APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Note de Curs

Consideraţii generale

Normele de drept penal constituie una dintre formele de

reglementare a ordinii sociale. Acestea se deosebesc de normele
nepenale prin intensitatea forţei obligatorii. Toate normele de
drept sunt obligatorii şi irefragabile, dar obligativitatea normelor
extrapenale este eventuală, acestea devenind, ca regulă, active
atunci când se naşte situaţia pe care o reglementeză .Dimpotrivă,
obligativitatea normelor de drept penal este imediată, acestea
devenind active din momentul în care au fost edictate.
Principala sursă a problemelor privind aplicarea legilor penale în
timp o constituie succesiunea legilor penale , abrogarea sau
înlocuirea lor cu altele noi .

Sediul materiei

Aplicarea legii penale în timp este reglementată de normele

cuprinse în articolele 10-16 din Codul penal, articolul 15 alin.2 din
Constituţia României, precum şi în articolul 7 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Articolele cuprinse în secţiunea a-II-a a primului Titlu al Codului
penal nu au suferit modificări de la intrarea în vigoare a Codului
penal în 1969 , astfel încât până în prezent s-a dezvoltat o
jurisprudenţă extrem de bogată.

Conceptul de lege

Clarificarea noţiuniii este importantă din perspectiva explicării

conceptului de lege care retroactivează si lex tertia.

1
Codul penal explică înţelesul noţiunii în articolul 141.Prin lege
penală se inţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
sau decrete.

Cu privire la noţiunea de lege care incriminează faptele şi prevede

pedepsele aplicabile, este de observat faptul că articolul 7 par.1 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului utilizează noţiunea ca
pe un concept independent, explicat în jurisprudenţa Curţii.
Instanţa europeană a arătat că termenul de “drept „ (droit, law)
folosit în articolul 7 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului corespunde celui de lege şi cuprinde atât normele de drept
de origine legislativă, cât şi pe cele jurisprudenţiale. Pentru ca o
normă să poată fi considerată lege se cer a fi îndeplinite două
condiţii: accesibilitatea normei şi previzibilitatea normei (SW
c.Marea Britanie ,1995 ).
Dispoziţiile legale care afectează drepturi individuale trebuie să fie
suficient de accesibile (aduse la cunoştinţă publică) şi formulate cu
destulă precizie pentru a permite reglarea conduitei celor interesaţi.
De exemplu, O.U. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi
simbolurilor cu caracter fascist, rasist, sau xenofob şi a promovării
cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra
păcii şi omenirii a fost modificată de Legea 278/2006 pentru a
corespunde cerinţei de previzibilitate în sensul introducerii la
articolul 5 a unui nou alineat care să explice noţiunea de
propagandă la care face referire alineatul 1 atunci când
incriminează promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe
prin propagandă săvârşită prin orice mijloace, în public.
Principiul legalităţii incriminării şi pedepsei interzice ca în
aplicarea legii penale mai favorabile să se combine dispoziţii de
favoare referitoare la incriminare dintr-o lege şi cele referitoare la
sancţiune dintr-o altă lege (sancţiunea decurge doar din
incriminarea care prescrie conduita căreia nu i s-a conformat
făptuitorul).

Conceptul de pedeapsă

2
Potrivit art. 141/1 prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege
pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta
săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor
de reducere sau de majorare a pedepsei.
Decizia nr. VI din 1998 a Curţii Supreme de Justiţie,explică
noţiune de pedeapsă prevăzută de lege în materia faptelor săvârşite
de minori ca fiind pedeapsa în limite reduse la jumătate ,deoarece
minoritatea reprezintă un regim juridic distinct. Interpretarea nu
contravine modificării Codului Penal prin Legea nr 278/2006 care
prin pedeapsa prevăzută de lege înţelege pedeapsa prevăzută în
textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă
consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de
majorare a pedepsei.

Noţiunea de pedeapsă din articolul 7 par.1 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului are un înţeles autonom de
interpretarea din dreptul intern (sancţiune penală) şi presupune a se
aprecia dacă măsura în discuţie este impusă urmare a condamnării
pentru săvârşirea unei infracţiuni, natura şi scopul măsurii,
procedurile asociate adoptării şi executării ei, precum şi gravitatea
acestei măsuri.Fosta Comisie a decis că dispoziţiile articolului 7
par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu sunt
aplicabile confiscării unui bun ce aparţinea unei persoane bănuite
ca făcând parte dintr-o asociaţie de tip mafiot, măsură decisă în
aplicarea prevederilor unor norme speciale, adoptate în cadrul
luptei împotriva acestei organizaţii deoarece dispunerea confiscării
contestate nu a presupus constatarea culpabilităţii celui în cauză,
urmare a unei acuzaţii penale, ceea ce înseamnă că ea nu a
reprezentat o pedeapsă (X c Italia, 1991, Comisie).
Atunci când măsura de siguranţă a intervenit în urma constatării
vinovăţiei făptuitorului pentru săvârşirea unei infracţiuni, Curtea a
considerat că este în prezenţa unei sancţiuni în sensul articolului 7

3
şi deci legea penală poate retroactiva doar dacă este mai favorabilă
(Welch c Marii Britanii, 1995, cu referire la confiscare)

Retroactivitatea legii penale mai favorabile.Posibilitatea

statelor de a deroga de la principiu

În concepţia autorilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului,

dispoziţiile articolului 7 au un caracter absolut făcând parte din
nucleul dur al reglementărilor, în sensul că statele semnatare nu
sunt autorizate să deroge de la acestea.Articolul 15 din Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului prevede că statele nu se pot
sustrage aplicării acestui principiu nici măcar în caz de război sau
de pericol public care ar fi de natură să ameninţe viaţa naţiunii.
Atât articolul 7 din CEDO cât şi Constituţia României pun însă
probleme legate de interpretarea art.12 alin.2 din Codul penal, în
sensul că măsurile de siguranţă sau măsurile educative cuprinse în
legea nouă pot retroactiva doar dacă sunt mai favorabile.
Interpretarea articolului în sensul retroactivităţii obligatorii a legii
care cuprinde măsuri educative şi măsuri de siguranţă este
neconstituţională.
Interpretarea anterioră reflectă concepţia şcolii pozitiviste pentru
care legalitatea privea doar incriminarea nu şi sancţiunea. Pentru
pozitivişti sancţiunea nu este o justă reparaţie a răului produs
(astfel cum apare aceasta în concepţia şcolii clasice), ci o măsură
de apărare a societăţii, iar legea nouă corespunde cel mai bine
acestui deziderat.
În consecinţă retroactivitatea oricărei legi penale (inclusiv legea
interpretativă sau cea care conţine măsuri educative/măsuri de
siguranţă) intervine doar în cazul legii mai favorabile

Forţa obligatorie a legii penale

Intrarea în vigoare

4
Articolul 78 din Constituţia României prevede că legea se
publică în Monitorul Oficial şi intră în vigoare la 3 zile de la data
publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.

Ieşirea din vigoare

Ieşirea din vigoare a legii penale are loc, de regulă, prin

abrogare, modificare, ajungere la termen, încetarea condiţiilor care
au determinat adoptarea unei legi excepţionale, admiterea unei
excepţii de neconstituţionalitate.
În doctrină (Florin Streteanu, Drept penal Partea generală, Editura
Rosetti , Bucureşti,2003, pag 211-212) s-a precizat că infracţiunile
prevăzute de art.299 şi 300 C. pen. şi respectiv art.59 din Legea nr.
64/1991 cu privire la brevetele de invenţie au un conţinut identic.
Potrivit art. 299-300 C. pen., constituie infracţiune “contrafacerea
sau folosirea fără drept a obiectului unei invenţii”şi respectiv
„punerea în circulaţie a produselor realizate ca urmare a
contrafacerii sau folosirii fără drept a obiectului unei invenţii „ iar
art.59 din Legea nr. 64/1991 incriminează „ fabricarea, folosirea
sau „punerea în circulaţie fără drept a obiectului unui brevet de
invenţie sau orice altă încălcare a drepturilor conferite de brevetul
de invenţie”.
Deşi elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de textele
articolelor 299 şi 300 C. pen. se regăsesc integral în textul
articolului 59 din Legea nr. 64 /1991, faptul că prin Legea nr.
140/1996 s-au modificat limitele de pedeapsă pentru infracţiunea
prevăzută de art. 300 C. pen. (art. I, pct.137 din Legea nr.
140/1996), îl determină pe autorul citat să afirme că acest din urmă
text nu a fost abrogat de dispoziţiile similare din Legea nr. 64
/1991 , fiind lipsită de sens modificarea unei norme care nu se află
în vigoare.
O ipoteză similară de calificări echivalente se întâlneşte şi în
cazul art.301 C. pen. şi art.5 lit.g din Legea nr. 11/ 1991 privind
combaterea concurenţei neloiale, aşa cum a fost modificată prin

5
prevederile art.1 pct.5 din Legea nr.298/ 07.06.2001.(Florin
Streteanu ,op.cit.pag 212)
În toate aceste cazuri nu suntem de fapt în prezenţa unei
abrogări a normei anterioare, ci a unui concurs de calificări, în
speţă a unui conflict de calificări echivalente. Este vorba de situaţia
în care aceeaşi activitate cade sub incidenţa a două texte legale ce o
acoperă în întregime, şi care conţin aceleaşi elemente, astfel încât
nu se poate spune că una dintre calificări are caracter special faţă
de cealaltă. Situaţiile de acest gen se rezolvă pe baza criteriului
cronologic, dând prioritate de aplicare normei mai recente. Norma
mai recentă nu este doar norma care a fost adoptată ultima, ci şi
norma care a fost mai recent modificată, spre exemplu, art.300 C.
pen.

Momentul comiterii infracţiunii

Infracţiuni formale - se comit în momentul terminării

executării.
Infracţiuni de rezultat – în momentul comiterii acţiunii,
indiferent de legea în vigoare la data producerii rezultatului.
(Conform deciziei de îndrumare nr. 1/1987 a fostului Tribunal
Suprem, la infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, legea aplicabilă va fi legea în vigoare în momentul
comiterii acţiunii de lovire sau vătămare corporală, şi nu momentul
producerii rezultatului).
Infracţiuni continue, continuate sau de obicei - momentul în
raport de care se determină legea aplicabilă este momentul
epuizării.

Criterii de determinare a legii mai favorabile în aplicarea

articolului 13 din Codul penal

6
a)Regula aplicabilă

Elementele din legile succesive trebuie apreciate in concreto ca

având aptitudinea de a califica o normă ca mai favorabilă.
Este interzisă crearea unei lex tertia prin combinarea în conţinutul
aceleiaşi instituţii juridice de dispoziţii de favoare din legi
succesive.Nu se creează o lex tertia atunci când dispoziţiile de
favoare privesc instituţii juridice autonome.

b)Determinarea legii penale mai favorabile atunci când:

-toate legile incriminează fapta

Elementele circumstanţiale incidente în cauză prevăzute de
legea nouă, dar care nu existau sub legea veche, nu pot fi avute în
vedere atunci când se aleg textele ce urmează a fi comparate în
vederea determinării legii mai favorabile.
Elementele circumstanţiale prevăzute în legea veche, dar
nepreluate de legea nouă, vor fi avute în vedere la încadrarea
juridică doar dacă, prin compararea textelor de lege, legea veche
este mai favorabilă.
Forma agravată a unei infracţiuni prevăzută de legea nouă nu
poate fi avută în vedere atunci când nu se regăsea şi în legea veche.
În consecinţă, se va compara in concreto forma simplă a
infracţiunii din legea nouă şi forma agravată a infracţiunii
prevăzută în legea veche.
-legile succesive incriminează sau sancţionează în acelaşi
mod fapta comisă.
Nu este un caz de aplicare a legii penale mai favorabile.
Încadrarea juridică se face potrivit legii noi.
-legile incriminează sau sancţionează diferit fapta comisă.
Dacă norma penală incompletă impune prin ea însăşi o conduită
autonomă şi conţine un element normativ preluat din prevederile
normei complinitoare, abrogarea sau modificarea acesteia din urmă
constituie un caz de aplicare a legii penale mai favorabile.(Florin
Streteanu,op.cit pag 245)

7
 Infracţiunea de ucidere din culpă, comisă ca urmare a
nerespectării dispoziţiilor care conferă prioritate de dreapta, nu este
afectată de o modificare a codului rutier prin care se constituie
prioritate de stânga.
Modificarea legii civile referitoare la momentul transferului de
proprietate nu are consecinţe asupra furtului comis sub legea veche
dacă la momentul comiterii bunul nu se afla în posesia sau detenţia
autorului.

-legile succesive reglementează în mod diferit pedepsele

complemetare

În privinţa pedepselor complementare, art.15 din Constituţia

României impune următoarea modificare:
potrivit legii vechi, atunci când pedeapsa principală va fi stabilită,
pedepsele complementare care au corespondent în legea nouă se
vor aplica în conţinutul şi elementele prevăzute de aceasta în
măsura în care sunt mai favorabile, nu se poate depăşi durata
pedepsei complementare prevăzute de legea veche şi nici nu se va
putea dispune pedeapsa din legea nouă dacă aceasta cunoaşte o
modalitate mai severă de executare
pedepsele complementare prevăzute de legea veche care nu au
corespondent în legea nouă nu se mai execută
pedepsele complementare introduse prin legea nouă care nu se
regăseau în legea veche nu pot fi dispuse

-legile succesive reglementează în mod diferit pedepsele

accesorii

Legea nouă retroactivează doar dacă este mai favorabilă.

-legile succesive reglementează în mod diferit concursul de

infracţiuni

8
Concursul de infracţiuni este o instituţie autonomă în raport de
încadrarea juridică şi tratamentul sancţionator al faptei.
Se alege legea cea mai favorabilă pentru fiecare infracţiune în
parte, iar apoi se alege acel tratament pentru concurs prevăzut în
legile succesive ca fiind mai favorabil.

-legile succesive reglementează în mod diferit recidiva

Recidiva este o instituţie autonomă în raport de încadrarea juridică

şi tratamentul sancţionator al faptei. Legea mai favorabilă în
raport de condiţii de existenţă şi tratament sancţionatoriu al
recidivei se apreciază independent de legea aplicabilă în privinţa
sancţionării faptei comise.

-legile succesive reglementează în mod diferit pluralitatea

intermediară

Pluralitatea intermediară este o instituţie autonomă în raport de

încadrarea juridică şi tratamentul sancţionator al fiecăreia dintre
faptele care o compun.

-legile succesive reglementează în mod diferit normele privind

prescripţia

Prescripţia este o instituţie autonomă în raport de încadrarea

juridică şi tratamentul sancţionator al faptei.

Atunci când se analizează eventuala intervenţie a prescripţiei

răspunderii penale în cazul unei infracţiuni, trebuie făcută mai întâi
aplicarea legii penale mai favorabile în privinţa pedepsei prevăzute
de legea aplicabilă, iar apoi, în funcţie de maximul special al legii
alese conform criteriului anterior, se aplică legii penale mai
favorabilă în privinţa prescripţiei.

9
-legile succesive reglementează în mod diferit participaţia

Participaţia este o instituţie autonomă în raport de încadrarea

juridică şi tratamentul sancţionator al faptei.
Dacă legea nouă modifică atât pedeapsa pentru fapta comisă cât şi
tratamentul penal al participaţiei, credem că, după alegerea
pedepsei aplicabile faptei comise, potrivit legii mai favorabile, se
va aplica din nou legea mai favorabilă pentru stabilirea
tratamentului sancţionator mai favorabil în privinţa participaţiei.
Astfel, dacă legea nouă majorează pedeapsa pentru fapta comisă,
dar prevede că instigatorul se sancţionează în limite reduse la
jumătate faţă de pedeapsa legală aplicabilă autorului, fapta se va
încadra potrivit legii vechi, dar instigatorului îi va fi aplicată
pedeapsa în limite reduse la jumătate.

-legile succesive reglementează în mod diferit suspendarea

executării pedepsei

Suspendarea executării pedepsei este o instituţie autonomă în

raport de încadrarea juridică şi tratamentul sancţionator al faptei
Stabilirea pedepsei potrivit legii vechi nu împiedică dispunerea
suspendării ei în conformitate cu legea nouă, întrucât„ suspendarea
executării pedepselor este o instituţie care funcţionează
independent, ea privind nu gradarea, ci executarea pedepsei.

-legile succesive reglementează în mod diferit sancţionarea

minorilor

Minoritatea este o instituţie autonomă în raport de încadrarea

juridică şi tratamentul sancţionator al faptei
La fel ca şi în cazul participantului, se va alege mai întâi legea mai
favorabilă prin prisma pedepsei prevăzute de lege, iar apoi se va
stabili care este legea mai favorabilă sub aspectul tratamentului
sancţionator prevăzut pentru minoritate.

10
 -legile succesive reglementează în mod diferit sancţionarea
tentativei
Tentativa este o instituţie autonomă în raport de încadrarea juridică
şi tratamentul sancţionator al faptei

Sunt de asemenea instituţii care funcţionează autonom unele în

raport de altele atunci când sunt incidente în aceeaşi cauză:
prescripţia şi reabilitarea(spre exemplu, atunci când se cere
reabilitarea pentru o pedeapsă a cărei executare s-a prescris);
reabilitarea şi recidiva(atunci când se verifică dacă a intervenit o
reabilitare care să excludă recidiva); recidiva şi liberarea
condiţionată( atunci când o condamnare în stare de recidivă ar fi
exclusă de la beneficiul liberării condiţionate); concursul de
infracţiuni şi recidiva (atunci când al doilea termen al unei recidive
este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni)etc.
În toate aceste cazuri, în măsura în care legea nouă aduce
modificări ambelor instituţii, se vor aplica în mod distinct regulile
privind determinarea legii penale mai favorabile pentru fiecare
instituţie în parte.
Nu va fi însă posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor din legile
succesive privind încadrarea juridică a faptei şi reţinerea
circumstanţelor atenuante, acestea fiind obligatoriu de reţinut
conform legii determinate ca fiind mai favorabilă. Tot astfel, nu
vor putea fi reţinute circumstanţele atenuante dintr-o lege şi să li se
atribuie efectele prevăzute de cealaltă lege.
De asemenea, nu va fi posibil ca o pluralitate de infracţiuni să fie
calificată drept pluralitate intermediară potrivit legii noi, potrivit
legii vechi constituind recidivă, dar să i se aplice tratamentul
prevăzut pentru aceasta de legea veche.

Criterii de determinare a legii mai favorabile în aplicarea

articolelor 14 şi 15 din Codul penal

11
Spre deosebire de aplicarea articolului 13 din Codul Penal, care
presupune compararea legilor succesive în ceea ce priveşte
condiţiile de incriminare, condiţiile de tragere la răspundere,
pedeapsa etc ,în cazul aplicăriii articolelor 14 respectiv 15 din
Codul penal se compară pedeapsa aplicată prin hotărârea de
condamnare şi maximul pedepsei prevăzute pentru aceeaşi faptă în
legea nouă.
Sunt autori (George Antoniu ) care apreciază că articolul 15 din
Codul Penal este neconstituţional deoarece presupune contrar
Constituţiei o aplicare facultativă a legii mai favorabile şi nu
obligativitate a aplicării acesteia aşa cum prevede Constituţia.
Modificarea produsă în repetate rânduri in ceea ce priveşte
cuantumul prejudiciului în cazul consecinţelor deosebit de grave a
determinat unele instanţe să considere că într-o asemenea
situaţie ,dacă fapta a fost judecată printr-o hotărâre definitivă
,urmează să se aplice dispoţiţiile art 14sau 15 din Codul Penal
deoarece ne găsim în prezenţa unei schimbări de încadrare juridică
prin efectul legii .
Punctul de vedere enunţat prezintă următoarele inconveniente :

a. O schimbare de încadrare juridică prin efectul legii face

inaplicabile dispoziţiile art. 334 din C. pr. pen. care prevăd că
instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare juridică. În
această situaţie principiul contradictorialităţii ar fi grav vătămat,
întrucât indiferent de luarea de poziţie şi de concluziile formulate,
rezultatul este unic şi duce automat la schimbarea încadrării
juridice. Mai mult decât atât, din interpretarea sistematică şi
gramaticală a textului de lege menţionat, rezultă cu claritate că
schimbarea încadrării juridice poate opera numai în cursul
judecăţii, între momentul sesizării instanţei şi momentul
pronunţării unei hotărâri definitive. O altă interpretare a textului ar
echivala cu o neîntelegere a succesiunii fazelor procesului penal. În
titlul III al C. pr. pen., ce cuprinde dispoziţii referitoare la
executarea hotărârilor penale, nu există nici o formă care să
permită schimbarea încadrării juridice dată faptei reţinută în

12
sarcina condamnatului în cursul judecăţii. Aceasta se explică prin
faptul că în cursul executării pot face obiectul judecăţii numai
acele incidente care acţionează şi fac imposibilă începerea sau
continuarea executării pedepsei. Rezolvarea acestor incidente nu
poate implica aspecte ce ţin de fondul cauzei şi care au intrat în
puterea lucrului judecat.
În concluzie, indiferent cum este conceput mecanismul schimbării
încadrării juridice acesta este incompatibil cu faza executării în
care a ajuns procesul penal şi cu principiul autorităţii de lucru
judecat.
Prin lucru judecat se înţelege situaţia juridică rezultată din
soluţionarea definitivă a unui conflict dedus judecăţii. În materie
penală, lucrul judecat reprezintă ceea ce instanţa hotărăşte în fapt şi
în drept asupra învinuirii ce formează obiectul cauzei. Autoritatea
de lucru judecat constituie o prezumţie legală – res judicata pro
veritate habetur – ce nu poate fi răsturnată decât în căile
extraordinare de atac.
Curtea Supremă de Justiţie, în decizia penală nr. 2179/1993 a
statuat că reaprecierea gravităţii infracţiunii în raport cu
consecinţele acesteia stabilite printr-o hotărâre judecătorească ce se
bucură de autoritate de lucru judecat, ca urmare a schimbării
încadrării juridice a faptei (din art. 209 raportat la art.224 al.2 în
art. 209 rap. la art.224 al. 1 din C. pen.) şi reducerea pedepsei( de
la 8 ani la 4 ani închisoare), nu sunt posibile în calea contestaţiei la
executare.
Din decizia penală nr. 2784/75 a Tribunalului Suprem se
desprinde ideea că este inadmisibilă contestaţia la executarea prin
care se tinde a se soluţiona o problemă legată de fond, rezolvată cu
autoritate de lucru judecat.
Mai recent, Curtea Supremă de Justiţie, în decizia penală
nr.529/2002, în contradicţie cu decizia penală nr.493/2002,
prezentată anterior, arăta că procedeul schimbării încadrării
juridice tacite a infracţiunii, prin înlăturarea al.3 al art.209 din C.
pen., contravine dispoziţiilor legale privind autoritatea lucrului
judecat. În continuare se precizează că O.U.G. nr.207/2000 nu

13
prevede o pedeapsă mai uşoară pentru al. 3 al art.209 din C. pen.,
astfel încât nu pot fi aplicate prevederile art.15 din C. pen. şi
concluzionează în sensul că ”pe calea contestaţiei la executare,
formulată de condamnat, nu se poate modifica încadrarea juridică
stabilită cu autoritate de lucru judecat şi nici pedeapsa…”, întrucât
modificarea art.146 din C. pen. nu echivalează cu o mitior lex, care
să atragă aplicarea art.15 din C. pen., 458 şi 461 lit. d din C. pr.
pen.
b. Nu au fost modificate limitele de pedeapsă prevăzute pentru
forma agravată a infracţiunii. Ceea ce s-a majorat este doar
cuantumul prejudiciului ce reprezintă consecinţe deosebit de grave,
fără să micşoreze limitele de pedeapsă prevăzute de text. În această
situaţie, una din condiţiile cumulative ale aplicării legii penale mai
favorabile nu a fost îndeplinită şi anume aceea care se referă la
necesitatea ca noua lege să prevadă o pedeapsă mai uşoară;
c. Valoarea pagubei ce determină reţinerea agravantei producerii
unor consecinţe deosebit de grave se calculează la momentul
săvârşirii faptei. Pentru această perioadă, în raport cu nivelul
preţurilor bunurilor de consum şi faţă de puterea de cumpărare,
fapta prezintă un grad ridicat de pericol social. Datorită deprecierii
monedei naţionale, importanţa unei pagube materiale în acelaşi
cuantum scade în timp, ceea ce atrage o scădere proporţională a
pericolului social concret al faptei. Prin urmare, este de neconceput
ca paguba produsă să fie reapreciată după trecerea unui anumit
interval de timp, care a făcut să fluctueze reperele la care aceasta
se raporta.
În atare situaţie, o reexaminare a pedepsei nu s-ar putea face
decât prin reaprecierea de către instanţă a gravităţii infracţiunii în
raport cu valoarea pagubei produse, deci, prin schimbarea
încadrării juridice a faptei pentru care petentul a fost judecat şi
condamnat definitiv printr-o hotărâre ce a intrat în puterea lucrului
judecat. .Instanţa de judecată nu poate efectua o astfel de
reevaluare fără să aducă atingere autorităţii de lucru judecat de care
se bucură hotărârea prin care petentul a fost condamnat,deci,
împrejurările invocate de condamnat, nu pot forma obiectul

14
contestaţiei la executare, întrucât nu constituie un incident ivit în
cursul executării.

Analiza dispoziţiilor din Legea 278/ 2006 pentru modificarea şi

completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi cu privire la modificările aduse părţii
generale a Codului Penal din perspectiva legii penale mai
favorabile

Cu titlu de exemplu retroactivează

-regulile generale ale executării pedepselor principale
privative de libertate.
Legea care fără a schimba pedeapsa modifică regimul de
executare are efect retroactiv .Potrivit articolului 85 din Legea nr.
275/ 2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal în termen de 3 luni de
la data intrării în vigoare a acestei legi, Comisia stabileşte pentru
fiecare persoană condamnată la o pedeapsă privativă de libertate
regimul de executare, conform dispoziţiilor Codului penal şi ale
prezentei legi.

- pedepsele accesorii
Art 71 din Codul penal este mai favorabil din perspectiva
alineatelor 3, 4, 5.
Ar fi de discutat însă asupra posibilităţiii instanţei de a cenzura
aplicarea oricăruia dintre drepturile prevăzute de art 64 din Codul
penal .
Restrângerea exerciţiului unor drepturi poate fi dispusă
numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura
trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie
aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere
existenţei dreptului sau a libertăţii (art. 53 Constituţia României).

15
 Pedeapsa accesorie a interzicerii ope legis a drepturilor
prevăzute de art.64 lit.a – c din Codul Penal încalcă cerinţa
proporţionalităţii restrângerii exerciţiului unor drepturi cu situaţia
care a determinat-o. Conform principiului individualizării
pedepselor, la alegerea naturii şi gravităţii pedepsei accesorii
aplicate ar trebuie să fie luate în considerare pericolul social al
faptei săvârşite, persoana infractorului şi împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală.
Pentru a asigura respectarea drepturilor omului, statele au obligaţia
de a nu face nimic de natură a aduce atingere drepturilor
recunoscute, dar şi obligaţiei de a face, de a lua toate măsurile care
se impun pe plan intern, legale, administrative sau judiciare, spre a
asigura respectarea aceloraşi drepturi.
Modificarea legislativă corespunde cerinţei prevăzute de
art.20 din Constituţia României care reclamă o atenţie sporită în
observarea corelaţiei dintre prevederile actelor internaţionale şi
dreptul românesc, cu obligaţia pentru legiuitor de a verifica dacă
proiectele de lege se corelează cu tratatele internaţionale la care
România este parte, ceea ce legiuitorul a făcut în privinţa dreptului
la viaţă privată şi viaţă de familie garantat de art.8 CEDO .
În ceea ce priveşte drepturile electorale ,în cauza Hirst
împotriva Marii Britanii, Curtea a constat încălcarea art.3 din
Protocolul 1 ca urmare a interzicerii ope legis a dreptului de a
alege persoanei condamnate la pedeapsa închisorii.
În Marea Britanie norma impunea interdicţia dreptului de a
alege condamnaţilor la sancţiunea penală privativă de libertate,
indiferent de durata sancţiunii, gravitatea faptei sau circumstanţele
cauzei . Interdicţia dreptului de a alege, automată ,generală şi fără
nici o restricţie pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii , a fost
considerată de Curte în afara marjei de apreciere a statelor şi în
consecinţă incompatibilă cu art.3 din Protocolul 1.
În acelaşi sens ,aflată în situaţia de a transpune o directivă
comunitară, Germania obliga posesorul unui permis de conducere
emis de un alt stat membru, la trecerea unui an de la stabilirea unei
persoane pe teritoriul său, să solicite schimbarea permisului,cu

16
unul emis de autorităţile germane. Cel care nu se supunea regulii
anterioare risca o pedeapsă cu închisoarea sau amendă ,constituind
antecedent penal.
Curtea de la Luxemburg a considerat( CJCE 29 febr.1996-
Skanavi et Chryssarthakopoulos 193/94, Rec. CJCE partea I 929,
955) că statele membre nu sunt libere să prevadă sancţiuni
disproporţionate ,de natură să împiedice libera circulaţie a
persoanelor serviciilor ,ceea ce este de natură să întărească faptul
ca, şi în aprecierea limitării drepturilor ca urmare a aplicării unei
pedepse accesorii, trebuie avută în vedere proporţionalitatea
consecinţelor juridice cu situaţia care le-a generat.

-Dispoziţiile art 81 , art .86/1 art.86/7din Codul penal

Reglementarea suspendării condiţionate, suspendării sub

supraveghere şi executarea pedepsei la locul de muncă reprezintă o
lege mai favorabilă, putand fi dispuse şi în cazul infracţiunilor de
vătămare corporală gravă, viol, tortură.

-Confiscare
Legea nouă este mai favorabilă.
Art. 118 alin. 6 Instanţa poate să nu dispună confiscarea bunului
dacă acesta face parte din mijloacele de existenţă, de trebuinţă
zilnică şi de exercitare a profesiei infractorului sau a persoanei
asupra căreia ar putea opera măsura confiscării speciale.

17