome sunt: disociaţia, lipsa preocupărilor
pentru propria sa dezvoltare în perspectivă, aplatizare afectivă, autismul,
halucinaţiile, mai ales auditive, ideile delirante de interpretare - relaţie -
persecuţie, lipsa promptitudinii şi a preciziei în decizii şi operaţii concrete,
tendinţa de a plana într-o lume a speculaţiilor sterile şi a ipotezelor,
detaşarea vibizilă de ambianţă şi proiectarea într-o ipostază imaginară,
similară visului.
Executând automat ceea ce i se cere, de cele mai multe ori,
schizofrenul amână ceea ce urma să rezolve din proprie iniţiativă. La
acestea se adaugă frecvente perioade de blocaj, negativism, de activităţi
paradoxale stereotipe ori impulsive, cu aspect ludic, sau de un manierism
exagerat.
Celor patru simptome principale descrise de Bleuler — disociaţia,
autismul, ambivalenţa şi platitudinea afectivă, li s-au adăugat cu timpul
altele, fără a se putea însă atribui nici unuia o adevărată valoare
patognomonică.
Fiecare formă clinică se bazează pe prezenţa unor tulburări, care au o
preponderenţă variabilă şi sunt, la rândul lor, completate de seria amplă de
tulburări secundare şi accesorii. Prezenţa dispoziţiei delirante şi a delirelor
în special, deşi este semnificativă, nu constituie unul din cele mai
importante elemente, cunoscându-se că există forme de schizofrenie în care
ele pot lipsi cu desăvârşire.
Tulburările psihice sunt de multe ori însoţite de modificări
neurovegetative, endocrine şi somatice, modificări care completează tabloul
clinic. Cu toată această mare diversitate de tulburări, pentru a realiza o
sistematizare, Endicott, Spitzer şi alţi psihiatrii americani împart
simptomele, care apar în perioada de stare a schizofreniei, după importanţa
lor, în 3 categorii principale şi anume:
Simptome semnificative, care aduc precizări în elaborarea
diagnosticului de schizofrenie; aplatizarea afectivă, tulburările de gândire
formale (asociaţiile de idei), delirul de influenţă, ecoul gândirii, furtul
gândirii şi tulburările catatonice.
Simptome observate frecvent în schizofrenie, dar care pot apare şi în
alte boli psihice, astfel că diagnosticul se face cu prudenţă:
 apatia
 agitaţia psihomotorie de tip catatonic
 halucinaţiile cenestopatice şi auditive
75
Simptome care sunt comune schizofreniei şi altor boli psihice, ceea
ce face ca diagnosticul să fie pus cu prudenţă şi după o îndelungată
observaţie:
 delirul de relaţie
 halucinaţiile
 comportamentul bizar
 instabilitatea legăturilor interpersonale
 insuficienţa supleţii personale în diverse situaţii
 preocupările cenestopatice
Criteriile DSM-IV R pentru schizofrenie

 Simptome caracteristice pentru cel puţin o lună de zile
• Disfunctie socială/ocupatională
• Durata totală > 6 luni
 Simptomele nu se pot atribui unei tulburări de afect
 Simptomele nu se pot atribui consumului unei substanţe sau
unei condiţii somatice
Criteriul A: Simptome caracteristice

Cel puţin două din următoarele, fiecare fiind prezentă pentru o durată
semnificativă de timp pe durata unei luni (sau mai puţin dacă este tratată cu
succes):
• idei delirante
• halucinaţii
• vorbire dezorganizată (frecvent delirantă sau incoerentă)
• comportament puternic dezorganizat sau catatonic
• simptome negative, aplatizare afectivă, sau abulie
Criteriul B: Disfuncţionalitate socială/ocupaţională

Pentru o durată semnificativă de timp de la debutul tulburărilor, una
din ariile majore de funcţionalitate cum ar fi munca, relaţiile interpersonale
sau autoângrijirea este marcat sub nivelul atins înainte de debut sau când
debutul este în copilărie sau adolescenţă, neputinţa de a obţine nivelul
aşteptat al rezultatelor relaţionale, academice sau ocupaţionale.
Criteriul C: Durata totală

Semne continue de tulburare persistă pentru cel puţin 6 luni.
76
Perioada de 6 luni trebuie să includă cel puţin o lună (sau mai puţin dacă
sunt tratate cu succes) de simptome care întrunesc criteriul A şi poate
include şi perioadele prodromală şi reziduală.
În timpul perioadei prodromale sau reziduale, semnele tulburărilor se
pot manifesta doar prin simptome negative sau două sau mai multe
simptome listate la criteriul A prezente într-o formă atenuată.
Criteriul D: Excluderea bolii schizoafectivo şi a tulburărilor de

dispoziţie
Boala schizoafectivă şi tulburările de dispoziţie cu trăsături psihotice
au fost excluse dacă este prezentă una din următoarele:
• nici un episod depresiv major sau maniacal n-au apărut în
timpul fazei active a simptomelor
• dacă aceste episoade au apărut în timpul fazei active a
simptomelor, durata lor totală a fost scurtă raportat la durata
perioadelor activă şi reziduală.
Criteriul E: Excluderea condiţiilor somatice si a celor generate de

substanţe
Tulburarea nu se datorează efectelor directe ale unei substanţe (ex.
droguri, abuz de medicamente) sau unei condiţii medicale generale.
FORME CLINICE DE SCHIZOFRENIE
Formele clinice tradiţionale cuprind pacienţii în funcţie de

simptomele predominante. Ele sunt utile pentru predicţia prognosticului
funcţionalităţii sociale şi ocupaţionale şi a răspunsului la tratament.
1. Schizofrenia hebefrenica (dezorganizată)

Descrisă pentru prima oară de Heller (1870), debutează de obicei
lent, în plină perioadă pubertară, prin apariţia treptată a degradării psihice.
Lipsa de interes, ambivalenţa şi sentimentul înstrăinării apar împreună cu
barajul gândirii, perseverarea ideativă sub o falsă şi vădit aparentă mască de
veselie - nemotivată.
77
Bolnavii sunt capabili să facă fel de fel de glume sau de farse de
prost gust, devenind grosolani şi vulgari. Tulburările de limbaj, sub formă
de neologisme, ecolalie, iteraţie, se alătură gravelor tulburări de
comportament. Exploziile nemotivate de râs şi plâns sunt urmate de inerţie,
pasivitate, neândemânare, încăpăţânare. Datorită tulburărilor mari din sfera
conitivă, aceşti bolnavi nu pot fi ţinuţi în familie.
Caracteristici importante.
- apare în adolescentă/la oamenii foarte tineri
- pare a fi mai frecventă la bărbaţi
- debutul este în general brusc, printr-o schimbare frapantă a
conduitei, cel în cauză devenind dezorganizat în gânduri şi
comportament.
După cum sugerează numele, această formă clinică se caracterizează
printr-o dezorganizare ideativa şi comportamentală masivă.
Dezorganizare ideativa; se traduce prin incoerentă masivă, severă.
Pacientul trece brusc de la o idee la alta aşa încât nu se înţelege ce
vrea să spună. Această incoerenţă nu este prezentă doar la nivelul
ideilor ci şi al cuvintelor, spuse la întâmplare, fără legătură.
Dezorganizare comportamentală; pacientul este într-o continuă
deplasare, în mişcare, parcă ar fi într-un fel de investigare.
Pacientul pare dispus, amuzat, absolut detaşat, de o bună dispoziţie
surprinzătoare, acontextuală, pe care clasicii o denumeau "euforie
nătângă". Sub aspectul conţinutului comunicării, el foloseşte
cuvinte noi, prin fuziunea diverselor cuvinte. Fondul său lexical
conţine:
- neologisme active - cuvinte care aparţin limbii respective
- neologisme pasive - folosirea de cuvinte auzite, al căror
conţinut nu-l stăpâneşte, nu-i este cunoscut.
După mai multe săptămâni sau câteva luni, pacientul devine în mod
treptat mai limitat în aberaţiile lui verbale şi comportamentale, tulburarea
evoluând treptat spre remisiune.
Rezumând, putem spune că indivizii care suferă de acest subtip de
schizofrenie sunt frecvent incoerenţi, au o dispoziţie neadecvată contextului
situational sau detaşare afectivă. Prezintă numeroase bizarerii de
comportament (ex. grimase, neobişnuite). Vorbirea lor conţine numeroase
neologisme, expresii bizare, idei delirante. Totuşi, nu au un set sistematizat
78
de idei delirante, neexistand astfel o structură clară a pattern-ului
simptomatic.
2. Schizofrenia catatonică
Este o formă clinică caracterizată prin tulburări psihomotorii. In
modelul clasic, pacientul este catatonic şi prezintă flexibilitate ceroasă ceea
ce presupune că este ca o statuie de ceară, în general prezintă mutism iar
atunci când este plasat într-o anumită poziţie, va rămâne în acea poziţie
pentru o lungă perioadă de timp.
Se manifestă printr-o serie de tulburări psihomotorii, descrise de
Kahlbaum, sub denumirea de catatonie.
In cursul evoluţiei, tabloul clinic prezintă două perioade mai
distincte: o perioadă de agitaţie psihomotorie catatonică şi alta de stupoare
catatonică.
Forma agitată are o durată scurtă (câteva zile) şi apare ca o adevărată
descărcare psihomotorie primitivă, elementară, limitată la un spaţiu restrâns
şi puţin influenţată de anturaj.
In forma stuporoasă, care are o durata de săptămîni sau chiar de luni
de zile, se pot observa majoritatea elementelor care formează sindromul
catatonic şi anume:
 flexibilitatea ceroasă
 negativismul
 pasivitatea
 fenomenele de ecou (ecolaxia, ecomimia, ecopraxia)
 manierismele şi automatismul
Extremele tulburărilor psihomotorii sunt, pe de o parte starea de
stupor în care pacientul este complet imobil, la celălalt pol situându-se
raptusul catatonic reprezentând forma maximă de agitaţie psihomotorie, o
izbucnire a pacientului, care îl face să fie extrem de periculos.
În această formă de schizofrenie se descriu negativisme active şi
pasive. Negativismul în schizofrenia catatonică este:
• greşit definit şi prezentat; e prezentat ca opoziţionism.
• depăşeşte disponibilitatea voliţională a persoanei; el nu poate
da curs invitaţiei
• ca dovadă că este în imposibilitatea de a da curs unei comenzi
în plan verbal sau motor, nici un mijloc de
convingere/constrângere, nu poate da rezultate.
79
• un fenomen incomprehensibil.
Negativismul alimentar este o problemă de intervenţie
psihofarmacologică de urgentă, viaţa pacientului putând ajunge în pericol
prin nealimentare.
Dimpotrivă, poate apărea o sugestibilitate crescută, pacientul
supunându-se automat ordinelor terapeutului.
Ecolalia este o repetare lipsită de sens, ca "de papagal", a cuvintelor
şi frazelor spuse de o altă persoană. Ecopraxia constă în repetarea gesturilor
interlocutorului. Ecomimia presupune imitarea expresiei mimice a
interlocutorului.
Alte trăsături cuprind manierisme, stereotipii, supunere automată.
Deşi această formă se întâlnea frecvent în urmă cu câteva decenii, azi
este din ce în ce mai rară datorită intervenţiei rapide şi eficiente a
medicaţiei neuroleptice.
3. Schizofrenia paranoidă
Forma cea mai bine conturată şi considerată mai ales de psihiatrii
francezi drept cea mai tipică. Debutul său, de obicei insidios, este mai
tardiv ca a celorlalte forme (după 20 ani), iar caracteristica acestei forme o
dă complexul delirului halucinator de relaţie - interpretare - persecuţie, care
prinde întreaga personalitate a bolnavului.
Ideile delirante pasagere, fragmentare, bizare şi chiar absurde, se
alimentează mereu din tematica paranoidă, susţinută dealtfel în permanenţă
de halucinaţiile auditive, tactile şi vizuale. Comentariul delirant megaloman
poate apare tardiv, ca un nou mod de a susţine „partitura persecutorie”.
Simptomele dominante ale acestei forme sunt ideile delirante de
persecuţie sau grandoare. Frecvent apar iluzii şi halucinaţii, cel mai adesea
auditive, legate de cele mai multe ori de conţinutul temei delirante. Sub
influenţa ideilor delirante, pacienţii pot scrie memorii, denunţuri, pot trece
la măsuri de apărare faţă de presupusele ameninţări, devenind astfel
periculoşi.
Debutul schizofreniei paranoide tinde să fie mai târziu în cursul vieţii
decât la celelalte forme, iar trăsăturile distinctive, mai stabile de-a lungul
timpului.
Trăsăturile asociate ideilor delirante şi halucinaţiilor sunt:
 anxietatea
80
 furia
 combativitate
sau, dimpotrivă,
 retragere socială
 ambivalenţa
 inversiunea afectivă
Aceşti pacienţi prezintă scoruri puţin modificate la testele
neuropsihologice, având cel mai bun prognostic dintre toate formele clinice
de schizofrenie. De asemenea, funcţionalitatea ocupaţională şi capacitatea
de a trăi independent sunt superioare celor ale bolnavilor cu alte tipuri de
schizofrenie.
4 .Schizofrenia reziduală
Această formă presupune că a existat în trecut cel puţin un episod
acut de schizofrenie dar tabloul clinic actual nu prezintă simptome
psihotice pozitive notabile (ex. idei delirante, halucinaţii, dezorganizare a
vorbirii).
Apare o retragere socială marcată, aplatizarea afectului, abulie. Pot fi
prezente idei excentrice sau bizarerii de comportament. Halucinaţiile şi
ideile delirante, arunci când apar, sunt puţin frecvente şi vagi.
Deşi indivizii cu acest pattern simptomatic sunt identificaţi ca având
un subtip particular de schizofrenie, simptomatologia reziduală pe care o
prezintă face, de fapt, parte din evoluţia acestei boli.
5. Schizofrenia simplă
Are un debut lent, insidios şi o simptomatologie mai ştearsă, cu
tendinţă evidentă spre cronicizare. Bizareriile, aplatizarea afectivă şi
disociaţia sunt simptomele cele mai des observate, la care se adaugă
preocupările cenestopate, neglijenţa profesională, episoadele onirice,
halucinaţiile auditive etc.
Această formă clinică de schizofrenie nu se distinge printr-un
element clinic semnificativ şi caracteristic, ci printr-o gamă largă de
simptome negative:
• o scădere a capacităţii volitionale

• o scădere a capacităţii de rezonantă afectivă
81
• o scădere până la anulare a funcţionalităţii profesionale şi
sociale
• o anumită detaşare
• o însingurare, izolare
• un comportament autist
6. Schizofrenia nediferentiată desemnează în general o categorie care

cuprinde indivizii ce nu pot fi plasaţi în nici una din categoriile precedente
sau care întrunesc criterii pentru mai mult decât o singură formă clinică.
În afara formelor considerate clasice se mai descriu: forma infantilă,

juvenilă, tardivă, neurasteniformă, psihopatiformă, schizofrenie
grefată, schizomania, schizofrenie latentă etc. forme dealtfel mai rar
întâlnite şi cu o simptomatologie mai puţin caracteristică, fapt pentru care
sunt în parte contestate de unii psihologi clinieni şi psihiatri.
Cele mai multe probleme de diagnostic le ridică formele de debut

unde simptomatologia nefiind bine conturată, tabloul clinic poate fi uşor
confundat cu o altă boală psihică (nevroză, psihopatie, psihoza maniaco-
depresivă etc.). In perioada de stare, dificultăţile în precizie diagnostică
sunt date mai ales de formele atipice şi oligosimptomatice.
În examinarea psihologică, în general, şi în schizofrenie, în special,
este importantă stabilirea unei relaţii examinator-examinat, relaţie
comprehensivă şi securizantă, în care examinatul să accepte, să fie acceptat
şi să se simtă astfel.
Schizofrenul cooperează greu, nu dintr-o intenţionalitate negativă
conştientă, ci dintr-o dificultate de a se raporta la celalalt şi la o situaţie, de
a schimba mesaje. In puseul acut, investigaţia psihologică (dealtfel şi alte
investigtii) este, în majoritatea cazurilor, imposibilă, datorită lipsei de
cooperare. După remiterea manifestărilor acute, psihoticul schizofren se
păstrează într-un registru de regresie mentală şi a întregii personalităţi mai
mult sau mai puţin accentuată, în funcţie de intensitatea fazei acute.
82
Evident, pacientul va fi investigat şi când se află sub terapie
medicamentoasă; este însă necesară suprimarea acesteia cu 24 ore înainte
de investigare, întrucât:
 neurolepticele, în doză mare, modifică reactivitatea globală a
individului, dar mai ales reactivitatea specifică a funcţiilor bazale,
prosexice şi mnezice.
 neurolepticele amplifică dificultatea de relationare sub aspectul
spontaneităţii răspunsurilor; neurolepticele scad semnificativ
tensiunea afectiv-motivatională a angajării într-o activitate dată;
Intreruperea medicaţiei neuroleptice pe o perioadă foarte scurtă (24 de
ore), înaintea investigării psihologice, diminuează numai relativ intensitatea
efectelor medicamentoase secundare. Faptul că aceste menifestări persistă
se repercutează, în special asupra nivelului funcţiilor psihice bazale
(mnezice şi prosexice) şi asupra ritmului de lucru al pacientului.
Medicamentele nu acţionează însă la nivelul personalităţii, asupra
mecanismelor psihodinamice, asupra instanţelor profunde şi asupra
fantasmaticii inconştiente.
Investigarea psihologică a schizofrenului este utilă, în special, în:

 cazurile de debut ca adjuvant în diagnosticul diferenţial, pentru a se
preciza modul în care este afectată structura personalităţii, precum
şi gradul de afectare
 cazuri de remisiune, (debutul stabilizării remisiunii) ca instrument în
evaluarea calitativă şi cantitativă a defectului psihologic, de
precizare şi apreciere a capacităţilor restante, în perspectiva
reintegrării sociale a bolnavului (în activitatea anterioară a bolii)
sau într-o terapie ocupatională, în regim instituţionalizat,
ambulatoriu sau într-o unitate de cronici
 pentru evaluarea persoanei (personalităţii) în perspectiva unui
tratament psihoterapeutic (cura analitică, psihoterapie de grup,
psihoterapie analitică de grup, etc)
Investigarea psihologică nu vizează registrul manifestărilor evidente,

ci registrul latent, acela în care manifestarea se articulează şi din care îşi
extrage conţinuturile. Există o corelaţie între manifestarea psihologică, aşa
cum apare ea ca simptom în boală, şi manifestarea într-o probă dată, aşa
83
cum apare ea ca modalitate a individului de a alege, de a soluţiona, în
ultimă instanţă de a răspunde la o anumită situaţie-stimul.
Atitudinea schizofrenului în şedinţa de investigare psihologică este o
atitudine modificată, în funcţie de intensitatea patologiei.
Aşadar, atitudinea schizofrenului stă sub semnul bolii sale, de la
dificultatea intrării în relaţie, până la cooperarea minimă, de la
neresponsivitatea la apelul nonverbal la sprijinul examinatorului, până la
comentariile, întreruperile, reluările şi referinţele personale, frizând
incoerenta şi plasând pacientul în afara relaţiei şi a situaţiei, chiar dacă,
aparent el are reacţii emoţionale ce ar pleda pentru implicarea lui în probă,
în activitate, deci în situaţie.
În şedinţa de investigare se vor observa atent comportamentul
schizofrenului, modificările acestui comportament şi, mai ales, măsura
participării, acestea fiind o expresie a distorsiunilor generate de boală.
Pentru evaluarea eficienţei cognitive există diferite teste de atenţie,
însă cu puţină aplicabilitate în clinică, fiind folosite mai ales în cercetare.
Investigarea inteligenţei sau a capacităţilor operaţional-logice se

realizează cel mai frecvent prin Bateria de inteligenţa Wechsler (WAIS).
Se remarcă, la schizofreni, scoruri mai ridicate la itemii verbali,
comparativ cu itemii de performantă, ca şi faptul că inteligenţa în sine nu
este perturbată, în schimb perturbarea atinge modalitatea de folosire a
inteligenţei. In rezolvările subiectului, apar contaminări, derivări,
substituiri, soluţii paradoxale, asociaţii bizare, definiri prin particularizări
bizare, (de exemplu, la proba de vocabular, la proba de comprehensiune sau
de similitudini). Toate aceste fenomene transformă itemii care se adresează
inteligentei propriu-zise în secvenţe/fragmente de probe proiective.
Investigarea personalităţii se realizează fie prin marile chestionare

de personalitate, cum ar fi chestionarul Minnesota (MMPI), fie prin probele
proiective (testul arborelui, testul persoanei Rorscnach). Probele proiective
sunt preferabile chestionarelor.
Inventarul de personalitate Minnesota (MMPI) conţine o scală
(scala 8) a schizofreniei, cu 78 de întrebări foarte variate, vizând simptome
din schizofrenia paranoidă, hebefrenie. Scala nu este deosebit de sensibilă:
ea diagnostichează schizofrenia la aproximativ 60% din cazuri, scoruri
ridicate putând fi obţinute şi de personalităţi puternic introverte sau
84
structurile nevrotice vechi. Personalităţile schizoide pot obţine o nota
normală la scala 8, în schimb au note ridicate la alte scale. Se recomandă
atenţie la interpretarea chestionarului Minnesota, mai ales datorită faptului
că nu există (decât prin anchetă ulterioară) o modalitate obiectivă de
verificare a autenticităţii răspunsurilor în funcţie de înţelegerea întrebării.
Testul arborelui oferă următoarele semne specifice schizofreniei:

 semne de degenerescentă, când tabloul psihopatologic psihotic este
avansat şi apar note de organicitate
 semne de sciziune (trăsături contrarii şi inversate, în desen)
 antropomorfizări (o parte a arborelui este transformată în grimasă
umană sau în element corporal dezarticulat în ansamblul desenului;
aceste semne pot reprezenta fie o regresie la antropomorfizarea
infantilă, fie o modificare a propriei personalităţi la nivelul schemei
corporale).
Impresia globală pe care o degajă desenul, în schizofrenie, poate fi:
difuză, haotică, obscură, dezordonată, rece, infelxibilă, abstractă sau
simbolică
Testul persoanei se pretează unei analize formale (mărimea desenului,

amplasarea pe foaie, finalizarea, precizia trăsăturilor, simetria, proporţiile,
perspectiva) şi unei analize de conţinut (tema, atitudinea personajelor,
proporţia părţilor corpului, expresia facială, posturală, accesoriile).
Semnificaţiile în schizofrenie sunt:
- forme rotunde: narcisism, sumisiune
- forme angulare: agresivitate, masculinitate, opoziţie
- omisiuni şi deghizări, inversare a sexului personajului desenat, în
raport cu sexul subiectului
- mutilare a personajului desenat (perturbări la nivelul identificării
profunde).
În toate probele proiective tip desen (hârtie-creion) se interpretează:
plasarea desenului în pagină (zonele câmpului grafic, după Pulver,
simbolica spaţială după Grunwald-Koch), aspecul formal în desen şi
aspectele de conţinut. In schizofrenie apar: deplasări semnificative ale
paginării (stânga-jos), deformări semnificative ale trăsăturilor şi liniilor
(disproporţii), modificări de conţinut, în majoritatea lor de tipul
abstractizării, simbolizării, contaminării.
85
TAT-ul în schizofrenie are următoarele semne caracteristice:
 extravaganţa temelor (de exemplu: teme homosexuale, teme bizare)
 simbolismul în interpretarea unor detalii (de exemplu, o linie este
interpretată ca limită între viaţă şi moarte, între spirit şi corp etc)
 izolarea personajului de ambiantă până la izolare de lume (de
exemplu, personajul central este perceput şi interpretat ca un
personaj rupt dintr-un context relaţional şi îndeplinind un travaliu
abstract)
 povestiri generale, cu conţinuturi vagi, întâmplătoare, fuzionând
într-un discurs paradoxal şi incoerent
 bizarerii de limbaj, în reacţia globală la probă şi în relaţia cu
examinatorul
 alterare a funcţiunii paradigmatice a limbajului în construcţia
tematică, datorită alterării de percepţie, ceea ce schimbă
semnificaţiile figurii (scenei) reale cu alte semnificaţii proiectate
 alterare în esenţă a funcţiunii sintagmatice a limbajului, pornind
de la paradigme bizare (alegeri tematice şi de conţinut bizare), ce
se desfăşoară asociativ într-o "catastrofă a verbului" (studiile de
semanaliză)
 raţionalizări, ataşamente la detalii, construcţii epice pe detalii
 simbolism accentuat (eşec al sublimării) cu regresiune evidentă
 refuz camuflând o reacţie de catastrofă
 fantezii non-structurate, cu percepţii bizare de obiecte distruse,
deteriorate, într-o alterare mai mult sau mai puţin importantă a
expresiei globale
 în schizofrenia paranoidă pot apărea teme de persecuţie
La testul Rorschach apar următoarele caracteristici specifice

schizofreniei:
 alternanţă a formelor foarte bune cu forme foarte proaste
 păstrarea nivelului intelectual cu distorsiune în maniera de
utilizare a intelectului şi în modalitatea perceptuală
 abstractizarea formei, cu simbolizarea conţinutului în
aprehensiune
 fabulaţii pornind de la detalii perceptuale minore, cu extrapolare a
86
conţinutului asupra ansamblului planşei
 fenomene de contaminare, ce pot merge de la contaminările
"complexuale" de tip nevrotic până la marile contaminări de
conţinuturi, cu imprecizie formală gravă (crearea unor forme noi,
discordante cu stimulul, într-un registru tematic bizar)
 kinestezii marcând interiorizarea profundă, însoţiă de comentarii
tip "referinţe personale", cu reactualizarea unor episoade
existenţiale vechi
 perseveraţii şi stereotipii marcate, în special în defectul psihotic
grav
Protocolul (discursul proiectiv), în ansamblul său, are un aspect

global insolit, straniu, aereist, referinţe personale, derivând dintr-o
elaborare de ansamblu sau a unor detalii şi degenerând în fragmente
autobiografice marcate de incoerentă şi diminuarea semnificativă a
conştiinţei interpretative.
După Minkowska F, discursul Rorschach al schizofrenului este

impregnat de un vocabular raţional (opus vocabularului senzorial), abstract,
devitalizat, în care predomină forme şi conţinuturi rupte, izolate, disociate,
substantive abstracte, verbe şi prepoziţii, într-o expresie a rupturii, a
prăbuşirii; modalitatea de abordare a situaţiei este ea însăşi abstractă,
disociată, impersonală detaşată.
Cel mai frecvent utilizate teste clinice în cazul schizofreniei sunt:

SAPS şi SANS (Scalele de evaluare a simptomelor pozitive şi negative)
conţin un număr de itemi, fiecare cuantificaţi de la 0 la 5 puncte.
Durata de aplicare a unui test este de aproximativ 30 minute. (vezi
Anexa 2)
Expertiza medico-legală. Infracţiunile şi delictele comise de

schizofreni sunt relativ reduse ca număr.
Dată fiind gravitatea afecţiunii şi prezenţa simptomelor psihotice sub
imperiul cărora se produc, bolnavul este considerat fără discernământ şi va
urma în continuare un tratament obligatoriu ambulator sau cu internare.
87
5.3 DEMENŢELE
Demenţa a afectat dintotdeauna oamenii care au supravieţuit până la

vârste înaintate dar este o condiţie medicală care a devenit proeminentă mai
ales în secolul XX datorită creşterii fără precedent a numărului de persoane
vârstnice în toată lumea.
Cuvântul demenţă este de origine latină fiind creat dintr-un prefix cu
sens privativ şi un substantiv derivat din mens (suflet, spirit, inteligenţă). In
vocabularul psihiatric termenul a suferit o evoluţie semantică notabilă,
înlocuind atât în psihiatria franceză cât şi în cea germană paradigma
alienaţiei mintale.
Descrisă şi studiată de Pinel, Esquirol, Georget, demenţa a câştigat
în „conştiinţă" pe plan etiopatogenetic, odată cu descoperirea substratului
organic al P.C.G. (Biayle) şi a fost completată cu noţiuni de etiologie şi
evoluţie subliniate de Baillarger, Chaslin şi Regis care au delimitat
tablourile demenţiale de cele confuzionale.
Demenţa este un sindrom caracterizat de o afectare permanentă a

funcţiei intelectuale instalată progresiv. Pentru a pune diagnosticul de
demenţă trebuie ca mai multe sfere ale activităţii mintale să fie afectate:
memoria, limbajul, orientarea spaţială, emoţiile sau personalitatea şi
cognitia (Cummings).
Este, totodată, un sindrom caracterizat prin prezenţa unui grup de
simptome ce exprimă un proces de destructurare şi deteriorare a funcţiilor
psihice global, progresiv şi ireversibil. Dezorientarea temporo-spaţială,
amnezia, obtuzia, confabulaţia şi neliniştea psihomotorie fiind elementele
diagnostice mai importante.
Demenţa este o tulburare dobândită, ceea ce o diferenţiază de
întârzierea mintală; tulburarea persistentă deosebeşte demenţa de
delir; afectarea mai multor domenii cognitive separă demenţa de bolile cu
afectarea unui singur domeniu, de exemplu, amnezia şi afazia.
Deşi majoritatea demenţelor sunt cronice, ireversibile şi progresive,
termenul de demenţă nu implică automat şi
88
ireversibilitate. Pot fi prezente multiple tulburări psihologice şi
comportamentale, dar acestea nu contribuie direct la criteriile de diagnostic.
Demenţa presupune:
 Un declin al memoriei într-o proporţie care interferă cu
activităţile vieţii zilnice, sau face ca viaţa independentă de alţii
să fie dificilă sau imposibilă.
 Un declin al gândirii, planificării şi organizării lucrurilor de zi
cu zi, pe măsura progresiei bolii.
 Un declin în controlul emoţional sau în motivaţie, sau
schimbare în comportamentul social: labilitate emoţională,
iritabilitate, apatie sau inadecvarea comportamentului social,
incapacitatea de a mânca, a se îmbrăca şi a interacţiona cu
ceilalţi.
Perioada de debut:
a) Debutul lent, insidios şi progresiv, manifestat prin accentuarea
treptată a trăsăturilor de îmbătrânire
b) Debut subacut sau acut sub forma unei psihoze de involuţie,
melancolie, delir de prejudiciu, episoade confuzo-onirice etc; existenţa unui
tablou depresiv la un vârstnic nu presupune în mod obligatoriu evoluţia
spre demenţă.
Perioada de stare.
Bolnavul se prezintă într-o ţinută neglijentă, dezordonată, păstrează
uneori o „faţadă" relativ îngrijită, formată din automatisme utile unei
minime inserţii socio-familiale.
Ceea ce atrage atenţia sunt însă tulburările mnestice, mai ales cele de
fixare, în sensul că bolnavul nu reuşeşte să reţină datele proaspete şi de uz
curent, uită repede ceea ce şi-a propus să realizeze, nu reţine fizionomii noi,
repetă întrebările etc.
Evocarea este şi ea vizibil alterată, în câmpul mnestic rămânând
câteva fragmente de amintiri cu o mare încărcătură afectivă.
Dezorientarea temporo-spaţială este precoce şi revelatoare. Bolnavul
se rătăceşte cu uşurinţă în spaţiul altădată binecunoscut.
Atenţia labilă, nesusţinută, contribuie la agravarea dificultăţilor de
orientare şi de engramare.
89
Se remarcă o pierdere progresivă a fluidităţii mintale, cu sărăcirea
lexicului, tendinţă la confabulaţii, scăderea remarcabilă a capacităţii de
efort intelectual.
Percepţiile sunt inexacte, adesea apar iluzii, tulburări de schemă
corporală, tulburări de limbaj, unde predomină fenomenul de radotaj,
perseveraţia şi incontinenţa ideoverbală etc.
În domeniul afectiv se instalează o labilitate emoţională care poate
ajunge până la incontinenţa afectivă, diminuarea sentimentelor etice,
egoism, suspiciune, depresie, anxietate.
In sfera activităţii se remarcă alternanţa stărilor de nelinişte
psihomotorie mai ales nocturnă cu cele de apatie şi dezinteres diurn.
Relativ frecvente sunt reacţiile imprevizibile, stările de agresivitate şi
impulsivitate, în parte determinate de dezinhibarea instinctelor erotice sau a
tendinţelor agresive instinctive.
Ţinuta devine bizară, neadecvată, precum şi cu multe elemente de
infantilism.
Accentuarea unor trăsături de caracter şi personalitate caracteristice
acestei vârste ca:
 ideile de prejudiciu
 zgârcenia
 teama de nou, de schimbare
 instabilitate
Tipuri de demenţe mai des întâlnite:

Demenţa alcoolică, ce apare în alcoolismul cronic (după 15- 20
ani de consum) şi este caracterizată prin prezenţa disartriei, tremurăturilor
la limbă şi extremităţi, prin euforie, tulburări de memorie (pseudoparalizia
alcoolică progresivă)
Demenţa arteriopatică se instalează progresiv în ASC, cu eclipse de
conştiinţă, dismnezie. Bolnavul asistă neputincios la propria sa degradare
psihică de unde şi starea depresivă. Mai apar simptome caracteristice
sindromului pseudo-bulbar (râsul şi plânsul spasmodic, disartrie, tulburări
de deglutiţie şi fonaţie). Ictusul apoplectic poate încheia o astfel de evoluţie
Demenţa atrofică, datorată unui proces degenerativ, are o apariţie
mai precoce, de obicei în faza presenilă
90
Demenţa epileptică se caracterizează prin adezivitate, bradipsihie,
bradikinezie, apoi dismnezie, disprosexie, tulburări de gândire,
irascibilitate, explozivitate.
Demenţa infantilă, de origine puţin cunoscută; unii încadrează aici
şi schizofrenia infantilă
Demenţa organică, postinfecţioasă, metabolică sau toxică. In primul
grup, T. Heller (1909) descrie o dezorganizare psihică progresivă, tulburări
de limbaj, agitaţie, paralizii. Apare în urma unor neuroinfecţii,
leucoencefalite etc. Semnele neurologice şi neuro-vegetative sunt prezente
(mai ales extrapiramidale)
Demenţa lacunară este o demenţa vasculară.
Demenţa paralitică, determinată de sifilisul cerebral, se
caracterizează prin puerilism, sugestibilitate, tulburări de memorie, idei
delirante absurde de grandoare sau de negaţie. Neurologic: disartrie,
tremurături la membrele superioare, la limbă, la buze.
Demenţa paranoidă caracterizată de Kraepelin prin existenţa unui
delir nesistematizat destul de bogat, cu teme fantastice de transformare
corporală, cosmogonice etc.
Demenţa precoce, în realitate este o pseudo-demenţa, care apare în
cadrul schizofreniei.
Dementa presenilă, formă atrofică de demenţă cu anumite
particularităţi clinice şi anatomopatologice (ALZHEIMER şi PICK).
Dementa senilă; tulburările demenţiale apar după 65 ani şi sunt
globale, progresive şi ireversibile.
Dementa pugilistică, sau a boxerilor, este o formă de demenţă
postraumatică, consecinţă a loviturilor primite. Apar şi simptome
neurologice de tipul disartriei, extrapiramidale, fruste etc.
Dementa talamică, caracterizată prin tulburări masive de memorie şi
de atenţie, indiferentism, apatie, bradipsihie etc. Apare în context etiologic
diferit (vascular, tumoral).
Demenţa toxică — în intoxicaţiile cu Co, Pb etc, apar simptomele
unei grave deteriorări mintale, cu evoluţie progresivă; sunt evidente simpto-
mele caracteristice intoxicaţiei respective.
Dementa posttraumatică se caracterizează prin evoluţie în puseuri,
timp îndelungat, pe lângă un deficit intelectual moderat sau chiar uşor. Pe
prim plan sunt modificări de caracter şi comportament. Frecvent debutează
prin tulburări de memorie, de atenţie şi de caracter, pentru ca ulterior să se
91
instaleze fenomenele de degradare intelectuală, de indiferenţă afectivă cu
crize de furie, nelinişte, violenţă, incoerenţă verbală etc.
Chiar dacă, în ultimii ani au aparut un număr de potenţiali markeri

biologici pentru tulburările demenţiale, diagnosticul clinic se bazează încă
pe observaţia cu acurateţe a comportamentului şi evaluarea psihologică.
Rolul psihologului clinician este esenţial în diagnosticul demenţelor,
ţinând cont de faptul că aceste boli îi afectează pe toţi membrii familiei prin
presiunea materială şi psihologică pe care o implică.
Criteriile mai importante sunt instalarea rapidă a degradării
cognitive, prezenţa onirismului, prevalenţa dezorientării şi starea somatică
alterată.
Anamneza trebuie să se concentreze pe stabilirea prezenţei sau

absenţei simptomelor unei boli cerebrale organice, descrierea
comportamentului şi capacităţii funcţionale premorbide a individului,
starea generală medicală şi tratamentele prezente şi trecute.
Este important să se excludă o stare acută confuzională sau o boală
psihiatrică funcţională primară.
La interviul clinic este necesară multă răbdare, mai ales dacă

informaţiile revelatoare trebuie discutate adecvat.
Psihologul clinician trebuie să aiba în vedere o serie de elemente
importante în procesul de anamneză:
 Există în cabinet surse de stimulare care ar putea distrage
atenţia pacientului?
 Auzul şi văzul pacientului sunt bune?
 Stă confortabil?
De asemenea e necesar sa se acorde atenţie comunicării non-verbale a
pacientului.
 Priveşte unde trebuie?
 Comportarea lui sugerează depresie sau anxietate?
 Este îmbrăcat şi aranjat corespunzător?
Totodata se va acorda atenţie stării emoţionale şi fizice a persoanelor
apropiate afectiv de bolnav
92
 Câtă grijă şi ce fel de supraveghere îşi asumă aceştia?
 Cât înţeleg starea pacientului?
 Care sunt nevoile şi speranţele lor pentru viitor?
 Ce efort depun pentru pacient?
Examinarea social-educaţională este deopotrivă importantă în

examinarea bolnavului şi cuprinde:
Problemele educaţionale şi ocupaţionale

 Vârsta la care a părăsit şcoala
 Studii medii sau superioare
 Natura meseriei
 Probleme la locul de muncă
 Condiţiile de pensionare
Mediul social
 Structura familială
 Contactele sociale curente
 Cerinţele emoţionale şi fizice ale persoanelor apropiate
 Implicare în viaţa socială
 Situaţia financiară
Personalitate anterioară (şi schimbările de dată recentă)
 Puncte de interes şi hobby-uri
 Canalizarea energiei în anumite direcţii
 Responsabilitatea asumată fată de alte persoane
 Relaţiile cu prietenii şi familia
Consumul de alcool
Testele de evaluare psihologică clinică sunt cea mai importanta

cale de investigare a demenţei deoarece oferă posibilitatea evaluării unor
variate domenii ale funcţiei cognitive. Ele implică observarea
comportamentului unui individ legată de stimulii aplicaţi, selecţionaţi după
probabilitatea provocării unui răspuns anormal în cazul unor leziuni ale
unor structuri neuroanatomice specifice.
Baza teoretică a evaluării psihologice prin teste este derivată pe de o
parte din psihologia cognitivă care se ocupă de elaborarea testelor cognitive
93
pentru a demonstra modelele teoretice ale funcţionării cognitive normale,
iar pe de altă parte din psihologia comportamentală (Ritahie IC).
Câteodată, în demenţele aflate în faze incipiente, este dificil de
evaluat deteriorarea cognitivă. De aceea, evaluarea psihologică este
esenţială în stabilirea prezenţei unui declin cognitiv incipient uşor şi în
excluderea depresiei.
Există o gamă largă de teste neuropsihologice care investighează toate
funcţiile psihice.
Cel mai cunoscut instrument de acest tip este M.M.P.I. (Mini-

Mental Personal Investigation), care practic ar trebui să fie un instrument
la îndemâna oricărui psiholog clinician.
Cuprinde o serie de 30 de probe care analizează aspecte ale orientării,
înregistrarea informaţiilor, atenţie şi calcul, reproducerea informaţiilor şi
limbaj.
Există şi o variantă mai scurtă şi totodată mai uşor de aplicat a
testului, care cuprinde un set de 11 probe incluzând aceleaşi aspecte.
M.M.S.E. (Mini-Mental State Examination). Testul este recomandat pentru
evaluarea severităţii disfuncţiei cognitive la pacienţii cu demenţe în forme
uşoare, moderate şi severe. (vezi Anexa 4)
Testul ceasului. În anumite cazuri, de la apariţia primelor

manifestări de alterare a funcţiilor cognitive, este unul din testele cele mai
utilizate.
Subiecţilor li se prezintă un cerc şi li se care să insere numerele unui
ceas şi sa plaseze apoi limbile la ora 11 şi 10. Are avantajul că este rapid şi
foarte uşor de administrat. Probele testului pot scoate în evidenţă anumite
caracteristici ale memoriei episodice şi funcţiei executive.
De obicei se administrează împreună cu M.M.S.E. şi poate
diagnostica demenţe cu exactitate în 85% din cazuri.
Scala WECHSLER de memorie a adultului Reprezintă o scală

standardizată de memorie pentru uz clinic. Această scală este rezultatul a 10
ani de experimentare şi a fost utilizată din 1940 - la început cu norme
provizorii, la Spitalul Bellevue.
I. F. Wells, este cel care a introdus termenul de “coeficient de
memorie”(QM), într-un sens analog cu QI - ”coeficient de inteligenţă”.
94
Scala cuprinde 7 subteste şi a fost etalonată şi standardizată după o
muncă serioasă, căutându-se corelaţii cu scala de inteligenţă - pentru
egalarea punctajelor, în scopul de a face utilizabile tabelele de Q I ale scalei
de performanţă A.A.I.S.
Avantajele prezentei scale de memorie, în afară de “scurtimea
ei”(necesită 15 - 20 minute pentru aplicare ), sunt:
a) standardizarea ei relativ satisfăcătoare
b) exprimă variaţiile memoriei în funcţie de vârstă
c) coeficientul de memorie astfel obţinut este comparabil în mod
direct cu coeficientul de inteligenţă al subiectului.
Ultimul punct este foarte important deoarece face posibilă compararea
deficienţei mintale de memorie a subiectului cu deficientul celorlalte funcţii
intelectuale.
Scala este utilizată în evidenţierea dificultăţilor de memorie la
indivizii care prezintă leziuni cerebrale organice, traumatizaţi cranio -
cerebral şi în orice alte afecţiuni care au ca simptom dominant (subiectiv sau
obiectiv), scăderea eficienţei mnezice.
Mai există şi o a doua formă a scalei de memorie WECHSLER
(apărută după 1946 ), dar care respectă întocmai instrucţiunile primei forme,
numai că unele subteste (memorie logică, memoria cifrelor, învăţarea
asociativă ), au alt conţinut, fiind utilizată pentru retestarea prin
comparabilitate standardizată, cu scopul de a se evidenţia modificările ce au
loc în timpul sau imediat după terminarea tratamentului.
Testul RAY (15 cuvinte) Test destul de utilizat în psihodiagnostic

pentru testarea memoriei la adulţi, bătrâni sau persoane cu probleme de
memorie. Aşa cum se deduce şi din denumire, testul cuprinde în prima fază
4 liste de câte 15 cuvinte uzuale necorelate semantic.
Apoi, tot în componenţa testului există 4 texte constituite sintactic
care cuprind pe lângă cele 15 cuvinte redate, alte 15 cuvinte negăsite în listă.
Obiectivul urmărit în aplicarea Testului RAY este determinarea
capacităţii de memorare verbală, urmată de reproducerea verbal - orală
imediată. De asemenea, un alt obiectiv urmărit în urma testării este şi
recunoaşterea cuvintelor în text.
Testul de Memorie Shultz urmăreşte procesele de memorare vizuală

şi de coordonare.
95
Este folosit îndeosebi pentru studiul, în cazul bolnavilor cu pierderi de
memorie, a memoriei de scurtă durată. Se aplică mai ales în cazul
pesoanelor diagnosticate cu deficit mnezic în cazuri de demenţe .
Testul se compune din cinci tabele cu câte 25 de cifre, de la 1 la 25
aşezate aleator în 25 de căsuţe, tabelul fiind de forma 5 pe 5. Se urmăreşte
parcurgerea celor 25 de cifre, de către bolnav, în ordine directă crescătoare.
Rezultatul Testului Shultz este urmărirea modului în care se face
“găsirea” cifrelor, timpul în care a fost parcurs integral un tabel, a
coordonării în procesul de căutare, a aspectelor lacunare apărute în căutarea
cifrelor.
AMT (Test prescurtat de memorie) Are 10 întrebări, este folosit în

spitalele din Marea Britanie, dar este folosit doar ca test screening pentru
tulburările cognitive majore. Un scor mai mic de 6 anunţă patologicul.
Examinarea cognitivă Cambridge (CAMCOG) Este o secţiune

cognitivă a CAMDEX-ului, este o versiune lărgită a MMSE cu teste
adăugate pentru măsurarea percepţiei şi a memoriei îndepărtate. Durează
20-30 de minute, este util în tulburările uşoare.
Testul memoriei de recunoaştere Are două părţi: recunoaşterea a 50

de cuvinte şi a 50 de figuri umane. Este util când boala afectează o singură
emisferă cerebrală (de ex.: după un accident vascular).
CAPE (Procedurile de evaluare pentru vârstnici ale lui Clifton)

Are trei părţi; o parte cu 12 întrebări, o scală ce indică comportamentul, o
probă psihomotorie. Este utilă la pacienţii care se internează şi oferă indicii
pentru găsirea celui mai potrivit loc pentru bolnav.
De asemenea în cazul nivelului diagnosticării timpurii a demenţei
clinice, în ce priveşte diagnosticul pozitiv şi diferenţial cu depresia şi cu
tulburări demenţiale, se mai utilizează şi alte teste; Reisberg, Hacinscki,
G.D.S.(Scala Geriatrică de Depresie), A.D.As.Cog (pentru evaluarea
tulburărilor mnezice şi verbale) etc.
În urmărirea şi evaluarea pacientului, ca răspuns la tratamentele
administrate şi la terapiile efectuate, se folosesc teste; Q.P.I., C.I.B.I.C. sau
C.D.S.
96
5.4 PSIHOZELE
Cadru larg de cuprindere a tuturor entităţilor nozografice care se

caracterizează printr-o complexitate mare de simptome, între care pierderea
capacităţii de autoapreciere a propriei suferinţe este unul din elementele
esenţiale, la care se adaugă tulburări cognitive, conative şi de conştiinţă.
Personalitatea este întotdeauna alterată şi apare drept consecinţă a unor
comportamente inadecvate, care sunt aspecte derivate din suferinţa psihică,
şi lipsite de o reală capacitate de discernere a evenimentelor.
Cele mai importante psihoze sunt:

 psihozele acute datorate intoxicaţiilor profesionale sau
aiutointoxicaţiilor
 psihozele afective, nume sub care este cunoscută psihoza maniaco-
depresivă, denumită şi psihoza circulară sau psihoza periodică
 psihoza alcoolică, forme grave de intoxicaţii acute sau cronice cu
alcool
 psihozele bipolare, sinonime cu psihozele maniaco-depresive
 psihozele cu evoluţie cronică prelungită, schizofrenie, parafrenie
etc
 psihozele de detenţie, forme grave care debutează în cursul unei
lungi perioade de condamnare, pe baza privării senzoriale (Gurevici,
Ghiliarovici)
 psihoza discordantă, sinonima schizofreniei
 psihozele endocrine, tulburări grave psihice datorate tulburărilor
hormonale
 psihozele endogene, termen sub care sunt deocamdată reunite
psihoza, afectivă, schizofrenia şi psihozele halucinator-delirante,
considerându-se că o bună parte din factorii care le produc se
datoreaza însăşi bolnavului, adică structurii dinamice a personalităţii
sale
 psihozele epileptice, forme onirice, halucinator-delirante etc. care
apar la un epileptic
 psihozele exogene, care au fost determinate de factori din afara per-
soanei, (infecţioşi, traumatici, toxici etc)
97
 psihozele familiale, care apar la mai mulţi membri ai aceleiaşi
familii (ex. delir indus)
 psihoza imaginativă acută (Dupre\ Logre). Episoade psihotice cu
mare încărcătură de producţii fantastice, care apar de obicei la
persoane cu structuri isterice
 psihoza de involuţie, care apare în perioada climacterică, în
presenilitate
 psihoza de lactaţie. Episoade mai ales de tip depresiv, care apar în
perioada de alăptare
5.4.1 PSIHOZA PUERPERALĂ
Tulburare psihică care apare în perioada puerperalităţii şi lactaţiei. în

funcţie de momentul apariţiei se descriu:
a) Psihoze puerperale propriu-zise, care apar în primele 10—15
zile după naştere
b) Psihoze de lactaţie, în care debutul este mai tardiv, de ordinul
săptămînilor pînă la 3—4 luni după naştere
Frecvenţa psihozei puerperale raportată la celelalte psihoze şi la
numărul total al naşterilor variază considerabil în funcţie de autori (la noi în
ţară, frecvenţa este apreciată la 2,3% din totalul psihozelor întâlnite la
femei).
5.4.1.1 PREZENTARE CLINICĂ
Debutul psihozei puerperale propriu-zise este de multe ori brusc, în

primele 14 zile după naştere. Cu cât este mai precoce cu atât este mai
zgomotos. El constă în tulburări psihopatologice exprimate ca: agitaţie sau
inhibiţie psihomotorie, modificări ale conştiinţei (de tip confuzo-oniric),
tulburări de percepţie polimorfe (iluziile şi halucinaţiile vizuale), modificări
de dispoziţie (euforie sau distimie, cu anxietate), incoerenţa ideo-verbală,
uneori baraje de disociaţie psihică.
Aceste simptome realizează tablouri de aspect maniacal,
melancoliform, confuzional sau discordant, cu un mare grad de atipie. Ca
un element caracteristic se notează prezenţa tulburărilor de conştiinţă,
aproape în toate cazurile de psihoza puerperala, tulburări care pot fi
98
discrete, de intensitatea obnubilării, cu dezorientare temporo-spaţială
pasageră şi incompletă, sau intense, sub formă de stări confuzionale grave,
agitate sau stuporoase, cu sau fără componente onirice.
Psihozele de lactaţie debutează după 1 - 4 luni de la naştere, în plină
perioadă de alăptare. Spre deosebire de psihoza puerperala, în care tabloul
psihic este polimorf şi în care tulburările de conştiinţă sunt aproape
întotdeauna prezente, în lactaţie, tablourile clinice apar mai bine conturate
şi mai apropiate de entităţile psihiatrice tipice.
Se deosebesc 2 grupe de tulburări:

Tulburări nevrotice, mai frecvente, interpretate în contextul
modificărilor amintite şi în special al deficienţelor pe linia endocrină. Se
întîlnesc: depresii nevrotice simple sau anxioase, cu astenii, scăderea
dispoziţiei, dezinteres faţă de copil. Uneori astenia poate fi foarte
exprimată, asociată cu insomnii şi iritabilitate crescută, realizând tabloul
unei neurastenii, cu sau fără elemente cenestopate. De multe ori tabloul
îmbracă forma unei nevroze pitiatice tipice.
Manifestări psihotice, acestea sunt mai frecvent din seria maniaco-
depresivă şi mai rar tablouri asemănătoare schizofreniei. Psihozele de
lactaţie, spre deosebire de cele puerperale, se datoreaza mai puţin factorilor
patogenetici amintiţi şi au o componentă endogenă, terenul constituind aici
factorul primordial, iar maternitatea relevând numai predispoziţia endogenă
sau o evoluţie latentă.
5.4.1.2 EVALUAREA PSIHOLOGICĂ CLINICĂ
Se va face psihoprofilaxie în toate cazurile, dar mai ales acolo unde

personalitatea şi ereditatea lasă să se întrevadă posibilitatea apariţiei unor
afecţiuni psihice. Aceasta constă mai ales în pregătirea psihică a gravidelor
pentru naştere şi condiţia de mamă, pregătirea „naşterii fără dureri", prin
măsuri psihoterapeutice şi de antrenament adecvate, crearea unor condiţii
de psiho-igienă optime.
99
5.4.2 PSIHOZA MANIACO-DEPRESIVĂ
Psihoza maniaco-depresivă (PMD), cunoscută în terminologia

psihiatrică actuală ca boala afectivă bipolară, este cea mai dramatică formă
de manifestare a tulburărilor afective.
Boala a fost separată de Kroepelin (1889) de celelalte psihoze, dar
legătura dintre melancolie şi manie a fost observată de Hipocrafe şi Areteu
din Capadocia.
În accepţia lui Kraepelin, boala se caracterizează prin episoade
maniacale şi depresive care survin la acelaşi pacient. Uneori aşa se
întâmplă (în aproximativ 20 - maximum 25% din cazuri) iar în aproximativ
75% din cazuri pacienţii fac sau doar episoade depresive (90% din ei), sau
doar episoade expansive (10%).
Spre deosebire de depresia majoră, care poate surveni la orice vârstă,
PMD debutează, în general, înaintea vârstei de 35 de ani.
5.4.2.1 PREZENTARE CLINICĂ
Pacienţii cu boală bipolară diferă de cei cu alte forme de depresie,

prin modul lor de a oscila între depresie şi manie, separate prin perioade
normale.
Există aşa-numitele stări mixte care amestecă elemente depresive cu
elemente de excitaţie. De obicei, acestea apar când dispoziţia se inversează.
Durata în timp a acestui ciclu variază ele la o persoană la altă
persoană.
EPISODUL MANIACAL
Pacienţii care se afla în faza maniacală simt mai curând un atac brusc de
exaltare, de euforie sau iritabilitate extremă care se dezvoltă în decurs de
câteva zile, până la o deteriorare gravă.
Simptomele fazei maniacale

 Un mod de a se simţi excesiv de bun, euforic, expansiv sau
iritabil; nimic (veşti rele, tragedii) nu poate schimba această
100
stare de fericire. Euforia se poate schimba rapid în iritare sau
furie.
 Exprimă un optimism nejustificat şi o lipsă de discernământ
 Increderea în sine creşte până la delir de grandoare în care
persoana consideră că are legături speciale cu Dumnezeu,
celebrităţi, conducători politici.
 Hiperactivitate şi planuri excesive, participare în numeroase
activităţi care pot conduce la rezultate nedorite.
 Pacientul are un comportament sexual anormal (libidou
crescut, dezinhibiţie sexuală).
 Fuga de idei. Pacienţii prezintă o multitudine de idei care se
succed rapid, în mod necontrolat.
 Necesitatea redusă de somn, insomnii.
 Lipsa puterii de concentrare: atenţia pacientului este cu
uşurinţă deviată către detalii neimportante.
 Iritabilitate bruscă, furie sau paranoia se declanşează când
planurile grandioase ale pacientului se năruie sau când
sociabilitatea lui excesivă este refuzată.
EPISODUL DEPRESIV
Simptomele fazei depresive

• Sentimente de inutilitate, de lipsă de speranţă, de neajutorare
• Indiferentă faţă de orice
• Sentimentul de vină nejustificată
• Tristeţe prelungită, accese inexplicabile de plâns, irascibilitate
sau iritabilitate
• Activităţile agreabile, contactele sociale, munca sau sexul care
altă dată îi făceau plăcere, nu-i mai trezesc interesul
• Imposibilitatea de a se concentra sau de a-şi aminti detalii
• Gânduri de moarte, încercări de suicid
• Pierderea apetitului sau apetit exagerat
• Fatigabilitate persistentă, letargie
• Insomnie sau nevoie crescută de somn
• Dureri, constipaţie sau alte afecţiuni somatice cărora nu li se
poate determina o cauză obiectivă
101
Tulburări asociate:
• Anxietate
• Tulburări fobice
• Expresivitate pantomimică caracteristică
• Somatic: constipatie, acuze somatice multiple
• Ideatie delirantă mai amplă - de sărăcie, de ruină, negare
Simptomele determină o deteriorare semnificativă clinic cu

consecinţe în activitatea socială, profesională sau în alte domenii
importante de funcţionare.
Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei
substanţe (de ex., abuz de drog sau medicament) ori al unei condiţii
generale medicale (de ex., hipotiroidism).
Simptomele nu sunt explicate mai bine de doliu, adică patologie
determinată de pierderea unei fiinţe iubite.
5.4.2.2 EVALUAREA PSIHOLOGICĂ CLINICĂ
Diagnosticul episodului maniacal se poate face dacă există

următoarele simptome, având o evoluţie clinică particulară, după cum
urmează:
 perioadă distinctă de dispoziţie crescută, euforică, expansivă

 În timpul perioadei de perturbare a dispoziţiei, există trei sau mai
multe din următoarele simptome prezente într-un grad semnificativ:
1) stimă de sine exagerată
2) scăderea nevoii de somn
3) logoree
4) fugă de idei
5) distractibilitate
6) capacitatea de judecată – superficială
7) imaginaţia şi capacitatea creativă este scăzută şi
deturnată;
8) agitaţie psihomotorie;
9) implicare excesivă în activităţi plăcute care au un înalt
potenţial de consecinţe nedorite
102
10) sistem pulsional dezinhibat- plan erotic, sexual, alimentar;
11) sociofilie, spirit gregar, disponibilitate de relaţionare -
intruziv, solicitant, indecent
12) trăirea timpului: pacientul trăieşte numai prezentul;
13) psihomofricitate exacerbată, de la excitaţie motorie
moderată până la hiperkinezie
Perturbarea de dispoziţie este suficient de severă pentru a determina

o deteriorare semnificativă în funcţionarea profesională sau în activităţile
sociale uzuale ori în relaţiile cu alţii, ori să necesite spitalizare (pentru a
preveni vătămarea sa sau a altora sau dacă există elemente psihotice).
Tulburările de percepţie apar de regulă în cursul episoadelor
maniacale. Cel puţin 2/3 din pacienţi prezintă simptome psihotice în cursul
unui episod afectiv.
Netratată, faza maniacală poate avea o durată de până la 3 luni.
Diagnosticul episodului depresiv major se poate face dacă există

următoarele simptome, având o intensitate clinică particulară, după cum
urmează:
 Dispoziţie depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare
zi, indicată fie prin relatare subiectivă, ori prin observaţie făcută de
alţii.
 Diminuarea marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau
aproape toate activităţile; simptomele persistă mai mult de 2 luni,
sunt prezente în cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi
 Inapetentă corelată cu pierderea plăcerii, pierdere semnificativă în
greutate, deşi nu tine dietă, ori câştig ponderal (pot exista şi situaţii
atipice cu apetit exagerat şi creştere ponderală).
 Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi superficializarea
somnului
 Lentoare psihomotorie (mai rar agitaţie psihomotorie)
 Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi.
 Bradipsihie- scăderea ritmului şi fluxului ideativ
 Scăderea elanului vital.
 Sentimente de inutilitate, incapacitate, autodepreciere cu lipsă de
speranţă, trăiri de neajutorare care aparţin spectrului depresiv.
103
 Idei delirante de vinovăţie excesivă ori inadecvată (nu numai
autoreproş sau culpabilitate în legătură cu faptul de a fi suferind).
 Gânduri recurente de moarte, ideatie suicidară recurentă fără un
plan anume
În evoluţia bolii pot exista şi episoade în care se amestecă

simptomele de tip maniacal cu cele de tip depresiv. Este caracteristică
schimbarea rapidă a dispoziţiei, astfel încât în cursul aceleiaşi zile se pot
întâlni ambele stări.
Criteriile DSM IV TR pentru episodul mixt sunt următoarele:

 Sunt satisfăcute criteriile, atât pentru episodul maniacal, cât şi
pentru episodul depresiv major aproape în fiecare zi, în cursul unei
perioade de cel puţin o săptămână.
 Perturbarea afectivă este suficient de severa pentru a cauza o
deteriorare semnificativă în funcţionarea profesională sau în
activităţile sociale uzuale ori în relaţiile cu alţii, sau pentru a
necesita spitalizare
 Simptomele nu se datorează efectelor fiziologice directe ale unei
substanţe (de ex. abuz de drog, de medicament sau un tratament) ori
ale unei condiţii medicale generale (de ex., hipertiroidismul).
104
5.5 DELIRURILE
(TULBURAREA DELIRANTĂ)
Plecând de la definiţia clasică a delirului, prin care se înţelege o

tulburare de fond a gândirii, astăzi semnificaţia sa este mult lărgită
considerându-se delirul ca o tulburare complexă care angajează întreaga
personalitate şi având un impact puternic asupra tuturor funcţiilor sale
psihice. Ideea delirantă este un element izolat (rareori sesizabilă clinic), o
adevărată etapă mai scurtă sau mai lungă în organizarea delirului.
Debutul delirului este de obicei lent, insidios şi progresiv întins pe o

durată de luni şi chiar ani de zile. Faza pregătitoare sau predelirantâ care
poate precede apariţia unui delir se caracterizează printr-un şir întreg de
tulburări cum ar fi iritabilitatea, susceptibilitatea, izolarea, suspiciunea,
preocuparea excesivă în legătură cu semnificaţia unor evenimente, căutarea
unor explicaţii, schimbarea felului obişnuit de a trăi de până atunci.
De la simple coincidenţe, presupuneri, nelămuriri sau întâmplări
mărunte, bolnavul începe să emită presupuneri, bănuieli, şi să-şi alimenteze
falsa convingere cu argumente, să caute probe etc.
Treptat, întreaga sa viaţă se centrează pe false concepţii care aduc,
printr-un mecanism de cerc vicios, alte argumente în susţinerea premizei.
Receptiv şi înclinat să creadă orice ar putea să-i servească de explicaţie,
devine în acelaşi timp inabordabil în faţa unor argumente reale, logice, dar
în contradicţie cu convingerea sa.
In debutul brusc, bolnavul trăieşte intuitiv, ca o adevărată revelaţie,
convingerea falsă pe care-şi construieşte delirul.
Interferenţa delirului cu halucinaţiile este multiplă şi variată: apărute
concomitent sau precedându-se simptomele se interferează permanent al-
cătuind o entitate simdromologică.
Sistematizarea delirului se face pe baza particularităţilor oferite de
tema principală, modul de evoluţie şi simultaneitatea altor tulburări psihice.
Fiecare delirant realizează însă până la urmă un model propriu legat de
structura persoanei sale.
105
Delirul are în general un caracter polimorf şi suportă multe
transformări sau sublimări în cursul anilor.
Subtipuri de tulburare delirantă
Delirul erotoman. Tema centrală a delirului o constituie faptul că o

altă persoană este îndrăgostită de individ(ă). Ideea delirantă se referă adesea
la o dragoste romantică, idealizată şi la uniune spirituală, mai degrabă decât
la atracţia sexuală. Persoana, în raport cu care se are această convingere, are
de regulă un statut mai înalt, dar poate fi şi una complet străină. Efortul de a
contacta obiectul ideii delirante, prin apeluri telefonice, scrisori, cadouri,
vizite şi chiar supraveghere sunt frecvente, deşi, ocazional, persoana
respectivă poate tine secretă ideea delirantă. Cei mai mulţi indivizi cu acest
subtip, în eşantioanele clinice sunt femei, pe când în eşantioanele medico-
legale cei mai mulţi indivizi sunt bărbaţi. Unii indivizi cu acest subtip, în
special bărbaţii, vin în conflict cu legea în eforturile lor de a urmări obiectul
ideii lor delirante sau în efortul lor necugetat de a-l „salva" de la un pericol
imaginar.
Delirul grandoare. Tema centrală a delirului o constituie

convingerea că are un mare (dar nerecunoscut) talent sau perspicacitate ori
că a făcut o mare descoperire. Mai rar, individul poate avea ideea delirantă
că ar avea o relaţie specială cu o persoană marcantă ori că ar fi o persoană
marcantă. Ideile delirante de grandoare pot avea şi conţinut religios.
Delirul de gelozie. Tema centrală a delirului persoanei o constituie

faptul că soţul (sofia) sau amantul (amanta) persoanei este infidel(ă). La
această convingere se ajunge fără o cauză reală şi se bazează pe idei
incorecte susţinute de aşa-zise dovezi care sunt colectate şi utilizate spre a-
şi justifica delirul. Persoana cu tulburare delirantă îşi confruntă de regulă
partenerul şi încearcă să intervină în presupusa infidelitate.
Delirul de persecuţie. Tema centrală a delirului implică convingerea

persoanei că se conspiră împotriva sa, că este spionată, înşelată, urmărită,
otrăvită sau drogată, tratată cu răutate sau obstructionată în urmărirea
obiectivelor sale pe termen lung. Mici umilinţe pot fi exagerate şi deveni
nucleul unui sistem delirant. Nucleul delirului îl constituie adesea o
106
injustiţie oarecare care trebuie remediată prin acţiune legală ,iar persoana
afectată se poate angaja în tentative repetate de obţinere a satisfacţiei prin
apel la tribunale şi la alte agenţii guvernamentale. Indivizii cu idei delirante
de persecuţie sunt adesea plini de resentimente şi colerici şi pot recurge de
multe ori la violenţă contra celor care cred ei că i-au ofensat.
Delirul somatic. Acest subtip se aplică atunci când tema centrală a

delirului implică funcţii sau senzaţii corporale. Ideile delirante somatice se
mai numesc idei delirante hipocondriace şi pot surveni în diverse forme.
Cele mai frecvente constau în convingerea persoanei că ea emite un miros
urât din piele, gură, rect sau vagin; că este infestată cu insecte pe sau sub
piele, că are paraziţi interni, că anumite părţi ale corpului său sunt diforme
sau hidoase ori că părţi ale corpului nu funcţionează.
Delirul reformator. Bolnavul doreşte să schimbe după propria sa

concepţie organizarea, orânduirea şi funcţiunea unor instituţii, uzine, state.
Delirul senzitiv de relaţie. sau paranoia senzitivă, prototip structural

format dintr-un amalgam de idei de relaţie, interpretare şi influenţă. Este un
delir care se instalează insidios pe fondul unei personalităţi premorbide
senzitive. Debutul este marcat de obicei de circumstanţe umilitoare, eşecuri
sentimentale care rănesc orgoliul crescut al subiectului. Delirantul senzitiv
are brusc „revelaţia" că persoane din anturaj îi cunosc gândurile ascunse,
râd de nenorocirile sale, îl arată cu degetul etc. Delirul apare frecvent la
subiecţii rezervaţi, timoraţi, timizi, cu pulsiuni sexuale inhibate, cum sunt
femeile în vârstă, necăsătorite, vârstnicii celibatari.
Delirul mistic religios Ţesătura delirului este de inspiraţie biblică

(apar profeţi, îngeri, diavoli etc). Vorbirea este presărată cu texte din cărţile
bisericeşti.
Delirul paranoid. Structură delirantă în care bolnavul se crede vic-

tima duşmanilor. Aici delirul este îmbinat cu halucinaţii, iluzii, false
recunoaşteri, deducţii eronate — producţii patologice faţă de care critica
bolnavului nu mai acţionează
Delirul senzorial. Este un delir împanzit cu tulburări psihosenzoriale

(iluzii, halucinaţii), care are un aspect spectacular fiind dominat de
107
producţii imaginare şi de vis. Bolnavul este pasiv, anxios, şi acţionează în
mare măsură ca un automat.
Delirul sistematizat Este o adevărată construcţie intelectuală mor-

bidă de idei delirante bine organizate, astfel că fac impresia unui ansamblu
relativ coerent. Acest delir poate fi susţinut de bolnav cu argumente mai
mult sau mai puţin logice.
Delirul mixt. Acest subtip se aplică atunci când nu predomină nici o

temă delirantă ci apar elemente din mai multe teme.
Tipul nespecificat. Acest subtip se aplică atunci când convingerea

delirantă dominantă nu poate fi clar stabilită sau nu se înscrie în tipurile
specificate (ex. idei delirante de referinţă, fără o componentă de persecuţie
sau de grandoare notabilă).
Elemente şi tulburări asociate:

• Probleme sociale, maritale, de serviciu
• Idei de referinţă
• Dispoziţie disforică, iritabilă
• Episoade depresive
• Stare coleroasă
• Comportament litigios, violent
• Probleme legale
Examinarea psihologic-clinica pe baza interviului clinic, trebuie

completată cu obţinerea informaţiilor legate de:
 Tipul debutului, factori precipitanti
 Consecinţele simptomelor prezente (tentative de suicid sau homicid,
probleme legale, refuzul hranei sau apei în ideile de otrăvire, etc.)
 Severitatea tulburării
 Prezenta altor tulburări psihiatrice (depresie, consum de alcool sau
droguri, tulburare obsesiv-compulsivâ, dismorfofobie, tulburare de
personalitate paranoidă, schizoidă sau evitantă)
 Istoricul familial
108
 Istoricul personal (injurii pre sau postnatale, mediu ostil, periculos,
abuzuri în copilărie, izolare, emigrare, etc.)
 Probleme legale (litigii, probleme cu politia, condamnări, asalturi)
 Istoric psihiatric (cronicitatea, fluctuaţiile simptomatologiei,
tratamente urmate şi răspuns la tratament)
 Istoric medical (traumatisme cranio-cerebrale, boli cardiovasculare,
HIV, droguri şi alcool, infecţii cerebrale, etc.)
 Personalitatea premorbidă (teste de personalitate)
5.6 ALCOOLISMUL
Termen folosit prima dată de Magpus Huss, în 1859, pentru a

desemna abuzul de băuturi alcoolice este, totusi, un termen prea general,
care acoperă o mare varietate de realităţi clinice cu numai două trăsături
comune: excesul de băutură şi efectele nocive ale alcoolului asupra
organismului.
Nu există până în prezent o definiţie comprehensivă şi unanim
admisă. Cu toate acestea definiţia alcoolismului, formulată de Comitetul de
Experţi OMS în 1951, tinde să fie acceptată: „Alcoolicii sunt băutori
excesivi, a căror dependenţă faţă de alcool a atins un asemenea grad încât
aceasta antrenează, sau este pe cale de a antrena tulburări psihice şi
somatice, precum şi alterarea relaţiilor lor sociale."
Alcoolismul se caracterizeaza prin: scăderea controlului asupra
consumului de alcool, interesul pentru alcool, consumul de alcool în ciuda
consecinţelor adverse, distorsiuni în gândire.
Problemele legate de alcool încep de obicei la vârsta de 16-30 ani.

Deshaies descrie trei modele de alcoolici:
 alcoolici nepsihopaţi
 alcoolici psihopaţi
 alcoolici deveniţi psihopaţi prin alcoolism
109
Pentru cei mai mulţi autori, personalitatea premorbidă a alcoolicului
este marcată de trăsături nevrotice sau dizarmonii caracteriale reflectate
printr-un grad redus de adaptabilitate socială. Se întâlnesc de asemenea,
destul de frecvent, tulburări de dinamică. sexuală, elemente anxioase şi mai
ales trăsături psihastenice.
Trebuie considerată separat personalitatea alcoolicilor deficitar
structurată sau alterată prin boală; aici intră schizofreniile în diferite grade
de remisiune, structurile cicloide cu nucleu endogen.
Circumstanţe patologice induse de alcool
• Intoxicaţia alcoolică
• Sevrajul necomplicat
• Sevrajul complicat cu convulsii
• Delirium tremens
• Tulburarea psihotică indusă de alcool
• Tulburarea amnezică persistentă indusă de alcool
• Boli neurologice
• Boli hepatice
Intoxicaţia alcoolică
Variază de la ebrietate uşoară la insuficientă respiratori, comă şi
moarte. Alcoolul se combină cu substanţe endogene şi exogene precum
dopamina şi cocaina rezultând metabolifi toxici.
Organismul poate metaboliza 100 mg/kgc/oră.
Cei care nu au dezvoltat toleranta la alcool dezvoltă la:
 0,03 mg% - disforie
 0,05 mg% - incoordonare motorie
 0,1 mg% - ataxie
 0,4 mg% - anestezie, comă, moarte
PSIHOZE DETERMINATE DE CONSUMUL DE ALCOOL
Beţia patologică
Este o stare de excitaţie, respectiv sedare declanşată prin consumul de
alcool, cu recunoaşterea defectuoasă a realităţii, iluzii şi halucinaţii. Frica
excesivă sau furia, agresivitatea puternică, starea de afect şi atitudinea violentă
pot aparea, în unele cazuri, deja la ingerarea de cantităţi minime de alcool
(probabil în urma unei predispoziţii individuale, de ex. date de leziuni la nivel
110
cerebral). Durata acestor manifestări este limitată în timp (5-15 min.).
Urmează somnul terminal şi amnezia evenimentului. Aceste faze sunt greu de
apreciat în expertizele medico-legale .
Delirium tremens
Reprezintă o stare gravă în care apar halucinaţii vizuale majore,
aprecierea greşită a realităţii, agitaţie psihomotorie severă, transpiraţii
profuze, tremurături, dereglări periculoase ale frecvenţei cardiace şi
tensiunii arteriale.
Se caracterizează prin confuzie, dezorientare, întunecarea conştientei,
tulburări de percepţie. Sunt frecvent întâlnite ideile delirante, halucinaţiile
terifiante, vii (ex. micropsii, zoopsii), agitaţie, insomnii, febră,
hiperactivitate neurovegetativă. Simptomele apar la 2-3 zile după un
consum important de acool, cu intensitate maximă în ziua 4-5. La
consumatorii cronici de alcool există un pattern repetitiv de delirium
tremens de-a lungul vieţii. Netratat, durează aproximativ 4-5 săptămâni. Cu
tratament adecvat, simptomele se ameliorează după 3 zile.
Gelozia obsesivă a alcoolicului

Este obsesia adesea incorigibilă, ca partenera "merge" cu altul. Se
manifestă de regulă zgomotos şi cu un vocabular ordinar. Originea se
găseşte în relaţia tensionată a cuplului, datorată tocmai consumului de
alcool, precum şi în atitudinea evidentă de refuz din partea partenerei.
Se adaugă problema impotenţei, sentimentele de vinovăţie din cauza
abuzului de alcool, sentimentul de umilire şi, nu în ultimul rând, frica de a-
şi pierde partenerul de viaţă.
Halucinoza alcoolică
Se aud voci vorbind între ele, precum şi voci comentatoare care
judecă persoana consumatorului.
Halucinaţiile complexe de situaţii includ scene de urmărire şi asediu
şi se asociază cu anxietate maximă.
Halucinaţii auditive marcate pentru cel puţin 1 săptămână, care apar
puţin după reducerea sau sistarea consumului abuziv de alcool.
Persoana răspunde la aceste halucinaţii prin teamă, anxietate,
agitaţie.
Diagnosticul se bazează pe istoricul de consum recent de alcool în
doze mari şi absenta schizofreniei sau maniei.
111
Prin multitudinea factorilor implicaţi în etiopatogenia sa, alcoolismul

necesită o abordare terapeutică complexă, amplă şi de lungă durată care
trebuie să cuprindă intervenţiile familiei, medicului psihiatru, psihologului,
asistentului social.
Nu există un algoritm investigativ comun tuturor pacienţilor
alcoolici. Evaluarea psihologică clinică constă în a investiga fiecare subiect,
cu maximum de supleţe posibilă, folosind un larg spectru de metode a căror
utilizare depinde de:
• personalitatea subiectului
• tipul de relatie cu alcoolul
• gradul său de motivare
• momentul evolutiv al comportamentului alcoolic
• prezenţa/absenţa tulburărilor mintale asociate
Indiferent de tipul de evaluare folosit, principiile generale ale

intervontiei psihologice vizează parcurgerea unor paşi obligatorii.
• Stabilirea unei alianţe terapeutice
• Controlul fenomenului de contratransfer
• Identificarea cauzelor care determină consumul de alcool
• Depăşirea mecanismului de negare folosit în principal de
pacient printr-o intervenţie care să-l determine să-şi
recunoască boala
• Identificarea valorilor şi resurselor pacientului în vederea
stabilirii unor pârghii motivationale pe termen lung
• Alegerea unor metode psihodiagnostice flexibile,
comprehensibile şi adaptate fazelor de cură în care se
prezintă pacientul
112
5.7 TOXICOMANIA
Este un consum patologic, cronic sau periodic, impulsiv, de substanţe

care modifică starea afectivă sau de conştiinţă.
Toxicomania este rezultatul acţiunii unor factori externi şi interni, al
unor interacţiuni patogene din copilărie. Conflictele existente în copilărie în
cadrul familiilor dezechilibrate şi reactualizarea acestora în adolescenţă,
joacă un rol important în geneza toxicomaniilor.
Dependenţa se caracterizează prin tendinţa de creştere progresivă a
dozelor de drog şi prin imposibilitatea de a opri, chiar şi pentru câteva zile
consumul, fără ca aceasta să nu determine apariţia sevrajului.
Reprezintă tulburarea comportamentală definită prin:

- Dorinţa puternică, compulsivă de a utiliza o sustantă psihoactivă
- Dificultatea de a opri consumul
- Comportament de căutare a drogurilor, cu invazia progresivă a
întregii existenţe de către acest fenomen
Dependenta fizică, caracterizată prin apariţia sevrajului include:
- Efectele somatice ale utilizaţii repetate a substanţelor respective
- Toleranţa şi sevrajul
Dependenţa psihică, nevoia de a menţine şi regăsi senzaţia de

plăcere, de bine, satisfacţia, stimularea pe care o aduce consumatorilor dar
şi de a evita senzaţia de rău psihic care apare în lipsa consumului.
Factori implicaţi în consumul de droguri

1. Dizarmonii ale structurii personalităţii - dependentă
- borderline
- antisocială
2. Lipsa capacităţii volitive - abulie
3. Stări afective particulare - anxietate
- depresie
- hiperemotivitate
- timiditate
4. Stările de decepţie şi nemulţumire
113
5. Obişnuinţa socială
6. Influenţa grupului de prieteni
7. Influenţe sociale nocive (modele culturale)
8. Vagabondajul
9. Incapacitatea de inserţie in grup
Tulburările psihice produse de consumul de substanţă

1. Intoxicaţii şi sevraj
2. Delirium
3. Tulburări psihotice
4. Tulburări de dispoziţie
5. Tulburări anxioase
6. Sindrom amnestic
7. Tulburare demenţială
8. Disfuncţii sexuale
9. Tulburări de somn
Criteriile DSM-IV pentru dependenţa de o substanţă

Un pattern dezadaptativ de consum al unei substanţe duce la o
deteriorare sau suferinţă semnificativă clinic, care poate surveni oricând
într-o perioadă de 1 an, manifestată prin trei (sau mai multe) din
următoarele simptome:
1) Toleranţă, definită prin oricare din următoarele:

a) Necesitatea creşterii considerabile a cantităţilor de substanţă
pentru a ajunge la intoxicaţie sau efectul dorit
b) Diminuarea semnificativă a efectului la consumul continuu al
aceleaşi cantităţi de substanţă
2) Sevraj, manifestat prin oricare din următoarele:
a) Sindromul de abstinentă caracteristic pentru substanţă
b) Aceeaşi substanţă (sau strâns înrudită) este consumată
pentru a uşura sau evita simptomele de abstinenţă
3) Substanţa este luată adesea în cantităţi mai mari sau în decursul
unei perioade mai lungi decât se intenţiona
4) Există o dorinţă persistentă sau eforturi ineficiente de a înceta sau
de a controla consumul de substanţă
114
5) Foarte mult timp este pierdut în activităţi necesare obţinerii
sustanţei, consumului substanţei (de ex., fumatul în lanţ) sau recuperării
din efectele acesteia
6) Activităţi sociale, profesionale sau recreaţionale importante sunt
abandonate sau reduse din cauza consumului de substanţă
7) Substanţa este consumată în continuare în ciuda faptului că
pacientul ştie că are o problemă somatică sau psihologică, persistentă sau
intermitentă, care probabil a fost cauzată sau exacerbată de substanţă (de
ex.: consum curent de cocaină, în ciuda recunoaşterii depresiei induse de
cocaină)
Etapele pe care psihologul va trebui să le parcurgă sunt: stabilirea

unei relaţii terapeutice şi interviul motivaţional.
Acesta evaluează motivaţia pacientului pentru schimbarea
comportamentului adictiv; el reprezintă o tehnică cognitiv-com-
portamentală adresată rezolvării ambivalenţei pacientului faţă de drog şi
angajării în schimbare.
Pacientul are diferite grade de motivaţie în funcţie de stadiul în care
se află în raport cu consumul de drog.
Prochaskn-DiClemente a elaborat un sistem de evaluare a motivaţiei
pacientului toxicoman.
Stadiul Caracteristicile Intervenţii

stadiului
Ignorarea aspectelor
Precontemplativ Interviuri motivaţionale
negative ale adicţiei
Conştientizarea
Realizarea unei balanţe
Contemplativ problemelor legate de
decizionale
consumul de drog
115
Angajarea în mici Stabilirea unui plan de
Preparativ comportamente de acţiune cu repere spaţio-
schimbare temporale precise
Optarea pentru cura de Implementarea planului

detoxifiere; apariţia de de acţiune; însuşirea de
De acţiune scurte schimbări de noi tehnici de adaptare;
comportament strategii cognitiv-
tranzitorii comportamentale
Evaluarea situaţiilor de
De menţinere a Creşterea duratei de
risc crescut pentru
abstinenţei şi menţinere a schimbării
recădere şi strategii de
prevenţie a de comportament
abordare a stării de
recăderilor (minim 6 luni)
craving
Influenţa personalităţii toxicomanului
Toxicomanul impulsiv
o Lipsit de culpabilitate
o Nu recunoaşte nici un fel de constrângeri etice, morale
o Pulsiune de a-şi satisface imediat trebuinţele
Toxicomanul compulsiv
o Sentimente de culpabilitate
o Comportament adictiv
Toxicomanul accidental
o Reacţie întâmplătoare
o Consum imitativ
Psihologul îl poate ajuta pe pacient să-şi construiască motivaţia şi să-

şi consolideze angajarea în schimbare, fără însă a uita nici un moment că
responsabilitatea pentru schimbare aparţine pacientului.
116
Rolul psihologului nu se opreşte atunci când pacientul devine
abstinent şi nu se rezumă la ajutarea pacientului să menţină abstinenţa.
Este de remarcat că în toate unităţile şi serviciile medicale pentru
persoanele dependente de droguri psihologul este o figură importantă a
echipei terapeutice.
Astfel, în unităţile închise de detoxifiere cu capacitatea de maxim 20
de locuri, psihologul clinician este prezent ca şi în unităţile de tip detox de
tip scurt sau lung din ambulatoriu.
5.8 FOBIILE
Fobia se referă la un grup de simptome cauzate de obiecte sau situaţii

care provoacă frica. Fobia este frica specifică, intensă, declanşată de un
obiect sau o situaţie, care nu au prin ele însele un caracter periculos, cu
caracter iraţional recunoscut ca atare şi care nu poate fi controlat volitiv.
Proiecţii ale anxietăţii, fobiile pot invada oricare din obiectele şi
situaţiile realităţii de care experienţa individuală se leagă într-un mod
oarecare.
Astfel, după Maller relicvele fricilor din prima copilărie sunt fobiile
de animale mari, iar cele din a doua copilărie - de animale mici şi insecte.
Fobiile sunt reprezentate de o teamă intensă şi obiectivată, trăită
dureros şi parţial lucid; cu toate că persoana îşi dă seama şi mărturiseşte
deschis inutilitatea anxietăţii sale, este în acelaşi timp dominată de ea.
Fobia se întâlneşte în nevroza obsesivo-fobică, isterie, psihastenie, nevroza
anxioasă, depresie, schizofrenie, etc.
Dacă în cazul anxietăţii, teama nu avea obiect, în fobie ea capătă
caracter specific (formă, nume, localizare).
Fobiile ca şi obsesiile generează o stare de tensiune puternică însoţită

de disconfort; pentru a se degaja de această trăire neplăcută, bolnavul
recurge la fel şi fel de manopere, acţiuni, cunoscute sub denumirea de
ritualuri. De obicei fobia este însoţită de o serie de manifestări
neurovegetative, cum ar fi transpiraţii, tahicardie, sialoree (respectiv
117
uscăciunea gurii) etc. Fiecare bolnav are una sau mai multe fobii principale
în jurul cărora sunt cuprinse altele de o importanţă mai mică.
Simptomele incluse în fobie:

 Victima simte brusc o panică persistentă şi fără cauză, oroare,
teroare într-o situaţie care nu prezintă pericol.
 Persoana recunoaşte că teama depăşeşte limitele normale şi este
resimţită ca o ameninţare în faţa unui pericol.
 Reacţia fobică este automată, necontrolabilă, persistentă şi
interpune gândurile persoanei ca un baraj faţă de ameninţări,
pericole imaginare.
 Apar reacţii fizice (vegetative) de însoţire: palpitaţii cardiace,
respiraţie superficială, tremor, transpiraţii etc.
 Persoana fuge de teama unor obiecte/situaţii. Precauţia de a le
evita poate altera procesul de muncă, relaţiile sociale şi necesită o
consultaţie psihiatrică.
 Contemplarea perspectivei de a intra într-o situaţie fobică
generează, de obicei, anxietate anticipatorie.
Cele mai cunoscute fobii sunt (după Marchais şi Gusov):

 acarofobie, teama de legende, de mituri
 acerofobie, teama de oţet, de aciditate în general
 acluofobie, teama de întuneric
 acrofobie, teama de înălţimi, de vârfuri, de balcoane
 acusticofobie (fonofobie), teamă de sunete, de muzică, de
zgomote
 acvafobie ( hidrofobie), teama de apă
 aerofobie, teama de aer, de curent
 agorafobie, teama de spaţii largi de pieţe, de stadioane
 aihmojobie (oxifobie), teama de obiecte ascuţite, cuţit, foarfecă,
ac
 ailurofobie ( gatofobie), teama de pisici
 algofobie, teamă de durere, de suferinţă
 apifobie, teama de albine
 arahnefobie, teama de păianjeni
 astrafobie, teama de fulgere şi tunete
118
 balistofobie, teama de proiectile, de explozie, de armă de foc în
general
 bazofobie, teama de a nu cădea în timpul mersului
 batofobie, teama de adâncimi, de prăpăstii
 cacorafobie, teama de eşec, de insucces, de nereuşită
 catagelofobie, teama de a fi ridicol, de a se face de râs
 chinofobie, teama de câini
 claustrofobie, teama de spaţiu închis, de camere mici, de lift
 demonofobie, teama de demoni, de spirite, de stafii
 dromofobie, teama de a trece strada
 electrofobie, teama de curent electric
 entomofobie, teama de insecte
 farmacofobie, aversiune faţă de medicamente
 fasmofobie, teama de fantome
 fobofobie, teama de teamă, de anxietate, de nelinişte
 gamofobie, teama de căsătorie
 genofobie, teama de sex
 hadefobie, teama de întuneric
 harpaxofobie, teama de hoţi
 hematofobie, teama de sânge
 hipnofobie, teama de a adormi
 iofofobie, teama de otrăvuri
 megalofobie, teama de obiectele mari
 monofobie, teama de a fi singur
 musofobie, teama de şoareci
 necrofobie, teama de morţi, de cadavre, de cimitir
 ofidiofobie, teama de şerpi, de târâtoare
 paralipofobie, teama de a nu fi considerat ca neglijent în serviciu
 pirofobie, teama de foc
 psihofobie, teama de gînduri, de idei
 sociofobie, teama de izolare de implicaţiile sociale (Sheldon)
 tanatofobie, teama de moarte
 toxicofobie, teama de otrăvuri
 tredecafobie (triscaidofobie), teama de cifra 13

119
Interviul clinic este cel mai important pas atunci când un pacient
fobic solicită ajutorul. Iniţial se face un interviu de evaluare care cuprinde
următoarele obiective:
• Determinarea naturii exacte a fobiei
• Definirea scopurilor tratamentului
• Evaluarea nivelului anxietăţii fobice
• Identificarea factorilor de natură cognitivă (gândurile legate de
situaţiile fobogene, de tratament şi eficienţa lui)
• Prezenţa simptomelor asociate (depresie, anxietate generalizată)
• Resursele pacientului (hobby-uri, umor, existenţa unor persoane
apropiate care să-l ajute, aspecte ale existenţei neafectate de
comportamentul fobic)
Pentru măsurarea comportamentului fobic cel mai frecvent se

utilizează:
• Scalele ierarhice gradate
• Testele de comportament
• Orar de automonitorizare
O scală ierarhică reprezintă o listă a situaţiilor fobice care se

foloseşte pentru a realiza expuneri gradate la stimul. Fiecare item este
evaluat de pacient pe o scală de la 0 la 10 sau de la 0 la 100, în funcţie de
nivelul anxietăţii pe care îl produce.
Un test comportamental constă în a face o acţiune care, de regulă,
este evitată, notând nivelul anxietăţii din momentul efectuării acţiunii
respective tot pe o scala de la 0 la 10 sau de la 0 la 100.
Acest tip de test prezintă avantajul că se poate evalua separat
anxietatea anticipatorie şi anxietatea reală din timpul realizării acţiunii.
120
5.9 DISTIMIA, CICLOTIMIA
Reprezintă o tulburare psihică aparţinând spectrului tulburărilor

afective. Iniţial, termenul de distimie a fost introdus de DSM III, care
încerca să creioneze astfel, un concept diagnostic care să cuprindă un grup
heterogen de tulburări, cunoscute înainte sub denumirea de „nevroză
depresivă".
La un moment dat în cursul vieţii, în peste 90% din cazuri, pacienţii
distimici dezvoltă episoade depresive majore. Deşi deosebirea dintre
depresia majoră şi distimie se bazează pe un număr arbitrar de simptome
depresive, cea mai importantă caracteristică de diferenţiere este persistenţa
simptomelor cel puţin 2 ani în cazul distimiei.
Ciclotimia este o formă mai puţin severă a tulburării bipolare
caracterizată prin alternarea unor episoade depresive cu episoade
expansive, hipomaniacale, fără elemente psihotice.
Tulburările distimice sunt împărţite în 4 subtipuri definite în funcţie

de vârsta de debut (înainte sau după 21 de ani) şi după prezenţa sau absenţa
altor tulburări medicale sau psihiatrice nonafective (distimie primară sau
secundară).
Deseori, distimia începe devreme în timpul vieţii şi la majoritatea
acestor pacienţi survin ulterior episoade majore depresive. Această condiţie
a fost denumită „dublă depresie".
Distimia a fost clasificată printre tulburările dispozitionale deoarece
numeroase studii biologice şi asupra răspunsului la tratament au găsit
similitudini cu depresia majoră.
Diagnosticul de distimie dupa criteriile DSM IV-R

 Dispoziţie depresivă cronica (iritabilitate la adolescenţi)
Apare în cea mai mare parte a zilei, este prezentă în majoritatea
zilelor, pe care o relatează singur (subiectiv) sau este observată de către
ceilalţi - persistentă cel puţin 2 ani (1 an adolescenţi).
121
 Manifestări specifice de mică amplitudine, există însă criterii
insuficiente pentru diagnosticul de episod depresiv major
 Prezenţa, în timp ce e deprimat, a cel puţin 2 din următoarele:
 modificări de apetit (scăzut sau crescut)
 modificări de somn: insomnii sau hipersomnii
 scăderea energiei sau fatigabilitatea
 elan vital scăzut
 aprecierea de sine scăzută de diferite grade
 capacitatea de concentrare scăzută, dificultatea luării
deciziilor
 sentimente de disperare,deznădejde, neâncredere
 Nu există un episod maniacal sau hipomaniacal
 Nu există schizofrenie sau boli delirante cronice
 Nu există factori organici care să întretină/mentină depresia
(ex. administrarea de medicamente arttihipertensive, etc.)
Debutul distimiei poate fi precoce sau tardiv în funcţie de vârsta la
care a avut loc (înainte sau după 21 de ani).
Pentru a putea pune diagnosticul de ciclotimie trebuie să nu fi existat
un episod maniacal sau episod depresiv major în primii doi ani de boală.
Ciclotimia prezintă următoarele caracteristici:

• Simptomatologia este insuficient de severă ca intensitate
pentru a putea fi diagnosticată ca tulburare bipolară
• Fazele din ciclotimie nu sunt continuarea unei remisiuni a
unui episod afectiv din boala bipolară.
Tabloul clinic nu cuprinde elemente psihotice, respectiv ideaţia

delirantă, halucinaţii, tulburări de conştiinţă.
Ciclotimia poate avea multiple complicaţii, mai ales din cauza
perturbării relaţiilor socio-profesionale cu severe dificultăţi de integrare şi
armonizare socială a toxicomaniilor sau alcoolismului sau a boli afective
bipolare.
122
Cele mai frecvente simptome întâlnite în distimie sunt:

 Stimă de sine şi încredere scăzută sau sentimente de inadecvare
 Pesimism, disperare şi lipsă de speranţă
 Pierderea generalizată a interesului sau plăcerii
 Retragere socială
 Oboseală cronică, fatigabilitate
 Sentimente de vinovăţie, ruminatii cu privire la trecut
 Sentimente de iritabilitate şi furie excesivă
 Activitate diminuată, eficientă şi productivitate scăzute
 Dificultăţi de gândire, reflectate prin concentrare scăzută,
indecizie, slabă capacitate de memorare
În tulburările ciclotimice simptomele trebuie determinate de

psihologul clinician raportat la cele două faze specifice:.
Faza depresivă, care impune prezenţa a cel puţin 3 simptome din
următoarele:
1) reducerea elanul vital - scăderea energiei, oboseală cronică
2) sentiment de inadecvare
3) scăderea eficientei şi creativităţii în plan profesional şi şcolar
4) somn redus, superficial sau hipersomnie
5) hipoprosexie
6) retragere şi evitare socială
7) reducerea activităţii sexuale
8) sentimentul de culpabilitate pentru activităţi din trecut
9) bradipsihie
10) neâncredere
11)catharsis afectiv facil
Faza hipomaniacală, care impune prezenţa a cel puţin 3 simptome

din următoarele:
1) creşterea energiei şi iniţiativei
2) creşterea stimei de sine
3) creşterea eficientei şi creativităţii
123
4) reducerea nevoii de somn
5) hiperprosexie
6) sociofilie care conduce la căutarea interlocutorilor
7) implicarea excesivă în activităţi cu numeroase consecinţe negative
şi cu mari riscuri
8) creşterea activităţii sexuale
9) tahipsihie
10) optimism nefondat
5.10 TULBURAREA DE STRES POSTTRAUMATlC
Persoanele care au trăit o experienţă traumatizantă sunt supuse

adesea unui stres psihologic legat de respectivul eveniment.
În cele mai multe cazuri este vorba de reacţii normale la situaţii
anormale, însă cei care se simt incapabili să-şi recapete controlul propriei
vieţi pot suferi de tulburare de stres posttraumatic.
Sindromul posttraumatic de stres apare mai frecvent la veteranii de

război, dar poate apărea la oricine a fost supus unui traumatism grav fizic
sau mintal. Oamenii care au fost martorii unui accident aviatic sau care au
fost victimele unui atentat pot dezvolta acest stres posttraumatic.
Stresul posttraumatic poate fi:
1. primar - persoanele afectate sunt în mod direct expuse evenimentului

traumatizant
2. secundar (prin compasiune extremă, contratransfer) - poate apărea la cei

care vin în ajutorul victimelor unui eveniment traumatizant (medici,
membrii echipelor de salvare, poliţişti, pompieri), dar şi la reporterii care
prezintă respectivul eveniment de la faţa locului.
124
Principalii trei factori de risc implicaţi în apariţia tulburărilor de stres
secundar sunt:
 expunerea la imagini sau multiple relatări ale victimelor directe ale
dezastrelor
 sensibilitatea empatică a celor expuşi
 aspecte emoţionale neclarificate care sunt legate afectiv sau simbolic
de suferinţele la care individul asistă
Tulburările asociate tulburarii de stres posttraumatic cel mai frecvent

sunt:
 tulburarea depresivă majoră
 tulburarea de panică
 agorafobia
 fobia socială
 fobia specifică
 tulburarea obsesiv-compulsivă
 tulburarea de somatizare
 consumul de droguri
Există diferenţe între aspectele clinice ale tulburării de stres

posttraumatic la copil faţă de adult.
Copiii foarte mici pot prezenta o simptomatologie redusă (întrucât
multe din simptomele afecţiunii necesită o exprimare verbală).
Apar, spre exemplu, tulburări de somn, anxietate, preocuparea pentru
simboluri, jocuri care pot sau nu sa aibă legătură cu trauma, incontinenţă.
Copiii de vârstă şcolară nu au în mod obligatoriu amnezie sau
flashback-uri, însă prezintă fenomenul de „îngustare a timpului" (plasarea
greşită a evenimentelor traumatizante pe care le relatează în timpul
rememorării) şi „apariţia de semne" (convingerea că au existat semne
prevestitoare ale traumei, precum şi credinţa că evenimente similare pot fi
evitate dacă respectivul copil este suficient de atent încât să identifice la
timp astfel de semne), care nu apar de regulă la adulţi.
Simptomatologia tulburării la adolescenţi se aseamănă mai mult cu
cea care apare la adulţi. Reconstituirea posttraumatică (încorporarea unor
aspecte ale traumei în activităţile cotidiene) apare în mare măsură. De
125
asemenea, adolescenţii sunt mai predispuşi decât adulţii sau copiii la a
adopta comportamente impulsive şi agresive.
Relaţia psihologică clinică cu astfel de pacienţi este extrem de

complexă. Ea implică o confruntare a experienţelor emoţionale intense,
obligându-i pe pacienţi să-şi exploreze colturile cele mai întunecate ale
minţii şi să se confrunte cu întregul spectru al degradării umane.
Persoanele care suferă de stres posttraumatic retrăiesc experienţa
traumatică şi prezintă:
 tulburări de somn (insomnii de diferite tipuri, coşmaruri legate de
incident)
 tulburări ale comportamentului alimentar
 gânduri, imagini recurente
 tulburări de afectivitate (stări depresive, plâns spontan aparent
nemotivat, sentimente de disperare, lipsă de speranţă, capacitate
redusă de a simţi emoţiile, iritabilita-te, mânie, anxietate ce se
intensifică mai ales în situaţii care amintesc de traumă)
 sentimentul distanţării, izolării de cei din jur
 tulburări de memorie (legate de incidentul marcant), de atenţie şi
de concentrare
 dificultăţi în luarea deciziilor
 atitudine protectoare excesivă fată de cei dragi, teamă exagerată
pentru siguranţa acestora
 evitarea locurilor, situaţiilor sau chiar persoanelor care au în
vreun fel legătură cu evenimentul stresant
Modalităţile de evaluare în tulburarea de stres posttraumatic sunt:

Testul CAPS (clinician administered PTSD scale)
CAPS este un interviu clinic structurat, al cărui scop este de a
aprecia (la adult) cele 17 simptome ale tulburării de stres prevăzute în DSM
IV-R, precum şi a 5 caracteristici asociate (vinovăţie, disociere, derealizare,
depersonalizare şi diminuarea simţului realităţii).
TESI-C (the traumatic eyents scresning inventary-child)
126
Este un interviu clinic ce evaluează expunerea copiilor (implicare
directă sau în calitate de martori) la evenimente potenţial traumatizante
(accidente severe, boli, dezastre, violenţă in familie sau comunitate, abuz
sexual). Discuţia se poartă cu copilul şi nu cu adulţii. Intrebările (16 la
număr) au o anumită ordine - gradul de intimitate al evenimentelor
analizate creşte progresiv, pentru ca pacientul să poată face faţă stresului
reamintirii traumei.
5.11 ANXIETATEA
Anxietatea reprezintă una dintre cele mai întâlnite emoţii umane, iar
anxietatea patologică este una dintre condiţiile psihologic-clinice cele mai
frecvente. Se consideră că circa 25% din populaţia generală a întrunit, cel puţin
o dată în viaţă, criteriile pentru una dintre tulburările anxioase. Femeile
prezintă o incidenţă mai mare a anxietăţii decât bărbaţii, iar statutul socio-
economic scăzut reprezintă un factor de risc pentru apariţia anxietăţii.
Se caracterizează prin trei aspecte cheie ale bolii: îngrijorare şi
nelinişte greu de controlat, tonus muscular crescut (cefalee, agitaţie) şi
hiperactivitate vegetativă (simptome gastro-intestinale şi cardiovasculare).
Simptomele somatice produc suferinţe marcate în arii funcţionale
importante (activitate socială, muncă).
Vârsta de debut este în ultima parte a adolescenţei, până la 20 de ani,

dar pot exista unele simptome în antecedentele pacienţilor. Anxietatea este
de obicei persistentă şi totuşi, cu înaintarea în vârstă, pacienţii au mai
puţine simptome şi par mai puţin afectaţi.
Majoritatea pacienţilor se ameliorează în primele 6 luni de tratament,
dar de obicei este nevoie de un termen lung.
Simptomele mai severe şi ideea suicidară se asociază cu un
prognostic mai prost.
Depresia este frecventă şi este posibil ca anxietatea persistentă să
predispună pacientul la depresie.
127
Cele mai comune simptome sunt:
 nervozitate
 tremor
 tensiune musculară
 ameţeală
 palpitaţii
 disconfort epigastric
Cu toate că simptomele şi semnele anxietăţii variază de la persoană

la persoană, semnele obişnuite sunt:
 tensiune motorie,
 hiperactivitate vegetativă
 expectaţii aprehensive
 vigilenţă exagerată.
Apariţia tranzitorie (pentru câteva zile, din când în când) a altor

simptome, în special a depresiei, nu exclude tulburarea de tip anxietate
generalizată ca diagnostic principal, dar subiectul nu trebuie să întrunească
toate criteriile pentru episodul depresiv, tulburarea anxios-fobica,
tulburarea de panică sau tulburarea obsesiv-compulsivă.
Spre deosebire de pacienţii cu panică, la care simptomele apar brusc,
pacienţii cu tulburare anxioasă trec printr-o anxietate difuză persistentă,
fără simptomele specifice ce caracterizează tulburarea fobică, panică sau
tulburarea obsesiv-compulsivă.
Tulburarea anxioasă generalizată se complică frecvent cu abuzul de
alcool sau de alte droguri. Numeroase afecţiuni somatice şi utilizarea unor
medicamente se pot însoţi de anxietate.
Pacienţii anxioşi interpretează eronat semnificaţia unor simptome ca

palpitaţiile sau ameţeala, temându-se că acestea sunt semnele unei boli
somatice grave. De aceea, este util să i se explice pacientului fiziologia
răspunsului anxios şi relaţia sa cu tulburările anxioase.
128
Scala Hamilton de anxietate
Scala Hamilton (Anexa 1) pentru evaluarea anxietăţii a fost
concepută la sfârşitul anilor 1950 pentru a evalua simptomele anxietăţii,
atât somatice cât şi cognitive. Deoarece conceptualizarea anxietăţii s-a
schimbat considerabil în timp, scala Hamilton acoperă o gamă limitată de
„acuze" cerute de diagnosticul de tulburare anxioasă generalizată din DSM
IV-R şi nu include anxietatea episodică din tulburarea de panică.
Există 14 itemi, fiecare dintre ei evaluaţi de la 0 la 4 în funcţie de
severitate, cu un scor total variind de la 0 la 56. Un scor de 14 a fost sugerat
ca fiind pragul pentru o anxietate clinic semnificativă, iar scoruri de 5 şi
mai puţin sunt tipice pentru indivizii dintr-o comunitate.
Scala este concepută pentru a fi aplicată de către un intervievator
specializat, psiholog clinician. Această scală a fost adeseori folosită pentru
monitorizarea răspunsului la tratament.
Uneori poate aparea tulburarea de panică caracterizată prin apariţia
neaşteptată şi spontană a atacurilor de panică recurente.
Sintagma "atac de panică" caracterizează apariţia bruscă a
sentimentului de frică, acompaniat de semne şi simptome fizice şi cognitive
(tahicardie, tremor, sentimente de derealizare, frica de moarte). Frecvenţa
atacurilor de panică variază în limite largi, de la câteva pe lună la câteva pe
zi.
În acest caz, in afara testelor de anxietate, pentru tulburarea de panică
s-a dezvoltat recent un instrument de cotare a severităţii atacurilor de
panică denumită Scala pentru Severitatea Tulburării de Panica (Panic
Disorder Seventy Scale - PDSS). Această scală confine 7 itemi, fiecare
dintre ei fiind cotat de la 0 la 4, scorul total putând varia între 0 şi 28. Cei 7
itemi se adresează frecventei atacurilor, distresului asociat atacurilor, anxie-
tăţii anticipatorii, evitării fobice şi deteriorării funcţionalităţii zilnice a
individului.
129
5.12 DEPRESIA
Depresia nu are întotdeauna o semnificaţie, patologică, ea înscriindu-

se între trăirile normale, tristeţea putând să apară în viaţa fiecărui om. Spre
deosebire de tristeţe, care se referă mai ales la o stare afectivă normală,
depresia este o noţiune cu conţinut mai larg referindu-se la o scădere a
„tonusului" psihic.
În ultimii 30 de ani, în afară de creşterea absolută a numărului de
cazuri de depresie, intervine şi o creştere relativă prin depistarea mai
precoce a bolii, prin diagnosticarea mai precisă a cazurilor şi prin
adresabilitatea crescută a bolnavului la specialist.
Ca sindrom, depresia este compusă clasic dintr-un trepied

simptomatic, care se referă la modificarea dispoziţiei (care devine tristă sau
anxioasă), a gândirii (în sensul inhibiţiei) şi a funcţiilor psihomotorii (P.
Kielholz).
Sindromul depresiv poate să apară diferit ca intensitate, formă de
prezentare şi mod de instalare, în întreaga psihopatologie, ca aspect de bază
al formelor de reacţie umană la diferite noxe (organice, toxice, endogene
sau psihogene).
În ultimii 20 de ani s-a constatat un fel de „conversiune" a
simptomelor, a devenit astfel necesară crearea termenului de depresie
mascată pentru a defini depresia care se manifestă în primul rând pe plan
somatic.
Kielholz a sistematizat sindromul depresiv incluzând: simptome de
bază (cardinale) şi simptome accesorii (secundare). Din prima categorie,
elementele triadei depresive sunt reprezentate mai ales de dispoziţia
depresivă, aspect de hipertimie „negativă".
Ea poate îmbrăca aspectul tristeţii exagerate, al tensiunii afective, al
dispoziţiei melancolice, anxietăţii, neliniştii interioare, disforiei,
indiferenţei posace, anesteziei psihice dureroase.
Al doilea element, inhibiţia gândirii, se traduce prin sărăcirea
imaginaţiei, încetinirea proceselor ideative, limitarea asociaţiilor, apariţia
ideilor prevalente, monoideism, pesimism, idei de suicid.
130
Subiectiv, depresivul trăieşte dureros dificultatea de gândire şi
evocare, încearcă o stare de „oboseală psihică".
Inhibiţia funcţiilor centrifuge se referă la hipobulie, inhibiţia voinţei,
neputinţa de a se hotărâ, de a lua o decizie, ambitendinţă. Activitatea suferă
prin lipsa elanului şi dificultatea demarajului. Inhibiţia psihomotorie poate
merge pînă la stupoare.
In general, depresivul are mişcări lente, fără vlagă, o ţinută
caracteristică (aplecat înainte, ca un bătrân), o voce şoptită, monotonă.
Bolnavul are conştiinţa dureroasă şi penibilă a acestei inhibiţii.
Uneori însă apare o stare de nelinişte motorie care poate merge până
la agitaţie, cu plâns şi vaiete (depresia anxioasă, agitată).
Simptomele accesorii sunt constituite din ideile delirante holotime şi
din simptomele somatice. Ideile delirante sunt condiţionate de dispoziţia
tristă, îmbrăcând aspectul ideilor delirante din seria micromaniacă, idei de
autoacuzare, culpabilitate, autopuniţie, de ruină, sărăcire, idei
hipocondriace.
Simptomele somatice au o gamă extrem de variată de la tulburări
generale (diverse algii, cefalee, dureri articulare, musculare, vertebrale,
abdominale, inapetenţă, scădere în greutate, piele uscată, flască), până la
tulburări cardiace (bradi sau tahicardie, extrasistole, palpitaţii, dureri
pseudoanginoase), respiratorii (bradipnee, respiraţie superficială), digestive
(uscăciunea gurii, reducerea reacţiei salivare, senzaţia de saţietate,
constipaţie), sexuale şi urogenitale (frigiditate, tulburări de ciclu menstrual,
impotenţă, disurie, polakiurie).
In depresia mascată, aceste acuze iau o asemenea amploare încât pot
camufla starea depresivă.
Semnele şi simptomele se pot deduce din interviu sau din informaţii

obţinute de la aparţinători şi prieteni.
Diagnosticul se pune pe baza elementelor pozitive şi nu prin
excludere.
Evenimente stresante de viaţă pot preceda instalarea unui episod
major depresiv.
Aceasta nu înseamnă să se folosească aceste evenimente pentru a
explica episodul depresiv major.
131
Interviul clinic este cea mai eficientă metodă de diagnostic.
Acesta trebuie să evidenţieze semnele clinice ale depresiei ca şi
caracteristicile evolutive. In mod similar se identifică simptomele şi
caracteristicile evolutive pentru stabilirea diagnosticelor de tulburare
bipolară, distimie şi alte tipuri de tulburări de dispoziţie.
Se pun întrebări specifice pentru investigarea simptomelor clinice.
Primele elemente căutate sunt:
 dispoziţie depresivă
 pesimism
 pierderea plăcerii şi interesului.
În momentul suspicionării unei stări depresive, va trebuie să se
efectueze o examinare psihologică clinică care să aibă ca obiective:
 evidenţierea ideaţiei/intenţiilor suicidare
 dacă pacientul este orientat, vigil, cooperant şi comunicativ
 dacă manifestă un nivel normal de activitate motorie
 dacă sunt prezente tulburări psihotice
Unii pacienţi neagă tulburările de dispoziţie, dar se pot evidenţia
simptome somatice semnificative: insomnii, modificări ale apetitului
alimentar, modificări în greutate.
Psihologul trebuie să insiste în aceste cazuri asupra dispoziţiei şi
intereselor bolnavului. Aceştia se pot plânge iniţial de insomnii, scăderea
apetitului, a energiei, a capacităţii de concentrare, scăderea libidoului sau
acuză dureri intermitente sau anxietate. Intr-o asemenea situaţie
practicianul trebuie să fie sensibilizat asupra diagnosticului de depresie.
Dacă simptomele sunt prezente, este important să se stabilească cum
s-au instalat ele în timp:
 de cât timp este depresiv
 au mai existat episoade anterioare
 cât de bună a fost remisiunea între episoade
 cât de severe sunt actualele simptome
Cu cât depresia este mai severă, cu ideaţie suicidară, cu multiple
simptome neuro-vegetative şi importantă dezorganizare în funcţionare, cu
atât se impune intervenţia medicamentoasă.
Concomitent va trebui să se stabilească:
 dacă mai există o altă boală somatică asociată şi dacă
aceasta poate fi cauza depresiei
132
 dacă există consum de alcool sau alte droguri
 dacă există o altă tulburare psihică diferită, asociată sau
cauzală
Scala Hamihon de evaluare a depresiilor

Această scală (Anexa 3) a fost elaborată la începutul anilor 1960
pentru a monitoriza severitatea depresiilor majore, concentrându-se în mod
special asupra simptomatologiei somatice.
Există variante cu 17 şi 21 de itemi, şi alte variante cu un număr
diferiti de itemi.
Itemii scalei Hamilton de depresie sunt cotaţi de la 0 la 2 sau de la 0
la 4, pentru scala Hamilton cu 17 itemi totalul scorului variază de la 0 la 50.
Scoruri de 7 şi mai puţin sunt consideraţi normali; 8-13 depresie uşoară, 14-
18 depresie moderată, 19-22 depresie severă şi 23 şi peste depresie foarte
severă. Cotarea scalei se face pe baza interviului cu pacientul şi a
observaţiilor.
Scala a fost intens folosită pentru a evalua modificările apărute ca
răspuns la tratamentul psihofarmacologic.
5.13 NEURASTENIA
Nevroză denumită astfel de Beard, care a descris-o la soldaţii

americani din Primul Război Mondial, fiind impresionat de starea de
oboseală pe care aceştia o prezentau în special dimineaţa la trezire, stare
care ceda parţial sau total după amiază. La noi în ţară a fost descrisă de
Kreindler şi colaboratorii sub denumirea de nevroză astenică.
Practic neurastenia este o reacţie psihică de intensitate nevrotică a
cărei expresie clinică evidenţiază sindromul dominant astenic caracterizat
prin fatigabilitate, epuizare rapidă, hipoprosexie voluntară, hipomnezie de
fixare şi evocare, iritabilitate, labilitate emoţională, insomnie, hiperestezii şi
cenestopatii, cu stare generală de disconfort psihic, adesea însoţite de o
stare depresiv-anxioasă trăită penibil şi conştient de către bolnav
(PredescuV).
133
Aşa cum rezultă din cele mai multe opinii, neurastenia este
caracterizată de o mare varietate de semne şi simptome. Cele mai frecvente
sunt oboseala şi o slăbiciune cronică; pacienţii se plâng de dureri, anxietate
generală sau nervozitate.
Oboseala are aceleaşi caractere ca oricare alt tip de boală. Ea se
distinge, totuşi, printr-un element esenţial: oboseala exprimată până la
sfârşit ca mijloc benefic nu este niciodată anxiogenă.
Diferenţierea oboselii de depresie nu este o problemă uşoară, căci pe
de o parte în planul simptomelor cele două stări pot să se amestece, iar în
plan nosografic există mai multe feluri de depresie.
Cel mai simplu, oboseala poate fi separată de depresia melancolică,
în care ceea ce domină este dezinteresul care este absolut şi generalizat.
Dacă pentru oboseală distracţia este unul din tratamentele pe care oricine le
recomandă, în depresie acest demers nu are nici un sens. In depresia
nevrotică oboseala este un simptom, care nu are o valoare nici mai mică,
nici mai mare decât restul tabloului simptomatic.
Debutul neurasteniei este lent, insidios şi durează de la câteva
săptămâni până la cîteva luni. Simptomatologia nevrotică este diversă şi
poartă amprenta preocupărilor şi temerilor pe care bolnavul le-a avut
înainte de a se îmbolnăvi.
Prin polimorfismul său, neurastenia îmbracă tablouri clinice variate,
care reclamă multă atenţie spre a putea fi diferenţiate de o serie întreagă de
afecţiuni somatice, mai ales cardiovasculare sau digestive.
Dar, pentru că şi reversul este tot atât de veridic şi deci, de multe ori,
sub masca unei aşa-zise neurastenii poate debuta o afecţiune cardiacă,
digestivă etc. In aceste situaţii este recomandabil a se recurge la probele de
explorare clinică şi de laborator, care aduc un plus de precizie diagnostică
şi implicit o corectă atitudine terapeutică.
Cele mai frecvente simptome ale neurasteniei, alături de astenie, sunt
următoarele: cefaleea periodică sau paroxistică însoţită de o stare generală
rea şi cu multiple algii diverse de tip migrator; hiperestezii superficiale sau
profunde, cu localizare variată, cu caracter migrator şi care dau naştere la
multiple interpretări şi prelucrări; tulburări funcţionale poliviscerale
(Aubin), în care se pot grupa toate acuzele de tip cardiovascular, digestiv,
respirator, genito-urinare etc, prilej bogat de comentarii şi referiri, de
134
comparaţii şi de interpretări; tulburări neuro-vegetative şi endocrine, care
întăresc convingerea bolnavului în gravitatea afecţiunii sale.
Mîinile ude de transpiraţie sunt arătate cu îngrijorare, alături de
tremurăturile fine, sialoreea, tahicardia, iar tulburările de somn prezente fac
obiectul frecvent al comentariilor.
Insomnii de adormire, somnul superficial, visele terifiante,
coşmarurile, alături de convingerea că somnul nu este suficient de
odihnitor, se pot întâlni în toate relatările unui neurastenic.
Tulburările psihice de care se plânge bolnavul sunt adeseori relatate
accidental, cu toate că există în oricare neurasteni.
Lipsa unei concentrări eficiente a atenţiei voluntare, cu tendinţe la
distractibilitate şi cu perturbarea uşoară în cazul apariţiei unui stimul
secundar, produc adesea o stare de iritabilitate explozivă, care merge pînă
la acţiuni de scurt circuit. Critic, bolnavul este conştient de această
tulburare care „îl enervează", fără însă a o putea elimina.
Dominantele patologice legate de semnificaţia perturbărilor cu rol de
idei prevalente, ca şi labilitatea afectivă dirijată spre zona unor trăiri de
nesiguranţă, teamă, îngrijorare, îi perturbă întreaga viaţă.
Bolnavul se plînge de dismnezie, de tulburări în înşiruirea logică a
ideilor, de greutăţi în realizarea specificului muncii sale profesionale, mai
ales acolo unde trebuie să dea dovadă de iniţiativă, de stăpânire, de calm,
de înţelegere.
Colegii, ca şi prietenii, îi atrag atenţia că s-a schimbat şi aceasta îl
face să se preocupe şi mai mult de suferinţa sa. La acelaşi bolnav se
observă atât perioade astenice cât şi hiperstenice, oscilaţia dintre ele fiind
de fapt una din caracteristicile de ansamblu ale acestei nevroze.
Important în diagnosticul psihologic al neurasteniei este ca

psihologul clinician să înţeleagă că simptomele pacientului nu sunt
imaginare. Simptomele sunt obiective şi sunt produse de emoţii care
influenţează sistemul nervos vegetativ, care la rândul lui afectează
organismul.
Stresul poate provoca modificări structurale organice şi poate
ameninţa calitatea vieţii sau viaţa pur şi simplu.
135
Pacienţii trebuie să fie ajutaţi să recunoască stresul din viata lor şi
comportamentul lor de răspuns fată de acest stres, să înţeleagă interacţiunea
dintre minte şi corp.
Fără o psihoterapie orientată spre această înţelegere, evoluţia
neurasteniei nu poate fi influenţată.
Cura sanatorială şi psihoterapia prin subnarcoză cu stimulare cu
cofeină sau amfetamina, psihoterapia sugestivă, de relaxare (antrenament
autogen Schultz), aplicate individual sau în grup sunt metode particulare
care şi-au dovedit utilitatea terapeutică în neurastenie.
Ulterior o evaluare psihologică-clinică a rezultatelor şi prevenirea
recidivelor este recomandabilă să fie făcută pe o perioadă de 6 luni - 1 an,
cu control periodic, şi treptata reâncadrare socioprofesională într-o
activitate ritmică, susţinută, bine echilibrată şi supravegheată.
6.
SIMULAREA BOLII PSIHICE
Prin definiţie, indivizii care simulează sunt motivaţi de beneficii

externe specifice şi care pot fi recunoscute, pentru a-şi produce sau simula
boli fizice sau psihologice (Asociaţia Americana de Psihiatrie).
Exemple de astfel de beneficii sunt repartizarea într-o muncă
riscantă, primirea unor recompense materiale ca de exemplu scutirea de
impozite, scăparea de închisoare (verdictul de nevinovat pe motiv de
nebunie) sau procurarea de substanţe aflate sub control.
Explorând aspectele psihologice ale simulării, trebuie să avem în
minte avertismentul ca simularea nu este un diagnostic dat de psihologul
clinician dar este o acuzaţie.
Simularea se întâlneşte în situaţiile în care câştiguri reale sunt
obţinute prin boală. Printre aceste situaţii sunt: închisoarea, procese civile
sau penale, comisii medicale de stabilirea incapacităţii.
Acest comportament creşte considerabil costurile în domeniul asigu-
rărilor. Nu se cunoaşte profilul demografic a persoanelor care simulează.
136
Acest comportament este determinat cel mai probabil mai mult de
conjunctură decât de caracteristicile personale (Gorman).
V. Predescu descrie, în afara simulatiei adevărate, întâlnită la subiecţi
cu o stare fizică şi psihică normală, metasimulaţia, în care după un episod
psihotic acut, real (confuzie, depresie, bufeu delirant) sau după un accident,
subiectul refăcut, realizând beneficii consecutiv situaţiei patologice,
perseverează în acuzele sale anterioare.
Spre deosebire de aceasta, suprasimulaţia presupune o tulburare
somatică sau psihică preexistentă, pe care bolnavul o amplifică.
Dimpotrivă, disimularea constă în ascunderea unor simptome psihice
sau somatice, ori a unei boli, în scopul sustragerii de la un tratament
obligatoriu, obţinerii unui beneficiu sau punerii în aplicare a unei idei
delirante sau tendinţe suicidare.
Este de menţionat înaltul potenţial de disimulare al bolnavilor
depresivi, manifestat în special la debutul sau după traversarea episodului
depresiv, adică tocmai atunci când tendinţa suicidară se manifestă mai
pregnant.
El îşi disimulează starea psihică pentru a evita internarea sau pentru a
obţine externarea, ca să poată pune în aplicare acest act final, fatal.
La bolnavii psihici se mai întâlneşte în cazul în care interesul
acestora este de a fi consideraţi sănătoşi, descoperirea bolii putându-le
aduce prejudicii (ex. interzicerea practicării anumitor munci, pensionare).
Există unii autori care vorbesc de „disimularea patologică" în care
bolnavul face totul pentru a fi considerat „normal" şi nu „nebun"'. Această
formă apare mai ales la bolnavii deliranţi (paranoici).
6.1 EVALUAREA PSIHOLOGICĂ CLINICĂ
Simularea este practic mai mult o problemă legală decât una

medicală. Având acest lucru în minte, medicul de la consultul iniţial,
psihiatrul şi psihologul trebuie să fie circumspecţi în abordarea pacientului.
Fiecare notă (însemnare) trebuie scrisă, înţelegând că este posibil să
devină o probă în justiţie.
Pacientul care este suspectat de simulare nu trebuie confruntat cu o
acuzaţie directă. In loc de aceasta, comunicarea subtilă indică faptul că
medicul este „la cârma jocului" (Klramer).
137
Simptomele simulării se încadrează în trei mari categorii:
- producerea sau simularea unei boli
- exacerbarea unei boli anterioare
- exagerarea unor simptome ale unei boli
Exagerarea deliberată a unor boli anterioare sau simultane este

probabil forma de simulare cea mai frecvent întâlnită în psihiatria de
legătură. Simptomele expuse sunt de obicei greu de cuantificat obiectiv.
Sunt incluse durerea (în special durerea de spate), ameţeala,
caracteristici ale tulburărilor posttraumatice de stres (Pancratz).
Pacienţii pot exagera acuzele când sunt întrebaţi direct despre simpto-
mele lor sau când cred că sunt observaţi. Când atenţia le este distrasă de
televizor sau de vizitatori, ei sunt vizibil mai relaxaţi şi sunt capabili să se
implice în activităţi fizice incompatibile cu simptomele lor.
Diagnosticul de simulare este stabilit prin evidenţierea unui câştig
specific, dar frecvent este deosebit de dificilă distingerea simulării de o
tulburare de conversie sau de o tulburare factică.
Chiar şi simulările cele mai motivate şi conştiente pot avea, de
asemenea, şi o motivaţie inconştientă. „Pseudosimularea" apare atunci când
pacientul foloseşte un motiv extern ca raţionament pentru simptome
simulate, protejându-se de conştientizarea unor determinanţi inconştienţi
(Schneck).
„Misiunea imposibilă" frecvent cerută de la psihologul clinician este
de a determina dacă pacientul simulează. Suspiciunile pot apărea când fără
să existe o altă justificare, pacientul este implicat într-un litigiu sau
urmăreşte să obţină un certificat de handicap.
Pentru a identifica simularea în aceste situaţii, psihologul clinician
trebuie să verifice existenta unei motivaţii exterioare şi să demonstreze că
există o limitată/sau nu există deloc dovadă obiectivă a simptomelor
pacientului.
Furthermore a afirmat că tulburările de conversie şi simularea fac
parte dintr-un şir neîntrerupt, reprezentând polii opuşi ai motivaţiei pur
inconştiente şi cea pur conştientă. Este dificil pentru diagnostician să ştie
poziţia pacientului în acest şir în fiecare moment.
Factorii relevanţi pentru determinarea diagnosticului includ orice
dovadă a unei somatizări anterioare, ca şi coexistenta anxietăţii, dispoziţiei
138
depresive, unei tulburări de personalitate care pot contribui la simptomele
prezentate.
Pacienţii cu tulburări somatoforme inconştiente (ex. conversia) sunt
obişnuit constanţi în prezentarea simptomelor lor, indiferent de auditoriu;
caracteristic, simulanţii pot arăta comportamente mult diferite când cred că
sunt observaţi.
Testarea psihologică este frecvent utilă în identificarea pacienţilor

simulanţi. Diferentele dintre veridicitatea scalelor, ca şi cea dintre
subscalele clinice, ajută la identificarea pacienţilor care-şi exagerează
simptomele. Acest test precum şi altele au valoare substanţială, dar nu
invariabilă, în diagnosticul celor care-şi exagerează simptomele fizice
şi/sau psihice (Cline, Rawiing).
Corelările clinice sunt obligatorii. Instrumentele de screening cu
valabilitate recunoscută ca de exemplu Scala de depresie Beck şi lista de
simptome - 90, sunt cu uşurinţă denaturate de pacienţii care-şi exagerează
simptomele (Lees-Haley).
Nu există informaţii despre rezultatele pe termen lung ale
persoanelor care simulează. Putem presupune că atunci când o persoană
reuşeşte în înşelătorie, comportamentul ei este întărit şi este foarte posibil
să se repete.
139
7.
PSIHOLOGIE CLINICA SI PSIHOSOMATICA
A devenit o realitate faptul că psihicul influenţează somaticul

(psihosomatic) şi somaticul influenţează psihicul (somatopsihic). Boala nu
este doar o perturbare de ordin biologic sau fizic fundamentată întotdeauna
pe realităţi obiective sau rezultatul intervenţiei unor cauze materiale externe
sau al unor perturbări interne fizico-chimice. Ea poate fi cauzată sau
intreţinută şi de mijloacele subiective ale pacientului care uneori pot fi chiar
departe de realitate.
Psihosomatica este o ramură a ştiinţei aflată la graniţa dintre

medicină, psihologie, sociologie şi antropologie, care se ocupă de studiul şi
tratamentul bolilor cu dublă componentă: psihologică şi somatică, a bolilor
somatice cu implicaţii psihologice, a bolilor psihologice cu implicaţii
somatice, a aspectelor legate de somatizare, precum şi studiul
interacţiunilor dintre minte, corp şi mediul social.
Psihosomatica este astăzi un domeniu interdisciplinar de abordare a
bolilor, axat pe relaţia dintre medicină şi psihologie, ce acordă o importanţă
specială rolului factorului psihic în apariţia, evoluţia, ameliorarea,
vindecarea sau cronicizarea unor boli (Iamandescu).
Concepţia psihosomatică are ca obiect de studiu, după von

Bergman (apud. Iamandescu), atât rolul factorilor psihosomatici în
edificarea unor tulburări, mergând până la adevăratele boli somatice, cât şi
mecanismele psihofiziologice prin care se produc aceste dereglări iniţial
reversibile, ce evoluează ulterior în veritabile leziuni la nivel de organ,
aparat şi sistem.
Simptomul are un rol simbolic, fiind expresia prin care individul
alege să rezolve anumite conflicte şi să-şi atingă anumite scopuri (obţinerea
de afecţiune, mod de autopedepsire sau autoagresiune, formă de refugiu sau
imitativă).
140
7.1 Influenţa personalităţii în perceperea bolii
S-a constatat că există o serie de suferinţe nefundamentate obiectiv

şi care nu pot fi rezolvate prin metodele universal valabile; uneori bolile pot
fi rezultatul implicării vieţii psihice a bolnavului în viaţa lui somatică.
Exista o legatură între psihologia unei persoane şi boala ei. De multe
ori viaţa psihică a persoanei influenţează suferinţa bolnavului. Chiar bolile
organice pot avea un substrat psihologic.
Totodată se poate afirma faptul că manifestarea unei boli depinde de
psihologia bolnavului, de personalitatea, caracterul sau temperamental sau.
Modul cum se manifestă o boală, modul în care această boala este
percepută şi traită este conditţonat de viaţa afectivă, emoţională şi psihică a
bolnavului.
Bolile organice sunt însoţite şi de reacţii psihice (de exemplu
hipotiroidia se manifestă în plan psihic prin irascibilitate). Astfel, aceeaşi
boală se manifestă diferit în funcţie de fiecare persoană. Persoanele îşi
percep boala în mod diferit (spre exemplu un coleric îşi poate exagera boala
din cauza trăsăturilor sale temperamentale, tot la fel un histrionic îşi poate
accentua sau chiar simula unele simptome pentru a fi în centrul atenţiei).
Astfel fiecare persoană îşi personalizează boala şi îi conferă un aspect
particular. De aceea există diferenţe şi deosebiri între persoane care suferă
de aceeaşi boală: un bolnav poate fi agitat şi neliniştit creându-şi tot felul de
scenarii negative privind evoluţia bolii, în timp ce altul poate fi calm şi
liniştit, poate chiar indiferent.
Psihicul are un rol foarte important atât în percererea şi trăirea unei
boli, dar chiar şi în ceea ce priveşte declanşarea sau crearea respectivei boli.
Unele boli funcţionale sau organice pot avea origine psihică.
Mecanismele psihice ca imaginaţia, obsesia, compulsia, depresia etc., pot
da naştere anumitor suferinţe cu caracter organic. Perturbările psihice sunt
transpuse în plan organic şi astfel dau naştere anumitor boli somatice.
Factorii psihici pot fi implicaţi în etiologia unor tulburări somatice
într-o manieră mai mare sau mai mică, pot cauza, favoriza, determina,
ajuta, intensifica boala.
Bolile psihosomatice în general sunt explicate prin:

 Complementaritatea psihofiziologică: retrăirea prin
comportament sau somatizare
141
 Neajutorare: oboseală reactivă datorată paraliziei apărării
eulu;
 Incoerenţa familială: pierderea siguranţei ca urmare a
disensiunilor familiale
Modelul psihosocial al tulburării psihosomatice: stimuli psihosociali
care duc la reacţii fiziologice din partea sistemului nervos autonom şi a
sistemului endocrin.
Readaptarea socială: apariţia mai multor evenimente într-o perioadă
de timp scurtă conduce la încercarea de neadaptare şi la reacţii
psihosomatice.
Reactivarea emoţională: stresul declanşează reactivarea emoţională
iar reactivarea emoţională decompensează mecanismele de apărare.
În 1975 Minuchin şi colab. descriau familia de tip psihosomatic
care ar avea 4 caracteristici:
 Apropierea exagerată dintre membrii familiei, legături
interpersonale vagi, lipsa de intimitate personală
 Supraprotecţie: grija reciprocă excesivă privitor la sănătate
şi siguranţă
 Rigidate: inflexibilitate vis-a-vis de schimbări în relaţiile
interpersonale
 Aversiune excesivă faţă de situaţiile conflituale de
compromis
Pe de altă parte, stresul şi incapacitatea de a depăşi stresul, respectiv
dezorganizarea mecanismelor de compensare, este un factor primordial în
geneza bolilor psihosomatice.
O serie de autori arată că există o prevalenţă crescută a bolilor
psihosomatice şi a reacţiilor psihosomatice la adolescenţi, până la 46 %,
cele mai frecvente fiind reacţiile alergice şi menstruaţia dureroasă. O mare
parte din adolescentele care au reacţii psihosomatice au dificultăţi de
relaţionare cu mama.
La copii, unul din principalii factori predispozanţi la reacţii
psihosomatice este divorţul părinţilor. Pe de altă parte, copiii cu dermatită
atopică au de multe ori o relaţie simbiotica cu mama. Familiile copiiilor cu
boli psihosomatice sunt în mare parte familii care încearcă evitarea
conflictelor.
142
În perioada adolescenţei una din cele mai frecvente forme de
maladaptare este reacţia psihosomatică.
Persoanele care au boli psihosomatice sunt acelea care nu îşi pot
descrie sentimentele şi emoţiile în cuvinte, a căror fantasme şi imaginaţie
sunt nerezolvate, care au o manieră restrictiva şi convenţională (alexitimie)
şi a căror modalitate de gândire şi rezolvare de probleme este specifică
(gândire operaţională).
Aceste persoane au tendinţa de a gasi soluţii convenţionale, specifice
unei anumite culturi, fără originalitate, fantezie şi imaginaţie, fiind adaptate
de mediu, dar cu preţul unor forţe interne auto-distructive care iniţiază
reacţii psihosomatice şi declanşează boala psihosomatică.
7.2 Aspectele psihice care pot genera boli organice sunt
 aspiraţii nerealizate
 decepţii
 nemulţumiri
 contrarietăţi
 situaţii conflictuale
 sentimente de culpabilitate
 complexe de inferioritate şi superioritate
 dificultăţi profesionale
 conflicte refulate
 frustrări
Tabloul simptomatic al unei boli prezentată de către bolnav este

influenţat de către o multitudine de factori printre care: cunoştiinţele
bolnavului, starea de sănătate psihică, inteligenţa lui, capacitatea de
percepere, interpretativitatea, tendenţionismul sau etc.
Astfel există bolnavi care apelează la psiholog la cel mai mic
simptom al unei boli, imaginându-şi consecinţe catastrofale pentru ei, dar
există bolnavi care suportă suferinţe enorme şi doar atunci când ajung la
capătul puterilor apelează la ajutorul unui specialist.
Modul subiectiv de percepere a bolii poate ajuta chiar la vindecare.
Un pacient optimist care se încrede în propriile capacităţi de vindecare, dar
şi în competenţele medicilor, poate influenţa pozitiv evoluţia ulterioara a
143
bolii, în timp ce un pacient pesimist, temător şi deznadăjduit poate duce la o
stagnare sau chiar la involuţie a bolii.
Componenta caracterului denumită atitudine şi mai precis atitudinea
faţă de boală joacă un rol foarte important în tot tabloul clinic al unei boli
de la declanşare şi până la vindecare. Luarea în considerare şi a aspectelor
psihice implicate în etiologia bolii poate preveni complicaţiile, recăderile şi
timpul de vindecare.
Apariţia bolii psihosomatice este favorizată de:
Factori ereditari: bolile psihosomatice sunt de 5-10 ori mai frecvente la

femeile care au rude de gradul I cu boli psihosomatice
Factorii psihici;
- Factori nepatologici: procese afective, cognitive, volitive,
personalitatea şi comportamentul individului.
- Factori patologici: tulburări comportamentale, nevroze, psihoze,
tulburări ale proceselor psihice.
144
8.
EXAMINAREA STĂRII PSIHICE
Examinarea stării psihice este o procedură ordonată şi sistematică

asemănătoare cu examinarea somatică din medicină. Este făcută de rutină
pentru fiecare nou pacient dar, poate fi repetată, fie în întregime, fie parţial
şi de-a lungul unor întrevederi ulterioare.
Fiecare dintre aceste aspecte este analizat la rândul lui, cu descrierea
observaţiilor care sunt de făcut şi câteva teste care sunt de realizat şi cu
interpretarea acestor observaţii şi relevanta lor pentru diagnostic.
Prezentarea şi examinarea stării psihice în acest mod didactic este
avantajoasă dar, totodată, în anumite limite, arbitrară, deoarece diferitele
funcţii psihice tind să se suprapună. Mă rezum doar la acele aspecte
psihopatologice care sunt la îndemâna oricărui psiholog clinician şi care nu
necesită recurgerea la aparatură medicală, la cunoştinţe din domeniul
biologic. Examinarea stării psihice de către psiholog va fi făcută în cele mai
diverse ocazii şi este de recomandat ca ea să se facă şi înaintea oricărui
demers psihoterapeutic deoarece va permite terapeutului să-şi evalueze pe
parcurs eventualele rezultate.
Tactica de examinare trebuie să aibă o singură mare calitate, aceea de
a putea fi pusă în practică. Dialogul, examinarea va rămâne totuşi sub
controlul psihologului care îl va restrânge de la dimensiunea iniţială
nondirectivă, către precizarea în final a unor probleme la care ar fi fost
imposibil de ajuns altfel.
Psihologul nu va uita însă că formularea întrebărilor poate să
sugereze unele răspunsuri induse care nu vor creşte cu nimic nivelul
posibilităţilor de orientare diagnostică. Nu se va insista direct asupra unor
răspunsuri la întrebări care au stârnit evident jena, neliniştea bolnavului sau
chiar ostilitatea acestuia.
Analizarea întregului material faptic obţinut prin examinarea
bolnavului trebuie să se facă organizat, dar în nici un caz dialogul nu va
avea desfăşurarea unor probe pe aparate, care poate să ia un aspect absurd
chiar şi în absenta unor tulburări importante ale pacientului. Nu se poate în
nici un caz prescrie o durată pentru acest examen, iar fragmentarea lui, mai
bine zis completarea lui prin reluarea în mai multe etape a conversaţiei cu
bolnavul, îl întregeşte şi îl face mai complex.
145
8.1 ISTORICUL PERSONAL
Este bine ca iniţial, istoricul personal să fie luat foarte complet şi

detaliat pentru ca nimeni nu are capacitatea de a anticipa ce este relevant şi
ce nu dintr-o povestire care încă nu s-a spus.
Este nevoie de multă experienţă pentru a obţine date utile într-un
timp limitat.
Totuşi, nu toate lucrurile sunt la fel de importante. Istoricul personal
va fi mult mai clar dacă va fi făcut în ordine cronologică, începând cu
copilăria.
Suferinţa la naştere sau întârzierea în dezvoltarea psiho-motorie sunt
elemente cu valoare explicativă atunci când sunt depistate.
Deseori pacienţii menţionează că au avut o copilărie nefericită şi este
important sa se ceară atunci mai multe detalii.
 Ce a fost rău în copilărie?
 În ce fel aceste evenimente l-au afectat?
 Cât timp au durat evenimentele care l-au afectat?
 Ce soluţii a găsit şii cum s-a descurcat?
La pacienţii care prezintă un amestec de simptome somatice şi
psihice, se va întreba întotdeauna despre starea sănătăţii corporale în
copilărie şi despre atitudinea celor care îl îngrijeau când era bolnav.
Istoric şcolar
Într-un istoric personal detaliat se începe cu datele biografice din

timpul şcolii primare pentru a continua cu gimnaziul, liceul ş.a.m.d.
Pacientul va fi întrebat despre adaptarea sa în sistemul şcolar,
materiile preferate, numărul de prieteni.
De asemenea, va fi întrebat despre anumite ironii pe care colegii
eventual le făceau la adresa lui, care erau obiectul acestor ironii, ce
eventuale porecle i se dădeau şi cum se înţelegea cu profesorii.
De asemenea, se va menţiona faptul că pacientul a petrecut intervale
îndelungate la cămin sau internat.
Se vor nota dificultăţile în procesul de învăţare şi felul în care
pacientul a reuşit să-şi ia examenele.
146
Se va insista asupra faptului că pacientul a urmat învăţământul
normal sau şcoli speciale, elemente utile în a aprecia existenta unei even-
tuale suferinţe organice sau a predispoziţiei spre tulburări caracteriale.
Istoricul sexualităţii pacientului
Acest subiect se începe întrebând pacientele de sex feminin la ce

vârstă au avut primul ciclu iar apoi care a fost evoluţia menstrelor, dacă
acestea sunt însoţite de tulburări psihice (iritabilitate, disconfort, disforie)
sau corporale.
Se obţin date despre relaţiile de prietenie cu băieţii, despre debutul
vieţii sexuale, despre gradul de satisfacţie pe care aceasta i-o produce.
 Are pacienta capacitatea de a avea relaţii intime?
 Exista probleme de natură fizică în relaţiile sexuale?
 Au existat întreruperi de sarcini?
 Se folosesc mijloace anticoncepţionale?
Bărbaţii sunt întrebaţi

 La ce vârstă au început viata sexuală ?
 Problemele sexuale se discutau liber în familie?
 există un libertinaj excesiv în relaţiile cu celălalt sex? etc.
Psihologul nu trebuie să se limiteze la notarea problemelor pur fizice
pe care pacientul le poate descrie, ci să încarce să evalueze capacitatea
pacientului de a iubi pe cineva.
Nu se vor pune întrebări despre activităţi homosexuale fără o
informaţie voluntară din partea pacientului despre acest lucru şi atunci când
nu există motive de suspiciune.
Istoricul marital
Mariajele fericite pot fi uşor şi rapid observate. Dacă pacientul a mai

fost căsătorit, se va obţine o descriere a celorlalte căsnicii şi a modului în
care ele s-au sfârşit.
 La ce vârstă şi-a cunoscut soţul şi apoi când s-a căsătorit?
 Care este vârsta, starea de sănătate, ocupaţia partenerului?
 Are încredere în partenerul lui?
 Au fost probleme în căsnicia lor? (de exemplu separări, sau
despărţiri traumatizante).
147
 Există satisfacţie sexuală?
Dacă nu au fost probleme se menţionează acest lucru pe scurt, în caz
contrar se face o descriere detaliată a problemei.
Se vor obţine informaţii despre copii, notându-se separat pentru
fiecare copil: vârsta, sănătatea şi alte probleme.
Istoricul profesional
Istoricul profesional oferă date valoroase despre personalitatea

pacientului, ca şi despre aptitudinile sale.
Întrebările vor fi simple şi concrete:
 Care este ocupaţia curentă a pacientului?
 Dacă nu are nici una, de când nu lucrează?
 Câte locuri de muncă a avut, şi care a fost ultima angajare de
mai lungă durată?
 Ce a generat aceste schimbări?
 Există un grad de satisfacţie materială corespunzător activităţii
prestate?
Promovările sau schimbările determinate de diferite circumstanţe nu
necesită explicaţii, dar dacă cineva îşi schimbă foarte frecvent slujba,
trebuie întrebat ce crede că nu este în ordine.
O listă exactă cu locurile de muncă şi perioadele de angajare nu este
neapărat utilă, dar această parte a istoricului alături de istoricul familial
oferă informaţii despre capacitatea pacientului de a suporta relaţiile cu o
autoritate sau tendinţa de a se da înapoi din fata dificultăţilor, în acest fel
permiţând aprecierea rezistentei şi tolerantei la frustrare, asumării
responsabilităţii.
Circumstanţe sociale prezente
Această parte a istoricului se încheie încercând evaluarea

circumstanţelor de viaţă actuale ale pacientului.
 Ce rol joacă în familie?
 Cum se împacă cu cei cu care locuieşte?
 Ce fel de locuinţă are?
 Ce tipuri de prietenii are?
148
Istoric medico-legal
Dacă vor fi puse sau nu întrebări legate de acest subiect, depinde de

problema prezentată de pacient. De rutină sunt întrebaţi pacienţii
toxicomani sau alcoolici.
Vor fi puse şi întrebări în legătură cu absenţe şi alte probleme la
şcoală, cu relaţiile atât cu profesorii cât şi cu ceilalţi elevi. Trăsături
antisociale pot fi cu uşurinţă identificate:
 A avut probleme cu politia?
 A apărut în instanta, fie ca minor, fie ca adult?
 Dacă da, pentru ce au fost acuzaţ?
 A fost condamnat?
 Care a fost sentinţa?
Istoric medical anterior
Trebuie menţionat dacă au existat suferinţe medicale, chirurgicale

sau psihiatrice importante în istoricul trecut al bolnavului.
Interviul unui aparţinător (rude)

Aceleaşi obiective se vor folosi atunci când psihologul va discuta cu
o rudă şi va încerca să afle impresia asupra acestei persoane. Recurgerea la
ajutorul familiei în furnizarea unor date va fi făcută, de la caz la caz, cu
acordul explicit, tacit sau fără acesta, psihologului revenindu-i sarcina unor
decizii în acest sens.
Evitarea unui transfer negativ, ca şi analizarea subiectivităţii
relatărilor, vor face ca aceste informaţii să-şi păstreze interesul real şi nu să
sporească nelămuririle psihologului.
Impresii asupra persoanei care informează

Va fi notată impresia generală pe care persoanele care stau de vorbă
cu psihologul o produce, de asemenea, vor fi notate reacţiile pe care starea
pacientului le provoacă celor care furnizează informaţii despre el.
Boala actuală
Se va nota impresia pe care starea actuală o produce asupra pacientului,
credinţele lui despre această stare şi despre posibila ei evoluţie.
149
9.
ETAPE ÎN EVALUAREA PSIHOLOGICĂ CLINICĂ
Aceasta sunt, orientativ, etapele în derularea examenului psihologic

clinic pe care le consider utile, mai ales pentru psihologul clinician
începător.
9.1 Prezentare şi comportament
Examinarea stării psihice trebuie să înceapă cu o scurtă descriere a

modului în care arată pacientul, astfel încât o altă persoană care ascultă
relatarea să poată recunoaşte pacientul într-o cameră aglomerată.
Aceasta include:
- aspectul fizic
- vestimentaţia
- gradul de curăţenie
- părul
- machiajul
Dacă acestea par adecvate cu:
- vârsta
- sexul
- grupul cultural
- clasa socială a pacientului
Semne de neîngrijire:
- igienă deficitară
- barbă nerasă
- miros de transpiraţie
- haine pătate
- haine prea largi datorită scăderii în greutate
Este pacientul
- treaz, alert, vigil
- răspunde normal la stimuli
- adormit
- de netrezit, nu răspunde la stimuli
Spre deosebire de oboseală normală
150
- o stare de conştientă modificată este intens sugestivă pentru o
suferinţă organică cerebrală
- delirium.
Inatenţia apare frecvent şi în bolile afective. Testele de orientare pot
ajuta la diferenţierea acestora.
Reacţia faţă de examinator

Purtarea fată de examinator va fi descrisă. Pacientul este:
- prietenos
- cooperant
- lamentativ
- suspicios
- critic
Cei aflaţi la începutul carierei tind să considere că sunt vinovaţi

atunci când pacientul refuză să coopereze sau declară imediat că "pacientul
e dificil".
Oricum, o astfel de atitudine din partea pacientului reprezintă o parte
importantă a stării psihice a persoanei şi oferă indicaţii despre modul în
care pacientul se relaţionează cu ceilalţi într-o anumită perioadă de timp.
Trebuie să considerăm dacă un asemenea comportament:

a) este o reacţie a pacientului la un mediu nefamiliar şi la o
experienţă stresantă
b) e un simptom de boală
c) indică o tulburare de personalitate
Activitatea motorie
Deseori denumită activitate „psihamotorie"
Se includ aici:
- expresii faciale
- pozitie
- mers
Se notează în mod special
- viteza mişcărilor
- cantitatea
- prezenta mişcărilor involuntare
Există mişcări repetitive, aparent fără scop sau mişcări involuntare.
151
Când pacientul se mişcă foarte puţin, sărăcia gesturilor trebuie
diferenţiată de:
- akinezia - în care sunt reduse mişcările voluntare şi de
bradikinezia, în care toate mişcările sunt lente
- scăderea voinţei - în care pacientul nu are elanul să pornească
- stuporul - când pacientul nu se mişca deloc, deşi este pe deplin
conştient
Când există prea multă mişcare poate fi vorba de:

- hiperactivitate
- akatisie
Pot exista mişcări involuntare care prezintă un interes special pentru

psihiatrie
- ticuri
- mişcări coreice - origine neurologică
- distonie acută
- diskinezie tardivă
9.2 Tulburări de vorbire şi gândire
Cunoaşterea gândurilor unei alte persoane este posibilă numai prin

vorbire sau alte forme de comunicare, ca scrisul sau gesturile.
Vorbirea şi gândirea sunt strâns legate şi, de obicei, gândirea precede
vorbirea. Totuşi, gândurile pot rămâne nespuse.
Există o diferenţă esenţială între forma şi conţinutul gândirii: forma
este modul în care se vorbeşte şi conţinutul este ceea ce se spune.
Viteza vorbirii
Viteza vorbirii variază mult de la o persoană la alta astfel că o
vorbire moderat rapidă sau uşor mai lentă nu pot fi apreciate ca morbide.
Extremele de viteză pot fi asociate cu modificări în volumul vocii şi, de
asemenea, în cantitatea vorbirii.
152
Schimbări în volumul vorbirii apar în depresie şi manie, în care
vocea pacientului de-abia se aude sau răsună în încăpere.
O diminuare a vorbirii apare uneori în dementă când pacienţii
vorbesc puţin; din contră pot vorbi mult, fără însă să comunice, ca mesaj,
decât puţin sau deloc.
Continuitatea vorbirii
Se va nota dacă vorbirea este ezitantă, cu întreruperi mai lungi decât
cele obişnuite pentru gândire, dacă este coerentă, dacă este relevantă pentru
conversaţia curentă. Se va ţine seama că acestea ar trebui judecate mai mult
prin ceea ce este relevant pentru pacient, care poate fi preocupat de o criză
din viata sa şi nu în primul rând pentru ceea ce este relevant pentru
dumneavoastră, pentru examinator.
Ezitarea în vorbire este o trăsătură comună pentru cei ce sunt anxioşi
sau depresivi, indecişi sau preocupaţi de necazuri.
Se va nota folosirea de către pacient a unor cuvinte create de el însuşi
(neologisme) sau a unor construcţii gramaticale stranii.
Pacientul poate vorbi circumstanţial sau poate trece de la un subiect
la altul, aparent fără alt scop decât contactul social. Această situaţie trebuie
diferenţiată de tulburarea asociaţiilor de idei în care vorbirea, aparent
încearcă dar nu reuşeşte să urmeze o secvenţă logică.
Tulburări în exprimarea gândirii

Secvenţa logică a ideilor poate fi profund alterată astfel că propoziţii
consecutive sunt nelegate între ele sau o singură propoziţie poate conţine
elemente complet disparate. întrebaţi întotdeauna pacientul, rugaţi-l să
explice asociaţia dintre cele două idei dacă nu sunteţi capabili să stabiliţi de
la început o legătură inteligibilă. Explicaţia va consta într-o şi mai mare
tulburare în gândirea logică sau va avea o explicaţie logică care nu a părut
evidentă iniţial.
Forma maximă de dezorganizare a gândirii exprimată în vorbire este
un amestec de cuvinte nelegate între ele şi este cunoscuta sub numele de
„salată de cuvinte".
Fuga de idei
Descrie tulburările de vorbire ale pacientului, în general maniacal,
care trece de la un subiect la altul rapid, cu asociaţii de idei superficiale sau
întâmplătoare. Ideile sunt totuşi asociate şi pacientul revine, în cele din
153
urmă, la tema iniţială. Asemenea „fugă" este de obicei asociată cu
presiunea vorbirii spre deosebire de tulburările de gândire din schizofrenie
în care pacientul răspunde cu latentă crescută. Totuşi, în practică, forma
tulburărilor de gândire şi vorbire din schizofrenie şi manie pot fi similare
încât sunt dificil de diferenţiat.
Perseverarea
Repetiţia unui răspuns într-un mod inutil sau neadecvat.
Perseverarea verbală este adesea asociată cu perseverarea motorie şi
indică o tulburare organică cerebrală.
Funcţiile cognitive
Aceste teste ar trebui să fie folosite pentru majoritatea pacienţilor
examinaţi în secţiile de psihiatrie şi în particular trebuiesc aplicate ori de
câte ori există o posibilitate ca un pacient să sufere de sindrom psiho-
organic.
Când interpretaţi rezultatele amintiti-vă că ele sunt influenţate într-o
anumită măsură - atât de inteligenţă cât şi de educaţie. Istoricul educaţional
şi ocupational trebuie, deci, luat în considerare - atunci când încercăm să
decidem semnificaţia dificultăţilor pe care le putem întâlni.
Orientarea
- Orientarea în timp şi spaţiu trebuie întâi examinată.
Dacă acestea nu sunt corecte, puneţi alte întrebări mai detaliate.
Dacă pacientul e incapabil să răspundă la acestea, întrebaţi mai departe:
Toţi pacienţii ar trebui să fie capabili să răspundă corect la întrebările
despre identitatea personală.
Ei ar trebui, de asemenea, să ştie că sunt într-un spital, cabinet sau
clinică şi în care anume.
Trebuie să ştie precis ziua săptămânii şi să aprecieze perioada din zi
cu o diferenţă de aproximativ o oră. Notaţi răspunsurile la întrebările
dumneavoastră alături de răspunsul care ar fi corect (în paranteză).
Notaţi orice alte observaţii care sugerează dezorientarea. De ex.:
pacientul poate avea dificultăţi în orientarea în spital (la salon, pat, etc.)
după câteva zile de la internare sau se duce chiar în alte saloane, în alte
paturi, in cazul pacientilor internati.
154
Dezorientarea este semnul cardinal pentru denivelarea câmpului de
conştientă, care este o trăsătură a sindromului psihoorganic acut (delirium).
Aceasta poate fi acompaniată de o diminuare a perceperii şi înţelegerii
mediului înconjurător.
În aceste condiţii, atenţia este de asemenea, probabil afectată.
Atenţia şi concentrarea
Deficitele în domeniul atenţiei şi concentrării sunt de obicei
evidentiabile uşor în timpul istoricului.Uneori e dificil să atragi atenţia
pacientului sau, odată captată, să fie dificil de susţinut. Pacientul poate fi
distras de evenimente din mediu, care în mod obişnuit sunt ignorate în
timpul unei consultaţii medicale ca, de exemplu, păsările care cântă afară
sau o carte de pe masă. Atenţia poate fi rapid distrasă de la un obiect la
altul. De asemenea, atenţia poate fi distrasă de trăiri psihotice ca, de
exemplu, voci pe care pacientul le ascultă.
Testele specifice de atenţie se bazează pe capacitatea de a urmări
secvenţele unui material care este familiar pacientului şi care, deci, nu
necesită o nouă învăţare.
Performanţele sunt mai dependente de nivelul educaţional şi
intelectual decât testele anterioare şi, deci, rezultatele trebuie să fie
interpretate în lumina istoricului - şcolarizării şi ocupaţiei.
Tulburările de atenţie sunt comune şi pot apărea în orice tulburare
psihiatrică, particular în stări organice şi boii afective.
Inregistrarea şi memoria de scurtă durată

Enumerarea a patru numere este un test de memorare şi reamintire
imediată. Spuneţi o serie de trei cifre cu o viteză egală de 1 cifră/sec. şi
evitând să accentuaţi asupra uneia sau alteia. Cereţi pacientului să le repete
imediat. Dacă răspunsul e corect, spuneţi 4 cifre folosind o nouă secvenţă,
apoi 5 şi aşa mai departe până când începe să greşească, să spunem la 7
cifre.
Notaţi în final numărul maxim de cifre care pot fi corect repetate în
secvenţă. Cei mai mulţi adulţi cu un intelect mediu se pot descurca cu 7
cifre. 5 cifre sau mai puţin sugerează o tulburare.
Apoi continuaţi cu alte întrebări, de exemplu pentru memoria mai
îndepărtată.
155
Memoria recentă
Memoria recentă poate fi testată întrebând pacientul despre
experienţele personale din ultimele zile; pe cât posibil puneţi
întrebări a căror corectitudine să poată fi verificată.
Memoria de lungă durată

Verificaţi memoria îndepărtată întrebând despre experienţe
personale.
Evenimente generale din trecut, de exemplu datele celui de-Al
Doilea Război Mondial sau numele ultimilor 5 prim-miniştri se referă la
cunoştinţele generale mai mult decât memoria de lungă durată, iar
răspunsurile depind de inteligentă şi de educaţie aproximativ în aceeaşi
măsură ca şi memoria.
In concluzie, o performanţă redusă se poate datora unei educaţii
precare tot atât de bine ca şi unui intelect scăzut sau unei boli cerebrale
organice.
Dovada prezenţei unor dificultăţi în memoria de lungă durată se
înregistrează şi în timpul obţinerii istoricului personal. De exemplu, un
pacient poate relata date foarte contradictorii privind: vârsta proprie, vârsta
pensionării, data decesului soţiei.
Inteligenţa
Vă puteţi face o impresie privind nivelul de inteligenţă al pacientului
din luarea istoricului din: volumul vocabularului folosit, complexitatea
conceptelor folosite, redarea corectă a frazelor Stanford-Binet.
- Dacă acestea par corespunzătoare cu istoricul educaţional şi
profesional, şi dacă nu există modificări ale testelor de memorie
atunci testele următoare de inteligentă sunt puţin probabil
folositoare.
- Analfabetismul poate fi un handicap pe care pacienţii deseori
se feresc să-l menţioneze sau se poate să nu ne aşteptăm la asta.
Abstractizarea
Testele de abstractizare pot fi folositoare în elucidarea tulburărilor de
gândire şi se pot aplica numai dacă suspectăm prezenta acestora.
156
Se ia în considerare măsura în care răspunsul pacientului sugerează o
tulburare de gândire (indicând schizofrenia) iar pe de altă parte o
incapacitate de abstractizare sugestivă pentru o boală organică sau
debilitate mintală.
9.3 Tulburările de conţinut ale gândirii
Conţinutul gândirii se observă în primul rând din vorbirea

pacientului, dar şi din aspectele comportamentale. In această privinţă
acţiunile vorbesc mai mult decât cuvintele. De exemplu, pacientul poate
nega faptul că este suspicios, dar deschide uşa cabinetului pentru a vedea
dacă ascultă cineva de afară.
Preocupări
Temele dominante din conţinutul gândirii pacientului sunt dezvăluite
în vorbirea spontană. Notaţi orice tematică la care pacientul se poate
întoarce repetat în timpul interviului, ca şi dificultatea pe care o întâmpinaţi
în încercarea de a-l rupe de aceste subiecte pentru a-l orienta către alte
aspecte ale istoricului şi examinării stării mintale.
Mulţi oameni au preocupări dominante, dar acestea sunt adecvate
circumstanţelor.
De exemplu, este adecvat pentru un pacient care va trebui să suporte
o intervenţie chirurgicală majoră să fie preocupat de posibilele riscuri,
rezultatul potrivit, etc.
Totuşi, unele preocupări sunt morbide şi conţinutul lor poate fi
important în înţelegerea diagnosticului bolii.
Ruminaţiile sunt idei şi teme repetitive având în mod obişnuit un
conţinut neplăcut, asupra cărora pacientul se poate opri pentru perioade
îndelungate. Apar în mod obişnuit în stări anxioase şi boli depresive,
conţinutul lor reflectând starea afectivă; de exemplu, ele pot cuprinde idei
de vinovăţie, autostimă scăzută sau preocupări hipocon-driace. Ruminatiile
apar de asemenea în stările obsesionale, caz în care ele reflectă starea de
indecizie.
157
Idei patologice
Ideile pe care le împărtăşesc mulţi oameni dintr-un anumit grup
cultural sau etnic pot părea stranii pentru alfii; de exemplu, credinţele şi
practicile religioase ale unor secte. Indivizii pot avea, de asemenea, iaei ce
pot părea idiosincrazice sau excentrice, dar nu sunt în mod necesar
simptomatice pentru o boală psihică.
Ideile dominante sunt convingeri cu susţinere puternică din domenii
de interes şi preocupare specială pentru subiect. Nu sunt idei delirante,
deoarece le lipseşte calitatea de convingere de nestrămutat. Ideile
dominante nu sunt în mod obligatoriu indicatoare de boală.
Prezenta posibilă a ideilor delirante devine, de obicei, evidentă în
timpul istoricului. De exemplu, pacientul cu idei delirante de persecuţie vă
poate povesti despre modul în care ceilalţi acţionează împotriva lui,
eforturile lui de a se apăra, plângându-se politiei sau avocaţilor, sau poate
deveni suspicios în timpul interviului.
Nu întrebaţi în mod obişnuit despre idei delirante, ci numai dacă alte
aspecte din istoric indică faptul că ar fi prezente.
Dacă pacientul este de acord cu vreuna din ideile de mai sus, vor fi
necesare întrebări detaliate pentru a vedea dacă aceste idei, dacă sunt
prezente, satisfac criteriile de idei delirante.
Există dovezi care susţin părerile pacientului? împărtăşesc şi alţii
ideile lui şi îl încu-rajează în direcţia lor? Sunt aceste convingeri posibil de
modificat?
Ideile delirante pot apărea în diferite boli mintale şi de fapt toate
aceste boli poartă eticheta comună de psihoze. Ideile delirante de persecuţie
şi hipocondriace apar în multe boli şi sunt de mic ajutor în diagnostic.
Altele sunt mai sugestive.
9.4 Afectivitatea şi dispoziţia
Starea afectivă a pacientului poate fi constantă în timpul interviului

(ex. deprimată, fără exprimarea emoţiilor, sau exaltată), sau starea
emoţională a pacientului poate varia.
Atunci când se face o descriere a afectivităţii, parametrii folosiţi sunt
paleta afectivă, intensitatea acesteia, labilitatea şi oportunitatea anumitor
stări afective.
158
Paleta afectivă poate fi completă (pacientul demonstrează o gamă
largă de stări emoţionale în timpul interviului) sau afectivitatea poate fi
limitată la un ton afectiv particular.
Intensitatea afectivităţii poate varia foarte mult, de la furia extremă a
unui pacient cu borderline, până la expresia plată sau lipsită de expresie a
unui pacient cu sindrom Parkinson.
Labilitatea psihică indică faptul că pacientul trece rapid de la o stare
afectivă la alta. De obicei aceasta este asociată cu afectarea cerebrală.
Afectivitatea este descrisă ca fiind adecvată sau nu, în raport cu subiectul
discuţiei. De exemplu, un pacient care descrie moartea recentă a cuiva
apropiat, ar trebui să fie trist (exprimare corespunzătoare a afectivităţii). In
acelaşi timp, un alt pacient poate să apară exaltat şi vesel în timpul unei
discuţii asemănătoare (exprimare neadecvată a afectivităţii).
Tulburările dispoziţiei
Examinarea dispoziţiei are patru componente importante:
- dispoziţia subiectivă
- observaţia obiectivă
- reactivitatea neuro-vegetativă
- conţinutul gândirii
Dispoziţia subiectivă
- Întrebaţi în primul rând pacientul despre aprecierea subiectivă a
dispoziţiei
În mod surprinzător, majoritatea pacienţilor răspund sincer la
asemenea întrebări; dar psihologul trebuie să fie în mod deosebit atent la
cei ce evită să răspundă. Deşi cel mai frecvent sunt întâlnite în bolile
depresive, ideile suicidare nu sunt limitate la această boală.
Observaţia obiectivă a dispoziţiei

Tristeţea, anxietatea sau bucuria „sunt transmise" prin expresia
facială, postura, mişcările pacientului. Dispoziţia "normală" variază (se
modulează) frecvent, în funcţie de gândurile şi experienţele trăite de
individ.
Uneori pacienţii neagă stări dispozitionale neplăcute, ca depresia,
perplexitatea sau suspiciunea, deşi există indicii contrare care demonstrează
că acestea sunt prezente.
159
In particular poate fi o încercare deliberată de a disimula depresia
prin refuzul de a răspunde la întrebări şi acest lucru trebuie să avertizeze
examinatorul asupra riscului suicidar.
Tristeţea este o trăsătură caracteristică a dispoziţiei depresive, dar ea
singură, în sine, nu e un indicator de boală psihică. Plânsul este în mod
obişnuit asociat cu tristeţea, deşi poate fi numai o modalitate de descărcare
a tensiunii.
In stările depresive mai puţin severe dispoziţia se poate îmbunătăţi
când pacientul este distras de incidente amuzante, ceea ce (în această
situaţie) înseamnă că dispoziţia reacţionează la circumstanţe. În stările
depresive mai severe, plânsul e mai puţin comun şi există o dispoziţie
melancolică mai constantă, lipsind modulaţia normală care poate fi uşor
confundată cu aplatizarea afectivă. Pacientul poate descrie această stare ca
incapacitatea de a avea sentimente fată de ceilalţi ca de exemplu: membrii
familiei sau prieteni.
Zâmbetele şi râsul sunt asociate cu veselia şi euforia, situaţii în care
au caracter „contagios". Totuşi, ele pot apărea şi în situaţii de nefericire, ca
un indicator al ironiei sau al expectatiei sociale, când însă le lipseşte
calitatea de a transmite o reală bucurie. Pacientul maniacal nu este
întotdeauna vesel; deseori el manifestă iritabilitate şi nervozitate dacă e
frustrat de cei care limitează activităţile.
Iritabilitatea este în mod obişnuit observată în toate bolile afective.
Pacientul poate manifesta o dispoziţie labilă şi are puţin control
asupra propriilor emoţii. Mai puţin obişnuit se întâlnesc afecte inadecvate
sau incongruente sau pacientul poate manifesta aşa-numita "tocire afectivă"
în care capacitatea de a trăi emoţii pare să se fi pierdut.
Reactivitatea neuro-vegetativă
Modificările afective sunt însoţite de fluctuaţii în reactivitatea neuro-
vegetativă.
Puteţi observa - palmele reci şi transpirate când daţi mâna cu
pacientul. Hiperexcitabilitatea este caracterizată prin: transpiraţii, palpitaţii,
gură uscată, hiperventilatie, micţiuni frecvente care pot fi evidente şi în
timpul examinării.
Distonia neuro-vegetativă apare în mod obişnuit în bolile psihice
asociate cu anxietate, incluzând aici stări anxioase, boli depresive,
schizofrenia acută şi cronică.
160
9.5 Percepţia
De cele mai multe ori noi suntem conştienţi de propriile noastre gânduri,
de corpul nostru şi de lumea ce ne înconjoară numai într-o măsură limitată, dar
ne putem concentra atenţia asupra fiecăreia dintre acestea, iar ele au calităţile şi
ordinea pe care noi o recunoaştem şi o considerăm de la sine înţeleasă.
Acest sentiment de familiaritate poate fi întrerupt în mod patologic.
Tulburări pot apărea în fiecare dintre modalităţile percepţiei de sine sau a
lumii înconjurătoare.
Pacientul poate avea sentimentul neplăcut că, deşi mediul este acelaşi, el
sau corpul său s-a schimbat (depersonalizare).
Invers, poate simţi că deşi este acelaşi, mediul înconjurător este
modificat (derealizare).
Derealizarea şi depersonalizarea apar în mod obişnuit în stări de
oboseală şi de trezire bruscă, particular în asociere cu anxietatea şi depresia,
mai rar în schizofrenie, epilepsie şi stări incluse de droguri.
Iluziile nu sunt în mod necesar patologice şi cele mai multe persoane
sunt obişnuite cu iluziile optice sau cu tendinţa de a „auzi" paşi care ne
urmăresc când mergem singuri în întuneric. Stările emoţionale, ca
anxietatea, au drept consecinţă aceste false interpretări. Probabil cea mai
comună cauză patologică a iluziilor este deficitul senzorial ca în orbirea sau
surditatea parţială - un efect similar apare în cazul unui stimul senzorial
slab sau din cauza întunericului. Scăderea nivelului conştiinţei are efecte
similare, iluziile fiind în mod particular susceptibile să apară în delirium.
Halucinaţiile
Halucinaţiile auditive pot apărea în multe boli incluzând:
schizofrenia, sindroame organice cerebrale, boala maniaco-depresivă,
conţinutul lor tinde să fie legat de natura bolii.
E dificil uneori de diferenţiat o iluzie de o halucinaţie.
Pseudohalucinatiile - ca şi iluziile - au o mică specificitate în privinta
diagnosticului: le lipseşte Calitatea de vivacitate şi realitate pe care le
prezintă percepţiile normale şi halucinaţiile. Ele au o calitate "ca şi cum", şi
ele ar fi percepute, trăite în spaţiul subiectiv interior. Astfel, o voce este
auzită în "interiorul" capului, sau o viziune este văzută de un „ochi
interior".
Pot apărea în orice fel de boli psihice şi de asemenea la cei care nu
sunt bolnavi psihici, în special cei cu mare capacitate imaginativă sau cu
161
intelect deficitar. Nediferentierea dintre pseudohalucinatii şi halucinaţii
conduce uneori la încadrarea greşită a unui pacient în categoria psihoticilor.
10.
DREPTURILE PACIENTILOR PSIHICI
In lumea întreagă se vorbeşte tot mai des despre drepturile

pacienţilor, în cazul nostru despre drepturile bolnavilor psihici. Deşi au
existat eforturi susţinute din partea specialiştilor şi organizaţiilor non-
guvernamentale, în special a Ligii Române pentru Sănătate Mintală, pentru
existenta unei legi a sănătăţii mintale în România care să reglementeze
aceste drepturi, acestea nu au fost, din păcate, până la ora actuală
materializate.
In lipsa acestei legi considerăm util să prezentăm o sinteză din
„Declaraţia asupra promovării drepturilor pacienţilor în Europa" elaborată
în Olanda (1994)
Aceasta abordează următoarele teme:
 drepturile şi valorile umane în îngrijirea sănătăţii
 dreptul la informare al pacienţilor asupra bolii proprii
 consimţământul informat - condiţie preliminară pentru orice
intervenţie medicală
 dreptul pacientului la confidenţialitate
 dreptul la îngrijire şi tratament de calitate şi fără discriminări.
Drepturile umane şi valorile în îngrijirea sănătăţii

 Fiecare persoană are dreptul de a fi respectată ca fiinţă
umană.
 Fiecare persoană are dreptul la autodeterminare.
 Fiecare are dreptul la integritate fizică şi mintală şi la
securitatea persoanei sale.
 Fiecare are dreptul de a pretinde respectarea intimităţii sale.
 Fiecare are dreptul la respectarea valorilor sale morale şi
162
culturale, ca şi a convingerilor sale filosofice.
 Fiecare are dreptul la o protecţie corespunzătoare a sănătăţii,
asigurată prin măsuri preventive şi de îngrijire a sănătăţii,
urmărind atingerea nivelului optim de sănătate personală.
10.1 Dreptul la informare

 Informaţiile privind serviciile de sănătate şi modalitatea optimă
de utilizare a acestora vor fi puse la dispoziţia publicului pentru
ca toţi cei interesaţi să poată beneficia de ele.
 Pacienţii au dreptul de a fi informaţi complet asupra stării lor de
sănătate, inclusiv asupra unor aspecte medicale adiacente:
 asupra procedurilor medicale propuse
 asupra riscurilor potenţiale şi a avantajelor pe care le
incumbă fiecare procedură
 asupra alternativelor faţă de procedurile propuse
 asupra consecinţelor refuzului tratamentului
 asupra diagnosticului şi eficacităţii tratamentului;
 asupra estimărilor prognosticului
 În mod excepţional, informaţia nu va fi comunicată pacientului;

această situaţie este permisă numai atunci când există motive
serioase care să argumenteze că informaţia ar produce
pacientului o puternică agravare a stării sale.
 Informaţia trebuie comunicată pacientului într-un mod adecvat
capacităţii sale de înţelegere, evitând utilizarea unei terminologii
tehnice de strictă specialitate.
 La cererea să expresă, pacientul are dreptul să nu fie informat.
 Pacientul are dreptul de a alege şi a nominaliza ce persoană
trebuie informată în numele său.
 Pacientul are dreptul la o a doua opinie asupra stării sale şi
trebuie să i se creeze posibilitatea de a o avea dacă doreşte.
 La internarea într-o unitate sanitară, pacientul trebuie să fie
informat asupra:
 identităţii şi statutului profesional al personalului de
îngrijire care îi acordă asistenţa
 regulilor şi regulamentelor de rutină la care trebuie
sa se supună pe durata internării şi îngrijirii
163
10.2 Confidenţialitatea şi intimitatea
 Toate informaţiile asupra stării sănătăţii pacientului:
 condiţia sa medicală
 diagnosticul, tratamentul
 prognosticul
 alte informaţii de natură personală
vor fi păstrate în regim de confidenţialitate chiar şi după moartea
pacientului.
 Informaţia confidenţială poate fi divulgată numai pe baza:
 consimţământului explicit al pacientului
 unei dispoziţii judiciare exprese.
Consimţământul este presupus atunci când divulgarea se face către
un alt membru al personalului de îngrijire implicat în tratamentul
pacientului.
 Toate datele ca şi produsele biologice (din care pot fi derivate
date identificabile trebuie protejate ca atare. Protecţia acestor
date trebuie să fie corespunzătoare modului de stocare a acestora.
 Pacienţii au dreptul:
 de acces la fişele lor medicale
 de acces la orice informaţii legate de diagnosticul,
tratamentul şi îngrijirea lor
 de a primi o copie după dosarul şi fişele medicale sau
părţi din acestea
 de a solicita corectarea, completarea, eliminarea,
clarificarea şi sau aducerea la zi a datelor lor
personale şi medicale care sunt necorespunzătoare,
ambigue sau depăşite ori irelevante pentru diagnostic,
tratament sau îngrijire.
 Nu este admisă intervenţia în viaţa particulară a pacientului sau a
vieţii sale de familie cu excepţia cazurilor în care aceasta este
justificată de necesitatea diagnosticului, tratamentului sau
îngrijirii pacientului.
 Pacienţii internaţi în unităţi medicale au dreptul la înlesniri fizice
care să le asigure dreptul la intimitate, examinări sau tratament.
10.3 Dreptul la îngrijire şl tratament

 Fiecare persoană are dreptul de a primi o îngrijire
164
corespunzătoare cerinţelor sale de sănătate, inclusiv o asistenţă
preventivă şi de promovare a sănătăţii. Serviciile acordate
trebuie să fie:
 accesibile
 permanente
 echitabile
 fără discriminări
 în conformitate cu resursele financiare, umane şi
materiale într-o societate dată
 Pacienţii au dreptul colectiv la o formă de reprezentare la fiecare
nivel al sistemului de îngrijire în probleme referitoare la:
 planificarea serviciilor
 evaluarea serviciilor
 gama şi calitatea îngrijirilor acordate
 Pacienţii au dreptul la îngrijiri ilustrate prin:
 existenţa unor standarde mai înalte de calitate
 bune relaţii interumane cu personalul sanitar
 Pacienţii au dreptul la continuitate în îngrijire, inclusiv la

cooperare între:
 toţi cei care acordă servicii de îngrijire
 unităţile care pot fi implicate în diagnosticul,
tratamentul sau îngrijirea lor
 In condiţiile în care personalul medical trebuie să aleagă
pacienţii potenţiali pentru un anumit tratament pentru care nu
există suficiente posibilităţi de acoperire a cererii, toţi pacienţii
respectivi au dreptul la o procedură de selecţie corectă pentru
acel tratament. Alegerea trebuie să fie:
 bazată pe criterii medicale
 făcută fără discriminări
 Pacienţii au dreptul să-şi aleagă sau să-şi schimbe medicul sau alt
personal de îngrijire a sănătăţii sau unitatea medicală, cu
condiţia ca această alegere să fie compatibilă cu modul de
funcţionare a sistemului de îngrijire a sănătăţii.
 Pacienţii pentru care nu mai există motive medicale de prelungire
a spitalizării sunt îndreptăţiţi să primească explicaţii exhaustive
înainte de a fi transferaţi într-o altă unitate sau trimişi acasă.
Transferul poate avea loc numai după ce unitatea primitoare şi-a
165
exprimat acordul pentru primirea pacientului. Atunci când
pacientul este externat, dar condiţia sa o cere, vor fi asigurate
servicii la domiciliu.
 Pacienţii au dreptul să fie trataţi cu demnitate în legătură cu
diagnosticul, tratamentul şi îngrijirea lor, în respectul pentru
valorile culturale.
 Pacienţii au dreptul de a se bucura de sprijinul familiei, rudelor şi
prietenilor în timpul îngrijirii şi tratamentului şi de a primi sprijin
spiritual şi îndrumare tot timpul.
 Pacienţii au dreptul la uşurarea suferinţelor lor în conformitate
cu stadiul actual al dezvoltării ştiinţei.
 Pacienţii au dreptul la o îngrijire umană şi dreptul de a muri în
demnitate.
166
BIBLIOGRAFIE
Ainscow, M. (1994). Special Needs in the Classroom; A Teacher

Education Guide, J. Kingsley Publichers, UNESCO.
Albu, A.; Albu, C. (1999),Psihomotricitatea, Editura Spirtu Haret, İaşi
Allport, G.W. (1991), - Structura si dezvoltarea personalitătii , Editura
Didactică si Pedagogică , Bucuresti
Arcan, P.; Ciumageanu, D. (1980), Copilul deficient mintal, Timişoara,
Editura Facla
Andrews, G., Creamer, M., Crino,R., Hunt,C., Lampe,L., Page,A.,
(2007). Psihoterapie tulburarilor anxioase: ghid practic pentru terapeuti si
pacienti. Editura Polirom, Iasi
Ardeleanu,A., Dorneanu, S., Baltă, N., Bora, A., Georgescu, M.,
Dumitrascu, N., Lupu, D., Teleki, G., Hillerin de Irina, Chiriacescu, R.,
(2006), - Larousse – Marele dictionar de psihologie , Editura Trei,
Bucuresti
Barbier, D. (2005), Iesirea din depresie, medicamente si psihoterapie,
Editura Trei, Bucuresti
Băban, A. (1998). Stres şi personalitate. Editura Presa Universitară
Clujeană. Cluj-Napoca.
Bălăceanu Stolnici C, Papari A. (2002), Demenţele. Tratat de Psihiatrie
(Chiriţă V, Papari A - coordonatori), Editura Fundaţiei "Andrei Şaguna".
Constanţa.
Barry P.D., (1990), Mental Health and Mental Illness. J.B. Lippincott
Company. Philadelphia
Birren, J.E. & Schaie K.W. (1977), Handbook of the Psychologie of
Aging, Van Nostrand Reinhold, New York
Bocşa, Eva, (2003), Psihologia vârstelor, Editura Edyro Press, Petroşani
Brânzei, P. (1979), İtinerar psihiatric, Editura Junimea, İaşi
Brumă Popescu , S. (2005). Psihologia sănătăţii. Editura Paralela 45,
Bucuresti
Bucur V (2001), Probleme actuale ale varstei a treia, Editura
Eurostampa,.Timisoara
Cain, J. (1998), Psihanaliza şi psihosomatică, Editura Trei, Bucureşti
Chirita, R. (2002), Depresie si suicid. Dimensiuni biologice si axiologice,
Editura Fundatiei “Andrei Saguna”, Constanta
Contrada, R., Leventhal, H. (1990). Pesonality and health în Handbook
of Personality: Theory and Practice. Editura Pervin L., Guilford Press.
New York
Cosmovici, N., Chirilă, V., Boisteanu, P., Cosmovici, Maria, (1997), –
QI-ul în diferite ipostaze clinico - psihopatologice. Deficienta mintală,
Buletin de Psihiatrie Integrativă, Iasi
Cucu, I. (1986), Psihologie medicală, Editura Litera, Bucureşti
Cucuruz, D. (2004), Autism. Cartea pentru păriţti, Editura S.C. Lumina
Tipo S.R.L, Bucureşti,
David, D., (2006), Psihologie Clinică si Psihoterapie , Editura Polirom,
Iasi
Debesse, M. (1972), Psihologia copilului, de la naştere la adolescenţă,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
Dehelean, O., (1998), Gerontopsihiatria, în Lăzărescu, M., (coord) Curs
de psihiatrie generală, pentru vârsta adultă si înaintată , Editura Lito
UMFT , Timisoara
Dobrescu, I. (2003) Psihiatria copilului si adolescentului, Editura
Medicală, Bucureşti
Doron, Ronald (1978), Dictionar de psihologie, Editura Albatros,
Bucuresti
Druţă F.,(1998), Psihosociologia familiei, Editura Didactică şi
pedagogică,Bucureşti
DSM-IV revizuit (2004), Manual de diagnostic si statistica tulburarilor
mentale, Asociatia psihiatrilor liberi din România, Bucuresti
Enachescu,C.(2003), Tratat de psihosexologie , Editura Polirom, Bucuresti
Enăchescu, C. (1979), İgiena mintală şi recuperarea bolnavilor psihici,
Editura Medicală, Bucureşti,
Francois, G. (2003), Autismul - întrebări şi răspunsuri, Editura Triade,
Cluj-Napoca,
Friedman, H.S. (1990). Personality and Disease. Editura John Wiley.
Chichester
Friedman, C. (2000), Psihiatrie, Editura Ex Ponto, Constanţa,
Fulcher, G.(1989). Disabling Policies? A comparative approach to
education policy and disability, London: Farmer Press.
Georgescu, M., (1988), Psihiatrie ghid practic , Editura National,
Bucuresti
168
Gorgos, C. (red.) (1987)-vol.I, (1988)- vol.II, (1989)- vol.III, (1992)-
vol.IV, Dictionar enciclopedic de psihiatrie, Editura Medicala, Bucuresti.
Gorgos, C. (1985), Vademecum in psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti
Gorgos, C. (1993), Dimensiuni umane şi medicale ale personalităţii,
Editura Medicală, Bucureşti
Hurjui, Ion, (2004), Compendiu de geriatrie, Editura ALFA, Iaşi
ICD-10, (1998), Clasificarea bolilor mentale si de comportament-
simptomatologie si diagnostic clinic, Editura All, Bucuresti
İenistea, O. (1993), Dificultăti emtionale la tineri, Editura Medicala,
Bucureşti,
Ionescu, G., (coord), Bejat, M., Pavelcu, V., (1995), Psihologie clinică ,
Editura Academică, Bucuresti
Ionescu, G., (1997), Tulburările personalitătii , Editura Asklepios,
Bucuresti
İonescu, G. (1995), Tratat de psihologie medicală si psihoterapie, Editura
Asklepios, Bucureşti,
Ionescu, S., Blanchet, A. (2009), Tratat de psihologie clinică si
psihopatologie , Editura Trei, Bucuresti
Lăzărescu, M., (1994), Psihopatologie clinică , Editura Helicon,
Timisoara
Lăzărescu M., Tiberiu M., Sturz O. (2001), Ghid de sănătate mintală şi
psihiatrie pentru medicii de familie, Timişoara, Editura Solness, Timişoara
Minulescu, M. (1996), Chestionarele de personalitate în evaluarea
psihologică, Editura Garell Publishing House, Bucureşti
Mitasov, T.; Smelik, I.J. (2005), Autismul - Sexualitate ciudată,
controlabilă, Editura. Stef, İaşi
Mitrofan, N., Mitrofan, L. (2005), Testarea psihologică, intelignta şi
aptitudinile, Editura Polirom, Iaşi
Oprea, N., Revenco, M., Cosmovici, N., Paraschiv, V., Chirită, V.(
1993) Psihologie generală si medicală, Editura Stiinta, Chisinău
Panaintescu, R. (2005), Probleme de memorie si boala Alzheimer ,
Editura Cetatea Doamnei, Piatra Neamt
Pirozynski, T. (coord.) (1993), Psihologie generală şi medicală, Editura
Ştiinta, Chişinău,
Popescu-Neveanu, V. (1981), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros,
Bucureşti
Postel, J. (1998), Dicţionar de psihiatrie şi de psihopatologie clinică,
Editura Univers Enciclopedic, trad. Leonard Gavriliu, Bucureşti
169
Predescu, V., (1989), Psihiatrie , vol I, Editura Medicală, Bucuresti
Prelipceanu D., Mihailescu R., Teodorescu R., (2000) Tratat de sănătate
mintală, Editura Enciclopedică, Bucureşti
Radu I., & colab. (1993), Metodologie psihologica si analiza datelor,
Editura Sincron, Cluj-Napoca
Rockwood K, MacKnight C. (2001), Understanding dementia, a primer
of diagnosis and management. Potterfield Press Ltd. Halifax
Rosca M.(1972), Metode de psihodiagnostic E.D.P.,Bucuresti
Salmon P., (2000), Psychology of Medicine and Surgery. J. Wiley & Sons,
Chicester
Şchiopu, Ursula (coord.),(1997) Dicţionarul de psihologie, Editura Babel,
Bucureşti
Sillamy, N., (1996), Dictionar de psihologie, Editura Universitatea
Enciclopedic, Bucuresti, (Larousse)
Spielberger C.D., Krasner S.S., (1988). The experience, expression and
control of anger. In M.P. Janisse. Individual Differences, stress anh health
psychology. New York. Springer Verlag.
Vrasti, R., (1996), Relatia dintre personalitate si patologia afectiva,
Vrasti, R.; Eisemann (ed.) Depresii. Noi perspective, Editura All.,
Bucuresti,
www.copsi.ro - site-ul Colegiului Psihologilor din Romania
170

Psihologie Clinica - Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologie Clinica - Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Marile schimbări sociale, ca şi remarcabilele progrese medicale ale

Situată la confluenţa psihologiei cu medicina, psihologia clinică îşi

1.2 Conţinutului psihologiei clinice

Fară îndoială că delimitările noţionale, ca şi definiţiile operaţionale,

Relaţiile psihologiei clinice cu psihiatria sunt derivate din raporturile

a) implicarea teoriei psihologice în studiul general despre bolile

Prin acest ultim deziderat se abordeaza de fapt analiza relaţiilor

1.4 Psihologie clinică şi psihopatologie

O clarificare a conţinutului noţiunii de psihopatologie impune o

Art. 3. Psihologia clinică studiază şi intervine asupra factorilor psihologici

Art. 5. Psihologul atestat în psihologia clinică (numit generic şi psiholog

 Psihologie generală şi Psihodiagnostic

Unele din aceste cursuri pot fi parcurse în cadrul programului de

Art. 6. Asociaţiile profesionale de psihologie clinică, consiliere şi/sau

2.1 Psihologul practicant în psihologie clinică

Art. 7. Psihologul practicant în psihologie clinică (numit şi psiholog

I. Psihologul practicant sub supervizare în psihologie clinică (numit şi

II. Psihologul practicant autonom în psihologie clinică (numit şi psiholog

1. (Psiho)Diagnostic şi evaluare clinică:

2.3 Psihologul specialist în psihologie clinică

Art. 9. Psihologul specialist în psihologie clinică (numit şi psiholog

2.4 Psihologul principal în psihologie clinică

Art. 10. Psihologul principal în psihologie clinică (numit şi psiholog

Modalitatea de dobândire a competenţelor şi de obţinere a atestatului.

2.5 Psihologul principal supervizor în psihologia clinică

Psihologul principal supervizor în psihologia clinică reprezintă

Pentru a înţelege şi defini „patologicul”, anormalul, boala psihică

 Normalitatea ca valoare medie

Este în mod obişnuit folosită în studiile normative de tratament şi se

Stabileşte o normă ideală (valorică) stabilind un ideal de normalitate

Pune accentul pe faptul că un comportament normal este o rezultantă

Normalitatea, sănătatea mintală: o vastă sinteză, o rezultantă

3.2 Sănătatea mintală

Sănătatea umană poate fi considerată o stare înscrisă în perimetrul

Caracteristici principale ale sănătăţii mintale:

3.3 Comportamantele anormale

Coleman şi Broen stabilesc o serie de termeni care se referă la

Tipuri de comportamente anormale (după Enăchescu C):

Criterii de definire a anormalitatii (după Purushtov):

Sănătatea mintală şi boala psihică sunt ipoteze egal posibile ca

Majoritatea tulburărilor psihice diagnosticate la copii au implicaţii

ADHD este o tulburare comportamentală manifestată prin

ADHD are 3 simptome majore, pe baza cărora poate fi uşor recunoscută:

1. Neatenţia - este cel mai comun simptom, acesteia adăugându-i-se în

Problemele pe care le implică ADHD sunt atât rezultatul direct al

Intensitatea acestor probleme variază de la medie la severă, iar

ADHD - manifestări la adulţi

4.1.2 EVALUAREA PSIHOLOGICĂ CLINICĂ

ADHD este o tulburare al carui diagnostic se stabileşte, de obicei, în

- chestionare din care să reiasă dacă adultul suspectat a avut

Un procent ridicat de adulţi suferind de ADHD nu sunt diagnosticaţi

Autismul este o tulburare a creierului care interferă adesea cu

4.2.1 PREZENTARE CLINICĂ

Interacţiuni sociale şi relaţii interpersonale.

Simptome din perioada copilăriei

Simptome din perioada adolescenţei

Toţi profesioniştii, care lucrează în domeniul psiho-medical şi care

- nu gângureşte, nu arată cu degetul sau nu face alte gesturi până la

În cazul în care nu sunt semne evidente de întârziere în dezvoltare sau

În 1966, după ani de observare şi cercetare a 6000 de copii cu

4.3.1 PREZENTARE CLINICĂ

Andreas Rett, medicul austriac care a descris prima dată această

Primul stadiu are ca principală manifestare „încetinirea creşterii