Centrul Regional de Sănătate Publică Sibiu

EPIDEMIOLOGIE GENERALĂ

Coordonator Medic rezident

Prof. Dr. Domnariu Carmen Chirilă Adriana Roxana

0
INTRODUCERE ÎN EPIDEMIOLOGIE

1
 Definiție: Epidemiologia este ştiinţa medicală care se ocupă cu studiul distribuţiei şi
determinanţilor stărilor sau evenimentelor legate de sănătate în anumite populaţii, cu
aplicarea rezultatelor acestui studiu în controlul problemelor de sănătate (după J. Last, 1988).

Epidemiologia generală studiază legile generale care guvernează procesele

epidemiologice, domeniile de contact cu alte ştiinţe, metode de lucru, aprecierea cauzalităţii,
factorii exogeni şi endogeni care determină procese epidemiologice, căile de combatere,
prevenire şi eradicare a unor procese patologice cu răspândire în populaţie. În epidemiologia
generală se disting câteva domenii de lucru: epidemiologia geografică, ecoepidemiologia,
seroepidemiologia, epidemiologia genetică, epidemiologia descriptivă, epidemiologia
analitică.

Termenul de epidemiologie are origine greacă: “epi” = deasupra, peste + “demos” =

popor, populaţie + “logos” = ştiinţă. Altfel spus, epidemiologia este ştiinţa care studiază
procese la nivel populaţional.

Unitatea de studiu în epidemiologie este populaţia. Prin populaţie se pot desemna toţi
locuitorii unei anumite regiuni geografice. În acelaşi timp, noţiunea de populaţie se poate
referi şi la orice alt grup de persoane care au cel puţin o caracteristică prezentată la toţi
membrii grupului.

Scopurile epidemiologiei fundamentale pot fi rezumate astfel:

 explicarea principiilor cauzale ale îmbolnăvirilor, cu accent pe factorii de mediu

variabil;
 stimularea aplicării epidemiologiei în prevenirea bolilor şi în promovarea stării de
sănătate – atât a populaţiei, cât şi a mediului şi cea ocupaţională;
 pregătirea specialiştilor din profesii conexe cu cea medicală pentru a studia cât mai
multe aspecte ale stării de sănătate şi pentru a asigura utilizarea optimă a resurselor
existente în vederea asigurării stării de sănătate;
 stimularea interesului continuu asupra epidemiologiei.

Domeniile de utilizare a epidemiologiei se referă la:

 Sănătate publică
 taxonomia bolilor

2
 descrierea istoriei naturale a bolilor in populatie
 determinarea frecvenței FR
 descrierea si explicarea modelelor de mortalitate si morbiditate
 depistarea se supravegherea in masa a bolilo
 prevenirea si controlul comunitar al bolilor
 planificarea sanitara si promovarea actiunilor pentru sanatate
 Evaluarea actiunilor, procedurilor si sersiciilor de sanatate
 Cercetări asupra etiologiei bolilor transmisibile - motivaţia acestei aplicări este
identificarea şi promovarea metodelor profilactice prin precizarea agentului etiologic.
În epidemiologia bolilor infecţioase se realizează o sinteză a datelor oferite de ştiinţele
medicale etiologice, patologice (fizio şi imunopatologice), clinice şi profilactice.
Epidemiologia bolilor transmisibile studiază legile apariţiei, existenţei şi răspândirii
bolilor infecţioase în populaţie şi – pe această bază – stabileşte măsurile necesare
prevenirii, caută să precizeze atitudinea necesară pentru a preveni apariţia şi
consolidarea lidarea în populaţie a unor boli infecţioase. Prin aceasta se confirmă încă
o dată că epidemiologia este o ştiinţă fundamentală în medicină, care urmăreşte
ameliorarea stării de sănătate a populaţiei. În unele domenii particulare ale
epidemiologiei cum sunt epidemiologia mediului şi cea ocupaţională, accentul
principal cade pe studiul asupra populaţiilor cu anumite tipuri de expunere.
 Cercetarea istoriei naturale a bolilor la nivel individual şi populaţional.
 Studiul stării de sănătate a populaţiei - rezultatele acestui tip de studiu servesc drept
informaţie fundamentală autorităţilor sanitare pentru utilizarea optimă a unor resurse
economice (de obicei limitate) astfel încât să se răspundă prin programe de prevenţie
şi tratament unor probleme de sănătate publică identificate ca fiind prioritare.
 Aplicarea principiilor şi metodelor epidemiologice la studiul problemelor întâlnite
curent în practica medicală, în cadrul epidemiologiei clinice.
 Evaluarea eficienţei şi eficacităţii serviciilor de sănătate (de ex. stabilirea duratei
optime de spitalizare pentru o anumită boală, valorile tensiunii arteriale care terapie,
eficienţa măsurilor igienice în controlul diareilor acute infecţioase, impactul reducerii
compuşilor de plumb din benzină asupra sănătăţii populaţiei etc.)
 Medicina clinică
 istoria naturala a bolii
 determinarea valorilor normale

3
  completarea tabloului clinic si identificarea de sindroame noi
studiul etiologiei

Origini Epidemiologia își are originea în ideea, exprimării pentru prima dată de
Hippocrate, în urmă cu peste 2000 de ani, și anume că factorii de mediu pot să influențeze
apariți bolii. Cu toate acestea, abia în secolul a1 XIX-lea s-au făcut, într-o măsură
semnificativă, determinări cu privire la distribuția bolii în grupuri specifice de populație.
Aceste studii au marcat nu numai începuturile oficiale ale epidemiologiei, dar și unele dintre
cele mai spectaculoase realiziiri ale acesteia; de exemplu, descoperirea de către John Snow a
faptului că riscul de a se contamina de holeră la Londra era asociat, printre altele, cu
consumul de apă de băut provenind de la o anumită companie de distribuire. Studiile
epidemiologice ale lui,Snow au făcut parte, dintr-o serie de cercetări care implicau o
examinare a proceselor fizice, chimice, biologice, sociologice și politice (Cameron & Jones,
1983).

Snow a localizat locuința fiecărei persoane decedată la Londra din cauza holerei în
perioadele 1848-49 și 1853-54 și a notat o asociere evidentă între sursa apei de băut și decese.
El a făcut o comparație statistică a deceselor prin holeră în zone ale orașului care aveau surse
diferite de alimentare cu apă, demonstrând că atat numărul deceselor, cît și ceea ce era mai
important, rata mortalității, erau crescute la populația alimentatii cu apă de către Southwark
Company. Pe baza acestui studiu meticulos, Show a elaborat o teorie in legăturii cu
transmiterea bolilor infecâioase in general și a sugerat că holera se transmite prin apă
contaminată. Autorul a putut astfel să determine imbunătățirea alimentării cu apă de băut cu
mult timp înaintea descoperirii agentului cauzal a1 bolii, iar cercetarea sa a avut un impact
direct asupra politicii publice.

Activitatea lui Snow ne amintește că studiile care privesc sănătatea publică, cum sunt
îmnunătățirea aprovizionării cu apă potabilă și canalizarea, au adus o contribuție enormă la
sănătatea populației, și după anii 1850, studiile epidemiologice au arătat în multe cazuri, care
erau măsurile cele mai potrivite ce trebuiau adoptate. Abordarea epidemiologică, constând în
compararea ratelor de îmbolnăvire în diferite sub-grupuri ale populației umane, a început să
fie folosită tot mai mult in cea de-a doua jumătate a secolului al XIX lea și la începutul
secolului XX. Principalul domeniu de aplicare a fost cel a1 bolilor transmisibile, metoda
epidemiologică dovedindu-se a fi un instrument puternic pentru punerea în evidență a
asocierilor dintre condițiile sau factorii de mediu și apariția bolilor specifice.

4
 Concepte specifice utilizate in epidemiologie:

Asociaţia epidemiologică – relaţia ce se poate dovedi că există între două

categorii distincte: factori de risc sau factori de protecţie pe de o parte şi boala şi
urmările bolii (incapacitate, invaliditate, infirmitatea, handicap, deces) pe de altă
parte. În studiile populaţionale umane se emit ipoteze, apoi se încearcă demostrarea
sau dovedirea acestor ipoteze şi se specifică existenţa unei asociaţii care va fi bază de
pornire pentru acţiunile sau pentru programele de sănătate.

Asociaţia epidemiologică poate fi:

- Directă: atunci când factorul determinant produce apariţia efectului

- Falsă: atunci când se emite o ipoteză de existenţă a unei asociaţii

epidemiologice, care ulterior se dovedeşte a fi incorectă

- Indirectă:atunci când asociaţia epidemiologică pare a fi directă, dar este de

fapt determinată de alţi factori, numiţi factori de confuzie.

Riscul este o noţiune de probabilitate. Exprimarea în cifre probabilitatea

apariţiei bolilor sau decesului în prezenţa sau absenţa factorilor de risc.

Factori de risc – orice condiţie care poate fi descrisă şi dovedită că se asociază

apariţiei unei anumite stări morbide cu o frecvenţă superioară celei aşteptate.
Populaţia la risc – populaţia purtătoare a factorilor de risc, populaţia susceptibilă
de a dezvolta o anumită boală.
Cauzalitatea – relaţia dintre toţi factorii de risc şi efectele pe care le-ar putea
produce.
Principalele criterii de cauzabilitate sunt:

 Caracterul raţional (plauzibil) al relaţiei cauzale, cu rezerva de a nu fi

exclusivişti, în sensul că tot ceea ce cunoaştem în prezent s-a dovedit şi nu mai
este nimic posibil de cercetat.
 Forţa asocierii – se măsoară cu ajutorul riscului relativ (RR) şi riscului
atribuibil (RA). Cu ajutorul forţei de asociere se poate demonstra că:
 prevalenţa bolii la expuşi este mai mare decât la nonexpuşi sau că există o
asociere între - - expunere şi boală
 incidenţa cazurilor (cazuri noi de boală)este mai mare la expuşi faţă de

5
 nonexpuşi

 prevalenţa factorilor de risc este mai mare la bolnavi decât la sănătoşi

 Consistenţa asociaţiei – relevă dacă asocierea cauză-efect prezentă în locuri,

momente şi cercetări diferite.
 Specificitatea – măsoară dacă efectul (boala) este prezent(ă) numai atunci
când factorul de risc este prezent. Specificitatea cauzalităţii este valabilă
pentru bolile monofactoriale (ex.:febra tifoidă apare numai în prezenţa
bacilului tific) şi nu are relevanţă pentru bolile plurifactoriale (ex.:cancere,
boli cardiovasculare).
 Relaţia în timp (expunerea să preceada efectul) – nu neagă asocierea cauzală
dar nici nu o confirmă; reclamă existenţa unei perioade de latenţă a factorului
de risc care precede declanşarea bolii.
 Relaţia doză-efect (gradient) – este relaţia directă existentă între calitatea sau
cantitatea factorului de risc şi apariţia efectului (bolii); cu cât factorul de risc
este mai crescut sau mai intens, cu atât efectul este mai pronunţat.
 Coerenţa – se referă la existenţa unei echivalenţe sau asemănări între
concluziile cercetării epidemiologice şi concluziile altor cercetători.
 Insuficienţa altor explicaţii – argument în plus pentru întărirea ipotezei
privind asocierea cauză- efect.
 Proba experimentală a asociaţiei cauzale constă în administrarea ubui factor
de risc într-o populaţie şi urmărirea efectelor. Acest criteriu ridică probleme de
ordin etic şi deontologic.
Factori de protecţie – condiţia care prin existenţa ei menţine starea de
sănătate a unei populaţii (ex. Factori comportamentali, factori de mediu,
medicamente, vaccinuri)
Factori indiferenţi – factori despre care cel puţin până în prezent nu se
cunoaşte că s-ar asocia cu starea de sănătate sau starea de boală a unei populaţii.
Epidemia este aparitia intr-o comunitate sau intr-o regiune a unor cazuri de
boală care fie sunt în număr deosebit de mare, fie sunt neobișnuite pentru locul și la
timpul respectiv. Atunci când se descrie o epidemie, trebuie să se specifice clar
perioada de timp, regiunea geografiă si particularitățile grupului comunitar în care au
apărut cazurile de boală.

6
 Endemia reprezintă îmbolnaviri în numar redus, dar constant în timp și spațiu;
fără legatură evidentă între ele; există tendința de concentrare spațială și
temporală;morbiditate redusă; situatia este întreținută de factori biologici și sociali; este
o situatie de risc deoarece poate duce la apariția unei epidemii (ex. scarlatina,
dizenteria, tusea convulsivă)

Pandemia este o cumulare de epidemii cu caracter extensiv care interesează

arii geografice întinse (țări, continent, planetă). De a lungul timpului au avut
manifestări pandemice: holera, variola, gripa, pesta (ciuma), tifosul exantematic, febra
recurentă; in prezent HIV/SIDA, hepatitele virale parentale B, C. în cazul manifestării
pandemice intervin numeroși factori ca: gradul de receptivitate a populației, natura si
proprietățile agentului patogen, numărul si mobilitatea surselor de infecție, factorii
socio-economici, cultura religioasă.

Nivele de prevenire

Profilaxia include toate măsurile aplicate individului, familiei și societății pentru a

promova si păstra starea de sănătate, pentru a preveni bolile și a reduce consecințele acestora
și pentru a evita decesele.

La nivel individual profilaxia se realizează în cadrul clasic al sistemului de îngrijiri

medicale prin serviciile medicale oferite de institutiile de ocrotire a sănătăii: cabinete
medicale, ambulatorii de specialitate sau spitale. Profilaxia la nivelul întregii populații
constituie obiectul sănătății publice și se realizează prin programe comunitare de promovare a
sănătății.

 Activitatea medicului de familie are ca obiectiv păstrarea stării de sănătate a unui

individ sau a unei colectivități, refacerea ei în caz de alterare și grija de a nu se produce
trecerea de la starea de sănătate la starea de boală.

    Rolul medicului de familie este de promovare a sănătății realizată prin acțiuni de

prevenție primară și de tratare a bolilor prin acțiuni de prevenție secundară si terțiară.
Activitatea preventivă vizează atât afecțiunile care pot apărea datorită unui stil de viață
nesănătos, cât și a bolilor profesionale înâlnite la populația activă.

7
    Măsurile de profilaxie primară au în vedere identificarea factorilor de risc în
populație, informarea pacienâilor cu privire la legatura dintre stilul de viață si starea de
sănătate, stimularea schimbărilor comportamentale la nivelul populației, care să susțina un
stil de viață sănătos.
    Eficiența programelor de promovare a sănătății la nivelul întregii populații se
bazează în primul rând pe faptul că majoritatea bolilor cronice ale civilizației se datoreazî
unui număr relativ restrâns de factori de risc care sunt modificabili.

Acțiunile de profilaxie a bolilor cronice trebuie să se concentreze pe combaterea

factorilor de risc într-o manieră integrată. Intervenția la nivelul familiei și comunității este
esențială pentru prevenire pentru ca factorii de risc sunt înrădăcinați adânc in structura socială
și culturală a societății.

   Preventia primară urmarește preîntampinarea apariției bolii prin masuri aplicate

mediului si individului. în aceasta categorie de servicii intră:

- interventța asupra mediului: igiena, microclimatul sau poluarea

- stabilirea unui program de imunizări în scopul prevenirii apariției unor boli cu

potențial de morbiditate, invaliditate și mortalitate crescut;

- activitatea de consiliere cu privire la evitarea fumatului, promovarea activitații

fizice, dieta adecvata, evitarea consumului de alcool și droguri, evitarea accidentelor prin
purtarea centurii de siguranță.

Preventia primara este specifica medicinei de familie, deoarece numai medicul de
familie vine în contact cu omul sănătos.

     Prevenția primara se poate face prin:

-acțiuni asupra individului

-acțiuni asupra familiei și comunității

-acțiuni asupra mediului

8
 Acțiunile asupra individului vor privi:

 supravegherea starii de sanatate

 identificarea si combaterea factorilor de risc interni si externi
 asigurarea optima a nevoilor
 evitarea exceselor
 respectarea normelor de igiena
 respectarea unui stil de viata corespunzator
 cultivarea factorilor sanogenetici
 educația sanitară

 Acțiunile asupra mediului familial urmăresc:

 condițiile de locuit (suprafața locuintei, condițiile igienico-sanitare)

 alimentatia in familie (respectarea normelor de igienă

alimentatiei, procurarea si pastrarea alimentelor, asigurarea nevoilor alimentare, 
evitarea carențelor si a exceselor)
 condițiile epidemiologice din familie (existența unor boli infecțioase sau
parazitare)
 obiceiurile familiale (privind alimentația, petrecerea timpului liber, consumul de
alcool sau de droguri)
 relațiile dintre membrii familiei (stări tensionate, stresuri familiale, familii
dezorganizate, familii violente, familii abandonate)

 În cazul mediului social, medicul de familie va trebui sa acorde importanța cuvenită:

 implicării sociale a individului
 poziției sociale a individului
 factorilor economici
 stresurilor psihosociale
 patologiei sociale
 stării de sănătate a colectivității respective

9
  În ceea ce priveste ecosistemul in care traiește colectivitatea respectivă, medicul de
familie tebuie să urmărească următoarele aspecte.

 Poluarea chimică și fizică

 Modificările intervenite în habitat
 Modificările intervenite în bioenoză
 Influența asupra stării de sănătate a colectivității respective

Profilaxia secundară – vizează oportunitatea și eficacitatea măsurilor terapeutice al

căror scop este reducerea simptomatologiei și evolutiei bolilor, precum si obținerea unor
remisiuni îndelungate, de bună calitate și a recuperarii totale sau parțiale, precoce.

Aceasta etapa profilactică este impropriu denumită secundară, întrucât are in față
manifestari patologice evidente sau boala este deja bine constituită. De aceea, într-o
exprimare sintetică, profilaxia secundară are drept scop să prevină sechelele si să limiteze
deficiențele bolilor. Desigur,condiția acestui deziderat o constituie precocitatea
diagnosticului, oportunitatea tratamentului, aspectele care se includ, de asemenea, în
ansamblul măsurilor profilaxiei secundare.

   Direcțiile de acțiune ale profilaxiei secundare:

-        realizarea screening-ului, prin investigarea unor grupuri populaționale cât mai mari
pentru a descoperi persoanele cu boli specifice sau manifestări patologice in vederea
aplicarii tratamentului necesar si a cunoașterii cât mai precise a morbidității, știut
fiind faptul ca de aceasta depinde asigurarea cadrelor de îngrijire și a instituțiilor de
asistența medico-psihologică.

-           dezvoltarea și creșterea utilizării serviciilor de sănătate, pentru a mări

accesibilitatea la tratament a oricărei persoane care prezintă tulburări, dizarmonii sau
deficiențe somato-psihice.

-        înfiintarea și dezvoltarea unor servicii de „intervenție în criză”, la care pot apela

persoane aflate într-un impas psihologic sau cu tendințe de suicid.

10
 -           întreprinderea unor acțiuni de educație psiho-medicală destinate cunoașterii
semnelor bolilor si a masurilor terapeutice profilactice si curative necesare, precum si
instruirea in semiologia psihopatologica a medicilor si a psihologilor.

·  Profilaxia terțiară – are in vedere mai ales bolnavii care au prezentat un proces
patologic agresiv sau boli cronice și cuprinde acțiuni complexe, cu caracter socio-culturale,
destinate prevenirii sau limitării dezadaptării, dependenței si deficienței psiho-somatice.

Direcțiile de acțiune ale profilaxiei terțiare sunt

-   evaluarea gradului de incapacitate de munca si profesionala, ca o consecinta a

gradului de invaliditate sau defectivitate psihica. Evaluarea gradului de incapacitate de munca
și de activitate profesionala este o problema medico-psihologica si se inscrie ca un al treilea
deziderat dupa diagnostic si tratament, caruia comisia de expertiza trebuie să-i raspundă
oportun, adecvat și cu constiința deplinei responsabilități.

-   acțiuni înscrise sub numele de reabilitare, readaptare si resocializare. Reabilitarea si

readaptarea se realizeaza printr-un ansamblu de acțiuni înscrise în aria terapiei medicale,
psihoterapiei, ergoterapiei și socio-terapiei, desfasurate in cadrul acțiunii de asistența medico-
psihologică. Obiectivul major al acestor acțiuni este pregatirea persoanelor respective pentru
viața socială din afara instituției medicale, pentru aceasta fiind folosit si termenul de
resocializare.

Măsurile de psiho-profilaxie terțiară capată o dimensiune prospectivă pe baza

comportamentului și situatiei prezente, daca cel ce a avut o boala poate desfașura o activitate
in cadrul profesiunii sale si in societate. Spre deosebire de etapele anterioare ce aveau in
vedere boala, profilaxia tertiara are in vedere in primul rand persoana prin prisma
posibilitatilor sale de desfașurare a unei activități social-organizate și productive care
constituie rostul primar al existenței si conduita esențială a sanogenezei.

Triada epidemiologică 

Este un model care permite evaluarea cauzalității și a interacțiunilor agenților care

propagă o boală infecțioasă. Este o metodologie care caracterizează bolile infecțioase,
deoarece identifică interacțiunea dintre agentul de mediu, virus și gazdă.

11
 Studiile de natură epidemiologică se concentrează pe determinarea cauzalității,
transmiterii, înregistrărilor clinice istorice, cunoașterea factorilor de mediu care, în
interacțiunea cu virusul, creează un mediu pentru reproducerea bolii infecțioase în gazdă.

Componentele care alcătuiesc triada epidemiologică pot varia în așa fel încât să
genereze interacțiunea necesară între mediu, virus și gazdă, astfel încât boala să aibă un
mediu favorabil proliferării sale.

Componentele triadei epidemiologice sunt următoarele:

Agentul infectios Un mare num5r de microorganisme pot sii determine boli la om. Infectia
const5 in p5trunderea și dezvoltarea sau multiplicarea agentului infecțios în gazdă. Infecția
nu este echivalentă cu boala. Unele infecții nu produc o boa1ă clinică.

Caracteristicile specifice fiecărui agent sunt importante pentru determinarea naturii

infecției, adică a tipurilor de toxină pe care le produce agentul infecțios și a structurii sale
fizice. Rezultatul final a1 infectței este determinat de un mare număr de factori care intervin
în toate stadiile lanțului de infecție. Patogenicitatea agentului este capacitatea lui de a produce
boala și se măsoară prin raportul dintre numărul de persoane care dezvoltă boala clinic și
numărul de persoane care au fost expuse infecției.

Virulența este o măsură a gravității bolii și poate varia de la foarte redusă la foarte
mare. 0dată ce un virus a fost atenuat in laborator și are o virulentă redusă, el poate fi folosit
pentru imunizare, așa cum este cazul cu virusul poliomielitei.

Infectivitatea este capacitatea agentului cauzal a1 bolii de a invada și de a produce

infecția la gazdă. Doza infectantă a unui agent este cantitatea necesară pentru a cauza infecîia
la subiecții susceptibili.

Habitatul natural a1 agentului infecțios se numește rezervorul acestuia, și poate

include omul, animalele și surse din mediul înconjurător. Sursa de infecție este persoana sau
obiectul de la care gazda se contamineaza cu agentul bolii. Pentru a se elabora măsuri de
control eficace este necesar să fie cunoscute atât rezervorul cât și sursa. 0 sursă importantă de
infecție o poate constitui un purtător, adică o persoană infectată care nu prezintă semnele de
boa1ă clinică. Durata stării de purtător variază foarte mult de la un agent infecțios la altul.
Purtătorii pot fi asimptomatici pe toată durata infecției sau starea de purtător poate fi limitată
la o fază anume a bolii.

Transmiterea este cea de-a doua verigă a lanțului de infecție și constă în răspândirea
agentului infecțios prin mediul înconjurător, la o altă persoană. Transmiterea poate fi directă
sau indirectă.

Transmiterea directă constă în transferul imediat a1 agentului infecțios de la o gazdă

infectată sau de la un rezervor, la un punct corespunzător de intrare prin care se poate
produce infecția la om. Aceasta se poate produce prin contact direct, cum este atingerea,
sărutul sau contactul sexual, sau prin răspândirea directă a picăturilor prin strănut sau tuse.

12
Tranfuziile de sânge și infecția transplacentară de la mama la făt pot constitui alte mijloace
importante de transmitere a infecțiilor.

Transmiterea indirectă poate să aibă loc prin vehicule, vectori sau prin aer.
Transmiterea indirectă prin vehicule se produce pe calea materialelor contaminate, cum sunt
alimentele, imbrăcămintea, așternuturile, ustensilele de preparat alimente. Transmiterea prin
vectori se produce atunci când agentul infectios este purtat de un animal sau de o insectă
(denumită vector) la o gazdă susceptibilă. Agentul poate sau nu să se inmulțească in vectorul
său. Transmiterea la mare distanță pe cale aerianii are loc prin diseminarea unor picături
foarte fine la un punct de intrare corespunzător, de obicei, tractul respirator. Particulele de
pulberi facilitează de asemenea transmiterea pe calea aerului, de exemplu a sporilor de
ciuperci.

Gazda este cea de-a treia verigă in lanțul infecției și este definită ca persoana sau
animalul care oferă un loc potrivit pentru dezvoltarea și multiplicarea agentului infectios in
condiții naturale. Punctele de intrare în gazdă variază în functie de agent și includ pielea,
membranele mucoase, tractul respirator și cel digestiv. Reacția gazdei față de infecție este
foarte variabilă, fiind determinată de interacțiunea gazdei, a agentului patogen și a factorilor
implicați in transmitere. Infecția poate fi inaparentă sau clinică (ușoară sau gravă). Perioada
de incubare - timpul care se scurge între pătrunderea agentului infectios și apariția primelor
semne sau simptome ale bolii - variază de la câteva zile (în cazul infectiilor alimentare
produse de salmonele) la câțiva ani (pentru SIDA). Un element determinant important a1
rezultatului infecției este gradul de rezistență sau imunitate a1 gazdei, indus în mod natural
sau prin vaccinare. Imunitatea se dezvoltă după infectie, după imunizare sau după
transmiterea de anticorpi materni prin placentă. Imunizarea este protectia persoanelor
susceptibile față de bolile transmisibile prin administrarea unui agent infecțios viu, modificat
(cum este cazul pentru febra galbenă), a unei suspensii de organisme (cum este cazul în tusea
convulsivă), sau a unui agent inactiv (cazul tetanosului).

Mediul înconjurător joacă un rol critic in dezvoltarea bolilor transmisibile. Igiena

generală, temperatura mediului, gradul de poluare a aerului și calitatea apei se numără printre
factorii care influentează toate stadiile lanțului infecțios. În afară de acestea, factorii socio-
economici, cum sunt densitatea populației, supra-aglomerarea și gradul de sărăcie, au o mare
importanță

13
 Bibliografie

1. . Beaglehole R.; R. Bonita, Basic Epidemiology, WHO, Geneva, 1993

2. Byrne, D W Publishing Your Medical Research Paper: What they don't Teach
în Medical School, Baltimore, Williams and Wilkins, 1998
3. Hall, G M How to Write a Paper-second edition, Plymouth, Latimer Trend and
Company Ltd, 1998
4. Eger, E I A Templete for Writing a Scientific Paper, Rev. Anesth. Analg, 1990, 70,
91-6
5. Landrivon, G şi Delahaye, F Cercetarea clinica de la idee la publicare, Editura Dan,
2001
6. Shi, L Health Services Research Methods, Delmar Publishers,1997

14