CUPRINS

PREFAŢĂ…………………………………………………..………….… 1

CAP. 1 - INTRODUCERE ÎN GENETICĂ………………………….... 3

1.1. Genetica - definiţie, obiect de studiu……………………….. 3
1.2. Scurt istoric al geneticii…………………………………….. 4
1.3. Legătura geneticii cu alte ştiinţe……………………………. 8
1.4. Metode de cercetare folosite în genetică……………………. 10
1.5. Materialul de cercetare în genetică…………………………. 12
1.6. Dezvoltarea geneticii vegetale în România…………………. 13

CAP. 2 - BAZELE CELULARE ALE EREDITĂŢII ŞI

VARIABILITĂŢII (CITOGENETICA)……….................... 15
2.1. Structura celulei procariote………………………………… 16
2.2. Structura celulei eucariote…………………………………. 18
2.3. Organizarea genomului la eucariote……………………….. 25
2.3.1. Morfologia cromozomilor…......……………………… 25
2.3.2. Structura moleculară a cromozomului……..…………. 33
2.3.3. Tipuri particulare de cromozomi.................................... 36
2.4. Organizarea genomului la procariote (bacterii şi virusuri)..... 38
2.5. Reproducerea celulei.............................................................. 39
2.5.1. Mitoza............................................................................. 39
2.5.2. Meioza............................................................................. 44
2.6. Gametogeneza şi syngamia..................................................... 48
2.6.1. Gametogeneza la animale................................................48
2.6.2. Sporogeneza şi gametogeneza la plante.......................... 49
2.6.3. Syngamia........................................................................ 51

CAP. 3 - BAZELE MOLECULARE ALE EREDITĂŢII.................... 53

3.1. Proteine şi acizi nucleici......................................................... 53
3.2. Dovezi privind rolul genetic al ADN..................................... 55
3.2.1. Transformarea la procariote........................................... 56
3.2.2. Transfecţia la procariote................................................ 57
3.2.3. Transformarea la eucariote............................................ 59
3.2.4. Materialul genetic al ribovirusurilor.............................. 59
3.3. Acizii nucleici şi rolul lor genetic.......................................... 60
3.3.1. Structura moleculară a acidului dezoxiribonucleic
(ADN) ..............................................................................60
3.3.2. Alte tipuri de ADN......................................................... 63
3.3.3. Acidul ribonucleic (ARN).............................................. 65
3.3.4. Denaturarea şi renaturarea ADN.................................... 68
3.3.5. Specificitatea ADN........................................................ 69
3.3.6. Replicaţia ADN.............................................................. 69
3.3.7. Replicaţia acizilor nucleici la bacterii şi virusuri........... 71
 3.3.8. Sinteza acizilor nucleici "in vitro"................................... 72
3.4. Codul genetic.......................................................................... 73
3.4.1. Caracteristicile codului genetic...................................... 76
3.5. Biosinteza proteinelor............................................................ 77
3.5.1. Transcripţia informaţiei genetice.................................... 77
3.5.2. Translaţia informaţiei genetice....................................... 78
3.6. Reglajul genetic al activităţii genelor..................................... 80
3.6.1. Reglajul activităţii genetice la procariote...................... 81
3.6.2. Reglajul activităţii genelor la eucariote......................... 86
3.7. Noţiunea de genă şi evoluţia ei............................................. 89
3.7.1. Gena în concepţia geneticii clasice................................ 89
3.7.2. Gena în concepţia geneticii moleculare......................... 91
3.7.3. Gene suprapuse şi gene săritoare................................... 93
3.8. Reproducerea şi recombinarea genetică la procariote........... 95
3.8.1. Reproducerea bacteriilor şi virusurilor.......................... 95
3.8.2. Recombinarea genetică la bacterii.................................. 96
3.8.3. Recombinarea genetică la virusuri................................. 100

CAP. 4 - NOŢIUNI DE INGINERIE GENETICĂ............................... 102

4.1. Sinteza artificială a genei....................................................... 103
4.2. Izolarea genei......................................................................... 104
4.3.Transferul de gene (transgeneza)............................................ 105
4.3.1. Principalii vectori utilizaţi în transgeneză...................... 109
4.3.2. Realizări ale transgenezei la plante................................. 109
4.3.3. Transferul genelor fixatoare de azot................................110
4.4. Hibridarea celulară la animale.................................................111
4.5. Hibridarea celulară la plante....................................................113
4.6. Haploidia prin androgeneză la plante......................................115

CAP. 5 - EREDITATEA MENDELIANĂ...............................................117

5.1. Terminologia folosită în genetica mendeliană.........................117
5.2. Legile mendeliene ale eredităţii...............................................118
5.2.1. Legea segregării caracterelor (legea purităţii
gameţilor)........................................................................ 119
5.2.2. Legea segregării independente a perechilor de
caractere...........................................................................121
5.3. Probabilitatea şi raporturile mendeliene de segregare.............123
5.4. Mecanismul citologic al segregării caracterelor......................126
5.5. Încrucişarea analizatoare......................................................... 127

CAP. 6 - INTERACŢIUNEA GENELOR.............................................. 130

6.1. Abateri aparente de la raporturile mendeliene de segregare....130
6.1.1. Abateri aparente datorate interacţiunilor alelice..............130
6.1.2. Abateri aparente datorate interacţiunilor nealelice..........138
6.2. Abateri reale de la raporturile mendeliene de segregare......... 145
CAP. 7 - TEORIA CROMOZOMICĂ A EREDITĂŢII....................... 148
7.1. Gene şi cromozomi................................................................. 148
7.2. Plasarea liniară a genelor pe cromozomi................................ 150
7.3. Transmiterea înlănţuită a genelor (linkage)............................ 150
7.4. Schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi
(crossing-over)......................................................................... 152
7.5. Mecanismul citologic al crossing-over-ului........................... 153
7.6. Tipuri de crossing-over.......................................................... 156
7.7. Factorii care influenţează crossing-over-ul........................... 160
7.8. Hărţile cromozomice.............................................................. 161
7.9. Hărţile citologice.................................................................... 163

CAP. 8 - DETERMINISMUL GENETIC AL SEXULUI......................165

8.1. Generalităţi.............................................................................. 165
8.2. Teoria genetică a determinării sexului.................................... 166
8.2.1. Determinismul cromozomic al sexelor........................... 166
8.3. Sexul în cazul înmulţirii partenogenetice................................ 168
8.4. Determinismul genetic al sexului la plante............................. 169
8.5. Determinismul genetic al sexului la organismele inferioare... 170
8.6. Teoria cantitativă a determinării sexului................................ 171
8.7. Anomalii în ereditatea sexului................................................ 173
8.7.1. Ginandromorfismul......................................................... 173
8.7.2. Intersexualismul.............................................................. 174
8.8. Ereditatea caracterelor legate de sex....................................... 175
8.8.1. Ereditatea legată de sex în cazul heterogamiei
sexului mascul (Drosophila)........................................... 175
8.8.2. Ereditatea în cazul nondisjuncţiei cromozomilor
sexului în meioză............................................................ 177
8.8.3. Ereditatea legată de sex în cazul heterogamiei
sexului femel................................................................... 178
8.9. Caracterele influenţate de sex..................................................180
8.10. Caracterele limitate de sex.....................................................180
8.11. Inversiunea sexului................................................................ 180
8.12. Raportul dintre sexe.............................................................. 181

CAP. 9 - EREDITATEA EXTRANUCLEARĂ......................................183

9.1. Metode de evidenţiere a eredităţii extranucleare.....................183
9.1.1. Fenomenul merogoniei.................................................... 184
9.1.2. Ereditatea extranucleară în hibridarea reciprocă............. 184
9.1.3. Testul heterocarion.......................................................... 185
9.1.4. Segregarea nemendeliană................................................ 185
9.2. Manifestarea eredităţii extranucleare.......................................186
9.2.1. Ereditatea prin plastide.................................................... 186
9.2.2. Ereditatea prin intermediul incluziunilor
citoplasmatice................................................................. 187
 9.2.3. Ereditatea mitocondrială................................................. 188
9.2.4. Androsterilitatea citoplasmatică şi nucleo-plasmatică... 189
9.3. Aparatul genetic al eredităţii extranucleare............................ 192
9.4. Fenomene cu care se poate confunda ereditatea
extranucleară........................................................................... 192
9.4.1. Predeterminarea.............................................................. 192
9.4.2. Modificările de durată.................................................... 193
9.4.3. Ereditatea aparentă......................................................... 194
9.4.4. Alte surse de erori........................................................... 194
9.5. Raporturile genetice dintre genom şi plasmon........................ 194
9.6. Caracterele şi însuşirile influenţate de plasmotip................... 195

CAP. 10 - SISTEME GENETICE PENTRU CONTROLUL

REPRODUCERII ORGANISMELOR................................ 196
10.1. Ereditatea în cazul reproducerii asexuate şi sexuate............ 196
10.2. Ereditatea în cazul unor forme particulare
de reproducere...................................................................... 197
10.3. Sisteme genetice pentru controlul reproducerii................... 198
10.4. Vigoarea hibrizilor (heterozis)............................................. 200
10.4.1. Teorii care explică fenomenul heterozis....................... 201
10.4.2. Manifestarea heterozisului............................................ 204
10.4.3. Consangvinizarea şi folosirea ei în crearea liniilor
destinate încrucişării..................................................... 204
10.4.4. Consangvinizarea la animale........................................ 207
10.5. Hibridarea sexuată îndepărtată.............................................. 208
10.5.1. Obţinerea şi comportarea primei generaţii hibride....... 208
10.5.2. Comportarea celei de a doua generaţii hibride............. 211
10.5.3. Rolul hibridării îndepărtate în evoluţia speciilor.......... 211

CAP. 11 - MUTAŢIILE ŞI MECANISMUL LOR MOLECULAR.... 213

11.1. Clasificarea mutaţiilor.......................................................... 213
11.2. Detectarea mutaţiilor............................................................ 215
11.3. Mutaţiile spontane................................................................ 217
11.4. Mutaţiile artificiale............................................................... 219
11.4.1. Radiaţiile mutagene...................................................... 220
11.4.2. Temperatura.................................................................. 224
11.4.3. Substanţele chimice mutagene...................................... 225
11.4.4. Factorii mutageni biologici........................................... 229
11.4.5. Mecanismul molecular al mutaţiilor............................. 229
11.5. Mecanisme de reparare a ADN............................................. 231
11.6. Importanţa mutaţiilor............................................................ 232

CAP. 12 - MUTAŢII ÎN STRUCTURA CROMOZOMILOR............. 233

12.1. Tipuri de restructurări cromozomice şi
comportarea lor în mitoză..................................................... 234
 12.2. Restructurările cromozomice şi mecanismul meiozei.......... 239
12.3. Efectul de poziţie.................................................................. 244
12.4. Restructurările cromozomice şi importanţa lor pentru
evoluţie.................................................................................. 245

CAP. 13 - MUTAŢIILE DE GENOM..................................................... 247

13.1. Clasificarea variaţiilor numeric cromozomice...................... 248
13.2. Euploidia............................................................................... 249
13.2.1. Monoploidia.................................................................. 249
13.2.2. Poliploidia..................................................................... 250
13.3. Modificările morfologice şi fiziologice
ale poliploizilor..................................................................... 254
13.4. Poliploidia naturală şi rolul ei în evoluţie............................ 255
13.5. Poliploidia artificială............................................................ 257
13.6. Poliploidia la animale........................................................... 259
13.7. Aneuploidia.......................................................................... 259
13.8. Pseudopoliploidia................................................................. 261

CAP. 14 - ELEMENTE DE GENETICA POPULAŢIILOR............... 263

14.1. Noţiunea de populaţie........................................................... 263
14.2. Metodele folosite în studiul geneticii populaţiilor............... 264
14.3. Structura genetică a unei populaţii........................................ 265
14.4. Panmixia şi structura genetică a populaţiilor,
legea Hardy – Weinberg....................................................... 265
14.5. Frecvenţa genelor legate de sex............................................ 268
14.6. Frecvenţa genelor în cazul a mai multor loci........................ 270
14.7. Frecvenţa genelor în cazul înlănţuirii locilor........................ 270
14.8. Frecvenţa genelor în cazul alelelor multiple......................... 271
14.9. Factorii care modifică structura genetică a populaţiilor........ 272
14.9.1. Selecţia...........................................................................272
14.9.2. Migraţia......................................................................... 273
14.9.3. Mutaţia.......................................................................... 274
14.9.4. Drift-ul genetic.............................................................. 275
14.9.5. Factorii care modifică frecvenţa genotipurilor
într-o populaţie............................................................. 276
14.9.6. Homeostazia genetică şi evoluţia populaţiilor.............. 276
GLOSAR................................................................................................... 278
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ............................................................... 295
 Prefaţă
Tot mai mulţi oameni de ştiinţă susţin că, la începutul
mileniului trei, putem percepe derularea unei revoluţii genetice care,
prin realizările din acest domeniu, generează optimism în unele
medii ştiinţifice dar şi pesimism, în altele.
Anul 2000 a fost considerat anul genomului uman. S-a
reuşit descifrarea acestuia, dar au fost raportate şi multe alte
realizări în diferite domenii ale biologiei, cărora genetica le-a furnizat
informaţii. În toate domeniile geneticii (microbian, vegetal, animal,
uman) s-au produs “mutaţii” profunde în înţelegerea mecanismelor
de stocare codificată a informaţiei şi de “traducere” a acesteia în
miliardele de molecule ale unui organism.
Dacă la începuturi, genetica era “fericită” să explice
ereditatea şi variabilitatea organismelor prin acel “dans al
cromozomilor”, astăzi, aceste însuşiri esenţiale ale lumii vii sunt
explicate la nivel molecular, printr-un “joc al moleculelor” unde
hazardul are loc din ce în ce mai puţin.
Acest manual încearcă o parcurgere succintă a drumului
informaţiei genetice, în limita programei analitice a cursului de
Genetică vegetală, predat de autor studenţilor de la facultăţile de
Agricultură şi Horticultură pe parcursul unui semestru.
Am abordat, de la început, bazele celulare şi moleculare
ale eredităţii şi variabilităţii cu gândul că tinerii studenţi, cu mintea
“iscoditoare” vor accepta, în final, că toate aspectele geneticii
clasice (segregarea caracterelor, recombinarea, mutaţiile,
heterozisul etc.) pot fi, şi trebuie explicate, la nivel molecular.
Nu ne-am propus tratarea în detaliu a tuturor domeniilor
geneticii. Complexitatea şi multitudinea lor, rapiditatea cu care se
succed realizările în această ştiinţă fac imposibil acest demers.
Măsura în care am reuşit prezentarea sintetică a
cunoştinţelor despre microcosmosul ce-l reprezintă un organism
unicelular sau multicelular, rolul fiecăruia între celelalte, ne-o va da
cititorul, căruia îi mulţumim.

Autorul
 CAPITOLUL 1

INTRODUCERE ÎN GENETICĂ

1.1. GENETICA - DEFINIŢIE, OBIECT DE STUDIU

Genetica, definită succint, este ştiinţa eredităţii şi variabilităţii

organismelor.
Termenul genetică provine din grecescul gennaein care înseamnă “a
naşte” şi este atribuit ştiinţei eredităţii şi variabilităţii, în anul 1905, de englezul
William Bateson (1861-1926), la cea de a treia Conferinţă internaţională de
hibridare şi ameliorare a plantelor de la Londra.
Ereditatea (latinescul hereditas-“moştenire”) este o însuşire esenţială a
organismelor, care denotă asemănarea dintre părinţi şi urmaşi (descendenţi).
Indiferent de gradul de evoluţie al organismelor (procariote sau eucariote),
informaţia genetică este codificată în acizii nucleici (ADN sau ARN ), care intră
în structura cromozomilor părinţilor, iar în urma proceselor de replicaţie, de tip
semiconservativ, este transmisă la descendenţi.
Diviziunea celulară, replicaţia acizilor nucleici, transcripţia şi translaţia
informaţiei genetice, asigură constanţa caracterelor ereditare, dar această
constanţă nu trebuie apreciată la modul absolut. Ca funcţie biologică, ereditatea în
general, dar mai ales a unor caractere morfo-fiziologice, biochimice şi de
comportament, este influenţată, într-o măsură oarecare, de factorii de mediu.
Aceste interacţiuni ale informaţiei genetice cu factorii mediului, determină
apariţia unor deosebiri de ordin calitativ sau cantitativ, între indivizii aceleiaşi
unităţi sistematice, totalitatea acestora, fiind denumită variabilitate.
Variabilitatea, ca însuşire generală a lumii vii, poate fi determinată de
structura celulei - variabilitate intraindividuală, de diferenţele dintre indivizii unei
grupări sistematice restrânse (populaţie) - variabilitatea individuală, sau de
deosebirile dintre diferite populaţii - variabilitate de grup.
Variabilitatea este determinată, pe de o parte de factorii genetici
(mecanismele de recombinare intra şi intercromozomice şi prin mutanţi), dar şi de
factori de mediu (fizici, chimici sau biologici). Dacă în primul caz, putem afirma
că variaţiile genetice se transmit cu mare fidelitate la urmaşi, variaţiile
determinate de factorii de mediu pot provoca modificări temporare, care de obicei
nu se transmit în descendenţă.
Obiectul de studiu al geneticii s-a diversificat, pe măsura abordării
eredităţii şi variabilităţii de la nivel individual la nivel molecular. Azi, distingem
în mod curent, domenii ca: genetica clasică (fenomenologică), care studiază
modul de transmitere a caracterelor de la un individ la altul; genetica moleculară,
studiază ereditatea la nivel molecular, de la structura moleculară a genei, până la
mecanismele de codificare şi decodificare a informaţiei genetice, dar şi mutaţiile
şi recombinările genetice la acest nivel; genetica dezvoltării individuale
3
(ontogenetica) care îşi propune cunoaşterea începerii şi sistării activităţii genelor,
a mecanismelor de diferenţiere celulară, a celor de reglaj genetic; genetica
populaţiilor, studiază frecvenţa genelor şi genotipurilor în vederea realizării unui
echilibru genetic, modificările acestora pe termen lung (evoluţie); ingineria
genetică, care are un domeniu din ce în ce mai amplu, de la izolarea şi sinteza
artificială a genelor la transferul interspecific al acestora, clonarea genelor, a
organismelor, hibridarea celulelor somatice, obţinerea de organisme transgenice.
Dacă ne referim la grupe distincte de organisme, cercetările de genetică,
se realizează la plante (genetică vegetală), la animale (genetică animală), la
microorganisme (genetică microbiană), la om (genetică umană).
Amploarea cercetărilor de genetică moleculară depăşeşte orice
imaginaţie. Nu exagerăm dacă afirmăm că, genetica a realizat o coeziune a tuturor
ştiinţelor biologice, prin tratarea unitară a sistemului ereditar, care permite
explicarea oricărui proces biologic.
În concluzie prin prisma geneticii moleculare, genetica se ocupă cu
studiul genelor: codificarea şi decodificarea informaţiei genetice (corectă sau
eronată), reglajul activităţii genice la nivel molecular şi individual, recombinările
şi mutaţiile genice, identificarea şi sinteza genelor şi transferul acestora peste
barierele de specie.

1.2. SCURT ISTORIC AL GENETICII

Primele observaţii referitoare la asemănările şi deosebirile dintre

indivizii aceleiaşi grupări sistematice, datează din cele mai vechi timpuri.
În timp s-au conturat două concepţii diferite, ce au încercat să dea o
explicaţie concretă asupra transmiterii caracterelor de la părinţi la urmaşi şi asupra
variabilităţii caracterelor: transmiterea directă a caracterelor şi transmiterea
indirectă a acestora.
Concepţia clasică a transmiterii directe a caracterelor, susţinea
participarea unor substanţe sau particule, sintetizate de diferite părţi ale
organismului, la formarea şi transmiterea directă a caracterelor, de la părinţi la
urmaşi.
Această concepţie o găsim formulată în diferite moduri, chiar în
perioada antică, în gândirea unor filozofi, particulele materiale, responsabile de
transmiterea caracterelor ereditare, primind diferite denumiri: gemule, micele,
plastidule etc.
Anaxagora (500-428 î.e.n.) a formulat prima teorie preformistă, conform
căreia în celulele sexuale mascule, se formează organismul în miniatură
(homunculus), dezvoltarea sa ulterioară fiind simple acumulări cantitative.
Hippocrates (460-377 î.e.n.), cel mai mare medic al antichităţii, în privinţa
eredităţii a elaborat teoria pangenezei (panspermiei), ce susţine participarea
tuturor părţilor corpului în formarea substanţei ereditare, care, se acumulează în
celulele sexuale ale părinţilor. Aristotel (384-322 î.e.n.), cel mai mare filozof al
antichităţii, în domeniul eredităţii, a elaborat teoria hematogenă a spermei,

4
conform căreia, sângele stă la baza originii şi transmiterii caracterelor ereditare de
la o generaţie la alta. Galenos (129-199 e.n.), anatomist, medic şi filozof grec, a
observat şi demonstrat participarea în egală măsură a celor două sexe la
transmiterea caracterelor la descendenţi, explicând prin acesta, apariţia unor
caractere intermediare a hibrizilor, faţă de cei doi părinţi.
Sfârşitul secolului XVI este marcat, în domeniul biologiei de inventarea
microscopului (Z. şi H. Jansen – 1590), ceea ce a constituit începutul apariţiei
citologiei şi embriologiei, cu implicaţii directe în conturarea geneticii ca ştiinţă de
sine stătătoare.
În anul 1667, fizicianul englez R. Hooke în lucrarea “Micrographia”
descrie pentru prima dată celula, iar în anul 1831, R. Brown, a descoperit nucleul
în celulele orhideelor.
Într-un interval de timp relativ scurt, pe baza datelor acumulate de
citologie, M. Schleiden (1838) şi Th. Schwann (1839), au elaborat teoria
celulară, potrivit căreia, unitatea structurală şi funcţională a corpului plantelor şi
animalelor este celula. Descoperirea diviziunii mitotice (W. Flemming, 1882) şi a
diviziunii meiotice la plante (L. Guignard, 1891), au permis studiul
cromozomilor, denumiţi astfel de W. Waldeyer (1888).
Deşi citologia înregistra progrese în studiul structurii celulei, în
domeniul strict al geneticii, secolul XIX a fost dominat de teoriile corpusculare
ale eredităţii. Aceste teorii încercau o explicaţie a eredităţii, prin existenţa unor
particule materiale (corpusculi), existente în fiecare celulă, ţesut sau organ, care se
acumulează în celulele organismului iar în urma fecundării difuzează în noul
organism. Aceste particule materiale, diferă ca mărime, structură, funcţie şi
denumire, de la o teorie la alta. Charles Darwin (1809-1882), formulează teoria
pangenezei (1868), conform căreia caracterele se transmit prin intermediul
gemulelor, care se formează în tot corpul, apoi migrează în celulele sexuale, iar
prin acestea se transmit la urmaşi.
Teoria plastidulelor, formulată de Ernst Haeckel (1834-1919) a fost
elaborată în anul 1876. Plastidulele, sunt molecule complexe, care au capacitatea
de a se reproduce.
Karl Wilhelm Nageli, în anul 1884, a formulat teoria miceliană, potrivit
căreia, particulele materiale, denumite micele sunt prezente numai în idioplasmă
(plasma ereditară), sunt capabile de autoreproducere, trofoplasma (plasma
nutritivă), nefiind implicată în ereditate.
Cea mai complexă teorie corpusculară a fost teoria continuităţii plasmei
germinative, formulată în anii 1875-1876, definită în anul 1902 de zoologul
german August Weismann (1834-1914). A preluat de la K. W. Nageli, împărţirea
corpului în două părţi distincte: ideoplasma (plasma germinativă) şi trofoplasma
(plasma nutritivă). Teoria lui A. Weismann, admite existenţa unor particule
materiale, de diferite mărimi, cu anumite funcţii în ereditate, prezente numai în
plasma germinativă, plasma nutritivă nefiind implicată în ereditate. Plasma
germinativă este structurată în particule complexe denumite idante, prezente în
nucleul celulelor, acestea se structurează în unităţi mai simple, ide, iar idele conţin

5
particule elementare numite determinanţi, care participă la formarea şi
transmiterea fiecărui caracter ereditar.
Plasma germinativă se separă de cea nutritivă, chiar la prima diviziune a
celulei ou (zigotului). Celulele germinale (gameţii), se formează numai din
plasma germinativă, transmiţându-se, ca atare, la descendenţi, în timp ce,
trofoplasma nu are decât rol nutritiv.
Teoriile corpusculare au avut meritul că au intuit un suport material al
eredităţii, particulele materiale având capacitatea de a se autoreproduce şi de a se
transmite la descendenţi.
Prima teorie care explică transmiterea indirectă a caracterelor ereditare a
fost teoria factorilor ereditari, elaborată de Johann Gregor Mendel (1822-1884).
Experienţele de hibridare la mazăre , devenite celebre, i-au permis lui G. Mendel
să formuleze cele două legi ale eredităţii: legea segregării caracterelor şi legea
segregării independente a perechilor de caractere. Factorii ereditari intuiţi de
Mendel, sunt particule elementare, responsabile de formarea şi transmiterea
caracterelor, se găsesc în celulele somatice sub formă de perechi, iar în celulele
sexuale, sub formă simplă. În urma fecundării gameţilor, după legile hazardului,
factorii ereditari se combină, (ca apoi să se separe în procesul de meioză),
rezultând o mare diversitate de indivizi.
Cercetările lui G. Mendel, sintetizate în lucrarea “Versuche uber
Pflanzenhybriden” (“Experienţe asupra hibrizilor la plante”), publicate în anul
1866, au rămas necunoscute până în anul 1900, când au fost redescoperite de
Hugo de Vries (1848-1935) (Olanda), Carl Correns (1864-1933) (Germania) şi
Erich Tschermak (1871-1962) (Austria), independent unul de celălalt. Anul 1900,
este considerat anul apariţiei geneticii ca ştiinţă biologică.
În anul 1905, William Bateson (1861-1926), propune denumirea de
genetică, pentru noua ştiinţă biologică, care are ca obiect de studiu, ereditatea şi
variabilitatea organismelor.
Wilhelm L. Johannsen (1857- 1917), în anul 1909, propune termenii de:
genotip (totalitatea genelor unui individ), fenotip (totalitatea caracterelor şi
însuşirilor unui individ) şi genă (particulă materială care determină apariţia unuia
sau a mai multor caractere).
Începutul secolului XX este marcat de o dezvoltare rapidă a citologiei,
care precizează rolul structurilor celulare în viaţa celulelor şi a organismelor,
urmând apoi, descoperirea rolului genetic al unor componente celulare, care a
însemnat un nou domeniu, respectiv citogenetica.
Bazele citogeneticii, ştiinţă de contact între genetică şi citologie, au fost
puse de Thomas Hunt Morgan (1866-1945), în urma elaborării teoriei
cromozomice a eredităţii. Această teorie, presupunând plasarea liniară a genelor
în cromozomi, transmiterea înlănţuită a genelor (linkage) şi schimbul reciproc de
gene între cromozomii omologi (crossing-over), a permis apoi alcătuirea primelor
hărţi cromozomice la plante şi animale.
Iată unele din marele descoperiri ale geneticii, majoritatea fiind
încununate cu premiul Nobel, din perioada ultimelor decenii:

6
 O. T. Averi, C. M. Mac Leod şi M. Mc Carty (1944) demonstrează că
substanţa chimică a materialului genetic din cromozomi este acidul
dezoxiribonucleic (ADN).
M. Delbruck, W. T. Bailey (1946), J. Lederberg şi E. L. Tatum (1946)
descoperă recombinarea genetică, primii la bacteriofagi şi ceilalţi la bacterii.
J. D. Watson şi F. H. C. Crick (1953) descoperă structura acidului
dezoxiribonucleic.
S. Benzer (1955) determină structura fină a cromozomului fagic şi
bacterian.
F. Jacob, J. Monod şi Andre Lwoff (1961), presupun existenţa acidului
ribonucleic (ARN) mesager care transportă informaţia genetică de la ADN la
ribozomii din citoplasmă şi descriu mecanismul de reglaj al biosintezei enzimelor
la procariote.
S. Ochoa, W. Nirenberg şi H. G. Khorana (1966) au descifrat codul
genetic.
R. H. Holley (1968) pentru prima oară reuşeşte să izoleze gene.
H. G. Khorana (1970) realizează sinteza unei gene specifice.
Earl Wilbur Sutherland Jr. - mecanismul de tip hormonal, molecula de tip AMP
ciclic (AMPc) prin intermediul căreia, numeroşi hormoni, dar şi alte substanţe
acţionează asupra celulei (premiul Nobel în 1971).
Albert Claude, George Emil Palade, Christian de Duve, completează
prin noi descoperiri, organizarea structurală şi funcţională a celulei eucariote
(mitocondriile - centrul respiraţiei celulare, ribozomii – centre de sinteză a
proteinelor, biogeneza membranelor, lizozomii şi peroxizomii), (premiul Nobel în
anul 1974).
Renato Dulbecco, Howard Martin Temin şi David Baltimore, descoperă
interacţiunile dintre virusurile tumorale şi materialul genetic al celulei. Dogma
centrală a geneticii, ADN – ARNm –proteină este modificată, descoperindu-se
reverstranscriptazele, se demonstra că, ARNv poate fi transcris în ADN (premiul
Nobel în 1975).
Werner Arber, Daniel Nathans şi Hamilton O. Smith, descoperă
enzimele de restricţie, adevărate “bisturie moleculare” care secţionează molecula
de ADN în situsuri de recunoaştere precise, deschizând etapa manipulărilor
genetice, având ca efect modificarea structurii genetice a unui organism (ingineria
genetică) (premiul Nobel în 1978).
Jean Dausset, George Snell şi Baruj Benacerraf, descoperă structura
suprafeţelor celulare genetic determinate, care regizează reacţiile imunologice
(premiul Nobel în anul 1980).
Barbara Mc Clintock, este laureată a premiului Nobel (1983) pentru
descoperirea “elementelor mobile” de reglare a genomului (transpozoni),
implicate în dezvoltarea organismelor; existenţa “elementelor mobile” a fost
semnalată încă din anul 1950, dar această descoperire nu a atras atenţia
geneticienilor vremii, care considerau că “genomul este foarte stabil, chiar rigid”.
Susumu Tonegawa, descoperă principiul genetic care generează
diversitatea anticorpilor – a “descifrat unul din cele mai mari mistere ale
7
“maşinăriei moleculare” din organismul uman: în timp ce întreg genomul uman
conţine circa 100.000 gene, organismul este capabil să producă în jur de un bilion
de tipuri deferite de anticorpi”. (premiul Nobel în anul 1987) (V. Rusu, 1996).
Michael Bishop şi Harold Varmus au descoperit originea celulară a
oncogenelor retrovirale (premiul Nobel în anul 1989).
Erwin Neher şi Bert Sakman, descoperă tehnica patch – clamp, care
permite măsurarea activităţii individuale a canalelor ionice membranare, metodă
care permite explicarea a numeroase procese celulare (excitabilitate,
contractilitate, secreţia, transportul transmembranar al moleculelor, fecundarea
etc.) (premiul Nobel în anul 1991).
Edmond H. Fischer şi Edwin G. Krebs, descoperă procesul de
fosforilare reversibilă a proteinelor ca mecanism general de reglare biologică,
conturându-se o imagine aproape completă asupra rolului fosforilării reversibile a
proteinelor în funcţionarea celulei (premiul Nobel în 1992).
Richard Roberts şi Phillip Sharp, au fost laureaţi ai premiului Nobel în
1993 pentru descoperirea genelor cu structură discontinuă: genele organismelor
superioare sunt alcătuite din fragmente informaţionale denumite exoni, separate
de porţiuni noninformaţionale denumite introni.
În 1994, premiul Nobel a fost acordat pentru descoperirea proteinelor G,
profesorilor Martin Rodbell şi Alfred G. Gillman (S.U.A.).
Edward B. Lewis, Christiane Nuesslein – Voehard şi Eric F. Wieschaus,
au fost distinşi cu premiul Nobel în 1995, pentru descoperirea controlului genetic
al dezvoltării precoce a embrionului; mecanismele moleculare responsabile de
morfogeneza tuturor animalelor sunt universale.
Peter C. Doherty şi Ralf M. Zinkernagel, au descoperit specificitatea
apărării şi imunităţii, mediate de celulă (premiul Nobel în 1996).
Stanley B. Prusiner, a fost laureat al premiului Nobel în anul 1997,
pentru descoperirea prionilor – un principiu nou al infecţiei.
Guten Blobel, a descoperit că “proteinele au semnale intrinsece care
guvernează transportul şi localizarea lor în celulă” (premiul Nobel în 1999).
În anul 2001, Leland Hartwell, Tim Hunt şi Paul Nurse au fost laureaţi
ai premiului Nobel pentru cercetarea celulei canceroase.

1.3. LEGĂTURA GENETICII CU ALTE ŞTIINŢE

Pentru a studia problemele pe care le implică ereditatea, genetica se

serveşte de o serie de discipline:
Evoluţionismul, ce studiază procesul de evoluţie în lumea
vieţuitoarelor, de la apariţia lui până în ziua de astăzi, legile după care
organismele vii au apărut şi s-au modificat în decursul vremurilor. Se ocupă de
acea parte a biologiei care se mai numeşte şi filogenetică (de la phyle - neam, gen
şi genesis - naştere, origine). Fiziologia se ocupă cu studiul fenomenelor vitale ce
au loc în organismele vegetale şi animale. Între metabolism şi procesele vitale
este o strânsă legătură, iar partea de genetică care se ocupă cu modul de acţiune al

8
factorilor ereditari pentru realizarea caracterelor, se mai numeşte şi genetică
fiziologică. Botanica şi zoologia se ocupă cu studiul plantelor şi a animalelor şi
ne ajută să determinăm caracterele, însuşirile şi variabilitatea lor, furnizându-ne
noţiuni de morfologie şi anatomie vegetală şi animală. Pe baza acestor date putem
clasifica formele noi, studiul cu care se ocupă sistematica. Sistematizarea
indivizilor are la bază asemănările şi deosebirile din interiorul fiecărui grup, care
se menţine prin existenţa unui mecanism ereditar. Citologia studiază celula,
unitatea de bază a organismelor vii. Ea ne dă posibilitatea de a descoperi baza
materială a eredităţii şi structurile celulare cu rol în ereditate. Biochimia şi
biofizica sunt ştiinţe care se ocupă cu procese fizice şi chimice ce au loc în
materia vie şi legătura lor în cadrul metabolismului. Ele ne ajută să studiem
structurile chimice şi fizice care răspund de ereditatea organismelor. O foarte
strânsă legătură există între genetică şi ameliorarea plantelor şi animalelor, cea
dintâi constituind baza teoretică a celei de a doua. Nu putem crea rase noi de
animale şi soiuri noi de plante, dacă nu le cunoaştem legile după care se pot crea.
Genetica a descoperit aceste legi pe baza cărora ameliorarea elaborează metode
practice de îmbunătăţire şi creare de soiuri şi rase. Microbiologia, studiază viaţa
microorganismelor. Cu ajutorul lor s-au adus contribuţii serioase la identificarea,
descrierea şi funcţiile materialului genetic.
Colaborarea strânsă dintre genetică şi celelalte ramuri ale ştiinţelor a dus
la apariţia de noi ramuri ale geneticii.
Din colaborarea geneticii cu citologia s-a născut citogenetica. Ea
studiază structurile şi funcţiile celulare ce stau la baza fenomenelor ereditare. Din
colaborarea geneticii cu fizica nucleară s-a născut genetica radiaţiilor, care
cercetează influenţa radiaţiilor ionizante şi neionizante asupra bazei materiale a
eredităţii. Din colaborarea geneticii cu biochimia s-a născut genetica moleculară,
care studiază fenomenele biochimice ale eredităţii la nivelul molecular. Din
colaborarea geneticii cu sistematica s-a născut genetica populaţiilor, al cărui
obiect de studiu este structura genetică a populaţiilor de plante şi animale şi
factorii care o modifică. Din colaborarea geneticii cu medicina s-a născut genetica
umană, de mare importanţă pentru prevenirea şi combaterea bolilor ereditate la
om.
Am enumerat principalele ramuri ale ştiinţelor cu care genetica
colaborează. Mai sunt şi alte ştiinţe care aduc geneticii mari servicii, cum sunt de
exemplu matematica şi altele.
Genetica are un vast câmp de activitate. În afară de agricultură,
zootehnie, medicină veterinară, silvicultură, s-a interferat cu toate ramurile
biologiei. După domeniile mari în care se studiază fenomenul de ereditate
deosebim genetica vegetală, animală, umană, microbiană ş.a.

9
 1.4. METODE DE CERCETARE FOLOSITE ÎN GENETICĂ

Simplele observaţii asupra modului de transmitere a caracterelor şi

însuşirilor ereditare, au generat o multitudine de ipoteze care încercau să explice,
în diferite moduri, ereditatea şi variabilitatea organismelor vii.
Iniţierea, perfecţionarea metodelor şi tehnicilor de cercetare specifice,
au determinat apariţia şi extinderea geneticii ca ştiinţă, în rândul celorlalte ştiinţe
biologice. Aceste metode de cercetare, cronologic vorbind, au determinat
abordarea aspectelor legate de ereditate şi variabilitate, de la nivel individual, la
nivel populaţional şi mergând apoi spre nivelurile celular şi molecular.
Principalele metode de cercetare folosite în genetică sunt: metoda
hibridologică (hibridarea experimentală), metoda biometrică, metoda analizei
genealogice, metoda citogenetică, metoda biochimică şi biofizică, metoda
ontogenetică, metoda culturilor de celule şi embrioni, metoda ADN – recombinat.
Metoda hibridologică constă în încrucişarea dintre indivizi ce posedă
caractere ereditare distincte, urmată de analiza modului de manifestare a acestora,
la indivizii din diferite generaţii. În generaţiile segregante (F2, F3,…Fn) se
analizează statistic modul de manifestare a caracterelor luate în studiu. Hibridarea
s-a utilizat de multă vreme ca metodă de obţinere a unor forme noi, dar bazele
teoretice ale acesteia au fost stabilite de Johann Gregor Mendel, de aceea metoda
hibridologică se mai numeşte analiză genetică mendeliană. Aşa cum a procedat şi
Gr. Mendel, indivizii ce urmează a se încrucişa, sunt studiaţi în prealabil, câteva
generaţii, pentru a vedea dacă caracterele luate în studiu se transmit constant, cu
alte cuvinte, dacă organismele sunt homozigote pentru celelalte caractere.
Structura genetică a organismelor luate în studiu, fenomenele linkage şi
crossing-over se pot stabili printr-o încrucişare analizatoare (retroîncrucişare,
backcross), când hibrizii cu caractere dominante se încrucişează cu un individ
homozigot recesiv (tester).
Metoda biometrică, aplicată iniţial la caracterele calitative s-a extins şi
în domeniul caracterelor cantitative, în cadrul unui grup mai restrâns sau mai
mare de indivizi. Legilor mendeliene ale eredităţii, le-au urmat tezele teoriei
cromozomice ale eredităţii, T. H. Morgan tot pe baza statisticii, stabilind modul
de interacţiune dintre gene, probabilitatea recombinărilor inter şi
intracromozomice, poziţia şi distanţa dintre gene, în cadrul hărţilor cromozomice.
Metoda analizei statistice s-a extins şi în analiza modului de transmitere
a caracterelor cantitative, conturându-se un domeniu foarte important al geneticii,
genetica cantitativă. Pe baza măsurătorilor biometrice (mărimea şi greutatea
fructelor, numărul seminţelor pe plantă, cantitatea de lapte la taurine, numărul de
ouă la păsări etc.) se calculează o serie de valori biometrice, care dau indicaţii
deosebit de importante privind: interacţiunea genotip-mediu în exprimarea
fenotipică a acestor caractere şi tipurile de interacţiuni genice, corelaţiile dintre
diferite caractere, gradul de repetabilitate a acestora pe parcursul mai multor
generaţii.

10
 Studiul matematic se aplică şi în genetica populaţiilor (naturale sau
artificiale), obiectul acestei ramuri a geneticii fiind studiul frecvenţei genelor şi
genotipurilor dintr-o populaţie şi cauzele ce determină modificarea echilibrului
acestora.
Metoda citogenetică, studiază componenţii celulari implicaţi în
ereditate, în mod direct sau indirect (cromozomii şi evoluţia lor în timpul
diviziunii celulare, plastidele, mitocondriile, plasmidele etc.) şi efectul unor agenţi
mutageni asupra acestor componenţi. Metoda citogenetică s-a perfecţionat pe
măsura noilor cuceriri ale fizicii optice şi electronice, ce au dus la modernizarea
diferitelor tipuri de microscoape (de la cele optice până la cele electronice). În
ultimul timp se utilizează şi alte metode de studiu a materialului genetic:
cromatografia de diferite tipuri, cristalografia, autoradiografia, citofotometria şi
difracţia în raze X.
Cercetările de citogenetică corelează modificările materialului genetic la
nivel celular, cu modificările caracterelor ereditare ale organismelor, aducând
numeroase informaţii privind activitatea genelor, grupelor de gene, a
cromozomilor sau a altor componente celulare.
Metoda biofizică şi biochimică. În ultimul timp, materialul genetic a
putut fi studiat în imensa sa complexitate şi din punct de vedere fizico-chimic.
Arhitectura structurală deosebit de complexă a moleculelor de ADN şi ARN de
diferite tipuri, a fost descifrată prin metode biofizice şi biochimice. Perfecţionarea
microscopului electronic, izolarea componentelor celulare prin ultracentrifugare,
analiza lor prin autoradiografie, microcinematografie, analiza componenţei
atomice, moleculare şi spaţiale ale acizilor nucleici sunt realizări recente ale
biofizicii şi biochimiei.
Metoda biofizică şi biochimică studiază şi efectul diverşilor agenţi
mutageni asupra materialului genetic, vorbindu-se frecvent de o genetică a
radiaţiilor, iar genetica moleculară constituie un domeniu fără de care, azi, nu
putem explica nici un aspect la eredităţii, dacă nu acceptăm stocarea informaţiei
genetice în molecule de ADN (sau ARN-v), copierea unor mesaje mai scurte sau
mai lungi, în molecula de ARNm şi transmise neschimbat de la o celulă la alta, de
la o generaţie la alta.
Metoda ADN recombinat. Constituie metoda cea mai modernă de studiu
a geneticii care reuneşte cele mai rafinate tehnici de lucru, pentru izolarea
moleculelor acizilor nucleici sau numai a unor segmente din aceşti acizi şi
realizarea de molecule hibride ale acestora.
Izolarea genei, sinteza artificială a genei, inserţia genelor într-o serie de
vectori genetici (virusuri şi plasmide), transferul genelor de la o specie la alta,
sunt realizări recente ale unui nou domeniu al geneticii, ingineria genetică.
Acestui domeniu aparţin şi tehnicile de manipulare a celulelor, embrionilor şi
ţesuturilor care, pe medii nutritive, în condiţii aseptice, pot fi înmulţite,
reproducând fie clone celulare sau organisme întregi (la plante).

11
 1.5. MATERIALUL DE CERCETARE ÎN GENETICĂ

În cercetarea eredităţii caracterelor, o importanţă deosebită îl are

materialul cu care experimentăm. De acesta depind, în foarte mare măsură,
rezultatele obţinute. Alegerea lui se face în funcţie de scopul cercetării. Sunt totuşi
câteva condiţii generale, de care trebuie să ţinem seama în alegerea acestui
material:
- să prezinte caractere distincte, uşor de precizat şi urmărit, la părinţi şi
la urmaşi;
- să aibă ciclul vital scurt;
- să posede un număr mic de cromozomi;
- să producă mulţi urmaşi;
- să producă mutaţii, sub influenţa factorilor mutageni;
- să poată fi reprodus uşor în laborator;
- să menţină în descendenţă caracterele şi însuşirile ce ne interesează.
Dintre mamifere, se folosesc mult şoarecii, care au ciclul de dezvoltare
de numai 2,5 luni şi sunt destul de prolifici.
Dintre insecte, a fost folosită foarte mult musculiţa de oţet, Drosophila
melanogaster. Aceasta se înmulţeşte destul de repede, mutează foarte uşor, are
puţini cromozomi (2n=8), iar în glandele salivare conţine cromozomi gigantici.
La plante, se aleg de obicei plante anuale ce prezintă caractere distincte,
uşor de sesizat şi urmărit (culoarea pericarpului, a endospermului, culoarea
spicului, a aristelor ş.a.). Se folosesc cu succes plante autogame, care pot fi
reproduse, fie prin fecundare străină, fie prin autofecundare. Dintre ciuperci s-a
folosit foarte mult, în ultimul timp, Neurospora crassa.
O importanţă deosebită s-a acordat în special în ultimele decenii,
bacteriilor şi virusurilor, care au ciclul de viaţă foarte scurt, cu funcţii limitate,
uneori numai la cea de reproducere şi infecţiozitate. Genetica moleculară şi-a
clădit descoperirile cu privire la structura macromoleculară a acizilor nucleici,
procesele biochimice ce stau la baza substratului material al eredităţii, structura
fină a genei, folosind virusurile şi bacteriile ca material de studiu.
Pentru genetica animală, şi în special pentru genetica dezvoltării, s-a
găsit un model ideal, în nematodul Caenorhabdites elegans (Cîrlan M., 2001):
adulţii au dimensiuni mici, aproximativ 1 mm, o generaţie se realizează într-un
ciclu de 3 zile, necesită condiţii simple de creştere, produce un număr mare de
descendenţi (200-300), indivizii sunt alcătuiţi din exact 959 celule, dintre care 300
de neuroni.
În genetica umană, studiul gemenilor are o importanţă deosebită.
Gemenii care se dezvoltă din acelaşi zigot (monovitelini sau monozigotici) au o
ereditate identică, iar deosebirile morfo-fiziologice dintre ei se datorează în
special condiţiilor de viaţă. În felul acesta, se poate distinge în mod separat
contribuţia mediului sau a eredităţii asupra exteriorizării unor caractere. Nu
acelaşi lucru se poate spune despre gemenii bivitelini (bizigotici), care provin din
ovule diferite şi cu legături genetice asemenea fraţilor şi surorilor.

12
 1.6. DEZVOLTAREA GENETICII VEGETALE ÎN ROMÂNIA

Primele cercetări de genetică în România au fost efectuate de Constantin

Vasilescu (1840-1902), profesor la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară
Bucureşti (actuala Facultate de Medicină Veterinară), care, în urma hibridării la
suine, a urmărit modul de transmitere al monodactiliei (piciorul are o singură
unghie) şi al caracterului normal. În urma acestor încrucişări a semnalat pentru
prima dată, dominanţa şi recesivitatea caracterelor în generaţia F1 şi segregarea
acestora în generaţia F2, într-un raport de aproximativ 3:1 (caracteristic
monohibridării). Rezultatele cercetărilor sale au fost comunicate înaintea celor lui
Gregor Mendel (1822–1884), putând fi considerat un precursor al mendelismului.
În domeniul geneticii vegetale, primele cercetări de genetică au fost
iniţiate de Constantin Sandu–Aldea (1874–1927), care s-a ocupat de ameliorarea
grâului, reuşind să creeze o serie de linii valoroase. Publică în anul 1915, primul
tratat românesc de specialitate intitulat “Ameliorarea plantelor agricole”, cu un
amplu capitol de genetică.
Gheorghe Ionescu–Siseşti (1885–1968), doctor în ştiinţe la
Universitatea din Jena, a contribuit la dezvoltarea ameliorării plantelor şi a ştiinţei
experimentale agricole româneşti. În urma selecţiei individuale simple, din soiul
de grâu Tenmarq, a obţinut soiul de grâu A-15, cultivat de aproape 25 de ani în
ţara noastră. Înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, a Institutului de
Cercetări Agricole a României (I.C.A.R.) şi a primei Societăţi de Genetică din
România, sunt legate de activitatea acestui savant.
Genetica vegetală din România a acumulat noi realizări prin activitatea
ştiinţifică de excepţie a profesorului Nicolae Săulescu (1898–1977), care, după o
specializare la Institutul de Cercetări de Ereditate din Berlin, condus de Erwin
Baur (1875–1933) a realizat numeroase hibridări la specia Antirrhinum majus
(2n=16), a stabilit grupele de linkage a mai multor gene şi a întocmit prima hartă
genetică la această specie (1925).
Studii de cariologie şi citogenetică la plante a efectuat profesorul Victor
Ghimpu (1896–1952), fiind printre primii români care au abordat acest domeniu.
Creatorul şcolii româneşti de citologie este considerat profesorul Dimitrie Voinov
(1867–1951), când citogenetica mondială era la începuturile ei. Cercetător de
mare fineţe, Dimitrie Voinov, a semnalat primul caz de aneuploidie, în anul 1912,
la insecta Gryllotalpa gryllotalpa, a studiat formarea celulelor sexuale la insecte şi
a demonstrat că diviziunea mitocondriei are loc independent de “regele” celulei –
nucleul –, putând fi considerat şi un pionier al eredităţii extranucleare. Pentru
aportul său în dezvoltarea ştiinţei, UNESCO, a comemorat în 1967, 100 de ani de
la naşterea lui Dimitrie Voinov.
În domeniul hibridării la plante, în vederea realizării de noi forme,
amintim contribuţia profesorului Ştefan Popescu (1888–1961), care a statornicit
bazele cercetărilor ştiinţifice de genetică şi ameliorare a plantelor în Moldova,
combătând viguros ideile neştiinţifice ale lui T. D. Lâsenko. Cursul de genetică,

13
editat în 1947, printre primele din ţara noastră cuprindea şi o parte de
citogenetică, explicând bazele citologice ale principalelor fenomene genetice.
Genetica vegetală şi ameliorarea plantelor agricole au fost impulsionate
de activitatea rodnică a academicianului Nechifor Ceapoiu (1911–1992), fiind
cunoscute rezultatele sale în cercetările de genetică a grâului, crearea unor soiuri
noi de grâu şi cânepă, fondarea revistei “Probleme de Genetică Teoretică şi
Aplicată” şi organizarea Simpozioanelor Naţionale de Genetică Vegetală şi
Animală”.
Petre Raicu (1929–1997) a avut contribuţii deosebite în dezvoltarea
geneticii vegetale, animale şi umane şi a învăţământului românesc de genetică. A
contribuit la înfiinţarea secţiei de Genetică în cadrul Societăţii de Ştiinţe
Biologice din România şi a organizat primele simpozioane naţionale de genetică
din România, după înlăturarea dogmei lui T. D. Lâsenko (1964, 1967).
George Emil Palade (născut în 1912), laureat al premiului Nobel în
1974, savant de origine română, stabilit în S.U.A., a perfecţionat metodele de
microscopie electronică, a descoperit ultrastructura ribozomilor (granulele lui
Palade) şi implicarea acestora în funcţionarea celulei. Institutul de Biologie şi
Patologie Celulară, a fost înfiinţat de Nicolae Simionescu, cu sprijinul lui G. E.
Palade.
Cercetările de genetică vegetală, se desfăşoară în principalele
Universităţi Agronomice din România (Bucureşti, Iaşi, Timişoara, Cluj–Napoca,
Craiova), în Staţiunile de Cercetări Agricole, Institutul de Cercetări pentru
Cereale şi Plante Tehnice Fundulea (coordonate de Academia de Ştiinţe Agricole
şi Silvice).
În ameliorarea porumbului, primele linii homozigote obţinute din
haploizi artificiali, a fost realizată de C. Panfil şi C. Botez (Universitatea
Agronomică Cluj–Napoca).
Soiuri valoroase de trifoi tetraploid au ca autor pe Mircea Savatti
(Universitatea Agronomică Cluj–Napoca).
Lucrările minuţioase de mutageneză experimentală, s-au realizat la
Universitatea din Craiova (Marghitul Valeria şi Corneanu G.), la Universitatea
Agronomică Bucureşti (Nicolae I.), la Universitatea Agronomică Iaşi (Ţîrdea Gh).
Genetica şi ameliorarea grâului şi orzului, au cunoscut progrese importante prin
activitatea unor personalităţi în domeniu (Ceapoiu N., Mureşan T., Săulescu N.
N., Drăghici L., Bude At.).
Hibridările intergenice şi interspecifice, în special pentru obţinerea de
Triticale au fost coordonate de Gallia Butnaru (Universitatea Agronomică
Timişoara) şi Gaşpar I. (Staţiunea de Cercetări Agricole Suceava).
În România, numeroase reviste şi publicaţii de specialitate, fac
cunoscute realizările în domeniul geneticii vegetale şi animale: Probleme de
Genetică Teoretică şi Aplicată (ICCPT–Fundulea), Cercetări de Genetică
Vegetală şi Animală (ICCPT–Fundulea), Genetics and Evolutions (Universitatea
“A.I. Cuza”–Iaşi), Evolution and Adaptation (Universitatea “Babes–Bolyai”–
Cluj-Napoca).

14
 CAPITOLUL 2

BAZELE CELULARE ALE EREDITĂŢII ŞI

VARIABILITĂŢII (CITOGENETICA)

Moto:
"Precum istoria Pământului este înscrisă în straturile sale
geologice, tot astfel istoria unui organism este înscrisă în
cromozomii săi"
H. Kihara

Ereditatea, proprietate esenţială a vieţii, trebuie să fie determinată, ca şi

celelalte proprietăţi, de un substrat material cu o anumită localizare, structură şi
funcţie.
Preocupările filozofilor şi oamenilor de ştiinţă până în secolul XIX
pentru a găsi un suport material al eredităţii s-au soldat cu formularea a
numeroase ipoteze, de multe ori speculative. De abia în secolul XIX, odată cu
apariţia şi dezvoltarea citologiei s-a putut trece la studiul sistematic al celulei,
aceasta constituind unitatea structurală de bază, comună organismelor vii, cu
excepţia virusurilor.
Pentru cunoaşterea eredităţii, studiul celulei şi a mecanismelor diviziunii
celulare prezintă o importanţă deosebită. Într-adevăr, cunoştinţele acumulate au
permis identificarea materialului genetic, descoperirea mecanismului de
transmitere a genelor de la o celulă la alta, de la un organism la altul şi a modului
cum se realizează recombinarea genetică. Toate aceste fenomene sunt determinate
de un complex de structuri şi funcţii celulare.
Invenţia microscopului la sfârşitul secolului al XVI-lea a deschis o nouă
eră în cercetarea structurilor materiei vii. Astfel, în anul 1665 fizicianul englez R.
Hooke, cu ajutorul microscopului, descoperă celula. În anul 1831, R. Brown,
cercetând celulele din epiderma plantelor Orchideae şi Asclepiadeae, descoperă
nucleul. Pe baza datelor acumulate despre celulă, botanistul M. J. Schleiden
(1838) şi zoologul T. Schwann (1839) elaborează teoria celulară, potrivit căreia
celula reprezintă unitatea structurală a materiei vii.
O mare importanţă pentru dezvoltarea geneticii a avut-o descoperirea
mitozei sau diviziunii nucleare indirecte (cariokineza) la plante, de către W.
Flemming (1882). La interval scurt a fost descoperită meioza şi fecundarea la
animale de către E. van Beneden (1883), A. Weismann (1883) ş.a. şi la plante de
către L. Guignard (1889).
Descoperirea diviziunii nucleului a permis studiul cromozomilor,
denumiţi astfel de W. Waldeyer (1888), cărora, datorită proprietăţilor pe care le
au, li s-a atribuit un rol esenţial în ereditate. Dependenţa fenomenelor ereditare de
nucleu, respectiv de cromozomi a deschis drumul cercetărilor privind substratul
15
material al eredităţii.
În ultimele decenii, mijloacele moderne de cercetare au contribuit la
mari descoperiri în domeniul citologiei. Pentru studiul celulei se foloseşte astăzi
microscopul cu contrast de fază, fluorescent, electronic şi microscopul cu raze
ultraviolete. Se obţin imagini mărite până la câteva sute de mii de ori. Alături de
succesul din domeniul opticii, progrese însemnate s-au făcut şi în domeniul
metodelor biofizice şi biochimice. Tabloul general al structurilor celulare s-a
completat şi s-a complicat mereu cu elemente noi.
Pentru a rezolva multiplele probleme pe care le ridică citologia se face
apel la chimie, fizică, fiziologie şi alte discipline; genetica utilizează descoperirile
citologice pentru elucidarea mecanismelor eredităţii. Din colaborarea dintre
genetică şi citologie s-a născut un domeniu nou al biologiei numit citogenetică.
Celula este unitatea morfo-funcţională elementară a oricărui organism
procariot sau eucariot, constituind principalul nivel de organizare a materiei vii,
capabil de autoreglare, autoconservare şi autoreproducere.
Celula poate fi considerată, conform organizării sistemice a lumii vii, un
sistem biologic deschis, în echilibru dinamic cu mediul ambiant (celula
procariotă) sau ca un subsistem, când constituie parte componentă a unui ţesut,
organ sau organism pluricelular (celula eucariotă).
Celulele tuturor organismelor au acelaşi plan general de organizare,
fiind formate din membrană şi protoplasmă, însă analizând evoluţia aparatului
genetic se disting două mari grupe de organisme: procariote şi eucariote.

2.1. STRUCTURA CELULEI PROCARIOTE

Procariotele sunt organisme cu o structură simplă, ce cuprind vieţuitoare

acelulare, din care fac parte viroizii, virusurile şi micoplasmele şi vieţuitoare
celulare, bacteriile şi algele albastre-verzi (cianoficeele).
Materialul genetic este reprezentat de o moleculă de ADN sau ARN,
necomplexat cu proteine histonice sau nehistonice. Cromozomul procariotelor se
găseşte în contact direct cu citoplasma, deoarece compartimentarea celulară şi
specializarea membranelor este abia schiţată.
Viroizii sunt agenţi infecţioşi reprezentaţi de o moleculă scurtă de ARN,
lipsiţi de înveliş proteic. Primii viroizi au fost identificaţi ca agenţi ce produc
boala cartofilor fuziformi sau stelarea cartofilor, ulterior identificându-se în cazul
mai multor boli grave. Majoritatea viroizilor se găsesc în nucleul celulei gazdă,
replicarea ARN viroidal depinzând strict de complexul enzimatic al celulei gazdă.
Virusurile sunt particule infecţioase acelulare, submicroscopice, care
produc bolile cunoscute sub denumirea de viroze. Virusurile atacă toate
organismele, de la bacterii (bacteriofagi), până la celulele animale şi vegetale.
Virusurile sunt lipsite de complexul enzimatic necesar sintezei de
substanţe energetice şi reproducerii. De aceea, virusurile folosesc mecanismele şi
organitele celulei gazdă pentru reproducere, fiind considerate organisme parazite
obligatoriu sau, altfel spus, parazite la nivel genetic. Celula gazdă produce şi
16
furnizează precursorii necesari replicării moleculei de acid nucleic viral şi a
proteinelor virale, care apoi se asamblează, rezultând o nouă particulă virală.
Particulele virale, de obicei, lizează (distrug) membrana celulei gazdă, putând
produce noi infecţii.
Structura particulei virale a fost descoperită de A.D. Hershey şi M.
Chase, în anul 1952. Particula virală este alcătuită dintr-un înveliş proteic,
denumit capsidă, formată dintr-o singură proteină sau din mai multe proteine
stratificate, iar la virusurile mai mari se adaugă lipide şi glucide. Capsida poate
avea diverse forme, în funcţie de natura subunităţilor proteice, care au fost
denumite capsomere. La unele virusuri (R17, F2, virusul herpesului), capsida poate
fi înconjurată de un înveliş proteic extern (anvelopă externă) cu ajutorul căruia
fagul aderă pe membrana celulei gazdă.
În interiorul capsidei se găseşte materialul genetic reprezentat de o
moleculă de ADN (dezoxiribovirusuri) sau o moleculă de ARN (ribovirusuri), de
mărimi diferite, specifice fiecărui tip de virus.
La unii bacteriofagi (virusuri ale bacteriilor) capsida se continuă cu o
coadă cu simetrie elicoidală, la ale cărei extremităţi sunt prezente mai multe
filamente codale, ce asigură contactul cu celula parazitată (figura 2.1.).

Fig. 2.1. Structura celulei la procariote:

A-dezoxiribovirus; B-micoplasmă; C-bacterie; D-cianoficee
(mz-mezozom, rb-ribozom, p-peretele celular, pl-plasmalema,
r-produs de rezervă, t-tilacoid) (după Roland şi Szőllősi)

Micoplasmele sunt organisme extrem de simple, care nu au perete

celular fiind delimitate de plasmalemă, în interiorul căreia se găsesc câteva sute
de ribozomi şi un cromozom reprezentat de o moleculă de ADN. Deşi au o
structură foarte simplă, sunt capabile să-şi sintetizeze în mod independent
proteinele şi ATP necesare metabolismului. Micoplasmele produc o serie de boli
atât la animale (pleuropneumonia taurinelor), cât şi la plante (stolburul
solanaceelor, cloroza asterului, nanismul porumbului etc.).

17
 Celula bacteriană. Este delimitată la exterior de un perete celular rigid,
alcătuit din glicoproteine complexe (de tipul mureinelor), care, în funcţie de
structura chimică, conferă acesteia caracteristicile de imunitate şi patogenitate.
Plasmalema, de natură lipo-proteică este situată pe faţa internă a peretelui celular,
delimitând citoplasma. Citoplasma nu este omogenă din punct de vedere
structural, înglobând o serie de vezicule membranoase, microfibrile, ribozomi,
glucide de rezervă etc. Zona centrală a citoplasmei cuprinde o masă densă de
microfibrile, reprezentând molecula de ADN, ce constituie materialul genetic.
ADN este bicatenar, circular, necomplexat cu histone, cu o lungime de aproape 1
mm. Această moleculă de ADN constituie cromozomul sau genoforul bacterian.
În jurul său citoplasma este mai densă, rezultând aşa numitul nucleoid, care este
lipsit de membrană şi nucleol.
Cercetarea electronomicroscopică a bacteriilor a evidenţiat o serie de
invaginări tubulare sau lamelare ale plasmalemei, denumite mezozomi.
Mezozomii sunt accesorii ale genoforilor implicaţi în activitatea respiratorie,
replicarea semiconservativă a ADN şi diviziunea celulei (F. Jacob, 1966).
Cianoficeele (algele albastre-verzi) sunt cele mai vechi organisme
cunoscute, unicelulare, de formă filamentoasă (Oscillatoria), globuloasă
(Spirulina), care au o organizare destul de apropiată celei bacteriene. La
cianoficee, invaginaţiile plasmalemice au forme aplatizate, grupate în pachete de
vezicule membranoase, denumite tilacoide, ce conţin pigmenţi fotosintetizatori.

2.2. STRUCTURA CELULEI EUCARIOTE

Celula eucariotă, vegetală sau animală, delimitată de membrana celulară

este alcătuită din protoplasmă, care conţine două componente fundamentale:
citoplasma şi nucleul.
Citoplasma are o compartimentare strictă, conţinând organite
citoplasmatice lipsite de membrană (microtubuli, centrioli, microfilamente,
ribozomi), cu membrană simplă (reticul endoplasmic, aparatul Golgi, lizozomi,
peroxizomi, glioxizomi, lomazomi) şi cu membrană dublă sau anvelopă (nucleu,
plastide, mitocondrii) (Toma C. şi colab., 1995).
Membrana celulară. Constituie învelişul extern al celulei şi are rol de
efector al controlului schimburilor de substanţe dintre conţinutul celulei şi mediul
ambiant. Ea este reprezentată de stratul bimolecular fosfolipidic, care poartă pe
faţa sa externă un strat proteic bogat în hidraţi de carbon, iar pe faţa sa internă un
singur lanţ proteic. La microscopul electronic apare formată din două straturi,
fiecare de câte 20 Å grosime, între care se află un spaţiu clar de 35 Å.
La animale, celula are la exterior doar membrana plasmatică. La plante,
celulele sunt învelite în plus, la exterior, de un perete celular impregnat cu
celuloză, lignină, săruri sau alte substanţe. Aceasta prezintă o mare importanţă
economică, cum ar fi de exemplu în cazul plantelor textile, de la care se obţin
fibre pentru industria textilă.

18
 Structura şi funcţiile membranei plasmatice sunt determinate genetic. Ea
are un rol fiziologic şi biochimic în viaţa celulei, fără a participa direct la
activităţile formative şi de transmitere ereditară.
Citoplasma. Reprezintă partea celulei situată între membrana plasmatică
şi membrana nucleară. Este alcătuită dintr-o matrice citoplasmatică şi organite
citoplasmatice.
Matricea constă dintr-o plasmă coloidală, reprezentând un sistem
heterogen format din lanţuri macromoleculare şi agregate moleculare, precum şi
enzime, substanţe metabolice de rezervă etc.
Organitele citoplasmatice, caracteristice principial pentru toate celulele
sunt: reticulul endoplasmic, mitocondriile, ribozomii, corpusculii Golgi (prezente
în toate celulele), cloroplastele (la speciile vegetale fototrofe), centriolii (în
celulele animale, la unele alge şi ciuperci), lizozomii (în celulele animale şi,
probabil, ale unor plante).
Reticulul endoplasmic. La microscopul electronic în citoplasmă a fost
descoperit un sistem de cisterne, vezicule şi canalicule, denumite de K. Porter
(1953) reticul endoplasmic. Canaliculele au un diametru de 500 Å, iar cisternele
până la 1500 Å. Starea în care la plante şi animale ribozomii sunt ataşaţi de
reticulul endoplasmic s-a numit ergastoplasmă.
Mitocondriile. Sunt organite citoplasmatice care se găsesc în mod
obişnuit în toate celulele. Ele au fost studiate la animale mai mult decât la plante,
deşi, în general, au aceeaşi structură şi funcţie.
Mitocondriile variază ca mărime, de la 0,2 µ (limita de rezoluţie a
microscopului obişnuit) până la câţiva µ. Mitocondriile au diferite forme, după
celulele din care fac parte (bastonaşe, filiforme, sferice etc.). În celula vie ele apar
mobile, fiind antrenate de mişcările citoplasmice. Numărul acestor organite
variază de la un ţesut la altul; astfel, se găsesc în număr mare în celulele ce aparţin
unor ţesuturi cu activitate intensă (celulele meristematice, miofibrile, tuburile
renale etc.).
Mitocondriile sunt înconjurate de o membrană dublă, asemănătoare
aceleia de la exteriorul celulei. Membrana internă formează numeroase invaginări
(criste mitocondriale), care măresc foarte mult suprafaţa activă a mitocondriilor.
Aceste organite constituie centrul unor trepte ale procesului de respiraţie aerobă.
Ele posedă enzimele necesare cu rol în oxidarea grăsimilor şi de fosforilare.
Studiul complex al mitocondriilor a relevat existenţa unui ADN
mitocondrial şi a unui aparat enzimatic propriu, ce permite sinteza unor proteine
caracteristice. ADN din mitocondrii este bicatenar, circular, asemănător ADN
bacterian. De asemenea, cercetările asupra ribozomilor mitocondriali au relevat
faptul că aceştia sunt de tip bacterian (cu o constantă de sedimentare de 70 S). Pe
această bază s-a tras concluzia că mitocondriile (ca şi plastidele) derivă din
organisme procariote, care au invadat celulele eucariotelor şi s-au subordonat
nucleului acestora.
Într-o mitocondrie pot exista până la 6 molecule de ADN, în cantitate de
10-6-10-7 g (Borst şi colab., 1967). Aparatul genetic mitocondrial explică

19
localizarea unor însuşiri la nivelul citoplasmic, deoarece astăzi se ştie precis că
mitocondriile au proprietatea de a creşte, de a se divide şi posedă continuitate
celulară şi genetică. Genomul mitocondrial la metazoare este constant, alcătuit din
37 gene, cu diferite roluri: 13 gene codifică sinteza diferitelor proteine
mitocondriale, 22 de gene responsabile de sinteza moleculelor specifice de ARNt
şi 2 gene ce deţin informaţia genetică necesară sintezei subunităţilor mari şi mici
ale ribozomilor (ARNr).
Genomul mitocondrial al plantelor este mult mai complex, dar,
funcţional, diferă foarte puţin de cel al metazoarelor. Genele mitocondriale se
transmit pe cale citoplasmatică, pe linie maternă. Mutaţiile care apar la nivelul
mitocondriilor afectează în primul rând funcţiile de respiraţie. Aceste mutaţii pot
să apară cu o frecvenţă relativ mare şi se transmit pe linie maternă la descendenţi.
Ribozomii. Sunt corpusculi submicroscopici cu dimensiuni cuprinse
între 50-300 Å, care se găsesc în citoplasmă, cloroplaste, mitocondrii.
Ribozomii conţin acizi ribonucleici ribozomali şi proteine ribozomale în
proporţie de aproximativ 1:1. Din cauza conţinutului ridicat în acid ribonucleic
ribozomal (ARNr), G. E. Palade (1953), descoperitorul acestor particule, le-a
denumit ribozomi. Ei se găsesc liberi în citoplasmă sau fixaţi de reticulul
endoplasmic.
În celulă, ribozomii îndeplinesc un rol deosebit de important, prin
participarea lor la sinteza proteinelor. Ei se găsesc în cantitate mare în ţesuturile
cu diviziuni celulare intense, în care sinteza proteică se realizează, de asemenea,
intens. În sinteza proteică, ribozomii devin activi prin asocierea lor cu moleculele
de acid ribonucleic mesager (ARNm) împreună cu care formează poliribozomi.
Ribozomii liberi participă la sinteza proteinelor necesare proceselor de
diferenţiere celulară, a unor proteine cu funcţii specifice şi de formare a
organitelor citoplasmatice, în timp ce ribozomii ataşaţi reticulului endoplasmic
participă la sinteza proteinelor destinate secreţiei celulare şi depozitării
proteinelor sintetizate la nivelul celulei.
În ceea ce priveşte originea ribozomilor, cercetările au arătat că la
nivelul nucleolului se produce sinteza componentelor de bază ale acestora (ARNr
şi proteine ribozomale), care la nivelul citoplasmei se asamblează în proporţie
egală.
Ribozomii au mărimi diferite şi se pot clasifica după constanta de
sedimentare (S) la ultracentrifugare în: categoria de 70 S (140-180 Å) prezenţi la
bacterii şi alge verzi şi de 80 S (260-300 Å) prezenţi în celulele eucariotelor
(plante superioare, criptogame şi animale).
Sub acţiunea ionilor de Mg2+, ribozomii se pot uni între ei formând
structuri polimere sau se pot descompune în subunităţi. Aşa de exemplu, la
Escherichia coli s-a descoperit că ribozomii de 100 S sunt formaţi din 2 particule
ribozomale de 50 S.
Cloroplastele. Sunt organite prezente în citoplasma celulelor vegetale.
Ele conţin clorofilă ce imprimă culoarea verde ţesutului în care se găsesc, iar prin
implicarea lor în procesul de fotosinteză deţin rolul de producători primari.

20
 Prezenţa cloroplastelor în celule nu este permanentă, ele se formează, ca
şi mitocondriile, cu care au trăsături comune, din formaţiuni submicroscopice, cu
dimensiuni de aproximativ 500 Å, numite proplastide.
Studiile de microscopie electronică au evidenţiat 3 componente
structurale ale cloroplastului: membrana dublă la exterior, stroma sau substanţa
fundamentală a cloroplastului şi grana, un ansamblu de structuri bogate în
clorofilă.
Membrana cloroplastului este dublă, între cea externă şi cea internă
fiind un spaţiu liber. De obicei, la majoritatea plantelor, cele două membrane sunt
netede, însă la unele (plantele de tip C4), membrana internă prezintă o serie de
cute duble, care măresc suprafaţa funcţională a acesteia. Din punct de vedere
biochimic şi fiziologic, cele două membrane se deosebesc: membrana externă este
permeabilă pentru moleculele cu greutate moleculară mică, iar cea internă
reglează schimburile moleculare între stromă şi hialoplasmă printr-o serie de
molecule transportoare ce le conţine (Toma C., 1995).
Stroma este alcătuită din substanţa fundamentală şi o serie de incluziuni,
cum ar fi: granule de amidon, nucleotide grupate în fibrile de ADN, ribozomi,
plastoglobule osmiofile. Substanţa fundamentală este constituită din proteine, în
mare parte enzime ce participă la replicarea ADN cloroplastic, sinteza ARNm
(transcripţie) şi a moleculelor specifice fotosintezei. Pe lângă proteine, substanţa
fundamentală conţine un număr mare de molecule organice, din grupa zaharurilor,
aminoacizilor, nucleotidelor, dar şi ioni de Mg2+ şi PO3-.
Grana este un sistem membranar complex alcătuit din particule verzi
denumite granum, bogate în clorofilă, de diferite tipuri, implicată în fotosinteză.
Prin constanţa şi continuitatea celulară, cloroplastul îndeplineşte
caracteristicile de bază ale materialului genetic. ADN cloroplastic este o moleculă
bicatenară, circulară, cu o circumferinţă de 40-50 µ, ataşat de membrana
cloroplastului asemănător cromozomului bacterian. Pe lângă ADN, ce stochează
informaţia genetică, cloroplastul posedă întregul complex macromolecular
necesar replicaţiei, transcripţiei şi translaţiei acesteia: ADN-polimeraze, ARN-
polimeraze, ARNm, ARNs, ARNr.
La plantele superioare, genomul cloroplastic este alcătuit din
aproximativ 120 de gene: 4 gene pentru sinteza proteinelor ribozomale din
cloroplast, gene ce codifică subunităţi ale polimerazelor, proteinele fitosistemelor
I şi II, ATP-sintetazei, 30 de gene pentru ARNs şi în jur de 40 de gene ce codifică
proteine cu funcţii încă necunoscute (Raicu P., 1997).
O caracteristică importantă a plastidelor, şi deci şi a cloroplastelor, este
aceea că, de regulă, se transmit pe cale citoplasmatică, cel mai frecvent pe linie
maternă.
Aparatul Golgi. A fost descoperit de Camillo Golgi (1844-1926), în
anul 1898, mai întâi în celulele nervoase animale. Ulterior, s-a evidenţiat în toate
celulele animale şi vegetale.
Aparatul Golgi este bine dezvoltat în toate celulele active, reducându-şi
extinderea în celulele aflate în repaus şi dispare în celulele bătrâne. Este alcătuit

21
din unităţi morfologice şi structurale denumite dictiozomi, complexate cu vezicule
golgiene.
Dictiozomii sunt formaţi din elemente de formă tubulară sau veziculară,
aplatizate, curbate şi dilatate la capete, delimitate de o membrană lipoproteică.
Veziculele golgiene, delimitate de membrane lipoproteice rezultă din dictiozomi,
printr-un proces de înmugurire laterală a tuburilor sau veziculelor.
Cercetările recente susţin că originea aparatului Golgi este membrana
nucleară (unele ciuperci şi alge brune) sau ergastoplasma (în celulele animale şi
ale plantelor superioare).
Complexul Golgi este localizat în apropierea nucleului, având un rol
deosebit de important în transformarea unor substanţe sintetizate la nivelul
reticulului endoplasmic şi orientarea acestora spre plasmalemă, pentru a fi
utilizate în alte sinteze sau pentru a fi eliminate în exteriorul celulei.
În afara rolului deţinut de aparatul Golgi în procesele de secreţie, la
plante, veziculele golgiene participă la formarea fragmoplastului şi a lamelei
mediane în citokineză şi chiar în regenerarea plasmalemei. După Fain-Maurel,
1992, aparatul Golgi, prin interacţiunile sale cu reticulul endoplasmic granular
(ergastoplasma), unde are loc sinteza şi descompunerea proteinelor de secreţie şi
biogeneza membranelor celulare, constituie "placa turnantă a metabolismului
celular şi a traficului membranar" (Toma C. şi colab., 1997).
Centrozomul. Este o formaţie citoplasmică ce se găseşte în apropierea
nucleului şi care apare la microscop sub forma unei zone clare, luminoase,
omogene, cu un centru granular opac, alcătuit din doi centrioli. El este prezent în
toate celulele animalelor şi la plantele inferioare (lipseşte la angiosperme). În jurul
centrozomului se observă filamente radiare ce formează aşa-numitul aster,
precum şi tubulii fusului de diviziune. Acestea apar numai în timpul diviziunii
mitotice.
Centrozomul joacă rol important în diviziunea celulară. El se divide în
doi centrozomi-fii, numiţi sfere directrice. În jurul fiecăruia se formează câte un
aster. Sferele directrice se deplasează apoi spre cei doi poli ai celulei. Datorită
autoreplicării, în fiecare centrozom se găsesc doi centrioli. Aceştia sunt înzestraţi,
în general, cu continuitate genetică. Centriolii se separă în structuri duplex la
începutul fiecărei noi diviziuni (profaza următoare).

În citoplasmă se află factorii ereditari responsabili pentru ereditatea

extranucleară - plasmagenele.
O schemă generală a structurii celulei, alcătuită după imaginile obţinute
la microscopul electronic este prezentată în figura 2.2.

NUCLEUL
Datorită componentelor sale principale, cromozomii, nucleului i s-a
acordat o deosebită atenţie în cercetările de genetică. De peste 200 de ani de când
se studiază acest principal element al celulei s-au acumulat multe date în legătură
cu structura lui fizică, chimică şi funcţională.

22
 La organismele eucariote, în majoritatea cazurilor, nucleul are o formă
ovoidă şi ocupă zona centrală a celulei. La celulele cu metabolism intens, nucleul
ia contururi foarte neregulate. De exemplu, nucleii din celulele endospermului
leguminoaselor au formă spiralată. Forme neregulate iau şi nucleii unor ţesuturi
bolnave, a căror activitate metabolică se măreşte (celula canceroasă).

Fig. 2.2. Schema unei celule alcătuită după datele obţinute

cu microscopul electronic (după Brachet, 1961)

În timpul diviziunii, nucleul suferă schimbări structurale. În perioada

dintre două diviziuni, în interfază, nucleul se caracterizează printr-o intensă
activitate de schimb cu citoplasma, din care cauză acestei perioade i s-a dat
denumirea de perioadă metabolică sau energetică.
Nucleul ocupă, de obicei, 10-20% din volumul celulei şi conţine 15-
25% din azotul acesteia. Excepţie fac spermatozoizii şi anterozoizii, la care
citoplasma ocupă un volum foarte mic.

23
 La microscopul fotonic, nucleul apare cu o structură omogenă, iar la cel
electronic cu o structură mai complexă, constituită dintr-o reţea fină de fibre.
Pentru a studia compoziţia chimică a nucleului, el trebuie izolat de restul celulei.
Pe baza analizei cantitative s-a stabilit că nucleul conţine 14% ADN, 12% ARN,
22,5% proteine bazice şi 51,5% proteine stabile. Din proteinele bazice fac parte
protaminele şi histonele, bogate în aminoacizii lizină, histidină şi mai ales
arginină. ADN se găseşte în structurile cromatice, în timp ce ARN mai ales în
nucleoli. În nucleu se mai găsesc enzime, lipide, ioni de Ca2+, Mg2+, Cu2+ etc.
Nucleul este delimitat la exterior de o membrană nucleară şi conţine în
interior nucleoplasma, cromatina şi nucleolii.
Aşa cum s-a precizat, la procariote, reprezentate de organisme
unicelulare, nucleoidul este difuz şi fără membrană. Nucleoidul nu este complexat
cu proteine bazice de tipul histonelor. Acesta se divide prin amitoză.
Membrana nucleară. Datele actuale cu privire la membrana nucleului
au fost obţinute cu ajutorul microscopului electronic. Ea apare formată din 2 foiţe,
lipoproteice tripartite, fiecare cu o grosime de 75 Å, separate printr-un spaţiu de
100 până la 1000 Å.
Structura membranei nucleare este foarte asemănătoare cu aceea a
membranei mitocondriilor. Spre deosebire de aceasta, ea este prevăzută cu un
sistem de pori ce permite schimbul de substanţe între nucleu şi citoplasmă şi chiar
direct cu exteriorul celulei. Marginile unui por sunt în legătură cu 8 fibre de
cromatină cu diametru de 200 Å, alcătuite din ADN şi proteine histonice, dispuse
sub forma unui ghem.
Ultrastructura membranei nucleare este foarte complicată şi joacă un rol
tot atât de complex în schimburile nucleo-plasmatice. Mulţi cercetători consideră
membrana nucleară un domeniu în care se acumulează substanţe, se organizează
în structuri, de unde migrează în citoplasmă.
Cromatina. Este un complex biochimic constituit din fibre
nucleoproteice (proteine şi ADN) în proporţie de aproximativ 96%, mai multe
tipuri de holoproteine şi fosfolipide. Se prezintă sub forma unor aglomerări
granulare, în vecinătatea membranei nucleare. Unităţile structurale ale cromatinei
sunt nucleosomii, alcătuiţi din molecule de ADN şi 4 fracţii de proteine histonice
(H2A, H2B, H3 şi H4). La fiecare nucleosom se asociază fracţia histonică H1, care
joacă un rol important în spiralizarea fibrelor de cromatină.
Cariolimfa. În interiorul nucleului se găseşte un lichid în stare de sol
numit cariolimfă, nucleoplasmă sau suc nuclear. El conţine proteine, lipoizi,
enzime, acizi nucleici, o serie de cationi (Na, Ca, Mg) ş.a.
În ultimul timp s-a determinat în cariolimfă prezenţa unei structuri
reticulare, asemănătoare reticulului endoplasmic, dar mult mai fină, care conţine
bicatene de ADN ce formează complexe cu histonele şi cu proteinele nehistonice,
reprezentând procromozomii. Filamentul de cromatină este lung şi se găseşte sub
formă despiralizată.
Se cunosc puţine date în legătură cu structura filamentului de cromatină,
deoarece este prea fină pentru puterea de mărire a microscopului obişnuit şi prea

24
mare pentru cea a microscopului electronic.
Densitatea şi compoziţia chimică a cariolimfei variază în funcţie de
starea funcţională a celulei.
Nucleolul. Nucleolii sunt globuli refringenţi, vizibili la microscopul
obişnuit sau cu contrast de fază, în interfază. Numărul lor variază în funcţie de
specie, fiind însă constant în celulele aceleiaşi specii. Dimensiunile nucleolilor
depind de mărimea nucleului, durata interfazei, funcţia celulelor ş.a.
Nucleolii se formează în zona constricţiei secundare a cromozomilor,
asociaţi cu o anumită regiune denumită organizator nucleolar.
În timpul diviziunii mitotice, nucleolii suferă un ciclu de transformări
inverse acelora prin care trec cromozomii. Ei sunt vizibili în interfază, dispar în
profază şi reapar la sfârşitul anafazei.
La microscopul electronic nucleolii apar constituiţi din aglomerări
granulare de elemente filiforme.
Din punct de vedere chimic nucleolii cuprind două grupe de substanţe
(proteine şi acid ribonucleic), care formează un complex ribonucleoproteic. Pe
lângă aceste substanţe, nucleolul mai conţine şi o cantitate mare de fosfolipide şi
alte lipide. El sintetizează o mare cantitate de ARN care migrează în citoplasmă.

2.3. ORGANIZAREA GENOMULUI LA EUCARIOTE

Cromozomii sunt structuri permanente în nucleul celulei şi constituie

materialul genetic de bază. În cromozomi sunt localizate genele. La microscopul
fotonic cromozomii devin vizibili numai în timpul diviziunii celulare. Cu ajutorul
unor tehnici perfecţionate de investigaţie s-a stabilit că ei sunt prezenţi tot timpul
în celulă, dar suferă unele schimbări în diferitele etape care se succed în viaţa
celulei. Numărul şi structura lor genetică rămân însă constante de-a lungul
generaţiilor.

2.3.1. Morfologia cromozomilor

Aspectul cromozomilor poate fi bine studiat în cursul diviziunii celulare

mitotice, în metafază, când se colorează foarte intens. Ei sunt constituiţi din
perechi identice, dar diferiţi ca mărime şi formă de la pereche la pereche. La
speciile dioice există o pereche de cromozomi, care diferă morfologic de la un sex
la altul, denumiţi heterozomi sau cromozomi ai sexului, având un rol special în
determinarea sexului. Celelalte perechi de cromozomi, care alcătuiesc majoritatea
cromozomilor poartă numele de autozomi. Segmentul cromozomic situat terminal
faţă de constricţia secundară a căpătat denumirea de satelit. Satelitul serveşte la
identificarea cromozomilor cu organizator nucleolar. Deci, numărul nucleolilor
dintr-un nucleu este egal cu numărul cromozomilor cu satelit.
Fiecare cromozom este format din două cromatide unite printr-o
formaţie cu diametrul mai mic decât al cromozomului numită centromer.
Deoarece în zona centromerului cromozomul are diametrul mai mic, acestei zone
25
i s-a dat denumirea de constricţie primară (spre deosebire de constricţia
secundară din regiunea organizatorului nucleolar).
Centromerul are un rol important în timpul diviziunii celulare deoarece
serveşte la ataşarea cromozomilor de fibrele fusului nuclear, fiind considerat
motorul neurochimic ce determină deplasarea cromozomilor în mixoplasma
celulei în diviziune, iar în meioză determină sinapsa cromozomilor omologi şi
constituie locul ce marchează separarea cromatidelor la sfârşitul metafazei şi
începutul anafazei.
Structura centromerului cuprinde trei zone: kinetocorul, situat pe faţa
externă a fiecărei cromatide, o zonă centrală cu o grosime mai mare şi o zonă
internă responsabilă de interacţiunea dintre cromatide în subfaza G2, profază şi
metafază. Kinetocorul este un complex proteic sintetizat pe baza informaţiei
genetice a ADN din regiunea centromerului.
Poziţia centromerului în cromozom determină formarea a două braţe
egale sau inegale, prin urmare existenţa mai multor tipuri morfologice de
cromozomi:
- metacentrici, centromerul este plasat la jumătatea distanţei dintre cele
două capete, braţele fiind egale;
- submetacentrici, centromerul este localizat submedian, braţele fiind
inegale;
- acrocentrici, centromerul este localizat subterminal, braţele fiind
accentuat inegale (figura 2.3.).
Cromozomii telocentrici, cu centromerul situat strict terminal, nefiind
stabili, s-a renunţat la această grupă morfologică (Swanson şi colab., 1981, citaţi
de Cîrlan M.,1996).

Fig. 2.3. Tipuri de cromozomi:

a-metacentric; b-submetacentric; c-acrocentric; d-cromozomi de Lilium;
P-constricţie primară; S-constricţie secundară, zona organizatorului nucleolar

Extremităţile cromatidelor sunt delimitate de formaţiuni denumite

telomere. Telomerele reprezintă zone în care cromatina este puternic condensată,
asigurând stabilitatea şi individualitatea cromozomilor pe parcursul diviziunii
celulare. Telomerele împiedică fuzionarea cromozomilor cap-la-cap în metafază
şi anafază.
26
 Fragmentele de cromozom fără centromer sunt capabile de a se replica,
dar incapabile de a se orienta în mitoză spre polii celulelor. Unele cercetări
efectuate la coccidii şi scorpioni, dar şi la plante (Luzula) au pus în evidenţă
prezenţa unor centromeri dispersaţi pe toată lungimea cromozomului (centromeri
difuzi). Aceşti cromozomi policentromerici, în timpul diviziunii mitotice se pot
fixa prin oricare segment, de tubulii fusului de diviziune.
Centromerul este o formaţiune capabilă de autoreplicare. Diviziunea
cromozomului este precedată de diviziunea centromerului, care implică replicarea
ADN centromeric, ce acţionează ca un locus al formării kinetocorului. El se
colorează foarte puţin şi adesea este acromatic şi Feulgen negativ.
Forma cromozomilor. Este caracteristică fiecărei specii, dar poate
varia, în funcţie de specializarea celulei în ţesut, de starea fiziologică a celulei şi
de influenţa diferiţilor factori externi. O celulă somatică de la Drosophila
melanogaster în cursul diviziunii mitotice (figura 2.4.) are patru perechi de
cromozomi şi anume: două perechi de forma literei V, o pereche de formă sferică
şi o pereche heteromorfă: la masculi, alcătuită dintr-un cromozom sub formă de
bastonaş şi unul sub formă de cârlig, în timp ce la femelă ambii cromozomi ai
perechii sunt identici. Aceşti cromozomi au rol în determinarea sexului.

Fig. 2.4. Cromozomii somatici

la Drosophila melanogaster (♀)

În celulele somatice cromozomii sunt perechi. Cromozomii unei perechi

au aceeaşi formă, mărime şi aceleaşi gene alele şi se numesc cromozomi omologi.
În fiecare pereche de cromozomi omologi, unul este de provenienţă maternă, iar
celălalt, paternă, caracteristică determinată de faptul că celula-ou (zigotul),
rezultat al fecundării, cumulează setul haploid de cromozomi ai mamei şi ai
tatălui.
În metafază, cromozomii se prind de fibrele fusului de diviziune la
nivelul centromerului, luând forma de U, L, V, ş.a. Clivajul longitudinal începe
întotdeauna în acelaşi loc. Toate acestea demonstrează, în plus, individualitatea
pronunţată a cromozomilor.
Mărimea cromozomilor. Variază în funcţie de specie şi, într-o măsură
foarte mică, de unele condiţii de mediu. Ca lungime, pot atinge valori cuprinse
între 0,1-30 µ, iar ca grosime valori de 0,1-2 µ. S-ar părea, în general, că mărimea
27
lor este proporţională cu mărimea celulei şi invers proporţională cu numărul lor.
De asemenea, cercetările arată că lungimea cromozomului este, în general,
proporţională cu numărul de gene pe care le conţine.
Anumiţi factori de mediu pot influenţa mărimea cromozomilor. De
exemplu, scăderea temperaturii face ca în celulele vegetale în plină diviziune să
apară cromozomi mai contractaţi, mai scurţi. Prezenţa alcaloidului colchicină, în
timpul diviziunii celulare, scurtează, de asemenea, cromozomii.
Numărul de cromozomi. Este relativ constant pentru indivizii ce
alcătuiesc o specie de plante sau animale. Acest număr variază în limite mari la
diferite specii, de la doi câţi întâlnim în celulele somatice la Ascaris
megalocephala, până la câteva sute (Amoeba proteus).
În celulele somatice numărul lor este dublu (diploid) şi se notează cu 2n,
iar în celulele sexuale este redus la jumătate (haploid) şi se notează cu n. În
tabelul 2.1. se indică la câteva specii de plante şi animale numărul n şi 2n de
cromozomi.
Tabelul 2.1.
Numărul de cromozomi la diferite specii de plante şi animale

Plante n 2n Animale n 2n
Triticum monococcum 7 14 Drosophila melanogaster 4 8
Triticum durum 14 28 Culex pipiens 3 6
Triticum aestivum 21 42 Bombyx mori 14 28,56
Zea mays 10 20 Plasmodium malariae 1 2
Oryza sativa 12 24 Ascaris megalocephala 1,2 2,4
Secale cereale 7 14 Cyprinus carpio 52 104
Hordeum sativum 7 14 Musca domestica 6 12
Medicago sativa 16 32 Blatta orientalis 24 48
Medicago lupulina 16 32 Apis melifera 8,16 16,32
Trifolium pratense 7 14 Rana esculenta 13 26
Trifolium repens 14 28 Gallus domestica 38 76,78
Trifolium hybridum 8 16 Columba liva 40 79,80
Vicia sativa 6 12 Lepus cuniculus 22 44
Vicia faba 6 12 Mus musculus 20 40
Pisum sativum 7 14 Cannis familiaris 39 78
Solanum tuberosum 24 48 Capra hircus 30 60
Helianthus annuus 17 34 Equus caballus 33 66
Beta vulgaris 9 18 Sus scrofa 20 40
Cannabis sativa 10 20 Ovis aries 27 54
Vitis vinifera 19 38,76 Bos taurus 30 60
Pyrus communis 17 34,51 Felis domestica 19 38
Malus baccata 17 34 Felis tigris 19 38
Neurospora crassa 7 -- Cotumix cotumix 40 80
Escherichia coli 1 -- Homo sapiens sapiens 23 46

Simbolul x indică numărul haploid de cromozomi ai speciilor diploide

strămoşeşti denumit număr de bază, număr monoploid sau genom.
28
 În celulele somatice cromozomii sunt perechi, iar din punct de vedere
morfologic apar, în general, ca nediferenţiaţi. Deşi numărul lor reprezintă un
caracter de specie, se pot întâlni specii cu acelaşi număr de cromozomi, cu toate
că aparţin unor grupe îndepărtate din punct de vedere sistematic. Acest număr nu
este legat deci de poziţia sistematică a speciei în lanţul filogenetic. Numărul şi
morfologia cromozomilor pentru diferite forme apropiate pot însă să fie folosite
ca indicaţii pentru înrudirea filogenetică a formelor de plante sau animale. Pe
aceste constatări se bazează ramura sistematicii numită kariosistematica.
Constanţa numărului de cromozomi este totuşi relativă. Starea
organismului şi condiţiile externe pot produce modificări asupra numărului de
cromozomi în celulă. Numărul de cromozomi poate varia în funcţie de ţesutul în
care se află celula. Astfel, în ficatul animalelor numărul garniturilor de
cromozomi este un multiplu al numărului de cromozomi din celulele sexuale ale
aceluiaşi organism (4x, 8x etc.). La speciile de plante angiosperme, nucleii din
celulele endospermului, datorită fenomenului dublei fecundări, conţin trei
garnituri de cromozomi, fiind simbolizat 3n.
Numărul, forma şi mărimea cromozomilor în metafază, din celulele
somatice ale unui organism, sunt indicate prin noţiunea de cariotip. În figura 2.5.
sunt redate cariotipurile la diferite specii.
Nu de mult s-au elaborat diferite metode pentru o identificare mai
precisă a cromozomilor la diferite specii de plante şi animale. Una dintre acestea
este şi metoda de bandare. În anul 1940, C. Darlington şi La Cour au elaborat o
metodă de colorare a celulelor din ţesuturile meristematice prin tratarea lor cu
temperaturi scăzute. Sub influenţa acestui factor pe cromozom apar benzi mai
intens şi mai puţin colorate.
Principalele tehnici moderne de bandare se împart în 2 categorii:
- tehnici bazate pe folosirea unor fluorocromi (quinacrina) ce se leagă de
ADN. În acest caz benzile caracteristice care apar se numesc benzi Q;
- tehnici ce se bazează pe procesul de denaturare şi renaturare a ADN,
urmate de colorare cu colorantul Giemsa. Benzile care apar sunt notate cu G.
În afară de benzile Q şi G au mai fost descoperite şi alte tipuri cum ar fi:
C, R, T, N.
Procedeele de bandare conduc la identificarea certă a perechilor de
cromozomi şi a modificărilor lor structurale (figura 2.6.)
Structura cromozomului. Cromozomii sunt formaţi din două unităţi
alipite în lungul lor numite cromatide. Cu ajutorul microscopului electronic s-a
descoperit că aceste unităţi se compun, la rândul lor, din câte două subunităţi
numite cromoneme. În fiecare cromozom, două cromoneme alcătuiesc câte o
cromatidă. În preajma diviziunii celulare, cromonemele se spiralizează şi se
scurtează. Spiralizarea este inegală, aşa că există zone cu spire mai dense şi mai
puţin dense. La microscopul optic aceste porţiuni apar ca o succesiune de granule,
înşirate ca mărgelele într-un şirag, denumite cromomere.
S-a crezut mult timp că aceste cromomere ar reprezenta unităţi

29
funcţionale - genele. În realitate, aceste îngroşări vizibile sunt porţiuni de spirale
mai dense ce dau aspectul de granule de culoare mai închisă. Cromomerele includ
un număr variabil de gene.
Spiralizarea şi scurtarea cromozomului este maximă în metafază, când
cromozomii apar destul de compacţi. În telofază, începe procesul de despiralizare
al cromozomilor (figura 2.7.).

Fig. 2.5. Cariotipul la diferite specii de plante

30
 O structură importantă care joacă un rol
în evoluţia cromozomului este
heterocromatina. În legătură cu
particularităţile ei s-au adunat multe date,
unele contradictorii, aşa încât, până în
prezent, nu s-a cristalizat o concepţie unitară
asupra acestei formaţiuni. Se ştie însă precis
că în toate stadiile ciclului mitotic unele
sectoare ale cromozomului se colorează
intens. Acestea s-au denumit sectoare
heterocromatice, spre deosebire de altele
eucromatice, care se colorează mai slab.
Colorarea mai intensă se explică prin
creşterea densităţii spirelor cromonemelor.
Sectoarele cu heterocromatină se găsesc, în
general, în apropierea centromerului.
Fig. 2.6. Reprezentarea diagramatică a
benzilor cromozomice la om
(Maximilian C., 1978)

Ele însă, ca localizare, suferă variaţii determinate de influenţa diferiţilor

factori externi. Se consideră că regiunile eucromatice conţin, în general, marea
majoritate a genelor, în timp ce regiunile heterocromatice sunt practic lipsite de
gene.
Heterocromatina se poate prezenta sub trei forme:
- heterocromatina constitutivă este prezentă în toţi cromozomii nucleului
şi este localizată de o parte şi de alta a centromerului. Ea se aglomerează într-o
masă compactă cromatică, care se numeşte cromocentru.
- heterocromatina facultativă, care inactivează genele pentru unul din
cromozomii X. Se ştie că la Drosophila melanogaster, la femelă, care are doi
cromozomi X, numai unul este activ. În felul acesta se realizează o egalitate în
funcţionarea genelor celor două sexe la mamifere, deoarece sexul mascul are
numai un cromozom X activ.
- heterocromatina condensată este distribuită diferit la celulele din
diferite ţesuturi şi blochează acţiunea genelor ce se găsesc în regiunea ei.

Fig. 2.7. Schema evoluţiei cromozomilor

în mitoză:
1-interfaza;
2,3,4-profaza;
5-prometafaza;
6-metafaza.

31
 La unii cromozomi de porumb, în poziţii diverse, se observă prezenţa
unor noduli, care se colorează puternic, cunoscuţi sub denumirea de knobi.
Numărul şi poziţia knobilor sunt constante pentru anumiţi cromozomi. Nu se
cunoaşte precis rolul acestor formaţiuni, dacă conţin sau nu gene. Se presupune că
ar avea rol în procesul de gametogeneză.
O schemă generală privind structura microscopică a cromozomului este
prezentată în figura 2.8.

Fig. 2.8. Morfologia şi structura unui cromozom (după Raicu P., 1997)

Compoziţia chimică a cromozomilor. Analiza chimică a

cromozomilor a relevat faptul că ei sunt constituiţi din macromolecule de ADN şi
ARN, proteine cu însuşiri bazice (histone), proteine acide (nehistone), alături de
alte substanţe în cantităţi mai mici: lipide, magneziu, calciu, enzime. Complexul
ADN-histone constituie substanţa structurală fundamentală a cromozomului, în
timp ce ARN, care se formează la nivelul cromozomului, este transferat în
citoplasmă, având rol în procesul de biosinteză a proteinelor.
Dintre toţi componenţii cromozomilor, ADN se găseşte în cantitate
constantă. În celulele somatice cantitatea lui este dublă faţă de cantitatea din
celulele sexuale ale aceluiaşi organism, variind însă de la specie la specie. ARN
se găseşte în cromozomi în cantităţi foarte variabile, de la 3 la 35%. La fel de
32
variabilă este şi cantitatea de proteine nehistonice, aceasta fiind sub dependenţa
activităţii genelor.
În tabelul 2.2. este prezentată compoziţia chimică a cromozomilor.

Tabelul 2.2.
Compoziţia chimică a cromozomilor (%)
Ne- ADN activ în
Sursa ADN Histone ARN
histone transcripţie
Embrion de mazăre 39,0 40,0 11,0 10,0 12,0
Mugure de mazăre 40,0 52,0 4,0 4,0 6,0
Cotiledon de mazăre 43,5 34,5 16,0 6,0 32,0
Ficat de şobolan 47,0 37,0 15,0 1,0 20,0
Timus de viţel 40,2 46,0 13,0 0,3 15,0
Blastulă de arici de mare 39,0 41,0 19,0 1,0 10,0
Larvă de arici de mare 33,4 29,0 35,0 2,6 20,0

2.3.2. Structura moleculară a cromozomului

S-au acumulat multe date în legătură cu compoziţia chimică a

cromozomilor. Nu acelaşi lucru se poate afirma despre structura moleculară a
cromozomilor de la organismele eucariote, a configuraţiei structurale a
elementelor ce alcătuiesc această compoziţie chimică.
Microscopia optică nu poate oferi detalii, iar microscopia electronică nu
ne oferă încă imagini clare, deoarece cromozomii sunt foarte neregulaţi şi au o
lungime prea mare pentru a putea fi observaţi în întregime.
Din această cauză s-a încercat a se crea diferite modele de structură, care
să ţină seama de prezenţa unui număr mare de molecule de ADN, de dispunerea
unui număr mare de gene pe cromozomi, de posibilitatea dublării unei singure
cromatide, de stabilirea structurii cromozomice şi de replicaţia ADN. Până în
prezent s-au conturat mai multe ipoteze privind modelul de structură moleculară
al cromozomului:
Ipoteza polifibrilară presupune existenţa în fiecare cromatidă a unui
mănunchi de fibre ce corespund macromoleculelor de ADN. Cromozomul ar
avea, în acest caz, diametrul de 4000 Å, fiind format din două cromatide de câte
2000 Å. Acestea ar conţine subunităţi de dimensiunea ADN de 20 Å. Ipoteza este
criticată pentru mai multe motive. Numărul mare de fibre identice ar constitui o
risipă de material genetic. Se ştie că mutaţia genetică afectează o porţiune din
molecula de ADN, de asemenea afectează o porţiune din lungimea cromozomului.
Din moment ce afectează numai o porţiune de fibră nu mai poate fi prezentă pe tot
segmentul de cromozom. Odată cu clivarea cromozomilor, în timpul diviziunii
celulare, mutaţia ar fi repartizată numai la una din cele două celule care se
formează; ori aceasta contravine proprietăţii mutaţiilor de a fi ereditare.
Ipoteza structurii monofibrilare a cromozomului este reprezentată de
diferite modele. Potrivit modelului lui J. A. Taylor (1957, 1960, 1963) şi E.
Freese (1958) fiecare cromatidă este constituită dintr-un număr mare de molecule
33
de ADN, dispuse cap la cap, legate între ele prin legături de tipul 3’, formate din
resturi de fosfoserină asociate nucleotidelor terminale de ADN şi legături de tipul
5’ formate din punţi difosforice. Al treilea tip de legături între moleculele de ADN
ar fi de natură peptidică (legături H), care au rolul de a asigura stabilitatea
structurii cromatidei (figura 2.9.).
Un alt model presupus de J. A. Taylor (1958), susţine că în lungul
cromatidei ar exista o coloană dublă la care de o parte şi de alta se leagă
moleculele de ADN. Replicarea cromatidei s-ar realiza prin clivarea coloanei
centrale şi separarea catenelor de ADN, după care fiecare jumătate îşi reface
jumătatea complementară (figura 2.10.).

Fig. 2.9. Modelul lui Taylor şi Fig. 2.10. Modelul lui Taylor
Freese cu privire la privind structura
structura monofibrilară moleculară a
a cromozomului cromozomului

Ipoteza fibrei cutate a lui E. J. Du Praw (1970) consideră că fiecare

cromatidă este constituită dintr-o moleculă lungă de ADN asociată cu proteine,
cutată neuniform transversal şi longitudinal. În interfază, fibrele elementare se
cutează, constituind cromozomul, cu ajutorul unor proteine contractate în
metafază (figura. 2.11.). Această ipoteză a fost sugerată lui Du Praw de existenţa
inelului de translocaţie la Oenothera, unde toţi cromozomii sunt asociaţi. Ca
urmare, întregul set de cromozomi haploizi ar fi format dintr-o singură moleculă
de ADN gigantică şi circulară.
Modelul nucleosomului a fost conceput pe baza cercetărilor de
biochimie, de microscopie optică, electronică şi de difracţie în raze X.
În alcătuirea cromozomului de tip eucariot ADN este în cantitate de 13-
15%, ARN 12-13%, iar proteinele de 68-72%. Aceste procente diferă de la specie
la specie. La aceeaşi specie însă, mărirea cantităţii de ADN se poate realiza prin
34
multiplicarea numărului de garnituri cromozomice, adăugarea unui anumit număr
de cromozomi, duplicaţia genelor şi mărirea cantităţii de ADN repetitiv.

Fig. 2. 11. Modelul lui Du Praw cu privire la dispoziţia fibrelor

într-o cromatidă: a-transversală; b-longitudinală;
c-combinată; d-structura cuaternară a fibrei

ADN din cromozomii de tip eucariot este format din gene structurale
(secvenţe unice de nucleotide) şi porţiuni care nu deţin informaţie genetică şi au
rolul de a ocupa spaţiul dintre gene. A doua categorie sunt secvenţele de
nucleotide intermediar repetitive şi care se găsesc în mai multe copii. A treia
categorie sunt secvenţele de nucleotide înalt repetitive ce se repetă într-un număr
mare de copii şi sunt localizate în heterocromatină.
Dintre aceste categorii variaţia cantităţii de ADN din genom este
datorată secvenţelor de nucleotide repetitive, care în cea mai mare măsură sunt
nefuncţionale.
În afară de aceste categorii de secvenţe mai
există formaţiunile denumite palindroame. Ele
sunt formate din secvenţe inversate dând
naştere la nişte bucle.
Privită la microscopul electronic,
cromatina apare formată din granule cu
diametrul de 70-100 Å, legate între ele cu o
fibră de 20 Å. O granulă este de fapt un
nucleosom, care cuprinde un cilindru turtit de
natură histonică în jurul căruia se înfăşoară un
filament de ADN format din 100-140
nucleotide.
Fig. 2.12. Modelul nucleosomului
35
 În nucleu, cromatina formează un filament de 100 Å, alcătuit din
aranjarea liniară a nucleosomilor şi un filament cu diametrul de 200-300 Å format
din răsucirea filamentului subţire (figura 2.12.).

2.3.3. Tipuri particulare de cromozomi

În afara tipului obişnuit al cromozomilor din celulele somatice

(autozomi şi heterozomi), au fost descoperiţi în anumite celule şi alte tipuri de
cromozomi: cromozomi uriaşi, cromozomi tip "perie de lampă" şi cromozomi
accesorii sau de tip "B".
Cromozomii uriaşi au fost puşi în evidenţă de Balbiani (1881) în
glandele salivare ale larvelor de Chironomus. Ulterior, au fost evidenţiaţi şi la
Drosophila melanogaster, în glandele salivare, în celulele intestinului şi a
tuburilor lui Malpighi.
Aceşti cromozomi s-au format prin multiplicarea cromatidelor de peste
1000 de ori, care au rămas însă alipite, neseparate (sinapsă mitotică) şi
despiralizate, fără ca nucleul să se dividă. Din cauza numărului mare de
cromatide, aceşti cromozomi se mai numesc şi polyteni.
Structura cromozomilor polyteni este aceeaşi ca a celorlalţi cromozomi
somatici, deosebindu-se de aceştia prin lungimea şi grosimea lor mult mai mari.
Dimensiunile lor foarte mari permit cercetarea unor detalii de structură.
Configuraţia cromozomilor uriaşi este alta comparativ cu aceea a
cromozomilor somatici obişnuiţi. De exemplu, la Drosophila melanogaster
formează cinci braţe lungi şi unul scurt, unite într-un singur punct, numit
cromocentru. Cromozomii sexului sunt în prelungire formând un singur braţ,
cromozomii perechii a doua şi a treia formează alte patru braţe, iar cromozomii
perechii a patra un singur braţ, foarte scurt (figura 2.13.).

Fig. 2.13. Cromozomii uriaşi din glandele salivare ale larvelor de Drosophila
melanogaster şi formarea "puff"-urilor: 1-cromozomii sexului; 2-cromozomii II;
3-cromozomii III; 4-cromozomii IV; a-un disc; b-formarea inelului lui Balbiani;
c-un "puff"; d-ipoteza lui Beerman despre structura unui "puff".
36
 De-a lungul lor, aceste braţe formează benzi (discuri) întunecoase, care
alternează cu alte benzi, luminoase. Unii autori au presupus că aceste discuri
("discurile lui Balbiani") ar reprezenta locul genelor. Sunt aproximativ 6000
asemenea discuri întunecoase. În anumite locuri, structura densă a lor se
deslânează formând funde în jurul cromozomului, cărora li s-a dat denumirea de
"puff"-uri sau "bulbi". Aici are loc sinteza ARN, sugerând activitatea intensă a
genelor ce se găsesc în aceste segmente.
Cromozomii lampbrush (perie de lampă) au fost puşi în evidenţă în
ovocitele vertebratelor în timpul profazei meiozei. Ating lungimea de peste 1000
µ şi sunt consideraţi cei mai lungi cromozomi care se cunosc până în prezent.
Spre deosebire de cromozomii uriaşi, ei sunt foarte subţiri, ajungând
uneori la limita vizibilităţii microscopice. Cromozomii perie de lampă posedă un
ax central, în lungul căruia sunt înşirate cromomerele, din care ies lateral perechi
de bucle filiforme, dând aspectul firelor de păr ale unei perii de lampă (figura
2.14.). Aceste bucle se presupune că sunt spirale ale cromonemei, active din punct
de vedere genetic. Ele cresc în profaza I şi descresc către metafaza I a meiozei.
Nu se ştie cum au apărut aceşti cromozomi. Noua configuraţie
corespunde unei activităţi intense, care contribuie la formarea de rezerve viteline
în citoplasma ovocitelor.

Fig. 2.14. Cromozomii perie de lampă (lampbrush)

a-schema unui bivalent; b-secţiune printr-un singur cromozom;
c-structura unei bucle şi a cromonemelor

Cromozomii accesorii se găsesc în plus faţă de cromozomii autozomi şi

ai sexului. Spre deosebire de cromozomii obişnuiţi, notaţi cu "A", cromozomii
accesorii se mai numesc şi "cromozomii B". Numărul lor diferă de la un organism
la altul şi de la un ţesut la altul şi nu sunt omologi nici între ei şi nici cu
cromozomii obişnuiţi pe lângă care se găsesc. Sunt heterocromatici, mici şi inerţi
din punct de vedere genetic. În meioză şi mitoză nu se distribuie în mod egal în
celulele în care se formează. Nu se cunoaşte încă originea lor, dar după toate
probabilităţile s-au format din porţiunile mijlocii ale cromozomilor normali, ale
37
căror extremităţi s-au ataşat altor cromozomi. Nici rolul lor nu este cunoscut. Ei
pot lipsi fără a perturba viaţa organismelor. Mai curând s-ar putea considera
păgubitoare existenţa lor. Astfel, la secara tetraploidă, atunci când cromozomii
"B" sunt prezenţi, scade fertilitatea polenului şi viabilitatea plantelor. Cromozomii
suplimentari au fost puşi în evidenţă la insecte, păsări, porumb, secară ş.a.

2.4. ORGANIZAREA GENOMULUI LA PROCARIOTE

(BACTERII ŞI VIRUSURI)

Spre deosebire de eucariote, la procariote cromozomul are o organizare

mai simplă, nu însă în ceea ce priveşte şi structura lui moleculară, care este
aceeaşi la toate organismele. Aceasta a favorizat cercetările de genetică, virusurile
şi bacteriile constituind materialul de bază pentru genetica moleculară.
Virusurile, care sunt cele mai simple forme de viaţă, conţin ca material
genetic un singur cromozom, în care genele sunt dispuse liniar. Cu unele excepţii,
numărul de gene este destul de mic. La bacteriofagul T4, de exemplu, sunt
prezente cca 200 de gene, în timp ce la fagul Ф2 numărul lor este de 4-5.
La virusuri genomul viral este destul de variat fiind alcătuit fie din
ADN, fie din ARN (figura 2.15.). Aceşti acizi pot fi monocatenari sau bicatenari.
Volumul moleculei este aproximativ egal cu volumul particulei virale, ceea ce
denotă că ea este foarte strâns torsionată. Virusurile se reproduc pe seama celulei
gazdă şi din această cauză manifestă o strictă specificitate.

Lungimea moleculei de acid nucleic

poate fi foarte diferită. La fagul T2 masa
este de 1,3 x 108 dal, cu 166.000 pb. La
fagul λ masa este de 3,2 x 107 dal,
alcătuit din 47000 nucleotide.
La bacterii, cromozomul este format
din ADN. El este circular şi nu este
separat de citoplasmă printr-o
Fig. 2.15. Cromozomul (ADN) membrană, încât relaţiile lui cu
fagului λ citoplasma sunt directe.

Cromozomul bacterian reprezintă cea mai mare moleculă cu rol genetic

şi conţine 2000-3000 de gene. La bacteria Escherichia coli masa moleculei este
de 2 x 109 dal, iar lungimea de 1 mm. Genele situate în moleculă constituie un
grup de înlănţuire.
Tot la bacterii, pe lângă cromozomul circular, mai pot exista şi alte
molecule de ADN tot de formă circulară, de dimensiuni mult mai mici, localizate
în citoplasmă sau ataşate cromozomului, numite plasmide. Acestea reprezintă un
material genetic accesoriu.
Există şi o clasificare a materialului genetic accesoriu în mai multe
categorii:
38
 - plasmide propriu-zise, constituite din unităţi genetice cu replicaţie
(reproducere) autonomă, cum ar fi factorul col (care determină sinteza de
colicine, cu acţiune bactericidă), factorul F (care determină sexualitatea la bacterii
şi asigură capacitatea lor de conjugare), factorul R (care transferă rezistenţa la
antibiotice prin conjugare) etc.
- plasmide care pot funcţiona fie sub formă autonomă, fie integrate în
cromozomi;

2.5. REPRODUCEREA CELULEI

Una din caracteristicile materialului genetic este continuitatea lui

celulară. Aceasta este asigurată prin reproducerea sa cu mare fidelitate,
transmiţându-se de la celulă la celulă, de la părinţi la urmaşi. La eucariote,
materialul din cromozomi care dictează această reproducere este ADN.
Procariotele conţin în cromozomul lor fie ADN, fie ARN. Reproducerea acestor
acizi nucleici dictează, în ultimă instanţă, reproducerea materialului genetic, a
celulelor organismului.

2.5.1. Mitoza

Reproducerea cromozomilor are loc odată cu reproducerea celulelor.

Dintre formele de reproducere celulară, mitoza este cea mai importantă şi
cuprinde duplicarea cromozomilor, a centrilor mitotici şi separarea cromozomilor
la cei doi poli ai celulei, în vederea formării a două celule fiice. Dintr-o celulă
iniţială, prin diviziuni mitotice repetate, se formează în mod succesiv 2, 4, 8, 16
celule cu acelaşi număr de cromozomi care există în celula iniţială. Prin mitoză,
materialul genetic, cromozomii, îşi menţin structura şi numărul constant. În
procesul mitozei se desprind două etape de bază: diviziunea nucleului
(kariokineza) şi diviziunea citoplasmei (citokineza). În perioada dintre două
diviziuni succesive, nucleul se află în interkineză (interfază).
Interfaza. În interfază nucleul creşte şi se pregăteşte de o nouă
diviziune. Cercetările efectuate cu izotopi radioactivi şi puse în evidenţă prin
autoradiografiere au demonstrat că, în interfază, cromozomii sunt
monocromatidici, iar apoi, fiecare cromatidă îşi reconstituie cromatida pereche, în
urma unui proces de sinteză a elementelor ce o compun. După unele observaţii,
această fază se împarte în trei perioade: G1, în care are loc sinteza proteică, S, în
care se produce dublarea cantităţii de ADN din celulă şi G2, în care încetează
sinteza ADN şi se desfăşoară kariokineza. În interfază cromozomii sunt
despiralizaţi şi conţin gene active.
Profaza. Este prima fază a mitozei. În nucleu, structura lui reticulară se
transformă în filamente vizibile, răsucite sub forma unui ghem numit spirem.
Filamentul, prin răsucire (spiralizare) în jurul axei sale, se scurtează, se îngroaşă
şi prin fragmentare dă naştere la cromozomi. Încă de la începutul profazei se
observă natura dublă a lor. Prin dizolvarea membranei nucleului, cromozomii
39
rămân liberi în citoplasmă. Se disting bine cele două cromatide ca nişte benzi
longitudinale, paralele sau răsucite. De asemenea, se distinge şi centromerul, ca
un segment ce uneşte într-o singură structură, cele două cromatide. Către sfârşitul
profazei, în celulă se formează un fus central filamentos, orientat către cei doi poli
ai celulei.
În celula animală, la sfârşitul profazei are loc diviziunea centrozomului,
duplicarea şi despărţirea centriolilor, care migrează către cei doi poli, după care
imediat începe formarea astrosferei şi a fusului de diviziune. Terminarea profazei
este indicată de dizolvarea nucleolilor şi a membranei nucleare. Substanţa
nucleară se răspândeşte în apropierea cromozomilor şi sunt încă controverse dacă
ea se depune pe aceştia sau rămâne în apropierea lor. Această substanţă însoţeşte
cromozomii în tot timpul diviziunii şi ajunge astfel în nucleii celor două celule
care iau naştere. Membrana nucleară se fragmentează în particule foarte mici, care
păstrează ultrastructura dublă şi porii membranei.
Se preconizează şi un stadiu intermediar între profază şi metafază, numit
prometafază. Acesta ar corespunde perioadei de dizolvare a membranei nucleare,
a migrării cromozomilor spre ecuatorul celulei şi a formării incomplete a fusului
de diviziune.
Ansamblul polilor, asterii, fusul acromatic şi cromozomii formează
aparatul mitotic. Apariţia fusului constituie cea mai importantă schimbare
structurală a celulei de la sfârşitul profazei. Fusul acromatic este format din fibrile
care, privite la microscopul electronic, alcătuiesc microtubuli cu diametrul de 200
Å şi din fibre cromozomice ce unesc centromerii de polii fusului. Fusul începe să
se formeze în citoplasmă, când încă nucleul mai este delimitat de membrană şi
probabil că structura lui este datorată orientării paralele a moleculelor proteice ce
intră în compoziţia lui. Mitocondriile, microzomii şi alte organite citoplasmice nu
pătrund în zona din interiorul fusului.
În ce priveşte originea fibrelor există părerea că ele se formează la poli,
cresc spre cromozomi de ai căror centromeri se prind. O altă părere susţine că
fibrele se formează la nivelul cromozomilor, de unde cresc către polii celulelor;
această părere este mai răspândită deşi nu poate explica formarea fusului, care
poate avea loc şi în lipsa cromozomilor.
Metafaza. Cromozomii se inseră pe filamentele fusului de diviziune prin
câte un punct de inserţie din regiunea centromerului. Ei se dispun pe un plan
perpendicular la mijlocul fusului, formând placa ecuatorială.
În metafază, planul ecuatorial se măreşte, iar odată cu el şi fusul. În
acest timp, cromozomii se îndepărtează uşor unul de altul şi manifestă tendinţa de
a-şi orienta braţele paralel cu axul fusului. Întotdeauna ei rămân la periferia
fusului. În metafază, cromozomii pot fi bine studiaţi la microscop, deoarece sunt
spiralizaţi la maximum, compacţi şi se colorează intens.
Anafaza. Cromozomii îşi despart cromatidele prin clivarea lor, după ce
în prealabil s-a produs diviziunea centromerilor. Ei devin cromozomi
monocromatidici şi alunecă pe fusul nuclear către cei doi poli ai săi. Simultan cu
deplasarea cromozomilor, fusul se strangulează la ecuator, grăbind astfel

40
alunecarea cromozomilor către polii celulei. Centromerii înaintează spre poli şi
trag după ei braţele cromozomilor. În cazul în care un cromozom îşi pierde
centromerul, el rămâne dezorientat şi produce o deviere a mitozei de la mersul
normal. Un astfel de cromozom se poate păstra şi poate participa la mitoză numai
dacă se alocă altui cromozom ce posedă centromer.
Nu se cunoaşte astăzi precis care este cauza şi mecanismul de mişcare al
cromozomilor spre cei doi poli ai celulei. În legătură cu explicaţia acestor
fenomene există diferite ipoteze, dintre care unele pot fi luate în seamă. Astfel, se
consideră că fiecare cromozom se deplasează în urma unei atracţii dintre poli şi
centromeri, altele că ar exista o extindere şi apoi o contracţie a fibrelor fusului,
ceea ce ar contribui la deplasarea cromozomilor. Mai există şi ipoteza că aparatul
mitotic ar fi un fel de gel, în care are loc contractarea fibrelor cromozomice, drept
consecinţă a hidratării acestui gel. Contractarea fibrelor a fost comparată de unii
cercetători cu contracţia fibrelor musculare.
Telofaza. În cursul telofazei, aparatul mitotic se transformă. Fibrele
fusului dispar, iar cromozomii ajung la cei doi poli, se despiralizează,
reconstituind filamentele de cromatină, care se subţiază, se alungesc şi iau forma
unui ghem. Fragmentele membranei nucleare migrează spre poli, se agregă în
jurul filamentelor de cromatină, dând naştere câte unei membrane pentru fiecare
din cei doi nuclei care se formează. În timpul acesta are loc procesul de
reconstituire a nucleolilor în numărul în care au fost prezenţi în nucleul iniţial.
Totodată, corpul celulei se ştrangulează şi, prin formarea unui perete despărţitor,
iau naştere două celule.
În figura 2.16. este redată schema mitozei.
Timpul în care are loc mitoza depinde de ţesutul în care se găseşte
celula, de starea fiziologică a organismului şi de anumiţi factori externi. Ea poate
dura de la câteva minute până la 200 minute. S-a stabilit, de asemenea, că mitoza
este mai activă în timpul odihnei şi somnului la animale sau întunericului la
plante. Dintre toate fazele din tot ciclul mitotic, profaza este cea mai lungă (cca
60%), telofaza mai scurtă (cca 30%), iar metafaza şi anafaza sunt şi mai scurte
(cca 5%).
Citokineza. Diviziunea nucleului este însoţită aproape întotdeauna şi de
diviziunea citoplasmei. Se crede că aparatul mitotic ar răspunde şi de diviziunea
citoplasmei, dar este greu de precizat dacă el este absolut necesar pentru
realizarea ei. Deşi nu se cunosc toate procesele de legătură dintre kariokineză şi
citokineză, nu trebuie să ne îndoim că ele există şi trebuie să existe. Părerea că
aparatul mitotic, în special centrele mitotice de la polii fusului au un rol în
citokineză pare a avea o confirmare experimentală. În cazul când se formează un
singur pol, ciclul mitotic decurge în întregime în afara mişcării cromozomilor în
anafază, însă niciodată celula nu se divide, nu are loc diviziunea citoplasmei.
În cursul diviziunii mitotice structura citoplasmei suferă modificări
importante. Membrana nucleară dispare, conţinutul cromozomic al nucleului se
dispersează în citoplasmă, iar reticulul endoplasmic îşi modifică structura,
reducându-se.

41
 Vâscozitatea celulei scade treptat, ajunge la minimum în metafază, după
care creşte din nou, ajungând la starea iniţială în telofază.

Fig. 2.16. Reprezentarea schematică a mitozei la un organism

cu 2n=4 cromozomi
A-profază timpurie; B-profaza; C-metafaza; D-anafaza; E-telofaza
F-interfaza.

42
 Cercetându-se la microscop mitoza, s-a descoperit că citoplasma se
mişcă în jurul fusului, la început paralel cu axul fusului, apoi perpendicular pe el.
În acelaşi timp, în telofază se formează fragmoplastul la ecuatorul celulei,
alcătuit din totalitatea unor porţiuni limitate de membrană. Acestea vor forma
membrana ce va despărţi cele două celule rezultate în urma mitozei. Formarea
peretelui despărţitor între cele două celule este ajutată şi de ştrangularea celulei
care se divide. Toţi constituienţii citoplasmatici se repartizează în părţi egale în
cele două celule fiice.
Din punct de vedere fiziologic, în mitoză celula trece printr-o perioadă
de scădere a activităţii sale. Procesul de sinteză proteică scade, după părerea
unora, până la întrerupere.
Diviziunea mitotică prezintă importanţă, deoarece în timpul ei are loc
procesul de dedublare a materialului genetic, iar cromozomii, care apar destul de
vizibil în metafază, pot fi uşor studiaţi la microscop.
Amitoza. În afară de mitoză se observă în multe ţesuturi la plante sau
animale o diviziune simplă, în care nucleul şi citoplasma se împart în două sau un
multiplu de doi, formând mai multe celule. Amitoza a fost constatată în
endospermul angiospermelor, în antipodele sacilor embrionari, în celulele
somatice ale ţesuturilor reproducătoare, în celulele epiteliului uterin al
mamiferelor etc.
Caracteristica amitozei este lipsa fusului acromatic. Este posibil ca la
originea amitozei să stea dublarea sau multiplicarea cromozomilor în interiorul
membranei nucleare, fenomen numit endomitoză.
În ultimul timp s-au intensificat cercetările pentru clarificarea cauzelor
ce determină amitoza. Observaţiile făcute la endospermul angiospermelor arată că
amitoza este prezentă nu în fazele timpurii ale dezvoltării, ci în cele târzii, deci în
faza când funcţiile endospermului se reduc la acumularea de substanţe de rezervă
sau la trecerea acumulării de substanţe energetice în embrion. Amitoza este
caracteristică celulelor cu activitate fiziologică redusă.
Sunt date care arată că diviziunea mitotică se poate restabili la celulele
care una sau mai multe generaţii s-au reprodus pe cale amitotică.
Endomitoza. Prin endomitoză se înţelege multiplicarea numărului de
cromozomi în nucleu fără ca membrana nucleară să se dezorganizeze.
Cromozomii rezultaţi se duplică fără a se individualiza, conţin un număr mare de
cromatide şi se numesc politeni. Endomitoza este urmată de creşterea în volum
atât a nucleului, cât şi a celulei.
Endomitoza se întâlneşte la celulele din diferite ţesuturi, cum ar fi acelea
ce căptuşesc anterele de la Spinacea oleracea. În nucleul acestor celule se observă
la microscop apariţia cromozomilor, scurtarea lor (ca şi la profaza mitozei), după
care ei nu mai sunt vizibili.
Endomitoza este condiţionată de anumite stări fiziologice ale celulei,
care împiedică formarea aparatului mitotic.

43
 2.5.2. Meioza

Meioza reprezintă o formă de diviziune celulară caracteristică

organismelor ce se înmulţesc pe cale sexuată şi în urma căreia din celulele
somatice cu 2n cromozomi se formează celulele sexuale cu n cromozomi.
Reducerea numărului de cromozomi este fenomenul invers procesului de dublare
al lor, care are loc în urma fecundării. Dacă organismele ar forma celule sexuale
cu acelaşi număr de cromozomi ca în celulele somatice, în fiecare generaţie
numărul de cromozomi din celulele organismelor s-ar dubla.
Meioza asigură, deci, menţinerea constantă a numărului de cromozomi
de-a lungul generaţiilor la organismele ce se înmulţesc sexuat.
Meioza cuprinde două diviziuni succesive: meioza primară, numită şi
heterotipică sau reducţională, în care din celulele diploide se formează celule
haploide şi meioza secundară sau homeotipică, în care din celulele haploide se
formează tot celule haploide.
În meioza primară, fazele prin care trece diviziunea celulară sunt
aceleaşi ca la diviziunea mitotică, numai că profaza este mult mai complexă şi
cuprinde mai multe stadii: leptonema, zigonema, pachinema, diplonema şi
diachineza.
Profaza I. În stadiul de leptonema, nucleul se măreşte în volum.
Cromozomii apar iniţial sub forma unor filamente foarte fine, în lungul cărora se
pot distinge nişte îngroşări, cromomerele, ca urmare a unor zone mai dense de
spiralizare a lor. Aparent, filamentul este format dintr-o singură cromatidă, din
care cauză cromozomii se numesc monovalenţi, iar numărul lor este egal cu 2n.
Stadiul de zigonema corespunde cu împerecherea cromozomilor
omologi, doi câte doi, formând perechi sau cromozomi bivalenţi. Fenomenul de
alăturare a celor doi cromozomi în lungul lor poartă numele de sinapsă. În fiecare
pereche se găseşte un cromozom de origine maternă şi unul de origine paternă.
Sinapsa începe într-un anumit punct de pe lungimea cromozomului şi se continuă
apoi în tot lungul acestuia, fiind atât de perfectă, încât toate segmentele omoloage
se alătură faţă în faţă. Prin omologie se înţelege similitudinea structurală şi
funcţională a cromozomilor. Dacă dintr-un cromozom lipseşte un segment,
porţiunea corespunzătoare a cromozomului pereche face o buclă, asigurând
sinapsa pentru celelalte regiuni ale cromozomilor.
Sinapsa are loc în două etape: în prima etapă se produce o aliniere a
cromozomilor omologi, iar în a doua etapă apropierea lor fie la unul din capete
sau ambele, fie în mai multe puncte pe lungimea cromozomilor, după care se
continuă pe toată lungimea. Această apropiere duce la formarea aşa-numitelor
complexe sinaptinemale. Apropierea cromozomilor constituie unul din cele mai
importante momente ale meiozei. În legătură cu forţele ce acţionează pentru
atragerea cromozomilor, există astăzi mai multe ipoteze neconfirmate. Astfel, se
presupune că ele ar fi de natură electrostatică sau, datorită structurii lor
moleculare, ar poseda o energie de rezonanţă.
În stadiul de pachinema, cromozomii se scurtează, se îngroaşă, iar
44
legătura dintre perechi devine din ce în ce mai intimă, fapt care a determinat
denumirea de gemeni cromozomici.
În stadiul de diplonema, la fiecare dintre membrii bivalentului se pot
observa câte două cromatide surori, astfel că perechea de cromozomi este
constituită din patru cromatide care alcătuiesc aşa numita tetradă cromozomică.
Cromozomii omologi au tendinţa de a se îndepărta unul de altul; cromatidele
nesurori sunt însă reţinute în mai multe puncte de contact numite chiasme.
Chiasma este considerată ca reprezentând manifestarea citologică a crossing-over-
ului. Acest fenomen va fi analizat într-un capitol următor, el prezentând o mare
importanţă în studiul eredităţii.
În stadiul de diachineză, cromozomii ce alcătuiesc perechile se
îndepărtează, scurtarea lor devenind şi mai accentuată. Spaţiile dintre chiasme se
lărgesc, acestea se deplasează către extremităţile perechilor de cromozomi, aşa
încât, la sfârşitul acestui stadiu, ei apar conectaţi numai la extremităţile lor. Cu
aceasta se încheie profaza primară.
Metafaza I. Membrana nucleară dispare şi se formează fusul de
diviziune. Tetradele cromozomice se repartizează în planul ecuatorial al celulei.
Fiecare cromozom omolog alcătuit din două cromatide surori se ataşează la
nivelul centromerului de firele fusului, pentru a conduce cromozomii la polii
celulari. Odată cu îndepărtarea lor dispar şi ultimele chiasme.
Anafaza I. Cromozomii bicromatidici migrează la polii celulei. Ei pot
diferi din punct de vedere genetic, în urma schimbului de segmente care a avut loc
în stadiile anterioare.
Telofaza I. Cromozomii ajunşi la cei doi poli ai celulei formează câte un
nucleu cu un număr haploid de cromozomi. Fenomenul care duce la separarea
celor două celule poartă numele de plasmodiereză, iar cele două celule haploide
formează o diadă.
Odată cu încheierea acestei faze nucleii intră în interchineză.
Cromozomii prezintă cromatidele perechi separate, dar unite numai prin
centromeri, aspect caracteristic numai meiozei. După un interval scurt începe a
doua fază a diviziunii meiotice, homeotipică, care cuprinde următoarele faze:
Profaza II şi metafaza II. Cromozomii apar formaţi din cromatide
surori, care se orientează în planul ecuatorial al fusului de diviziune, ce apare la
sfârşitul profazei secundare. Cromozomii se clivează imediat după clivarea
centromerilor.
Anafaza II şi telofaza II. Cele două cromatide se îndepărtează spre cei
doi poli, unde constituie doi nuclei. Din diada iniţială cu celule haploide s-au
format, deci, patru celule haploide ce formează o tetradă celulară.
Aceste celule, în urma unor procese, vor da naştere la gameţi. În figura
2.17. este redată schema generală a meiozei.

45
Fig. 2.17. (partea I) - Schema meiozei la un organism cu 2n=4 cromozomi
A-leptonem; B-zigonem; C-pachinem; D-diplonem
E-metafaza I; F-anafaza I.

46
Fig. 2.17. (continuare) - Schema meiozei la un organism cu 2n=4 cromozomi
G-telofaza I; H-interfaza; I-profaza II; J-metafaza II;
K-anafaza II; L-telofaza II
47
 2.6. GAMETOGENEZA ŞI SYNGAMIA

2.6.1. Gametogeneza la animale

La animale, gameţii (n) sunt reprezentaţi prin ovule şi spermatozoizi,

produşi în organe speciale, ovare şi, respectiv, testicule.
La originea lor se află celulele somatice (2n), care, în urma unui şir de
diviziuni, dau naştere la celule sexuale primare, nediferenţiate din punct de vedere
citologic. Din acestea se formează goniile, foarte asemănătoare la început pentru
ambele sexe, după care, se diferenţiază în spermatogonii primare, la masculi şi
ovogonii primare, la femele.
La rândul lor, acestea, prin diviziuni mitotice repetate, se dezvoltă şi
devin spermatogonii şi ovogonii secundare. Urmează o altă serie de diviziuni
mitotice, care duc la formarea celulelor sexuale nemature, cu un număr de
cromozomi diploid, spermatocite şi ovocite.
Până la acest stadiu întreaga evoluţie s-a desfăşurat în stare de diploidie,
iar ca proces de multiplicare al celulelor a fost mitoza. Procesele ce urmează în
continuare şi care duc la formarea celulelor sexuale diferite sunt diferenţiate şi se
vor trata în mod separat. Formarea celulelor sexuale poartă denumirea de
gametogeneză.
Spermatogeneza. Spermatocitele primare suferă un proces de diviziune
meiotică şi dau naştere la spermatocite de gradul doi, cu un număr haploid de
cromozomi. Urmează apoi a doua diviziune, însă de tip mitotic, rezultând patru
spermatide, tot haploide. În sfârşit, prin procesul spermiogenezei, destul de
complex, din spermatide se formează spermatozoizii. Nucleul spermatidei devine
partea voluminoasă a lor. Organitele citoplasmice devin componenţi citologici
seminali ce-i asigură mişcarea şi pătrunderea în ovul (de exemplu, mitocondriile
formează filamente spiralate). Citoplasma reprezintă numai o pătură foarte subţire
ce înconjoară nucleul. Forma spermatozoizilor este variată şi caracteristică
speciei.
Ovogeneza. Între formarea celulelor sexuale mascule, spermatozoizii şi
formarea celulelor sexuale femele, ovulele, se poate face un paralelism, deşi
există şi diferenţe între ele. Astfel:
- ovocitele cresc într-o perioadă de timp mai lungă decât spermatocitele,
deoarece au nevoie de acumularea de materii de rezervă mai mari pentru
viitoarele ovule. În această perioadă, uneori, cromozomii apar sub formă specifică
numită "perie de lampă";
- ovocitul, prin două diviziuni meiotice, produce un singur gamet
capabil de a participa la fecundare, celelalte trei celule fiind avortate (numite şi
corpi polari);
- diviziunea I şi diviziunea a II-a meiotică din ovogeneză poate dura
până în momentul când ovulul participă la fecundare sau chiar după pătrunderea
spermatozoidului în citoplasma ovulului. În cazul spermatogenezei I şi a II-a,
diviziunea meiotică se termină până în momentul formării spermatozoidului.
48
 În figura 2.18. este reprezentată schema spermatogenezei, iar în figura
2.19. cea a ovogenezei.

Fig. 2.18. Schema spermatogenezei

Celulele sexuale provin din celule somatice nediferenţiate. Ele se pot

forma în stadiul embrionar, cum este cazul la mamifere, iar la altele în stadii şi
mai timpurii, ca la Ascaris megalocephala. La aceasta, primii doi blastomeri din
diviziunea ovulului se deosebesc prin faptul că unul formează numai celule
somatice cu 2n cromozomi, iar altul, mai mic, embrionul sexual, cu n cromozomi.

2.6.2. Sporogeneza şi gametogeneza la plante

Procesul de gametogeneză la plante se aseamănă într-o oarecare măsură

cu acel al animalelor, dar prezintă o serie de trăsături specifice.
Formarea celulelor sexuale mascule la plante se aseamănă cu cea de la
animale până la stadiul de spermatidă, iar formarea celulelor sexuale femele până
la stadiul de oosferă nematură.
Sporul haploid rezultă în urma diviziunii meiotice, proces numit
sporogeneză. Din spor se dezvoltă gametofitul, formă sub care se prezintă unele
organisme în cea mai mare parte a vieţii lor, cum este la ciuperci, muşchi, ferigi.
La angiosperme, faza haploidă este redusă ca timp şi gameţii se formează după ce
nucleii sporului mascul şi femel suferă unele diviziuni mitotice.

49
 Fig. 2.19. Schema ovogenezei

Microsporogeneza şi microgametogeneza. În zona profundă a

anterelor florilor, după mai multe diviziuni mitotice repetate se formează celule-
mamă ale grăunciorilor de polen. Acestea sunt analoage cu spermatocitele de
ordinul I de la metazoare şi cu ele se încheie diplofaza.
Fiecare celulă-mamă a grăunciorilor de polen dă naştere în urma
diviziunii meiotice la o tetradă de microspori, adică la patru grăunciori de polen
haploizi. Grăunciorul de polen constituie gametofitul mascul.
Megasporogeneza şi megagametogeneza. În ovar se formează şi se
dezvoltă sacul embrionar (megasporul). El poate să aibă origine diferită: din mai
multe celule ale nucelei; dintr-o celulă din nucelă; dintr-o celulă din subepiderma
nucelei. Se va urmări cazul al doilea, care este mai simplu şi mai general la plante.
Celula iniţială din care îşi are originea sacul embrionar se divide în
două, formând o celulă superioară, care prin diviziuni repetate va da naştere la un
ţesut numit calotă şi o celulă inferioară (celula-mamă a tetrasporilor).
Celula-mamă a tetrasporilor suferă două diviziuni, dintre care prima este
reducţională şi din care iau naştere patru celule haploide. Una din ele creşte mai
mult, devine sac embrionar, în timp ce celelalte trei se resorb.

50
 Cu formarea megasporului se încheie megasporogeneza.
Megasporul (megasporangele) suferă următoarele transformări: nucleul
se divide în doi nuclei, care se deplasează către cei doi poli ai megasporului.
Fiecare se divide, dând naştere la câte patru nuclei. Câte unul din aceştia se
îndreaptă spre centrul megasporului, unde fuzionează, dând naştere la nucleul
secundar al sacului embrionar sau nucleul de fuziune.
Cei şase nuclei rămaşi se înconjoară cu citoplasmă şi devin celule; la un
pol este situată oosfera şi două sinergide, iar la celălalt pol trei antipode.
O schemă mai detaliată asupra etapelor care se succed în ciclul vital la o
plantă superioară (porumbul) şi în care se poate urmări sporogeneza şi
gametogeneza este prezentată în figura 2.20.

Fig. 2.20. Sporogeneza şi gametogeneza la porumb

2.6.3. Syngamia

Este fenomenul prin care se unesc doi gameţi (n) pentru a forma un
zigot (2n). Ea asigură trecerea de la faza haploidă la faza diploidă în ciclul de
dezvoltare a unui organism.
Când gameţii sunt diferenţiaţi din punct de vedere morfologic se spune
că ei sunt heterogami sau anisogami, iar fenomenul a fost denumit heterogamie
sau anisogamie. De obicei, gametul femel este mai voluminos. La metazoare

51
poartă numele de ovul, iar la plantele superioare de oosferă. Gametul mascul este
mai mic şi redus la un nucleu înconjurat de puţină citoplasmă.
El se numeşte spermatozoid la animale şi la plantele inferioare. La
conifere şi angiosperme, nucleul haploid al grăunciorului de polen, după o primă
diviziune, dă naştere nucleului vegetativ şi nucleului germinativ, iar după o altă
diviziune a nucleului germinativ rezultă două spermatii. Una din spermatii se
uneşte cu oosfera, dând naştere zigotului diploid, iar a doua se uneşte cu nucleul
diploid al sacului embrionar, dând naştere endospermului triploid.
La animale, gametul mascul (spermatozoidul) vine în contact cu ovulul
şi prin eliberare de enzime hidrolizante dizolvă membrana ovulului, pătrunzând în
interior. Apoi, cei doi nuclei, acel al spermatozoidului şi acel al ovulului
realizează syngamia.
Din punct de vedere genetic, syngamia reconstituie perechile de
cromozomi omologi, întrunind în acelaşi genotip eredităţile celor doi părinţi. În
acelaşi timp, fecundarea asigură continuitatea materialului genetic în generaţiile
următoare.

52
 CAPITOLUL 3

BAZELE MOLECULARE ALE EREDITĂŢII

Moto:
"Genetica moleculară a luat naştere când s-a recunoscut că
gena este subdivizibilă"
Salvador Luria

"Structura ADN trebuie înţeleasă în raport cu toate funcţiile

sale, aşa cum înţelegerea funcţiei necesită o cunoaştere a
structurii. Fiecare funcţie trebuie descompusă, apoi
reconstituită în detaliile sale moleculare şi, în final, orientată
în arhitectura şi economia celulară"
A. Kornberg

Progresele înregistrate în genetica clasică au ridicat, ulterior, numeroase

probleme legate de natura biochimică a materialului genetic, respectiv a genelor.
Identificarea şi studierea aprofundată a materialului genetic ridicau
numeroase probleme, de aceea nu au putut fi rezolvate decât prin cercetări
interdisciplinare de genetică, biochimie, medicină, fiziologie, fizică, matematică
şi altele. Aceste cercetări constituie realizările cele mai importante ale ştiinţei
contemporane şi au pus bazele geneticii moleculare, care studiază ereditatea şi
variabilitatea organismelor la nivel molecular.
Complexitatea structurilor macromoleculare, interacţiunile de ordin
informaţional dintre acizii nucleici şi proteine, multitudinea tipurilor de proteine
ce alcătuiesc organismele, au generat structuri supramoleculare care asigură
existenţa, variabilitatea şi continuitatea materiei vii.
În urmă cu trei decenii nimeni nu şi-ar fi închipuit că oamenii vor
cunoaşte structura genelor şi modul lor de exprimare într-un sistem celular. Într-o
perioadă scurtă de timp s-a demonstrat că moleculele de acid dezoxiribonucleic şi
acid ribonucleic, atât la organismele inferioare cât şi la cele superioare, conţin în
mod codificat informaţia genetică pentru sinteza proteinelor. S-au descifrat
mecanismele intime care stau la baza complicatelor reacţii prin care se
sintetizează o proteină în organism, fenomene ce au fost reproduse apoi şi în
laborator, aşa cum se va vedea într-un alt capitol referitor la ingineria genetică.

3.1. PROTEINE ŞI ACIZI NUCLEICI

Studiile de biochimie privind substratul material al eredităţii pretind o

cunoaştere temeinică a componentelor chimice din celulă, precum şi a proceselor
de transformare a acestora.

53
 Din multitudinea de componente chimice ce intră în alcătuirea celulei,
principalul substrat al materiei vii îl constituie proteinele şi acizii nucleici.
Proteinele sunt grupate în holoproteine, constituite numai din
aminoacizi şi heteroproteine care, pe lângă aminoacizi, mai posedă o grupă
prostetică. Din grupul heteroproteinelor fac parte: fosfoproteinele, glicoproteinele,
cromoproteinele, lipoproteinele şi nucleoproteinele. Nucleoproteinele sunt
formate dintr-o proteină şi o grupare prostetică reprezentată de nucleină.
Se cunosc mai multe tipuri de holoproteine, unele aparţinând grupului
de polipeptide cu greutate moleculară mică, denumite protamine, care conţin până
la 90% arginină şi sunt lipsite de aminoacizi aromatici şi cu sulf. Alte tipuri de
proteine cum ar fi histonele, conţin lizină şi arginină, aminoacizi aromatici şi cu
sulf, leucină, alanină, glicină şi acid glutamic. Ambele tipuri de proteine au
caracter bazic şi formează săruri cu acizii nucleici, de tipul nucleoproteinelor. Un
alt tip de proteină care conţine şi triptofan, îl constituie proteina fibrilară care
intră în constituţia fibrelor celulare. Proteinele sunt formate din aminoacizi care
sunt legaţi prin legături peptidice, alcătuind lanţuri polipeptidice, având o
structură macromoleculară. Datorită faptului că proteinele conţin în molecula lor
lanţuri şi catene mari, cu structuri interne diferite, pot apărea în spaţiu diferite
configuraţii, grupate în mai multe niveluri de organizare: structura primară,
secundară, terţiară şi cuaternară.
Structura primară a proteinelor se referă la constituţia chimică a
fiecărui lanţ polipeptidic ce intră în alcătuirea lor. Specificitatea unei proteine este
dată de numărul lanţurilor polipeptidice, iar specificitatea unui lanţ polipeptidic
este dată de numărul, felul şi ordinea aminoacizilor ce îl constituie. În lanţurile
polipeptidice, participă mai frecvent 20 de tipuri de aminoacizi, deşi numărul
aminoacizilor cunoscuţi se ridică la aproximativ 100. Faptul că fiecare proteină se
caracterizează printr-o anumită secvenţă de aminoacizi, orice schimbare a acestei
secvenţe va atrage modificări ale proteinei şi ca atare şi a fenotipului organismelor
vii.
Structura secundară se referă la orientarea spaţială a aminoacizilor,
unii faţă de alţii în cadrul lanţului polipeptidic. Datorită unor forţe de atracţie
necovalente sau covalente chiar, anumite porţiuni din lanţul polipeptidic se atrag,
rezultând o serie de torsionări şi orientări în diferite direcţii a lanţului polipeptidic,
dându-i o anumită configuraţie spaţială.
Structura terţiară se formează când între aminoacizi îndepărtaţi ai
aceluiaşi lanţ polipeptidic se formează legături chimice, dând moleculei proteice o
configuraţie spaţială foarte neregulată.
Structura cuaternară se întâlneşte la proteinele formate din mai multe
lanţuri polipeptidice, ce por fi identice sau diferite ca structură.
Din cercetările efectuate de biochimişti se desprinde unul din cele mai
importante principii ale biologiei moleculare: structura secundară, terţiară şi
cuaternară a unei proteine este determinată de structura primară a lanţului
polipeptidic. Acest principiu a făcut posibilă cunoaşterea modului cum se
realizează în celule sinteza enzimelor şi a proteinelor.

54
 Natura şi structura proteinelor determină specificitatea biologică a
organismelor, a fiecărei specii în parte, a organelor şi ţesuturilor. Numărul mare
de izomeri, succesiunea diferită a aminoacizilor din macromoleculele proteice
asigură tocmai individualitatea biochimică şi genetică a organismelor.
Acizii nucleici şi nucleoproteinele sunt componenţii cei mai importanţi
ai celulelor vegetale şi animale. Ei participă la procesele de diviziune celulară, de
creştere şi diferenţiere celulară şi determină specificitatea materiei vii.
Acizii nucleici au fost descoperiţi în anul 1871 când F. Miescher
identifică în spermatozoizii peştelui somon (Salmo salar) o substanţă denumită
nucleină, formată dintr-o proteină şi un acid organic ce conţine fosfor. Acest acid
organic a fost identificat pentru prima dată de către R. Altmann în anul 1899 şi l-a
denumit acid nucleic. Biochimistul Kossel a demonstrat că nucleina este formată
din doi acizi nucleici: acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi acidul ribonucleic
(ARN). Acidul dezoxiribonucleic se găseşte în cea mai mare parte în nucleul
celulelor vegetale şi animale, iar acidul ribonucleic se găseşte atât în nucleu, cât şi
în citoplasmă.
Acizii nucleici, respectiv nucleoproteinele, constituie, alături de alte
proteine, substanţele de bază din care este alcătuit cromozomul.
Organismele cele mai simple, cum ar fi virusurile, sunt alcătuite aproape
numai din nucleoproteine.

3.2. DOVEZI PRIVIND ROLUL GENETIC AL ADN

Descoperirile care au avut loc la nivelul celulei au permis o grupare a

structurilor care deţin funcţii ereditare. Ne referim la acele structuri care deţin o
informaţie ereditară şi care au continuitate şi stabilitate celulară. Teoria
cromozomică a eredităţii a atribuit cromozomilor şi genelor rolul principal în
ereditate, deşi nu se cunoşteau încă prea multe despre structura chimică a
materialului genetic.
Identificarea materialului genetic constituie imperativul geneticii în
perioada de la mijlocul secolului nostru. Pentru aceasta trebuiau descoperite şi
dovedite structurile chimice care deţin caracteristicile de bază ale materialului
genetic: de a stoca şi transmite informaţia ereditară şi de a-şi menţine stabilitatea
cantitativă şi calitativă pe parcursul diviziunii celulare.
Cercetările care s-au făcut la începutul secolului XX privind proteinele
şi enzimele, au demonstrat marea diversitate şi complexitate a acestora,
considerându-se că şi genele ar fi tot de natură proteică.
Problema care se pune în această etapă era dacă genele, care ar avea o
natură proteică, pot să determine sinteza altor proteine şi respectiv enzime.
Cercetările au demonstrat că din punct de vedere chimic, un lanţ polipeptidic nu
poate servi pentru propria sinteză, în primul rând datorită faptului că aminoacizii
nu manifestă atracţie chimică pentru aminoacizi identici.

55
 Prima ipoteză a legăturii dintre o genă şi sinteza unei enzime a fost
elaborată în anul 1908 de către medicul englez Garrod care a studiat maladiile
ereditare umane ce afectează metabolismul intermediar al fenilalaninei.
Identificarea materialului genetic a fost posibilă datorită descoperirii
unor fenomene ereditare de maximă importanţă:
- transformarea bacteriană prin intermediul ADN;
- transformarea la eucariote prin intermediul ADN;
- recombinarea genetică în cursul reproducerii sexuate la bacterii;
- transducţia bacteriană cu ajutorul virusurilor;
- transmiterea informaţiei ereditare de către ARN viral.

3.2.1. Transformarea la procariote

În anul 1928, bacteriologul englez F. Griffith a efectuat mai multe

experienţe cu pneumococi (Diplococcus pneumoniae), o bacterie care produce la
mamifere boala numită pneumonie. Virulenţa ei este determinată de existenţa unei
capsule formată din polizaharide care împiedică fenomenul de fagocitoză.
Coloniile acestor bacterii sunt netede şi vâscoase, motiv pentru care s-au notat cu
S (engl. smooth = neted). După reacţia imunologică, determinată de tipul de
polizaharide ce alcătuiesc capsula, există mai multe tipuri de pneumococi S: SI,
SII, SIII etc. Tipul S poate da naştere prin mutaţii spontane la forme lipsite de
capsulă, a căror colonii au suprafaţa rugoasă, notată cu R (engl. rough = aspru,
rugos), care sunt nevirulente. Pneumococii de tip R pot fi: RI, RII, RIII, în funcţie
de tipul S din care provin. F. Griffith a injectat la şoareci pneumococi nevirulenţi
de tip RII împreună cu pneumococi virulenţi de tip SIII, însă aceştia din urmă
fuseseră omorâţi prin căldură. Surprinzător a fost faptul că şoarecii au murit de
pneumonie, iar din aceştia s-a separat atât pneumococi de tip RII cât şi
pneumococi de tip SIII. Concluzia care s-a desprins a fost că pneumococii de tip
RII s-au transformat în pneumococi de tip SIII. Mutaţia este exclusă în acest caz
deoarece tipul RII ar fi trebuit să muteze în tipul SII.
Cauza transformării pneumococilor necapsulaţi şi nevirulenţi în
pneumococi capsulaţi şi virulenţi a rămas necunoscută până în anul 1944, când
un grup de cercetători americani, O. T. Avery, C. M. Mac Leod şi M. Mc. Carty,
au reluat experienţele făcute de Griffith cu scopul de a identifica substanţa
chimică ce induce transformarea. Ei au extras ADN de la pneumococii de tip SIII
şi l-au introdus în mediul de cultură al pneumococilor de tip RII. În cultură, pe
lângă pneumococii de tip RII au apărut şi un număr mic de pneumococi de tip
SIII, dovedindu-se că agentul transformator este ADN de la tipul donor. Această
experienţă poate fi redată sintetic astfel:
in vitro
RII + ADN de la SIII RII + SIII
24 ore
Însuşirea de virulenţă sau nevirulenţă este legată de prezenţa sau absenţa
capsulei polizaharidice ce înconjoară pneumococul. ADN transformator a indus

56
pneumococilor nevirulenţi, acapsulaţi, însuşirea de virulenţă, de formare a acestei
capsule.
Cu ajutorul ADN s-au realizat transformări genetice şi pentru alte
însuşiri la bacterii. Pneumococii sensibili la streptomicină (Sts) au fost
transformaţi în pneumococi rezistenţi la streptomicină (Str) sub influenţa ADN
extras de la pneumococii rezistenţi la acest antibiotic.
Fenomenul de transformare genetică s-a realizat şi la alte specii de
bacterii: Bacillus subtilis, Hemophilus influenzae, Escherichia coli etc.
Transformarea genetică este posibilă numai dacă bacteriile receptoare
prezintă o stare de competenţă, care le permite interacţiunea cu un fragment de
ADN exogen, asigurând înglobarea ireversibilă a acestuia. Competenţa este o
stare fiziologică tranzitorie care variază mult în cursul diferitelor faze ale ciclului
de multiplicare celulară. Celulele bacteriene rămân incompetente dacă sunt
cultivate la pH mai mic de 7,4, în prezenţa unor enzime proteolitice sau la
densităţi celulare mici, condiţii în care proteina activator, ce induce competenţa
nu este sintetizată sau este inactivată.
Proteina activator este un polipeptid endogen cu greutate moleculară
mică, cationic, bogat în aminoacizi bazici şi hidrofobi, sensibil la enzimele
proteolitice şi extrem de aderent la toate suprafeţele.
Starea de competenţă presupune o serie de modificări ale peretelui
celular bacterian. Proteina activator determină o serie de alterări de suprafaţă prin
acţiunea murein-hidrolazei, peretele celular devenind mai poros şi cu o suprafaţă
intens electropozitivă, ceea ce favorizează legarea fragmentelor de ADN exogen,
încărcate electronegativ (Zarnea G., 1986).
În ceea ce priveşte mecanismul de transformare genetică se afirmă că
ADN exogen pătrunde în celula bacteriană printr-o regiune denumită mezozom.
Cromozomul bacterian este ataşat de membrana celulară tot în zona
mezozomului. Pătruns în celula bacteriei acceptor, ADN exogen realizează o
sinapsă, cu o zonă cu nucleotide complementare din cromozomul acesteia. În
final, ADN exogen, se integrează în cromozomul bacteriei receptoare. ADN
exogen este o secvenţă de 900 de nucleotide, în medie, reprezentând, frecvent, o
singură genă, mai rar două, trei gene. Integrarea ADN exogen în cromozomul
bacterian, formează un ADN heteroduplex, deoarece nu se realizează o
complementaritate perfectă a nucleotidelor. În replicarea ulterioară a acestui
ADN, vor rezulta două molecule, una de tipul ADN receptor şi cealaltă de tip
ADN transformat. (Raicu P., 1997).

3.2.2. Transfecţia la procariote

Rolul genetic al ADN a fost pus în evidenţă şi printr-o serie de

experienţe cu bacteriofagi (virusuri ce atacă şi distrug bacteriile). Importante în
acest sens sunt experienţele efectuate de A. Hershey şi M. Chase (1952) privind
infecţia virală, constituind şi primele experienţe de transfecţie, care constă în
introducerea de ADN exogen în celule receptor. Ei au folosit bacteriofagii din
57
seria T şi în special bacteriofagul T2, unul din cei mai mari bacteriofagi (2400-
2500 Å). Bacteriofagul este constituit din cap şi coadă. Capul conţine în interior
ADN iar învelişul (capsida) şi coada sunt constituite din proteine (figura 3.1).
Fagii se reproduc numai în celulele bacteriene cu ajutorul aparatului enzimatic al
acestora.
Infecţia virală are loc astfel: fagul se prinde cu filamentele codale de
membrana bacteriei. Enzimele fagului dizolvă în acest punct membrana bacteriei,
iar ADN fagic este introdus prin coada acestuia în celula bacteriană. Într-un
interval de timp destul de scurt, în interiorul bacteriei se formează câteva sute de
bacteriofagi, bacteria fiind distrusă (liza bacteriei) şi fagii sunt eliberaţi putând
infecta alte celule. Faptul că bacteriofagii se reproduc în interiorul bacteriei,
denotă că ADN fagic are capacitatea de a se autoreproduce (funcţia autocatalitică)
şi în acelaşi timp deţine informaţia genetică necesară sintezei proteinelor proprii
necesare constituirii capsidei pe baza aminoacizilor liberi din celula bacteriană
(funcţia heterocatalitică).
Se pune întrebarea dacă, pe lângă
ADN fagic, în interiorul bacteriei nu
pătrund şi proteinele virale. Pentru a
clarifica acest aspect A. Hershey şi M.
Chase au folosit izotopii radioactivi P32 şi
S35. Fosforul radioactiv marchează
molecula de ADN iar sulful radioactiv
marchează proteinele.
S-au cultivat bacterii E. coli pe un
mediu la care s-a adăugat fosfor radioactiv
(P32). Dacă se infectează cultura cu
bacteriofagi T2, vor rezulta bacteriofagi
marcaţi radioactiv, deoarece ADN fagic
incorporează izotopul P35. Cu aceşti
bacteriofagi marcaţi s-au infectat alte
Fig. 3.1. Structura fagilor de tip T bacterii neradioactive.

ADN fagic radioactiv a pătruns în interiorul bacteriilor, în timp ce

capsida fagilor, nemarcată, a rămas la nivelul peretelui celular bacterian.
Dacă bacteriile au fost infectate cu bacteriofagi marcaţi cu S35, bacteriile
nu devin radioactive pentru că în acest caz izotopul S35 s-a localizat numai la
nivelul proteinei din capsidă. Şi într-un caz şi în altul capsidele au rămas aderente
de suprafaţa bacteriei, putând fi izolate prin agitare. În interiorul bacteriei
pătrunde numai ADN fagic, care realizează procesul de transfecţie.
La eucariote, transfecţia s-a realizat prin mai multe metode: adiţia de
cromozomi metafazici la suspensii celulare, cu ADN exogen purificat sau prin
folosirea unui vector retroviral care poartă o anumită genă. Introducerea ADN
exogen realizează modificări ale genomului receptor, în urma cărora se realizează

58
organisme modificate genetic, respectiv plante şi animale transgenice sau
înlocuirea unor gene defective cu gene normale, ceea ce reprezintă terapia genică.

3.2.3. Transformarea la eucariote

Transformarea genetică la organismele superioare a evidenţiat rolul

genetic al ADN. Primele experienţe de transformare genetică la eucariote au fost
realizate în anul 1959 de J. Benoit, P. Leroy, R. şi C. Vendrely. S-a extras ADN
din spermatozoizii şi eritrocitele masculilor din rasa de raţe Khaki Campbell şi s-a
introdus intraperitoneal la bobocii de raţe din rasa Pekin. Adulţii din rasa Pekin,
rezultaţi din bobocii trataţi au prezentat o serie de modificări morfologice privind
culoarea penajului, a ciocului şi picioarelor, a taliei, realizându-se o nouă rasă
denumită Blanche-neige.
În anul 1971, C. R. Merril şi colab. au transferat gene de la Escherichia
coli în celulele umane. Astfel, gena ce metabolizează galactoza la E. coli a fost
preluată de fagul lambda şi apoi transferată de acesta în celulele fibroblastice
umane ce proveneau de la un bolnav de galactosemie (nu putea metaboliza
galactoza).
Fenomenul de transformare a fost realizat şi la alte organisme
superioare: Drosophila melanogaster, Bombyx mori, Petunia hybrida, Hordeum
vulgare ş.a.
La noi în ţară, P. Raicu şi colab. (1963), au introdus prin vacuum
infiltraţie ADN de la Triticum durum în boabe de grâu de la specia Triticum
aestivum. Plantele rezultate din boabele tratate cu ADN exogen prezentau
modificări privind culoarea şi ritmul de creştere.

3.2.4. Materialul genetic al ribovirusurilor

Astăzi se consideră că virusurile constituie sisteme complexe alcătuite

din două componente: învelişul proteic care nu are rol genetic şi ADN sau ARN
ce deţin mesajul genetic. Învelişul proteic denumit şi capsidă conţine unităţi mai
simple denumite capsomere.
Există două categorii de virusuri, unele au ca material genetic ADN şi
sunt denumite dezoxiribovirusuri, iar altele conţin ARN şi sunt denumite
ribovirusuri. Ribovirusurile cele mai cunoscute sunt: virusul mozaicului tutunului
(VMT), virusul poliomielitei, al encefalitei, bacteriofagul F2, virusul gripal,
virusul sarcomului Rous (RSV), multe virusuri tumorale etc.
Rolul genetic al ARN a fost pus în evidenţă la virusul mozaicului
tutunului de H. F. Conrat şi R. Williams (SUA, 1955) şi A. Gierer şi G. Schramm
(Germania, 1956). Virusul mozaicului tutunului conţine aproximativ 6% ARNv şi
94% proteine. Ei au izolat ARNv de proteina virală şi au făcut infecţii cu ambele
componente pe frunze sănătoase de tutun. S-a constatat că boala denumită
mozaicul sau arsura frunzelor de tutun s-a manifestat numai la frunzele infectate

59
cu ARNv. Se poate afirma că la ribovirusuri, ARNv stochează informaţia genetică
necesară sintezei proteinelor virale care vor constitui capsida virală.

3.3. ACIZII NUCLEICI ŞI ROLUL LOR GENETIC

3.3.1. Structura moleculară a acidului dezoxiribonucleic

(ADN)

Studii detaliate asupra structurii moleculare a acizilor nucleici au fost

efectuate mai ales după descoperirea rolului genetic, prin experienţele de
transformare genetică efectuate la organismele procariote şi eucariote.
Structura moleculară a acidului dezoxiribonucleic (ADN) a fost
descoperită în anul 1953 de cercetătorii J. D. Watson şi F. H. C. Crick care au
studiat structura ADN prin difracţie în raze X. Cei doi cercetători au studiat ADN
"in vitro" neştiindu-se dacă structura lui corespunde cu cea existentă în materia
vie. Tot în anul 1953, M. Wilkins şi colab. au efectuat cercetări asupra ADN "in
vivo" confirmând structura stabilită de Watson şi Crick.
În anul 1962, cei trei cercetători Watson, Crick şi Wilkins au fost
distinşi cu premiul Nobel pentru medicină şi biologie, pentru contribuţiile aduse
la elucidarea structurii moleculare a materialului purtător al informaţiei genetice.
Structura chimică a moleculei de ADN
Molecula de ADN este formată din unităţi simple denumite nucleotide.
În componenţa unei nucleotide intră următoarele tipuri de molecule: o bază
azotată, un zahar şi un radical fosforic (figura 3.2.).

Fig. 3.2. Bazele azotate, zaharurile şi radicalul fosforic din acizii nucleici

60
 Bazele azotate ce intră în alcătuirea de ADN sunt de două tipuri: baze
purinice şi pirimidinice.
Purina este o bază azotată alcătuită dintr-un heterociclu ce cuprinde
cinci atomi de C şi patru atomi de N, iar pirimidina este o bază ce derivă din
inelul benzenic, cuprinzând patru atomi de C şi doi atomi de N.
Bazele azotate purinice care intră în constituţia moleculei de ADN sunt
adenina (A) şi guanina (G), iar bazele pirimidinice sunt citozina (C) şi timina (T).
Zaharul component al dezoxiribonucleotidului se numeşte dezoxiriboză
(β - D - 2 dezoxiribofuranoză), fiind o pentoză.
Radicalul fosforic are trei hidroxili liberi care pot fi esterificaţi. În cazul
acizilor nucleici se esterifică doi hidroxili, deci acizii nucleici sunt fosfodiesteri:

OH OH
O=P OH O=P OR2
OH OR1
Radical fosforic Fosfodiester

Prin unirea unei baze azotate purinice sau pirimidinice cu un zahar

rezultă un dezoxiribonucleosid iar prin ataşarea la acesta a unui radical fosforic
rezultă un dezoxiribonucleotid. Ataşarea radicalului fosforic se face în mod
obişnuit prin intermediul carbonului 5' al dezoxiribozei, prin pierderea unei
molecule de apă.
Radicalul fosforic al unui nucleotid, prin grupările acide libere, poate să
se lege fie cu alţi radicali fosforici, fie cu alte nucleotide prin carbonul 3' al
dezoxiribonucleotidului. Dacă grupările libere ale radicalului fosforic se leagă de
alţi radicali fosforici, dezoxiribonucleotidele pot apare sub formă de monofosfat,
difosfat sau trifosfat, purtând următoarele denumiri: adenozin 5'-fosfat (AMP),
guanozin 5'-fosfat (GMP), citidin 5'-fosfat (CMP), timidin 5'-fosfat (TMP), ADP,
GDP, CDP, TDP, ATP, GTP, CTP, TTP.
Când nucleotidele (dezoxiribonucleotidele) se leagă unele de altele,
această legătură se realizează astfel: un nucleotid se leagă de nucleotidul vecin
inferior prin C 3', iar de nucleotidul vecin superior prin C 5'. Se realizează un lanţ
polidezoxiribonucleic, cu o formă de zig-zag, ce constituie structura primară sau
monocatenară a moleculei de ADN.
La majoritatea organismelor molecula de ADN este constituită din două
lanţuri (catene) polinucleotidice complementare, aceasta fiind structura secundară
a ADN stabilită de către J. D. Watson şi F. H. C. Crick. Una din premisele
importante pentru stabilirea structurii secundare a ADN a fost deducerea
experimentală a regulii lui E. Chargaff (1951), conform căreia pot fi definite
următoarele reguli cantitative: A+G = T+C; A+C = T+G; A = T şi C = G sau
exprimat altfel, A/T = G/C = 1. Aceste relaţii dintre nucleotide a dus la concluzia
că ADN este alcătuit din 2 catene. Răsucirile pe care le suferă o catenă sau

61
molecula bicatenară alcătuiesc structura terţiară iar interacţiunea dintre două sau
mai multe molecule bicatenare alcătuiesc structura cuaternară a acizilor nucleici.
Watson şi Crick au stabilit că macromolecula de ADN este alcătuită din
două catene polinucleotidice, paralele, înfăşurate elicoidal în jurul unui ax comun
imaginar, o catenă având un sens ascendent (3' → 5') iar cealaltă un sens
descendent (5' → 3').
Distanţa dintre două nucleotide succesive este de 3,4 Å iar pasul elicei
este de 34 Å, ceea ce corespunde la 10 nucleotide. Diametrul macromoleculei de
ADN este de 20 Å (figura 3.3.).
Molecula de ADN are
dimensiuni foarte mari fiind cea
mai mare moleculă biologică, cu o
masă moleculară ce poate ajunge la
12-16 x 106 daltoni (1 dalton =
1/12 din masa atomului de C).
Cele două catene din molecula
de ADN se leagă între ele prin
punţi de hidrogen ce se realizează
între o bază azotată purinică de pe
un lanţ şi o bază azotată
pirimidinică de pe celălalt lanţ.
Prin urmare, în macromolecula
de ADN există următoarele tipuri
de legături: adenină-timină (A-T),
timină-adenină (T-A), guanină-
Fig. 3.3. Modelul structurii bicatenare a citozină (G-C) şi citozină-guanină
moleculei de ADN (C-G).

Cele două catene polinucleotidice din molecula de ADN sunt

complementare, în sensul că ordinea nucleotidelor de pe o catenă determină
ordinea nucleotidelor de pe cealaltă catenă. Legăturile de hidrogen dintre bazele
azotate, duble, între adenină şi timină (A = T) şi triple între guanină şi citozină
(G ≡ C), deşi sunt legături slabe, sunt destul de numeroase de-a lungul
macromoleculei de ADN pentru a-i asigura stabilitatea şi coeziunea. Legăturile
chimice slabe, cum sunt cele de hidrogen, sunt eficiente numai în cazul
moleculelor complementare, cum este ADN şi anume când o protuberanţă a unei
molecule intră într-o cavitate a altei molecule.
Luate separat, moleculele pirimidinice sunt mai mici decât cele purinice
însă cuplurile purină-pirimidină sunt de aceeaşi dimensiune, conferind
macromoleculei de ADN regularitate şi stabilitate. Macromolecula de ADN este
stabilă la temperaturile fiziologice, datorită numărului mare de legături chimice şi
faptului că moleculele de baze azotate se găsesc în interiorul moleculei contactul
lor cu apa fiind limitat.

62
 3.3.2. Alte tipuri de ADN

Arhitectura moleculară a ADN stabilită de Watson şi Crick a fost

confirmată printr-un mare număr de măsurători fizice. Modelul propus de cei doi
autori presupune împerecherea A-T, C-G şi o răsucire a celor două catene în
sensul acelor de ceasornic, deci o dublă elice de dreapta (dextrorsă) (ADN - D).
Cercetările recente bazate pe perfecţionarea metodelor de analiză
(difracţia în raze X) şi a celor de sinteză "in vitro" a unor fragmente scurte de
ADN, au dus la descoperirea mai multor tipuri conformaţionale de ADN,
determinate de împerecheri "nelegitime" dintre bazele azotate (C-C, A-G),
înlocuirea bazelor azotate cu analogi ai acestora sau schimbarea modului de
răsucire a dublei elice. Tipurile de ADN ce au la bază dubla elice de dreapta, dar
se deosebesc prin unele proprietăţi fizice au fost notate cu A, B, C şi D, iar tipul
de ADN ce posedă două catene cu răsucire spre stânga s-a notat cu Z.
ADN de tip A se apropie mult de structura ADN originar, bazele
azotate având însă o înclinaţie într-un unghi de 20° faţă de axul moleculei, ceea ce
determină modificarea pasului elicei (2,8 Å în loc de 3,4 Å) şi a numărului de
baze pe tur de elice (11 baze în loc 10).
ADN de tip B este aproape identic cu modelul originar. Cea mai mare
parte din ADN celular este de tipul B.
ADN de tip C este tot o dublă elice de dreapta în care forţele de
"împerechere" a bazelor azotate sunt mult mai slabe, ceea ce modifică
conformaţia moleculei de ADN în lungime. Este întâlnită în unele genomuri
virale.
ADN de tip D mai puţin cunoscut, este o dublă elice dextrorsă cu un
unghi mare de răsucire (45°).
ADN-Z a fost descris de Rich şi Itakura în 1980 (Zarnea, G., 1986).
Acest ADN posedă două catene care afectează o răsucire elicoidală spre stânga,
datorită atât unor legături întâmplătoare între G-C, cât unei frecvenţe mai mari în
moleculă a acestui cuplu de baze.
Diferenţele dintre ADN-B şi ADN- Z nu sunt fixe, fiind posibilă
transformarea reversibilă a celor două tipuri.
Forma Z a ADN bicatenar a fost descrisă la un număr mic de specii: în
cromozomii gigantici de la Drosophila melanogaster, Chironomidae şi în
cromozomii umani.
Analizându-se fragmente de ADN s-a putut constata că într-un ADN-Z
pot exista scurte fragmente de ADN-B, diferenţele dintre fragmente fiind uşor de
depistat prin mijloace adecvate, de înaltă rezoluţie, datorită modificării pasului
elicei, înclinării bazelor azotate şi a ordinii de succesiune a acestora. Aceasta face
posibilă recunoaşterea acestor zone de către sistemele enzimatice implicate în
reglajul activităţii genelor: schimbarea direcţiei de răsucire a ADN la începutul
unei gene ar determina încetarea activităţii genei respective, controlul activităţii
genelor fiind foarte riguros.
63
 Există şi ipoteza că în aceste zone de tranziţie se pot ataşa cu o mai mare
frecvenţă substanţele mutagene şi cancerigene, fapt ce ar putea explica baza
moleculară a mutagenezei cu o frecvenţă mai mare.
În celulele eucariote, pe lângă ADN nuclear, există în organitele
citoplasmatice ADN specific acestora: ADN mitocondrial (ADN-mt) şi ADN
cloroplastic (ADN-cl).
ADN - mitocondrial (ADN - mt) este bicatenar şi de formă circulară,
asemănător într-o mare măsură cu ADN bacterian. ADN-mt nu este complexat cu
histone, în electronografii apărând ca nişte fibrile cu un diametru de 25-30 Å.
ADN-mt al metazoarelor este de tip A-T, conţinutul în G-C fiind variabil. Dublul
helix de ADN-mt are o catenă grea, bogată în resturi de A şi o catenă uşoară
bogată în resturi de T. ADN-mt este singurul tip de ADN circular ce are în
secvenţa sa ribonucleotide covalent integrate, ceea ce-l face sensibil la uree şi
ribonuclează, modificând forma moleculei şi oferind locuri speciale de
recunoaştere pentru polimeraze.
Mărimea moleculei de ADN-mt variază în funcţie de specie la
organismele inferioare având în medie o greutate moleculară de 107 daltoni, ceea
ce corespunde la 15.000-17.000 perechi de baze.
La plantele superioare ADN-mt are o greutate moleculară mult mai
mare 60-140 x 106 daltoni, iar conţinutul în G-C este uniform (45-47%).
Informaţia genetică din ADN-mt este foarte compactă, neexistând secvenţe
repetitive (introni). Se pare că pe parcursul evoluţiei intronii au fost eliminaţi din
ADN-mt.
ADN - cloroplastic (ADN-cl). Fiecare cloroplast conţine cel puţin o
moleculă de ADN-cl localizată în stroma cloroplastului (zona genoforă).
Pot exista mai multe molecule de ADN-cl separate spaţial, formând
zone genofore separate, ataşate de un loc (situs) specific al membranei interne a
cloroplastului.
Cercetările efectuate la plantele superioare şi inferioare au arătat că
plastomul acestora este format din molecule de ADN-cl, dublu catenare, circulare,
cu un perimetru de 40-50 µ corespunzând unei greutăţi moleculare de 92 x 106
daltoni, respectiv 130 Kilobaze. Un cloroplast are în medie aproximativ 10-14g
ADN, ceea ce înseamnă aproximativ 50 copii ale plastomului (Sitte P. şi colab.,
1991, după Toma N. şi Anghel I., 1985). Prin studii de denaturare şi renaturare
sau analiză biochimică directă, s-a constatat că la plantele inferioare conţinutul în
G+C este inferior celui de A+T, în timp ce la plantele superioare conţinutul de
G+C poate fi egal sau puţin mai ridicat faţă de cel de A+T. Experienţele de
hibridare moleculară ADN-ADN au demonstrat că între ADN nuclear şi cel
cloroplastic există un anumit grad de omologie.
În ceea ce priveşte replicarea ADN-cl, are loc după modelul
semiconservativ, bidirecţional, independent de replicarea ADN nuclear. ADN-cl
se replică o singură dată, atât în timpul gametogenezei, în gametul femel, în timp
ce ADN-cl conţinut de gametul mascul nu se replică. În dezvoltarea ontogenetică,
ADN-cl provenit de la genitorul matern se replică şi este deci menţinut, în timp ce
64
ADN-cl de provenienţă paternă (în cantităţi foarte mici) este degradat enzimatic;
în acest fel se explică transmiterea pe linie maternă a genelor din ADN-cl.
ADN-cl cuprinde câteva sute de gene, genomul cloroplastic fiind mult
mai mare decât cel mitocondrial, având şi un rol mult mai complex în formarea şi
metabolismul cloroplastului şi a celulei, existând şi o cooperare complexă între
acesta şi nucleu.
ADN-satelitic (ADN-S). Acest tip de ADN formează blocuri de unităţi
repetitive (câteva milioane) în zona centromerului şi a satelitului. Numărul de
secvenţe repetitive variază de la o specie la alta de la 1% până la 5% per genom.
ADN-satelitic deţine funcţia de reglare a replicării ADN cromozomic, replicare ce
presupune participarea proteinelor histonice.
ADN-bicatenar-circular este caracteristic cromozomului bacterian şi
unor plasmide prezente în celulele procariote, cum ar fi plasmidele F, R sau Col.
Dimensiunile acestui ADN sunt variabile de la o specie la alta. Avantajele
structurii circulare nu sunt cunoscute. Se presupune că această structură asigură
protecţia moleculei de ADN faţă de degradarea enzimatică prin exonucleaze care
acţionează asupra extremităţilor libere ale moleculei.
ADN monocatenar. Există unele virusuri a căror material genetic este
reprezentat de un ADN monocatenar. Astfel, la virusul ∅x174, molecula de ADN
monocatenară are o greutate moleculară de 3 x 106 daltoni, are o formă circulară
şi nu liniară. Ulterior s-au descoperit şi alţi bacteriofagi a căror material genetic
este reprezentat de un ADN monocatenar: bacteriofagul S13 şi bacteriofagul F1.
Structura monocatenară a ADN de la aceste virusuri constituie o
excepţie reprezentând o adaptare la viaţa specific parazitară a acestora.

3.3.3. Acidul ribonucleic (ARN)

Structura chimică a moleculei de ARN. Acidul ribonucleic (ARN) are

o structură chimică asemănătoare cu cea a acidului dezoxiribonucleic (ADN). În
structura chimică a ARN intră trei componente: bazele azotate, zaharul şi
radicalul fosforic. Bazele azotate sunt: purinice, adenina (A) şi guanina (G) şi
pirimidinice, citozina (C) şi uracilul (U). Deci o primă deosebire structurală între
ADN şi ARN este prezenţa uracilului în locul timinei. Uracilul are o structură
destul de apropiată de cea a timinei.
Zaharul care intră în structura moleculei de ARN este riboza, care are o
formă ciclică. Combinarea unei baze azotate cu zaharul dă naştere unui
ribonucleosid, iar prin adăugarea unui radical fosfat rezultă un ribonucleotid.
O altă deosebire importantă între ADN şi ARN este faptul că
macromolecula de ARN este monocatenară, fiind formată dintr-un singur lanţ
poliribonucleotidic. Acest fapt face ca bazele azotate purinice să nu fie în cantitate
egală cu cele piridimice.
Ţinând seama de rolul pe care îl îndeplineşte ARN se apreciază că sunt
două categorii: acidul ribonucleic viral (ARNv) şi acidul ribonucleic celular,
implicat în sinteza proteinelor.
65
 Acidul ribonucleic celular este de trei tipuri: acidul ribonucleic mesager
(ARNm), acidul ribonucleic de transport sau solubil (ARNt) şi acidul ribonucleic
ribozomal (ARNr).
Acidul ribonucleic viral (ARNv) constituie materialul genetic al unor
ribovirusuri cum ar fi: virusul mozaicului tutunului (VMT), virusul gripal, virusul
poliomielitei, virusul stomatitei veziculare, bacteriofagii F2, R17, QB şi altele.
Studiindu-se molecula de ARNv de la virusul mozaicului tutunului s-a
determinat că este alcătuită din aproximativ 6.000 ribonucleotide, într-o anumită
ordine, determinând conţinutul mesajului genetic. La mai multe virusuri molecula
de ARNv este formată din două catene complementare înfăşurate elicoidal în jurul
unui ax imaginar. Molecula de ARNv este în general liniară, cu excepţia virusului
encefalomielitei şoarecilor, la care molecula de ARNv este circulară.
Aşa cum s-a arătat într-o experienţă anterioară, în momentul infecţiei
virale, în interiorul celulei infectate pătrunde numai molecula de ARNv, care are
capacitatea de a se multiplica, având rolul de matriţă pentru formarea unor
molecule noi, deţinând şi informaţia genetică necesară sintezei proteinei virale.
Acidul ribonucleic mesager (ARNm). A fost descoperit în celulele
bacteriene infectate cu bacteriofagi, apoi în toate celulele organismelor. A. D.
Hershey şi colab. (1953) au ajuns la concluzia că sinteza ARNm este dependentă
de ADN. Ei au identificat într-o celulă bacteriană infectată, pe lângă ADN şi o
mică cantitate de ARN, care era complementar ADN. Acest tip de ARN are rolul
de a copia informaţia ereditară de pe o porţiune din molecula ADN şi de a o
transmite în citoplasmă la ribozomi, organite citoplasmatice la nivelul cărora are
loc sinteza proteinelor. De aceea acest tip de acid ribonucleic a fost denumit ARN
mesager (messenger ARN), prescurtat ARNm (F. Jacob şi J. Monod, 1961).
Acidul ribonucleic mesager se sintetizează în procesul de transcripţie a
informaţiei genetice.
Cercetările genetice au stabilit că ARNm are o durată foarte scurtă, fiind
foarte repede sintetizat, dar şi foarte repede distrus. Molecula de ARNm se
asociază cu ribozomii şi formează complexe denumite poliribozomi. Se afirmă că
în perioada asocierii ARNm cu ribozomii, molecula nu este supusă degradării.
Lungimea catenei de ARNm este foarte variabilă, deci şi masa
moleculară este variabilă, în funcţie de lungimea segmentului de ADN de pe care
este copiată informaţia genetică.
Acidul ribonucleic solubil sau de transfer (ARNs sau ARNt). Acest
tip de acid ribonucleic are o structură chimică asemănătoare cu a celorlalte tipuri
de ARN. Are o greutate moleculară mică şi anume 25.000 daltoni, având 75-90
nucleotide, este solubil în soluţie de NaCl, de aceea i s-a dat numele de ARN
solubil.
Rolul ARNs este de a transporta aminoacizii din citoplasmă la ribozomi,
în procesul de sinteză a proteinelor.
Molecula de ARNs are la un capăt tripleta citozină-citozină-adenină
(CCA), iar la celălalt capăt are un nucleotid ce conţine guanina (G). Molecula

66
ARNs este monocatenară, dar are şi porţiuni bicatenare datorită legăturilor de
hidrogen dintre A-U şi G-C, dându-i forma caracteristică a unei frunze de trifoi.
R. W. Holley de la Universitatea Cornell (SUA) a determinat, în anul
1965, ordinea nucleotidelor unui ARNs care transportă alanina la ribozomi, la
drojdia de bere (Saccharomyces cerevisiae) (fig. 3.4.):

Fig. 3.4. Structura ARN-s ce transportă alanina la ribozomi

la drojdia de bere (Saccharomyces cerevisiae)

Spre deosebire de celelalte tipuri de ARN, acidul ribonucleic solubil are

o serie de particularităţi chimice: conţine o serie de nucleotide neobişnuite, baze
ce au gruparea metilică cum ar fi: 1-metilguanina, N-dimetilguanina, 1-
metilhipoxantina, hipoxantina, pseudouracilul şi altele.
Macromolecula de ARNs are trei regiuni distincte pentru recunoaşterea
moleculelor sau structurilor celulare:
a) Regiunea pentru recunoaşterea aminoacidului este situată pe braţul cu
codonul CCA de la un capăt al moleculei. Aminoacidul se fixează de această
regiune cu ajutorul enzimei aminoacil - ARNs - sintetaza, care are o structură
foarte variată de la un organism la altul, existând câte o enzimă pentru fiecare
aminoacid.
b) Regiunea anticodonului este formată dintr-o tripletă de nucleotide
complementară unui codon din ARNm. Numărul anticodonilor este egal cu cel al
codonilor.
c) Regiunea pentru recunoaşterea ribozomului este alcătuită dintr-o
secvenţă de cinci nucleotide: G-T-P-C-G (P-pseudouracilul). Această regiune
realizează legătura cu ribozomul în timpul procesului de sinteză a proteinelor.

67
 Sinteza ARNs este determinată de genele din cromozomi, gene care se
găsesc într-un număr mare de copii. Teoretic ar trebui să existe atâtea tipuri de
ARNs câte tipuri de codoni există, dar în realitate numărul lor este mai mic
deoarece sunt şi codoni care servesc pentru punctuaţie sau sunt sinonimi.
Acidul ribonucleic ribozomal (ARNr). Acidul ribonucleic ribozomal
(ARNr) reprezintă aproximativ 85% din cantitatea totală a ARN din celulă, fiind
localizat numai în ribozomi. O caracteristică importantă a ARNr este aceea că se
găseşte întotdeauna asociat cu proteinele. ARNr a fost izolat din ribozomii
purificaţi de Escherichia coli şi s-a stabilit că are o greutate moleculară de 5 x 106,
nefiind purtător al informaţiei genetice. Ribozomii sunt structuri submicroscopice
celulare, fixate pe reticulul endoplasmatic, constituind locul sintezei proteice.
Structura ribozomului este foarte complexă, fiind alcătuit la procariote
din două subunităţi: o subunitate mare de 50 S şi o subunitate mică de 30 S.
Subunitatea mare este alcătuită dintr-o moleculă foarte mare de ARNr, formată
din aproximativ 3200 nucleotide, dintr-o moleculă mai mică cu 120 nucleotide şi
34 proteine diferite. Subunitatea mică este formată dintr-o moleculă mare de
ARNr compusă din 1600 nucleotide şi 21 proteine diferite.
La eucariote, ribozomul este mai mare şi anume 80 S, subunitatea mică
(40 S) are o moleculă de ARNr şi 30 de proteine diferite, iar subunitatea mare (60
S) are două fracţii de ARNr şi 37 proteine.
Acidul ribonucleic ribozomal are o structură bicatenară în proporţie de
60-70% iar restul are o structură monocatenară.
Sinteza ARNr se realizează prin genele din ADN specializate în acest
sens şi a căror număr este foarte mare datorită necesităţii de a se sintetiza o
cantitate mare de ARNr într-un timp scurt. Astfel, la Drosophila melanogaster
există 130 de gene ce răspund de sinteza ARNr, la Xenopus laevis 450, la Zea
mays 5200, la Triticum aestivum 12700, la Hyacinthus orientalis 32000 gene.
Numărul de ribozomi din celulele procariotelor este de aproape 15000
iar la eucariote chiar mai mare, explicându-se astfel necesitatea unui număr mare
de gene ce răspund de sinteza unor fracţii de ARNr.

3.3.4. Denaturarea şi renaturarea ADN

Încălzirea unei soluţii de ADN la temperaturi de peste 65°C, determină

ruperea legăturilor de hidrogen dintre bazele azotate, cele două catene se separă
rezultând un ADN monocatenar, iar fenomenul se numeşte denaturare.
Temperatura la denaturare variază de la o specie la alta, de exemplu la
Drosophila melanogaster este de 86°C, la Escherichia coli 90°C, Mycobacterium
phlei 97°C. Dacă soluţia respectivă este răcită brusc, ADN rămâne monocatenar,
fiind numit ADN denaturat. Dacă soluţia se răceşte treptat, legăturile de hidrogen
se refac, rezultând un ADN renaturat, iar fenomenul se numeşte renaturare.
Aceste două fenomene au o importanţă deosebită pentru realizarea de
hibrizi moleculari ADN-ADN sau ADN-ARN.

68
 Hibrizii moleculari ADN-ADN, dar de la specii diferite, ne dau
informaţii despre gradul de înrudire al speciilor respective. Hibridarea ADN-ARN
permite localizarea pe cromozomi a genelor ce intervin în sinteza diferitelor tipuri
de ARN.

3.3.5. Specificitatea ADN

În urma determinării cantităţii de ADN din nucleul procariotelor şi

eucariotelor s-a putut observa că acesta variază foarte mult de la o specie la alta.
În general, procariotele au o cantitate mai mică de ADN faţă de eucariote,
deoarece organismele superioare au nevoie de o cantitate mai mare de informaţie
genetică pentru creştere, dezvoltare şi reproducere.
În molecula de ADN raportul dintre bazele azotate purinice şi bazele
azotate pirimidinice A/T şi G/C este constant şi egal cu 1 (E. Chargaff, 1951).
Deosebirile ce există între ADN de la diferite specii constă în faptul că raportul
dintre A+T/G+C este foarte variabil. La plantele şi animalele superioare acest
raport este în favoarea bazelor A+T. La speciile înrudite şi raportul A+T/G+C
este apropiat, ceea ce arată că la acestea succesiunea nucleotidelor este
asemănătoare. Diferenţele privind secvenţa de nucleotide asigură deosebirile
genetice dintre specii.

3.3.6. Replicaţia ADN

Una dintre însuşirile de bază ale macromoleculei de ADN este cea de

replicaţie sau autoreplicaţie, constituind funcţia autocatalică a materialului
genetic. La eucariote, replicarea ADN şi deci a genelor care nu sunt decât
segmente de ADN, are loc în timpul diviziunii mitotice, asigurându-se
transmiterea exactă de la o generaţie la alta a caracterelor ereditare.
Studiul ciclului mitotic a relevat existenţa unei variaţii regulate a
cantităţii de ADN iar pe această bază ciclul celular a fost împărţit în următoarele
etape: M - mitoza, G1 - perioada anterioară sintezei de ADN (gol sintetic), S -
perioada sintezei de ADN şi G2 - perioada de postsinteză. După telofază în G1
cantitatea de ADN rămâne constantă şi egală cu 2C (două catene).
Biosinteza proteică ce are loc în această perioadă determină creşterea
celulei, are loc sinteza de ADN şi deci a unor proteine specifice ce declanşează
mitoza. În perioada S se produce replicarea ADN, care se încheie prin dublarea
cantităţii de ADN, egală cu 4 C (patru catene). În timpul profazei şi metafazei
mitotice, cantitatea de ADN rămâne constantă iar în anafază, când cromozomii
migrează spre cei doi poli, se împarte în două, fiecare celulă având o cantitate de
ADN egală cu cea din celula mamă.
Diviziunea meiotică determină o reducere la jumătate a cantităţii de
ADN în gameţi. Cantitatea dublă de ADN se reface în momentul fecundării
gameţilor, când rezultă zigotul diploid.

69
 J. D. Watson şi F. H. Crick (1953) în urma elaborării modelului
structural al moleculei de ADN au emis şi ipoteza replicării acestuia după tipul
semiconservativ. Acest tip de sinteză constă în ruperea punţilor de hidrogen
dintre cele două catene complementare. Fiecare catenă serveşte ca matriţă pentru
sinteza unei catene noi. În final, dintr-o moleculă veche de ADN vor rezulta două
molecule, dar care sunt noi numai pe jumătate.
Au mai fost emise şi alte ipoteze de replicare a macromoleculei de
ADN. Un asemenea tip ar fi cel conservativ conform căruia molecula veche de
ADN serveşte ca model pentru sinteza unei molecule complet noi.
O altă ipoteză consideră că replicarea ADN se realizează după tipul
dispersiv. Conform acestui model, molecula de ADN se desface în părţile
componente şi împreună cu nucleotidele din celulă participă la formarea a două
molecule de ADN, care vor conţine atât nucleotide vechi cât şi nucleotide noi.
Modelul replicării după tipul semiconservativ propus de Watson şi
Crick, asigură o mare fidelitate în sinteza noilor molecule de ADN. Termenul de
replicaţie derivă de la faptul că în acest proces fiecare catenă serveşte ca matriţă
pentru catenele noi sintetizate, informaţia genetică fiind transmisă fidel noilor
molecule.
Sinteza ADN după tipul semiconservativ se realizează astfel: la o
extremitate sau într-un punct oarecare al macromoleculei de ADN, punţile de
hidrogen se rup, fenomen ce continuă pe toată lungimea moleculei, asemănător
desfacerii unui fermoar. Fiecare catenă se răsuceşte în spaţiu cu 180°, prin rotirea
nucleotidelor în planul exterior, în jurul radicalului fosforic. În citoplasmă se
găsesc sintetizate cele patru tipuri de nucleotide care conţin bazele azotate
purinice şi pirimidinice: adenină, guanină, citozină şi timină.
Pe baza fenomenului de complementaritate
dintre bazele azotate purinice şi pirimidinice, o
nucleotidă care conţine adenină se va lega prin
punţi de hidrogen de una ce conţine timină, iar
una ce conţine guanină se va lega de una ce
conţine citozină. În final, paralel cu catenele
vechi s-au sintetizat două catene noi, rezultând
două molecule fiice, identice cu molecula mamă
(fig. 3.5.). Replicarea macromoleculei de ADN
se realizează în trei etape: în prima etapă are loc
sinteza precursorilor nucleotidelor ce intră în
alcătuirea ADN de tipul acidului uridilic şi
acidului inosinic; în etapa a doua are loc sinteza
nucleotidelor propriu-zise ce intră în structura
ADN: dezoxiadenozintrifosfat,
dezoxiguanozintrifosfat, dezoxicitidintrifosfat şi
dezoxitimidintrifosfat; în etapa a treia are loc
polimerizarea nucleotidelor sub controlul
Fig. 3.5. Modelul replicării enzimei ADN-polimeraza.
semiconservative a un diametru de circa 65 Å, mult mai mare decât a moleculei
Enzima are
demacromoleculei
ADN (20 Å)de şiADN este formată din circa 1000 aminoacizi. Enzima ADN-
70
polimeraza determină esterificarea oxidrilului de la carbonul 3' al catenei
polinucleotidice de către fosfatul ce esterifică oxidrilul de la carbonul 5' al
nucleotidei, aşa încât dacă catena veche are polaritatea 5’ → 3', catena nou
sintetizată va avea polaritatea inversă 3' → 5'.
S-au descoperit mai multe tipuri de polimeraze (I, II, III), unele din ele
intervenind în procesul de reparare a macromoleculei de ADN, atunci când unele
nucleotide au fost încatenate în mod eronat.
Pentru desfăşurarea procesului de replicaţie este necesară o anumită
cantitate de energie. Această energie provine din hidroliza acidului
adenozintrifosforic (ATP) în acidul adenozindifosforic (ADP) şi un radical
fosforic (P). O parte din energia rezultată se pierde sub formă de căldură.
Pentru ca pierderile să fie cât mai mici, în celulă există un grup de
enzime denumite transferaze, care au rolul de a transfera grupe funcţionale de la
o moleculă la alta. Astfel ATP transferă energia sa către GTP care este un
precursor în sinteza acizilor nucleici, devenind o moleculă activată.
În celule există o enzimă puternică denumită pirofosfatază, care rupe
legătura de înaltă energie dintre radicalii de fosfor (P ∼ P) eliberând-o (P ∼ P → P
+ P + 7 kcal/mol). Pentru unirea a două nucleotide se consumă 0,5 kcal/mol,
restul de 6,5 kcal/mol rămâne ca energie liberă ce păstrează echilibrul
termodinamic al macromoleculei de ADN.

3.3.7. Replicaţia acizilor nucleici la bacterii şi virusuri

Celula bacteriană conţine un singur cromozom circular format dintr-o

macromoleculă de ADN cu o lungime de aproape 1000 µ. În timpul replicaţiei la
bacterii macromolecula de ADN îşi păstrează forma circulară. Geneticienii M.
Meselsohn şi F. W. Stahl (1958) au elucidat mecanismul de replicaţie al ADN de
la bacterii prin marcarea acestuia cu izotopi radioactivi. Eu au folosit izotopul
stabil al azotului N15, care se poate izola destul de uşor de azotul obişnuit N14, prin
ultracentrifugare.
Bacteria Escherichia coli a fost cultivată pe un mediu ce conţinea
clorură de amoniu marcată cu N15. După prima diviziune a bacteriilor, au fost
trecute pe mediu ce conţinea N14 şi au fost lăsate să se dividă de 1-3 ori. După
numărul de bacterii din cultură se poate determina numărul de diviziuni.
După aceea bacteriile au fost lizate şi introduse într-o ultracentrifugă. S-
a constatat că bacteriile crescute pe mediu cu N15 aveau ADN marcat numai cu
N15, iar după ce au fost trecute pe mediu cu N14, după prima diviziune exista o
fracţie de ADN hibrid, având o greutate moleculară intermediară. După cea de a
doua diviziune celulară, 50% din ADN conţine N14 şi 50% N15, iar după cea de a
treia diviziune 75% conţinea N14 şi 25% hibrid. Aceste rezultate au demonstrat că
replicarea cromozomului bacterian se realizează după modelul semiconservativ.
Procesul de replicaţie a cromozomului bacterian începe într-un punct al
acestuia denumit replicator, care este ataşat de membrana celulară într-o regiune
denumită mezozom.
71
 La bacterii, fiecare diviziune a bacteriei este precedată de o singură
derulare completă a cromozomului circular.
La virusuri s-a constatat că acest proces de derulare a cromozomului se
repetă de mai multe ori, rezultând mai întâi o formaţiune liniară, lungă, care apoi
se fragmentează şi rezultă cromozomi circulari.
Unele virusuri au ca material genetic o moleculă de ADN monocatenar
(∅x174, S 13, F etc.). La aceste virusuri, procesul de replicaţie decurge astfel: în
momentul în care ADN monocatenar notat cu (+) pătrunde în celula bacteriană
infectată, serveşte ca matriţă pentru sinteza unei catene complementare notată cu
(-). În interiorul bacteriei infectate a rezultat un ADN dublu catenar, dar numai
catena (-) serveşte ca matriţă pentru sinteza catenelor (+) ale virusului.
Există virusuri a căror material genetic este reprezentat de ARNv, care
are o structură monocatenară. Replicaţia acestui ARN în cazul ribovirusurilor este
asemănătoare cu replicaţia ADN monocatenar de la virusul phi x 174.
Studiindu-se, de exemplu, ciclul de viaţă al ribovirusului F2, s-a
constatat că după pătrunderea ARNv monocatenar notat cu (+) în celula
bacteriană, se ataşează de ribozomi, pentru a declanşa sinteza enzimei necesare
desfăşurării procesului de replicaţie, ARN-polimeraza. Pe matriţa catenei (+) se
formează o catenă complementară notată cu (-), iar pe matriţa acesteia se
formează un număr mare de molecule de ARNv (+). O parte din aceste molecule
de ARNv (+) se ataşează de ribozomi, sintetizându-se proteinele virale după care
are loc unirea ARNv cu acestea rezultând un număr foarte mare de fagi ce distrug
celula gazdă (liza bacteriei).

3.3.8. Sinteza acizilor nucleici "in vitro"

Sinteza artificială a acizilor nucleici a fost realizată de A. Kornberg

(1954) şi S. Ochoa şi M. Grünberg-Manago (1955). A. Kornberg a fost distins cu
premiul Nobel (1959) pentru această realizare. Pentru realizarea sintezei "in vitro"
a macromoleculei de ADN sunt necesare următoarele componente:
dezoxiribonucleotidele celor patru baze azotate, sistemul enzimatic format din
ADN-polimeraza, ioni de magneziu (Mg2+) şi o cantitate mică de ADN cu un grad
înalt de polimerizare folosit ca amorsă (primer) şi matriţă pentru ADN nou
sintetizat. Ca amorsă poate fi folosit un ADN monocatenar sau un ADN bicatenar,
dar în al doilea caz, molecula bicatenară trebuie denaturată cu ajutorul căldurii.
În condiţii favorabile de reacţie s-a sintetizat o cantitate mai mare de 10
ori de ADN decât cea folosită drept amorsă. ADN sintetizat artificial este identic
cu cel folosit drept amorsă, în privinţa raportului dintre bazele azotate, însă aceste
molecule au fost inactive biologic. Lipsa activităţii biologice a ADN sintetizat "in
vitro" este pusă pe seama ADN-polimerazei, care conţine mici cantităţi de
dezoxiribonuclează, enzimă ce degradează parţial molecula de ADN.
În anul 1968 A. Kornberg a reuşit să sintetizeze "in vitro" ADN
monocatenar, activ biologic, şi anume o moleculă de ADN viral, identică cu ADN
monocatenar al virusului phi x 174. Pentru aceasta, în mediul de reacţie s-au
72
introdus: ADN-polimeraza, ADN monocatenar izolat de la virusul phi x 174, ca
amorsă, precursorii dezoxiribonucleotidelor şi polinucleotidligaza, enzimă
necesară realizării formei inelare a ADN viral. S-au obţinut monocatene negative
(-) complementare catenelor iniţiatoare (+), care formau un helix dublu, circular.
Prin utilizarea unor enzime s-au izolat o serie de catene (-), care au fost utilizate
apoi ca matriţe pe sinteza unor catene (+) biologic active, cu însuşirea de a iniţia
multiplicarea virusului.
În anul 1955 M. Grünberg-Manago şi S. Ochoa, au realizat sinteza "in
vitro" şi a macromoleculei de ARN, după aceeaşi metodă folosită pentru sinteza
ADN. Elementele mediului de reacţie sunt: ribonucleotidele, enzima ADN-
fosforilaza şi ioni de magneziu. Ca matriţă pentru sinteza ADN "in vitro" s-a
folosit o moleculă de ADN monocatenar.
Sinteza artificială a acizilor nucleici deschide perspective mari în
înlocuirea unor "gene defecte", prin segmente de ADN nou sintetizate.

3.4. CODUL GENETIC

După descoperirea structurii macromoleculei de ADN şi a însuşirii ei de

a se replica cu mare fidelitate, mulţi geneticieni şi-au pus întrebarea dacă
informaţia genetică nu este codificată într-un anumit fel prin secvenţa de
nucleotide, ce relaţii se stabilesc între cele patru tipuri de nucleotide şi
aminoacizii din lanţurile polipeptidice.
Ciberneticianul G. Gamow (1954) este primul care a descoperit legătura
dintre secvenţa de nucleotide din ADN şi ordinea aminoacizilor, emiţând ipoteza
că în macromolecula de ADN se găseşte codificată biochimic informaţia genetică,
necesară sintezei moleculelor proteice.
În general, prin informaţie se înţelege un mesaj, mai mult sau mai puţin
cuprinzător, despre o serie de fenomene care au avut loc, au loc sau vor avea loc
într-un sistem biologic sau tehnic. Aceste informaţii sunt înregistrate, stocate şi
apoi transmise printr-un sistem de codificare. De exemplu, codul Morse, foloseşte
un sistem de linii şi puncte pentru codificarea literelor şi cuvintelor.
Proteinele sunt alcătuite din lanţuri polipeptidice formate din 20 de
aminoacizi a căror succesiune este specifică pentru fiecare proteină.
Prin schemă teoretică a unui cod genetic a fost elaborată de G. Gamow
(1954). Potrivit concepţiei acestuia, codificarea celor 20 de aminoacizi nu se
poate realiza de un singur nucleotid (41=4) şi nici de grupe formate din câte două
nucleotide (42=16), pentru că în ambele cazuri numărul total de combinaţii este
mai mic decât numărul aminoacizilor. Ca urmare, el a considerat că numai
secvenţe de câte trei nucleotide (43=64) pot realiza codificarea celor 20 de
aminoacizi (tabelul 3.1.). Grupul de trei nucleotide care codifică un aminoacid a
primit denumirea de codon. În cazul codului de tip triplet, numărul codonilor este
64, depăşind de trei ori numărul aminoacizilor, fapt ce conferă o mare eficienţă şi
plasticitate în recunoaşterea aminoacizilor.

73
 În perioada care a urmat, o serie de geneticieni au adus numeroase
dovezi experimentale privind codificarea informaţiei ereditare, deci a relaţiei
nucleotide-aminoacizi, culminând cu descifrarea în totalitate a codului genetic.
Primele dovezi experimentale ale relaţiei nucleotide-aminoacizi, au fost
aduse prin studiul unor mutaţii, induse cu acid nitros, la virusul mozaicului
tutunului (VMT). La acest virus capsida este formată din 2150 catene
polipeptidice identice, fiecare conţinând câte 158 aminoacizi. Acidul nitros induce
mutaţii de tipul tranziţiilor (înlocuirea unei baze purinice cu o bază purinică sau
înlocuirea unei baze pirimidinice cu o bază pirimidinică în catena acizilor
nucleici) şi anume A ↔ G sau C ↔ U.
Tabelul 3.1.
Diferite tipuri teoretice de coduri
Codul
Codul cu dublete Codul cu triplete
monotipic
(16 combinaţii) (64 combinaţii)
(4 combinaţii)
A AA AG AC AU AAA AAG AAC AAU
G GA GG GC GU AGA AGG AGC AGU
C CA CG CC CU ACA ACG ACC ACU
U UA UG UC UU AUA AUG* AUC AUU
GAA GAG GAC GAU
GGA GGG GGC GGU
GCA GCG GCC GCU
GUA GUG* GUC GUU
CAA CAG CAC CAU
CGA CGG CGC CGU
CCA CCG CCC CCU
CUA CUG CUC CUU
UUA• UAG• UAC UAU
UGA• UGG UGC UGU
UCA UCG UCC UCU
UUA UUC UUC UUU
* codoni iniţiatori ai sintezei unei catene polipeptidice
• codoni nonsens, care nu codifică nici un aminoacid reprezentând
codonii terminali ai sintezei unei catene polipeptidice

Apariţia acestor mutaţii la nivelul nucleotidelor din ARNv al virusului,

care îndeplineşte rolul de ARNm, apar modificări în secvenţa aminoacizilor din
catena polipeptidică. Aceste modificări sunt de tipul substituţiei unor aminoacizi:
Prolină Serină Fenilalanină sau
Prolină Leucină Fenilalanină
S-a dedus că prolina este codificată de un codon, la care cel puţin două
nucleotide sunt fie A fie C. Tranziţia A ↔ G sau C ↔ U a uneia din aceste
nucleotide generează codonul serinei şi respectiv al leucinei. În codonul
fenilalaninei, ambele nucleotide trebuie să fie G sau U.

74
 Studiile efectuate la mutantele induse cu proflavină la bacteriofagul T4,
în cadrul genei rIIB, au demonstrat că unitatea care codifică un aminoacid este o
tripletă de nucleotide (codon).
Descifrarea codului genetic a fost posibilă şi prin folosirea unor ARNm
sintetizaţi artificial, care conţineau o secvenţă cunoscută de nucleotide, pe baza
cărora au fost sintetizate proteine. Experienţe de acest fel au fost realizate de M.
W. Nirenberg şi J. H. Matthaei (1961). Ei au reuşit să sintetizeze o catenă de
polifenilalanină, folosind un ARNm artificial care conţinea numai nucleotide cu
uracil (U), dovedind că tripleta (UUU) codifică aminoacidul fenilalanină. S-au
folosit apoi ARNm artificiali ce conţineau o secvenţă de două nucleotide
cunoscute. De exemplu, ARN artificial ce conţine secvenţa UGUGUG, determină
sinteza unui lanţ polipeptidic în care alternează cisteina şi valina, deci cisteina
este codificată de codonul UGU iar valina de GUG (figura 3.6.).

Prima A doua nucleotidă a codonului A treia

nucle- nucle-
otidă a otidă a
codo- U C A G codo-
nului 5' nului 3'
UUU UCU UAU UGU
Fen Tir Cis U
UUC UCC UAC UGC
C
U Ser Non
UUA UCA UAA Non 2 UGA A
Leu 3 G
UUG UCG UAG Non 1 UGG Tri
CUU CCU CAU CGU U
His
CUC CCC CAC CGC C
C Leu Pro Arg
CUA CCA CAA CGA A
Glu G
CUG CCG CAG CGG
AUU ACU AAU AGU U
Asp Ser
AUC Ileu ACC AAC AGC C
A Tre
AUA ACA AAA AGA A
Liz Arg G
AUG Met ACG AAG AGG
GUU GCU GAU GGU
Ac.asp U
GUC Val GCC GAC GGC
C
G GUA GCA Ala GAA GGA Gli
A
f- Ac.glu G
GUG GCG GAG GGG
Met

Fig. 3.6. Codul genetic

75
 Problema cea mai grea ce a trebuit rezolvată a fost precizarea poziţiei
nucleotidelor în cadrul codonului, pentru că cele două nucleotide pot forma trei
combinaţii: GUU, UGU şi UUG. Există mai multe căi pentru precizarea ordinii
nucleotidelor în cadrul codonului, cea mai folosită fiind studiul mutaţiilor de
substituţie a unor aminoacizi din unele proteine mai bine cunoscute: hemoglobina,
proteina virusului mozaicului tutunului, triptofan-sintetaza din Escherichia coli
ş.a.

3.4.1. Caracteristicile codului genetic

Informaţia genetică este codificată în acidul dezoxiribonucleic (ADN)

sau în acidul ribonucleic viral (ARNv) la unele virusuri, sub forma unor secvenţe
de trei nucleotide (codoni). Informaţia genetică este copiată prin procesul de
transcripţie de către ARNm iar apoi tradusă, prin procesul de translaţie, într-o
secvenţă de aminoacizi, în catena polipeptidică.
În prezent sunt cunoscuţi toţi codonii din ARNm, care codifică diferiţi
aminoacizi (fig. 3.6). Codul genetic cuprinde 64 de codoni. Doi codoni marchează
începutul sintezei unei catene polipeptidice şi anume AUG şi GUG iar trei codoni
sunt nonsens: UAA (ocru), UAG (ambră) şi UGA (azur). Aceşti codoni au rolul
de a marca terminarea sintezei unei catene polipeptidice (codoni stop).
Codul genetic are următoarele caracteristici: este universal, degenerat,
lipsit de ambiguitate, neacoperit şi fără virgule.
Prin universalitatea codului genetic se înţelege faptul că un anumit
codon, codifică acelaşi aminoacid la orice organism, indiferent de gradul său de
evoluţie. Dovada cea mai evidentă a universalităţii codului genetic a fost
următoarea: s-a izolat ARNm ce răspunde de sinteza hemoglobinei la iepure şi s-a
injectat în ovocitele de broască. S-a constatat că în ovocitele de broască se
sintetizează hemoglobina, deşi în mod normal, ovocitele nu sintetizează niciodată
hemoglobină.
Codul genetic este degenerat, în sensul că mai mulţi codoni codifică
acelaşi aminoacid. De exemplu, arginina este codificată de următoarele triplete:
GGU, GGC, GGA, AGA şi AGG.
În ceea ce priveşte importanţa nucleotidelor din codon s-a constatat că
primele două sunt cele mai semnificative, în timp ce a treia poate fi uşor înlocuită.
Dacă cea de a treia nucleotidă este o bază purinică ea poate fi înlocuită tot cu o
bază purinică sau dacă este o bază pirimidinică, poate fi înlocuită tot printr-o bază
pirimidinică. Diferiţi codoni, care au primele două nucleotide identice, pot
codifica acelaşi aminoacid. Numai metionina şi triptofanul sunt codificaţi de câte
un singur codon (AUG şi respectiv UGG). Caracteristica de degenerare a codului
genetic, prin care mai mulţi codoni diferiţi codifică acelaşi aminoacid, poartă
numele de redundanţă, termen preluat din informatică. Redundanţa constă într-
un exces de informaţie, într-un sistem, pentru a asigura transmiterea corectă a
informaţiei, chiar în cazul unor perturbări (Hartl D. L. şi colab., 1989).

76
 În mod obişnuit fiecare codon (tripletă) codifică un singur aminoacid. S-
a constatat, în unele cazuri, că un codon poate codifica mai mulţi aminoacizi. Aşa
este cazul codonilor GCG care codifică alanina şi arginina; CGG-prolina şi
arginina; GGA-glicerina şi acidul glutamic; AGG-glicina şi fenilalanina. Se
afirmă că această însuşire reprezintă un avantaj evolutiv, deoarece înlocuirea unui
aminoacid cu altul printr-o mutaţie, într-o catenă polipeptidică este mai puţin
dăunătoare, dacă cei doi aminoacizi au proprietăţi asemănătoare.
Codul genetic este neacoperit în sensul că doi codoni vecini nu au
nucleotide comune şi este fără virgule, între doi codoni nu există spaţii sau alţi
codoni care să joace rolul unor semne de punctuaţie.
S-a demonstrat că citirea mesajului genetic începe dintr-un punct fix, se
realizează într-un singur sens, astfel că, absenţa unui nucleotid (deleţie) sau
adăugarea altuia (adiţie), schimbă sensul mesajului.
Universalitatea codului genetic în lumea vie demonstrează pe de o parte
vechimea sa şi, totodată, constanţa sa în timp.

3.5. BIOSINTEZA PROTEINELOR

Proteinele au un rol esenţial în metabolismul celular, însăşi funcţiile

materialului genetic sunt condiţionate de o serie de enzime sau proteine cu rol
structural.
Enzimele participă la replicarea ADN şi ARN, la transcripţia informaţiei
genetice şi la sinteza proteinelor.
Proteinele structurale intră în alcătuirea cromozomului, a membranelor
celulare, a componentelor celulare, participă la asamblarea ribozomilor.
Procesul de biosinteză a proteinelor este mult mai complex decât cel de
sinteză a acizilor nucleici şi cuprinde două etape importante: transcripţia
informaţiei genetice şi translaţia informaţiei genetice.

3.5.1. Transcripţia informaţiei genetice

Transcripţia constituie fenomenul prin care informaţia genetică de pe o

porţiune din catena de ADN este transcrisă (copiată) într-o moleculă de ARNm.
Transcripţia mesajului genetic din molecula de ADN pe cea din ARNm se face
într-o formă care serveşte ca matriţă pentru sinteza proteinelor. Sinteza ARNm
este catalizată de enzima ARN-polimeraza, enzimă universală ce a fost
identificată în celulele bacteriene, vegetale şi animale.
Mecanismul propriu-zis al transcripţiei informaţiei genetice din ADN în
molecula de ARNm se realizează astfel: enzima ARN-polimeraza se leagă specific
într-o poziţie a moleculei de ADN, ce corespunde cu începutul unei gene.
Legăturile de hidrogen se rup pe porţiunea genei respective, segmentul respectiv
de catenă se roteşte cu 180° în spaţiu, servind ca matriţă pentru sinteza catenei de
ARNm. ARN-polimeraza asigură încatenarea corectă a ribonucleotidelor existente
în nucleu. Odată cu înaintarea ARN-polimerazei de-a lungul matriţei ADN, se
77
eliberează treptat noua catenă în citoplasmă, unde se asociază cu ribozomii
formând complexe denumite poliribozomi.
După ce s-a realizat transcripţia, se refac legăturile de hidrogen între
catenele moleculei de ADN.
De o foarte mare importanţă este descoperirea că procesul de
transcripţie la nivelul unei gene se realizează pe o singură catenă de ADN. Aşa se
explică faptul că o genă deţine informaţia genetică necesară sintezei unei singure
proteine.
În ceea ce priveşte locul de pe catena de ADN unde se iniţiază procesul
de transcripţie, J. D. Watson (1974) arată că ARN-polimeraza este cea care
recunoaşte codonii de iniţiere.
Spre deosebire de ADN-polimeraza care este formată dintr-un singur
lanţ polipeptidic, ARN-polimeraza este alcătuită din cinci lanţuri polipeptidice
notate cu β', β, δ, α2 şi W, fiecare cu o masă moleculară diferită. Enzima poate să
catalizeze formarea legăturilor dintre nucleotide, chiar dacă lipseşte lanţul δ, deci
acest lanţ nu are rol catalitic, ci acela de a recunoaşte catena matriţă şi secvenţa de
dezoxiribonucleotide, de unde se iniţiază transcripţia. Poziţia din molecula ADN
unde se leagă ARN-polimeraza pentru a iniţia transcripţia se numeşte promotor.
Încheierea transcripţiei ARNm este controlată de o proteină specifică numită factor
σ.
În sens mai larg, transcripţia se referă şi la sinteza celorlalte două tipuri
de ARN implicate în procesul de biosinteză a proteinelor.
Acidul ribonucleic solubil sau de transfer (ARNs) se sintetizează tot pe o
matriţă de ADN. Fiecare tip de ARNs este codificat de câte o singură secvenţă de
nucleotide din ADN, deci de câte o genă. Acidul ribonucleic ribozomal (ARNr)
este produsul direct al mai multor gene. Detalii despre ARNs şi ARNr au fost
precizate într-un paragraf anterior.

3.5.2. Translaţia informaţiei genetice

Translaţia este mecanismul prin care secvenţa codonilor din ARNm este
tradusă într-o anumită succesiune de aminoacizi ce intră în constituţia unui lanţ
polipeptidic. Realizarea procesului de translaţie implică participarea mai multor
componente celulare ce alcătuiesc un aparat de translaţie. Aparatul de translaţie
cuprinde următoarele elemente: diferite tipuri de ARNs corespunzătoare tipurilor
de aminoacizi, aminoacizii, ribozomii, enzimele activatoare ale aminoacizilor,
cofactorii energetici, ATP şi GTP, factori de iniţiere, alungire şi terminare a
sintezei lanţului polipeptidic.
Pentru sinteza celulară a proteinelor este necesară o anumită cantitate de
energie, formarea unei singure legături peptidice necesitând 0,5 kcal/mol. Această
energie este asigurată de acidul adenozintrifosforic (ATP) care, prin hidroliză,
pune în libertate unul sau doi radicali fosforici eliberând energia corespunzătoare:

ATP + H2O AMP + P ∼ P + 8 kcal/mol

78
 Sinteza proteică se desfăşoară concomitent cu hidroliza ATP în AMP şi
doi radicali fosforici, rezultând 8 kcal/mol, din care 0,5 kcal/mol sunt folosite
pentru realizarea legăturii peptidice iar restul de 7,5 kcal/mol pentru menţinerea
echilibrului reacţiei în favoarea sintezei proteice şi nu a hidrolizei.
O primă etapă în sinteza proteinelor o constituie activarea
aminoacizilor şi formarea complexului aminoacil-ARNs. Activarea aminoacizilor
se realizează cu ajutorul energiei rezultate din hidroliza ATP şi în prezenţa
enzimei aminoacilsintetaza (E). Reacţia de activare a aminoacizilor poate fi redată
astfel:

AA1 + ATP + E AA1 ∼ AMP ∼ E + P ∼ P

Aminoacizii, după ce au fost activaţi, se pot ataşa de molecula unui

ARNs specific:

AA1 ∼ AMP ∼ E + ARNs1 AA1 - ARNs1 +

+ AMP + E

Cele două reacţii au loc succesiv, sunt catalizate de aceeaşi enzimă

(aminoacilsintetaza) şi ca atare se poate scrie reacţia generală:

aminoacilsintetaza
AA1 + ATP + ARNs1 AA1 - ARNs1 +

+ AMP + P ∼ P

În următoarea fază complexul aminoacil-ARNs se ataşează de

poliribozomi, la nivelul cărora are loc iniţierea sintezei lanţului proteic.
Ribozomul asigură de aşa manieră asocierea acestor elemente încât zona
anticodon a ARNs să poată recunoaşte codonul corespunzător din ARNm, ducând
astfel la o descifrare corectă a mesajului genetic. După fixarea aminoacidului,
ARNs devine liber putând transporta alte molecule de aminoacid la nivelul
ribozomului. Încatenarea aminoacizilor se realizează de către enzima
peptidiltransferaza şi constă în realizarea legăturilor peptidice între gruparea
carboxil a unui aminoacid şi gruparea aminică a celuilalt (figura 3.7.).
Reacţia de încatenare a aminoacizilor poate fi redată astfel:
peptidiltransferaza
AA1 - ARNs1 + AA2 - ARNs2 + AA3 - ARNs3 +…
AA1 - AA2 - AA3 … + ARNs1 + ARNs2 + ARNs3 + …

79
 Fig. 3.7. Reprezentarea schematică a procesului de translaţie
(după Kimball, 1978)
Încheierea sintezei catenei polipeptidice se realizează cu ajutorul a doi
factori proteici care sunt activaţi în prezenţa codonilor de încheiere UAA, UAG şi
UGA. Ca urmare, catena polipeptidică se detaşează de ribozomi şi de ARNs care
a adus ultimul aminoacid.
În ceea ce priveşte viteza cu care se realizează biosinteza proteică, există
o serie de date atât la procariote cât şi la eucariote. Transcripţia genei ce
determină sinteza enzimei ce intervine în producerea triptofanului la Escherichia
coli are loc cu o viteză de 28 nucleotide/sec., iar translaţia cu viteza de 7
aminoacizi/sec. O moleculă completă de hemoglobină umană este sintetizată în 35
secunde (gena ce determină hemoglobina conţine 670 nucleotide).
În prezent s-a reuşit sinteza unor substanţe proteice într-un sistem
celular liber (populaţii de celule la care s-a distrus membrana celulară), folosind
ARNm artificial (M. W. Niremberg, 1961).

3.6. REGLAJUL GENETIC AL ACTIVITĂŢII GENELOR

Celula vie conţine o cantitate mare de informaţie genetică iar procesele

metabolice ce au loc funcţionează cu o mare eficienţă, asigurând economisirea la
maximum a energiei.
Cantitatea mare de informaţie din celulele procariotelor şi eucariotelor
permite funcţionarea acestora în cele mai variate condiţii de mediu. În timp ce
virusurile posedă în programul lor genetic 3-4 gene, bacteriile 2.000-3.000 gene,
plantele şi animalele superioare au un program genetic foarte complex, constituit
din câteva zeci de mii de gene.
Genele ce alcătuiesc programul genetic al vieţuitoarelor nu funcţionează
toate deodată, ci intră în funcţie în mod succesiv, în funcţie de tipul şi cantitatea
de enzime şi proteine, pe măsura dezvoltării individului. Mecanismele de reglare
a activităţii genelor sunt foarte complexe atât la procariote cât şi la eucariote.
Funcţionarea celulei este dependentă de cele două laturi ale
metabolismului: catabolismul (dezasimilaţia), prin care o serie de substanţe sunt
descompuse şi se eliberează şi o anumită cantitate de energie şi anabolismul
(asimilaţia) în urma căreia se sintetizează substanţe complexe din substanţe
simple. Fiecare etapă a asimilaţiei şi dezasimilaţiei este catalizată de o anumită
enzimă, care la rândul ei este dependentă de informaţia uneia sau a mai multor
gene.
80
 3.6.1. Reglajul activităţii genetice la procariote

Teoria reglajului genetic la procariote a fost elaborat de geneticienii

francezi Francois Jacob, André Lwoff şi Jaques Monod, în anul 1961, realizare
pentru care ei au fost distinşi, în anul 1965, cu premiul Nobel. În această lucrare ei
demonstrează experimental şi practic că sinteza proteinelor şi a enzimelor variază
în funcţie de necesităţile celulei şi este controlată genetic. F. Jacob şi J. Monod au
descoperit mai multe moduri de reglare genică a sintezei proteice:
- inducţia enzimatică;
- represia enzimatică;
- retroinhibiţia enzimatică.
Inducţia enzimatică este fenomenul prin care celulele produc sistemul
enzimatic necesar pentru metabolizarea substanţelor care de obicei nu sunt
prezente în mediu.
Proprietăţile enzimatice ale bacteriilor sunt influenţate de mediul în care
cresc, fenomen denumit adaptare enzimatică, ceea ce conferă acestor organisme
posibilitatea de a creşte în medii diferite. Enzimele ce intervin în catalizarea
diferitelor laturi ale metabolismului au fost împărţite în două categorii: enzime
adaptive a căror cantitate şi activitate variază în funcţie de condiţiile de mediu şi
enzime constitutive a căror cantitate nu depinde de mediu şi se sintetizează
continuu.
J. Monod (1941) a descoperit fenomenul de diauxie prin care o bacterie
ce creşte pe un mediu de glucoză şi lactoză, creşte şi se înmulţeşte până ce
glucoza este epuizată, iar după o perioadă de stagnare, creşte din nou şi se
înmulţeşte folosind însă lactoza.
Un exemplu de inducţie enzimatică a fost descoperit la drojdia de bere
(Saccharomyces cerevisiae) care poate să fermenteze lactoza din lapte cu ajutorul
enzimei lactaza. Tulpinile de drojdie de bere, care au fost crescute mai multe
generaţii pe mediu de lactoză, vor conţine în cantitate mare enzima lactaza, iar în
acest caz, fenomenul de fermentaţie începe foarte repede (aproximativ o oră de la
incubaţie). În cazul unor tulpini care nu au fost crescute în prealabil pe mediu de
lactoză, fermentaţia nu are loc pentru că acestor tulpini le lipseşte lactaza. Dacă
aceste tulpini sunt ţinute în continuare în mediu de lactoză, după aproximativ 14
ore, fermentaţia se declanşează, fapt ce arată că lactoza induce producerea lactazei
de către celulele drojdiei. În acest caz lactoza ce trebuie metabolizată acţionează
ca un inductor.
Inducţia enzimatică a fost ilustrată de J. Monod şi colab. la bacteria
Escherichia coli, prin studierea sistemului lactoză. Acest mecanism va fi prezentat
mai pe larg în cadrul modelului Jacob-Monod de reglaj genetic.
În concluzie se poate afirma că inducţia enzimatică este caracteristică
sistemelor de catabolism (dezasimilaţie) fiind declanşată de substanţe denumite
inductori.
Represia enzimatică este un fenomen opus inducţiei enzimatice, prin
care este inhibată sinteza unei proteine datorită unui produs final al unui lanţ
81
metabolic denumit represor.
Fenomenul de represie enzimatică a fost pus în evidenţă la bacteria
Escherichia coli. Astfel, s-a demonstrat că sinteza aminoacidului triptofan este
inhibată atunci când în mediul de cultură se adaugă cantităţi mici de triptofan sau
analogi ai acestuia. Represia enzimatică este caracteristică unor sisteme
enzimatice ce intervin în anabolismul unor constituenţi cu rol esenţial în organism
(aminoacizi, nucleotide). Represia enzimatică poate acţiona asupra mai multor
proteine ce fac parte din acelaşi lanţ metabolic, prin intermediul represorului.
Dacă un metabolit acţionează asupra represorului suprimându-i activitatea, se
deblochează sinteza tuturor enzimelor din acelaşi lanţ metabolic. Efectul genetic
al represorului constă în blocarea uneia sau a mai multor gene prin aceasta
sistarea sintezei uneia sau a mai multor proteine specifice.
Substanţele capabile să modifice efectul de represie al represorului se
numesc efectori. Efectorii pot fi inductori, când inhibă activitatea represorului şi
corepresori, când intensifică activitatea de represie a represorului.
Retroinhibiţia enzimatică denumită şi inhibiţia prin feed-back sau
inhibiţia prin produs final este un sistem de reglare a sintezei proteice prin
cantitatea de produs final. În cazul unui lanţ metabolic, există mai multe etape,
fiecare fiind catalizată de o anumită enzimă, rezultând un produs final. În cazul
retroinhibiţiei enzimatice, produsul final, într-o cantitate mai mare decât cea
normală, acţionează asupra enzimei din prima treaptă a lanţului metabolic şi
întreg lanţul metabolic este oprit.
Fenomenul a fost studiat la bacteria Escherichia coli. Aminoacidul L-
treonină se transformă într-un alt aminoacid, L-izoleucină în cinci etape, fiecare
fiind catalizată de către o enzimă (figura 3.8.).

Figura 3.8. - Represia enzimatică şi retroinhibiţia enzimatică

în cazul căii metabolice ce asigură sinteza izoleucinei.

82
 În acest exemplu, cantitatea de izoleucină poate fi reglată atât prin
retroinhibiţie enzimatică cât şi prin represie enzimatică. Prin retroinhibiţie
enzimatică, izoleucina în cantitate prea mare blochează activitatea primei enzime
din lanţul metabolic, treonină deaminază şi întreg lanţul metabolic este oprit. Prin
represie enzimatică, aminoacidul izoleucină blochează activitatea tuturor celor 5
enzime din lanţul metabolic. Prin urmare sinteza izoleucinei este controlată printr-
un sistem dublu, cele două sisteme fiind independente. Independenţa celor două
sisteme a fost dovedită prin faptul că la E. coli s-au obţinut două mutante, una la
care izoleucina nu poate să inhibe enzima treonină deaminază, iar cealaltă la care
izoleucina nu inhibă nici una din cele cinci enzime ale lanţului metabolic. S-a
demonstrat că cele două mutaţii sunt situate în loci diferiţi pe cromozom.
În cazurile de mai sus, produşii celulari sunt controlaţi numai de
produşii finali ai liniei metabolice respective. Sunt însă şi cazuri când unii produşi
celulari sunt controlaţi de produşii finali ai altei linii metabolice. De exemplu,
bazele azotate purinice şi pirimidinice ce intră în alcătuirea acizilor nucleici sunt
sintetizate de două linii metabolice paralele, dar cele două linii se reglează
reciproc. Acest lucru are o mare importanţă deoarece cele două grupe de baze
trebuie că fie într-un anumit raport în momentul replicării acizilor nucleici.
Experimental s-a demonstrat că proporţia bazelor pirimidinice este controlată de
produşii finali pirimidinele, dar şi de purine, astfel: pirimidinele în exces inhibă
prima enzimă din lanţul metabolic al pirimidinelor, iar purinele în exces
stimulează activitatea aceleiaşi enzime. Prin acest proces, bazele azotate sunt
sintetizate economic, exact în cantităţile necesare replicării acizilor nucleici.
Modelul Jacob-Monod de reglare a activităţii genelor
F. Jacob şi J. Monod (1961), pe baza experienţelor efectuate la
Escherichia coli asupra locusului lac (lactază), privind fenomenele de inducţie
enzimatică şi represie enzimatică, au ajuns la concluzia că reglarea sintezei
proteice este de natură genică. În acest proces de reglaj sunt implicate trei
categorii de gene: gene structurale, gene reglatoare şi gene operatoare.
Genele structurale sunt segmente din macromolecula de ADN şi au
rolul de a determina secvenţa aminoacizilor în moleculele proteice sintetizate de
celulă.
Genele reglatoare sunt localizate tot pe ADN şi au rolul de a sintetiza
represorii specifici ce controlează activitatea genelor structurale. Represorul nu
interacţionează direct cu genele structurale, ci prin intermediul celui de-al treilea
tip de gene, genele operatoare sau operator. Operatorul este o genă adiacentă
genelor structurale, care are posibilitatea de a se combina sau nu cu represorul,
inducând sau blocând funcţionarea genelor structurale. Gena operatoare poate fi
considerată un receptor al represorului. Gena operatoare este un fel de comutator
chimic care declanşează sau nu intrarea în activitate a genelor structurale. Înaintea
genelor operatoare şi structurale este localizat promotorul care iniţiază procesul
de transcripţie a informaţiei genetice al genelor structurale. Ansamblul format din
promotor, gena operatoare şi genele structurale se numeşte operon, ocupă un
fragment de cromozom şi funcţionează coordonat.

83
 Schema modelului Jacob-Monod privind reglarea sintezei proteice prin
inducţie şi represie enzimatică este dată în figura 3.9.
Interacţiunile dintre represor şi efector sau dintre represor şi operator
(gena operatoare) are loc astfel: în sistemele represibile gena reglatoare determină
sinteza represorului R, activ, care interacţionează cu gena operatoare şi în acest
caz, gena operatoare blochează activitatea genelor structurale, fapt ce face ca
ARN-polimeraza să nu poată sintetiza ARNm şi ca atare, nu se vor sintetiza
proteine.

Figura 3.9. - Modelul Jacob-Monod privind reglarea sintezei proteice

În sistemele inductibile, un efector negativ sau inductor reacţionând cu

represorul (R) îl transformă într-o formă inactivă (R') care nu poate reacţiona cu
gena operatoare (O), fapt ce face ca ARN-polimeraza să iniţieze procesul de
transcripţie a ARNm. În celule se pot forma molecule cu greutate moleculară mică,
denumite efectori pozitivi sau corepresori, care poate transforma represorul
inactiv (R') într-o formă activă (R), care reacţionând cu gena operatoare (O)
opreşte transcripţia ARNm.
În ceea ce priveşte modul de transmitere a informaţiei genetice de către
genele structurale dintr-un operon pentru sinteza unei proteine, s-au emis două
ipoteze: una aparţine lui Jacob şi Monod (1961) care susţine că fiecare genă dintr-
un operon îşi transcrie un ARMm propriu (o genă - un mesager) iar a doua ipoteză
formulată de S. Spiegelman şi R. G. Martin (1963) (citaţi de C. Panfil, 1974),
susţine că întreaga informaţie a unui operon este transmisă într-o singură
moleculă de ARNm (un operon - un mesager).
Un exemplu concret privind modul de funcţionare al genelor în reglarea
procesului de biosinteză a proteinelor îl constituie cel al operonului lac de la
Escherichia coli (figura 3.10).
La această bacterie se apreciază că există între 100 şi 200 de operoni,
dar numai activitatea unora este cunoscută. La bacteria E. coli utilizarea lactozei

84
din mediu se realizează cu ajutorul a trei enzime, a căror sinteză este determinată
de trei gene structurale ce alcătuiesc operonul 1ac. Genele respective se găsesc
dispuse alăturat pe cromozomul bacterian: z+, determină sinteza enzimei β -
galactozidaza, care se găseşte liberă în citoplasmă şi care desface lactoza în
galactoză şi glucoză; y+ determină sinteza β - galactozid permeazei, care este
localizată în membrana celulei bacteriene şi permite intrarea lactozei în celulă şi
gena a+ ce determină sinteza enzimei galactozid trans-acetilaza a cărei acţiune este
necunoscută.

Figura 3.10. - Reglajul genetic al operonului lac la Escherichia coli

Dacă lactoza lipseşte din mediu, genele structurale ce determină sinteza

celor trei enzime sunt inactive. Când se adaugă lactoza în mediu, în câteva minute
începe sinteza celor trei enzime, deci genele structurale sunt activate.
Activitatea celor trei gene structurale (z+, y+ şi a+) este controlată de o
genă reglatoare prin intermediul unui represor. Când lipseşte lactoza, gena
structurală sintetizează represorul care se cuplează cu gena operatoare ce se află
înaintea genelor structurale şi activitatea celor trei gene este inhibată.
Prin testul cis-trans s-a constatat că gena reglatoare este independentă de
operonul lac, plasată într-o altă regiune a cromozomului bacterian.
Operonul lac este alcătuit din următoarele subunităţi dispuse în
următoarea ordine: promotorul (P), gena operatoare (O) şi cele trei gene
structurale z+, y+ şi a+. Promotorul are rolul de a recunoaşte enzima ARN-
polimeraza, determinând iniţierea procesului de transcripţie, gena operatoare are
rolul de a se combina cu represorul sintetizat de gena reglatoare.
Cele două regiuni sunt formate din secvenţe de câte 10-30 nucleotide
fiind regiuni ale operonului.
Operonul lac este, de obicei, nefuncţional, ceea ce înseamnă că în
absenţa lactozei represorul este activ şi blochează activitatea genelor structurale.
85
În prezenţa lactozei represorul îşi modifică structura şi nu mai poate reacţiona cu
gena operatoare şi ca atare întreg operonul devine activ, lactoza putând fi
metabolizată.
În ceea ce priveşte mărimea diferiţilor operoni şi a genelor reglatoare
există o serie de informaţii la procariote, deoarece la eucariote nu au fost
evidenţiaţi operoni.
La E. coli operonul lactoză (lac) este alcătuit din 5.113 perechi de
nucleotide, iar gena reglatoare din 1.020 perechi nucleotide, operonul triptofan
conţine 6.600 perechi de nucleotide iar operonul histidinei de la Salmonella are
13.000 perechi de nucleotide.
Mărimea genei operatoare de la E. coli se pare că este alcătuită din 30
perechi de nucleotide (cu o lungime de aproximativ 100 Å). Nu se cunoaşte prea
bine modul de cuplare al genelor operatoare cu represorul, dar se pare că acesta
din urmă nu se ataşează decât de un ADN bacterian, deoarece denaturarea ADN
blochează activitatea represorului.
Represorul operonului lac este o proteină formată din patru catene
polipeptidice identice, cu o greutate moleculară de 150.000 daltoni.

3.6.2. Reglajul activităţii genelor la eucariote

Structura moleculară a cromozomului la eucariote este mult mai

complexă decât la procariote. Cromozomii eucariotelor sunt alcătuiţi din: 13-16%
ADN, 12-13% ARN şi 68-72% proteine histonice şi nehistonice. La eucariote,
programul genetic este alcătuit dintr-un număr foarte mare de gene (câteva zeci de
mii), gene care nu funcţionează simultan, chiar mai mult, în unele celule
diferenţiate, majoritatea genelor sunt inactive. Toate aceste aspecte fac ca reglajul
genetic la eucariote să fie mult mai complex, reglajul sintezei proteice realizându-
se la nivelul genei şi nu la nivelul operonilor. Se poate spune că ARNm la
eucariote transcrie mesajul genetic al unei singure gene, deci pentru un singur lanţ
polipepidic. Acest fapt a fost demonstrat prin compararea mărimii poliribozomilor
angajaţi în sinteza miozinei, hemoglobinei sau gammaglobinei.
Funcţionarea ADN al eucariotelor ca matriţă pentru sinteza ARNm este
dependentă de conformaţia spaţială tridimensională a nucleohistonelor.
Superspiralizarea nucleohistonelor face ca ADN să nu poată funcţiona ca matriţă
pentru ARNm. Ca regulă, cromatina condensată nu poate fi transcrisă, pe când
cromatina difuză permite ca ADN să funcţioneze ca matriţă pentru ARNm, sinteza
acestuia realizându-se în interfază.
La eucariote, reglajul activităţii genelor are loc la trei niveluri:
a) Reglajul la nivelul transcripţiei, care constă în cuplarea proteinelor
cromozomice cu un segment din macromolecula de ADN de pe care trebuie să se
transcrie informaţia genetică şi în acest caz se blochează sinteza ARNm.
b) Reglajul la nivelul translaţiei, ce constă în degradarea ARNm format
prin transcripţie de către enzime denumite nucleaze, localizate de o parte şi de alta
a membranei nucleare.
86
 c) Reglajul posttranslaţional ce se manifestă la nivelul catenelor
polipeptidice, unde intervin o serie de factori ce împiedică agregarea
monocatenelor pentru a forma stucturi cuaternare, ştiindu-se că această structură
este funcţională.
În realizarea reglajului genetic la eucariote, un rol deosebit de important
îl au proteinele cromozomice, histonele şi nehistonele, care împreună cu catena
ADN şi ARN cromozomic formează cromatina.
Histonele sunt proteine bazice deoarece sunt bogate în aminoacizii
bazici, arginina, lizina şi histidina şi complet lipsite de triptofan.
Histonele sunt lipsite de specificitate fiind grupate în cinci clase în
funcţie de ponderea celor trei aminoacizi şi în funcţie de greutatea moleculară.
Histonele ca şi ADN sunt sintetizate numai în faza S a interfazei, de către o serie
de gene cromozomice. Histonele se caracterizează printr-o mare stabilitate în
cursul evoluţiei şi o mare uniformitate de o specie la alta. De exemplu, histona H1
de la mazăre diferă numai prin doi aminoacizi faţă de aceeaşi histonă de la
taurine.
Aşa cum s-a văzut într-un capitol anterior, cromozomul eucariotelor este
constituit din unităţi denumite nucleosomi, în care molecula de ADN este asociată
cu histone şi nehistone, fapt ce explică sinteza simultană a celor două substanţe în
faza S a ciclului mitotic.
Histonele asigură stabilitatea structurii cromozomului şi sunt implicate
în transcripţia mesajului genetic, în mod nespecific.
Nehistonele sunt proteine cromozomice foarte variate ca structură şi
funcţie, cu o greutate moleculară cuprinsă între 10.000 şi 15.000 daltoni. Din
grupul proteinelor nehistonice fac parte: ADN şi ARN polimerazele, enzimele ce
intervin în sinteza şi degradarea proteinelor, proteinele cu rol structural şi reglator
din cromozom.
Proteinele nehistonice reacţionează în mod specific cu molecula de
ADN, determinând transcripţia diferenţiată a genelor în funcţie de ţesut şi de
celule, determinând ce gene vor fi transcrise, având un caracter reglator specific.
Modelul de reglaj genetic la eucariote este prezentat în figura 3.11.
Conform acestui model, proteinele nehistonice se ataşează în mod specific la
nivelul unei gene, care în mod obişnuit este represată de proteinele histonice. Între
cele două tipuri de proteine are loc o reacţie de fosforilare, prin care se eliberează
un radical fosforic, în urma căreia complexul histonă-nehistonă rămâne încărcat
negativ. Acest complex este respins de molecula de ADN a cărei sarcini electrice
sunt tot negative, în această zonă, ADN eliberat de histone, putându-se realiza
transcripţia ARNm. În momentul în care gena respectivă încetează să mai
funcţioneze, se refac moleculele de histone pe segmentul respectiv de ADN.
La organismele eucariote reglajul genetic se realizează nu numai la
nivelul genelor individuale ci la nivelul segmentelor cromozomice, a
cromozomilor sau chiar a genomului.
Astfel, reglajul genetic se poate realiza şi prin heterocromatinizare.
Heterocromatina este de obicei localizată în jurul centromerului şi în zona

87
satelitului cromozomului. În zona heterocromatică, cromatina este puternic
spiralizată iar ADN are o funcţionalitate redusă.
Heterocromatina este de două tipuri: constitutivă şi facultativă.
Heterocromatina constitutivă conţine o cantitate mare de ADN repetitiv
(redundant) formând de obicei gene nefuncţionale. Heterocromatina facultativă
rezultă din heterocromatinizarea unor regiuni eucromatice. Prin transferul unui
segment eucromatic în apropierea heterocromatinei constitutive, acesta se
heterocromatinizează şi invers.
Un alt fenomen este heterocromatinizarea unuia din cei doi cromozomi
X de la sexul femel al mamiferelor, formând cromatina sexuală, astfel încât, la
ambele sexe funcţionează numai câte un cromozom X din perechea de cromozomi
ai sexului. Acest fapt a fost demonstrat la multe organisme la care sexul femel
este homogametic.

Fig. 3.11. - Reglajul genetic la eucariote cu ajutorul proteinelor histonice

şi nehistonice
88
 La Drosophila melanogaster genele ce determină culoarea galben
deschis a ochilor este localizată pe cromozomul X, dar s-a constatat că ambele
sexe produc aceeaşi cantitate de pigment. La om, gena ce determină sinteza
enzimei glucoză-6-fosfat dehidrogenaza (G-6-PD) este plasată pe cromozomul X,
însă ambele sexe produc aceeaşi cantitate de enzimă. Heterocromatinizarea unui
cromozom X se realizează numai în celulele somatice, în celulele sexuale ambii
cromozomi X sunt funcţionali.
Se poate constata că, în cazul acesta, reglajul genetic se realizează la
nivelul întregului cromozom, deoarece toate genele de pe cromozomul X sunt
inactive.
Reglajul genetic se poate realiza la unele organisme prin inactivitatea
întregului genom sau cu ajutorul unor hormoni.
În ultimă instanţă diferenţierea celulară la eucariote este tot un proces de
reglaj genetic celular, deoarece în unele celule sunt activate numai anumite gene
şi anume în celulele specializate.

3.7. NOŢIUNEA DE GENĂ ŞI EVOLUŢIA EI

Rezolvarea complexelor aspecte ale eredităţii sunt legate în mod

permanent de elucidarea structurii şi funcţiei genei. Pentru aceasta s-au efectuat
cercetări minuţioase, care au implicat mai multe discipline: genetica, biochimia,
fizica, fiziologia, care formează o disciplină complexă, biologia moleculară.
Obiectivele biologiei moleculare fiind descifrarea proceselor de sinteză a
produselor celulare şi dependenţa acestora de informaţia ereditară din molecula de
ADN, au dus la modificarea concepţiilor despre genă, de-a lungul timpului.
Ideea de unitate ereditară este foarte veche, astfel, Maupertius (1698-
1759) o denumeşte particulă seminală, iar Buffon (1707-1788), moleculă
organică (citaţi de C. Maximilian, 1984). Darwin (1868) denumeşte aceste
particule gemule, Nägeli (1884) le denumeşte micele, Hugo de Vries, pangene iar
A. Weismann, determinante.

3.7.1. Gena în concepţia geneticii clasice

G. Mendel arată că în celulele există factori ereditari care determină

caracterele ereditare perechi, în celulele somatice şi sub formă simplă, în celulele
sexuale.
Termenul de genă (gr. genos = urmaş) a fost introdus de W. Johannsen,
în anul 1903, însă nu îl consideră ca pe o unitate fizică, ci pe un corespondent al
factorilor ereditari imaginaţi de G. Mendel.
În concepţia clasică gena prezintă trei caracteristici de bază: unitate
funcţională, unitate mutaţională şi unitate de recombinare.
Ca unitate funcţională, gena este cel mai scurt fragment dintr-un
cromozom, în interiorul căreia orice modificare afectează acelaşi caracter, deci
89
gena este cea mai mică unitate care produce un anumit efect fenotipic.
Ca unitate mutaţională, gena este cea mai mică parte dintr-un genom,
care prin mutaţie dă naştere la alela sau alelele sale, cu caracter modificat.
Ca unitate de recombinare, gena este cel mai mic segment dintr-un
cromozom, care se poate transfera prin crossing-over pe cromozomul omolog şi în
interiorul căruia nu are loc crossing-over (unitate indivizibilă de crossing-over).
Acest mod de a defini gena s-a dovedit a fi simplificat, deoarece chiar la
începutul secolului XX s-a demonstrat că gena este o unitate genetică mult mai
complexă, formată din sublocusuri sau subgene.
Existenţa subunităţilor de genă a fost dovedită de E. B. Lewis în anul
1951 la locusul lozenge (lz) de la Drosophila melanogaster. Locusul lz se găseşte
pe cromozomul X în poziţia 27,7 unităţi de recombinare şi determină modificări
în pigmentaţia ochilor, structura faţetelor şi fertilitatea femelelor.
Heterozigoţii obţinuţi în urma încrucişărilor dintre mutante ale locusului
lz, au avut fenotip mutant cu caractere intermediare. În urma analizei a peste
100.000 de indivizi, Lewis a găsit şi 0,02% indivizi de tip normal (sălbatic),
nemutanţi, desprinzând concluzia că între subgenele locusului lozenge a avut loc
un crossing-over. Locusul lozenge cuprinde cel puţin trei unităţi între care apare
un mic procent de recombinare.
Fiecare din cele trei subunităţi, când apare singură în genom, este
lz + +
recesivă şi determină un fenotip normal, cu genomul: 1 . Când individul
+++
heterozigot cuprinde doi factori (lz1 şi lz2), ei pot fi pe acelaşi cromozom (poziţie
lz 1 lz 2 + lz 1 + +
cis): sau câte unul de fiecare cromozom omolog (poziţie trans).
+++ + lz 2 +
Fenotipurile sunt diferite, în primul caz este normal iar în al doilea caz este
mutant.
Acesta demonstrează că locusul lozenge este un locus complex, alcătuit
din mai multe subunităţi.
Pe baza efectului cis-trans s-a ajuns să se stabilească dacă două mutaţii
foarte asemănătoare aparţin unei serii alelice ale aceluiaşi locus sau sunt nealele şi
aparţin la doi loci diferiţi.
Două gene sunt alele, când aparţin aceluiaşi locus şi dacă heterozigotul
în poziţie trans are un fenotip normal, înseamnă că genele respective sunt nealele.
Apogeul în concepţia clasică despre genă, l-a constituit ipoteza "o genă
- o enzimă" elaborată de G. W. Beadle şi E. L. Tatum (1941). Conform acestei
ipoteze, sinteza fiecărei enzime este determinată de informaţia unei gene, deci
între gene şi enzime ar exista raportul de 1:1. Mutaţia unei gene determină
blocarea sintezei unei enzime, care la rândul ei, determină oprirea întregului lanţ
metabolic.
Elaborarea ipotezei "o genă - o enzimă" a fost posibilă în urma unor
experienţe efectuate la ciuperca Neurospora crassa. La această ciupercă s-a
elaborat o metodă rapidă de identificare a mutantelor biochimice. Metoda constă
90
în următoarele: se iradiază conidii ale ciupercii în scopul obţinerii de mutante
biochimice defective, care se cultivă apoi pe un mediu minimal, însă conidiile
mutante nu vor putea creşte pe acest mediu.
Pentru ca mutantele să crească pe mediu minimal trebuie adăugat în
mediu substanţa pe care mutanta nu o poate sintetiza, deoarece la mutante s-a
declanşat lanţul proceselor metabolice care duc la sinteza acelui produs.
Dacă se analizează schema de mai jos, a unei căi metabolice, ipoteza "o
genă - o enzimă" demonstrează că fiecare enzimă care intervine într-un proces
metabolic este controlată de o genă:

Gena A Gena B Gena C

Enzima A Enzima B Enzima C

Substrat Produsul A Produsul B Produsul C

Studiul mutantelor de Neurospora, a bacteriilor şi algelor a dovedit că

blocarea unei etape dintr-un lanţ metabolic este legată de mutaţia unei gene care
inactivează o enzimă.
Deşi ipoteza "o genă - o enzimă" nu poate fi înţeleasă în sensul strict că
o genă determină sinteza unei singure enzime, a constituit un pas important în
evoluţia conceptului de genă şi pentru elucidarea funcţiilor acesteia.

3.7.2. Gena în concepţia geneticii moleculare

Studiile de genetică moleculară, metodele moderne de cercetare,

folosirea intensă a virusurilor şi bacteriilor, au permis o analiză genetică foarte
fină a genei, în urma căreia s-a constatat că gena este o unitate foarte complexă,
alcătuită din subunităţi între care pot avea loc recombinări intragenice şi pot fi
modificate prin mutaţii.
Structura fină a genei a fost realizată de S. Benzer (1957) la gena rII a
fagului T4 ce infectează bacteria Escherichia coli. Gena rII este alcătuită din două
regiuni denumite cistroni şi notaţi cu A şi B. Mutaţiile dintr-un grup sunt
complementare numai cu mutaţiile din celălalt grup. Când între doi bacteriofagi
cu câte o mutaţie în regiunile A şi B are loc recombinarea, apar indivizi de tip
normal, r+, care produc distrugerea (liza) bacteriei. Metoda de detectare a
recombinării este foarte sensibilă deoarece dă posibilitatea identificării unui
recombinant, chiar dacă a apărut cu o frecvenţă de numai 0,0001%. Acest
fenomen permite identificarea recombinărilor chiar între regiuni extrem de
apropiate ale genei.
Cercetările mai noi au demonstrat că unitatea mutaţională este perechea
de nucleotide, care, în acelaşi timp este şi cea mai mică unitate de recombinare
genetică.

91
 Prin numeroase cercetări s-a ajuns la concluzia că secvenţa
nucleotidelor dintr-o genă determină secvenţa aminoacizilor din catena
polipeptidică, fenomen denumit colinearitate.
Gena, în concepţia geneticii moleculare, este definită drept un segment
din macromolecula de ADN (sau ARN în cazul unor virusuri), format dintr-o
secvenţă anumită de nucleotide, care acţionează ca o unitate funcţională şi care
conţine informaţia genetică ce determină secvenţa nucleotidelor dintr-o moleculă
de ARN (transcripţie genetică) şi, respectiv, a aminoacizilor într-o catenă
polipeptidică (translaţie genetică).
S. Benzer (1958-1961) a denumit muton, cea mai mică unitate a genei
în care poate avea loc o mutaţie, independentă de alta, recon cea mai mică unitate
în care are loc recombinarea genetică şi cistron cel mai mic segment de ADN
(sau genă) care poate funcţiona unitar şi ale cărui limite pot fi stabilite prin testul
cis-trans (testul de complementaritate).
Se poate afirma că gena este identică cu cistronul.
În concepţia geneticii moleculare, gena poate fi definită succint astfel: o
genă sau cistron - o catenă polipeptidică.
Din punct de vedere funcţional, genele pot fi clasificate după Paigen şi
Ganschow (1965) (citaţi de P. Raicu, 1980) în patru tipuri: gene structurale, ce
determină secvenţa aminoacizilor într-o catenă polipeptidică; gene reglatoare, ce
controlează sinteza proteinelor prin intermediul unui represor; gene
arhitecturale, care determină integrarea proteinelor sintetizate în structuri
celulare şi gene temporare, care activează cele trei tipuri de gene, în timp, pe
baza unui program genetic, pentru realizarea fenomenului de citodiferenţiere.
Genetica moleculară a adus noi elemente de detaliu şi asupra structurii
genei. La eucariote gena este constituită dintr-o secvenţă lineară de nucleotide,
continuă, ce codifică o secvenţă de nucleotide informaţionale denumite exoni,
separate prin segmente noninformaţionale (ADN silenţios) denumite introni. De
exemplu, gena ovalbuminei la găină este formată din opt exoni şi şapte introni
(figura 3.12).

Fig. 3.12. - Structura genei ovalbuminei, formată din exoni şi introni

92
 Pentru a se realiza fenomenul de transcripţie a ARNm, se formează mai
întâi un ARN precursor care determină eliminarea segmentelor noninformaţionale
(introni), sintetizându-se apoi un ARNm care copie informaţia genetică numai a
exonilor (R. J. Roberts şi A. Ph. Sharp 1993).
Se pare că secvenţele noninformaţionale au un rol important în evoluţia
materialului genetic.
În genomul eucariotelor numărul de gene este relativ mic, comparativ cu
cantitatea de ADN. La om, în funcţie de mărimea genelor şi de cantitatea de
ADN, ar trebui să existe un număr de 3 x 106 gene. În realitate numărul de gene
este mult mai mic, 5 x 104, ceea ce înseamnă că o mică parte din ADN este
informaţional, iar restul este noninformaţional, îndeplinind alte roluri în genom.
Genele au două funcţii esenţiale: funcţia autocatalitică şi
hetorocatalitică.
Funcţia autocatalitică constă în capacitatea genelor, deci şi a
macromoleculei de ADN, de a se replica cu mare fidelitate, după modelul
semiconservativ, aşa încât celulele fiice vor moşteni aceleaşi gene ca celulele
mamă.
Funcţia heterocatalitică a genelor, constă în capacitatea acestora de a
determina, prin secvenţa de nucleotide ce o posedă, sinteze specifice de proteine,
enzime, biomolecule, informaţia genetică fiind deci decodificată şi transformată
într-o secvenţă de aminoacizi, în catene polipeptidice.
Cele două funcţii ale materialului genetic au dus la formularea dogmei
centrale a geneticii, care poate fi redată sintetic prin următoarea relaţie:

ADN ARN proteine

În cazul unor ribovirusuri s-a descoperit că poate fi un transfer de

informaţie de la ARN la ADN. Fenomenul a fost descoperit de Howard Temin
(1972) la virusul ce provoacă sarcomul Rous la păsări, care este un virus ARN-
ADN, în sensul că ARNv se replică prin intermediul ADN.
Descoperirea făcută de Temin constituie o excepţie de la dogma centrală
a geneticii, prin care s-a dovedit că ARN poate determina sinteza ADN.

3.7.3. Gene suprapuse şi gene săritoare

În cadrul cromozomului bacterian şi viral, genele sunt dispuse linear,

într-o anumită ordine, alcătuind o singură grupă de linkage.
Destul de recent, la fagul Øx174 s-au descoperit aşa numitele gene
suprapuse, ceea ce înseamnă că o anumită secvenţă de codoni poate fi
decodificată de mai multe ori, realizându-se sinteza a două catene polipeptidice
diferite.
Structura genomului fagului Øx174 a fost descifrată integral, fiind
constituită din nouă gene, deoarece s-a constatat că prin infecţia bacteriei E. coli
93
sunt produse nouă proteine diferite. Identificarea tuturor nucleotidelor din
genomul virusului a permis delimitarea celor nouă gene ce au fost notate astfel: A,
B, C, D, E, J, F, G, H. Există porţiuni de ADN noninformaţional care separă
aceste gene între ele.
Genele A şi B determină sinteza a două proteine diferite. S-a constatat
că gena B reprezintă partea terminală a genei A care este mult mai mare, deci
genele A şi B sunt suprapuse, gena B fiind translată dintr-un punct de iniţiere
intern. Genele D şi E sunt de asemenea gene suprapuse. Suprapunerea genelor
înseamnă, pe de o parte economie de material genetic, dar pe de altă parte poate fi
şi un dezavantaj, deoarece apariţia unei mutaţii într-o genă determină modificarea
şi celorlalte gene suprapuse. Gene suprapuse s-au observat şi la alţi fagi: S13, G4,
SV40 etc.
Genele săritoare (jumping genes) sunt acele gene care se pot include în
diferite regiuni ale cromozomului. Fenomenul a avut la bază observaţia că fagul λ
se poate integra într-un loc specific a cromozomului bacterian cu o frecvenţă de
100%. Acest sistem s-a determinat şi pentru unele segmente de ADN, care nu au
origine fagică. De exemplu, la bacterii s-au identificat segmente de ADN alcătuite
din 800-2.000 nucleotide, care se pot insera în diferite regiuni ale cromozomului
şi pot provoca mutaţii. Aceste segmente au fost denumite segmente de inserţie
(insertion sequences) şi au fost notate: IS1, IS2, IS3 şi IS4.
Factorul de fertilitate F, precum şi unele plasmide, prezintă în structura
lor normală fragmente IS. De exemplu, factorul de fertilitate F are segmentele de
inserţie IS2 şi IS3, ce determină capacitatea acestuia de a se integra în cromozomul
bacterian.
Unele segmente de ADN ce determină rezistenţa la antibiotice pot "sări"
dintr-un locus în altul, găsindu-se la nivelul unui plasmid, apoi în genomul
fagului, apoi în cromozomul bacterian şi apoi iar în plasmid. Aceste gene săritoare
sunt denumite şi transpozoni, fiind unităţi independente, în funcţie de rezistenţa
pe care o determină (streptomicină, penicilină, kanamicină, tetraciclină,
cloramfenicol etc.).
La eucariote, încă din anul 1951, Barbara Mc Clintock, studiind
culoarea boabelor de porumb de-a lungul mai multor generaţii, a arătat că anumite
structuri din masa genetică "sar" câte 1-2 generaţii, însă observaţia respectivă nu a
atras atenţia oamenilor de ştiinţă. După aproape două decenii s-a descoperit că
este vorba de o genă structurală ce deţinea informaţia genetică şi alte două tipuri
de gene ce controlau strict elementele de disociere la nivel cromozomic.
În anul 1983, Barbara Mc Clintock a primit laurii Premiului Nobel, iar
pe baza descoperirii sale s-au formulat noi ipoteze privind geneza cancerului.
În general, se consideră că transpozonii (sau genele săritoare) determină
o mare frecvenţă de rearanjamente moleculare la nivelul macromoleculei de ADN
(inversii, deleţii, duplicaţii, transpoziţii, inserţii etc.) cu un rol esenţial în evoluţia
şi, se pare, că şi în procesul de citodiferenţiere.

94
 3.8. REPRODUCEREA ŞI RECOMBINAREA GENETICĂ
LA PROCARIOTE

Procariotele (gr. pro = înainte, karyon = nucleu) sunt organisme

primitive extrem de simple, de obicei unicelulare, fără nucleu, cu o structură
genetică simplă, o singură macromoleculă de ADN ce alcătuiesc cromozomul.
Principalele tipuri de procariote sunt: viroizii, virusurile, micoplasmele, bacteriile
şi cianoficeele.
Virusurile sunt agenţi infecţioşi consideraţi fie organisme extrem de
rudimentare, fie molecule foarte complexe, de aceea, în mod obişnuit, nu sunt
incluse în grupul procariotelor.
Pentru genetica moleculară, bacteriile şi virusurile au constituit
obiectele de studiu de mare importanţă, deoarece au o structură foarte simplă şi se
reproduc într-un timp foarte scurt. Descoperirile structurii materialului genetic, a
mecanismului a informaţiei genetice, au fost posibile datorită folosirii ca material
de cercetare a bacteriilor şi virusurilor.

3.8.1. Reproducerea bacteriilor şi virusurilor

Celula bacteriană este alcătuită din citoplasmă înconjurată de o

membrană citoplasmatică, care la exterior are o membrană rigidă, iar la unele
bacterii, de acest perete se ataşează o capsulă formată din polizaharide sau
polipeptide. În citoplasmă se găseşte o regiune mai densă denumită nucleoid, un
număr mare de ribozomi (15-20.000), o formaţiune denumită mezozom ce se
formează prin invaginarea membranei celulare, de care se ataşează cromozomul
circular bacterian.
După J. D. Watson (1965) în celula bacteriană ar exista între 3.000 şi
6.000 substanţe chimice, de la cele mai simple la cele mai complexe, pentru
sinteza cărora sunt necesare numeroase căi metabolice, ce alcătuiesc
metabolismul celular al bacteriei.
Bacteriile posedă un singur cromozom circular, format din ADN dublu
catenar, cu o lungime de 700-900 µ, care formează un singur grup de linkage.
Bacteriile se reproduc amitotic, deci prin simplă fisiune sau prin alte
forme de reproducere asexuată, uneori şi prin înmulţire sexuată. Ciclul celular
cuprinde trei perioade: de pregătire (creştere) pentru iniţierea procesului de
replicaţie a ADN, de replicaţie propriu-zisă, urmată de diviziunea celulei.
Bacteriile sunt haploide numai în stadiul de spori, în rest sunt parţial
diploide datorită procesului de replicaţie, deoarece, uneori, înaintea terminării
unui ciclu de replicaţie începe un al doilea ciclu de replicaţie sau chiar al treilea.
Pe lângă cromozomul bacterian există şi un alt material genetic
reprezentat prin plasmide, alcătuite tot din ADN, dar mult mai mici decât
cromozomul propriu-zis. Principalele tipuri de plasmide sunt: factorul de
fertilitate (F) ce creează deosebiri de sex între indivizi, factorul colicinogenic
95
(Col), care se găseşte la unele bacterii (Col+) ce elaborează o substanţă toxică,
colicina, un grup mai mare de factori ai transferului de rezistenţă (RTF). Se
consideră că originea plasmidelor ar fi exogenă şi anume virusuri, care au
dobândit un înalt grad de echilibru cu celula bacteriană, pe care nu o mai pot
distruge.
Virusurile sunt alcătuite dintr-un înveliş proteic denumit capsidă,
constituită dintr-un număr variabil (dar caracteristic pentru fiecare tip de virus) de
unităţi mai mici denumite capsomere. În interiorul capsidei se găseşte
macromolecula de ADN (dezoxiribovirusuri) sau ARN (ribovirusuri).
Virusurile pot fi definite ca macromolecule nucleoproteice, care au
capacitatea de a se autoreplica într-un sistem reprezentat de celula vie.
Ciclul de viaţă al virusurilor cuprinde următoarele etape: adsorbţia la
suprafaţa celulei, infectarea celulei prin pătrunderea acizilor nucleici virali în
celulă, faza de eclipsă în care virusul este descompus în elementele sale devenind
provirus. În faza de eclipsă ADN al celulei gazdă este depolimerizat cu ajutorul
dezoxiribonucleazei produsă de virus. Începe sinteza acizilor nucleici virali şi a
proteinelor virale, are loc asamblarea lor pe baza aparatului enzimatic al celulei
gazdă, iar faza se numeşte virus vegetativ. În faza de virus matur, particulele
virale părăsesc celula infectată în mod activ, prin străbaterea porilor membranei
celulare sau în mod pasiv, prin distrugerea sau liza celulei gazdă. Ciclul de viaţă
descris mai sus se numeşte ciclul litic.
La bacteriofagi, virusuri ce infectează celulele bacteriene, pe lângă
ciclul litic, determinat de aşa numiţii bacteriofagi virulenţi, există şi un ciclu
lizogenic, produs de bacteriofagi temperaţi. În ciclul lizogenic materialul genetic
al bacteriofagilor temperaţi se integrează în cromozomul bacterian, se replică
sincron cu acesta şi celula bacteriană nu mai este lizată. Materialul genetic al
fagului integrat în cromozomul bacteriei poarte numele de profag.
Ciclul lizogenic poate să se transforme în ciclul litic fie spontan, fie
artificial prin iradieri cu raze X, ultraviolete sau tratamente cu azot-iperită.
Fenomenul de lizogenie prezintă următorul avantaj: celula bacteriană ce posedă
un profag integrat în cromozomul său nu mai este distrusă de o nouă infecţie a
fagului respectiv. Acest fenomen a dus la descoperirea unui tip de recombinare
genetică la bacterii, realizat cu ajutorul bacteriofagilor temperaţi, denumit
transducţie.

3.8.2. Recombinarea genetică la bacterii

Recombinarea genetică la bacterii se realizează pe următoarele căi:

transformare, conjugare, sex-ducţie şi transducţie.
Transformarea. Prin transformare se înţelege transferul intracelular al
unui segment de ADN de la o bacterie donor, în genomul unei bacterii receptor.
Frecvenţa cu care se realizează transformarea este foarte redusă, sub 1%, iar
dimensiunea minimă a segmentului de ADN transformant este de 450 perechi de
nucleotide.
96
 Procesul de transformare se realizează atunci când este o cantitate mare
de ADN implicată în proces şi în starea de competenţă a celulelor bacteriene
(modificări ale membranei ce permit pătrunderea ADN).
După ce ADN exogen de la tipul donator a pătruns în bacteria
receptoare are loc un fenomen de sinapsă între cele două molecule de ADN, în
zona complementară, apoi ADN exogen se integrează în cromozomul bacteriei
receptor, în procesul de replicaţie al acestuia.
Transformarea realizează de obicei transferul unei singure gene, iar în
cazuri mai rare, două sau trei gene linkage, în cel din urmă caz dovedindu-se că
genele respective sunt dispuse alăturat pe cromozom.
Transformarea genetică se realizează cu o frecvenţă mai mare la suşe
diferite ale aceleiaşi specii de bacterii şi mai rar între specii diferite, dar înrudite.
Transformarea genetică poate oferi informaţii privind gradul de înrudire
filogenetică a unor specii. Tot cu ajutorul transformării genetice s-au putut
localiza unele gene pe cromozomul bacterian.
Conjugarea. Fenomenul de conjugare a fost descoperit în anul 1946 de
J. Lederberg şi E. L. Tatum, fiind considerat un fenomen de parasexualitate,
similar oarecum cu reproducerea sexuată de la organismele eucariote. Conjugarea
se realizează numai între două bacterii de sex opus, iar sexul este determinat de o
plasmidă, denumită factor de fertilitate sau sex factor, notat cu F. Celulele care
posedă acest factor sunt "mascule", notate cu F+ iar cele ce nu posedă acest factor
sunt "femele", F-. Factorul de fertilitate se poate găsi liber în citoplasmă şi în acest
caz se replică independent de cromozomul bacteriei, dar în acest caz fenomenul
de conjugare se produce cu o frecvenţă destul de redusă, şi anume de 10-5. În
unele cazuri, factorul de fertilitate poate fi integrat în cromozomul bacterian, iar
aceste celule mascule au fost notate cu Hfr (high frequency of recombination).
Între celulele Hfr şi celulele F-, conjugarea are loc cu o frecvenţă mult mai mare,
şi anume 10-1.
Factorul de fertilitate are o serie de caracteristici structurale şi
funcţionale:
- are o formă circulară, conţinând în jur de 100.000 perechi de
nucleotide, fiind deci mult mai mic decât cromozomul bacterian;
- factorul F are capacitatea de a se replica mai repede decât cromozomul
bacterian, astfel că, dacă într-o cultură de celulele F- se introduce o singură celulă
F+, întreaga cultură devine într-un timp scurt F+;
- prin conjugarea între celulele F+ şi F- se transmite de obicei numai
factorul F+, dar frecvenţa conjugării este redusă, în timp ce conjugarea între
bacterii Hfr şi F- are loc cu o frecvenţă mare, iar între cele două celule poate avea
loc şi un transfer total sau parţial al cromozomului de la bacteria donatoare;
- în urma conjugării, factorul de fertilitate este cel care se transferă
ultimul în celula receptoare, el orientând direcţia de transfer al cromozomului, în
funcţie de locul unde este integrat.

97
 Conjugarea a fost studiată la microscopul electronic, descoperindu-se că
bacteriile Hfr şi F+ posedă un apendice filamentos, denumit F-pilus care este
absent în celulele femele (F-). Aceşti F-pilus (sau sex-pili) realizează legătura
dintre două bacterii de sex opus, fiind un fel de tuburi prin care materialul genetic
al unei bacterii (F+ sau Hfr) trece total sau parţial în celulele F-.
Fenomenul de conjugare a fost studiat şi printr-o altă tehnică: procesul
de transfer al materialului genetic este întrerupt prin agitare. Prin această metodă
s-a putut determina poziţia lineară a genelor pe cromozomul bacterian, precum şi
corelaţia precisă ce există între frecvenţa recombinărilor şi timpul cât durează
conjugarea.
F. Jacob şi E. L. Wollman (1961) studiind conjugarea la două suşe de E.
coli, au determinat timpul necesar pentru transferul fiecărui locus în parte,
ajungând la concluzia că întregul cromozom bacterian este transferat în 89
minute. Pe această cale s-au alcătuit la unele bacterii, harta genetică, deoarece
lungimea cromozomului poate fi măsurată în unităţi de timp, în care o unitate este
egală cu 1 minut.
Fenomenul de conjugare este strâns legat de sinteza ADN.
Replicarea ADN bacterian începe într-un anumit locus pentru o anumită
suşă. După ce celulele Hfr şi F- vin în contact, în celula Hfr începe sinteza ADN,
astfel că, în celula F- migrează un ADN dublu catenar, format după modelul
semiconservativ. Ambii cromozomi ai bacteriei donator (Hfr), cel care rămâne în
celula Hfr şi cel care se transferă sunt ataşaţi de membrana bacteriană într-un
punct denumit mezozom. În cursul transferului de material genetic, cromozomul
circular de la bacteria Hfr devine linear şi migrează în această formă. Ruperea
cromozomului bacterian în vederea conjugării se realizează într-un punct denumit
replicator, care de cele mai multe ori este locul unde este inserat factorul de
fertilitate F. La bacterii existând diferite suşe Hfr, ruperea cromozomului se
realizează în diferite puncte, acest lucru constituind un avantaj în alcătuirea
hărţilor genetice, având în vedere că genele localizate în jurul factorului F sunt
transferate ultimele.
Sex-ducţia, denumită şi F-ducţia sau transducţia F-mediată, este o altă
cale de recombinare genetică la bacterii, descoperită de F. Jacob şi E. L. Wollman
(1960).
Cercetările care au dus la descoperirea acestui tip de recombinare s-au
făcut la E. coli, la o suşă Hfr, care avea factorul de fertilitate inserat lângă gena
lac+. În procesul de conjugare dintre o bacterie Hfr lac+ şi alta F-lac- ar fi trebuit să
apară recombinanţi pentru gena lac+, foarte târziu, aproape de sfârşitul transferului
de material genetic. S-a constatat că au apărut câţiva recombinanţi lac+, foarte
devreme. Concluzia a fost următoarea: factorul F este eliberat din cromozomul
bacterian dar printr-un proces de crossing-over, între cromozom şi factorul F are
un schimb de material genetic, rezultând un factor de fertilitate recombinat, notat
cu F' (figura 3.13).
Prin trecerea factorului F' într-o celulă F-, el poate fi inclus în
cromozomul bacterian într-o regiune omoloagă cu regiunea cromozomică pe care
o poartă, orientând procesul de conjugare la fel ca în cazul bacteriei Hfr iniţiale.
98
 Sex-ducţia poate fi definită ca fiind procesul prin care gene ale
cromozomului bacterian sunt încorporate în factorul de fertilitate F şi pe care le
transferă la celulele F- prin procesul de conjugare.

Fig. 3.13. - Formarea factorului de fertilitate recombinat F'

În factorul F pot fi incluse diferite gene, deoarece factorul F poate fi

integrat în diferite regiuni ale cromozomului.
Celulele bacteriene ce prezintă factorul F' pot fi transformate în celule
Hfr, prin inserţia factorului F' în cromozomul bacterian.
Fenomenul de recombinare prin intermediul sex-ducţiei s-a realizat şi
între specii diferite de bacterii. Astfel, factorul F este absent la speciile de
Salmonella, Shigella, Pasteurella, dar poate fi transferat la acestea de la E. coli.
Transducţia este procesul prin care bacteriofagii temperaţi realizează
transferul de informaţie genetică de la o bacterie la alta. Acest fenomen a fost
descoperit de N. D. Zinder şi J. Lederberg în anul 1952, la bacteria Salmonella
typhimurium, cu ajutorul bacteriofagului P32. Experienţa efectuată de cei doi
cercetători a constat în următoarele: într-un tub Davis, separat la mijloc printr-un
filtru de sticlă poroasă ce permite trecerea bacteriofagilor, dar nu şi a bacteriilor, a
introdus în cele două braţe două suşe bacteriene diferite (figura 3.14).

Fig. 3.14. - Evidenţierea transducţiei bacteriene

99
 Suşa LA22 este auxotrofă, dar cu genotipul fen-tri-met+hia+, deci prezintă
concomitent două mutaţii biochimice, neputând sintetiza aminoacizii fenilalanină
şi triptofan, iar suşa LA2 este tot auxotrofă, dar cu genotipul fen+tri+met-his-
pentru alte două gene, neputând sintetiza aminoacizii metionină şi histidină. Suşa
LA22 este lizogenă, în sensul că, în cromozomul său era integrat profagul P22. Unii
bacteriofagi sunt eliberaţi din cromozomul bacteriei şi produc liza acesteia.
Bacteriofagii pot trece prin filtrul de sticlă, produc liza bacteriei LA2, apoi pot
reveni în tubul în care se găseşte bacteria LA22 cu care pot stabili din nou relaţii
lizogene în urma cărora pot apare indivizi recombinaţi prototrofi (de tip sălbatic)
pentru toate cele patru gene, fen+tri+met+his+.
Explicaţia acestui fenomen este următoarea: bacteriofagul P22 producând
liza bacteriei LA2 include, cu o mică frecvenţă, 1 la 105-107, segmentul de
cromozom cu genele fen+tri+ de la această suşă. Stabilind relaţii lizogene cu suşa
LA22, bacteriofagul P22 transferă acest segment în cromozomul acestuia rezultând
recombinanţi genetici de tip sălbatic (fen+tri+met+his+).
Cercetările privind transducţia au arătat că de obicei se transferă o
singură genă, în cazuri rare două gene şi niciodată trei gene. În cazul transferului a
două gene, se demonstrează că cele două gene sunt foarte apropiate pe
cromozomul bacteriei, servind la stabilirea precisă a locilor acestora, deci la
alcătuirea hărţilor genetice cu ajutorul transducţiei.
Transferul concomitent a două gene prin fenomenul de transducţie a fost
denumit cotransducţie.
Transducţia este de două tipuri: transducţie specializată, când un
bacteriofag transferă numai o anumită genă şi generalizată când un bacteriofag
poate transfera oricare genă dintr-un cromozom bacterian.
Transducţia specializată a fost observată la bacteriofagul λ ce infectează
E. coli. Acest bacteriofag este inclus sub formă de profag în cromozomul bacteriei
numai alături de locusul gal (gena ce determină metabolizarea galactozei).
Bacteriofagul λ poate transfera numai gena gal+ de o suşă bacteriană la alta. Dacă
o cultură lizogenă cu bacteriofagul λ este tratată cu raze UV, bacteriofagul λ se
eliberează din cromozomul bacterian şi produce liza bacteriei, putând infecta apoi
bacterii gal-, care se transformă cu o anumită frecvenţă în bacterii gal+.
În cazul transducţiei generalizate se poate realiza transferul oricărei gene
de la o bacterie donor la o bacterie receptor, deci bacteriofagul transductant poate
încorpora oricare genă şi o transferă altei bacterii.

3.8.3. Recombinarea genetică la virusuri

Recombinarea genetică la virusuri se realizează în cazul unor infecţii

mixte, cu două sau mai multe tipuri de bacteriofagi. În urma lizei bacteriei pot
apare fagi recombinaţi.
Primele cercetări care au pus în evidenţă recombinarea genetică la
virusuri au fost realizate de A. D. Hershey şi R. Rothman (1940) la bacteriofagul
T2 de la E. coli.
100
 S-au folosit două caractere ale acestui fag: forma plajelor de liză (r) şi
şirul de gazde (host range) notat cu h. Bacteriofagii de tip sălbatic (r+) în
momentul în care infectează bacteria formează zone sau plaje mici ce au un halou
difuz. Apariţia acestui halou se datorează suprainfecţiei provocate de generaţiile
succesive ale bacteriofagului T2, existând un număr mare de bacterii
suprainfectate, dar nelizate, formând pe marginea plajei un halou difuz.
Bacteriofagii mutanţi r- determină o liză rapidă a bacteriilor, fără ca
suprainfecţia să inhibe sau să întârzie liza, astfel că, aceste plaje sunt mai mari şi
fără halou, cu marginile clare.
Tipul sălbatic h+ poate liza suşa B de E.coli, dar nu poate liza suşa B2.
Dacă un amestec de bacterii B şi B2 sunt infectate cu bacteriofagi h+ întreaga
cultură apare tulbure din cauză că unele bacterii au fost lizate iar altele nu.
Mutanta h- a bacteriofagului T2 lizează ambele suşe B şi B2 ale bacteriei,
producând plaje de liză obişnuite, cu halou.
Dacă se fac infecţii mixte cu două suşe ale bacteriofagului T2, cu
genotipurile h-r+ şi h+r- s-a constatat că în cultură apar şi bacteriofagi recombinaţi
h-r- şi h+r+ datorită unui schimb de material genetic între genomurile fagilor.
Dacă în experienţa respectivă se introduce şi o a treia mutantă, poate fi
stabilită ordinea şi distanţa dintre genele bacteriofagului pe baza procentului de
recombinare.

101
 CAPITOLUL 4

NOŢIUNI DE INGINERIE GENETICĂ

Moto:
“E adevărat că misterul, nu este comod, te nelinişteşte.
Dar dacă misterul ar fi absent, neliniştea metafizică a
cunoaşterii ar dispărea şi omul ar deveni mineral.”
Petre Ţuţea

Aprofundarea cunoştinţelor de genetică moleculară, cunoaşterea

structurii fine a genelor şi a cromozomilor, a deschis noi posibilităţi de izolare şi
sinteză a genelor, de transfer de la o specie la alta, uneori chiar îndepărtate
filogenetic, de cultură “in vitro” a celulelor şi de hibridare a acestora.
Ingineria genetică poate fi definită ca un ansamblu de metode şi tehnici
moderne prin care este posibilă manipularea materialului genetic la nivel celular
şi molecular.
La nivel celular, ingineria genetică a însemnat extinderea hibridărilor
celulare în afara graniţelor determinate de specie, obţinându-se hibrizi celulari
între diferite specii de procariote şi eucariote, între celule vegetale şi animale.
La nivel molecular, ingineria genetică a însemnat izolarea genei, sinteza
artificială a genei, realizarea ADN recombinat şi transferul de gene de la o specie
la alta. În sens strict, ingineria genetică constă în crearea de ADN hibrid sau ADN
recombinat, derivat de la două specii diferite, integrarea şi clonarea acestuia într-o
celulă bacteriană, unde poate funcţiona normal, realizându-se în felul acesta
transferul de gene, nu pe cale sexuată, ci pe baza ADN recombinat. În felul acesta
se deschide calea transformării dirijate a eredităţii organismelor la nivel
molecular, acţionându-se direct asupra bazei moleculare a eredităţii.
În sens mai larg, tot ingineriei genetice îi aparţin şi tehnicile de
modificare a structurii şi numărului cromozomilor prin mutaţii, putându-se
transfera fie cromozomi întregi de la o specie la alta, fie segmente de cromozomi,
domeniu al ingineriei genetice denumit chirurgie cromozomică. În acest
domeniu, de remarcat sunt rezultatele obţinute de J. G. O'Mara (1940), care a
reuşit să combine caracterele a două specii prin transferul unuia sau a câtorva
cromozomi de la diferite specii. S-a reuşit transferul unor cromozomi în cadrul
unor hibridări intergenerice, grâu x secară sau grâu x pir, transferându-se gene ce
conferă rezistenţa la rugina galbenă şi neagră de la secară şi respectiv pir, la grâu.
Primul transfer de gene a fost realizat în 1928 de către E. Griffith, prin
experienţele de transformare genetică, urmat de transferul de gene cu ajutorul
unui ADN purificat, realizat în 1944 de O. T. Avery şi colaboratorii, cu o eficienţă
mult mai mare.

102
 Din multitudinea de aspecte ale ingineriei genetice, vor fi prezentate
aspecte privind sinteza artificială a genei, hibridarea celulară la animale şi plante,
haploidia prin androgeneză, importanţa cercetărilor de inginerie genetică.

4.1. SINTEZA ARTIFICIALĂ A GENEI

Sinteza artificială a genelor a fost precedată de o altă mare realizare şi

anume sinteza artificială a ADN de la virusul ∅x174 de către Arthur Kornberg,
laureat al premiului Nobel (1959) fiind descrisă în capitolul anterior.
H. G. Khorana, genetician american de origine indiană, împreună cu o
echipă de cercetători din Massachusetts, a realizat în 1970, prima sinteză
artificială a unei gene şi anume gena ce determină sinteza unui ARNs ce
transportă aminoacidul alanina la nivelul ribozomilor, la Saccharomyces
cerevisiae. Această genă este destul de mică, formată din 77 nucleotide, iar
tehnica folosită a fost următoarea: s-au sintetizat pe cale chimică, segmente de
ADN formate din 10-14 nucleotide. Cu ajutorul enzimei ligaza s-au asamblat
aceste segmente rezultând segmente bicatenare mai lungi. S-au obţinut 3
segmente mai lungi cu ajutorul enzimei polinucleotid-kinaza, care au fost legate
între ele rezultând segmentul de ADN, corespunzător genei ARNs ce transportă
aminoacidul alanina la ribozomi. Această genă nu era funcţională biologic.
În anul 1973, geneticianul D. Agarwal, a sintetizat artificial o genă de la
bacteria E.coli, ce determină sinteza ARNs ce transportă aminoacidul tirozina la
ribozomi. Această genă s-a dovedit a fi funcţională biologic. În anul 1975
geneticianul A. Efstradiatis şi echipa sa de la Universitatea Harvard, au sintetizat
artificial genele ce intervin în sinteza hemoglobinei la iepure, fiind prima sinteză
artificială a unei gene de la mamifere. În anul 1976 H. Köster, a sintetizat gena
pentru hormonul angiotensina, care reglează tensiunea arterială şi contracţia
musculară la om, fiind prima genă umană sintetizată artificial.
În ultimii ani s-au sintetizat artificial genele ce determină sinteza
hormonului de creştere, somatostatina şi a insulinei.
În prezent tehnica de sinteză artificială a genei utilizează ARNm, care cu
ajutorul enzimei reverstranscriptaza, determină sinteza de ADN complementar şi
deci de gene.
Sinteza artificială a genelor prezintă o importanţă deosebită. Dacă
genele sunt inserate în virusuri sau plasmide, acestea le pot transfera în celulele
bacteriene. Celulele bacteriene vor putea sintetiza o serie de enzime, hormoni,
antibiotice şi, deoarece bacteriile se pot creşte uşor, va fi o cale foarte eficientă de
producere a acestor substanţe. Genele sintetizate artificial vor putea fi integrate în
cromozomii celulelor, în locul genelor cu defecte, combătându-se astfel, cauza
unor maladii ereditare şi nu efectul lor.

103
 4.2. IZOLAREA GENEI

A fost efectuată pentru prima dată de J. Beckwith de la Universitatea

Harvard din SUA, în anul 1969. Izolarea primei gene s-a realizat la bacteria
E.coli, cu ajutorul fenomenelor de transducţie specializată şi sex-ducţie. Mai întâi
s-a izolat întregul operon lac. Genele care constituie acest operon sunt: genele
structurale (z, a şi y), gena reglatoare (i), promotorul (p) şi operatorul (o).
Prin cartarea acestui operon s-a stabilit că ordinea acestor gene în
operon este: a y z o p i.
Etapele mai importante ale izolării genei lac sunt redate în fig.4.1. În
prima etapă prin transducţie specializată fagul λ s-a detaşat de cromozomul
bacteriei alături de gena gal, iar alături de acesta s-a ataşat un factor de fertilitate
F ce conţinea gene ale operonului lac. În etapa a doua, operonul lac a fost inserat
în cromozomul bacteriei, în mijlocul genei gal, iar fagul λ într-o regiune alăturată,
dar separată printr-un segment din cromozom. În cea de a treia etapă s-au separat
bacteriile la care s-a pierdut segmentul dintre gena lac şi fagul λ astfel că fagul λ
este plasat adiacent genei lac. Fagul λ capătă mai întâi o formă circulară, având
inclus şi operonul lac (etapa 5), iar în ultima etapă prin iradieri cu raze U.V. fagul
s-a eliberat de cromozomul bacterian, şi-a recăpătat forma lineară având inclus în
interiorul său operonul lac.

Fig.4.1. Etapele izolării operonului lac la bacteria Escherichia coli

104
 Operaţiile descrise mai sus s-au efectuat şi cu un alt fag, ∅80, ce
realizează transducţia specializată. ADN al fiecărui fag are o catenă cu o greutate
moleculară mai mare (catenă “grea”) şi o catenă cu o greutate moleculară mai
mică (catenă “uşoară”). Prin denaturare, catenele fagilor s-au izolat una de alta,
iar prin ultracentrifugare s-au separat catenele “grele” de cele “uşoare”. Catenele
grele s-au pus împreună şi prin procesul de renaturare, între ele, se refac legăturile
de hidrogen, dar numai în zona operonului lac, acolo unde cele două catene au
nucleotide complementare, în rest catenele rămân distanţate. Cu ajutorul
enzimelor ce hidrolizează ADN monocatenar, s-au eliminat catenele libere,
rămânând doar operonul lac, bicatenar.
Izolarea genelor a avut o importanţă deosebită pentru că a deschis calea
spre studiul aprofundat al materialului genetic “in vitro”, dar mai ales spre
transferul de gene de la un organism la altul.

4.3.TRANSFERUL DE GENE (TRANSGENEZA)

În natură se realizează pe mai multe căi: la organismele superioare, în

procesul de fecundare sau prin transducţie cu ajutorul virusurilor, iar la
organismele inferioare (procariote) transferul de gene se realizează prin
intermediul fenomenelor de transformare, conjugare, sex-ducţie şi transducţie.
Transferul de gene între speciile îndepărtate filogenetic are la bază
tehnica ADN recombinat, care constă în realizarea de hibrizi moleculari ADN,
ce provin de la cele două specii.
Perfecţionarea tehnicii ADN recombinat nu a fost posibilă decât după
descoperirea unor enzime care rup molecula de ADN în anumite puncte, denumite
endonucleaze de restricţie (restrictaze) şi a ADN-ligazelor care resudează
molecula de ADN, în vederea realizării de ADN hibrid.
Enzimele de restricţie se găsesc în număr foarte mare, fiecare fiind
specifică unei anumite secvenţe de nucleotide, deci unei gene. Recunoscând
secvenţa specifică, restrictazele determină tăieturi la nivelul ambelor catene de
ADN, fragmentând molecula.
Restrictazele constituie adevărate bisturie biologice, cu ajutorul cărora
se poate desprinde din molecula de ADN, o genă ce urmează a fi transferată.
Genele ce trebuiesc transferate pot fi sintetizate “in vitro”.
În realizarea transferului interspecific al genelor, prima problemă ce
trebuie rezolvată este izolarea unei gene, prin una din tehnicile descrise şi găsirea
unui vector sau vehicul. Rolul de vehicul îl poate avea atât ADN plasmidial, cât şi
ADN al unor virusuri cum ar fi, λ, SV40. În general vehiculele sunt molecule de
ADN circular.
În anul 1973, A. Chang şi S. Cohen, au reuşit să obţină plasmide hibride
care conţineau genele de la două bacterii şi anume gena pentru rezistenţa la
tetraciclină, de la E. coli şi gena pentru rezistenţa la penicilină de la
Staphylococcus aureus.

105
 O altă cale prin care se realizează transferul de gene este folosirea ca
vectori a virusurilor temperate, care la un moment dat se găsesc integrate în
cromozomul bacterian, sub formă de profagi. La un moment dat, profagii se
eliberează din cromozomul bacterian şi produc liza bacteriei. În acest caz,
bacteriofagii pot lua o genă din cromozomul bacteriei şi la o nouă infecţie o pot
transfera într-o altă bacterie.
În anul 1971, geneticianul C. Merril a reuşit să transfere gena ce
răspunde de metabolizarea galactozei de la bacteria E. coli în celulele umane.
Pentru realizarea acestui transfer s-a procedat astfel: bacteriile E .coli au fost
infectate cu bacteriofagul λ, care se inseră adiacent genei gal din cromozomul
bacterian. Se provoacă liza bacteriei şi se vor elibera fagi λ care posedă gena gal.
Aceşti fagi recombinaţi au fost introduşi într-o cultură de celule umane, ce
proveneau de la un individ ce prezenta maladia ereditară galactosemia (lipsa
genei ce determină enzima necesară metabolizării galactozei, în glucoză). După
un timp s-a constatat că celulele umane au început să metabolizeze galactoza. Se
poate spune că bacteriofagii se comportă în mod similar cu plasmidele, putând
încorpora în cromozom gene străine, pe care le poate transfera în alte celule pe
care le infectează.
Aceste transferuri de gene deschid mari perspective mai ales în cazul
transferului de gene de la plante sau animale în celulele bacteriene, care ar putea
să producă pe medii relativ simple, mari cantităţi de enzime, hormoni, proteine, de
care are nevoie omenirea.
În acest sens se poate menţiona transferul genei ce determină sinteza
ovalbuminei, proteină din oul de găină, la E. coli K12 (λ). S-a izolat mai întâi
ARNm ce codifică ovalbumina din ovocitul găinilor. Folosind fenomenul de
complementaritate s-a sintetizat ADN, respectiv gena ovalbuminei care a fost
inclusă apoi într-un plasmid recombinat, care prin fenomenul de conjugare a fost
transferat în celula bacteriană. În urma acestui transfer, celulele bacteriene au
început să producă între 30000-90000 molecule de ovalbumină, ceea ce reprezintă
în jur de 0,5-1% din cantitatea totală de proteine a bacteriei. A. Riggs (citat de P.
Raicu, 1980) a reuşit să transfere gena ce determină sinteza insulinei umane în
pancreas, la o bacterie care a început să sintetizeze insulina. Insulina umană este
formată din două catene polipeptidice alcătuite din 21 şi 30 de aminoacizi. În
experienţa amintită A. Riggs a folosit o genă sintetizată artificial.
În anul 1977 s-a reuşit să se transfere gena ce determină sinteza
hormonului de creştere somatostatina, produs de hipotalamus, pancreas, stomac şi
intestine, din celulele umane în celulele bacteriene care au început să sintetizeze
acest hormon.
O altă realizare a ingineriei genetice este transferul genelor ce determină
sinteza interferonului din celulele umane în celula bacteriei E.coli.
Interferonul este o proteină cu rol antiviral şi este produs de leucocitele
umane din sânge. Cercetările Institutului de Oncologie şi Imunogenetică din
Villejuif arată că interferonul este capabil să vindece şoarecii bolnavi de diferite
tipuri de cancer, ce nu păreau induse de virusuri, că această substanţă stimulează

106
globulele albe, denumite NK (natural killers - celule ucigaşe), o linie de apărare
împotriva celulelor canceroase.
Producerea interferonului prin infectarea leucocitelor cu virusuri, pentru
a stimula fabricarea de interferon, era foarte scumpă şi se obţineau cantităţi infime
de substanţă. La începutul anului 1980, Charles Weismann de la Institutul de
biologie moleculară din Zurich, a realizat sinteza interferonului, cu ajutorul
bacteriei E. coli.
Astăzi se ştie că interferonul are următoarele funcţii: inhibă creşterea
celulelor în general, reglează activităţile imunitare, măreşte activitatea celulelor
albe (ce recunosc şi distrug celulele tumorale), stimulează celulele macrofage ce
distrug virusurile, bacteriile şi alte particule.
Se poate spune că interferonul este un mediator celular, deoarece
acţionează ca un activator al celulelor specializate în distrugerea virusurilor şi a
celulelor canceroase şi nu un antibiotic antiviral.
Transgeneza, transferul de gene sau fragmente de ADN de la un
organism (donor) la altul (receptor) se poate realiza fie prin metoda directă
(introducerea moleculei de ADN în celule receptor), fie prin metode indirecte
(ADN este introdus în receptor printr-un vector).
Prin metoda directă, ADN exogen poate fi transferat în celule gazdă
prin mai multe tehnici: endocitoză, electroporare, microinjecţie, macroinjecţie şi
biolistic (Butnaru Gallia, 1999).
Endocitoza presupune obţinerea mai întâi a protoplaştilor, celule
vegetale cărora li s-a îndepărtat peretele celular rigid, pectocelulozic, cu ajutorul
enzimelor (pectinaza, celulaza) sau pe cale mecanică.
ADN transformant este adsorbit la suprafaţa celulelor receptoare, iar
apoi este inclus în celule. Această metodă presupune protejarea moleculei de
ADN prin includerea sa în lipozomi, prin tratare cu polietilenglicol şi fosfat de
calciu şi existenţa a mai multor molecule de ADN transformant pentru ca
transferul să se realizeze cu o frecvenţă cât mai mare.
Electroporarea constă în transferul moleculelor de ADN în protoplaşti
cu ajutorul unor impulsuri electrice de scurtă durată sau cu ajutorul razelor laser
(porare laser). Se apreciază că eficienţa transformării genetice este destul de mică
fiind dependentă de greutatea moleculară a ADN, concentraţia
polietilenglicolului, durata şi intensitatea impulsului electric, starea fiziologică a
celulei receptor (Butnaru Gallia, 1999).
Microinjecţia este o metodă mult mai precisă, deoarece o moleculă
cunoscută (ADN, ARN, proteine) se introduce cu o microseringă din sticlă
montată pe un micromanipulator, într-un receptor (protoplast, celulă animală),
fixat pe o lamă de sticlă, în gel de agaroză.
Metodele biolistice constau în introducerea unui ADN exogen într-un
receptor prin intermediul aşa numitului tun de particule sau cu ajutorul arcului
electric.
Cu ajutorul tunului de particule, microparticule de aur sau tungsten
asociate cu molecule de ADN donor sunt direcţionate într-o celulă sau grup de

107
celule. Celulele sau ţesuturile bombardate cu aceste microparticule, crescute pe un
mediu de cultură vor regenera plante, transformate genetic.
Transgeneza indirectă presupune izolarea unui segment de ADN (o
genă), clonarea genei respective şi transferul într-o celulă receptor prin
intermediul unui vector (Butnaru Gallia, 1999).
Gena ce trebuie transferată a primit denumirea de pasager; de obicei
pasagerul, pătruns într-o celulă receptor este degradat de sistemul enzimatic al
acesteia. Pentru a evita această degradare, gena (pasagerul) se asociază cu un
vector, iar împreună constituie o macromoleculă complexă, de ADN recombinant.
Izolarea ADN de la diferite organisme procariote sau eucariote se
realizează prin diferite metode fizico-chimice (centrifugare, tratare cu diferite
enzime etc.). Deoarece fragmentul de ADN izolat poate conţine mai multe gene
este necesară fragmentarea acestuia, pentru izolarea genei (pasagerului) ce trebuie
transferată. Pentru izolarea unei gene de interes se foloseşte ARNm al genei
respective, care în prezenţa reverstranscriptazei se va transforma într-o moleculă
de ADN complementar (ADN-c) monocatenar. În prezenţa ADN-polimerazei I,
ADN-c îşi va sintetiza catena complementară, devenind ADN bicatenar, care va
avea înscrisă informaţia nucleotidică din ARNm.
Genele ce urmează a fi transferate nu vor fi funcţionale dacă nu au
ataşate promotorul, intensificator sau atenuator ai transcripţiei informaţiei
genetice, care intră în structura genelor şi reglează activitatea acestora.
În procesul de transgeneză sunt absolut necesare enzimele de restricţie
(endonucleaze de restricţie), produse în mod natural de bacterii, cu rol imunitar,
respectiv de a distruge moleculele de ADN exogen ce pătrund în acestea. Sunt
cunoscute în prezent peste 500 de tipuri de endonucleaze de restricţie care
acţionează ca nişte “bisturie” moleculare, secţionând moleculele de ADN, în
secvenţe scurte între două baze azotate adiacente cunoscute (“ţintă”).
Cele mai cunoscute endonucleaze de restricţie sunt: EcoR1 (izolată de la
Escherichia coli), Hpa I (din Haemophilus parainfluenzae), Alu I (din
Arthriobacter luteus) etc.
Aceste enzime acţionează asupra unor secvenţe de nucleotide constituite
din 4, 5 sau 6 nucleotide, fie pe axul de simetrie al acestora sau de o parte şi de
alta a acestuia. Astfel, EcoR1 secţionează ADN în secvenţă hexanucleotidică 5’-
GAATTC-3’ între nucleotidele G şi A, pe ambele catene ale moleculei, în timp ce
Alu I acţionează la nivelul tetranucleotidului 5’-AGCT-3’ între nucleotidele A şi
G (Cîrlan M., 1996).
Fiecare enzimă are un mod particular, unic, de acţiune, de aceia sunt
nelipsite în operaţiunile de fragmentare a moleculelor de ADN.
Transgeneza necesită folosirea unui alt grup de enzime şi anume ADN-
ligazele, care leagă fragmentele de ADN ce trebuie transferat, de ADN al unui
vector.
Trebuie avut în vedere şi receptorul în care trebuie transferat ADN
exogen, care poate fi o bacterie, o celulă vegetală sau animală.
Între receptor şi vector trebuie să fie o compatibilitate perfectă, aşa
încât, un vector este funcţional numai la un anumit receptor.
108
 4.3.1. Principalii vectori utilizaţi în transgeneză

Vectorii sunt molecule mici de ADN ce încorporează genele ce trebuie

transferate (pasagerul). Vectorii trebuie să aibă capacitatea de a pătrunde într-o
celulă gazdă, iar gena ce trebuie transferată să fie marcată genetic cu un marker
specific, pentru a putea fi recunoscută.
Ingineria genetică foloseşte un număr mare de vectori, funcţie de
pasager şi de receptor.
Plasmidele bacteriene, cromozomi miniaturali, care pot include gene
străine sunt utilizate frecvent ca vectori: plasmida pBR322, plasmida pUC,
plasmida Ti, plasmida Ri ş.a.
Ca vectori pentru celulele vegetale, în vederea obţinerii plantelor
transgenice se folosesc plasmidele Ti (tumor inducing) de la Agrobacterium
tumefaciens şi Ri (root inducing) de la Agrobacterium rhizogenes.
Mărimea plasmidelor, exprimată în kilobaze (1000 de perechi de baze)
este în jurul a 200 kb şi pot include şi transfera segmente de ADN de 8-10 kb.
Un alt grup de vectori îl reprezintă bacteriofagii.
Fagul λ, care conţine 48500 pb poate transfera secvenţe de ADN mai
mari de 40 kb.
Cosmidele sunt vectori hibrizi realizaţi între fagul λ şi plasmide,
combinând însuşirile plasmidelor şi a fagului, în sensul că sunt funcţionale,
exprimându-se fenotipic, fără să se integreze în cromozomul celulelor gazdă. Se
folosesc frecvent pentru clonarea şi transferul fragmentelor de ADN de la
eucariote, fragmente de aproximativ 45 kb, care în mod normal nu pot fi incluse
în fagul λ.
Fagii monocatenari au ca material genetic o singură catenă de ADN
notată convenţional cu (+). Această catenă pătrunde în celula gazdă, în momentul
infecţiei, constituind matricea pentru sinteza unei catene complementare, notată
cu (-). Împreună cu catena (+) va forma o moleculă bicatenară de ADN, care
poate fi izolată şi folosită pentru clonarea ADN.
Există şi alţi vectori, cum ar fi vectorii de expresie, a căror gene pot fi
transcrise şi translate în proteine, virusul SV 40 (Simian Virus 40), vectorii YAC
(Yeast Artificial Chromosome) – cromozomi artificiali ai drojdiei de bere,
vectorii BAC (Bacterial Artificial Chromosome) etc.

4.3.2. Realizări ale transgenezei la plante

În ultimii ani s-au realizat plante transgenice, denumite şi plante

modificate genetic.
Aşa cum s-a specificat anterior, la plantele superioare se folosesc ca
vectori ai genelor “de interes” plasmidele Ti de la Agrobacterium tumefaciens,
care în mod natural dau naştere la tumori şi plasmidele Ri de la Agrobacterium
rhizogenes, care dau naştere la rădăcini filiforme.

109
 Plasmidele Ti, datorită regiunii denumite ADN-T funcţionează ca
transpozoni (elemente genetice mobile). Numai această regiune se integrează în
cromozomul celulei gazdă.
Bacteriile din genul Agrobacterium oferă singurul exemplu de inginerie
genetică naturală, deoarece în urma infecţiei, bacteria transferă în nucleul celulei
vegetale o mică porţiune din ADN al plasmidei, care determină transformarea
celulei infectate în celulă tumorală. Prin eliminarea genelor tumorale
(oncogenelor) şi asocierea acestei plasmide “dezarmate” cu o plasmidă ce conţine
gena “de interes”, clonată în bacteria Escherichia coli se obţine un vector de
transformare foarte eficient pentru dicotiledonate (în condiţii naturale
Agrobacterium nu atacă monocotiledonatele).
Indiferent de metoda de transfer, frecvenţa de integrare a genelor în
genomul celulei vegetale este destul de redusă. Din această cauză, genei “de
interes” îi este asociată o genă marker, care permite selecţia celulelor
transformate. Se folosesc frecvent ca gene marker, genele care conferă rezistenţă
la un antibiotic sau la un erbicid, care-i va permite celulei transformate să
supravieţuiască pe un mediu de cultură ce posedă antibioticul sau erbicidul.
Cele mai importante plante transgenice aflate deja în cultură sunt soia
Roundup Ready, tolerantă la erbicidul total Roundup (care are ca principiu activ
glifosat) şi porumbul Bt, rezistent la atacul sfredelitorului (Ostrinia nubilalis),
urmând a se obţine plante tolerante la doi sau mai mulţi factori (rezistenţă la un
erbicid asociată cu rezistenţa la o insectă, androsterilitate asociată cu rezistenţa la
un erbicid etc.).
O altă realizare a ingineriei genetice o constituie tomatele, la care s-a
modificat procesul de coacere a fructelor, denumite Flavr Savr, fructele
menţinându-şi prospeţimea timp îndelungat. În acest caz, s-a folosit tehnologia
ARN antisens, blocându-se sinteza uneia din enzimele ce degradează pereţii
celulari ai fructului sau a hormonului etilenă (cel care accelerează procesul de
coacere, aceasta fiind întârziată).
O altă direcţie a ingineriei genetice este transferul genelor nif de la
plantele leguminoase la plantele cerealiere.

4.3.3. Transferul genelor fixatoare de azot

Plantele din familia Leguminoase (mazărea, fasolea, bobul, soia etc.) au

capacitatea să fixeze N atmosferic cu ajutorul unor bacterii cu care trăiesc în
simbioză. Bacteriile fixatoare de azot pătrund în ţesuturile rădăcinilor, formând
aşa numitele nodozităţi, iar din această simbioză beneficiază ambele specii:
plantele obţin azotul atmosferic iar bacteriile obţin de la plante compuşii organici
de care au nevoie. Există şi alte plante, în afară de cele leguminoase, care trăiesc
în simbioză cu bacterii fixatoare de azot: unele graminee (Digitaria), chiar unii
arbori cum ar fi aninul (Alnus).

110
 Azotul atmosferic poate fi fixat de unele bacterii din genurile:
Rhizobium, Azotobacter, Desulfovibrio, Hydrogenomonas etc. sau de unele alge
verzi-albastre.
Mecanismul fixării azotului atmosferic a fost descifrat în 1960, în
laboratoarele Du Pont de Nemours (SUA). La bacteria Clostridium pasteurianum
s-a izolat enzima nitrogenaza, care catalizează fixarea azotului atmosferic.
Această enzimă este formată din două molecule proteice, una cu greutate
moleculară mare (220.000 daltoni) şi cealaltă cu greutate moleculară mică (55.000
daltoni). Molecula mare conţine atomi de fier, sulf şi molibden, iar molecula mică
doar fier şi sulf. Cele două molecule sunt active împreună şi numai în absenţa
oxigenului atmosferic. Protejarea moleculei de nitrogenază împotriva oxigenului
atmosferic este asigurată de un pigment denumit leghemoglobină care se combină
cu oxigenul şi protejează astfel enzima.
Sinteza enzimei nitrogenaza este determinată de un grup de gene notate
cu nif care sunt localizate pe cromozom alăturat de gena his, ce determină
metabolismul histidinei. Se pare că este vorba de două gene nif: una ce determină
sinteza moleculei mari a nitrogenazei şi alta ce determină sinteza moleculei mici.
Transferul genelor nif de la bacteriile fixatoare de azot la altele
nefixatoare se poate realiza pe căile cunoscute de recombinare la bacterii:
transformare, conjugare, sex-ducţie şi transducţie. Geneticianul R. Dixon de la
Universitatea din Sussex (Anglia) a transferat genele nif şi his de la bacteria F+
de Klebsiella pneumoniae, la bacteria F- de E. coli.
Tot Dixon în 1974 a obţinut un factor de fertilitate recombinat care
includea în el şi genele nif, denumite FN 68. Acest factor de fertilitate, introdus în
mediul de cultură a unor bacterii incapabile să fixeze azotul atmosferic (ex.
E.coli), a produs transformarea acestora în bacterii fixatoare de azot.
Pentru transferul genelor nif se pot folosi ca vectori şi bacteriofagii în
procesul de transducţie. S. Stroicher a folosit fagul P1 pentru transferul genelor
nif.
Transferul genelor nif de la o bacterie la alta a creat premisele realizării
unor simbioze a acestor bacterii nu numai cu leguminoasele, ci şi cu alte plante
care nu au capacitatea de a fixa azotul atmosferic.
În viitor se preconizează transferul acestor gene nif în cromozomul
plantelor sau în cromozomul cloroplastelor, situaţie în care plantele nu ar mai
avea nevoie de simbioze cu bacteriile, plantele fixându-şi direct azotul atmosferic.

4.4. HIBRIDAREA CELULARĂ LA ANIMALE

Hibridarea celulară “in vitro” a fost realizată pentru prima dată în 1960
de cercetătorul francez G. Barski. A cultivat pe un mediu artificial celule ce
proveneau de la două specii de şoareci şi a observat că unele celule au fuzionat
rezultând celule hibride, care însumează cromozomii de la celulele iniţiale şi au
însuşiri morfologice, fiziologice şi biochimice diferite de ale celulelor iniţiale.

111
 Fuzionarea spontană a celulelor se realizează cu o frecvenţă foarte mică.
Pentru a mări frecvenţa celulelor hibride s-au căutat o serie de agenţi inductori
care să favorizeze hibridarea celulară. Virusul Sendai inactivat s-a dovedit a fi un
bun inductor, capabil să mărească foarte mult frecvenţa celulelor hibride. S-au
identificat o serie de substanţe chimice care stimulează hibridarea celulară: un
analog al isoleucinei, polietilenglicolul etc.
O altă problemă ce a condiţionat hibridarea celulară a fost modul de
separare sau selectare a celulelor hibride de restul celulelor din mediul de creştere.
S-au elaborat aşa numitele medii selective, în care celulele hibride se înmulţesc în
timp ce celulele parentale sunt eliminate.
Folosind tehnicile prezentate mai sus, s-au reuşit hibridări celulare între
celule de la specii foarte diferite: celule de hamster chinezesc x celule de şoarece,
celule umane x celule de şoarece, celule umane x celule de ţânţar, celule de
şoarece x celule de găină.
Celulele hibride nu pot regenera organisme hibride complet dezvoltate,
dar se înmulţesc până la un anumit moment, rezultând clone celulare hibride.
Obţinerea acestor clone celulare hibride are un rol foarte important în cercetările
de genetică.
Dacă ne referim la hibridările dintre celulele umane x celule de şoarece
(fig.4.2.), s-a constatat că celulele hibride conţin iniţial toţi cromozomii (46 de la
om + 40 de la şoarece). În momentul când încep să se dividă, celulele hibride
pierd câte un cromozom ce aparţine unei specii. În cazul hibridării celule umane x
celule de şoarece se pierd o parte din cromozomii umani.

Fig.4.2. Hibridarea celulară la animale

112
 Această particularitate a celulelor hibride, a fost folosită în alcătuirea
hărţilor cromozomice, deoarece eliminarea a câte unui cromozom se manifestă
prin lipsa sau prezenţa în plus a uneia sau a mai multor enzime, putându-se
localiza unele gene pe cromozomi. Pentru localizarea mai precisă a genelor în
diferite regiuni ale cromozomului se folosesc pentru hibridare celule umane ce
provin de la indivizi ce prezintă anumite restructurări cromozomice. S-au realizat
hibrizi celulari între leucocitele ce produc interferon şi celulele tumorale,
rezultând celule de tip hibridoma, ce produc o cantitate mult mai mare de
interferon.

4.5. HIBRIDAREA CELULARĂ LA PLANTE

Hibridarea celulară la plante s-a putut realiza numai după ce s-au obţinut
aşa numiţii protoplaşti, care sunt celule vegetale cărora li s-a îndepărtat
membrana rigidă pecto-celulozică. Îndepărtarea membranei pecto-celulozice s-a
realizat la început pe cale mecanică iar mai târziu, după anul 1960, prin metode
chimice, folosind o serie de enzime cum ar fi: celulaza, pectinaza, macerozima. În
anul 1971, francezul J. P. Nitsch a obţinut o plantă complet dezvoltată, prin
regenerarea protoplaştilor (fig. 4.3.). În ultimii ani s-au izolat protoplaşti şi s-au
regenerat plante întregi la: soia, morcov, petunia, bob, mazăre, grâu etc. (Raicu P.,
1980).

Fig. 4. 3. Obţinerea enzimatică a protoplaştilor

113
 Fuzionarea protoplaştilor ridică aceleaşi probleme ca şi fuzionarea
celulelor animale: mărirea frecvenţei celulelor hibride şi selectarea acestora.
Pentru a mări frecvenţa de fuzionare a protoplaştilor se folosesc:
polietilenglicolul, nitratul de sodiu, ionii de Ca la un pH ridicat, ser proaspăt de
iepure etc.
Selectarea celulelor fuzionate se realizează prin folosirea de medii
selective, care elimină celulele nefuzionate păstrându-le pe cele hibride. La plante
s-a constatat că mediile de cultură ce nu posedă substanţe de creştere (citochinină
şi auxină) elimină celulele parentale, în timp ce celulele hibride se pot dispensa de
aceste substanţe.
P. S. Carlson (1972) a obţinut plante hibride întregi, prin fuzionarea
protoplaştilor de la speciile de tutun, Nicotiana glauca (2n=24) şi N. langsdorffii
(2n=18). Plantele rezultate erau amfiploizi ce aveau 2n=42 cromozomi, identici
cu hibrizii obţinuţi pe cale sexuată (fig.4.4.)
Această metodă de obţinere a hibrizilor a permis însă obţinerea de
hibrizi celulari între speciile îndepărtate filogenetic care în mod obişnuit nu se pot
hibrida sexuat: morcov x tutun, porumb x ovăz, porumb x soia, morcov x petunia.

Fig. 4.4. Hibridarea celulară la plante

114
 Un aspect foarte important este acela că protoplaştii pot include
molecule de ADN străine, existente în mediu, particule străine(virusuri) şi alte
molecule. Fenomenul a fost numit transgenoză, iar pe această cale se pot
transfera gene sau chiar organite citoplasmatice de la un organism la altul.
Din punct de vedere genetic, protoplaştii prezintă o serie de avantaje:
- permit înmulţirea rapidă a unor genotipuri valoroase;
- se pot obţine hibrizi celulari între două specii îndepărtate din punct de
vedere filogenetic, care nu se pot încrucişa sexuat;
- se pot obţine forme cu grade diferite de poliploidie;
- se pot induce mutaţii la nivelul protoplaştilor haploizi sau diploizi;
- se pot transfera gene, cromozomi sau cloroplaste;
- protoplaştii pot regenera plante libere de viroze.
În ultimii ani cercetările privind hibridarea celulară a luat o mare
amploare, reuşindu-se hibridarea unor celule animale cu celule vegetale. În anul
1976 A. Lima de Faria (Suedia) a reuşit fuzionarea unor celule tumorale umane de
tip HeLa cu protoplaşti de morcov, folosind polietilenglicolul ca agent inductor.
Aceste hibridări urmăresc combinarea unor genotipuri extrem de
diferite, depăşindu-se limitele impuse de reproducerea sexuată.

4.6. HAPLOIDIA PRIN ANDROGENEZĂ LA PLANTE

Dezvoltarea partenogenetică a unui embrion sau a unei plante dintr-un

microspor haploid poartă numele de androgeneză iar dezvoltarea unui organism
haploid dintr-o oosferă sau un nucleu secundar al sacului embrionar se numeşte
ginogeneză.
În anul 1964 cercetătorii indieni S. Guha şi S. C. Maheswari au cultivat
pe un mediu artificial, antere de Datura innoxia şi au obţinut numeroşi embrioizi.
Cu doi ani mai târziu s-au obţinut plante haploide complet dezvoltate la tutun
(Nicotiana tabacum) (Raicu P., 1980).
Androgeneza este de două tipuri: directă şi indirectă (fig.4.5.).
Androgeneza directă constă în faptul că programul normal al microsporului este
deviat sub influenţa unor stimuli externi, având loc o evoluţie particulară a
nucleului haploid, care prin diviziuni mitotice devine embrioid şi apoi plantă
matură. În cazul androgenezei indirecte, se formează mai întâi un ţesut
nediferenţiat denumit calus, din care se pot diferenţia apoi plante haploide cu
diferite grade de poliploidie.
Obţinerea unor plante haploide prin androgeneză este condiţionată de
numeroşi factori, cum ar fi vârsta anterelor, temperatura, lumina, compoziţia
mediului de cultură, fapt ce a făcut ca numai la unele specii să se poată obţine
haploizi pe această cale.
Pentru genetică, haploizii obţinuţi prin androgeneză prezintă o mare
importanţă. În primul rând se demonstrează că în nucleul celulelor vegetale există
toată informaţia ereditară a organismului, inclusiv programul embriogenezei,
deoarece dintr-o singură celulă se regenerează un organism întreg.

115
 Plantele haploide sunt pure din puncte de vedere genetic, deoarece sunt
hemizigote, existând o corespondenţă completă între genotip şi fenotip.
Prin dublarea numărului de cromozomi se obţin plante diploide, complet
homozigote, aşa numitele linii izogene, într-un timp foarte scurt, de o importanţă
deosebită pentru ameliorare. Dacă prin metodele clasice liniile homozigote la
plantele alogame se obţin în 8-9 generaţii de consangvinizare, prin haploidie
liniile homozigote se obţin într-o singură generaţie.
La plantele haploide se manifestă toate genele recesive iar mutaţiile se
pot detecta foarte uşor.
Haploizii s-au dovedit utili în studiile de embriogeneză experimentală,
de citologie, citogenetică, de mutageneză, de fiziologie şi biochimie, de
citodiferenţiere, datorită faptului că expresivitatea genelor la plantele haploide,
care sunt hemizigote, este totală, într-o singură generaţie.

Fig. 4.5. Haploidia prin androgeneză directă şi indirectă

116
 CAPITOLUL 5

EREDITATEA MENDELIANĂ

Moto:
"…Gregor Mendel, o figură cu care se poate mândri întreaga
omenire…”
C. Sandu Aldea

“Odatã cu Mendel, fenomenele biologiei au dobândit

dintr-odată rigoarea matematicienilor. Metodologia, tratarea
statistică şi reprezentarea simbolică, impun eredităţii o
întreagă logică internă”
Francois Jacob

Apariţia lucrării “Versuche uber Pflanzenhybriden” în 1866, a

naturalistului şi matematicianului ceh Gregor Johann Mendel (1822-1884), a
constituit un moment important în istoria biologiei. Gregor Mendel este
considerat unul din fondatorii geneticii, datorită teoriei factorilor ereditari, sinteză
a celor două legi ale eredităţii: legea segregării caracterelor (legea purităţii
gameţilor) şi legea segregării independente a perechilor de caractere (legea liberei
combinaţii a factorilor ereditari).
Unui prieten, Gregor Mendel i-a spus: “Timpul meu va veni” şi într-
adevăr a venit, după redescoperirea legilor eredităţii, la începutul secolului XX de
Hugo de Vries (Olanda), Carl Correns (Germania) şi Erich Tschermack (Austria).
Redescoperirea legilor lui Mendel a dus la retipărirea lucrării şi
traducerea ei în mai multe ţări. În limba română, lucrarea lui Mendel a fost
tradusă în anul 1945 din iniţiativa doctorului A. Piescu.

5.1. TERMINOLOGIA FOLOSITĂ ÎN GENETICA MENDELIANĂ

În cercetările sale, Gr. Mendel a folosit în mod deosebit mazărea, Pisum

sativum, plantă autogamă, care prezintă caractere distincte de la o varietate la alta.
Caracterele luate în studiu au fost următoarele: talia plantelor (înaltă sau pitică),
culoarea păstăilor nemature (galbenă sau verde), culoarea cotiledoanelor (verde
sau galbenă), suprafaţa seminţelor (netedă sau zbârcită), culoarea tegumentului
boabelor (albă sau cenuşie), poziţia florilor (axială sau terminală), forma păstăilor
(dreaptă sau gâtuită între seminţe). Aceste perechi de caractere au fost numite mai
târziu alelomorfe (de W. Bateson şi E. R. Saunders, 1902), din care a rezultat
termenul de alele. Determinanţii ereditari au fost numiţi şi factori ereditari
(indicaţi ulterior prin noţiunea de genă).

117
 Înainte de a analiza mecanismul de transmitere a caracterelor în procesul
de hibridare este necesar să fie definite câteva noţiuni de bază care vor servi
pentru înţelegerea lui.
Hibridarea este încrucişarea dintre doi indivizi care se deosebesc prin
una sau mai multe perechi de caractere. Hibridul este rezultatul hibridării.
Părinţii (genitorii) se notează cu P (lat. parentes = părinţi) iar urmaşii
(descendenţii) se notează cu F (lat. fillii = copii).
În funcţie de numărul de perechi de caractere prin care se deosebesc
părinţii, există mai multe tipuri de hibridare: monohibridarea (o pereche de
caractere), dihibridarea (două perechi de caractere) etc.
În concepţia lui Gregor Mendel, determinanţii genetici au fost numiţi
factori ereditari, în genetica modernă fiind înlocuiţi prin termenul de gene.
Gena este unitatea elementară ce deţine informaţia genetică a unui
caracter ereditar, transmis de părinţi la urmaşi. Gena ocupă un loc precis în
cromozom (locus). În celulele somatice, cromozomii omologi, unul de origine
maternă, celălalt de origine paternă, vor avea şi loci omologi, ocupaţi de gene
alele. Dacă alelele sunt identice (AA sau aa) indivizii se numesc homozigoţi
pentru această pereche de gene, iar când alelele sunt diferite (Aa) indivizii sunt
consideraţi heterozigoţi. Ereditatea mendeliană presupune, în principal,
interacţiunea dominanţă-recesivitate între genele alele; alela care se manifestă
fenotipic la hibrizii F1 este dominantă, iar perechea sa, care nu se exteriorizează
prin caracterul respectiv, este recesivă.
Hibridările, de orice nivel, oferă posibilitatea unei duble analize: sub
aspect genotipic şi sub aspect fenotipic.
Genotipul reprezintă totalitatea genelor unui individ sau constituţia
genetică a acestuia. Noţiunea de genotip se utilizează însă şi în sens restrâns,
numai pentru una sau câteva perechi de gene alele (AA, Aa, aa, AABB, AaBb
etc.).
Fenotipul reprezintă totalitatea caracterelor morfologice, fiziologice,
biochimice şi comportamentale ale individului, care rezultă din interacţiunea
genotipului cu mediul.

5.2. LEGILE MENDELIENE ALE EREDITĂŢII

În lucrările şi manualele care s-au ocupat de opera lui Mendel, rezultatele

la care a ajuns el, au fost prezentate de diferiţi autori în mod diferit. În legătură cu
legile lui Mendel sunt menţionate diferite formulări: legea uniformităţii hibrizilor
în prima generaţie, legea dominanţei, legea purităţii gameţilor, legea segregării
caracterelor, legea liberei combinări a caracterelor numită şi legea independenţei
caracterelor. După părerea noastră din lectura lucrării lui Mendel “Experienţe
asupra hibrizilor de plante”, se desprind două legi:
1. Legea segregării sau a disjuncţiei caracterelor în generaţia a
doua hibridă (F2) (datorită separării sau segregării în meioza hibridului F1 a

118
alelelor dominante şi recesive şi unirii întâmplătoare a gameţilor pentru formarea
generaţiei F2).
2. Legea combinării libere a caracterelor sau a segregării
independente a acestora (apariţia la încrucişarea polihibridă, în urma segregării
şi combinării libere a caracterelor, a unor noi combinaţii la descendenţi).

5.2.1. Legea segregării caracterelor (legea purităţii gameţilor)

Gregor Mendel a efectuat un număr impresionant de mono, di şi

trihibridări la mazăre (Pisum sativum L.) şi la alte specii din genurile: Phaseolus,
Mirabilis, Cirsium, Melandrium, Zea, Antirrhinum, Hieracium etc.
Segregarea caracterelor ereditare a fost formulată, în urma analizei
fenotipice şi genotipice a unor monohibridări, dar poate fi demonstrată şi-n cazul
celorlalte tipuri de hibridare.
Gregor Mendel a încrucişat o varietate de mazăre cu seminţe galbene, cu
o varietate cu seminţe verzi, ambele homozigote (pure din punct de vedere
genetic). În generaţia F1, au rezultat numai plante cu seminţe galbene. Caracterul
culoare galbenă a fost numit dominant, iar perechea sa, culoare verde, recesiv
(lat. recessere = ascuns).
În urma autofecundării plantelor din generaţia F1 a rezultat generaţia F2,
în care s-au obţinut două grupe fenotipice: ¾ (75 %) seminţe galbene şi ¼ (25%)
seminţe verzi, prin urmare un raport de segregare fenotipică de 3:1.
Notând caracterul culoare galbenă cu A, iar verde cu a, în figura 5.1. se
pot analiza sub aspect fenotipic şi genotipic, părinţii, generaţiile F1, F2 şi F3.

Fig. 5.1. – Structura genotipurilor şi a fenotipurilor în cazul monohibridării

119
 Gregor Mendel a explicat segregarea factorilor ereditari astfel: în celulele
somatice, factorii ereditari se găsesc sub formă de pereche (AA, Aa, aa). În urma
meiozei, factorii ereditari segregă, astfel că gameţii vor avea numai câte un singur
reprezentant din fiecare pereche (A sau a), deci sunt puri din punct de vedere
genetic.
Părinţii sunt homozigoţi (AA şi aa) şi vor produce câte un singur tip de
gameţi (A sau a). În generaţia F1 toţi indivizii sunt identici fenotipic (seminţe
galbene) şi genotipic (Aa). Indivizii generaţiei F1, heterozigoţi, vor forma două
tipuri de gameţi pentru fiecare sex: 50% A şi 50% a. Combinarea probabilistică a
gameţilor de sex diferit face ca în F2 să rezulte trei combinaţii genotipice, 1/4
(25%) AA, 2/4 (50%) Aa şi 1/4 (25%) aa (raportul de segregare genotipică 1:2:1)
şi două grupe fenotipice ¾ (75%) seminţe galbene şi ¼ (25%) seminţe verzi
(raportul de segregare fenotipică 3:1).
R. C. Punnett imaginează un şah de combinaţii a gameţilor celor două
sexe, dând posibilitatea identificării rapide a tuturor genotipurilor şi fenotipurilor
din generaţia F2:

Gameţi ♂
Gameţi ♀
50% A 50% a
50% A 25% AA 25%Aa
50% a 25% Aa 25% aa

Gregor Mendel a efectuat monohibridări şi cu alte perechi de caractere,

constatând acelaşi lucru: în generaţia F1 au rezultat indivizi asemănători unui
părinte, iar în generaţia F2, segregarea s-a realizat într-un raport foarte apropiat de
3:1 (tabelul 5.1.).
Tabelul 5.1.
Rezultatele monohibridărilor la mazăre (obţinute de Gregor Mendel)
Însuşiri
Raportul
Caracterul Dominante Recesive
Dominante Recesive D/r
(D) (r)
Forma
Netedă Zbârcită 5.474 1.850 2,98:1,01
seminţelor
Culoarea
Galbenă Verde 6.022 2.001 3,01:0,99
cotiledoanelor
Culoarea
Colorată Albă 705 224 3,03:0,96
tegumentului
Consistenţa
Tare Moale 862 299 2,98:1,02
păstăilor
Culoarea
Verde Galbenă 428 152 2,95:1,05
păstăilor
Dispoziţia
Axilară Terminală 651 207 3,03:0,96
florilor
Forma plantei Înaltă Pitică 187 277 2,95:1,04
Total - - 14.949 5010 2,99:1,01
120
 Monohibridările efectuate de Gregor Mendel au fost denumite mai târziu
monohibridări de tip Pisum.
După redescoperirea legilor mendeliene, imediat după anul 1900, s-au
realizat monohibridări şi la diferite specii de animale. Obţinându-se rezultate
asemănătoare celor de la plante, s-a demonstrat universalitatea legilor mendeliene.
În anul 1901, W. Bateson a încrucişat diferite rase de găini, care se
deosebeau prin forma crestei: „mazăre”, „trandafir” şi simplă. Formele de creastă
„mazăre” şi „trandafir” sunt dominante faţă de forma simplă, iar în generaţia F2
segregarea s-a produs în raportul de 3:1 (Raicu P., 1980).
Zoologul francez L. Cuenot (1902) a încrucişat şoareci cu blană de
culoare gri cu şoareci de culoare albă, obţinând în generaţia F1 şoareci gri, iar în
generaţia F2 segregarea s-a produs în raportul de 3:1.
Experienţe similare s-au făcut apoi la foarte multe specii de animale,
întărind ideea de universalitate a legilor mendeliene.

5.2.2. Legea segregării independente a perechilor de caractere

Cea mai simplă formă de polihibridare este dihibridarea, termen introdus

în genetică de către Hugo de Vries (1900). În acest caz sunt urmărite două perechi
de caractere.
La încrucişarea a două soiuri de mazăre: plante cu seminţe galbene şi
netede cu plante cu seminţe verzi şi zbârcite, în F1, G. Mendel a obţinut plante cu
seminţe galbene şi netede. În F2 perechile de caractere analizate separat au
segregat după raportul 3:1 şi anume: 75% seminţe galbene şi 25% seminţe verzi,
şi 75% seminţe netede şi 25% seminţe zbârcite. Analizând însă modul cum apar
împreună cele două perechi de caractere, G. Mendel a constatat că raportul dintre
ele este:
56,25% seminţe galbene şi netede;
18,75% seminţe galbene şi zbârcite;
18,75% seminţe verzi şi netede;
6,25% seminţe verzi şi zbârcite.
Din această analiză, ajunge la concluzia că pentru fiecare pereche de
caractere segregarea se produce independent, iar raportul fenotipic pentru ambele
caractere este de 9:3:3:1. Caracterele s-au separat în timpul formării gameţilor şi
s-au combinat în timpul fecundării în toate modurile posibile, formând cele patru
grupe fenotipice.
Aceste rezultate i-au permis lui Mendel să emită legea independenţei
caracterelor sau a liberei combinări a factorilor ereditari. După părerea lui, cei doi
gameţi care participă la fecundare nu-şi contopesc caracterele în hibrid, ci ele stau
alăturate unele de altele, pentru ca apoi să se despartă din nou în meioză,
producând prin fecundare, generaţia a doua (F2).
Pe baza celor arătate la monohibridare se poate alcătui, în mod analog, un
şah de combinaţii luând în considerare de data aceasta, două perechi de caractere
care se pot nota după cum urmează:
121
 A = neted B = galben
a = zbârcit b = verde
Mecanismul şahului devine simplu dacă se are în vedere faptul că în
gameţi numărul de cromozomi, respectiv de caractere alele, este pe jumătate decât
în celulele somatice.
Pentru încrucişarea mazării cu seminţe netede şi galbene cu mazăre cu
seminţe zbârcite şi verzi, având în vedere că individul este rezultatul fecundării a
doi gameţi, formula părinţilor va fi: AABB x aabb.
Gameţii părinţilor formaţi prin reducerea cromatică vor avea formula AB
şi ab. Din combinarea lor se va naşte generaţia F1, cu formula AaBb.
Hibridul F1 formează patru tipuri de gameţi: AB, Ab, aB, ab, din
combinarea cărora, rezultă generaţia F2. Gameţii se formează în număr egal atât
pentru sexul femel, cât şi pentru sexul mascul. Din combinarea întâmplătoare a
celor patru tipuri de gameţi apar 16 combinaţii genotipice, 9 genotipuri şi 4
fenotipuri (fig. 5.2.).
Fenotipurile apar în raportul de 9:3:3:1:
9/16 indivizi – neted - galben (AABB, AABb, AaBb, AABb, AaBb,
AaBB, AaBb, AaaBb);
3/16 indivizi – neted verde - (AAbb, Aabb, Aabb);
3/16 indivizi – zbârcit - galben (aaBB, aaBb, aaBb);
1/16 indivizi – zbârcit - verde (aabb).
Din analiza celor 16 combinaţii de caractere rezultă că acestea reprezintă
9 genotipuri care segregă în raportul: 1/16 AABB : 2/16 AABb : 2/16 AaBB :
4/16 AaBb : 1/16 AAbb : 2/16 Aabb : 1/16 aaBB : 2/16 aaBb : 1/16 aabb (sau
1:2:2:4:1:2:1:2:1).
Ceea ce îi atrage atenţia lui G. Mendel în mod deosebit în această
experienţă este apariţia combinaţiilor noi de caractere AAbb si Aabb (seminţe
netede şi verzi), precum şi aaBB şi aaBb (seminţe zbârcite şi galbene). Acesta
este motivul care îl conduce la formularea celei de a doua legi, cu privire la
independenţa caracterelor sau combinarea liberă a caracterelor.
Aceleaşi constatări se pot face analizând o trihibridare. Dacă se consideră
că părinţii au genotipurile AABBCC şi aabbcc, hibridul din F1 cu genotipul
AaBbCc va forma 8 tipuri de gameţi: ABC, ABc, AbC, Abc, aBC, aBc, abC, abc.
Grupând combinaţiile hibride în F2 se constată că cele 64 de combinaţii
genotipice segregă în opt grupe fenotipice, după cum urmează:
27 posedă trei caractere dominante (A, B, C)
9 posedă două caractere dominante şi unul recesiv (A, B, c)
9 posedă două caractere dominante şi unul recesiv (A, b, C)
9 posedă două caractere dominante şi unul recesiv (a, B, C)
3 posedă un caracter dominant şi două recesive (A, b, c)
3 posedă un caracter dominant şi două recesive (a, B, c)
3 posedă un caracter dominant şi două recesive (a, b, C)
1 posedă trei caractere recesive (a, b, c).

122
 Rezultă deci opt fenotipuri, repartizate în raportul 27:9:9:9:3:3:3:1.
Rezultatele obţinute în urma trihibridării de tip Pisum confirmă legea segregării
independente a caracterelor.

Fig. 5.2. – Dihibridare între un soi de mazăre cu bobul galben-rotund şi

unul cu bobul verde-zbârcit

5.3. PROBABILITATEA ŞI RAPORTURILE MENDELIENE DE

SEGREGARE

Pe baza legilor eredităţii descoperite de Gregor Mendel se pot indica

rezultatele care se obţin într-o hibridare. Raporturile mendeliene de segregare
depind de numărul perechilor de caractere. Astfel, la monohibridare, raportul
fenotipic în F2 este de 3:1; la dihibridare de 9:3:3:1; la trihibridare de
27:9:9:9:3:3:3:1 ş.a.m.d. Începând cu generaţia F3, aceste raporturi se calculează
ţinându-se seama de homozigoţia şi heterozigoţia indivizilor, heterozigoţii fiind
singurii care segregă în descendenţă.
Dacă se analizează termenii care alcătuiesc raporturile de segregare se
observă că ei se obţin prin ridicarea binomului 3:1 la puterea numărului perechilor
de caractere: (3+1)1, (3+1)2, (3+1)3. Pentru n perechi de caractere, binomul se
ridică la puterea n, (3+1)n.

123
 Rezultatele obţinute în diferite tipuri de hibridări pot fi anticipate, dacă se
aplică o regulă simplă de calcul a probabilităţilor: şansa apariţiei concomitente a
două fenomene este egală cu produsul probabilităţilor lor separate [P(A şi B) =
P(A) x P(B)].
Dacă în mai multe monohibridări raporturile mendeliene sunt 3:1, 3/4 (A)
x 3/4 (B), deci 9/16 (AB). Calculul poate fi realizat pentru orice combinaţie de
caractere ce segregă independent.
În exemplele analizate s-a urmărit cum se comportă în hibridări un număr
mic de factori alelomorfi. De exemplu, pentru o pereche de factori, numărul de
combinaţii în F2, a fost de (21)2=4, pentru două perechi de factori de (22)2=16,
pentru trei perechi de factori de (23)2=64, ş.a.m.d.
Este uşor de înţeles că în cazul în care se analizează un număr mare de
perechi de caractere, numărul acestor combinaţii este enorm. De exemplu, pentru
10 perechi de factori, numărul combinaţiilor hibride se ridică la peste un milion.
Cu atât mai complicată apare şi analiza genetică privind formarea şi gruparea
combinaţiilor la un şir de generaţii.
Tabelul 5.2. dă posibilitatea de a calcula numărul combinaţiilor obţinute,
în funcţie de numărul perechilor de factori pe care îi urmărim. De asemenea,
permite a se deduce şi numărul tipurilor de gameţi şi a genotipurilor ce se vor
obţine.
Numărul mare de forme pe care îl întâlnim la vieţuitoare asigură într-o
mare măsură diversificarea speciilor şi procesul de evoluţie a acestora.

Tabelul 5.2.
Segregarea la hibridările de tip Pisum în funcţie de
numărul perechilor de alele
Numărul
Numărul Numărul Numărul grupelor
tipurilor de Numărul Numărul
perechilor genotipurilor fenotipice şi
gameţi combinaţiilor genotipurilor
de homozigote în raporturi de
produşi în de gene în F2 în F2
caractere F2 segregare în F2
F1
1 21=2 41=4 31=3 21=2 3:1
2 22=4 42=16 32=9 22=4 9:3: 3:1
3 23=8 43=64 33=27 23=8 27:9:9:9:3:3:3:1
4 24=16 44=256 34=81 24=16 (3+1)4
5 25=32 45=1024 35=243 25=32 (3+1)5
n 2n 4n 3n 2n (3+1)n

În cercetările pe care le-a efectuat Gregor Mendel cu privire la dihibridare

s-au urmărit caracterele neted-zbârcit şi galben-verde, iar datele sunt prezentate în
tabelul 5.3.
Diferenţele dintre valorile experimentale şi cele teoretice, deduse din
calcul, pot fi mai mari sau mai mici. Pentru a stabili dacă ele nu depăşesc pragul
segregării de tip mendelian, dacă segregarea are un caracter întâmplător sau este
urmarea unei legi, se calculează testul χ2 (chi pătrat).
124
 Tabelul 5.3.
Grupele fenotipice obţinute de Mendel într-o dihibridare faţă de grupele
fenotipice rezultate din calcul

Numărul de seminţe:
Valori Netede- Netede- Zbârcite- Zbârcite-
Total
galbene verzi galbene verzi
Experimentale 315 108 101 32 556
Calculate teoretic 312,75 104,25 104,25 34,75 556
Diferenţa (d) -2,75 -3,75 +3,75 +2,75 0

Testul χ2 (chi pătrat) permite compararea distribuţiei teoretice a grupelor

fenotipice cu rezultatele experimentale el se calculează după formula:

χ2 =
∑d 2
, în care:
e
Σ este semnul însumării;
d – diferenţa între valoarea teoretică şi valoarea experimentală a
fenomenului cercetat;
e – valoarea teoretică.
Aplicând formula pentru datele din tabelul privind estimarea
probabilităţilor în cazul diferitelor valori ale lui χ2 şi diferite grade de liberate se
obţine:
− 2,25 2 − 3,75 2 3,25 2 2,75 2
+ + + = 0,47
312,75 104,25 104,25 34,75
Pe baza unor tabele speciale se poate aprecia dacă raporturile de
segregare se abat semnificativ sau nesemnificativ de la tipul mendelian de
segregare. În tabelul 5.4. după R. A. Fisher, sunt redate datele necesare extinderii
probabilităţilor în funcţie de valorile lui χ2 şi gradele de libertate.

Tabelul 5.4.
Valorile de estimare a probabilităţii, după R. A. Fisher

Valorile P (în %)
GL
0,99 0,95 0,90 0,80 0,70 0,50 0,30 0,10 0,05 0,01
1 0,0002 0,0004 0,016 0,064 0,15 0,46 1,1 2,7 3,8 6,6
2 0,02 0,10 0,21 0,45 0,71 1,39 2,4 4,6 6,0 9,2
3 0,12 0,35 0,58 1,01 1,42 2,37 3,7 6,3 7,8 11,3
4 0,3 0,71 1,06 1,65 2,20 3,36 4,9 7,8 9,5 13,3
5 0,55 1,14 1,61 2,34 3,00 4,35 6,1 9,2 11,1 15,1
6 0,87 1,63 2,20 3,07 3,83 5,35 7,2 10,6 12,6 16,8
7 1,24 2,17 2,83 3,82 4,67 6,35 8,4 12,0 14,1 18,5
8 1,65 2,73 3,49 4,59 5,53 7,4 9,5 13,4 15,5 20,1
9 2,09 3,32 4,17 5,38 6,39 8,35 10,6 14,7 16,9 21,7
10 2,56 3,94 4,87 6,18 7,27 9,34 11,8 16,0 18,3 23,2

125
 Gradele de libertate (GL) se calculează scăzând 1 din numărul claselor
(grupelor) fenotipice. În exemplul dat, gradele de libertate vor fi 4-1=3.
În tabelul 5.4. valoarea 0,47, pentru 3 grade de libertate este situată între
valorile 0,35 şi 0,58. Aceasta corespunde unei probabilităţi P, de la 0,95% la
0,90%, adică la repetarea încrucişării, există şansa de 90-95% de a se obţine
raportul de segregare 9:3:3:1. În statistică se consideră că probabilitatea este
semnificativă când fenomenul se repetă la cel puţin 95% din cazuri, când există
diferenţe mici între valorile experimentale şi cele teoretice. În exemplul folosit,
valoare de 0,47 este destul de apropiată de valoarea 0,35 din dreptul lui P=0,95
pentru 3 grade de libertate.

5.4. MECANISMUL CITOLOGIC AL SEGREGĂRII

CARACTERELOR

Gregor Mendel a cercetat comportarea caracterelor în descendenţa

hibridă, considerând factorii ereditari drept unităţi materiale. În celulele somatice,
ei se găsesc sub formă de perechi, în timp ce în celulele sexuale sub formă simplă.
Segregarea caracterelor era condiţionată de segregarea factorilor, odată cu
formarea celulelor sexuale, iar combinarea lor în diferite moduri se baza pe
întâlnirea întâmplătoare a gameţilor în procesul de fecundare. Cercetătorii care
urmează după Gregor Mendel caută să explice independenţa şi segregarea
caracterelor făcând uz de cunoştinţele citologice.
Din momentul în care s-a descoperit că factorii ereditari sunt localizaţi în
cromozomi, s-a înţeles că segregarea caracterelor este determinată de segregarea
cromozomilor în meioză şi recombinarea lor în procesul de fecundare.
W. S. Sutton (1902) a stabilit că o specie conţine în fiecare cromozom
câte un grup de factori ereditari şi că fiecare factor dintr-un grup se comportă
independent faţă de factorii situaţi în celelalte grupe. Numărul grupelor de
caractere corespunde cu numărul perechilor de cromozomi omologi.
Se ştie că celulele sexuale, înainte de a suferi reducerea cromozomală, au
un număr de 2n cromozomi (fiecare cromozom cu omologul său). În urma
diviziunii meiotice, cromozomii se despart şi se formează celule haploide
(gameţii). În procesul de fecundare se reface numărul normal de cromozomi
pereche, aşa fel încât în fiecare pereche se repartizează un cromozom de la mamă
şi unul de la tată.
În cazul când mama şi tata prezintă acelaşi caracter, în aceşti cromozomi
există factori identici (în doză dublă), iar individul este homozigot; în cazul în
care părinţii prezintă caractere diferite, individul rezultat este heterozigot.
Când individul heterozigot va forma celule sexuale, acestea vor diferi
între ele, căci într-un gamet va trece un cromozom, iar în celălalt, perechea lui,
care diferă. În acest fel, gametul luând cu sine numai jumătate din cromozomii
omologi, pierde caracterul hibrid pe care îl avea zigotul şi devine pur. Factorul
ereditar, care stătea alături de omologul său, devine independent, iar într-o nouă

126
fecundare se va întâlni fie cu unul identic, fie cu altul diferit, producând în cel de-
al doilea caz segregarea caracterelor.
În mod schematic, mecanismul cromozomic al disjuncţiei se poate vedea
în figura 5.3.
În cele de mai sus s-a dat o explicaţie mecanismului segregării
caracterelor mendeliene. În natură însă, nu întotdeauna asemenea procese se
desfăşoară exact conform celor arătate, iar cercetătorii au obţinut date care nu se
încadrează în raporturile stabilite de Gregor Mendel.
Explicaţia dată mai sus este valabilă în cazul în care caracterele cercetate
sunt produse de un singur locus (caractere monofactoriale), iar locii implicaţi sunt
situaţi în cromozomi diferiţi.

Fig. 5.3. – Schema mecanismului cromozomic al disjuncţiei

pentru o pereche de caractere

5.5. ÎNCRUCIŞAREA ANALIZATOARE

În experienţele pe care le-a executat Gregor Mendel la încrucişarea

mazărei cu seminţe de culoare galbenă cu mazărea cu seminţe de culoare verde s-
au obţinut în F2, aşa cum s-a arătat, seminţe de culoare galbenă şi seminţe de
culoare verde în raportul 3:1. Seminţele de culoare galbenă din F1 au produs, deci,
în F2 plante cu seminţe atât de culoare galbenă, cât şi de culoare verde. Aceasta

127
dovedeşte că ele aveau structură genetică heterozigotă. Pentru a analiza structura
genetică a descendenţilor hibrizi cu fenotip dominant se foloseşte
retroîncrucişarea sau backcrossarea cu părintele recesiv sau cu un tester recesiv,
metodă care poartă numele de testcross. În fond, testcross-ul ajută la descoperirea
tipurilor de gameţi formaţi de un individ dominant, precum şi dacă el este
homozigot sau heterozigot pentru anumite caractere. Homozigoţii dominanţi
produc o descendenţă cu fenotipul parental, în timp ce heterozigoţii dominanţi în
descendenţa testcross segregă.
În figura 5.4. sunt prezentate schematic rezultatele obţinute în urma
aplicării testcross-ului în funcţie de genotipul individului dominant testat. În cazul
retroîncrucişării indivizilor homozigoţi dominanţi (AA) cu părintele homozigot
recesiv (aa) se obţine un singur tip de indivizi cu acelaşi genotip (Aa) şi cu acelaşi
fenotip (culoare galbenă). Prin retroîncrucişarea indivizilor heterozigoţi (Aa) cu
părintele homozigot recesiv (aa) rezultă două tipuri de indivizi în proporţii egale,
50% cu genotipul Aa de culoare galbenă şi 50% cu genotipul aa de culoare verde.
Deci, la retroîncrucişare se pot obţine două tipuri de rezultate: 1) dacă raportul de
segregare între cele două caractere este de 1:1, înseamnă că ascendentul dominant
testat a fost heterozigot, deoarece a produs două tipuri de gameţi; 2) dacă toţi
urmaşii sunt la fel, înseamnă că ascendentul dominant testat a fost homozigot,
deoarece a format un singur tip de gameţi.

Fig. 5.4. Schema segregării în cazul testcross-ului unor descendenţi hibrizi cu fenotip
dominant (AA sau aa)

Testcross-ul unui hibrid constă în încrucişarea descendenţilor dominanţi

F1 cu un părinte dublu recesiv. Dacă hibridul F1 este heterozigot, AaBb, va da
naştere la patru tipuri de gameţi şi în consecinţă prin testare rezultă genotipurile
AaBb, Aabb, aaBb, aabb, care segregă fenotipic în raport de 1:1:1:1.
Testcross-ul este folosit şi în lucrările de ameliorare, atunci când se
urmăreşte relevarea alelelor recesive. Prin retroîncrucişări (backcrossuri) repetate
se pot restabili în hibrid caracterele părintelui care a fost folosit la încrucişare.
128
 Cu fiecare generaţie de retroîncrucişare se reduc heterozigoţii şi creşte
numărul homozigoţilor pentru caracterele părintelui cu care s-a încrucişat.

*
* *

Aşa cum a reieşit, mendelismul a constituit o importantă etapă în

dezvoltarea geneticii. Cercetările ulterioare, la nivelul celular şi molecular, au
confirmat deplina valabilitate a rezultatelor şi concluziilor lui Gregor Mendel.
Legile eredităţii descoperite de el constituie fundamentul geneticii clasice, fără de
care nu se pot înţelege cele mai noi probleme legate de studiul eredităţii din punct
de vedere teoretic cât şi practic. Meritele deosebite pe care le are Mendel în
fundamentarea geneticii ca ştiinţă îl situează, pe drept cuvânt, la rangul de
fondator al geneticii.

129
 CAPITOLUL 6

INTERACŢIUNEA GENELOR

Moto:
"Variabilitatea este o calitate inseparabilă de natura însăşi a
viului, de structura programului, de modul în care acesta este
recopiat la fiecare generaţie”
F. Jacob

Cercetările hibridologice efectuate după redescoperirea legilor

mendeliene au relevat cazuri în care, între genele alele pot exista relaţii de
dominanţă incompletă, diferite tipuri de interacţiuni dintre gene sau gene şi mediu
ş.a. Toate acestea duc la obţinerea unor raporturi de segregare care se abat de la
cele obţinute de G. Mendel.

6.1. ABATERI APARENTE DE LA RAPORTURILE

MENDELIENE DE SEGREGARE

Abaterile aparente, au fost astfel numite, deoarece la prima vedere

raporturile fenotipice obţinute în urma hibridării nu se încadrează în rezultatele
obţinute de G. Mendel (3:1, 9:3:3:1 etc.). Analiza genotipurilor şi fenotipurilor,
folosind tabelele de combinaţii, explică însă în mod mendelian formarea lor.
Abaterile aparente de la raporturile mendeliene de segregare se
datorează atât interacţiunilor dintre genele alele (dominanţa incompletă,
supradominanţa, codominanţa, genele letale şi polialelia), cât şi interacţiunilor
dintre genele nealele (epistazia, poligenia, gene cu interacţiune reciprocă, gene
modificatoare) sau a efectului complex al unei gene (pleiotropia).

6.1.1. Abateri aparente datorate interacţiunilor alelice

6.1.1.1. Dominanţa incompletă

În cazul experienţelor lui G. Mendel, datorită fenomenului de dominanţă
completă (totală), heterozigoţii (Aa) prezentau acelaşi fenotip ca şi organismele
homozigote (AA). În alte cazuri, însă, fenotipul organismelor heterozigote (Aa) se
deosebeşte de cel al organismelor homozigote (AA).
Monohibridarea de tip Zea. C. Correns, în încrucişarea Mirabilis
jalapa alba (cu flori albe) cu Mirabilis jalapa rosea (cu flori roşii) obţine în F1
plante cu flori de culoare intermediară, roz. Încrucişând între ele, plantele din F1,
obţine, în F2, 25% plante cu flori de culoare roşie, 25% plante cu flori de culoare
albă şi 50% plante cu flori de culoare roz. În cazul de faţă raportul de dezbinare
este de 1:2:1. Cultivând separat, fiecare categorie de indivizi din F2, obţine în F3,
130
din cei 25% produşi cu flori albe numai generaţii cu flori albe, din cei 25%
produşi cu flori roşii numai generaţii cu flori roşii, iar din cei 50% indivizi cu flori
roz, o segregare identică cu cea din F2, în raport de 1:2:1 (fig. 6.1).

Fig. 6.1. Schema monohibridării de tip Zea

Situaţii asemănătoare cu aceleaşi raporturi de segregare se întâlnesc şi la

încrucişările care fac la Zea mays (plante cu boabe albastre x plante cu boabe
galbene produc în F1 plante cu boabe violete), de unde şi numele de ereditatea de
tipul Zea. La animale s-au obţinut rezultate analoge în experienţele cu fluturi de
mătase. Încrucişându-se varietatea ce formează gogoşi albe, cu fluturi ce formează
gogoşi galbene s-au obţinut fluturi ce formează gogoşi galben deschis şi care în F2
au produs o segregare a caracterelor de 1:2:1.
La găini, prin încrucişarea unor rase cu penajul negru, cu rase cu penajul
alb, se obţin în F1 păsări cu penajul albastru (găini andaluze). În F2 se produce
segregarea indivizilor în raport de 25% cu penajul negru, 25% cu penajul alb şi
50% cu penajul albastru.
Rezultatele se pot interpreta ţinând cont tot de principiile stabilite de G.
Mendel. În acest caz notăm cu Ā caracterul culoare roşie şi cu a caracterul culoare
albă a florilor de Mirabilis jalapa.
Indivizii cu flori de culoare roşie vor avea formula ĀĀ
Indivizii cu flori de culoare roz vor avea formula Āa
Indivizii cu flori de culoare albă vor avea formula aa
Se formează în F2 trei genotipuri corespunzătoare cu trei fenotipuri
diferite, în proporţiile 1:2:1. Segregarea caracterelor se datorează separării
factorilor Ā şi a în gameţi diferiţi.
În cazul monohibridării de tipul Zea, caracterul intermediar se explică
prin relaţiile de dominanţă incompletă a unui caracter faţă de perechea lui de pe
cromozomul omolog care îşi manifestă numai parţial dominanţa.
131
 Indivizii din F1 formează gameţi Ā şi gameţi a. Din combinarea lor
rezultă 25% indivizi homozigoţi cu flori de culoare roşie (ĀĀ), 50% heterozigoţi
cu flori de culoare roz (Āa) şi 25% heterozigoţi cu flori de culoare albă (aa).
Aceste rezultate sunt prezentate în şahul de combinaţii de mai jos:

Gameţi ♂
Gameţi ♀
50% Ā 50% a
50% Ā 25% ĀĀ 25% Āa
50% a 25% Āa 25% aa

Polihibridarea cu dominanţă incompletă. Fenomenul de dominanţă

incompletă se poate manifesta şi în cazul dihibridării, fie numai la una din
perechile de caractere, fie la ambele.
Un exemplu de dominanţă incompletă, la o singură pereche de caractere,
îl întâlnim la o experienţă a lui E. Baur. El a încrucişat Antirrhinum majus cu flori
de culoare roşie şi zigomorfe ( R R ZZ) cu altă varietate cu flori de culoare albă şi
actinomorfe (rrzz). Obţine în F1, plante cu flori de culoare roz şi zigomorfe
( R rZz). Deci culoarea roşie ( R ) este parţial dominantă faţă de culoarea albă (r),
iar forma zigomorfă (Z) total dominantă faţă de forma actinomorfă (z).
În F2 se vor obţine următoarele posibilităţi de combinare, conform
şahului din tabelul 6.1.
Din cele 16 combinaţii posibile apar:
3/16 plante cu flori de culoare roşie şi zigomorfe ( R R ZZ, R R Zz, R R Zz);
6/16 plante cu flori de culoare roz şi zigomorfe ( R rZZ, R rZz, R rZz, R rZz
R rZz, R rZz);
1/16 plante cu flori de culoare roşie şi actinomorfe ( R R zz);
2/16 plante cu flori de culoare roz şi actinomorfe ( R rzz, R rzz);
3/16 plante cu flori de culoare albă şi zigomorfe (rrZZ, rrZz, rrZz);
1/16 plante cu flori de culoare albă şi actinomorfe (rrzz);

Tabelul 6.1.
Şah de combinaţii pentru două perechi de caractere dintre care una
prezintă dominanţă incompletă ( R ) şi alta (Z) completă

Gameţi ♂

♀ RZ Rz rZ rz
RZ R R ZZ R R Zz R rZZ R rZz
Rz R R Zz R R zz R rZz R rzz
rZ R rZZ R rZz rrZZ rrZz
rz R rZz R rzz rrZz rrzz

132
 Segregarea indivizilor în şase clase fenotipice este o abatere de la
raportul de 9:3:3:1 care, în cazul de faţă, s-ar putea scrie (3+6):(1+2):3:1.Totalul
de 16 ne arată că este vorba de dihibridare.
Pentru a explica dominanţa incompletă pentru ambele perechi de
caractere vom recurge la experienţa privind încrucişarea dintre Fragaria vesca cu
fructe de culoare roşie şi caliciu normal ( R R N N ) şi o varietate cu fructe de
culoare albă şi caliciu foliar (rrnn). În F1 se obţin plante cu fructe roz şi caliciu
intermediar ( R r N n). Caracterele parţiale dominante sunt culoarea roşie R şi
caliciul normal N .
În F2 se obţine o segregare conform şahului de combinaţie din tabelul 6.2.
Aceste 16 combinaţii se pot separa în următoarele grupe de plante:
1/16 plante cu fruct roşu şi caliciu normal ( R R N N );
2/16 plante cu fruct roz şi caliciu normal ( R r N N , R r N N );
2/16 plante cu fruct roşu şi caliciu intermediar ( R R N n, R R N n);
4/16 plante cu fruct roz şi caliciu intermediar ( R r N n, R r N n, R r N n, R r N n);
1/16 plante cu fruct roşu şi caliciu foliar ( R R nn);
2/16 plante cu fruct roz şi caliciu foliar ( R rnn, R rnn);
1/16 plante cu fruct alb şi caliciu normal (rr N N );
2/16 plante cu fruct alb şi caliciu intermediar (rr N n, rr N n);
1/16 plante cu fruct alb şi caliciu foliar (rrnn);

Tabelul 6.2.
Şah de combinaţii pentru două perechi de caractere,
ambele prezentând dominanţă incompletă

Gameţi ♂

♀ R N Rn rN rn
R N R R NN R R Nn R rN N R rNn
Rn R R Nn R R nn R rNn R rnn
rN R rN N R rNn rr N N rr N n
rn R rNn R rnn rr N n rrnn

În acest exemplu, cele 9 clase fenotipice constituie o abatere de la

raportul 9:3:3:1 şi care s-ar putea scrie: (1+2+2+4):(1+2):(1+2):1. Totalul de 16
ne arată că este vorba de o dihibridare.
Dominanţa incompletă, ca de astfel şi dominanţa completă, se referă la
relaţiile alelice ale factorilor şi ea produce abaterile de la segregarea mendeliană
pe care le-am analizat.

133
 6.1.1.2. Supradominanţa
Este interacţiunea dintre două gene alele, în urma căreia indivizii
heterozigoţi (Aa) sunt superiori celor homozigoţi (AA, aa) în privinţa unor
caractere ereditare, fenomen cunoscut sub numele de heterozis. Teoria
supradominanţei a fost formulată de G. H. Shull şi E. M. East (1908). Ei
consideră că cele două gene alele, A şi a, au funcţii oarecum diferite, iar în stare
heterozigotă se completează una pe alta, ceea ce poate fi redat astfel:

AA<Aa>aa

Când starea de heterozigoţie este determinată de o singură pereche de

gene (Aa) fenomenul se numeşte heterozigoţie monogenică, putând exista însă şi
interacţiuni poligenice, când se numeşte heterozigoţie poligenică (Butnaru Gallia,
1985).
Supradominanţa determină un raport de segregare de 1:2:1 în mod
deosebit la unele caractere ale plantelor (numărul de ramificaţii ale tulpinii,
greutatea inflorescenţelor, producţia de seminţe) şi animalelor (robusteţe, vigoare,
viabilitate, talie).

6.1.1.3. Codominanţa
Este interacţiunea dintre două gene alele, care însă, în stare heterozigotă,
ambele sunt funcţionale, rezultând un fenotip nou. Această interacţiune poate fi
considerată un tip particular de dominanţă incompletă în care genele A şi a,
sintetizează proteine diferite ca structură şi funcţie, însă la indivizii heterozigoţi
vor fi prezente ambele proteine.
Un exemplu clasic de codominanţă îl întâlnim în cazul determinismului
genetic al grupelor sangvine la om şi la alte mamifere. Cele patru tipuri de grupe
sangvine la om (O, A, B, AB) sunt determinate de trei gene polialele notate LA,
LB şi 1. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de gena 1, însă când se găsesc în
acelaşi genotip, ambele sunt funcţionale, rezultând un nou fenotip, respectiv grupa
sangvină AB. Cunoscând aceste aspecte, putem reprezenta fenotipurile şi
genotipurile posibile astfel:

Fenotipul
Genotipurile
(grupa sangvină)
A LALA, LA1
B LBLB,LB1
AB LALB
O 11

Modificarea raportului mendelian de segregare se poate observa dintr-un

exemplu simplu: dacă într-o familie cei doi părinţi au grupele sangvine A şi
respectiv B, homozigoţi, segregarea se realizează astfel:

134
 P(2n) LALA x LBLB
↓ ↓
A
G(n) L LB
A B
F1(2n) L L (grupa AB)

F2(2n)
♂
LA LB
♀
LA LALA LALB
LB LALB LBLB

În generaţia F2 au rezultat: 1/4 (gr. A) : 2/4 (gr. AB) : 1/4 (gr. B).
Cunoaşterea modului de transmitere a grupelor sangvine la om, prezintă o
importanţă deosebită în realizarea transfuziilor sangvine şi în stabilirea
paternităţii.
Fenomenul de codominanţă este întâlnit şi la plante, în cazul pigmentării
frunzelor şi florilor, în acumularea unor fracţii proteice (Crăciun T., 1981).

6.1.1.4. Genele letale

Alele letale sunt mutante dominante sau recesive care, în stare
homozigotă, provoacă moartea indivizilor. Fenomenul de letalitate schimbă
proporţia în care are loc disjuncţia caracterelor în urma hibridărilor.
La încrucişarea unor şoareci de culoare galbenă, L. Cuénot a obţinut în
F1, pe lângă indivizi de culoare galbenă şi indivizi de culoare neagră. Raportul de
segregare a fost de 2:1. Explicaţia dată, arată că, faţă de raportul genotipic 1:2:1,
lipsesc 1/4 din genotipuri, respectiv fenotipuri, a căror zigoţi au murit în uterul
femelelor înainte de naştere. Notând cu Ay gena mutantă letală şi cu a gena
normală, rezultă că genotipul părinţilor şi ale combinaţiilor descendente este:

P(2n) Aya x Aya

y y
G(n) A a A a
F1(2n) AYAY AYa AYa aa

Genotipurile aa (1/4) produc culoarea neagră şi indivizii sunt viabili,

normali: genotipurile Aya (2/4) produc culoarea galbenă şi sunt heterozigoţi;
genotipurile AyAy (1/4) sunt letale. În cazul de faţă, genele letale exercită o
acţiune de dominanţă parţială, manifestându-se numai în stare homozigotă.
Acţiunea letală a genelor de acest fel s-a mai constatat la descendenţii
produşi prin încrucişarea crapului cu solzi cu crapul fără solzi (crapul galiţian);
1/4 din indivizii homozigoţi dominanţi nu sunt viabili, 2/4 sunt heterozigoţi, fără
solzi şi viabili, iar 1/4 homozigoţi recesivi, cu solzi şi viabili.
O problemă de letalitate ce preocupă pe zootehnicieni se referă la oile
brumării din rasele Karakul şi Ţurcană. Din împerecherea între ei a indivizilor din
oile brumării, întotdeauna rezultă atât miei de culoare brumărie, cât şi miei de
135
culoare neagră. Din mieii brumării o parte mor după naştere, la diferite vârste,
până la un an. Cercetările au arătat că la aceştia apar tulburări ale aparatului
digestiv. Este vorba de acţiunea unei alele mutante letale (S) care, în stare
homozigotă, duce la producerea acestor fenomene; 2/4 din descendenţi sunt
heterozigoţi (Ss), 1/4 homozigoţi recesivi (ss), iar 1/4 homozigoţi dominanţi (SS)
care mor (Cîrlan M., 1996).
Alături de alelele mutante letale dominante pot exista şi alele mutante
letale recesive care, de asemenea, provoacă moartea descendenţilor. Acestea se
pun în evidenţă mai greu, deoarece nu au un efect vizibil în stare heterozigotă. Ele
se pot evidenţia după naştere.
La plante se cunosc mutaţii letale recesive care, în stare homozigotă,
împiedică formarea clorofilei, fără de care o plantă nu poate supravieţui.
Seminţele acestor plante germinează şi dezvoltă o plantulă care trăieşte până în
momentul când substanţele de rezervă din endosperm se epuizează.
Antirrhinum majus are unele varietăţi cu frunze de diferite culori.
Formele aurea (cu frunzele verde-gălbui) nu pot exista decât în stare heterozigotă.
Aceasta se explică prin faptul că tipul aurea prezintă defecte clorofiliene.
Letalitatea nu este totdeauna un fenomen absolut; el poate prezenta şi
aspecte negative asupra organismului, dar nu mortale.
Caracterul letal poate depinde şi de condiţiile de viaţă ale indivizilor.
Aceeaşi genă, care în condiţii nefavorabile de viaţă acţionează ca letală, în
condiţii bune, poate acţiona ca semiletală. Între caracterul şi posibilitatea de a
vieţui pot exista şi trepte intermediare.
Letalitatea sau semiletalitatea se manifestă la un anumit stadiu de
dezvoltare a organismului, fie în funcţie numai de acţiunea alelei mutante letale,
fie în funcţie de acţiunea ei, combinată cu influenţa condiţiilor de mediu.
Alelele letale apar datorită unor mutaţii şi determină defecte de structura
morfofiziologică a organismelor. Din această cauză, modificările îmbracă forme
variate, variate fiind şi cauzele care pot provoca moartea organismelor: defecte în
structura anatomică, incapacitatea de a sintetiza sau folosi substanţele energetice
în procesul de metabolism, lipsa sau slaba dezvoltare a unor structuri celulare cu
importanţă vitală ş.a.

6.1.1.5. Polialelia (Alele multiple)

Fenomenul de polialelie apare în cazul când trei sau mai multe gene
alele sunt plasate în acelaşi locus pe cromozom, la indivizi diferiţi şi determină
variaţii ale aceluiaşi caracter. Acest fenomen se numeşte şi alelomorfism multiplu
sau alelism.
Genele alele apar prin mutaţie din alela originară sau “tipul sălbatic”, cu
care ocupă acelaşi locus. Alela de “tip sălbatic” se consideră dominantă şi se
notează cu A sau cu a+. În funcţie de această notare, seria de alele care apare prin
mutaţie se notează cu aceleaşi litere, la care se adaugă un indice de ordine
numerică sau alfabetică, A1,A2,A3, respectiv a1, a2, a3. Genele alele pot fi notate cu
prima literă a caracterului pe care îl determină şi cu indicele de ordine în care au

136
apărut. S-a constatat că într-o serie de alele raportul dominanţă/recesivitate este
determinat de ordinea apariţiei lor.
Seria de alele pentru culoarea ochilor la Drosophila melanogaster a
fost pusă în evidenţă de T. Morgan şi colaboratorii săi. Drosofila de tip sălbatic
are ochi de culoare roşie determinată de alela normală w+. S-a constatat însă că
descendenţii homozigoţi au ochi de culoare foarte diferită, cu o intensitate care
variază între roşu şi alb. La formele heterozigote, gama culorilor se multiplică
prin nuanţe intermediare care apar între culorile formelor parentale. S-a ajuns
astfel la concluzia că genei de tip normal w+, îi corespund mai multe gene alele
care determină culoarea diferită a ochilor. Aceste alele constituie o serie. Fiecare
se notează cu simbolul genei de origine, la care se adaugă ca indice prima sau
primele litere ale caracterului pe care îl determină: w+ roşu închis (tipul sălbatic);
ww-roşu intens; wsat-rubiniu închis; wco-rubiniu intens; wbl-galben rubiniu; we-roz-
gălbui; wch-roz puţin gălbui; wcol-purpuriu; wa-roz apricot; wh-galben de miere;
wbf-galben diluat; wt-roz foarte deschis; wp-alb perlat; wi-alb ivoriu; wec-alb ocru;
w-alb.
Prin încrucişarea indivizilor purtători ai acestor gene, s-a stabilit că gena
dominantă este cea de tip sălbatic (w+), care determină culoarea roşie, iar gena
recesivă este cea care determină culoarea albă (w).
Seria alelelor R la porumb. Această serie de alele a fost pusă în
evidenţă de L. J. Stadler (1951) observând că o serie de alele plasate în locusul R
de pe cromozomul 10 determină culoarea roşie-purpurie (antocianică) a diferitelor
părţi ale plantei.
Efectul fenotipic al genelor din seria polialelă se manifestă diferit, în
diverse organe ale plantei: pericarpul şi aleurona seminţei, tulpină, frunze şi
antere. Pentru acest considerent efectul seriei de alele de pe locusul R determină
dominanţa în mozaic sau mozaicismul.
În locusul R a fost pusă în evidenţă o serie de peste 20 alele. Cele mai
cunoscute sunt acelea care au o putere mai mare de manifestare şi concomitentă în
mai multe organe ale plantei (tabelul 6.3.).
Tabelul 6.3.
Seria de alele de pe locusul R la porumb şi efectele fenotipice
Expresia fenotipică în:
Alela
sămânţă plantule antere
Culoare roşie închisă, când este în 2 sau 3 doze şi
Rr roşii verzi
mozaicat închisă, când este într-o doză
Culoarea roşie închisă, când este în 2 sau 3 doze
Rg verzi verzi
şi mozaicat într-o doză
st
R Pestriţă (stippled) verzi verzi
Rmb Marmorată (marbled) verzi verzi
Rsc Autocolor (self-colored) verzi verzi
rr Necolorată roşii roşii
rg Necolorată verzi verzi

137
 Din datele cuprinse în tabelul de mai sus, reiese că, alela rg este recesivă
şi controlează culoarea verde a plantelor şi anterelor şi celelalte alele determină un
grad diferit de pigmentaţie.
Intensitatea cu care este determinată culoarea seminţei depinde de doza
în care se află genele Rr sau Rg în endosperm. Endospermul, fiind triploid, poate
avea trei doze diferite ale alelei Rr care-i determină culoarea şi anume: doză triplă
(RrRrRr), când se încrucişează între ele două linii pure pentru factorul Rr, linia Rr
ca mamă şi linia Rr ca tată; doza dublă (RrRrr),când se încrucişează o linie Rr ca
mamă şi una r ca tată şi doză simplă (Rrrr), când se încrucişează o linie r ca mamă
şi una Rr ca tată. Dominanţa va fi gradată, în funcţie de numărul de alele care
participă la determinarea caracterului.
Comportarea diferită a aceleiaşi alele în diferite organe ale plantelor i-a
determinat pe L. J. Stadler şi M. H. Emerling (1956) să le considere ca fiind
compuse din două părţi cu funcţii particulare. De exemplu, alela Rg este
dominantă în bob, unde determină formarea antocianului, dar este recesivă în
plantă şi antere, deoarece acestea rămân verzi. De fapt, aceasta este explicaţia
apariţiei mozaicului la plante.

6.1.2. Abateri aparente datorate interacţiunilor nealelice

6.1.2.1. Epistazia
S-a arătat că dominanţa poate să se manifeste între alele perechi: A
domină pe a, B domină pe b etc. Un tip aparte de relaţii de dominanţă-recesivitate
poate exista şi între gene nealele: AA domină pe Bb, bb domină pe A, aa domină
pe B etc. Acest fenomen a fost numit epistazie. Genele care inhibă acţiunea unor
gene nealele se numesc gene epistatice, iar genele inhibate se numesc gene
hipostatice. Pot fi epistatice sau hipostatice atât alelele dominante, cât şi alelele
recesive. În funcţie de alela epistatică, epistazia poate fi dominantă, de
recesivitate, de dominanţă şi recesivitate etc.
Prin epistazia de dominanţă atât gena epistatică cât şi gena hipostatică
sunt reprezentate de gene nealele dominante. Se cunosc asemenea exemple atât
din domeniul vegetal cât şi din cel animal.
Raportul de segregare în cazul epistaziei de dominanţă este 12:3:1. Un
exemplu îl oferă încrucişarea între ovăzul cu glume negre şi ovăzul cu glume albe.
În F1 se obţin indivizi care au glume negre, iar în F2 are loc segregarea astfel:
12/16 indivizi cu glume negre; 3/16 indivizi cu glume cenuşii; 1/16 indivizi cu
glume albe.
Acest raport nu este tipic mendelian, dar amintindu-ne de raportul
mendelian 9:3:3:1 se poate deduce că grupa de 12 se compune din 9+3. Deducem,
de asemenea, că ovăzul cu glume negre conţine două gene dominante, ovăzul
cenuşiu o singură genă dominantă, iar cel alb nici una, fiind recesiv.
Notând cu N gena producătoare a culorii negre (epistatică), cu C gena
producătoare a culorii cenuşii (hipostatică), cu n şi c alelele lor, producătoare a
culorii albe, se pot scrie genotipurile părinţilor, gameţilor şi ale hibridului din F1:
138
 P(2n)………..NNCC x nncc
Gameţi(n)……..NC nc
F1(2n)……….….….NnCc
Gameţi(n)……NC Nc nC nc
Din şahul de combinaţii rezultă: combinaţiile care conţin pe N vor da
boabe negre, cele ce conţin C cu n vor da boabe cenuşii, iar cele care conţin nncc
produc boabe albe. Deci raportul va fi:
(9 + 3) : 3 : 1
12 negre : 3 cenusii : 1 alb

Gena N are deci o acţiune epistatică asupra genei C.

Epistazia de dominanţă şi recesivitate. Se manifestă la încrucişarea
între rasele de găini albe, Leghorn x Wyandotte. În F1 se obţin găini albe (cu
unele pete negre), iar în F2 un raport de 13/16 indivizi albi: 3/16 indivizi negri.
Totalul de 16 combinaţii indică acţiunea a două perechi de gene. Din
analiza generaţiei F2 s-a dedus că la rasa Leghorn, în genotip, alături de gena
dominantă ce determină culoarea, mai există o genă epistatică care inhibă
manifestarea acesteia. Rasa Wyandotte posedă alela recesivă c, care, la rândul ei
este epistatică asupra genei I ce produce culoarea. Culoarea neagră apare numai în
prezenţa genei dominante ce produce culoarea şi a genei recesive ii.
Notând cu I gena epistatică şi cu C gena hipostatică, rezultă:
Leghorn x Wayndotte
P…………………….IICC iicc
F1……………………………IiCc (alb)
F2…….12/16 indivizi de culoare albă determinată de gena epistatică I
3/16 indivizi de culoare neagră

Aceste rezultate sunt prezentate în figura 6.2.

Gena epistatică I inhibă acţiunea genei hipostatice C care determină
culoarea, iar gena cc inhibă acţiunea genei ii care produce culoarea.
Prin epistazia genei recesive se înţelege acţiunea unei gene recesive în
stare homozigotă ce inhibă acţiunea genelor dominante sau recesive din alte
perechi de alele; de exemplu, aa inhibă pe B sau aa inhibă pe bb.
Fenomenul se poate evidenţia la încrucişarea unor şoareci albi cu
şoareci negri. Tipul albinotic este genetic de tip sălbatic, deoarece posedă gena A,
care însă nu se manifestă din cauza prezenţei genei epistatice recesive cc care
inhibă formarea oricărui pigment:
P(2n) şoareci albi şoareci negri
AAcc x aaCC
F1 şoareci agouti (AaCc) (cu blana de tip sălbatic)
F2 9/16 indivizi agouti (AC);
3/16 indivizi negri (Caa);
4/16 indivizi albi (Acc şi aacc).

139
 Deci, în acest caz, epistazia s-a manifestat din partea genei cc asupra
genei A. Şoarecii cu genotipul Acc erau albi, deoarece gena c în stare homozigotă
a împiedicat manifestarea genei A, ce produce pigment.

Fig. 6.2. Epistazia genei dominante şi a genei recesive asupra

culorii penajului.

6.1.2.2. Interacţiunea complementară a genelor

(Epistazia recesivă reciprocă)
Constă în acţiunea unor gene nealele, care, în stare homozigotă sau
heterozigotă dominantă, conlucrează pentru apariţia unui caracter nou. Dacă una
din aceste gene dominante lipseşte din genotip caracterul nu se exteriorizează
fenotipic.
Acest tip de interacţiune a fost descoperit prima dată la Lathyrus
odoratus, plantă care are, în general, flori de culoare roşie, dar şi varietăţi cu flori
albe. Încrucişându-se două varietăţi cu flori de culoare albă, s-au obţinut în F1
plante cu flori de culoare roşie, prin autopolenizarea cărora în F2 au rezultat plante
ce au segregat în raportul 9:7 (9/16 plante cu flori roşii :7/16 plante cu flori albe).

140
 Raportul de segregare arată că, este vorba de o dihibridare. Explicaţia nu
poate fi decât următoarea: culoarea roşie este condiţionată de prezenţa a două
gene dominante A şi B. Dacă există numai o genă din acestea, nu se produce
culoarea roşie în F1. Părinţii vor trebui să aibă genotipurile: AAbb şi aaBB, iar
hibrizii din F1 sunt AaBb. În a doua generaţie se produce segregarea genelor
nealele, în raport de 9/16 AB; 3/16 Abb; 3/16 aaB; 1/16 aabb. Culoarea se
manifestă numai în genotipul AB, care determină elaborarea pigmenţilor
antocianici. Restul indivizilor (7/16), care nu conţin aceste două gene dominante
sau conţin numai una din ele, au florile de culoare albă.
Din acest exemplu se poate constata că genele aa inhibă acţiunea
genelor BB, iar genele bb, pe cea a genelor AA. Genotipurile aa şi bb “se ajută”
reciproc pentru realizarea fenotipului comun, corespunzător genotipului aabb.
Acest tip de interacţiune se mai numeşte epistazie recesivă reciprocă.
Un raport de segregare diferit faţă de cel mendelian rezultă şi în cazul
încrucişării unor forme de porumb cu boabe de culoare albă. În F1 se obţin plante
cu boabe de culoare roşie, iar în F2 un raport de segregare de 27/64 plante cu
boabe roşii; 37/64 plante cu boabe necolorate.
În cazul de faţă, producerea antocianului se datorează interacţiunii dintre
alelele dominante a trei perechi de gene nealele AACCRR. Boabele necolorate
aparţin plantelor din al căror genotip lipseşte cel puţin una din aceste gene
dominante (aaCCRR, AaccRR şi AACCrr). De exemplu, din încrucişarea
plantelor cu boabe necolorate cu genotipul aaCCRR, cu plante tot cu boabe
necolorate AAccRR, vor rezulta plante cu boabele colorate, care conţin genele
AaCcRR. În F2, aceste două caractere segregă în raportul de 27 colorate : 37
necolorate. Rezultate identice se obţin când se încrucişează plante cu genotipul
AAccRR sau plante cu genotipul aaCCRR sau plante cu genotipul aaccRR cu
plante cu genotipul AACCrr.
Acţiunea acestor gene a fost sesizată şi în ereditatea culorilor la şoareci,
la găini ş.a.
La găini, creasta de tip mazăre, ca şi creasta de tip trandafir, manifestă
dominanţa faţă de cresta simplă, prezentă la rasa Leghorn. La încrucişarea rasei
Wyandotte cu creasta tip trandafir (RRbb) cu rasa Brahma cu creasta tip mazăre
(rrBB), în F1 indivizii aveau un nou tip de creastă, nuciformă, rezultată din
interacţiunea complementară între cele două gene dominante (RrBb). Încrucişarea
indivizilor din F1 a determinat formarea generaţiei F2, în care 9/16 dintre indivizi
aveau creastă nuciformă, iar 7/16 alte tipuri de creastă (3/16, trandafir Rbb; 3/16
tip mazăre rrB şi 1/16simplă rrbb) (figura 6.3.).
De aici se vede că în prezenţa genelor dominante în sistemele de gene
complementare, acestea funcţionează producând un caracter deosebit de cel
manifestat la părinţi. În exemplele de mai sus (culoarea roşie a florilor la Lathyrus
odoratus, culoarea boabelor la Zea mays, cât şi forma crestei de găini), caracterul
nou este produs numai prin acţiunea comună a tuturor genelor dominante din
genotip. Aceste gene nealele, în mod separat, nu pot determina apariţia
caracterului respectiv.

141
 Fig. 6.3. Acţiunea complementară a genelor în cazul încrucişării raselor
de găini Wyandotte cu Brahma

Acţiunea complementară a genelor a fost pusă în evidenţă şi prin

experienţe efectuate cu amestecuri de extracte de la microorganisme diferite. S-a
constatat că folosirea separată a acestor extracte nu produce o activitate
enzimatică, însă utilizarea lor în comun manifestă activitate enzimatică.

6.1.2.3. Poligenia
Încă din secolul XVIII, J. Kölreuter a remarcat că prin încrucişarea a
două varietăţi de tutun, una pitică iar cealaltă înaltă, în generaţia F1, hibrizii au o
talie intermediară între genitori, iar în F2 are loc o segregare a indivizilor, cu o
graduare continuă a înălţimii, de la tipul pitic până la tipul înalt.
Cercetările lui H. Nilsson–Ehle în Suedia, la grâu, şi ale lui E. M. East
în S.U.A., la porumb, în perioada 1910-1913, au dus la descoperirea fenomenului
de poligenie, care explică modul de segregare a caracterelor cantitative.
Poligenia (polimerie sau interacţiune aditivă) constă în conlucrarea mai
multor gene nealele, dar echivalente, dominante sau recesive, pentru
exteriorizarea fenotipică a unui caracter.
142
 În general, se consideră că în cazul fenomenului de poligenie, genele
individuale au un efect redus asupra unui caracter şi ca atare, pot fi greu
evidenţiate. Numai efectul cumulativ sau aditiv al poligenelor produce modificări
cantitative evidente. Fenotipul unui caracter cantitativ, determinat de gene aditive,
se manifestă cu atât mai puternic, cu cât este determinat de mai multe gene
nealele dominante. Când în genotipul unui individ, pentru un anumit caracter
cantitativ, vor fi mai multe gene recesive, fenotipul va fi mai puţin expresiv.
H. Nilsson–Ehle a demonstrat existenţa fenomenului de poligenie,
încrucişând o varietate de grâu cu boabe roşii (AABB), cu alta cu boabe albe
(aabb). În generaţia F1 au rezultat indivizi cu boabe de culoare intermediară
(AaBb). În generaţia F2 segregarea s-a produs în raportul 15/16 boabe de diferite
nuanţe de roşu la 1/16 boabe albe. Prin urmare culoarea boabelor de grâu este
determinată de două perechi de gene nealele. Cu cât în genotip se vor găsi mai
multe alele dominante, cu atât expresia fenotipică va fi mai puternică.
Un exemplu de efect cumulativ al genelor în moştenirea caracterelor
cantitative îl constituie ereditatea culorii pielii la om, determinată de pigmentul
melanină, care variază cantitativ la diferite rase (C. B. Davenport, după Raicu P.,
1980). Cantitatea de pigment din piele este determinată de efectul cumulativ al
genelor P1 şi P2, care la negri se află în stare homozigotă (P1P1P2P2), la mulatri
închişi există trei gene pentru pigmentare (P1p1P2P2, sau P1P1P2p2), la mulatri
propriu-zişi există două gene (P1p1P2p2, P1P1p2p2 sau p1p1P2P2), la mulatri deschişi
o singură genă pentru pigmentare (P1p1p2p2 sau p1p1P2p2), iar la rasa albă există un
genotip homozigot recesiv (p1p1p2p2).
Exemple de ereditate poligenică există la tot pasul, deoarece majoritatea
caracterelor cantitative au acest determinism genetic.

6.1.2.4. Pleiotropia
Analiza modalităţilor de acţiune a genelor a scos în evidenţă şi
fenomenul prin care una şi aceeaşi genă poate să contribuie la formarea mai
multor caractere. Aceste gene au fost denumite pleiotrope, iar fenomenul
determinat de ele, pleiotropism.
În cercetările pe care le-a executat G. Mendel la mazăre, a observat că
acelaşi factor ereditar a afectat atât culoarea florilor cât şi culoarea seminţelor şi a
produs pete roşii pe nervurile frunzelor.
H. Nilsson–Ehle (1909) a dedus că, modificarea formei aristelor,
pilozitatea tulpinilor şi fragilitatea acestora, sunt datorate unei singure gene.
Cercetări numeroase în această privinţă au fost efectuate la Drosophila.
Alela mutantă “vestigial”, (vg), care reduce mărimea aripilor, micşorează în
acelaşi timp fecunditatea, reduce numărul de ouă, modifică poziţia perişorilor de
pe corp ş.a.
Alela mutantă “ivory”, care răspunde de culoarea deschisă a ochilor, are
acţiune negativă asupra tuburilor lui Malpighi şi modifică forma spermateciilor.

143
 Genele pleiotrope determină, în mare parte, corelaţiile dintre diferite
caractere şi menţin aceste corelaţii de-a lungul generaţiilor. Astfel de corelaţii,
determinate de gene pleiotrope, poartă numele de corelaţii genotipice. În afară de
efectul lor, uşor de evidenţiat, acţiunea lor este multiplă şi de o mare însemnătate,
deoarece majoritatea genelor manifestă, într-o măsură mai mare sau mai mică,
influenţă asupra altor gene.

6.1.2.5. Acţiunea modificatoare a genelor

Există gene cu acţiune de bază în determinarea unui anumit caracter,
altele, interacţionează cu alte gene, influenţând acţiunea acestora. Asemenea gene
au primit numele de gene modificatoare. Atunci când o genă slăbeşte expresia
fenotipică a altei gene nealele se numeşte reducătoare, iar când întăreşte expresia
fenotipică a altei gene nealele se numeşte amplificatoare.
Acţiunea acestor gene poate fi evidenţă, uneori, destul de discretă; de
aceea şi studiu lor este anevoios. Dificultăţi se manifestă şi la distribuirea
indivizilor în clase fenotipice distincte. Ori de câte ori acţionează, ele modifică
proporţiile mendeliene de segregare. Astfel, există o genă la Drosophila
(“tetraptera”) care poate să transforme balansierele în aripi de dimensiuni mari. O
altă genă, tot la Drosophila, numită “erupt”, determină dezvoltarea unui tars în
ochi.

6.1.2.6. Influenţa factorilor externi asupra acţiunii genelor

Manifestarea acţiunii genelor poate fi influenţată şi de condiţiile de
mediu, care modifică proporţiile fenotipice faţă de cele teoretice. Influenţele pot
produce modificări foarte variate, atât de ordin cantitativ, cât şi calitativ.
Larvele de Drosophila cu aripi vestigiale, crescute la temperaturi
ridicate, produc aripi aproape normale. Temperatura ridicată, nu influenţează
genele respective decât la o anumită vârstă a larvelor, care coincide cu perioada
sensibilă pentru dezvoltarea aripilor.
La porumb, există gene mutante, care determină caracterul plantă pitică.
Dacă unei astfel de plante i se administrează acid giberelinic, planta se dezvoltă
asemănător cu cea normală.
La iepurele de Himalaia culoarea neagră a extremităţilor este realizată
de alela ch. Acest tip de iepure crescut la temperaturi de peste 30°C este complet
alb; crescut la temperaturi în jurul a 25°C capătă culoarea neagră la extremitatea
botului, picioarelor şi urechilor. Dacă se smulge o porţiune din părul alb şi
iepurele este crescut la temperaturi sub 25°C, pe acest loc va apărea păr negru.
Culoarea părului în cazul acestor experienţe depinde de anumite reacţii
biochimice care duc la elaborarea pigmentului. Temperatura interferă cu acţiunea
genei, care, la rândul ei, dirijează elaborarea acestor pigmenţi.
La plante există, de asemenea, gene a căror acţiune asupra culorii
florilor poate fi modificată de anumite temperaturi. Astfel, Primula, crescută la
temperatura de 30-35°C şi umiditate mare produce flori albe, iar la temperaturi
mai scăzute produce flori roşii.

144
 Intervenţia factorilor de mediu poate schimba raporturile de dominanţă
dintre diferite gene, când acestea se găsesc în stare heterozigotă. La tipul sălbatic
de Drosophila există o genă dominantă ce determină prezenţa unor benzi negre la
limita dintre segmentele abdomenului. Dacă este crescută într-un mediu umed,
benzile negre dispar.
Un tip de interacţiune dintre gene şi factorii de mediu îl constituie
fenocopiile. Individul normal, în timpul dezvoltării lui, supus unui tratament
special cu factori fizici sau chimici, dă naştere la unele anomalii specifice acţiunii
unor gene. Injectând insulină, în ouă de găină în stare de incubaţie, se obţin
indivizi cu monstruozităţi (polidactilism sau absenţa crupionului). Aceste
anomalii pot fi produse şi de acţiunea genotipului în condiţii normale de
dezvoltare a indivizilor.
Există gene cu manifestare foarte variabilă la influenţa condiţiilor de
mediu, dar care afectează numai o parte din indivizi, aparent cu acelaşi genotip.
Aşa este cazul genelor “erupt” sau “tetraptera”, care determină un efect fenotipic
numai la maximum 10% din indivizi. La cobai, o genă recesivă determină până la
27,7% monştri cu cap mic, neviabili. Fenomenul poartă numele de penetranţă.
Uneori gena afectează numai o parte din organism. Gena “eyeless” care
reduce suprafaţa ochiului la Drosophila, poate afecta numai un ochi la aceeaşi
musculiţă. Aceste accidente rămân încă, în mare parte, inexplicabile; alteori,
influenţa mediului se poate resimţi în mod diferit, în ceea ce priveşte intensitatea
de manifestare a caracterului. În cazul de faţă, fenomenul poartă numele de
expresivitate.
Varietatea factorilor de mediu, intensitatea cu care acţionează ei şi
timpul când intervin în cursul dezvoltării organismului, constituie o gamă foarte
complexă de influenţe asupra acţiunii genelor. De la efectul primar al genei şi
până la efectul ei aparent există un lanţ întreg de acţiuni şi interacţiuni între gene
şi între gene şi mediu.

6.2. ABATERI REALE DE LA RAPORTURILE

MENDELIENE DE SEGREGARE

Principalele cauze ce determină abaterile reale de la raporturile

mendeliene de segregare sunt: segregarea preferenţială a cromozomilor în meioză,
non-disjuncţia cromozomilor în meioză şi formarea nerandomizată a zigoţilor.

1. Segregarea preferenţială a cromozomilor sau genelor în meioză

De obicei, în diviziunea meiotică, cromozomii omologi se distribuie în
mod întâmplător în celulele-fiice, în raport de 1:1.
Uneori, însă, în ovogeneză sau macrosporogeneză, un cromozom sau un
segment de cromozom trece cu preferinţă în ovul sau, respectiv, în oosferă, în
timp ce omologul lui trece în nucleii polari sau în nucleii din sacul embrionar.
Aceşti cromozomi nu participă la formarea zigoţilor.

145
 Un caz de segregare preferenţială a fost studiat la porumb, de către
diferiţi autori: M. M. Rhoades (1942, 1952), A. E. Longley (1945), G. Y.
Kikudome (1959), M. M. Rhoades şi M. H. Emerling (1959). S-a constatat că la
mai multe soiuri de porumb din America de Sud şi sud-estul Statelor Unite,
cromozomul 10 se deosebeşte de omologul său din alte soiuri printr-o porţiune
terminală în plus, heterocromatică, în care se găseşte un knob. Segregarea
cromozomilor în meioză are loc în funcţie de felul cromozomilor 10. Când aceştia
 10n 
sunt normali   , segregarea are loc în raport de 1:1. Când unul din
 10n 
 10n 
cromozomii 10 este normal, iar omologul său posedă knob   în
 10a 
megasporogeneză are loc o segregare preferenţială, în favoarea cromozomului cu
knob (aproximativ 70% gameţi cu 10 a şi 30% gameţi cu 10 n).
Acest fenomen a fost pus în evidenţă urmărindu-se cum se transmite la
descendenţi gena R, care dictează formarea pigmentului antocianic la seminţe şi
la plante. S-a încrucişat o linie de porumb cu cromozomii 10 a cu knob şi
purtători al alelelor recesive rr, cu o linie de porumb cu cromozomii 10 n, dar
purtători ai alelelor dominante RR. În F1 s-au obţinut plante cu boabe de culoare
roşie, cu genotipul Rr. Prin retroîncrucişarea hibridului cu părintele cu caracterul
recesiv (rr) s-au obţinut 70,2% indivizi cu boabe necolorate şi 29,8% indivizi cu
boabe roşii. În mod normal ar fi trebuit să se obţină indivizi cu boabe necolorate şi
boabe de culoare roşie în proporţie de 1:1. Din cauza segregării preferenţiale a
cromozomilor cu knob, procentul a fost modificat în favoarea acestuia.
Fenomenul de segregare preferenţială a cromozomilor în meioză a fost
pus în evidenţă şi la Drosophila melanogaster. S-a observat că la unele femele,
cromozomii X sau cromozomii perechi a II-a şi a III-a nu sunt egali ca mărime.
S-a constatat o segregare preferenţială a cromozomilor mai scurţi, în sensul că din
ovule circa 70% dau naştere la indivizii care posedă cromozomi mai scurţi
(normali).

2. Nesepararea (non-disjuncţia) cromozomilor în meioză

De obicei, în meioză toate perechile de cromozomi se despart şi se
repartizează în celule haploide care se formează. Uneori, prin nesepararea unor
perechi de cromozomi în meioză, la prima diviziune se formează o celulă cu un
cromozom în plus şi o celulă cu un cromozom în minus. Celulele sexuale care se
formează din acestea vor produce, în procesul fecundării, zigoţi cu 2n + 1 şi 2n - 1
cromozomi.
La Drosophila melanogaster non-disjuncţia afectează mai mult
perechile cromozomilor sexului sau perechi a IV-a (punctiformi).
Aceste anomalii se întâlnesc mai frecvent la organismele triploide şi mai
puţin la organismele diploide.

146
 3. Formarea nerandomizată a zigoţilor
De regulă, în procesul fecundării, gameţii se întâlnesc între ei în mod
întâmplător, adică randomizat. Uneori, gameţii nu se întâlnesc la întâmplare, ci
după anumite preferinţe (nerandomizat). Acest fenomen este favorizat de
viabilitatea inegală a celulelor sexuale mascule şi de capacitatea de formare şi de
maturizare inegală a stigmatului.
La porumb există gene care controlează creşterea tubului polinic în stil.
Polenul care conţine alela dominantă a genei S dezvoltă tubul polinic mai repede
şi formează un număr mare de zigoţi cu această genă.

147
 CAPITOLUL 7

TEORIA CROMOZOMICĂ A EREDITĂŢII

Moto:
"Biologia seamănă mai mult cu istoria decât cu fizica;
accidentele, erorile şi întâmplările fericite din trecut
prefigurează în mare măsură prezentul”
Carl Sagan

7.1. GENE ŞI CROMOZOMI

Elaborarea teoriei celulare de către M. J. Schleiden şi T. Schwann

(1838) a marcat începutul unor noi descoperiri la nivel celular. După descoperirea
şi descrierea mecanismului mitozei (W. Fleming, 1882) şi a meiozei (E. van
Beneden, 1883), W. Waldeyer (1888), descoperă că în momentul diviziunii
nucleului, acesta se împarte într-un anumit număr de corpusculi pe care i-a numit
cromozomi.
Cercetările efectuate de W. S. Sutton (1902) la cosaş (Brachystola
magna), aduc dovada localizării factorilor ereditari mendelieni pe cromozomi,
constatând că fiecare cromozom are o anumită caracteristică, care se păstrează
constantă în timpul mitozei şi meiozei. Sutton a fost primul citolog care a atras
atenţia asupra asemănării dintre disjuncţia cromozomilor în meioză şi segregarea
caracterelor alelomorfe în procesul de formare a gameţilor.
În 1902, T. Boveri face aceleaşi constatări la ariciul de mare
(Paracentrotus lividus). El studiază şi evoluţia ovulelor fecundate concomitent de
2 spermatozoizi din care rezultă gameţi triploizi (2n=54), constatând că numai
indivizii diploizi (2n=36) sunt normali. Boveri ajunge la concluzia că dezvoltarea
normală a indivizilor este condiţionată de prezenţa unor garnituri complete de
cromozomi, pe care se află localizaţi factorii ereditari.
Un alt fenomen descoperit de W. S. Sutton în anul 1903 a fost
recombinarea cromozomilor materni şi paterni în timpul meiozei, fenomen care
dă posibilitatea formării unui număr enorm de combinaţii genotipice şi determină
o mare variabilitate genotipică a indivizilor aceleiaşi specii.
Descoperirile referitoare la mecanismul cromozomic al determinării
sexului au constituit noi dovezi a localizării factorilor ereditari intuiţi de Mendel.
H. Henking (1891) a identificat la insecta Pirrochoris apterus două
tipuri de gameţi, unii care posedau un corpuscul necunoscut ce l-a notat cu X, iar
alţii lipsiţi de acest corpuscul, arătând că sexul ar putea fi determinat chiar de
această diferenţiere a gameţilor.
E. B. Wilson (1905) studiind meioza la insectele din genul Protenor,
constată că la masculi 2n=13 cromozomi, iar femelele posedă în celulele
148
somatice 2n=14 cromozomi. Femelele vor produce gameţi identici cu n=7, în timp
ce masculii vor avea două tipuri de gameţi, cu n=7 şi n=6. Dacă un ovul va fi
fecundat de un spermatozoid cu 7 cromozomi, va rezulta o femelă, iar când
spermatozoidul are n=6 cromozomi va rezulta un mascul.
Aceste constatări au dovedit că sexul organismelor este determinat
ereditar, de gene localizate în anumiţi cromozomi.
Explicaţiile date de Mendel, pentru segregarea factorilor ereditari
constituie încă un argument în sprijinul ipotezei că genele sunt plasate în
cromozomi. Mendel arată că, factorii ereditari se găsesc sub formă de pereche în
celulele somatice şi câte unul singur din fiecare pereche, în celulele sexuale.
Prin descoperirile lor, W. S. Sutton (1902) şi T. Boveri (1902) au stabilit
legătura dintre factorii ereditari mendelieni şi cromozomi ca purtători ai acestora.
Aceşti geneticieni formulează aproape concomitent ipoteza localizării genelor pe
cromozomi, evidenţiind faptul că numărul caracterelor distincte ale unui organism
este mult mai mare decât numărul de cromozomi, astfel că, pe o pereche de
cromozomi sunt mai mulţi factori ereditari.
T. H. Morgan (profesor la Universitatea Columbia din New York) şi
şcoala sa a preluat această ipoteză, dezvoltând-o şi aprofundând-o, formulând o
teorie unitară denumită teoria cromozomică a eredităţii pentru care a fost distins
cu premiul Nobel, în anul 1933.
T. H. Morgan şi colaboratorii săi, C. B. Bridges, A. H. Sturtevant şi H.
J. Müler au folosit ca material biologic, musculiţa de oţet (Drosophila
melanogaster), insectă la care au descris peste 500 forme mutante. Prin
numeroase încrucişări între diferite mutante cu tipul sălbatic, sau a mutantelor
între ele, s-a stabilit modul de transmitere a genelor pe parcursul mai multor
generaţii.
În concepţia lui Morgan, genele sunt plasate în cromozomi în anumite
poziţii denumite loci (singular locus), sub formă de pereche, determinând însuşiri
contrastante ale aceluiaşi caracter.
Prin mutaţia unei gene normale (sau de tip sălbatic) a apărut o genă
nouă, dar care ocupă acelaşi locus în cromozomii omologi. Acest cuplu de gene
ce determină însuşirea normală şi cea mutantă a unui caracter, a primit denumirea
de gene alele. Genele ce determină caracterul normal se notează cu literă mare sau
cu literă mică şi cu semnul + (de exemplu A sau a+ ) iar gena alelă cu literă mică
(a).
Gena este considerată unitate ereditară funcţională, mutaţională şi de
recombinare genetică. Studiind un număr mare de masculi şi femele de
Drosophila melanogaster, Morgan a arătat că femelele au o pereche de
cromozomi identici (XX) iar masculii, un singur cromozom X sub formă de
bastonaş şi unul neomolog numit cromozom Y sub forma unui bastonaş frânt.
Descoperirea cromozomilor sexului constituie o altă dovadă că genele sunt plasate
în cromozomi.
Tot la Drosophila melanogaster, s-a constatat că la unii indivizi poate
lipsi un cromozom sau poate exista un cromozom în plus. Aceasta fiind corelată

149
cu absenţa unui caracter sau prezenţa unui caracter, constituie încă un argument
că genele sunt plasate în cromozomi (C. B., Bridges, 1921).
În urma acestor rezultate experimentale s-au elaborat cele trei teze ale
teoriei cromozomice a eredităţii:
1. - plasarea liniară a genelor în cromozomi;
2. - transmiterea înlănţuită a genelor( linkage);
3. - schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi (crossing-over).

7.2. PLASAREA LINIARĂ A GENELOR PE CROMOZOMI

În experienţele sale, Mendel a analizat, în mod întâmplător, caractere ce

erau localizate în perechi diferite de cromozomi, fapt ce permite segregarea şi
combinarea independentă a caracterelor. Morgan a urmărit într-un număr foarte
mare de încrucişări, transmiterea de la o generaţie la alta a unor gene localizate în
acelaşi cromozom.
S-a constatat că există un număr mult mai mare de gene decât
cromozomi, chiar dacă, în unele cazuri, o genă poate determina mai multe
caractere. Rezultatele analizelor genetice nu se pot explica decât dacă se admite
că genele sunt plasate liniar în cromozomi, ocupând un loc precis denumit locus.

7.3. TRANSMITEREA ÎNLĂNŢUITĂ A GENELOR (LINKAGE)

Segregarea independentă a caracterelor şi libera combinare a acestora

rezultă din faptul că, în timpul meiozei, cromozomii omologi se despart şi se
distribuie întâmplător, într-un gamet sau altul. Potrivit acestor legi, genele alele
sunt localizate în perechi diferite de cromozomi.
În anul 1906, W. Bateson şi R. C. Punnett vrând să confirme rezultatele
mendeliene, au efectuat o dihibridare la planta Lathyrus odoratus (sângele
voinicului). Ei au luat în studiu următoarele caractere: culoarea florilor şi forma
polenului. Încrucişând plante cu flori purpurii şi polen alungit cu plante cu flori
roşii şi polen rotund, în generaţia F1 hibrizii erau uniformi, cu flori purpurii şi
polen alungit, aceste caractere fiind dominante. În generaţia F2 segregarea nu s-a
produs în raportul de 9:3:3:1, ci au rezultat într-o proporţie mai mare plantele ce
se asemănau cu părinţii (flori purpurii – polen alungit, flori roşii – polen rotund),
fenomen pe care l-au denumit cuplare şi într-o mică proporţie indivizii
recombinaţi (flori purpurii – polen rotund, flori roşii – polen alungit) fenomen
numit repulsie.
T. H. Morgan şi colaboratorii săi au efectuat o experienţă la Drosophila
melanogaster (fig. 7.1). S-a încrucişat o femelă cu corp gri şi aripi normale
(b+vg+/b+vg+) cu un mascul ce prezenta caractere mutante, corp negru şi aripi
vestigiale (bvg/bvg) În prima generaţie au rezultat indivizi cu corp gri şi aripi
normale.
Dacă un mascul heterozigot din generaţia F1 este retroîncrucişat cu o
femelă homozigotă dublă mutantă, în generaţia F2 au rezultat numai două grupe
150
fenotipice de indivizi, ca în cazul unei monohibridări, în raport de 1:1 şi nu patru
câte ar fi trebui sa apară, în raport de 1:1:1:1. Rezultatele acestei experienţe au
arătat că genele ce determină culoarea corpului şi forma aripilor sunt plasate pe
acelaşi cromozom şi se transmit împreună la descendenţi, fenomen pe care în
denumeşte linkage.
În acest exemplu se poate vorbi de un linkage complet fenomen rar
întâlnit în natură. La Drosophila melanogaster, la mascul, fiind sexul
heterogametic (XY), nu are loc recombinarea genetică deoarece cromozomii X şi
Y nu sunt omologi, iar între ceilalţi cromozomi somatici nu se realizează în
profaza meiozei chiasme (C. D. Darlington, 1935).
Fenomenul acesta se mai întâlneşte şi la alte specii de diptere la care
sexul mascul este heterogametic sau la unele specii de lepidoptere, la care sexul
femel este heterogametic.

Fig. 7.1. Înlănţuirea completă a genelor la Drosophila melanogaster

Cele peste 500 de mutante de la Drosophila, studiate de T. Morgan,

manifestă tendinţa de a se grupa în patru grupe: grupa I – 141 mutante; grupa II –
228 mutante; grupa III – 156 mutante şi grupa IV – 12 mutante.

151
 Existenţa a patru grupe de înlănţuire este încă o dovadă că genele sunt
plasate în cromozomi şi în plus, există o corelaţie evidentă între lungimea
cromozomilor şi numărul de gene pe care le conţin.
Linkage constituie o teză de bază a teoriei cromozomice a eredităţii,
conform căreia genele localizate pe acelaşi cromozom se transmit la descendenţi
în bloc, formând o singură grupă de linkage.
Fenomenul linkage se manifestă numai pentru genele localizate în
acelaşi cromozom, în timp ce pentru genele ce se găsesc în cromozomi diferiţi
transmiterea lor se face conform legilor mendeliene.
Transmiterea înlănţuită a genelor are o serie de implicaţii teoretice şi
practice deosebit de importante în alcătuirea hărţilor cromozomice, ameliorarea
plantelor şi animalelor, sfaturile genetice şi ingineria genetică.

7.4. SCHIMBUL RECIPROC DE GENE ÎNTRE CROMOZOMII

OMOLOGI (CROSSING-OVER)

Bateson şi Punnett au elaborat teoria cuplării şi repulsiei, prin care

căutau să demonstreze că în procesul de hibridare pot avea loc fenomene de
cuplare şi recombinare a genelor. T. H. Morgan a înlocuit termenul de cuplare cu
cel de linkage iar cel de repulsie cu termenul de crossing-over.

Fig.7.2.-Fenomenul crossing-over la Drosophila melanogaster

152
 Fenomenul prin care se realizează schimbul de gene alele sau segmente
cromatidice nesurori între cromozomii omologi în timpul meiozei se numeşte
crossing-over. Existenţa acestui fenomen dovedeşte că linkage nu este
întotdeauna complet, ca atare, crossing-over-ul este un linkage incomplet.
Pentru a demonstra schimbul de gene între cromozomii omologi,
Morgan a folosit următoarea experienţă: a încrucişat un mascul de culoare neagră
şi cu aripi vestigiale cu o femelă cu corpul de culoare gri şi aripi normale (figura
7.2).
În generaţia F1 a obţinut o descendenţă uniformă fenotipic, cu corpul de
culoare gri şi aripi normale şi genotipic heterozigotă. Dacă se retroîncrucişează o
femelă din generaţia F1 cu un mascul cu ambele caractere mutante, rezultă în
generaţia F2 patru grupe fenotipice: două grupe fenotipice parentale şi două grupe
fenotipice noi, în următoarele proporţii: corp gri-aripi normale - 41,5%, corp
negru-aripi vestigiale - 41,5%, corp gri-aripi vestigiale - 8,5%, şi corp negru-aripi
normale - 8,5%.
Se observă că raportul de segregare nu este cel aşteptat în urma unei
retroîncrucişări 1:1:1:1. Formele noi, rezultate în proporţie mult mai mică decât
cele parentale, sunt determinate de schimbul de gene între cromatidele nesurori
ale cromozomilor omologi, fiind denumite şi forme recombinate.
Raportul de segregare, deosebit de cel mendelian, se datorează faptului
că femela heterozigotă formează patru tipuri de gameţi, două de tip parental
(b+vg+ şi bvg)şi două de tip nou (b+vg şi bvg+), care se fecundează cu unicul tip de
gameţi ai masculului (bvg).
Valoarea crossing-over-ului se exprimă în % şi ne arată forţa de
înlănţuire a genelor. Cu cât aceasta este mai mică, frecvenţa crossing-over-ului
este mai mare. Valoarea procentuală cu care se manifestă crossing-over-ul se mai
numeşte şi valoare de schimb sau forţa înlănţuirii.

7.5. MECANISMUL CITOLOGIC AL CROSSING-OVER-ULUI

Morgan a studiat efectele crossing-over-ului în funcţie de rezultatele

obţinute în urma hibridărilor . El a presupus că la nivel citologic, în prima
diviziune meiotică, când cromozomii omologi se apropie şi se înfăşoară unul în
jurul celuilalt, se produc rupturi şi sudări între diferite segmente cromatidice.
Dovezi citologice ale crossing-over-ului au fost aduse de C. Stern în
1931 la Drosophila melanogaster şi apoi de H. B. Creighton şi Barbara Mc.
Clintock, la Zea mays, când s-a putut urmări trecerea unor segmente dintr-un
cromozom în altul.
C. Stern a încrucişat două linii de Drosophila care aveau structura
genetică diferită. El a obţinut o femelă la care cromozomii X erau diferenţiaţi
morfologic şi genetic: un cromozom X era fragmentat în două segmente
aproximativ egale, din care un segment avea centromer iar al doilea cromozom X
avea ataşat un segment din cromozomul Y. Pe segmentul fără centromer al

153
primului cromozom X sunt localizate genele c (carnation) şi B (bar). Gena c
determină culoarea roşie a ochilor iar gena B determină reducerea suprafeţei
ochilor.
Pe al doilea cromozom X de la femelă se găsesc genele de tip normal, C
(carnation), ce determină culoarea roşie a ochilor şi b (bar), ce determină forma
normală a ochilor (figura 7.3). Se observă că cromozomii X de la femelă erau
foarte diferiţi morfologic şi genetic şi puteau fi urmăriţi uşor în timpul diviziunii
meiotice.

Fig. 7.3. Explicaţia citologică a fenomenului crossing-over

(după C. Stern, 1931)

Stern a încrucişat o femelă de tipul descris mai sus cu un mascul pe a

cărui cromozom X se găseau genele recesive c (ochi roşii) şi b (ochi de mărime
normală).
Femela produce două tipuri normale de gameţi (cB şi Cb) şi două tipuri
noi, recombinate, în procesul de crossing-over, (Cb şi cb). Din combinarea acestor
patru tipuri de ovule cu spermatozoizi ce conţin cromozomul X cu genele cb ce
proveneau de la mascul însă celălalt cromozom X diferă de la o grupă la alta.
Apariţia indivizilor recombinaţi se datorează schimbului de gene între
cromozomii X de la femelă.
Pentru a cunoaşte mecanismul citologic al crossing-over-ului, este
necesar să analizăm mai întâi când şi unde se produce el. Studiul diviziunii
meiotice uşurează înţelegerea modului cum se produce crossing-over-ul.
154
 În profaza I a meiozei, în stadiul de zigonema, cromozomii omologi se
împerechează şi formează cromozomi bivalenţi. În diplonema fiecare cromozom
clivează longitudinal, rezultând tetrada cromozomică. Între cromatidele celor doi
cromozomi pot exista unele întretăieri realizându-se unul sau mai multe puncte de
contact denumite chiasmata (pluralul de la chiasmă). Când centromerii
cromozomilor din tetrada cromozomică se îndepărtează unii de alţii, la nivelul
chiasmelor se poate realiza un schimb de segmente cromatidice, fenomen denumit
crossing-over.
Chiasma reprezintă modalitatea
citologică de producere a crossing-over-
ului. Cercetările citologice au demonstrat
că, chiasmele se realizează numai între
cromatidele nesurori şi deci două din cele
patru cromatide îşi păstrează structura
iniţială.
Aşa se explică faptul că numărul de
recombinaţii nu depăşeşte frecvenţa de
50% (fig. 7.4.).
Fig. 7.4. Chiasma afectează două din
cele patru cromatide. În urma meiozei
doi gameţi vor fi recombinaţi iar doi
nerecombinaţi

Pentru explicarea mecanismului citologic al crossing-over-ului s-au

elaborat două teorii: teoria chiasmatipiei şi teoria copierii selective a cromatidelor
în timpul sintezei materialului cromozomic.
Teoria chiasmatipiei a fost elaborată de F. A. Jannsen (1909-1924) şi
perfecţionată de C. D. Darlington şi Belling (1931, 1935). Această teorie susţine
că, crossing-over-ul se realizează înaintea fazei de diplonema, în profaza
diviziunii heterotipice, când între cromozomii omologi are loc un schimb de
segmente egale. Acest schimb de segmente cromatidice se realizează cu ajutorul
chiasmelor. O chiasmă nu afectează decât două din cele patru cromatide ale
tetradei cromozomice. Acest aspect poate fi pus în evidenţă la Neurospora crassa,
deoarece ascosporii acestei ciuperci pot fi studiaţi individual.
Între cromatide se pot realiza mai multe chiasme, de aceea, pe lungimea
unei perechi de cromozomi, se pot produce mai multe schimburi de segmente
cromatidice, existând din acest punct de vedere mai multe tipuri de crossing-over:
crossing-over simplu, crossing-over dublu, crossing-over triplu etc.
Teoria chiasmatipiei a fost completată de K. Mather (1937), prin
cercetările citologice efectuate la lăcustele din genul Stenobothrus, la care
cromozomii sunt foarte diferiţi ca mărime. El a ajuns la concluzia că există o
corelaţie pozitivă între lungimea cromozomului şi numărul de chiasme ce se
formează. În ceea ce priveşte repartizarea chiasmelor de-a lungul cromozomului
s-a constatat că între centromer şi prima chiasmă este o distanţă mai mică la
cromozomii scurţi şi mai mare la cromozomii lungi, aceasta numindu-se distanţă
155
diferenţială. Celelalte chiasme de pe braţele cromozomilor sunt separate de
distanţe constante pentru o specie oarecare, denumite distanţe de interferenţă.
Teoria chiasmatipiei a fost verificată cu ajutorul izotopilor radioactivi,
de către J. H. Taylor (1957, 1958, 1963) dar rămâne nelămurită care este natura
forţelor care determină ruperea cromatidelor şi realizarea schimbului de segmente
cromatidice. C. D. Darlington (1932) arată că, în stadiul de zigonema,
cromozomii omologi sunt strâns răsuciţi unul în jurul celuilalt, creându-se o
tensiune mai mare la cromatidele externe. Aceste cromatide se rup, se derulează şi
se resudează, la nivelul aceleiaşi cromatide (crossing-over-ul nu se produce) sau
la cromatida pereche. M. J. D. White (1942), pentru a explica acelaşi fenomen,
arată că în timp ce are loc sinapsa cromozomilor omologi, între cromatidele
acestora are loc o atracţie. Odată cu clivarea cromozomilor, această atracţie se
transformă în repulsie. În stadiul de diachineză, când cromozomii omologi se
îndepărtează mult unul de altul, prezintă o serie de bucle a căror fisurare este
împiedicată de prezenţa chiasmelor. De aceea, se pot întâlni zone în care are loc
atracţia, ce se suprapun cu zone în care are loc repulsia cromatidelor. De data
aceasta cromatidele interne sunt supuse unor tensiuni mai mari, se pot rupe şi se
ataşează la cromatidele nesurori.
Teoria copierii selective a cromatidelor, cunoscută şi sub denumirea de
“copy choice theory” susţine că, fenomenul de crossing-over are loc în timpul
replicării materialului genetic, în perioada S din ciclul celular. Pentru a înţelege
mecanismul presupus, este necesar să precizăm că procesul de sinteză replicativă
a macromoleculei de ADN, cât şi a cromozomului în ansamblu, se realizează după
modelul semiconservativ. Se presupune că în timpul acestui proces, replicaţia
cromozomului nu se face numai după propriul model, ci unele cromatide nou
sintetizate copie secvenţa nucleotidică de pe un segment din cromatidele celuilalt
cromozom. Această teorie nu este acceptată de geneticieni deoarece s-a
demonstrat că fenomenul de crossing-over are loc şi în afara perioadei S.

7.6. TIPURI DE CROSSING-OVER

Crossing-over-ul este un fenomen întâmplător ce se produce cu o

anumită probabilitate în unul sau mai multe puncte de pe cromozomii omologi. În
funcţie de numărul segmentelor cromatidice ce se pot schimba între cromozomii
pereche, crossing-over-ul poate fi: simplu, când se realizează schimbul unui
singur segment sau gene între cromozomii omologi; dublu, când se produc două
schimburi de segmente sau gene, caz în care trebuie să existe cel puţin două
chiasme între cromozomii omologi şi multiplu, când între cromozomii omologi se
realizează mai multe schimburi de gene sau segmente cromatidice (fig. 7.5).
Începând cu crossing-over-ul dublu, există mai multe posibilităţi de realizare a
crossing-over-ului între cele patru cromatide ale tetradei cromozomice.
Aşa cum a fost prezentat fenomenul de crossing-over, se înţelege că
segmentele ce fac schimb între cromozomi omologi, sunt egale. Nu întotdeauna
procesul decurge astfel. Se poate întâmpla ca, cromatidele să se rupă în puncte

156
diferite şi atunci segmentele ce se schimbă să nu mai fie egale ca lungime. Acest
fenomen se numeşte crossing-over inegal şi are drept consecinţă dublarea sau
triplarea unei gene pe un cromozom iar la celălalt cromozom lipsa locusurilor
respective (deficient).
Efectul crossing-over-ului inegal
a fost sesizat la Drosophila
melanogaster, de către Sturtevant şi
Morgan (1923). Pe cromozomul X în
regiunea 16 A este localizată gena
Bar, genă mutantă care are ca efect
reducerea suprafeţei ochiului, prin
diminuarea numărului de omatidii.
Multă vreme s-a crezut că, gena Bar,
prin mutaţie de reversie poate reveni
la forma normală sau să determine un
nou fenotip dublu – Bar. Dar fiindcă
mutaţia de reversie şi apariţia
fenotipului dublu – bar era însoţită de
un crossing-over în vecinătatea
regiunii 16 A s-a tras concluzia că
tipul Bar este efectul unei duplicaţii a
regiunii 16 A, determinată de un
crossing-over inegal.
Fig. 7.5. Tipuri de crossing-over:
1-cromozomi normali;
2-crossing-over simplu;
3-crossing-over dublu
4-crossing-over multiplu

Odată cu descoperirea cromozomilor gigantici din glandele salivare ale

larvelor de Drosophila s-a constatat, într-adevăr, de către Bridges că micşorarea
suprafeţei ochiului este corelată pozitiv cu dublarea sau triplarea unor porţiuni de
cromozom ca urmare a unui crossing-over inegal.
Crossing-over-ul mitotic. Crossing-over-ul este un fenomen specific
diviziunii meiotice. Destul de rar, acest fenomen poate avea loc şi în celulele
somatice, în profaza mitozei, numindu-se în acest caz crossing-over mitotic sau
somatic. Fenomenul apare foarte rar la plantele şi animalele superioare, însă
destul de frecvent la unele microorganisme, la care hărţile cromozomice s-au
întocmit pe baza crossing-over-ului mitotic.
Bridges, a observat apariţia unor caractere mozaicate la femelele de la
Drosophila atât pe corp cât şi pe ochi.
Studiind mai detaliat cauzele acestor mozaicuri de la Drosophila de
către C. Stern (1936) şi la porumb de D. F. Jones (1937) s-a demonstrat că
fenomenul se datorează unui crossing-over între cromatidele cromozomilor
omologi în timpul diviziunii mitotice.
La Drosophila s-au luat în studiu două caractere: culoarea galbenă a
corpului, produsa de gena Y şi caracterul “peri arşi” determinat de gena Sn.

157
Femelele heterozigote pentru aceste caractere aveau următorul genotip: YSn+ /
Y+Sn.
Cele două gene se găsesc pe cromozomul X, foarte apropiat una de alta.
Petele ce se observă pe corpul insectei pot fi simple sau duble, în funcţie de locul
de pe cromozom unde se produce crossing-over-ul. Dacă crossing-over-ul se
produce între centromer şi gena Sn, apar pete duble, iar dacă se produce între gena
Sn şi Y, petele sunt simple. În anafaza mitozei cromozomii cu genele YSn+ vor
migra la un pol al celulei, iar cromozomul cu genele Y+Sn la celălalt pol. Din cele
două celule se dezvoltă două ţesuturi unde genele recesive Y şi Sn vor fi
homozigote, realizându-se următoarele genotipuri: YSn+ / YSn+ şi Y+Sn / Y+Sn
determinând pe corpul cenuşiu al Drosophilei cele două pete: o pată de culoare
galbenă şi cu perişorii normali şi alta de culoare gri şi cu peri arşi. Crossing-over-
ul între genele Y şi Sn are loc foarte rar, deoarece cele două gene sunt localizate
foarte aproape una de alta pe cromozomul X, în acest caz apărând petele simple.
Crossing-over-ul somatic poate avea loc atât între cromozomii sexului
cât şi între cromozomii autozomi.
Crossing-over-ul mitotic a fost pus în evidenţă şi la unele
microorganisme, cum ar fi la Aspergillus nidulans. La această ciupercă hifele sunt
haploide însă, uneori hifele a două suşe pot fuziona şi dau naştere la un
heterocarion, iar după unirea nucleilor rezultă spori diploizi care pot fi izolaţi.
Aceşti spori diploizi pot fi heterozigoţi pentru o anumită genă, şi ca urmare, între
anumite gene se poate produce fenomenul de crossing-over. De exemplu, la
această ciupercă s-a identificat o mutantă care determină rezistenţa la acriflavină
(Acr), substanţă ce provoacă moartea tipului sălbatic. (acr+).
Indivizii heterozigoţi (acr+/Acr) sunt parţial rezistenţi la acriflavină,
deoarece gena mutantă Acr este semidominantă asupra tipului sălbatic (acr+).
Dacă a avut loc fenomenul de crossing-over mitotic (la indivizii diploizi), pot
apare indivizi cu genotipul Acr/Acr, ce sunt rezistenţi la acriflavină. În acest mod,
dacă în mediul de cultură se va adăuga acriflavină, se vor îndepărta uşor toate
celelalte tipuri, selectându-se numai recombinaţii, oricât de rar ar apărea.
J. H. Taylor (1957) folosind metoda autoradiomicrografiei la planta
Bellevalia romana (2n=8) a dovedit citologic existenţa crossing-over-ului mitotic.
Pentru aceasta, a ţinut rădăcinile tinere ale acestei plante timp de 8 ore în soluţie
nutritivă în care a adăugat timidină marcată cu tritiu (H3). Apoi, rădăcinile au fost
scoase şi puse într-un mediu fără timidină marcată, adăugându-se colchicină, care
blochează diviziunea celulelor, dar nu şi a cromozomilor. În felul acesta s-au
determinat câte diviziuni ale cromozomilor au avut loc.
J. H. Taylor a constatat că în prima metafază după scoaterea rădăcinilor
din mediul marcat, ambii cromozomi ai unei perechi erau radioactivi. În a doua
diviziune unul era marcat, iar perechea sa nu. La unii cromozomi care erau în
întregime radioactivi erau segmente terminale neradioactive, dovedind un schimb
de segmente între cromozomi.
Crossing-over-ul intragenic. În concepţia geneticii clasice, genele sunt
unităţi elementare ale eredităţii, care sunt, în acelaşi timp, unităţi funcţionale şi de

158
recombinare. În acest caz, nu se poate pune problema subunităţilor de genă care
să poată fi schimbate prin crossing-over.
Cercetările ulterioare, efectuate după anul 1950, au evidenţiat cazuri în
care genele se comportă ca şi cum ar fi alcătuite din mai multe subdiviziuni
denumite subgene.
La microorganisme s-a demonstrat că crossing-over-ul poate avea loc şi
în interiorul genei, în diferiţi subloci ai acesteia, numindu-se, în acest caz,
crossing-over intragenic. Avantajul utilizării în diferite cercetări a
microorganismelor, derivă din faptul că, se pot studia într-un timp scurt un număr
enorm de indivizi, de ordinul milioanelor.
Un caz bine studiat este bacteriofagul T4, fag ce parazitează unele suşe
ale bacteriei Escherichia coli (S. Benzer, 1955). La acest bacteriofag, genele
mutante, adiacente, r II A şi r II B, determină un ciclu de viaţă mai scurt al
acestuia determinând plaje mai mari de liză (zone cu bacterii distruse) decât tipul
sălbatic. Notarea cu r, arată că genele respective determină liza rapidă a celulei
gazdă.
Bacteriofagul T4 de tip normal, poate parazita atât pe suşa B cât şi pe
suşa K.12 (λ) de E. coli. Bacteriofagii cu genele mutante r II nu pot creşte decât
pe suşa B. În cazul unor infecţii simultane ale suşei K.12 (λ) cu ambele mutante
ale genei r II, numai tipul sălbatic provenit din recombinarea celor două gene,
poate infecta bacteria. În acest caz, chiar dacă frecvenţa indivizilor recombinaţi
este de 1/10.000.000 ei pot fi uşor identificaţi.
La genele r II A şi r II B s-au identificat peste 3000 de mutante, folosite
pentru evidenţierea crossing-over-ului intragenic. Pentru a determina existenţa
crossing-over-ului intragenic se procedează astfel: cu două mutante r II A ale
fagului T4 se infectează simultan suşa B de E. coli, iar între ele se produce
crossing-over-ul intragenic.
Bacteriofagii rezultaţi se folosesc pentru infectarea suşei K.12 (λ). În
urma acestei infecţii se vor putea identifica bacteriofagii cu gene de tip normal,
deoarece numai ei pot creşte pe suşa K.12 (λ). Identificarea a 1000-1500 de
recombinaţii a demonstrat existenţa crossing-over-ului intragenic, putându-se
alcătui şi harta genetică a regiunii r II.
Se pune întrebarea: de ce se consideră că genele r II A şi r II B sunt
diferite? Acest lucru poate fi dedus din următoarea experienţă: dacă se infectează
suşa K.12 (λ) simultan cu T4 r II A şi T4 r II B, rezultă descendenţi, în timp ce,
dacă această suşă este infectată separat cu două mutante T4 r II A sau T4 r II B, nu
se produc descendenţi, din cauza frecvenţei foarte mici a recombinărilor
intragenice. În concluzie, genele r II A şi r II B determină funcţii diferite, ambele
însă necesare pentru reproducerea bacteriofagului T4 pe suşa K.12 (λ). Testul prin
care se dovedeşte că două mutante aparţin aceleiaşi gene sau unor gene diferite, se
numeşte test de complementaţie.
Crossing-over-ul intragenic s-a pus în evidenţă şi la organismele
superioare: la Drosophila melanogaster s-a descoperit că locii white, forked şi
lozenge din cromozomul X, locusul star din cromozomul II, sunt complecşi, fiind
159
alcătuiţi din mai multe subgene. De asemenea, loci complecşi au fost identificaţi
la porumb, bumbac, şoarece, om şi la alte specii.

7.7. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ

CROSSING-OVER-UL

Stabilitatea structurală a cromozomilor şi a locilor ce ocupă poziţii bine

definite fac ca linkage şi crossing-over-ul să se manifeste ca fenomene constante
de la o generaţie la alta, putându-se afirma că cele două fenomene sunt controlate
genetic.
Ca orice proces genetic, crossing-over-ul este supus influenţei a două
categorii de factori: interni şi externi. Dintre factorii interni studiaţi până acum
sunt: sexul, structura cromozomilor, aberaţiile cromozomice şi numerice, vârsta
organismului, iar dintre factorii externi: temperatura, nutriţia.
Sexul. Cercetările efectuate de C. B. Bridges (1933) la Drosophila
melanogaster, au evidenţiat faptul că la masculi, fenomenul de crossing-over nu
se produce sau este foarte rar. Lipsa crossing-over-ului a fost semnalată şi la
Bombyx mori, la sexul femel, care este heterogametic XY.
Absenţa crossing-over-ului la sexul heterogametic al unor specii se
datorează faptului că, în procesul de gametogeneză (spermatogeneză şi
ovogeneză), deşi cromozomii omologi fac sinapsă formând bivalenţi, între cele
patru cromatide nu se formează chiasme şi deci nu se poate realiza nici crossing-
over-ul.
La alte specii, la care sexul se realizează cu ajutorul heterozomilor (la
mamifere), s-a constatat că cromozomii se asociază cap-la-cap, în timp ce
autozomii se asociază normal, latură-pe-latură. În acest caz între cromozomii
somatici are loc crossing-over-ul, dar nu şi între cromozomii sexului.
Chiar la organismele la care crossing-over-ul se produce la ambele sexe,
s-au observat diferenţe privind frecvenţă crossing-over-ului de la un sex la altul.
În aceste organisme, de obicei, la sexul heterogametic, frecvenţa crossing-over-
ului este mai mică. La unele plante monoice sau dioice s-au observat diferenţe
între sexe, în ceea ce priveşte frecvenţa crossing-over-ului. Astfel, la porumb,
frecvenţa acestuia este mai mare la gameţii masculi.
În ceea ce priveşte structura cromozomilor, frecvenţa crossing-over-
ului este influenţată de poziţia centromerului şi localizarea heterocromatinei. În
regiunea centromerului frecvenţa crossing-over-ului este redusă, datorită
interferenţei manifestate de centromer asupra genelor din vecinătatea sa şi datorită
faptului că genele sunt foarte apropiate una de alta. Tot în zona centromerului sunt
prezente zonele heterocromatice ale cromozomului, care reduc schimbul de gene
între cromozomii omologi.
Aberaţiile cromozomice şi în special inversia şi translocaţia, precum şi
unele tipuri de poliploidie, determină o modificare a frecvenţei crossing-over-ului.
Procentul de crossing-over depinde şi de vârsta organismului. Astfel, la
Drosophila, după ce femelele au atins maturitatea sexuală, în următoarele două

160
zile, frecvenţa crossing-over-ului a atins valoarea maximă, iar după 10-11 zile,
frecvenţa acestuia este minimă.
Dintre factorii externi, un rol important în modificarea frecvenţei
crossing-over-ului îl are temperatura. Efectuându-se diferite hibridări între
diferite mutante la Drosophila şi crescându-se descendenţii în condiţii diferite de
temperatură, s-a putut constata că la unii cromozomi sau chiar la unele segmente
cromozomice frecvenţa crossing-over-ului se modifică. Astfel, după Grubard
(1932) (citat de T. Crăciun, 1978), unele regiuni ale cromozomului II de la
Drosophila formează mai multe recombinări la temperatura 14-160C, iar în alte
regiuni, la temperatura de 25-300C.

7.8. HĂRŢILE CROMOZOMICE

Tezele teoriei cromozomice a eredităţii au constituit baza teoretică şi

practică pentru elaborarea hărţilor cromozomice sau genetice.
Hărţile cromozomice constituie reprezentarea grafică a cromozomilor
şi a genelor care alcătuiesc diferite grupe de linkage, genele fiind plasate pe
cromozomi la distanţe relative exprimate în procente de crossing-over.
Alcătuirea hărţilor cromozomice presupune trei etape de lucru:
- obţinerea mutantelor de la caracterul normal sau sălbatic;
- stabilirea grupelor de linkage;
- determinarea ordinii şi distanţelor dintre gene în cadrul fiecărei grupe
de linkage.
După ce s-au realizat un număr cât mai mare de forme mutante, genele
respective se repartizează în grupe de înlănţuire. Pentru a stabili aceste grupe se
efectuează un număr mare de încrucişări şi retroîncrucişări între indivizi normali
şi mutanţi sau între indivizi mutanţi. Dacă segregarea se realizează după
raporturile mendeliene, se trage concluzia că genele respective se găsesc în grupe
diferite de înlănţuire, iar dacă în urma retroîncrucişărilor se obţin în proporţie mai
mare fenotipurile parentale, între genele respective se manifestă linkage, complet
sau incomplet, deci ele sunt plasate în acelaşi cromozom.
Pentru determinarea ordinii şi distanţei dintre gene s-a plecat de la
constatarea că frecvenţa crossing-over-ului este o funcţie direct proporţională cu
distanţa dintre gene. Distanţele dintre gene se exprimă în unităţi de recombinare,
denumite unităţi Morgan sau morganide. Fiecare unitate de recombinare
corespunde cu 1% crossing-over, iar 1% crossing-over este egal cu 1 unitate de pe
harta cromozomică.
De exemplu, dacă la Drosophila melanogaster se consideră trei gene
mutante recesive, b - corp negru, vg – aripi vestigiale şi c – aripi îndoite, pentru a
stabili distanţa dintre ele şi ordinea lor pe cromozom, se fac următoarele
încrucişări: indivizii normali cu indivizi ce prezintă mutaţiile b şi c, rezultând un
procent de 27% crossing-over, indivizi normali cu indivizi ce prezintă mutaţiile c
şi vg în urma căreia au rezultat 8,5% indivizi recombinaţi. Se poate afirma că
distanţa dintre locii b şi c este de 27 unităţi iar între locii c şi vg distanţa este de

161
8,5 unităţi. Pentru a determina poziţia genei vg faţă de celelalte gene este
obligatorie şi a treia încrucişare, între indivizi normali şi indivizi cu genele b şi
vg, caz în care frecvenţa crossing-over-ului a fost de 18,5%, deci distanţa dintre
aceşti loci este de 18,5 unităţi pe harta genetică, ca în schema de mai jos:

În acest caz, gena vg este plasată între genele b şi c, deoarece dacă ar fi

fost plasată dincolo de gena c ar fi trebuit să se obţină un procent de crossing-over
de 35,5%.
Când două gene de pe acelaşi cromozom sunt situate al distanţă mai
mare, între ele poate apare crossing-over-ul dublu, care reduce frecvenţa crossing-
over-elor simple. Atunci când într-un punct al cromozomului are loc un crossing-
over, în vecinătatea sa, probabilitatea ca să se producă un alt crossing-over se
reduce, iar fenomenul a primit denumirea de interferenţă. S-a constatat că dacă
distanţa dintre două gene este de minimum 12 unităţi de recombinare
(morganide), în acest segment de cromozom nu mai are loc un alt crossing-over.
În alcătuirea hărţilor cromozomice s-a constat că există o diferenţă între valoarea
reală a crossing-over-ului şi cea calculată statistic. Această diferenţă se apreciază
cu ajutorul coeficientului de coincidenţă, care este raportul dintre valoarea
experimentală a crossing-over-ului şi cea teoretică. Coeficientul de coincidenţă
are valori cuprinse între 0 şi 1 şi este o valoare inversă interferenţei: are valoarea
maximă (1) când interferenţa este absolută şi valoarea minimă (0) când
interferenţa este mare.
Prima hartă cromozomică s-a întocmit la Drosophila melanogaster iar
apoi la Zea mays, Antirrhinum majus, Lathyrus odoratus, Hordeum vulgare etc.
În figura 7.6. sunt redate parţial hărţile cromozomice la Drosophila melanogaster
şi Zea mays.
Frecvenţa crossing-over-ului nu poate depăşi valoarea maximă de 50%.
Dacă se observă cele două hărţi cromozomice, se constată că pe hartă apar şi
distanţe mai mari de 50 unităţi. Acest lucru se explică astfel: între genele
îndepărtate apar crossing-overe duble şi în acest caz distanţele mari se calculează
prin însumarea distanţelor mai mici dintre genele intermediare.
În concluzie, distanţa dintre gene figurată pe harta cromozomică nu
corespunde cu procentul de crossing-over decât în cazul genelor apropiate între
care nu pot avea loc crossing-overe duble.

162
 Fig. 7.6. Hărţi cromozomice: a-la Drosophila melanogaster (după Bridges);
b-la Zea mays (după Rhoades)

7.9. HĂRŢILE CITOLOGICE

Localizarea genelor pe cromozomi s-a putut stabili prin determinarea

procentului de crossing-over, alcătuindu-se hărţile cromozomice. Se pune
întrebarea dacă nu se pot localiza genele pe cromozom, folosind elementele de
structură ale acestuia, mai precis, diferenţele de structură ce apar de-a lungul lui şi
care să corespundă genelor. Acest lucru a devenit posibil prin descoperirea şi
studierea cromozomilor gigantici din celulele glandelor salivare ale larvelor de
Drosophila melanogaster, deoarece au dimensiuni mari şi pot fi studiaţi uşor în
interfază.
La aceşti cromozomi, s-au evidenţiat microscopic o serie de benzi
transversale, unele heterocromatice (dense) şi altele eucromatice (clare). La nivel
molecular, cromozomii gigantici pot fi priviţi ca o multiplicare de câteva sute sau
mii de ori a macromoleculei de ADN, locii suprapunându-se în paralel şi deci, un
locus de pe aceşti cromozomi reprezintă o amplificare a unicului locus de pe fibra
de ADN din cromozomii somatici. Acest lucru a permis studierea amănunţită a
163
cromozomilor gigantici, la care s-au identificat peste 5000 de benzi transversale,
iar fiecare fiind alcătuită din 16 puncte. Localizarea acestor benzi este constantă
pe cei patru cromozomi, fapt ce a permis identificarea şi numerotarea lor.
Lungimea totală a cromozomilor gigantici (1180 µ) a fost împărţită în
100 de diviziuni, repartizate astfel: cromozomul I, 0 – 20 diviziuni; cromozomul
II, 20 – 60 diviziuni; cromozomul III, 60 – 100 diviziuni. Cromozomul IV fiind
foarte mic nu a intrat în această împărţire. Fiecare diviziune a fost împărţită în
şase subdiviziuni notate cu literele: A, B, C, D, E, F. Fiecare subdiviziune
cuprinde un anumit număr de benzi transversale.
C. B. Bridges (1944) a stabilit o corespondenţă între genele localizate pe
cromozomii obişnuiţi şi benzile transversale de pe cromozomii gigantici (figura
7.7.).
Distanţa dintre genele de pe harta cromozomică şi cea citologică nu
coincide întotdeauna, mai ales în regiunile centromerice.
Hărţile genetice au o importanţă deosebită din punct de vedere teoretic
şi practic. Elaborarea hărţilor genetice a permis să se cunoască o serie de aspecte
cum ar fi: neomogenitatea funcţională liniară a cromozomilor, explicarea unor
aberaţii cromozomice, importanţa genetică a fiecărui cromozom, în funcţie de
tipul genelor şi numărul lor.
Cunoaşterea precisă a locilor genelor pe cromozomi deschide
perspective mari în cunoaşterea modului de transmitere a unor caractere şi în
modificarea constelaţiei genetice a organismelor pin metode de manipulare a
materialului genetic.

Fig. 7.7. Segment din harta citologică a cromozomului x la

Drosophila melanogaster

164
 CAPITOLUL 8

DETERMINISMUL GENETIC AL SEXULUI

Moto:
"Cei doi părinţi divorţează în celulele sexuale ale copilului"
Carl Sagan

8.1. GENERALITĂŢI

Sexualitatea a apărut pe o anumită treaptă a evoluţiei plantelor şi

animalelor, prezentând o serie de avantaje: asigură reproducerea organismelor,
recombinarea genetică, vigoarea hibridă a descendenţei şi trecerea de la starea
haploidă la cea diploidă. Aspectele pe care le ridică acest domeniu al biologiei
sunt pe cât de variate, pe atât de complexe. Este vorba de biologia, de
transmiterea şi diferenţierea sexului, precum şi de posibilitatea de dirijare a
raportului dintre sexe.
Determinarea şi dirijarea sexelor prezintă un interes deosebit pentru
practică. Deşi s-a lucrat mult în direcţia găsirii unor posibilităţi pentru a putea
dirija raportul dintre sexe, s-au făcut puţine progrese. Cât de important ar fi pentru
noi să putem dirija raportul dintre sexe la plante sau animale, după necesităţi de
ordin economic? Să putem, de exemplu, reduce la animale numărul de masculi,
mărind numărul de femele în scopul înmulţirii mai rapide a acestui sex (pentru
producţia de lapte, ouă ş.a.). Pentru plantele de cultură ar prezenta importanţă, de
exemplu, transformarea unor plante dioice în plante monoice sau invers.
Diferenţierea sexelor, atât în regnul vegetal cât şi animal este strâns
legată de complementul cromozomic, existând şi excepţii. Din punct de vedere al
modului de reproducere, organismele se pot clasifica în:
- organisme unisexuate, cu diferenţe exclusiv masculină şi feminină;
- organisme bisexuate (hermafrodite) cu diferenţiere ambigenă, care
produc atât gameţi masculi cât şi femeli;
- organisme pseudohermafrodite cu diferenţiere ambigenă, care, deşi
posedă organe pentru reproducerea gameţilor de ambele sexe, produc gameţi
numai de un sex.
Sub aspectul diferenţierii sexuale, lumea vie este atât de variată, încât o
încercare de clasificare a lor nu este chiar atât de uşoară.
Deosebirea dintre sexe se numeşte gonochorism, fiind implicate două
categorii de caractere: caracterele sexuale primare şi caracterele sexuale
secundare. Primele sunt datorate prezenţei gonadelor, care produc un anumit tip
de celule sexuale, diferite la mascul faţă de femelă şi anexele glandelor sexuale
(caractere legate de sex). Caracterele sexuale secundare sunt diferenţierile
morfologice şi fiziologice dintre sexe; sunt determinate de hormonii secretaţi de
165
glandele sexuale şi nu asigură direct procesul gametogenezei, dar au un anumit rol
în reproducerea sexuată.
Caracterele sexuale secundare, spre deosebire de cele primare, apar într-
o anumită perioadă, în cursul dezvoltării individuale. Totalitatea caracterelor
sexuale care generează deosebirile dintre cele două sexe, poartă numele de
dimorfism sexual.
Dimorfismul sexual este mai accentuat la organismele inferioare decât
la cele superioare. Un caz interesant este viermele marin Bonellia viridis: femela
are corpul de forma unui sac, cu o prelungire sub formă de trompă şi o lungime de
aproximativ 30 cm; masculul are forma unui filament de 1-2 mm şi trăieşte ca
parazit în esofagul sau oviductul femelei.
În general, la speciile inferioare şi la unele insecte, femela este mai bine
dezvoltată decât masculul. La peşti şi reptile, dimorfismul sexual este aproape
imperceptibil. El se accentuează în favoarea masculului la vertebratele superioare.
La păsări, deosebirile sunt determinate de culoare, formă, mărime etc.; la
mamifere aceste deosebiri se referă la mărime, păr, coarne etc.

8.2. TEORIA GENETICĂ A DETERMINĂRII SEXULUI

Determinismul genetic al sexelor are loc în cursul ontogeniei

organismului, în diferite faze ale ciclului de înmulţire. Se cunosc trei tipuri de
determinism: progamic, singamic şi epigamic.
Tipul progamic are loc în organismul matern odată cu procesul de
maturare a ovulului. La unele animale, cum ar fi, de exemplu, Rotataria,
Philoxera vastatrix şi Dinophylus, din ovule mari se dezvoltă femele, iar din cele
mici masculi.
Mai răspândit este tipul singamic la care determinarea sexului are loc în
momentul fecundării (peşti, păsări, mamifere ş.a.).
La tipul epigamic determinarea sexului are loc după procesul de
fecundare, în timpul dezvoltării individuale a organismelor (Bonellia viridis ş.a.).

8.2.1. Determinismul cromozomic al sexelor

Observaţiile cu privire la proporţia dintre sexe, atât la plante cât şi la

animale, au dus la acumularea de date, din care s-a dedus că în natură indivizii
masculi şi femeli sunt în număr aproximativ egal.
Chiar din perioada mendeliană s-a încercat stabilirea unei legături între
segregarea caracterelor şi segregarea indivizilor după sex. S-a constatat că
segregarea indivizilor după sex, care este aproape 1:1, corespunde cu segregarea
de tip Zea, când se încrucişează o formă homozigotă recesivă aa cu o formă
heterozigotă Aa.
Într-adevăr, în experienţa lui C. Correns, cu plante din genul Mirabilis s-
au obţinut următoarele rezultate: Mirabilis jalapa cu flori albe încrucişată cu
Mirabilis jalapa cu flori roşii au dat în F1 plante cu flori de culoare roză, care
posedă cuplul de gene Aa. Aceste plante produc la rândul lor gameţi de tipul A şi
166
a, în mod egal pentru ambele sexe. În F2 se obţin indivizi homozigoţi pentru
culoarea roşie şi albă şi indivizi heterozigoţi pentru culoarea roz în proporţie de
1 AA : 2 Aa: 1 aa. La încrucişarea dintre indivizii heterozigoţi Aa din F2 cu
indivizii homozigoţi aa se obţin 50% plante cu flori roze şi 50% plante cu flori
albe. Segregarea se face deci după raportul de 1 Aa : 1 aa. Conform legilor
mendeliene, genele A şi a trebuie să se afle în aceeaşi pereche de cromozomi,
pentru ca să aibă loc o astfel de segregare.
Prin analogie, s-a dedus că şi la segregarea indivizilor după sex, unul
este heterogametic, iar altul homogametic. Cercetările lui C. Correns (1907) cu
plante din genul Brionia şi ale lui D. Dankaster (1906) cu fluturele Abraxas
grossulariata au confirmat această presupunere.
La sfârşitul secolului trecut, cercetându-se meioza la unele insecte, s-a
constatat că există o distribuire neuniformă a cromozomilor (spermatozoizii aveau un
număr inegal de cromozomi). Această repartiţie inegală a substanţei cromatice în
unele celule germinale a fost sesizată de Henking (1891), Mac Clung (1901), Castle
(1903) şi Wilson (1905-1940). Ei şi-au exprimat totodată părerea că cromozomul
impar, deosebit ca formă şi mărime, este implicat în determinarea sexelor.
Repartiţia inegală a substanţei cromatice duce la stabilirea raportului de
1:1 între sexe, iar mecanismul de distribuire inegală a cromozomilor este o
problemă ereditară. Din cauza distribuirii inegale a cromozomilor, în meioză nu
toţi au pereche sinaptică. Cromozomul unic migrează singur la unul din polii
celulei fără ca la celălalt pol să meargă omologul său. Din această cauză se nasc
celule sexuale cu un număr par sau impar de cromozomi.
Cromozomii sexului pot alcătui în
celulele somatice perechi în care unul să fie
diferit sau la fel cu celălalt: la Drosophila
unul este drept, iar celălalt puţin curbat.
Cromozomii normali au fost notaţi cu litera
X, iar cei curbaţi cu Y (figura 8.1).
Fig. 8.1. Cariotipul la Drosophila
melanogaster pentru ambele sexe

Sexul care are cei doi cromozomi sexuali identici s-a notat cu XX, iar
celălalt, la care ei sunt inegali, cu XY sau XO când Y lipseşte. În procesul de
gametogeneză sexul XX formează un singur tip de gameţi (cu cromozomul X) şi
este denumit sex homogametic, iar sexul XY sau XO formează două tipuri de
gameţi (cu cromozomul X sau Y sau cu cromozomul X şi fără cromozomul sexual
Y) şi este denumit heterogametic.
Se cunosc două tipuri principale de determinare cromozomică a sexelor:
tipul Drosophila şi tipul Abraxas.
Tipul Drosophila. Aşa cum arată şi numele, acest tip cromozomic de
determinare a sexului a fost studiat mai întâi la Drosophila. El se întâlneşte însă şi
la alte insecte, viermi, moluşte, echinoderme, peşti, batracieni, mamifere şi la
unele plante.

167
 La organismele ce se încadrează în acest tip de determinare a sexului,
când are loc reducerea cromatică în timpul maturaţiei celulelor sexuale, toate
ovulele primesc un cromozom X, pe când spermatozoizii, 50% primesc
cromozomul X, iar 50% cromozomul Y. Oul ce va rezulta din fecundare cu un
spermatozoid ce posedă cromozomul X va fi femel (XX), pe când din ovulul
fecundat de un spermatozoid cu cromozomul Y va rezulta un mascul (XY).
Schematic, aceasta se poate reprezenta în felul următor:
P1 ♀ XX X ♂ XY
Gameţi X X şi Y
F1 ♀ XX şi ♂ XY
Tipul Drosophila cuprinde trei subtipuri:
- Subtipul Lygaeus, la care femela posedă doi cromozomi XX, iar
masculul, unul X şi altul Y. Este de fapt tipul clasic, cunoscut sub numele de tipul
Drosophila;
- Subtipul Protenor, la care femela posedă cei doi cromozomi XX, iar
masculul un singur X. Se întâlneşte la ortoptere, miriapode, la viermii nematozi ş.a.;
- Subtipul Ascaris, la care femelele posedă doi cromozomi XX, iar
masculii un singur X care nu este independent ci ataşat autozomilor.
Tipul Abraxas - numele vine de la genul de fluturi la care s-a descoperit
şi studiat acest tip de determinare a sexului. În acest caz, sexul femel este
heterogametic XY, iar cel mascul homogametic XX. Femelele (XY) formează
ovule cu X şi ovule cu Y, în timp ce masculii un singur fel de spermatozoizi care
primesc câte un cromozom X. După cum spermatozoidul, care posedă un
cromozom X, va întâlni un ovul cu X sau Y va lua naştere un mascul (XX) sau o
femelă (XY).
Determinarea schematică a sexului se poate nota astfel:
P1 ♀ XY X ♂ XX
Gameţi X şi Y X
F1 ♀ XY şi ♂ XX
Tipul Abraxas cuprinde şi el două subtipuri:
- Subtipul clasic descris mai sus, la care femelele sunt heterogametice
XY şi masculii homogametici XX;
- Subtipul deficiens – la sexul femel lipseşte cromozomul Y şi rămâne
un singur X; masculii posedă cromozomii XX;
Acest tip de determinare al sexului îl întâlnim la păsări, fluturi, frag ş.a.
şi este mult mai rar decât primul. Se mai numeşte şi tipul pasăre.
Aceste două tipuri de determinare cromozomică a sexului au fost
studiate mai bine. În afară de ele au mai fost descrise şi alte tipuri întâlnite mai
rar. Astfel, la unele insecte au fost descrise până în prezent un număr mare de
subtipuri.

8.3. SEXUL ÎN CAZUL ÎNMULŢIRII PARTENOGENETICE

S-a arătat anterior ce se înţelege prin partenogeneză: dezvoltarea din
ovul a unui individ, fără o fecundare prealabilă. S-a arătat, de asemenea, că la
168
albină, din ovulele nefecundate rezultă masculi, iar din cele fecundate regine
(mătci) şi albine lucrătoare.
Determinarea sexului în cazul de faţă se face prin întreaga serie de
cromozomi autozomi: n = ♂, 2n = ♀. În procesul de formare a celulelor sexuale,
reducerea numărului de cromozomi se face numai la femele, de la 32 la 16.
Pentru partenogeneză, determinarea sexului pentru femele s-a numit
diplogenotipică, iar pentru masculi haplogenotipică.

8.4. DETERMINISMUL GENETIC AL SEXULUI LA PLANTE

Majoritatea plantelor superioare sunt hermafrodite, iar formarea

elementelor sexuale este dictată de genele care se găsesc pe cromozomii
autozomi.
La Zea mays, plantă tipic unisexuat monoică, s-au identificat mai multe
gene care determină sexul. W. R. Singleton şi D. F. Jones (1930) au identificat
gena ms1 situată pe cromozomul 6, ce determină androsterilitatea. Studiile
ulterioare de genetică a porumbului au avut ca rezultat descoperirea altor gene
implicate în determinarea sexului: - gena normală Ts determină formarea
paniculului normal în timp ce gena recesivă mutantă ts în stare homozigotă (tsts),
inhibă formarea florilor mascule, paniculul transformându-se într-o inflorescenţă
cu flori femele; - gena Sk, controlează formarea pistilului, alela sk în stare
homozigotă (sksk) inhibă formarea acestuia; - gena Ba răspunde de formarea
ştiuletelui, iar alela sa, ba, în stare homozigotă (baba) supresează formarea
ştiuletelui.
Prin combinarea acestor gene pot rezulta o serie de genotipuri şi
fenotipuri, unele având importanţă deosebită în procesul de ameliorare a
porumbului. De exemplu, genotipul Ts2ts2sksk produce plantă masculă cu panicul
normal, ştiulete steril, fără pistile; genotipul Ts2Ts2baba, plantă masculă cu
panicul normal dar fără ştiulete; ts2ts2sksk, plantă femelă cu pistile în panicul şi
ştiulete fără pistile; ts2ts2baba – plantă femelă cu pistile în panicul şi fără ştiulete.
Dioicizarea plantelor monoice poate avea o importanţă teoretică şi
practică deosebită.
La plantele dioice însă, mecanismul care asigură determinarea sexelor,
separate pe indivizi, deosebiţi, este asemănător animalelor. La baza acestuia stă
prezenţa cromozomilor sexului, descoperiţi pentru prima dată de C. E. Allen
(1917) la specia de muşchi dioică Sphaerocarpus donelli. Indivizii femeli posedă
în celulele somatice 14 cromozomi autozomi şi cromozomii sexului XX, în timp
ce masculii 14 cromozomi autozomi şi cromozomii sexului XY.
Mai târziu, cromozomii sexului au fost puşi în evidenţă şi la plantele
superioare, cum sunt: Melandrium album, Humulus lupulus, Elodea gigantea,
Rumex acetosella ş.a.
În ceea ce priveşte repartizarea cromozomilor sexului la cele două sexe,
plantele se pot clasifica în mai multe categorii. După Westergaard (1958)
mecanismele determinării sexelor se pot încadra în următoarele tipuri:

169
 - Plante cu sexul mascul heterogametic (XY) şi sexul femel homogametic
(XX), situaţie întâlnită la tipul Drosophila. Din acest tip fac parte specii ca:
Melandrium album, Cannabis sativa, Humulus lupulus ş.a.;
- Plante cu sexul mascul heterogametic (XO) şi sexul femel homogametic
(XX) întâlnit la speciile Discorea sinuata, Vallisneria spiralis ş.a.;
- Plante cu sexul mascul heterogametic, cu un cromozom în plus faţă de cel
femel, întâlnit la speciile Phoradendron villosum, Phoradendron flavescens ş.a.;
- Plante cu sexul femel heterogametic (XY) şi sexul mascul homogametic
(XX) aparţinând speciei Fragaria elatior.
- Plante cu sexul mascul heterogametic şi sexul femel homogametic cu
un cromozom sexual compus din mai mulţi cromozomi legaţi sub formă de lanţ
cu formula XY1Y2 şi XX, întâlnit la speciile Humulus japonicus, Rumex
hastatulus ş.a..
Faţă de cele arătate mai sus, trebuie menţionat că unisexualitatea
plantelor superioare nu este absolută. O analiză în acest sens a fost făcută de C.
Correns (1907) folosind două specii de Bryonia: B. dioica cu sexul femel XX şi
sexul mascul XY şi B. alba, hermafrodită, cu formula XX.
Din încrucişarea intraspecifică a plantelor femele de Bryonia dioica cu
plantele mascule de Bryonia dioica a obţinut raportul de 1:1 (plante femele :
plante mascule). Aceasta a dus la concluzia că la Bryonia dioica un sex este
homogametic şi altul heterogametic.
Încrucişând Bryonia alba (hermafrodită) ca formă maternă cu Bryonia
dioica, ca formă paternă, a obţinut în descendenţă plante dioice în raport de 50%
plante femele şi 50% plante mascule. Din încrucişarea inversă, folosind Bryonia
dioica ca formă maternă şi Bryonia alba ca formă paternă, au rezultat aproape
exclusiv numai plante femele.
Rezultatele acestor încrucişări demonstrează că la Bryonia dioica sexul
femel este homogametic, iar cel mascul heterogametic.
Spre deosebire de animale, şi în special la animalele superioare, unde
există o strictă determinare a sexelor, la plantele superioare există specii dioice la
care raportul de segregare între sexe variază în limite relativ mari. Aşa de
exemplu, la Humulus japonicus sau la Humulus lupulus predomină indivizii
femeli. La cânepă, în anumite condiţii, apare fenomenul de dublă sexualitate.
Raportul dintre sexe poate fi favorabil unuia sau altuia dintre ele. Analizându-se
inflorescenţele la cânepă s-a constatat că plantele mascule pot forma şi flori
femele sau diferite forme tranzitorii între cele două sexe.

8.5. DETERMINISMUL GENETIC AL SEXULUI

LA ORGANISMELE INFERIOARE

Organismele inferioare, vegetale sau animale, sunt supuse unor

mecanisme diferite de determinare a sexelor, fie subordonate reproducerii sexuate
sau asexuate, fie ambelor. Ca urmare, există diverse tipuri de sexualitate, ceea ce
atestă faptul că la aceste organisme mecanismul este mai puţin specializat.

170
 La Paramecium aurelia coexistă reproducerea asexuată cu cea sexuată.
Conjugarea are loc prin formarea unei punţi de citoplasmă între doi parameci, prin
care se face schimbul de nuclei. La Paramecium bursaria există mai multe tipuri
care se pot încrucişa între ele prin conjugare, sexualitatea în cazul de faţă fiind
numită sexualitate multiplă.
La alga Chlamydomonas eugametos, între gameţii care sunt morfologic
identici, există diferenţe din punct de vedere sexual. Aceste diferenţe sunt
determinate de substanţa chimică dimetilcrocetina, care are izomeri în diferite
concentraţii. Aceste concentraţii duc la formarea a opt tipuri de gameţi care se pot
fecunda între ei, fenomen numit sexualitate relativă.
Tot la genul Chlamydomonas există şi specii la care gameţii sunt
diferenţiaţi morfologic, cei masculi mobili şi cei femeli imobili.
La plantele şi animalele inferioare există o întreagă gamă de forme de
sexualitate cu diferite forme de tranziţie între înmulţirea sexuată şi asexuată.
La bacterii, fenomenul de conjugare care are loc între indivizi "masculi"
notaţi cu F+ şi indivizii “femele” notate cu F-, F reprezintă factorul de fertilitate şi
pentru conjugare trebuie să fie prezent în mod obligatoriu în celulele mascule.
Cromozomii sexului pot îndeplini următoarele funcţii genetice:
- cromozomul X poate avea gene care se găsesc localizate numai în
zonele heterologe şi care nu conjugă cu cromozomul Y. Aceste gene pot fi
considerate total înlănţuite cu sexul.
- cromozomul Y posedă gene care sunt localizate numai în porţiunile
sale heterologe şi care nu conjugă cu cromozomul X. Aceste gene sunt total
înlănţuite cu sexul mascul şi se numesc holandrice, moştenindu-se numai pe linie
masculă.
- cromozomii X şi Y pot avea gene care se găsesc localizate în zonele
lor omogene, zone care pot realiza sinapsa cromozomică putând fi parţial
înlănţuite cu sexul.

8.6. TEORIA CANTITATIVĂ A DETERMINĂRII SEXULUI

Cercetările au arătat că în determinarea sexului un rol important îl pot

avea şi autozomii. C. B. Bridges (1925) a descoperit întâmplător o femelă
triploidă de Drosophila melanogaster. Încrucişând-o cu un mascul normal obţine
în descendenţă o gamă de indivizi cu diferite raporturi între numărul de autozomi
(A) şi heterozomi (X). În tabelul 8.1. sunt redate aceste rezultate.
Analizând acest tabel, se constată lipsa de importanţă a cromozomului Y
în determinarea sexului la Drosophila melanogaster şi faptul că raportul X/A
constituie factorul ce determină sexul. Femelele sunt determinate de raportul 1,0
iar masculii de raportul 0,5. Între raportul de 1,0 şi 0,5 apar intersexe (indivizi cu
caractere de mascul şi femelă). Valorile mai mici de 0,5 (0,33) determină apariţia
supermasculilor, iar raportul mai mare (1,5), apariţia superfemelelor (indivizi cu
organele de reproducere foarte dezvoltate). Concluzia care se poate trage din
aceste cercetări este că la Drosophila melanogaster sexul este determinat de
raportul dintre cromozomii sexului X şi autozomi.
171
 Tabelul 8.1.
Raportul X/A la Drosophila melanogaster şi determinarea sexului
Cromozomi
Sexul Cromozomi sexuali Raportul X/A
autozomi
Superfemelă XXX 2A 1,5
Femelă XX 2A 1,0
Femelă XXY 2A 1,0
Femelă XXX 3A 1,0
Femelă XXXX 4A 1,0
Intersex XXX 4A 0,75
Intersex XX 3A 0,67
Intersex XXY 3A 0,67
Mascul X 2A 0,5
Mascul XY 2A 0,5
Mascul XYY 2A 0,5
Mascul XX 4A 0,5
Supermascul X 3A 0,33
La Melandrium album, specie dioică, raportul dintre cromozomii X şi Y
are importanţă pentru determinarea sexului. Plantele femele au formula 22A +
XX, iar cele mascule 22A + XY. În cazul de faţă, genele pentru determinarea
sexului femel sunt plasate pe cromozomul X, iar cele pentru sexul mascul, pe
cromozomul Y.
Prin tratarea plantelor de Melandrium album cu colchicină, pentru
multiplicarea cromozomilor, s-au obţinut diferite tipuri de plante din punct de
vedere al sexului. În tabelul 8.2. sunt redate aceste tipuri de plante.
Tabelul 8.2.
Raportul X/Y la Melandrium album şi determinarea sexului
Cromozomi Cromozomi Cromozomi Raportul
Sexul
autozomi X Y X/Y
Femel 2A XX - 0,0
Mascul 2A X YY 0,5
2A X Y
Mascul 3A X Y 1,0
4A X Y
Mascul 4A XXX YY 1,5
2A XX Y
Masculi ocazionali cu 3A XX Y
2,0
flori ♂ şi ♀ 4A XX Y
4A XXXX YY
Masculi ocazionali cu 3A XXX Y
3,0
flori ♂ şi ♀ 4A XXX Y
Plante ♀ şi ♂ ocazional
4A XXXX Y 4,0
cu flori ♂ şi ♀
În cazul de faţă, sexul este determinat de prezenţa cromozomului Y care
este aproximativ egal cu patru cromozomi X.
172
 8.7. ANOMALII ÎN EREDITATEA SEXULUI

8.7.1. Ginandromorfismul
Prin ginandromorfism se înţelege însumarea unor caractere de mascul şi
femelă la acelaşi individ. Fenomenul se manifestă destul de rar şi este sesizabil
când părinţii prezintă un pronunţat dimorfism sexual.
După repartiţia spaţială a caracterelor celor două sexe,
ginandromorfismul se poate clasifica în mai multe tipuri:
- lateral, când o jumătate laterală a corpului conţine însuşirile externe şi
organele de reproducere ale sexului femel, iar cealaltă jumătate, însuşirile externe
şi organele de reproducere a sexului mascul;
- antero-posterior, caracterizat prin aceea că partea anterioară a corpului
prezintă caracterele unui sex, iar partea posterioară, caracterele celuilalt sex;
- mozaicat, pe o mare parte din corp organismul prezintă însuşirile unuia
dintre sexe, şi pe mici porţiuni, însuşirile celuilalt sex. Această repartizare
asimetrică poate avea loc în toate părţile corpului: cap, aripi, trunchi etc.
Ginandromorfismul se întâlneşte mai frecvent la Bombyx mori, piţigoi,
fazani, şoareci ş.a. Poate să apară şi în unele încrucişări artificiale la diferite
specii. Astfel, din încrucişarea unor masculi de Drosophila cu ochi albi cu femele
cu ochi roşii poate să apară, în rare cazuri, ginandromorfismul lateral; indivizi ce
posedă jumătate de corp cu caractere de femelă şi cu ochiul roşu, iar cealaltă
jumătate de corp cu caractere de mascul şi cu ochiul alb (figura 8.2).

Cercetările citologice la aceşti indivizi dovedesc că o

jumătate de corp posedă cromozomii XX, iar cealaltă
jumătate numai un singur X (XO). De aceea, pe o
jumătate de corp se găsesc caractere de femelă, iar pe
cealaltă caractere mascule (prezenţa unui singur
cromozom X produce fenotip de mascul). Repartiţia
inegală de substanţă cromatică are loc după fecundare,
în primele faze de diviziune ale oului. Datorită unor
condiţii deosebite unul din cromozomii sexului X care
poartă gena culorii roşii se pierde în una din celulele
fiice. Ca urmare, se naşte o celulă cu un singur X, iar
cea de a doua cu XX.
Dacă eliminarea unuia dintre cromozomii sexului are
loc în una din cele patru celule ale embrionului, atunci
numai ¼ din corpul femelei va avea caractere de
mascul. În procesul de diviziune al oului, cu cât această
pierdere se produce mai târziu, cu atât mai puţin va fi
neprezentată partea cu caractere mascule.

Fig. 8.2. Ginandromorfismul lateral

la Drosophila melanogaster
173
 În afară de pierderea cromozomilor sexuali, mai există şi alte cauze ce
pot determina apariţia ginandromorfismului. Un exemplu a fost descris la
fluturele Bombyx mori. Oul poate conţine doi pronuclei, unul cu cromozomul X,
iar celălalt cu cromozomul Y. Prin fecundarea lor cu spermatozoizi purtători ai
cromozomului X, pot rezulta ginandromorfi laterali (XX/XY)

8.7.2. Intersexualismul
Prin intersexualism se înţelege repartiţia mozaicată a caracterelor
sexuale primare, în descendenţa unor hibrizi. În unele cazuri, variaţiunile merg
atât de departe încât femelele seamănă foarte mult cu masculii şi invers. La
Drosophila se cunosc asemenea forme intersexuale, care sunt triploide.
Spre deosebire de ginandromorfism, intersexualismul se caracterizează
prin însumarea caracterului mozaicat şi nu în mod distinct sau simetric.
Ginandromorfii alcătuiesc un mozaic sexual dezvoltat în suprafaţă, caracterele
sunt alăturate, pe când intersexualii alcătuiesc mozaicuri sexuale dezvoltate în
timp. Organismul îşi începe dezvoltarea având caracterele unui sex dominant, după
care, pe parcursul dezvoltării, şi-o continuă dobândind caracterul celuilalt sex.
Observaţiile care s-au acumulat cu privire la cauzele care duc la apariţia
intersexelor au dus la presupunerea că sexul organismelor poate fi determinat de
mai multe gene ce se află atât în cromozomii sexului cât şi în autozomi şi
dezvoltarea lui poate fi influenţată de condiţiile de mediu. De asemenea, s-a întărit
şi ideea că zigotul are o bisexualitate potenţială care poate evolua într-una din
direcţiile celor două sexe.
Intersexualitatea este explicată prin două teorii: teoria cantitativă (sau a
echilibrului genetic), formulată de C. B. Bridges şi teoria fiziologică
fundamentată de R. Goldschmidt.
Teoria cantitativă a determinării sexului explică apariţia diferitelor
forme sexuale la Drosophila. Intersexele se dezvoltă atunci când raportul X/A are
valoare de 0,67, intermediară raporturilor ce duc la formarea de masculi (0,5) şi
de femele (1,0).
Teoria fiziologică a determinării sexului a fost formulată de R.
Goldschmidt. Punctul de plecare a fost ipoteza că organismele, la începutul
dezvoltării lor, din punct de vedere genetic sunt bisexuate, posedând factorii
ambelor sexe: M pentru sexul mascul şi F pentru sexul femel. Aceşti factori ar
aparţine unor perechi de cromozomi diferiţi.
Cercetările în această direcţie s-au bazat pe unele forme intersexuate
obţinute în urma unor încrucişări reciproce între două specii de fluturi, îndepărtate
geografic: Lymantria dispar (europeană) şi Lymantria japonica (japoneză). S-a
folosit pe rând ca mamă şi ca tată cele două specii:
1. P1 ♀ Lymantria dispar X ♂ Lymantria japonica
F1 ♀ intersexuate ♂ normali
raport 1 : 1

174
 2. P2 ♀ Lymantria japonica X ♂ Lymantria dispar
F1 ♀ normale ♂ normali
raport 1 : 1

Rezultatele obţinute depind de modul în care cele două specii sunt

folosite ca mamă şi ca tată.
Concluzia este că specia europeană este considerată “slabă”, iar cea
japonica “puternică”. Aceasta se bazează pe faptul că femelele speciei europene
când sunt încrucişate cu masculii speciei japoneze, în F1 se dezvoltă indivizi
intersexuaţi de tip femel.

8.8. EREDITATEA CARACTERELOR LEGATE DE SEX

La hibridări, în general, nu are importanţă dacă un caracter homozigot

urmărit se găseşte în autozomii mamei sau tatălui. Autozomii nu afectează într-un
anumit mod segregarea caracterelor în descendenţă.
În cazul în care aceste caractere (gene) se găsesc în cromozomii sexului,
caracterul eredităţii şi al segregării este condiţionat de modul de comportare al
cromozomilor sexului în meioză şi, mai apoi, în procesul fecundării.
Deoarece cromozomul Y este aproape inert – nu conţine gene – genele
care se găsesc în cromozomul X nu au pereche alelică. Ca urmare, distribuirea lor
este legată de distribuirea acestor cromozomi.
Moştenirea caracterelor care sunt localizate în cromozomii sexului se
mai numeşte şi ereditate legată de sex şi ea se comportă diferit după cum
organismele se încadrează în diferite tipuri de determinare a sexelor: Drosophila
sau Abraxas.

8.8.1. Ereditatea legată de sex în cazul heterogamiei

sexului mascul (Drosophila)

Pentru a ilustra în ce constă la organismele care au sexul mascul

heterogametic şi sexul femel homogametic, mecanismul de transmitere a
caracterelor legate de sex, ne vom folosi de o experienţă efectuată de Morgan la
Drosophila.
El încrucişează masculi cu ochi albi (o formă mutantă) cu femele cu
ochi roşii (de tip sălbatic) şi obţine în prima generaţie în proporţii egale, masculi
şi femele cu ochi roşii, caracter dominant, culoarea albă fiind recesivă. Încrucişaţi
între ei, indivizii din F1 produc în F2 o segregare, după sex, 50% femele şi 50%
masculi, iar după caracterul studiat, la 3/4 indivizi cu ochi roşii se obţine 1/4
masculi cu ochi albi (raportul 3:1). Notând cu w+ culoarea roşie a ochilor, cu w
culoarea albă a ochilor, iar cu linii verticale cromozomii sexului, rezultatele sunt
redate în următoarea schemă (figura 8.3 A).
Faptul că în această experienţă apar masculi atât cu ochi roşii cât şi cu
ochi albi, dovedeşte că ei sunt heterogametici şi formează două tipuri de gameţi.
175
 Să vedem ce se întâmplă când se încrucişează femelele cu ochi albi, cu
masculii cu ochi roşii. Segregarea are loc deja în F1, unde se produc toate
combinaţiile posibile. Raportul între sexe pentru culoarea ochilor a fost de 1:1.
Prin încrucişarea între ei a indivizilor din F1, apar în F2 femele şi masculi, 50% cu
ochi roşii şi 50% cu ochi albi (figura 8.3 B).
În experienţele descrise se poate sesiza că genele care determină
culoarea ochilor sunt situate în cromozomii X.

A B
Fig. 8.3. Ereditatea caracterelor cuplate cu sexul (culoarea ochilor)
în cazul heterogamiei sexului mascul
(A-încrucişarea directă; B-încrucişarea reciprocă)

Din schemele prezentate reiese că dacă femela este homozigotă pentru

gena dominantă a ochilor roşii aflată în cromozomul X, atunci culoarea roşie a
ochilor se transmite în F1 şi masculilor. Femelele din F1 primesc cromozomul X
cu gena recesivă a culorii albe a ochilor de la tată, iar de la mamă al doilea
cromozom ce conţine gena dominantă a culorii roşii. Sub influenţa genei ce
produce culoarea roşie a ochilor toate femelele au ochii roşii. În F2 prin
combinarea diferită a gameţilor apar combinaţiile arătate la prima experienţă.
În cazul celei de-a doua experienţe (încrucişare reciprocă), femelele
primesc de la tată un cromozom cu gena dominantă a culorii roşii a ochilor şi de
la mamă un cromozom cu gena recesivă a culorii albe a ochilor. Din această cauză
femelele din F1 au ochii roşii. Masculii din F1 au ochii albi, deoarece primesc de
la tată cromozomul Y care este inert, iar de la mamă un cromozom ce conţine
gena recesivă a culorii albe a ochilor. Gena, deşi este recesivă, se exteriorizează,
nefiind dominată de alela sa. Ea se găseşte într-o singură doză, stare numită
hemizigotă.
Moştenirea caracterelor legate de sex, de la mamă la fiu şi de la tată la
fiică, poartă denumirea de “criss-cross”. Schemele pentru ereditatea culorii
176
ochilor cuplate cu sexul la Drosophila, sunt valabile şi pentru alte caractere, şi la
alte specii, a căror gene sunt situate pe cromozomul X, la organismele la care
sexul heterogametic este masculul. Au fost studiate asemenea cazuri la insecte,
peşti, păsări, mamifere. La om se cunosc unele însuşiri cuplate cu sexul:
daltonismul, hemofilia ş.a. Deoarece sexul mascul la om este heterogametic,
aceste boli se manifestă frecvent la acest sex. Să considerăm cazul hemofiliei,
boală dată de caracterul recesiv (h) situat pe cromozomul X. Femelele normale
vor avea caracterul NN (normal), iar masculii hemofili, caracterul h în stare
hemizigotă.

8.8.2. Ereditatea în cazul nondisjuncţiei cromozomilor sexului

în meioză

În cea de-a doua experienţă cu Drosophila, când s-au încrucişat

femelele cu ochi albi cu masculii cu ochi roşii raporturile din F2 de 50% femele cu
ochi roşii şi 50% masculi cu ochi albi nu sunt perfecte.
În experienţa lui C. B. Bridges (1913) la Drosophila, prin încrucişarea
dintre femele cu ochi albi şi masculi cu ochi roşii., el obţine:
♀ 47,5% ochi roşii şi 2,5% ochi albi
♂ 47,5% ochi albi şi 2,5% ochi roşii
Raportul dintre sexe rămâne neschimbat, de 1:1, dar apar unele forme
neaşteptate: 2,5% femele cu ochi albi şi 2,5% masculi cu ochi roşii. Care este
explicaţia dată de C.B. Bridges?
În timpul meiozei, la unele femele cromozomii X nu se separă. Ca
urmare a acestui fenomen se formează două tipuri de gameţi: unii cu XX, iar alţii
fără cromozomii sexului. Nesepararea aceasta a fost denumită de Bridges
“nondisjuncţie primară”, iar rezultatul este apariţia acelor procente de 2,5%
femele cu ochi albi şi 2,5% masculi cu ochii roşii (figura 8.4.).

Fig. 8.4. Ereditatea caracterelor cuplate cu sexul la Drosophila melanogaster

în cazul non-disjuncţiei cromozomilor x
177
 Se constată că cromozomii X de origine paternă conţin gena pentru
culoarea roşie a ochilor iar cromozomii X de origine maternă gena pentru
culoarea albă a ochilor. Se mai constată de asemenea, că indivizii ce conţin XXX
sau numai Y, mor datorită homozigotării genelor.
Se mai constată că, în cazul de faţă, nu numai prezenţa cromozomului Y
este aceea care determină sexul mascul ci şi numărul cromozomilor X. În cazul a
doi cromozomi X, sexul este femel, în cazul unui singur cromozom X, sexul este
mascul şi steril.
Dacă se continuă experienţa citată mai sus şi se încrucişează o femelă cu
ochi albi XXY (obţinută prin nondisjuncţie primară) cu un mascul cu ochi roşii,
descendenţele din F1, segregă în ceea ce priveşte sexul şi culoarea ochilor, în
raport de 1:1. Apar însă şi forme neaşteptate, mascul cu ochi roşii, asemenea
tatălui şi fiice cu ochi albi, asemenea mamei.
Femela poate forma gameţi în două moduri:
- prin disjuncţia celor doi cromozomi XX care duce la formarea unor
ovule cu formula XX sau XY, fenomen numit “homeosinapsis”.
- prin segregarea cromozomilor XX sau a cromozomilor XY care duce
la formarea a patru tipuri de ovule X, XX, XY sau Y, fenomen numit
“heterosinapsis”.
Apariţia formelor neaşteptate se datorează, după Bridges, fenomenului
numit de el “nondisjuncţie secundară”.

8.8.3. Ereditatea legată de sex în cazul heterogamiei sexului

femel

Este cazul tipului Abraxas, femelele fiind heterogametice (XY) şi

masculii homogametici (XX).
Primii cercetători care s-au ocupat cu această problemă au fost
Dancaster şi Rayner. Ei au plecat de la unele observaţii asupra fluturelui Abraxas.
La acest fluture există foarte rar în natură o varietate de culoare albă, lacticolor,
iar atunci când se întâlneşte, toţi indivizii sunt femele. Mai frecvent, se întâlneşte
varietatea Abraxas grossulariata de culoare alb-cenuşie, cu pete brune. În
laborator se pot obţine atât masculi cât şi femele de tipul lacticolor.
S-au făcut încrucişări între aceste două varietăţi urmărind raportul dintre
sexe şi culoarea corpului în descendenţă. Rezultatele sunt prezentate schematic în
figura 8.5. A.
Din experienţa de mai sus reiese că “grossulariata” este dominant, iar
“lacticolor” recesiv. În F1 s-au obţinut 50% femele de tip lacticolor şi 50%
masculi de tip grossulariata, iar prin încrucişare între ei s-a obţinut în F2 o
segregare între sexe şi culori de 1:1. Se constată totodată, că tipul lacticolor este
un caracter linkat cu sexul femel. Dacă se încrucişează reciproc aceste două tipuri,
se obţin rezultatele din figura 8.5. B.

178
 Indivizii din F1, de ambele sexe, au fost de tipul grossulariata.
Încrucişaţi între ei, în F2 raportul de segregare a fost de ¾ indivizi de tipul
grossulariata şi ¼ indivizi de tipul lacticolor, numai de sex femel. Caracterul de
culoare este cuplat cu sexul femel.

A B
Fig. 8.5. Ereditatea caracterelor cuplate cu sexul (culoarea aripilor) la fluturele Abraxas
(A-încrucişarea directă; B-încrucişarea reciprocă)

Experienţe analoge s-au făcut cu rase de găini, ce au culoarea penajului

diferită. Peral şi Surface încrucişează găini negre din rasa Indian-Same cu găini
pestriţe din rasa Plymouth-Rock; Morgan şi Goodale încrucişează găini cu penaj
negru din rasa Langsham cu găini pestriţe din rasa Plymouth-Rock. La
încrucişările dintre femele cu penajul negru cu masculii homozigoţi cu penaj
pestriţ (dominant) s-a obţinut întotdeauna generaţia F1 cu penaj pestriţ. Din
încrucişările lor cu părintele cu caracter recesiv (culoare neagră) se obţine raportul
de segregare de 50% găini cu penaj negru şi 50% cocoşi cu penaj pestriţ. De aici
se observă că femelele pestriţe sunt heterozigote şi formează două tipuri de ovule
(ca la Abraxas), atât pentru caracterul culoare, cât şi pentru sex. Masculii sunt
homozigoţi pentru ambele caractere.
Importanţa practică a eredităţii legate de sex. Problema eredităţii legată
de sex prezintă importanţă pentru practică, deoarece caracterele cuplate cu sexul
pot să ne dea indicaţii privind separarea indivizilor după sex, la o vârstă tânără.
Trebuie însă bine precizat mecanismul corelaţiilor dintre sex şi caracter, la specia
unde vrem să aplicăm asemenea procedee.
În avicultură se foloseşte procedeul separării celor două sexe după unele
caractere exterioare ale puilor de găină abia eclozaţi.
La fluturele Bombyx mori, se pot separa cele două sexe chiar din stadiul
de ou, după culoarea lui.

179
 8.9. CARACTERELE INFLUENŢATE DE SEX

Caracterele influenţate de sex sunt caractere determinate de gene

prezente la ambele sexe, dar care se manifestă în funcţie de sex.
La oi şi capre, dimorfismul sexual se manifestă şi prin prezenţa
coarnelor la masculi şi absenţa lor la femele. Rasa de oi Dorset prezintă coarne
atât la masculi cât şi la femele; în schimb la rasa de oi Suffolk, ambele sexe sunt
fără coarne.
S-a considerat că rasa Dorset posedă o genă dominantă C, în timp ce
rasa Suffolk deţine gena recesivă c. Din încrucişarea celor două rase CC x cc, la
indivizii din prima generaţie, masculii au coarne, iar femelele nu. Prin
încrucişarea între ei a heterozigoţilor din prima generaţie, se obţin în F2 atât
masculi cât şi femele cu coarne şi fără coarne şi anume: masculi cu coarne (25%
CC + 50% Cc) şi fără coarne (25% cc) şi femele cu coarne (25% CC) şi fără
coarne (50% Cc + 25% cc).
Din analiza acestor încrucişări se poate trage concluzia că gena C se
manifestă în mod diferit la mascul şi femelă: la masculi ea este dominantă, iar la
femele recesivă. Această constatare reiese din faptul că heterozigoţii Cc din F1,
toţi cu aceeaşi formulă genetică, formează coarne numai la mascul. Gena C este
influenţată în acţiunea ei de hormonii secretaţi de glandele sexuale. Masculii
heterozigoţi castraţi nu au coarne.

8.10. CARACTERELE LIMITATE DE SEX

Unele trăsături care determină dimorfismul sexual pot să se manifeste

numai la unul dintre sexe. Fenomenul poartă numele de sex-limitare. De exemplu,
producţia de lapte sau de ouă priveşte numai sexul femel. Deşi aceste caractere se
manifestă numai la un sex, ele sunt purtate şi transmise de ambele sexe. Producţia
de lapte este o însuşire ereditară pe care o transmite şi taurul provenit din vaci cu
producţie mare de lapte. Aceste caractere şi însuşiri se realizează prin genele
situate pe cromozomii autozomi, dar se manifestă numai la un sex.

8.11. INVERSIUNEA SEXULUI

Prin inversiunea sexului se înţelege schimbarea sexului în cursul

ontogeniei. Aceasta este o confirmare în plus asupra stării de bisexualitate a
organismului în primele stadii de dezvoltare.
Cazuri de inversiune sexuală se întâlnesc atât în lumea plantelor cât şi a
animalelor. Ele pot fi naturale cât şi artificiale, iar cauzele pot fi multiple:
condiţiile de viaţă (în special hrana), activitatea hormonală (legată de sex), vârsta ş.a.
Spre bătrâneţe sexele tind să capete unele caractere ale sexului opus.
Femelele de fazan încetează a mai oua, penajul are caracterele masculului. Sunt
peşti care la tinereţe sunt masculi, iar la bătrâneţe produc icre. Peştele sabie
(Xiphophorus – crescut în acvarii) are dimorfismul sexual distinct: masculul are o
180
prelungire a înotătoarei codale în formă de sabie, care la femelă lipseşte. Uneori
femelele bătrâne se transformă în masculi şi le creşte aripa codală în formă de
sabie. Unii batracieni, imediat după metamorfoză sunt femele, iar mai târziu, la
unele, ovarul se transformă în testicule, devenind masculi.
S-a vorbit mai înainte de un caz evident de dimorfism sexual, la
viermele marin Bonellia viridis. Baltzer a studiat îndeaproape viaţa acestui
vierme. El trăieşte în Mediterana, pe fundul apei, printre pietre. Masculii trăiesc
ca paraziţi în esofagul şi oviductul femelei. Când larvele acestui vierme trăiesc
libere în apă, ele devin femele. Dacă ele se fixează pe trompa unei femele adulte,
în timp de câteva zile se transformă în masculi. În cazul fixării, ele primesc de la
femelă substanţe chimice capabile să diferenţieze larvele în masculi. Aceasta a
dovedit-o W. Nowinski (1934), ţinând larvele de Bonellia viridis libere, în extract
de trompă sau intestin de femelă. Ele au devenit masculi.
Fenomenul de inversiune poate apare la gemenii uterini, la animale care
nasc de obicei un singur pui. Cercetările pe care le face F. R. Lillie (1916) la
taurine au arătat că în cazul gemenilor uterini de sexe diferite, sexul mascul este
normal, iar cel femel este steril. Femelele capătă tuburi seminale sterile şi în plus
şi canale deferente proprii organelor de reproducere a masculilor. Restul
organelor genitale propriu-zise împreună cu glandele mamare sunt normale.
Aceste rudimente ale sexului mascul există în mod normal la femele, dar
ele nu se dezvoltă când există o sarcină cu un singur embrion. În cazul gemenilor
uterini de sexe opuse, dezvoltarea embrionară a masculului decurge mai repede.
Prin sistemul vascular ce leagă cei doi gemeni, secreţiile hormonale ale
masculului stimulează dezvoltarea rudimentelor de la organul genital mascul şi
opreşte în acelaşi timp dezvoltarea unor părţi ale organului genital propriu.
Cazurile de inversiune sexuală se întâlnesc rar în natură, ceva mai
frecvent la organismele inferioare. Experimental ele se pot obţine, dar nu în toate
cazurile. De multe ori, după încetarea acţiunii factorului pentru inversarea sexului,
organismul revine la sexul iniţial. Inversiunea sexului poate să aibă loc şi la
plante. S-au făcut unele cercetări cu hormoni vegetali din grupa auxinelor sau
chiar cu hormoni animali. V. Preda (1968) şi C. Panfil (1972) au reuşit să
feminizeze plantele de porumb, care produceau fructe în inflorescenţa masculă,
prin tratarea plantelor cu hormon animal gonadotrop corial.

8.12. RAPORTUL DINTRE SEXE

În general, în natură, raportul dintre sexe este de 1:1. Segregarea după

sex este asigurată de mecanismul cromozomic de determinare a sexului şi se mai
numeşte şi raport primar.
Acest raport poate fi schimbat într-o măsură mai mare sau mai mică în
timpul ontogeniei, datorită influenţei mai multor factori, numindu-se raport
secundar. În general, raportul secundar se schimbă mai frecvent în favoarea
sexului femel, care este mai dotat cu calităţi de rezistenţă faţă de condiţiile
nefavorabile de viaţă.

181
 După datele statistice ale populaţiei umane, în diferite ţări s-a constatat
că raportul între femei şi bărbaţi scade în favoarea femeilor pe măsură ce creşte
vârsta: la vârsta şcolară 103/100, la pubertate 100/100, la 50 de ani 100/85, iar la
85 de ani 100/50. Cauzele sunt atât biologice cât şi sociale.
La unele specii de Drosophila s-au descoperit femele monosexuate, care
dau în descendenţă numai femele. Monosexualitatea în cazul de faţă se datorează
incompatibilităţii dintre citoplasma ovulelor şi genele cromozomului Y. Mor
astfel 50% dintre zigoţii de sex masculin.
Schimbarea raportului între sexe poate să survină şi în cazul când apar,
prin mutaţii, gene letale în cromozomii sexului. Aceste mutaţii sunt legate de sex
şi au permis elaborarea unor metode de detectare a mutaţiilor.
În problema determinării sexelor s-au obţinut unele rezultate şi la plante.
A. A. Avachian constată că unele soiuri de pepene galben, cultivat în condiţii de
zi lungă, formează numai flori bărbăteşti, florile femeieşti se scutură şi se usucă.
De asemenea, el constată că dacă porumbul imediat după ce a răsărit este pus în
condiţii de zi scurtă, formează inflorescenţe femele în locul celor mascule.
Alte experienţe au arătat că numărul de flori femele poate fi mărit la
castraveţi prin afumarea plantelor sau tratarea lor cu oxid de carbon.
La noi în ţară, P. Raicu şi T. Crăciun au făcut observaţii privitoare la
modificarea inflorescenţei de porumb în raport cu intensitatea luminozităţii.
V. Preda şi A. Ghişa au efectuat experienţe de dirijarea sexului la Urtica
dioica prin administrarea de hormon gonadotrop corial. S-a mărit procentul de
plante cu inflorescenţe femele.
Schimbarea raportului dintre sexe nu se bazează pe schimbarea
mecanismului cromozomic sau a genelor care răspund de determinarea sexului.
Factorii interni sau externi despre care s-a vorbit modifică raportul, favorizând
într-un anumit mod întâlnirea lor în momentul fecundării. În cazul în care
cromozomii sexuali lipsesc, influenţa factorilor interni sau externi se manifestă
asupra anumitor gene de pe autozomi, care intervin în determinarea sexului.

182
 CAPITOLUL 9

EREDITATEA EXTRANUCLEARĂ

Moto:
"Oul fecundat este cea mai specializată celulă de sub soare.
Ea conţine toată informaţia necesară pentru a produce viaţa
umană”
Jerôme Lejeune

Încă din secolul XIX, cercetările au arătat că alături de nucleu şi

citoplasma prezintă un rol important în transmiterea caracterelor ereditare.
O serie de geneticieni ca: E. Baur şi C. Correns (1909), A. Winkler
(1934), E. Wettstein (1937), J. M. Sirks (1938), T. M. Sonneborn (1950), P.
Michaelis (1954), R. Hagemann (1959) ş.a. au întreprins cercetări în acest
domeniu, evidenţiind multe aspecte legate de ereditatea citoplasmatică sau
extranucleară.
Prin fenomenul de ereditate extranucleară se înţelege moştenirea
caracterelor şi însuşirilor organismului prin elementele citoplasmatice.
Pentru a pune în evidenţă rolul citoplasmei în ereditate, trebuie să
arătăm ce structuri posedă aceste însuşiri, dacă au sau nu proprietatea de a se
reproduce, de a se modifica şi transmite aceste modificări la generaţia următoare
şi care sunt metodele de cercetare.
S-a arătat într-un capitol anterior, că în citoplasma celulei se găsesc
diferite structuri care au rol genetic, fără a analiza în ce constă acest rol şi cum
poate fi pus în evidenţă. Vom căuta să lămurim aceste probleme în capitolul de
faţă.

9.1. METODE DE EVIDENŢIERE A EREDITĂŢII

EXTRANUCLEARE

Ereditatea extranucleară se evidenţiază prin mai multe metode:

- fecundarea unui ovul anucleat de la o specie, cu un spermatozoid de la
altă specie (merogonie);
- hibridarea reciprocă;
- prin intermediul incluziunilor şi organitelor citoplasmatice;
- testul heterocarion;
- segregarea nemendeliană;

183
 9.1.1. Fenomenul merogoniei

Prin merogonie se înţelege formarea unui embrion prin fecundarea unui

ovul anucleat cu un spermatozoid normal. Din fecundarea unui ovul anucleat cu
un nucleu străin, rezultă un zigot haploid, deoarece posedă nucleul patern, haploid
şi citoplasmă maternă. În astfel de cazuri, nu se obţin organisme mature deoarece
zigoţii, din cauza perturbării raportului dintre nucleu şi citoplasmă, mor într-un
stadiu timpuriu.
Primele indicaţii asupra existenţei acestui fenomen au fost experienţele
embriologului T. Boveri (1899). El a folosit ovule de arici de mare pe care le-a
centrifugat puternic, astfel încât membrana lor s-a rupt, nucleul fiind expulzat.
Aceste ovule anucleate au fost fecundate cu spermatozoizi de la o specie înrudită
– crinul de mare. Larvele obţinute erau haploide şi conţineau pe lângă caracterele
tatălui şi caracterele materne, transmise prin intermediul citoplasmei ovulului.
În afară de metoda centrifugării, nucleii din ovul pot fi îndepărtaţi şi cu
ajutorul micromanipulatorului, prin operaţii de microdisecţie, sau cu ajutorul unei
micropipete, prin aspirare.
O altă metodă folosită este distrugerea nucleilor din celulă cu ajutorul
şocurilor de temperatură, a radiaţiilor ionizante, a razelor ultraviolete sau a unor
substanţe chimice.
Folosind unele din aceste metode I. Danielli şi colab. (1957) au înlocuit
nucleii de la Amoeba discoides, cu nucleii de la Amoeba proteus. Nucleii
transplantaţi au suferit influenţa citoplasmei străine, modificându-şi forma în
sensul nucleilor de la Amoeba discoides.
Cercetări interesante de acest gen s-au efectuat şi cu specii din genul
Triton (Triton palmatus şi Triton cristatus) de către Paula Hertwig (1936, 1942),
V. Curry (1931) ş.a., în care nucleii din ovule au fost distruşi prin iradiere.
Ereditatea citoplasmatică a fost pusă în evidenţă la embrionii proveniţi prin
fecundarea acestor ovule cu nucleii de la altă specie. Embrionii însă se dezvoltau
numai până în faza de blastulă, apoi mureau.
Elveţianul E. Hadorn (1955) a reuşit să înlăture acest neajuns procedând
în felul următor: fecundează ovule anucleate de Triton palmatus cu spermatozoizi
de la specia Triton cristatus. Din embrionii rezultaţi a desprins o porţiune de
epidermă şi a transplantat-o pe embrionii speciei Triton alpestris. Indivizii
rezultaţi aveau porţiunea de epidermă transplantată asemănătoare ca aspect şi
culoare cu cea de la Triton palmatus. Citoplasma ovulului de Triton palmatus şi-a
imprimat deci caracterele epidermei transplantate, la embrionul nou format.

9.1.2. Ereditatea extranucleară în hibridarea reciprocă

În încrucişările formelor îndepărtate (interspecifice şi intergenerice),

apare foarte frecvent fenomenul de matroclinie, prin care se înţelege transmiterea
evidentă a unor caractere materne. De aceea, la astfel de hibridări nu este
indiferent care dintre cele două specii constituie forma maternă sau paternă.

184
 Practica a demonstrat că la hibridarea dintre Equus caballus şi Equus
asinus se obţin hibrizi a căror mărime şi constituţie este asemănătoare formei
materne. Din hibridarea dintre ♀ Equus caballus şi ♂ Equus asinus rezultă catârul
(Equus mullus), de mărimea şi conformaţia lui Equus caballus, iar din hibridarea
dintre ♀ Equus asinus şi ♂ Equus caballus rezultă bardoul (Equus hinnus) de
mărimea şi conformaţia lui Equus asinus. Cei doi hibrizi se deosebesc foarte mult
ca mărime, culoare, forţă ş.a., deşi, în celulele somatice au acelaşi număr de
cromozomi, (2n = 63).

9.1.3. Testul heterocarion

Prin heterocarion se înţelege o celulă în care, pe lângă nucleul propriu,

mai există inclus un nucleu străin. În urma includerii unui nucleu străin se
formează un dicarion, o celulă cu doi nuclei. Fenomenul a fost pus în evidenţă la
ciupercile inferioare, care se înmulţesc asexuat.
Realizări în această direcţie au fost obţinute de către R.E. Wright şi J.
Lederberg (1957) la drojdia de bere, Saccharomyces cerevisiae. Dacă notăm, la o
primă celulă nucleul cu A şi citoplasma cu α, iar la a doua celulă nucleul cu B şi
citoplasma cu β, dicarionul, format prin transferul nucleului B în celula α va
deveni AB. În descendenţa acestuia vor rezulta celulele cu A α şi B β. Cu această
ocazie se constată că celulele B manifestă caracteristici ale celulei A. Rezultă că,
aceste caracteristici sunt transmise prin citoplasma α şi nu de nucleu (figura 9.1).

Fig. 9.1. Schema formării celulelor heterocarion

9.1.4. Segregarea nemendeliană

Există la drojdia de bere, Saccharomyces cerevisiae, o mutantă

determinată de o genă recesivă homozigotă “petite” şi care determină formarea
unor colonii mici autosterile. Prin fuzionarea unor celule haploide mutante cu
celule haploide normale se formează celule heterocarion, fertile, ce se înmulţesc
prin înmugurire şi formează colonii normale. În anumite condiţii celulele haploide
mutante şi normale pot fuziona pe cale sexuată dând naştere unei asce cu patru
ascospori haploizi, doi cu gene normale şi doi cu gene mutante. Cu toate acestea,
toţi cei patru ascospori, prin înmulţire sexuată, au dat naştere la colonii normale.
Lipsa de segregare care ar fi trebuit să se producă în raport de 1:1 dovedeşte că
expresia fenotipică a celor patru ascospori este de natură citoplasmatică.
185
 Tot la drojdia de bere B. Ephrussi, H. Hottingner şi H. Roman (1955) au
studiat o altă mutantă denumită “suppressive petite”. Din fuzionarea unei celule
mutante cu o celulă normală s-au obţinut în descendenţă asce cu ascospori
normali şi mutanţi în proporţie egală, deşi ambele conţin acelaşi genotip. Aceasta
dovedeşte că segregarea nemendeliană a fost influenţată de către citoplasmă.
Segregarea somatică se manifestă în cazul înmulţirii vegetative şi se
explică prin distribuirea inegală a structurilor citoplasmatice implicate în
determinarea unor caractere. Această situaţie imprimă la organisme un aspect de
pestriţ sau vărgat.
Un exemplu ni-l oferă segregarea plastidelor în cazul plantei Mirabilis
jalapa var. “albomaculatus” la care, plante pestriţe conţin plastide verzi şi albe.
Acestea se repartizează prin mitoză în mod întâmplător în citoplasma
celulelor fiice. Când din astfel de celule se formează celulele mamă ale
megasporilor şi în continuare celule sexuale, acestea vor conţine proplastide verzi,
albe sau de ambele tipuri. În urma fecundării se vor dezvolta plante verzi, albe sau
pestriţe.

9.2. MANIFESTAREA EREDITĂŢII EXTRANUCLEARE

Tipurile de manifestare a eredităţii extranucleare îmbracă diferite forme

şi ele depind de structurile din citoplasmă care poartă şi transmit anumite
caractere.

9.2.1. Ereditatea prin plastide

Primii cercetători care au pus în evidenţă ereditatea prin plastide au fost

C. Correns (1909) şi E. Baur (1910).
E. Baur a studiat ereditatea culorilor mozaicate, la Pelargonium zonale.
Această plantă posedă frunze pestriţe (alb-gălbui cu verde). Observând la
microscop secţiuni din aceste frunze, se constată existenţa unor grupe de celule cu
plastide necolorate în epiderma şi sub epiderma frunzei, în timp ce în partea
centrală a ei se găsesc plastide verzi (cloroplaste). La această plantă pot să apară,
uneori, atât ramuri cu frunzele pestriţe, cât şi ramuri cu frunze verzi sau albe.
Executând hibridări între flori de pe ramuri cu frunze diferite, el obţine seminţe
care produc în majoritatea cazurilor plante ce au caracterele frunzelor de la forma
mamă.
Aceste încrucişări ne arată că transmiterea cloroplastelor la urmaşi se
realizează prin citoplasma celulei ou şi într-o mică măsură de către spermatie,
care are o cantitate mică de citoplasmă.
C. Correns, descrie un caz de ereditate citoplasmatică la Mirabilis
jalapa. Această plantă are ramuri cu frunze verzi, albe şi mozaicate. El a efectuat
polenizarea florilor de pe ramurile verzi, albe şi pestriţe, cu polenul de la florile
acestor trei tipuri. Plantele pe care le-a obţinut din seminţe au avut caracterul
mamei în ceea ce priveşte culoarea frunzelor. Fenomene asemănătoare au fost
observate la Anthirrinum sp., Plantago sp., Humulus sp. ş.a.
186
 O dovadă certă că într-adevăr cloroplastele se transmit numai pe cale
citoplasmatică este faptul că ele posedă un mecanism de autoreproducere şi
continuitate celulară. Plantele la care au fost distruse plastidele dau urmaşi fără
plastide, nefiind capabile de a le sintetiza “de novo”.

9.2.2. Ereditatea prin intermediul incluziunilor citoplasmatice

În afară de mitocondrii sau plastide, prin citoplasmă se transmit şi

particule submicroscopice ce au proprietatea de a se reproduce odată cu
diviziunea celulei. Aceste particule nu sunt deocamdată elemente separabile ale
celulei vii, dar pot fi responsabile pentru transmiterea unor însuşiri pe linie
maternă.
Un exemplu de acest fel este transmiterea din generaţie în generaţie a
sensibilităţii Drosophilei la CO2. Cercetătorul francez Ph. L'Héritier şi
colaboratorii (1937), au descoperit linii de Drosophila sensibile la CO2. De obicei,
Drosophila care trăieşte în atmosfera de CO2 rezultat în urma fermentaţiilor (de
fructe, struguri etc.) este rezistentă la acest gaz. Pentru a verifica ipoteza că
sensibilitatea la CO2 se transmite prin citoplasmă, autorii au înlocuit cromozomii
de la aceste linii cu cromozomii normali de la muştele normale. Pentru aceasta, au
efectuat încrucişări între femelele sensibile la CO2, cu masculi rezistenţi la CO2.
Au realizat indivizi sensibili la CO2. În cazul când s-au încrucişat masculi
sensibili la CO2 cu femele rezistente la CO2 au realizat indivizi normali. Femelele
hibride sensibile la CO2 au fost din nou încrucişate cu masculi normali.
Descendenţii femeli au fost din nou încrucişaţi cu masculi normali. După mai
multe retroîncrucişări au rezultat forme materne cu nucleul de la forma paternă.
Cu toate acestea, descendenţele prezentau sensibilitate la CO2. Însuşirea de
sensibilitate la CO2 s-a transmis prin citoplasmă.
Concluzia acesta a fost verificată prin metoda injectării de hemoglobină
de la Drosophila sensibilă la CO2 la femelele de Drosophila normale. Acestea au
produs indivizi sensibili la CO2.
Toate acestea demonstrează că sensibilitatea la CO2 se transmite prin
particule din citoplasmă care au fost denumite “sigma”.
Alte experienţe efectuate de T. Sonneborn şi colaboratorii (1944, 1959)
au pus în evidenţă acţiunea unor particule citoplasmatice la Paramecium aurelia.
Există două tipuri de indivizi în această specie; unul secretă o substanţă specifică
în jurul lui, denumită paramecină (tipul Killer). Paramecii ce produc această
substanţă nu suferă de pe urma ei, dar paramecii din celălalt tip, în contact cu
această substanţă, mor (tipul non-killer).
Capacitatea de a produce paramecină se datorează unor particule din
citoplasmă denumite “Kappa”, prezente numai la tipul ce produce paramecină şi
care conţine în nucleu gena dominantă K. Tipul nou-killer conţine gena
homozigotă kk.
La un individ se găsesc circa 400 particule Kappa vizibile la microscop,
deoarece au diametrul de 0,2 – 0,8 µ. Aceste particule conţin ADN.

187
 Prin diviziunea directă a infuzorilor ce produc paramecină apar
întotdeauna indivizi ce produc paramecină. Prin aplicarea unei tehnici specifice,
pot fi încrucişate cele două tipuri de infuzori (conjugare). Dacă conjugarea
durează un timp scurt, se produce schimbul numai între nucleii celor două tipuri şi
prin înmulţire asexuată fiecare vor reproduce tipul iniţial. Dacă conjugarea
durează mai mult, se realizează în plus şi un schimb de citoplasmă între cei doi
indivizi, astfel că ambii vor conţine particule Kappa. Prin înmulţirea asexuată se
produce în descendenţă o segregare de 50% indivizi ce conţin particule Kappa şi
50% care nu conţin aceste particule (figura 9.2).

Fig. 9.2. Ereditatea citoplasmatică la Paramecium aurelia:

a-2 tipuri de Paramecium dintre care numai A produce paramecină;
b-conjugarea fără schimb de citoplasmă;
c-conjugarea cu schimb de citoplasmă

Cercetările acestea arată că un element citoplasmatic poate transmite o

anumită însuşire. Particulele Kappa conţin ADN, care asigură autoreproducerea
lor şi transmiterea în generaţiile ulterioare.

9.2.3. Ereditatea mitocondrială

Primele dovezi asupra localizării unor structuri ereditare la nivelul

mitocondriilor de la Neurospora crassa aparţin lui Mitchell (1952), iar la
Saccharomyces cerevisiae lui Ephrussi (1953) şi Slonimski (1953). Ulterior s-au
descoperit şi alte mutante, cum ar fi cele ce conferă rezistenţă la antibiotice la
Saccharomyces cerevisiae.
Au fost studiate mai bine două mutante şi anume: “petite” la
Saccharomyces şi “poky” la Neurospora. Aceste mutante se caracterizează printr-
o creştere insuficientă a coloniilor, din cauza unor alterări ale enzimelor din
mitocondrii, implicate în procesul de respiraţie.
Analiza genetică a mutantelor de tip petite a dus la constatarea că în
cazul de faţă acţionează un factor citoplasmatic R (normal) sau r (deficienţă
respiratorie) şi un factor nuclear P (normal) sau p (deficienţă respiratorie). Aceşti
188
factori acţionează împreună. În stare normală o celulă haploidă va conţine RP.
După constituţia lor genetică, coloniile petite pot fi de două tipuri: “petite
vegetative” (rP) şi "petite segregante" (Rp, rp). Primele, în stare diploidă nu
formează ascospori dar hibrizii formaţi din încrucişarea haploizilor normali şi
haploizi de tipul petite vegetative se comportă normal şi dau ascospori fără a da
prin segregare tipul petite. S-a explicat acest rezultat presupunându-se că în
citoplasma celulelor normale se găsesc factori ce lipsesc din citoplasma celulelor
cu deficienţa respiratorie. Hibridul haploid primeşte aceşti factori de la tipul
normal; al doilea tip de colonii se numeşte “petite segregante”. În acest caz
coloniile au fenotip identic cu acelea vegetative, dar ele s-au format prin mutaţiile
genei nucleare P şi au genotipul Rp sau rp. Prin încrucişarea unui haploid normal
cu un haploid mutant petite prin formarea sporilor se produce o segregare de două
celule normale la două celule petite. Fenomenul poate fi explicat presupunând că
factorul Rp din citoplasma celulei respective în prezenţa genei nucleare p este
nefuncţional, iar în prezenţa genei dominante P devine funcţional. O genă
nucleară influenţează deci genele extranucleare.

9.2.4. Androsterilitatea citoplasmatică şi nucleo-plasmatică

Androsterilitatea (sterilitatea masculă) este însuşirea plantelor de a nu

produce polen, sau de a produce polen steril. Fenomenul acesta a fost studiat
foarte mult la porumb şi are importanţă pentru producerea hibrizilor simpli şi
dubli, obţinuţi din încrucişarea liniilor consangvinizate.
Se cunosc trei tipuri de androsterilitate: nucleară, citoplasmatică şi
nucleo-plasmatică. Prima se cunoaşte de multă vreme şi a fost sesizată la multe
plante. La porumb, Emerson, Beadle şi Frase (1935) comunicau existenţa a mai
mult de 25 gene ce produc androsterilitatea.
Această sterilitate nu a putut fi folosită în lucrările de ameliorare
deoarece din cauza segregării, în descendenţă, apar şi plante fertile.
Androsterilitatea ce se moşteneşte pe calea citoplasmei se transmite în
descendenţă de către partenerul femel şi ea se foloseşte în lucrările de ameliorare.
A fost descoperită la o plantă sterilă de porumb de Peru de către Rhoades (1931,
1933). Încrucişând descendenţele cu aceeaşi formă paternă, nu s-a modificat în
descendenţă caracterul de androsterilitate. S-a ajuns la concluzia că în acest caz,
androsterilitatea este determinată exclusiv de citoplasmă.
Totuşi, Rhoades dă unele date care ne arată că în unele cazuri, în urma
polenizării libere la porumb, pot apărea în descendenţă şi plante fertile sau parţial
fertile. Deci acest caracter depinde şi de genele nucleare care intră în acţiune cu
genele din citoplasmă (ereditatea nucleo-plasmatică).
Numeroase linii care posedă polen fertil, prin încrucişare produc forme
cu polen steril. În aceste cazuri, genotipul nu influenţează caracterul de
androsterilitate, moştenirea realizându-se pe cale citoplasmatică. Au fost totuşi
găsite linii cu factori genotipici capabili de a restabili fertilitatea polenului în urma
încrucişării cu forme androsterile citoplasmatic.

189
 Tipurile de androsterilitate se deosebesc după gradul de sterilitate şi
după comportarea lor la încrucişarea cu diferite linii fertile. Se pot obţine
descendenţe fertile, parţial fertile sau sterile.
Dintre numeroasele tipuri descrise de diferiţi autori, cităm câteva mai
importante: tipul 5 descris de Jenkins (1948); tipul F (jalap) descris de Rhoades
(1950); tipul brazilian descris de Jones, Strinson şi Khoo (1957); tipul Kya descris
de Schwartz (1951); tipul Vg descris de Edwardson (1956) şi Briggle (1957);
tipul T (Texas) descris de Rogers şi Edwardson (1952); tipul M (moldovenesc)
descris de staţiunea experimentală din Kuban ş.a. Dintre toate aceste tipuri mai
bine studiate sunt tipurile T şi M.
Restaurarea fertilităţii. Se întâlnesc rare cazuri când androsterilitatea
la porumb se moşteneşte numai prin citoplasmă, în mod independent faţă de
genotip. Există cazuri când genotipul inhibă acţiunea citoplasmei ce produce
sterilitatea polenului, precum şi cazuri când din contra, citoplasma poate influenţa
genotipul provocând androsterilitatea nucleară. Caracterul de androsterilitate este
condiţionat deci de interacţiunea dintre genotip şi citoplasmă. Această interacţiune
este studiată cel mai bine la tipul T (Texas).
Cercetătorii Jones (1950), Rogers (1954), Eckardt (1954), Thomas şi
Johnson (1956), au emis ipoteza că restabilirea fertilităţii polenului la timpul
Texas se datorează prezenţei a două gene dominante existente la linia care
restabileşte fertilitatea.

Fig. 9.3. Cele trei tipuri de androsterilitate: nucleară (I), citoplasmatică (II) şi
nucleo-citoplasmatică (III)

190
 După comportarea lor faţă de liniile sterile, liniile consangvinizate pot fi
clasificate:
1. linii fixatoare de sterilitate;
2. linii restauratoare de fertilitate;
3. linii semirestauratoare de fertilitate (semifixatoare de sterilitate).
Trebuie menţionat că liniile consangvinizate de porumb se comportă în
mod deosebit faţă de diferite tipuri de sterilitate. Uneori, aceeaşi linie poate fi
restauratoare pentru un tip de androsterilitate şi fixatoare pentru alt tip.
Pentru a urmări comportarea plantelor faţă de androsterilitate în funcţie
de acţiunea genelor din citoplasmă şi nucleu vom nota cu S gena ce produce
sterilitatea, cu F gena ce asigură fertilitatea şi cu R gena restauratoare de fertilitate
(figura 9.3).
În această figură se poate urmări modul de acţiune a genelor la cele trei
tipuri de androsterilitate.
Folosirea androsterilităţii în producerea de hibrizi reduce lucrările de
castrare a plantelor şi cheltuielile de producţie. Pentru producţie se lucrează la
obţinerea de linii consangvine, acestea se încrucişează şi formează hibrizi simpli,
iar aceştia din urmă încrucişaţi produc hibrizi dubli cultivaţi în producţie.
În figura 9.4. este redată schema pentru obţinerea de hibrizi dubli pe
bază de androsterilitate.

Fig. 9.4. Schema pentru obţinerea de hibrizi dubli pe bază de androsterilitate

191
 9.3. APARATUL GENETIC AL EREDITĂŢII EXTRANUCLEARE

Existenţa unui aparat al eredităţii extranucleare a fost dovedită în primul

rând prin prezenţa, rolul şi funcţiile acizilor nucleici în organitele citoplasmatice,
cloroplaste şi mitocondrii. S-a admis, în general, că în citoplasmă se găsesc
plasmagene spre deosebire de genele nucleare numite cromogene.
ADN din citoplasmă prezintă unele caracteristici care-i conferă
proprietatea de a înmagazina şi transmite o informaţie ereditară. Pe lângă ADN,
organitele celulare conţin şi ribozomi, enzime, ARNr şi ARNs. Acestea constituie
un aparat genetic care poate funcţiona relativ independent faţă de cel nuclear.
ADN din organite are o structură bicatenară ca şi cel nuclear, dar diferă
prin greutate moleculară (60-70 x 106 dal cel din mitocondrii) şi este de 100 ori
mai mult în cloroplaste. Diferenţe se constată şi în ceea ce priveşte raportul de
baze, timpul de denaturare şi renaturare. Din această cauză nu se pot obţine hibrizi
moleculari între ADN citoplasmatic şi cel nuclear. ADN din organite se replică
independent de ADN nuclear.
O altă deosebire constă în faptul că în cloroplaste şi mitocondrii ADN
are formă circulară, se replică după tipul semiconservativ, independent de ADN
nuclear.
Deosebirile ADN din cloroplaste şi mitocondrii faţă de acel nuclear şi
asemănarea lui cu ADN întâlnit la bacterii, alge albastre ş.a., au dus la
presupunerea că aceste organite, cândva, au dus o viaţă independentă ca
procariote şi cu timpul, pătrunzând în celule, au realizat o simbioză. Ele au stabilit
unele relaţii cu celula, în afara căreia nu mai pot exista. Descoperirile din acest
domeniu au dus la formularea unei teorii privind originea exogenă a organitelor
citoplasmatice.
Tot în celulă se mai găsesc şi alte structuri cu rol genetic, cum ar fi
particulele Kappa, sigma şi alte plasmagene, încă nelocalizate. La unele din ele a
fost pusă în evidenţă prezenţa ADN. Şi pentru aceste structuri există părerea că ar
avea o origine exogenă, dar cercetările care s-au întreprins nu au lămurit complet
structura şi funcţia unui aparat genetic propriu.

9.4. FENOMENE CU CARE SE POATE CONFUNDA

EREDITATEA EXTRANUCLEARĂ

Pentru studiul cazurilor de ereditate extranucleară este necesar să se aibă

în vedere diferite situaţii care mimează unele manifestări a acestui tip de ereditate.

9.4.1. Predeterminarea

Acest fenomen a fost pus în evidenţă la melcul de apă dulce, Limnaea

peregra. Acesta este hermafrodit şi se poate înmulţi atât prin fecundare străină cât
şi prin autofecundare.

192
 Cuprinde două tipuri: unul care are cochilia răsucită spre dreapta
(dextral) şi alta care are cochilia răsucită spre stânga (senestral). Caracterul
dextral (D) este dominant, iar caracterul senestral (d) este recesiv. La încrucişarea:
♀DD x ♂dd hibridul F1 moşteneşte caracterul matern al cochiliei (dextral). La
încrucişarea ♀dd x ♂DD hibridul moşteneşte tot caracterul matern al cochiliei
(senestral) (fig. 9.5).
Înmulţite pe cale asexuată, ambele categorii de indivizi din F1 reproduc
în continuare şi în F2 şi F3 caracterele materne.
Cercetându-se cauzele acestor fenomene s-a explicat că răsucirea
cochiliei se datorează răsucirii fusului nuclear în prima diviziune a zigotului care,
la rândul său, determină distribuirea blastomerelor în spirală la stânga sau la
dreapta.

Fig. 9.5. Încrucişarea între Limnaea peregra tipul dextral cu

Limnaea peregra tipul senestral (după Plagge, 1938, modificat)

9.4.2. Modificările de durată

Prin modificări de durată înţelegem modificarea unor caractere sub

influenţa unui anumit agent, care se menţin un număr de generaţii până când
organismul recapătă caracterul iniţial.
Jollos (1932, 1935) descrie un asemenea caz la Drosophila. Larvele
crescute la temperaturi ridicate au avut dimensiuni foarte mici (nanism).
Încrucişate între ele modificarea se menţine până în F5.
193
 Hoffmann tratează seminţele de fasole cu cloral hidrat şi obţine
modificarea frunzelor. Această modificare s-a menţinut numai şase generaţii după
care forma frunzei a revenit la cea iniţială.
Explicaţia modificărilor de durată se referă la adaptarea enzimatică,
acestea fiind sintetizate în prezenţa unui anumit substrat care are rol de inductor.
După dispariţia inductorului sinteza enzimei încetează sau se mai prelungeşte un
timp.

9.4.3. Ereditatea aparentă

În citoplasma celulelor unui organism se găsesc diferiţi simbionţi sau

paraziţi care produc modificări ale unor caractere sau însuşiri. La şoareci, în
descendenţa unor indivizi, s-a constatat apariţia cancerului mamar şi transmiterea
lui pe cale maternă. S-a crezut la început că este vorba de o însuşire transmisă prin
citoplasmă. Bittner (1938) a descoperit că este vorba de un virus oncogen
transmis prin laptele femelelor.

9.4.4. Alte surse de erori

În afară de aceste cazuri, erori în interpretarea eredităţii citoplasmatice

mai pot surveni şi în reproducerea partenogenetică la care ereditatea este de tip
matern, în cazul eredităţii legată de sexul femel sau în cazul înmulţirii asexuate.

9.5. RAPORTURILE GENETICE DINTRE GENOM ŞI

PLASMON

Nucleul şi citoplasma constituie un sistem genetic organizat, între ele

existând o foarte strânsă legătură. Este greu de stabilit care este partea de
contribuţie a fiecăreia. De multe ori acelaşi caracter este determinat atât de genele
cromozomice, cât şi de genele citoplasmatice.
Genele cromozomice pot influenţa acţiunea unor componenţi
citoplasmatici. Aşa de exemplu, gena iojap din cromozomul VII al porumbului, în
stare homozigot recesivă produce caracterul dungat al frunzelor. Prin polenizarea
unor plante cu frunze verzi, cu polen de la astfel de plante toţi descendenţii au
avut frunze de culoare verde. În cazul în care plante mamă de tip iojap au fost
polenizate cu polen de la plante normale, în F1 au rezultat plante cu frunze de
culoare verde, alb-verzuie şi dungate deşi genotipul a fost acelaşi. În concluzie,
gena iojap este o mutantă ce produce o modificare ireversibilă în citoplasmă.
Un alt tip de relaţii dintre genom şi plasmon se referă la acţiunea
inhibitoare a mutaţiilor genice asupra unor caractere moştenite pe cale
citoplasmatică. S-au dat exemple în acest sens când s-a analizat androsterilitatea
nucleo-plasmatică.

194
 Acţiunea citoplasmei asupra caracterului nucleului este o dovadă în plus
a relaţiilor între cele două componente. Nucleul de formă sferică de la Amoeba
proteus, introdus în citoplasma unei amoebe din specia discoides capătă forma de
disc. Dar atât genele din nucleu cât şi cele din citoplasmă pot acţiona pentru
producerea aceloraşi caractere (cazul aspectului pestriţ al frunzelor, al
androsterilităţii ş.a.
Aceste relaţii dintre nucleu şi citoplasmă atestă interdependenţa genetică
care există între cele două componente celulare la eucariote. Elementul comun
care dictează această interdependenţă o constituie acizii nucleici purtători de
informaţie genetică, prezenţi atât în nucleu, cât şi în citoplasmă.

9.6. CARACTERELE ŞI ÎNSUŞIRILE INFLUENŢATE DE

PLASMOTIP

Din cercetările multiple şi îndelungate s-a constatat că aproape toate

caracterele suferă o influenţă mai mare sau mai mică din partea genelor din
citoplasmă.
După Hagemann (1964), aproape toate caracterele organismelor sunt
determinate şi influenţate în timpul ontogeniei (dezvoltării individuale) atât de
genom cât şi de plasmon. O influenţă mare exercită genele citoplasmatice asupra
următoarelor caractere: germinaţia seminţelor, creşterea tubului polinic, creşterea
embrionului şi a plantei, ramificarea tulpinilor, perozitatea tulpinii şi a frunzei,
forma şi nervaţiunea frunzei, forma, mărimea şi culoarea florilor, formarea şi
vitalitatea celulelor sexuale, formarea şi structura plastidelor ş.a. La animale
citoplasma influenţează puternic greutatea corporală, rezistenţa la unele boli (cum
ar fi leucoza) ş.a.
În legătură cu problemele mari ale evoluţiei lumii organice există
ipoteza că genele nucleare ar fi determinat, în mare măsură, variabilitatea
intraspecifică, iar cele citoplasmatice, caracterele legate de gen şi specie.

195
 CAPITOLUL 10

SISTEME GENETICE PENTRU CONTROLUL

REPRODUCERII ORGANISMELOR

Moto:
"Natura nu face nimic incorect. Orice formă, frumoasă sau
urâtă, îşi are cauza ei: şi din câte fiinţe există, nici una măcar
nu e aşa cum n-ar trebui să fie”
D. Diderot

Comportarea şi transmiterea caracterelor ereditare la eucariote depind

foarte mult de modul de reproducere al organismelor. Există două moduri,
principale de reproducere: reproducerea asexuată, în care se poate include şi
înmulţirea vegetativă şi reproducerea sexuată.

10.1. EREDITATEA ÎN CAZUL REPRODUCERII ASEXUATE

ŞI SEXUATE

În cazul înmulţirii asexuate, în general, toate caracterele organismelor se

transmit ca atare la descendenţi. Descendenţele poartă numele de clone sau suşe.
În rare cazuri, se pot produce şi modificări ereditare prin mutaţii de genă, genom
sau restructurării cromozomale, care se transmit la urmaşi. Acest mod de
înmulţire, prezintă unele avantaje pentru producţie, deoarece, pot perpetua la
urmaşi, caractere constante (pomi, viţă de vie, cartof ş.a.).
Ereditatea în cazul reproducerii sexuate îmbracă forme mai complexe,
deoarece indivizii rezultaţi pe această cale, reprezintă organisme în care au loc,
atât o continuitate genetică cât şi o recombinare de caractere. Reproducerea
sexuată se realizează cu ajutorul gameţilor, produşi de un singur organism
(hermafrodite sau monoice), sau de organisme de sex diferit (bisexuate sau
dioice).
Hibridarea sexuată constituie o importantă metodă de analiză genetică.
Cu ajutorul acesteia, se evidenţiază modul de transmitere a caracterelor de la o
generaţie la alta. Pentru ameliorarea plantelor şi animalelor, constituie o
importantă metodă de ameliorare deoarece se pot întruni într-un organism nou
(hibrid), caracteristici ereditare, de la doi părinţi cu eredităţi diferite.
Hibridarea ca metodă de înmulţire şi creare de forme noi, se practică de
mult timp. Cercetări în această direcţie, din partea oamenilor de ştiinţă, se fac de
abia de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Începând cu a doua jumătate a secolului

196
al XIX-lea, în urma descoperirii unor legi cu privire la modul de transmitere a
caracterelor, hibridările încep să se aplice în mod ştiinţific, întocmindu-se
totodată, o evidenţă genealogică a ascendenţilor şi descendenţilor.
Există multe criterii de clasificare a hibridărilor; cele mai importante,
fiind următoarele:
1. Ţinând seama de factorii care contribuie la realizarea hibridării,
deosebim: hibridarea naturală şi hibridarea artificială.
2. Din punct de vedere al gradului de înrudire a formelor parentale,
deosebim: hibridarea apropiată, în care părinţii aparţin unor soiuri sau varietăţi
botanice apropiate şi hibridarea îndepărtată, în care ele aparţin unor specii sau
chiar genuri diferite.
3. După numărul formelor parentale care participă la încrucişare,
deosebim o hibridare simplă (A x B), dublă (A x B) x (B x C), triplă (A x B) x C
sau complexă etc.
În cele ce urmează ne vom referi la diferite forme de hibridare, precum
şi la unele forme de interes teoretic şi practic.

10.2. EREDITATEA ÎN CAZUL UNOR FORME

PARTICULARE DE REPRODUCERE

La unele plante şi animale embrionul nu este rezultatul unui proces de

fecundare la care participă cei doi gameţi, ci el poate lua naştere din elementele
nefecundate ale sacului embrionar sau din celulele nucelei sau integumentelor,
fenomen numit apomixie. Dintre formele apomictice fac parte partenogeneza şi
apogamia.
Partenogeneza poate fi accidentală sau permanentă, haploidă, cu n
cromozomi sau diploidă atunci când celula din care ia naştere embrionul este
diploidă. Embrionul poate să se formeze dintr-un ovul nefecundat (ginogeneză)
sau dintr-o celulă masculă (androgeneză). Partenogeneza duce la moştenirea
caracterelor numai de la părintele din care a luat naştere. Starea haploidă prezintă
unele avantaje în cercetările de genetică deoarece genele nu au pereche alelică,
sunt hemizigote, ceea ce permite analiza lor şi, totodată, prin diploidizare se pot
obţine organisme perfect homozigote. Asemenea caracteristici prezintă şi
reproducerea apogamică când embrionul se formează dintr-o sinergidă sau
antipodă.
Polispermia este fenomenul prin care o celulă sexuală femelă este
fecundată de mai mulţi gemeţi masculi. Gameţii pot fecunda celula sexuală
femelă sau se pot resorbi în citoplasmă. Individul care se naşte poartă caracterele
mai multor forme paterne.
Poliembrionia ia naştere prin dezvoltarea unor embrioni suplimentari,
fie din celulele terminale ale proembrionului sau din sinergide şi antipode în
interiorul sacului embrionar (poliembrionia de gameţi), fie din celulele nucelei şi
integumentelor care pătrund în sacul embrionar (poliembrionie de metamorfoză).
Fenomenul este mai frecvent la citrice, rosacee, trifoi ş.a. Ereditatea lor depinde

197
atât de forma maternă cât şi de forma paternă, care au participat la formarea
zigoţilor.
Xenia este fenomenul prin care nucleul spermatic care fecundează
nucleul secundar al sacului embrionar imprimă unele caractere ale formei paterne.
Un exemplu îl constituie formarea pe ştiuletele de porumb a unor boabe de altă
culoare decât cea a soiului matern.

10.3. SISTEME GENETICE PENTRU CONTROLUL

REPRODUCERII

Plante autogame se polenizează cu polen propriu, fenomen care nu

afectează vitalitatea plantelor şi determină un grad avansat de homozigoţie.
Procentul de polenizare între plantele autogame, în mod natural, este foarte mic.
Artificial, ele pot fi hibridate prin intervenţia omului.
Plantele alogame şi unele plante sau animale hermafrodite pretind o
polenizare sau fecundare străină. Modul de reproducere alogam asigură vigoarea
descendenţei.
La microorganisme, cum ar fi la ciuperci, contopirea hifelor haploide
genetic diferite are loc numai atunci când există între ele diferenţe notate cu + şi –
(sistem heterotalic). Diferenţele sunt condiţionate de o pereche de alele ce ocupă
un singur locus (J.L. Brewbaker, 1964). La bacterii conjugarea nu poate să aibă
loc decât atunci când una din ele, conţine un factor de fertilitate (F+) şi care
lipseşte la cea de a doua (F-).
La plantele superioare există mai multe sisteme de incompatibilitate ce
împiedică autofecundarea:
- Incompatibilitatea heteromorfică depinde de structura florii
(staminele ies mult în afară corolei sau rămân mult în interior, în timp ce, stilul se
găseşte la distanţă mare). O altă cale constă în înflorirea nesincronă a
inflorescenţelor mascule şi femele: protandrie când înfloresc mai întâi
inflorescenţele mascule (porumb) sau protoginie când inflorescenţele femele
înfloresc primele. Alături de aceste căi mai există diferite complexe, cum ar fi
complexul entomofil (culoarea florii şi prezenţa parfumului şi a nectarului pentru
a atrage insectele ce transportă polenul) sau complexul anemofil (prezenţa unor
saci cu aer în polen, pentru a putea pluti în aer).
- Incompatibilitatea genetică este dictată de o serie de gene alele care
împiedică autofecundarea (genele autosterilităţii). Acesta poate fi gametofitică sau
sporofitică.
- Incompatibilitatea gametofitică - în acest caz polenul nu poate germina
dacă în el şi în ţesuturile ovarului, stilului şi stigmatului se găsesc aceleaşi alele,
de exemplu S1S2 (figura 10.1.a). Când incompatibilitatea se referă numai la unii
grăunciori de polen căzuţi pe stigmat în timp ce alţii, de pe acelaşi stigmat,
germinează, ea poartă numele de semi-incompatibilitate. De exemplu, polenul are
constituţia S1S3 iar ovarul, stilul şi stigmatul S1S2. În acest caz, numai polenul S3

198
germinează şi nucleul său spermatic produce fecundarea unindu-se cu S2 (figura
10.1.b). A treia situaţie o formează alelele compatibile care fiind heterozigote S1S2
în ovar şi S3S4 în polen, fecundarea este posibilă (figura 10.1.c).
Sistemele genetice de incompatibilitate au fost studiate la Trifolium,
Oenothera, Prunus, Gramineae, Solanaceae ş.a
- Incompatibilitatea sporofitică. Acest sistem este mai puţin răspândit la
plante, la circa 1/3 din ele. Şi în acest caz este implicat locusul S cu o serie de
alele. Comportarea polenului nu depinde de constituţia genetică a polenului ci de
genotipul diploid al plantei care îl produce. Între alelele din polen şi stil există
relaţii de dominanţă şi recesivitate. De exemplu, dacă în polen S1 manifestă
dominanţă faţă de S2, polenul va avea reacţia alelei S1 şi va fi capabil să
germineze şi să străbată stilul cu reacţia S2. Acest sistem a fost studiat la tutun,
varză ş.a.

Fig. 10.1. Reprezentarea grafică a reacţiei autoincompatibilitate-compatibilitate

în sistemul gametofitic pentru controlul polenizării:
a-polenizare autoincompatibilă; b-polenizare semicompatibilă
c-polenizare compatibilă

Sistemele de alele ale incompatibilităţii prezintă importanţă pentru

crearea unor noi genotipuri. La plantele alogame, ce se reproduc prin seminţe nu
se urmăreşte obţinerea unor forme autocompatibile deoarece consangvinizarea
reduce vigoarea plantelor. La speciile pomicole, care se înmulţesc vegetativ se
urmăreşte crearea unor forme autocompatibile pentru a nu mai fi nevoie să
introducem în apropiere alte soiuri bune polenizatoare. Obţinerea formelor
autocompatibile se poate realiza prin mutaţii în locusul S, deleţia (îndepărtarea)
acestui locus şi poliploidie (multiplicarea garniturilor de cromozomi).

199
 10.4. VIGOAREA HIBRIZILOR (HETEROZIS)

Fenomenul vigorii hibride a fost observat şi descris încă din secolul al

XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Iosef Gottlieb Kölreuter (1763) a executat printre primele hibridări
artificiale la plante. Încrucişând diferite specii de Nicotiana semnalează vigoarea
sporită a descendenţilor faţă de formele parentale.
Andrew Knight (1787) constată că hibrizii obţinuţi la diferite specii
pomicole, soiuri de mazăre şi cartof, se caracterizează prin vigoare, care întrece
pe aceea a părinţilor şi că ea scade treptat în generaţiile următoare.
Charles Darwin studiază peste 10 ani autofecundarea şi fecundarea
încrucişată la diferite soiuri de plante (Brassica, Dianthus, Pisum, Primula, Zea
ş.a) şi ajunge la concluzia că fecundarea străină duce la o constituţie mai
viguroasă (constitutional vigour). Observaţiile şi rezultatele le-a publicat în
lucrarea “Efectele încrucişării şi autofecundării la plante” (1876).
Fenomenul de vigoare la hibrizi a fost sesizat şi la animale. Se cunoaşte
din practică că hibrizii obţinuţi între diferite rase se deosebesc prin unele calităţi
faţă de părinţi. Darwin arată că animalele obţinute prin încrucişare sunt mai
viguroase, au talie şi greutate mai mari.
În perioada 1908–1914 cercetătorii americani G. H. Shull, E. M. East şi
H. K. Hayes întreprind studii asupra consangvinizării (autopolenizării) şi
hibridării la porumb şi elaborează metodele de consangvinizare şi hibridare la
plantele agricole. Termenul de “heterozis” a fost introdus de G. H. Shull în 1914,
înţelegând prin el dezvoltarea luxuriantă a hibrizilor din F1.
Heterozisul se întâlneşte atât la plante autogame cât şi la plantele
alogame. La plantele alogame vigoarea este mult mai puternică decât la cele
autogame. Acest fenomen diferă şi de la plantă la plantă şi este mai pronunţat la
hibridările în interiorul speciei decât între specii sau genuri. Există însă şi
excepţii, cum ar fi de exemplu hibrizii între genurile Raphanus – Brassica,
Triticum – Secale sau speciile Triticum dicoccum – Triticum aestivum.
După clasificarea făcută de A. Gustafsson (1951) se deosebesc trei
categorii de heterozis:
a) heterozisul somatic, care se referă la creşterea evidentă a părţilor
vegetative ale plantelor;
b) heterozisul reproductiv, ce determină o dezvoltare sporită a
organelor de reproducere, a fructelor şi a seminţelor;
c) heterozisul adaptiv, caracterizat prin vitalitate mai mare şi rezistenţă
mai bună la condiţiile nefavorabile de viaţă. Pentru producţie, importanţă are aşa
numitul “transheterozis”, care duce la un excedent de producţie.
Fenomenul de heterozis prezintă o deosebită importanţă atât pentru
cercetările de genetică cât şi pentru lucrările de ameliorare la plante sau animale.
O preocupare importanţă a geneticii este explicarea mecanismelor intime care stau
la baza lui, în scopul fixării heterozisul din F1, pentru generaţiile următoare. S-au

200
lămurit multe aspecte în legătură cu această problemă, dar multe din ele constituie
încă probleme de viitor.

10.4.1. Teorii care explică fenomenul heterozis

Teoria dominanţei. În anul 1910, în perioada de înflorire a

mendelismului, A.B. Bruce emite o teorie asupra naturii heterozisului, bazată pe
calculele matematice, “Teoria factorilor dominanţi”.
Conform acestei teorii, numărul total de caractere dominante, cu acţiuni
favorabile, în populaţiile hibride este mai mare decât la formele parentale. Teoria
demonstrează existenţa unei corelaţii pozitive, între numărul de factori dominanţi
din genotip şi gradul de manifestare a heterozisului fenotipic. Dacă de exemplu,
cei doi părinţi ar conţine câte trei perechi de factori dominanţi, AABBCCddeeff x
aabbccDDEEFF, hibridul rezultat va deţine şase loci cu gene dominante
AaBbCcDdEeFf.
Ipoteza lui Bruce a fost împărtăşită şi de alţi cercetători.
Genele ce acţionează favorabil sub influenţa selecţiei naturale devin
dominante, iar genele nefavorabile, recesive. Prin autofecundare, genele recesive
trec în stare homozigotă. Prin încrucişare ele devin heterozigote şi inhibate de
alelele dominante favorabile.
Această ipoteză explică consecinţele nefavorabile ale consangvinizării şi
restabilirea vigorii prin încrucişare, însă nu şi efectul heterozis în general. Nu
toate însuşirile recesive sunt dăunătoare. Uneori se găsesc şi forme homozigote
dominante, inferioare părinţilor. Această teorie nu poate explica fenomenul de
heterozis în cazul poligeniei (polimeriei), care se caracterizează prin lipsa de
dominanţă.
Teoria heterozigoţiei. G. H. Shull (1909 – 1914) elaborează o teorie a
heterozisului, care se bazează pe corelaţia pozitivă dintre vigoarea hibridului şi
gradul de diferenţiere între gameţii ce iau parte la fecundare. Diferenţierea
gameţilor ar fi un stimulent pentru o creştere mai intensă. Din această cauză,
teoria lui a mai fost numită “ipoteza stimulării fiziologice”.
Ideile lui Shull au fost dezvoltate în lucrările altor cercetători:
E. M. East şi H. K. Hayes (1912) au admis părerea lui Shull. Ei arătau
că vigoarea hibrizilor F1, se datorează revenirii organismelor la starea
heterozigotă. Prin încrucişarea formelor homozigote se obţine hibridul F1 în care
se acumulează gene dominante ce anihilează acţiunea dăunătoare a alelelor
recesive. În F2 vigoarea scade în urma segregării genelor.
Încrucişarea creează heterozigoţia iar consangvinizarea duce la
homozigoţie şi descreşterea vitalităţii.
Sunt însă şi cazuri când în F1 nu se manifestă fenomenul de heterozis
sau micşorarea heterozigoţiei nu este însoţită totdeauna de scăderea
productivităţii. Hibrizii simpli pot depăşi uneori hibrizii complecşi, deşi sunt mai
puţini heterozigoţi. S-a mai constatat că, la autogame, de foarte multe ori, hibrizii

201
nu depăşesc formele parentale, homozigote. Toate aceste fenomene nu pot fi
explicate cu această teorie.
Următoarea etapă a dezvoltării ideilor lui Shull, East şi Hayes a fost
apariţia lucrării lui Castle (1926), care susţine că încrucişarea duce la creşterea
metabolismului, iar heterozisul, ar fi urmarea diferenţierii chimice din gameţi.
Teoria înlănţuirii (factorilor dominanţi), a fost elaborată de D.F. Jones,
urmare a dezvoltării teoriei dominanţei. După această teorie, heterozisul s-ar
datora înlănţuirii genelor dominante (grupe de gene înlănţuite), localizate pe
diferiţi cromozomi.
Este însă greu de admis rămânerea în stare cuplată a factorilor
dominanţi, care presupune un schimb foarte mare de gene. De asemenea, deoarece
genele dominante sunt înlănţuite cu cele recesive, nefavorabile, este imposibilă
eliminarea acestora fără ca, în acelaşi timp, să nu se elimine şi genele dominante.
Teoria alelomorfismului multiplu. A fost elaborată de E. M. East în
anul 1936. Această teorie susţine că heterozisul s-ar datora influenţei unor alele
multiple ce determină funcţii fiziologice favorabile. O alelă normală A1 poate da
naştere prin mutaţii alelelor A2, A3, A4…Cu cât o asemenea alelă este mai
îndepărtată de alela normală, cu atât şi efectul ei ar fi mai mare.
Dar şi această teorie prezintă dificultatea că nu poate admite acţiunea
genelor normale şi neagă dominanţa şi recesivitatea.
Teoria supradominanţei a fost elaborată de G. H. Shull (1945 – 1946).
Această teorie este o dezvoltare a teoriei privind efectul stimulator al
heterozigoţiei. Din cauza aceasta, a mai fost numită şi teoria heterozigoţiei
propriu-zise. Autorul afirmă că, în unele combinaţii, interacţiunea între membrii
aceleaşi perechi de alele poate duce la faptul că heterozigotul Aa va depăşi ca
vigoare ambii homozigoţi AA şi aa. Se presupune că amândouă alelele
heterozigote execută funcţiuni întrucâtva diferite, completându-se una pe alta.
Heterozigoţia este determinată de o singură pereche de alele spre deosebire de
vechea teorie a heterozigoţiei (a stimulării de azi) unde heterozigoţia este
determinată de mai multe alele.
Teoria heterozigoţiei structurale a fost elaborată de Dobzhansky.
Autorul susţine că acţiunea alelelor dominante favorabile asupra alelelor recesive
nefavorabile poate fi înlocuită de inversiuni. Drept argument se aduce existenţa a
70,3% de indivizi ce prezintă inversii heterozigote la Drosophila tropicalis, ce
trăieşte în America Centrală. Efectul de heterozis produs de această restructurare a
fost denumit euheterozis balansat în sensul că echilibrează polimorfismul
biologic al populaţiei.
Teoria homoplasmiei este susţinută de N.H. Nilson (1937).
Depresiunea la linii consangvinizate s-ar datora omogenităţii citoplasmei. Prin
încrucişare se produce o diferenţiere biochimică şi funcţională a ei. Această teorie
nu are adepţi deoarece este greu de susţinut că numai citoplasma să răspundă de
fenomenul de heterozis.
Teoria echilibrului genetic. Ipoteza a fost elaborată de C. Bridges
(1922), K. Mather (1943) şi N. V. Turbin (1961), încercând o sinteză a celorlalte
teorii.
202
 Prin echilibru genetic se înţelege complexitatea de legături între factori
ereditari şi mediu. Dezvoltarea fiecărui caracter ar fi determinată de influenţa
corelativă asupra lui a numeroşi factori cu acţiune diferită: unii acţionează în mod
stimulator, alţii în mod inhibitor. Caracterul apare ca o rezultantă a unor tendinţe
opuse.
După această ipoteză, dezvoltarea caracterelor ar fi deci rezultatele
echilibrului genetic realizat. În cadrul acestei ipoteze diferite forme de
interacţiune a factorilor ereditari menţionaţi în ipotezele arătate mai înainte sunt
termenii componenţi ai acestui echilibru.
Realizarea echilibrului genetic diferă la plantele autogame de cele
alogame. În cadrul plantelor autogame echilibrul se stabileşte în cadrul fiecărui
sortiment haploid de cromozomi. Gameţii sunt echilibraţi, fapt care asigură
vitalitatea la descendenţi. La speciile alogame echilibrul se stabileşte în relaţiile
dintre organisme, a genotipurilor diferite. La aceste plante, în cazul
consangvinizării, descendenţa nu menţine echilibrul genetic, iar vitalitatea şi
prolificitatea scade. Heterozisul este un fenomen opus consangvinizării şi el apare
la organisme ca rezultat al unui echilibru genotipic optim între frecvenţele alelelor
homo şi heterozigote.
Cercetarea fenomenului de heterozis în cadrul concepţiei de echilibru
genetic nu exclude posibilitatea studierii în mod izolat a diferitelor tipuri de
interacţiuni a factorilor ereditari ce constituie componenţi ai echilibrului genetic şi
care determină heterozisul.
În afară de aceste componente ale bilanţului genetic ce determină
mărimea heterozisului, trebuie adăugată şi interacţiunea dintre nucleu şi
citoplasmă şi între gene şi mediu.
Pentru a înţelege cum acţionează diferitele cauze care duc la dezvoltarea
caracterelor concrete ce manifestă heterozisul este nevoie clarificarea
componentele echilibrului genetic de care depinde mărimea acestor caractere.
Teoria mitocondrială. A fost formulată de D. F. Jones (1952) şi J. B.
Hanson şi colab. (1960), (după Butnaru Gallia, 1985). Cercetările efectuate la
porumb au evidenţiat o corelare pozitivă între intensitatea heterozisului şi
activitatea mitocondrială. Aceste corelaţii au fost sesizate şi la alte plante: sorg,
grâu, secară, triticale, mazăre, bumbac etc.
Mitocondriile sunt implicate în menţinerea homeostaziei intracelulare,
în felul acesta explicându-se marea stabilitate fenotipică a hibrizilor, în condiţii
foarte diferite de mediu. Nu se cunoaşte prea bine care este evoluţia populaţiilor
mixte de mitocondrii, în celulele organismelor hibride. Micşorarea diversităţii
mitocondriilor, după părerea specialiştilor, ar explica declinul multor soiuri
obţinute prin hibridare după un anumit număr de generaţii.
Dacă aruncăm o privire de ansamblu teoriilor expuse putem, desprinde
următoarele concluzii:
- heterozisul este un fenomen complex, la realizarea lui contribuind, în
primul rând genotipul organismului, iar în al doilea rând, condiţiile de viaţă;
- diferitele teorii explică numai unele laturi ale fenomenului de heterozis
fără să descopere toate cauzele;
203
 - merită să ne oprim atenţia, în primul rând, asupra teoriei stimulării
(heterozigoţiei) şi a teoriei dominanţei, teorii care, de fapt, se pot completa una pe
alta; cercetări multiple, confirmă prin date, cele susţinute de aceste teorii.
Nu trebuie neglijate nici celelalte teorii care explică în parte sau în
cazuri speciale manifestarea heterozisului.
Importanţa practică a heterozisului impune o intensificare a cercetărilor
teoretice şi practice în acest domeniu.

10.4.2. Manifestarea heterozisului

Sesizarea fenomenului heterozis a plecat de la constatarea că, în

majoritatea cazurilor indivizii obţinuţi din încrucişări, se caracterizau printr-o
vigoare sporită faţă de părinţii din care au provenit. Faptul că această vigoare este
însoţită de o creştere a capacităţii de producţie la plantele agricole sau animalele
domestice, a făcut ca fenomenul să fie amplu cercetat, atât în ceea ce priveşte
cauzele lui cât şi a efectelor ce le produce.
Din cercetările de morfofiziologie s-a desprins concluzia că hibrizii se
deosebesc de formele parentale prin următoarele însuşiri: au embrionii de
dimensiuni mai mari; au o creştere a organelor vegetative mult mai rapidă; posedă
o activitate mai intensă a ţesuturilor meristematice; au o fotosinteză mai intensă;
posibilităţi mai bune de a absorbi substanţele nutritive; capacitate mai mare de a
sintetiza stimulatori de creştere.
Manifestarea vigorii hibride depinde de ereditatea celor doi părinţi: este
mai pronunţată la hibrizii intraspecifici, la hibrizii obţinuţi din linii
consangvinizate (homozigote), decât la hibrizii dintre soiuri sau rase.
Heterozisul se manifestă şi la animale, folosindu-se în producţie unii
hibrizi, fie între rase, fie între linii consangvinizate (fluturele de mătase, păsări,
porci ş.a.). Produşii dovedesc o mai mare capacitate de producţie (lapte, carne,
ouă etc.).
Fenomenul de heterozis îmbracă manifestări foarte variate, el prezintă o
importanţă covârşitoare pentru producţie, iar aspectele privind tehnica producerii
lui vor fi tratate în cursul de ameliorarea plantelor.

10.4.3. Consangvinizarea şi folosirea ei în crearea liniilor

destinate încrucişării

Organismele alogame, fie monoice, dioice sau hermafrodite se reproduc

în mod natural prin fecundare străină. Artificial, noi putem forţa această categorie
de organisme să se autofecundeze prin polenizare cu polen propriu, fenomen
numit consangvinizare. La animale, consangvinizarea are loc prin încrucişarea
între indivizi cu grad de rudenie apropiat. Consangvinizarea nu este tot una cu
autofecundarea de la plantele autogame, unde constituie un mod normal de
reproducere.
Asupra plantelor alogame, consangvinizarea are următoarele efecte:
204
 1. Scăderea vitalităţii organismelor. În urma consangvinizării, plantele
alogame îşi micşorează capacitatea de creştere. Dimensiunile lor se micşorează
atât în ceea ce priveşte înălţimea, lungimea şi lăţimea frunzelor, diametrul tulpinii,
cât şi mărimea şi greutatea fructelor; de asemeni, prezintă şi o fertilitate scăzută.
La porumb, majoritatea liniilor consangvinizate dau o producţie cu mult sub cea a
soiurilor din care au fost extrase.
Această depresiune biologică se manifestă foarte intens în prima
generaţie consangvină, pentru ca în generaţiile următoare să scadă şi să se
oprească la o anumită limită de stabilitate numită şi “minimum de
consangvinizare”.
Nu toate plantele răspund în acelaşi mod la scăderea vigorii în procesul
de consangvinizare; faţă de porumb la care este foarte accentuată, la secară,
lucernă, floarea-soarelui este numai accentuată, iar la dovleac şi mai puţin.
Depresiunea biologică îşi găseşte explicaţia în faptul că, în populaţia
supusă consangvinizării creşte procentul de genotipuri homozigote în defavoarea
celor heterozigote. În stare homozigotă, genele nefavorabile organismului îşi
evidenţiază acţiunea. Aceste urmări pot fi explicate într-o oarecare măsură de
teoria dominanţei sau supradominanţei.
Gradul de homozigotare a indivizilor creşte odată cu repetarea
consangvinizării la descendenţi şi el se poate afla calculându-se coeficientul de
consangvinizare (Cn);
m
 2 n −1 
 
Cn =  n  , în care:
 2 
n – reprezintă generaţiile de consangvinizare, iar m – numărul perechilor de alele
care se homozigotează.

gg
Fig. 10.2. Reducerea heterozigoţiei şi creşterea homozigoţiei
prin efectul consangvinizării
205
 Fig. 10.3. Efectul consangvinizării asupra heterozigoţiei şi homozigoţiei
în funcţie de numărul perechilor de alele în diferite generaţii de consangvinizare

În figura 10.2 este redată creşterea homozigoţiei şi scăderea

heterozigoţiei în funcţie de numărul de generaţii în care s-a aplicat
consangvinizarea şi gradul de homo şi heterozigoţie, în procente.
În figura 10.3. curbele redau procentul de homo şi heterozigoţie în
funcţie de numărul perechilor de alele şi numărul de generaţii de consangvinizare.
Numărul perechilor de alele homozigote sunt invers proporţionale cu numărul
generaţiilor consangvinizate.
2. Desfacerea populaţiei în biotipuri. Plante alogame au o structură
ereditară heterozigotă. Caracterele şi însuşirile lor se găsesc în diferite raporturi,
de dominanţă şi recesivitate. Multe din defecte sau calităţi nu se pot manifesta
prezentându-se sub forma recesivă. Prin consangvinizare, acestea devin
homozigote şi se manifestă producând o desfacere a populaţiei în biotipurile
(liniile) componente. Dintre însuşirile recesive, ce se manifestă fenotipic, unele
constituie defecte, altele din contra, sunt valoroase pentru practică (unii indivizi
posedă rezistenţă la boli, la ger, precocitate, un conţinut ridicat în proteină,
grăsimi ş.a). În afară de caracterele homozigote recesive favorabile sau
defavorabile apar şi caractere homozigote dominante pozitive, care se pot folosi
cu succes în ameliorare.
3. Scăderea variabilităţii. În prima generaţie consangvină variabilitatea
formelor apărute este foarte mare. Reproducându-le prin autofecundare, fiecare
formă în parte, mai multe generaţii, variabilitatea lor în cadrul descendenţilor
scade până se ajunge la linii consangvinizate, care nu mai segregă, fiind foarte
uniforme şi stabile. Acestea sunt liniile homozigote. La porumb se obţin astfel de
linii în generaţiile 7 – 8 de consangvinizare. Nu se poate afirma însă că s-a ajuns
la o homozigoţie absolută.
Liniile consangvinizate obţinute, sunt diferenţiate genetic şi destul de
diferenţiate din punct de vedere fenotipic. Ele nu se utilizează ca atare deoarece
dau producţii mici. Prin încrucişarea lor se obţin însă hibrizi, foarte valoroşi, cu
producţii mari faţă de formele iniţiale din care au fost extrase. La porumb, astfel
de hibrizi, aduc sporuri de 50 – 70%.
206
 10.4.4. Consangvinizarea la animale

Prin consangvinizare la animale se înţelege împerecherea între indivizi

cu grad de rudenie apropiat. Gradul de rudenie poate fi mai apropiat sau mai
îndepărtat, după cum strămoşii comuni sunt mai apropiaţi sau mai îndepărtaţi. La
animale, consangvinizarea este o veche metodă de reproducţie care s-a practicat şi
se practică pentru ameliorarea raselor. După gradul de înrudire a indivizilor,
consangvinizarea poate fi:
- incest, în cazul în care la împerechere iau parte fraţi cu surori, părinţi
cu copii, bunici cu nepoţi;
- consangvinizare strânsă, în care se împerechează rude ceva mai
îndepărtate: strănepoţi cu strănepoţi, veri cu veri;
- consangvinizare moderată, când are loc împerecherea între rude şi mai
îndepărtate, până la limita când ea încetează.
În figura 10.4 se pot observa efectele consangvinizării la animale în
funcţie de generaţia de consangvinizare şi gradul de înrudire.
Ca şi la plante, consangvinizarea la animale se foloseşte cu scopul de
uniformizare a raselor, pentru reconstituirea caracterelor homozigote, mai ales a
celor dominante, pentru fixarea unor calităţi dorite sau pentru fixarea mutaţiilor
valoroase.

Fig. 10. 4. Efectul consangvinizării la animale în funcţie de generaţia de

consangvinizare şi gradul de înrudire a părinţilor

Şi la animale consangvinizările au urmări depresive: degenerare,

slăbirea rezistenţei la boli, infecunditate, albinism, anomalii ş.a. Cauzele ce
determină aceste neajunsuri sunt în general aceleaşi ca şi la plante. Pentru
înlăturarea lor se folosesc: metoda împerecherii cu reproducători străini, de
aceeaşi rasă, creşterea animalelor înrudite care urmează a se încrucişa în condiţii
cât mai diferite de mediu pentru a le provoca diferenţieri biologice, asigurarea
unor condiţii optime de hrană şi îngrijire a produşilor obţinuţi, aplicarea unei
selecţii atât pentru reproducători cât şi în cadrul descendenţei.
207
 Prin încrucişarea liniilor consangvinizate la diferite rase de animale se
pot obţine hibrizi cu productivitate sporită faţă de cea a părinţilor. Se aplică acest
sistem, cu succes, la găini, porci şi la alte animale domestice.

10.5. HIBRIDAREA SEXUATĂ ÎNDEPĂRTATĂ

Hibridarea îndepărtată are loc între specii sau chiar genuri diferite. Din
cauza unor dificultăţi care însoţesc această formă de hibridare, folosirea ei este
mult mai restrânsă faţă de hibridarea în interiorul speciei. Mai poartă numele de
hibridare interspecifică.
Hibridarea sexuată îndepărtată se cunoaşte, de sute de ani, fie ca
fenomen natural, fie ca metodă practică folosită de om pentru obţinerea de forme
noi de plante şi animale.
J. Kölreuter, la începutul sec. XVIII, vorbea despre astfel de hibrizi la
plante şi îi numea “catâri vegetali” după denumirea noţiunii de catâr, hibrid
animal obţinut pe cale artificială înainte de a se obţine astfel de hibrizi la plante.
Hibridarea îndepărtată este şi un criteriu pentru determinarea speciilor.
În cazul când nu se pot obţine indivizi în urma unei asemenea hibridări sau, deşi
se obţin sunt sterili, se afirmă că cei doi părinţi care au luat parte la hibridare
aparţin unor specii diferite. Nu trebuie însă să considerăm că hibridarea
îndepărtată este singurul criteriu pentru determinarea speciilor.
Ch. Darwin a observat că în obţinerea hibrizilor îndepărtaţi se întâmpină
greutăţi şi a căutat să analizeze amănunţit unele condiţii de care depinde uşurinţa
încrucişării între formele îndepărtate. El descrie următoarele situaţii: - apropierea
sistematică este într-adevăr un factor determinant în reuşita încrucişării, dar nu
singurul; - sunt cazuri când două varietăţi aparţinând aceleaşi specii nu se pot
încrucişa şi din contra, în alte cazuri când două specii diferite, se pot încrucişa
între ele. În cazul când nu se pot încrucişa, Darwin arată că: fecundarea nu poate
avea loc în cazurile când tuburile polinice nu pot ajunge până la ovul din cauza
stilului prea lung; tuburile polinice nu pot străbate stigmatul de la plantele altei
specii; gametul mascul ajunge la oosferă, dar dezvoltarea embrionului nu are loc;
fecundarea poate avea loc, embrionul începe să se formeze, dar piere în scurt
timp.
Observaţiile lui Darwin sunt juste, dar nivelul cunoştinţelor din vremea
lui nu i-au permis să cerceteze şi din punct de vedere genetic cauzele ce
îngreuiază realizarea hibrizilor interspecifici. Aceasta a fost posibil mai târziu,
odată cu dezvoltarea geneticii.

10.5.1. Obţinerea şi comportarea primei generaţii hibride

În general, hibrizii interspecifici se obţin cu greutate, iar reuşita depinde

în mare măsură şi de speciile pe care le folosim. Există totuşi anumite specii de
plante care, încrucişate, posedă facultatea de a produce hibrizi fertili. În schimb, la
animale, aplicarea hibridării îndepărtate întâmpină mai multe dificultăţi.

208
 Delimitarea speciilor cu diferenţieri de la una la alta, atât din punct de
vedere genetic, cât şi fenotipic a determinat izolarea lor sistematică şi genetică şi a
creat dificultăţi la încrucişarea dintre ele.
Aceste dificultăţi sunt datorate incompatibilităţii de ordin genetic sau
morfologic, privind structura florii, a incompatibilităţii dintre embrion şi
endosperm şi perturbări în formarea celulelor sexuate.
La animale, atunci când se obţin hibrizi, defectele se manifestă de obicei
la unul din sexe, în special la sexul heterogametic. La încrucişarea dintre femele
de Drosophila pseudoobscura cu masculi de Drosophila miranda, în F1, se obţin
femele sterile. În cazul când se inversează părinţi, în F2 se obţin ambele sexe, dar
masculii sunt anormali. La încrucişarea dintre o femelă de Bos taurus şi un
mascul de Bizon americanus, numai hibrizii femeli ajung la maturitate.
Mecanismul genetic care duce la dezvoltarea numai a indivizilor de un
singur sex este mai uşor de explicat dacă ne gândim la diferenţele de ordin genetic
ce se întâlnesc la cele două sexe. Deşi genotipul celor două specii conţine genele
corespunzătoare, dispoziţia acestor gene poate fi pe cromozomi diferiţi: la una din
specii ele pot să fie situate pe autozomi, la cealaltă pe cromozomii sexuali. În
afară de aceasta se pot ivi şi diferenţe în structura cromozomilor autozomi
omologi sau ai sexului.
Când se obţin totuşi hibrizi interspecifici, aspectul lor fenotipic este în
general intermediar între cei doi părinţi şi numai în unele cazuri se manifestă o
dominanţă din partea unuia din părinţi.
Fenomenul obişnuit de vigoare, constatat la hibrizii intraspecifici
caracterizează uneori şi hibrizii interspecifici (hibridul între Raphanus sativum x
Brassica oleracea sau hibridul Equus caballus x Equus asinus – catârul). Adesea,
o anumită grupare a genelor pe cromozomii omologi favorizează acţiunea genelor
letale sau semiletale şi atunci hibrizii sunt letali, sau prezintă fenomene de
debilitate.
Unii hibrizi interspecifici, prezintă şi anomalii sexuale (intersexuali).
Aceştia, au aspectul exterior al unui sex dar posedă organe sexuale, ale celuilalt
sex. De obicei ei sunt sterili.
Fenotipul hibrizilor interspecifici depinde şi de modul în care se
folosesc ca mamă sau ca tată, cele două specii, la care există diferenţele
morfologice tranşante între femele şi masculi. Catârul are conformaţia foarte
apropiată de cea a mamei, Equus caballus, în timp ce bardoul (hibridul reciproc)
are conformaţia mamei de Equus asinus, Equus caballus fiind în acest caz tată.
Este cazul influenţei citoplasmei materne, a fenomenului de matroclinie.
O caracteristică principală, destul de frecventă a hibrizilor interspecifici
este sterilitatea lor. Ea se manifestă de obicei la sexul heterogametic, cu diferite
intensităţi şi se împarte în mai multe tipuri:
- gonadele, în cazul animalelor sau florile plantelor nu se dezvoltă sau
avortează, la hibrid. Această situaţie este mai frecventă la animale;
- dezvoltarea gonadelor şi a florilor este normală dar, perturbările încep
odată cu meioza. Cele două garnituri de cromozomi diferă prin structură sau prin
număr. Aceste anomalii fac ca meioza să nu se poată desfăşura normal sau
209
încetează într-un stadiu timpuriu, iar în cazul în care se formează gameţi, ei sunt
improprii pentru fecundare.
Când ambii părinţi deţin genomuri omoloage, dar diferă prin numărul de
cromozomi, conjugarea cromozomilor în meioză decurge normal, dar în loc de
bivalenţi se formează polivalenţi. În alte cazuri, părinţii deţin o parte din
genomuri omoloage, dar restul sunt omoloage numai parţial. Cromozomii parţial
omologi rămân ca univalenţi. În acest caz, celulele sexuale sunt sterile. Când
părinţii deţin genomuri neomoloage, cromozomii nu fac sinapsă, repartiţia la cei
doi poli ai celulei este neregulată şi ca atare, apar gameţi sterili. Pentru înlăturarea
sterilităţii pot fi folosite mai multe metode: retroîncrucişarea individului F1, cu
unul din părinţi; multiplicarea numărului de cromozomi prin tratamente cu
colchicină etc.
Aceste metode asigură genomuri care dau posibilitatea de conjugare a
cromozomilor în meioză.
Dificultăţile de obţinere a hibrizilor îndepărtaţi, pot fi de ordin
cantitativ şi calitativ.
Diferenţele cantitative se referă la numărul de cromozomi ai celor doi
părinţi. Atunci când ele depind de germinarea polenului şi creşterea tubului
polinic, hibridarea decurge mai bine, când forma maternă are un număr mai mare
de cromozomi decât forma paternă (de exemplu între speciile genului Datura,
Galeopsis, Nicotiana). La o altă categorie de plante, creşterea tubului polinic
decurge mai bine când forma maternă are un număr mai mic de cromozomi decât
forma paternă (de exemplu între speciile genului Helianthus, Triticum, Rosa). A
treia categorie o reprezintă plantele indiferente privind raportul cromozomic (de
exemplu, între speciile genului Brassica).
Perturbări pot să apară şi odată cu formarea seminţelor. La plantele
angiosperme diploide, dezvoltarea normală a embrionului are loc când în embrion
există 2n cromozomi, în endosperm 3n cromozomi, iar în ovar 2n cromozomi.
Când raportul acesta se schimbă din cauza numărului modificat de cromozomi,
perturbările apar mai întâi în endosperm, în care are loc o sistare a fluxului de
hrană care duce la sufocarea lui. Este vorba de o sterilitate somatoplastică care
duce la moartea embrionului. Acest fenomen poate fi evitat dacă în primele stadii
de dezvoltare a embrionilor ei sunt detaşaţi şi cultivaţi pe medii nutritive.
Într-un stadiu mai târziu, perturbările pot apărea în procesul de
dezvoltare a seminţelor, afectând capacitatea lor de germinare.
Diferenţele calitative a genomurilor celor doi părinţi constituie cazuri
mai frecvente. Ele se pot produce în cazul unui număr egal de cromozomi şi
genomuri omoloage (A x A sau AB x AB) sau un număr diferit de cromozomi şi
genomuri parţial omoloage (A x AB). În sfârşit, se mai pot întâlni situaţii în care
numărul de cromozomi a formelor parentale să fie egal, dar genomurile
neomoloage (A x B).
Toate aceste diferenţe de ordin cantitativ şi calitativ dintre formele
parentale, produc perturbări în procesul de fecundare sau de formare a seminţelor,
de dezvoltare sau de formare a celulelor sexuale.

210
 În meioză, în asemenea cazuri, conjugarea şi segregarea cromozomilor
nu decurge normal şi nu se formează celule sexuale sau acestea sunt sterile.

10.5.2. Comportarea celei de a doua generaţii hibride

Se poate obţine a doua generaţie la hibridarea îndepărtată numai atunci

când hibridul F1 este cel puţin parţial fertil. Când numai unul din sexe este steril,
cel fertil poate fi încrucişat cu părintele de sex opus.
Descendenţa hibrizilor îndepărtaţi se caracterizează printr-o puternică
segregare, care în general nu se încadrează în normele mendeliene. Pot să apară
forme asemănătoare tatălui , mamei, intermediare sau aberante. În unele cazuri, în
urma segregării toţi indivizii seamănă numai cu unul din părinţi.
În generaţiile următoare, la hibrizii parţial fertili se măreşte procentul de
fertilitate. Prin repetarea unui backcross se observă o revenire evidentă la formele
parentale.

10.5.3. Rolul hibridării îndepărtate în evoluţia speciilor

Hibridarea îndepărtată prezintă importanţă, pentru apariţia de specii noi

de plante şi posibil, şi de animale inferioare.
Se observă în natură, existenţa unor forme ce au caractere comune
pentru două genuri sau specii diferite, cum este hibridul dintre Sorbus sibirica şi
Cotoneaster melanocarpa. Acesta a moştenit gustul şi coloraţia fructelor, forma
frunzelor, culoarea argintie a frunzelor, forma mugurilor de la Sorbus sibirica, iar
structura fructului, forma inflorescenţei, caracterul pubescenţei, de la Cotoneaster
melanocarpa.
Ca urmare a hibridării îndepărtate, apar uneori organisme amfidiploide
(ce însumează numărul de cromozomi somatici ai părinţilor), cu genotipuri
echilibrate, constante şi care prin încrucişare pot reproduce tipul din care fac
parte. Dacă noua formă se dovedeşte adaptată ea se răspândeşte. O condiţie pentru
menţinerea ei o constituie izolarea reproductivă de speciile înrudite.
Orice individ obţinut prin hibridarea îndepărtată este începutul unei
specii noi. Pe de o parte, trebuie să ţinem seama de unele trăsături esenţiale ce
caracterizează specia autentică: specificul morfologic, lipsa indivizilor
intermediari speciilor parentale, capacitatea de a se reproduce, fertilitatea deplină
în cazul încrucişării şi izolarea reproductivă totală de alte specii. Pe de altă parte,
acestor forme le lipsesc unele trăsături esenţiale ce sunt caracteristice speciilor
naturale: arealul geografic, locul ocupat în relaţiile biocenotice, numărul de
indivizi ş.a. Aşa că, asemenea hibrizi nu pot fi consideraţi specii noi, ci mai
degrabă “forme specifice”. O specie nouă se formează într-un proces îndelungat,
pe baza selecţiei naturale.
Prin metoda hibridării îndepărtate au fost sintetizate multe forme, foarte
asemănătoare cu speciile răspândite în natură. Müntzing (1930) a realizat prin
hibridări îndepărtate sinteza unei forme asemănătoare speciei Galeopsis tetrahit

211
(2n = 32 cromozomi). A încrucişat Galeopsis pubescens cu Galeopsis speciosa.
Hibridul, încrucişat cu una din formele parentale, Galeopsis pubescens, era greu
de deosebit de Galeopsis tetrahit.
La plante, posibilitatea de o obţine hibrizi îndepărtaţi diferă de la un gen
la altul. Există genuri ale căror specii se hibridează destul de uşor (Dianthus,
Triticum, Prunus, Pirus etc.) dar şi genuri a căror specii nu se hibridează, chiar
dacă sunt destul de înrudite (Liliacee, Umbelifere, Leguminoase etc.).
Există şi genuri care se hibridează cu destulă uşurinţă, cum ar fi:
Triticum x Secale, Triticum x Aegilops, Raphanus x Brassica etc.
Studiul citogenetic al hibrizilor îndepărtaţi, oferă posibilitatea stabilirii
cauzelor ce determină sterilitatea totală sau parţială a acestora.
În ameliorarea plantelor, hibridările îndepărtate, chiar dacă necesită
condiţii de lucru deosebite, s-au extins, deoarece oferă posibilitatea obţinerii de
hibrizi cu cromozomi de adiţie (Triticale) sau cu cromozomi de substituţie,
aceste recombinări genetice, permiţând o diversificare mai mare a materialului
biologic.

212
 CAPITOLUL 11

MUTAŢIILE ŞI MECANISMUL LOR MOLECULAR

Moto:
“Pentru producerea unui mare salt evolutiv sunt necesare
îndeplinirea a trei exigenţe minimale: evenimentul,
ireversibilitatea şi coerenţa”
Ilya Prigogine

Noţiunea de mutaţie a fost introdusă de Hugo de Vries (1901),

înţelegând prin aceasta, o schimbare bruscă a însuşirilor ereditare. E. Baur (1919)
o defineşte drept o modificare ereditară care a apărut în afara hibridării, iar E.
Guyenot, o variaţie bruscă şi ereditară ce poate apare spontan sau sub influenţa
unor factori experimentali.
Mutaţia este o însuşire a materialului genetic şi este tot atât de
importantă ca şi stabilitatea lui. Ea apare la toate organismele şi alături de
recombinarea genetică este principala sursă de variabilitate.
Omul poate obţine mutaţii, acţionând asupra organismelor cu diferiţi
factori mutageni. Modificările obţinute afectează diferite caractere morfologice
sau însuşiri fiziologice şi biochimice. Mutaţia este una din metodele principale
folosită în ameliorare, pentru obţinerea de soiuri sau linii noi.
Apariţia spontană a mutaţiilor a fost sesizată de mult, iar concepţia care
s-a format asupra lor a avut un rol important în explicarea evoluţiei. Evoluţia, în
concepţia de astăzi, nu este altceva decât o rezultată a procesului de modificare
ereditară a organismelor şi acţiunea selectivă a mediului. Mutaţia poate determina
direcţii de evoluţie atunci când modificarea este utilă organismului, reprezentând
un avantaj în perpetuarea speciei la care a apărut.

11.1. CLASIFICAREA MUTAŢIILOR

Mutaţiile se pot clasifica în mai multe tipuri, fiecare având un anumit

criteriu.
1. După modul de apariţie, ele se împart în mutaţii naturale şi mutaţii
artificiale:
- mutaţiile naturale numite şi spontane apar în condiţiile din natură fără
intervenţia omului. Datorită faptului că mediul totalizează o mare complexitate de
factori ce influenţează organismul este foarte greu de precizat care sunt cauzele ce
determină apariţia acestor mutaţii;
- mutaţiile artificiale, numite şi induse, sunt provocate de om cu ajutorul
diferiţilor agenţi mutageni.

213
 2. După capacitatea de expresie fenotipică ele pot fi: mutaţii mari
(macromutaţii) ce se deosebesc prin caracterul lor net vizibil, uşor sesizabile;
mutaţii mici (micromutaţii), care spre deosebire de primele, sunt greu
perceptibile, dar mai frecvente şi cu rol important în evoluţie.
3. După acţiunea genei mutante, mutaţiile pot fi: morfologice,
fiziologice sau biochimice; mutaţiile morfologice afectează caracterele
morfologice ale organismelor (formă, mărime, culoare etc.) şi sunt uşor
detectabile; mutaţiile fiziologice produc schimbări în procesele fiziologice,
(ritmul de creştere, perioada de vegetaţie, rezistenţa la boli ş.a.); mutaţiile
biochimice determină modificarea cantitativă sau calitativă a componenţilor
chimici din organism, (substanţe de rezervă, principii activi, enzime etc.).
4. După natura substratului material al eredităţii mutaţiile sunt: genice,
cromozomice, de genom, citoplasmatice; mutaţiile genice (punctiforme)
provoacă modificarea genei fără a produce o schimbare în morfologia
cromozomului. Ele se referă la schimbările de structură chimică. O alelă se
transformă în alta, fără a-şi schimba locus-ul în cromozom. Cea mai mică unitate
mutaţională, este perechea de nucleotide, mutaţie denumită punctiformă, fiind o
mutaţie intragenică. Mutaţiile cromozomice se referă la restructurările ce pot avea
loc în cromozom (deficienţă, deleţie, inversie, translocaţie, translaţie). Mutaţiile
de genom afectează întregul genom sau numai un anumit număr de cromozomi
(poliploidia şi aneuploidia). Mutaţiile citoplasmatice se referă la modificările pe
care le pot suferi cloroplastele şi mitocondriile şi odată cu ele şi caracterele de
care răspund.
5. După originea lor mutaţiile pot fi: germinale şi somatice. Mutaţiile
germinale apar în celulele sexuale şi se manifestă în zigoţii la a căror formare
participă. Mutaţiile somatice apar în celulele somatice. Cu cât apar mai devreme
în ontogeneză, vor afecta o porţiune mai mare din organism. La organismele cu
înmulţire vegetativă ele se pot menţine pe cale vegetativă şi pe cale sexuată când
din ţesuturile somatice afectate se dezvoltă celule sexuale.
6. După direcţia de manifestare a mutaţiilor: mutaţia directă (forward
mutation) şi de reversie (back-mutation). Când o genă normală (de tip sălbatic) se
transformă într-o alelă diferită, mutaţia este directă, iar când o genă se
retransformă în tipul iniţial, mutaţia este de reversie.
Frecvenţa acestor mutaţii este diferită, mai mare pentru cele directe,
comparativ cu mutaţiile de reversie.
7. În funcţie de locul de plasare a genelor, mutaţiile pot fi: mutaţii
autozomale plasate pe autozomi, mutaţii heterozomale plasate în cromozomii
sexuali (manifestând sex-linkage) şi mutaţii extranucleare, ale genelor din
citoplasmă.
8. După modul de manifestare a genelor mutante, mutaţiile pot fi
dominante, codominante, semidominante sau recesive. La organismele
diploide, mutageneza a creat relaţii de alelism între gene, exprimându-se fenotipic
cele dominante, în timp ce la organismele haploide orice mutaţie se exteriorizează
fenotipic.

214
 9. Funcţie de modul de reacţie a indivizilor purtători ai unei mutaţii,
mutaţiile pot fi viabile, subletale şi letale.
10. Un tip special de gene mutante, sunt genele mutatoare, care măresc
frecvenţa mutaţiilor altor gene.

11.2. DETECTAREA MUTAŢIILOR

Mutaţiile pot fi identificate, după modificările fenotipice ereditare sau

după schimbările suferite în structura sau numărul cromozomilor, indiferent dacă
acestea sunt sau nu însoţite momentan de modificări fenotipice.
Cel mai uşor pot fi descoperite mutaţiile somatice sau cele germinale,
dominante, vizibile, care deşi în stare heterozigotă, apar chiar în prima generaţie.
Mutaţiile recesive se pot evidenţia mai greu şi este nevoie de o analiză genetică
efectuată în mai multe generaţii. Numai în cazul când este homozigotă, mutaţia
recesivă se evidenţiază în prima generaţie.
Majoritatea mutaţiilor sunt recesive şi pentru determinarea lor se fac
hibridări şi autofecundări. Pentru Drosophila se folosesc cromozomi marcaţi prin
gene dominante şi purtători ai inversiilor ce împiedică crossing-over-ul.
Mutaţiile fiziologice se pot sesiza uşor atunci când sunt letale sau
semiletale, deoarece organismele ce posedă astfel de mutaţii se dezvoltă slab sau
pier. Există însă multe mutaţii ce manifestă mici schimbări în procesele
fiziologice sau biochimice şi sunt foarte greu de sesizat. Este imposibil de sesizat
apariţia tuturor mutaţiilor naturale sau artificiale oricât de minuţios s-ar lucra.
La organismele diploide mutaţiile dominante, foarte rare, se manifestă
imediat şi pot fi detectate. Mutaţiile recesive se menţin în genotip mai multe
generaţii (perioadă de lag) până devin homozigote, moment când, se manifestă
fenotipic. Cea mai eficientă metodă pentru depistarea lor este autofecundarea
urmată de depistarea lor, după un număr de generaţii (M1, M2, M3…). Mutaţiile
care se produc în endosperm, cum ar fi cele care-i afectează culoarea sau alte
aspecte, se identifică uşor, prin polenizarea plantelor cu polen ce posedă mutanta
respectivă şi care, datorită dublei fecundări, o va manifesta. Mutaţiile recesive se
pot menţine numai prin autogamie şi consangvinizare.
La plantele haploide, starea de hemizigoţie face posibilă detectarea
mutaţiilor chiar din momentul apariţiei lor. Aceste mutaţii pot fi menţinute şi prin
înmulţire vegetativă.
Cercetări multiple s-au efectuat la microorganisme, la care mutaţiile pot
fi detectate analizându-se diferite caracteristici ale aspectului şi mărimii plajelor,
cerinţele faţă de factorii de creştere ş.a. Metodele de detectare au fost elaborate de
mai mulţi biochimişti, printre care mai importanţi sunt: S. W. Beadle şi E. L.
Tatum (1941, 1945) pentru Neurospora crassa şi J. Lederberg (1952) pentru
bacterii.
Se folosesc metode de inducere a mutaţiilor care perturbă sinteza unor
anumiţi metaboliţi la bacterii, ciuperci inferioare şi alte microorganisme haploide.
Formele parentale sunt supuse acţiunii unui agent mutagen, sunt crescute apoi pe

215
medii minimale sau complete şi prin separarea indivizilor se obţin descendenţe
(clone), dintre care unele mutante.
La bacteriofagi, mutantele afectează morfologia plajelor din culturile de
bacterii pe suportul cărora se reproduc.
Mutaţiile cu efect letal în stare homozigotă pot fi detectate foarte uşor.
Din încrucişarea a doi indivizi heterozigoţi, ce posedă o genă letală recesivă
raportul genetic de segregare nu va fi 1:2:1 ci, 2:1 deoarece ¼ din indivizii
homozigoţi pentru această genă mor, fie în stadiul embrionar sau post embrionar.
Pentru depistarea genelor mutante letale de pe cromozomii sexuali au
fost elaborate diferite metode numite şi teste. Aşa este metoda ClB elaborată de
H. J. Müller care permite recunoaşterea mutaţiilor letale localizate pe cromozomul
X la Drosophila melanogaster. Femelele ClB au un cromozom X normal şi unul
la care regiunea centrală a suferit o inversie care opreşte un eventual crossing-
over pe această porţiune. Pe acest cromozom se găseşte o alelă mutantă l şi o alelă
dominantă B (ochi bar). Alela B îndeplineşte rolul de marker (identificator).
Femelele ClB au fost încrucişate cu masculi de tip normal. Dacă la mascul a
apărut o mutaţie letală recesivă, atunci femelele cu ochi bar vor prelua de la mamă şi
tată câte un factor letal. În generaţia următoare toţi masculii vor muri fie că au
moştenit factorul letal ClB, fie mutaţia care a apărut la cromozomul X (figura 11.1).
O altă metodă pentru determinarea mutaţiilor letale la Drosophila
melanogaster este şi metoda Müller 5, în care se folosesc femele la care
cromozomul X este marcat cu o alelă recesivă pentru culoarea apricot a ochilor.
Pentru tipul Abraxas această metodă se poate folosi, dar în cazul de faţă letalitatea
se manifestă la sexul femel.

Fig. 11.1. Testul ClB de detectare a mutaţiilor letale ce afectează gene localizate
în cromozomul sexului X la Drosophila melanogaster
216
 11.3. MUTAŢIILE SPONTANE

Apariţia spontană a unor indivizi deosebiţi în cadrul unei populaţii, cu

posibilităţi de a transmite modificarea lor la urmaşi, a fost sesizată de foarte mult
timp. Unele mutaţii mai deosebite au fost descrise în diferite lucrări. O mutaţie
descoperită în sec. XVI, de către farmacistul german Sprenger, din Heidelberg, la
planta Chelidonium majus avea frunzele şi petalele laciniate (spintecate);
caracterul a apărut spontan şi s-a transmis ca atare la descendenţi. Noua formă a
fost denumită Chelidonium laciniatum şi a fost menţinută prin autofecundare. La
frag, există o mutaţie descoperită de Duchesne (1763) care are frunza compusă
dintr-o singură foliolă, numită fragul monofil.
Darwin, în lucrarea sa “Variaţia animalelor şi plantelor sub influenţa
domesticirii” (1868), descrie diferite mutaţii pe care le-a denumit sporturi. A
descris piersicul cu fructe netede, prunul cu fructe de culoare galbenă ş.a. La
animale, citează numeroase mutaţii: rasa de vite Niatos, cu maxilarul superior mai
scurt decât cel inferior, asemănător câinilor buldogi, rasa de oi Ancona cu picioare
foarte scurte, păunul cu umeri, cu pene de culoare neagră ş.a.
În afara acestor mutaţii, există foarte multe exemple acumulate în
literatura de specialitate: câinii basseţi, cunoscuţi cu 3000 de ani înaintea erei
noastre, merinosul de Maüchamp cu lâna puţin ondulată, dispariţia coarnelor la oi,
taurine şi capre, porcii solipezi, care au o singură copită şi nu se îmbolnăvesc de
febră aftoasă, rasa de oi chineză Yang-ti, fără urechi, porumbeii rotaţi, guleraţi,
moţaţi, fluturi de culoare neagră ş.a.
Un studiu sistematic al mutaţiilor spontane l-a realizat Hugo de Vries
(1848 – 1936). El a pus bazele teoriei mutaţioniste. Teoria lui încearcă să explice
că evoluţia se face exclusiv pe baza mutaţiilor. Lucrarea sa de bază este “Teoria
mutaţiilor” (1901 – 1903).
După De Vries, în viaţa speciilor sunt anumite perioade sensibile, care
fac să apară aceste mutaţii. El precizează însă că, nu mediul provoacă propriu-zis
apariţia acestor mutaţii. Mutaţiile sunt determinate de cauze interne, iar mediul nu
face altceva decât să declanşeze apariţia perioadei sensibile a speciei. Mutaţiile nu
substituie speciile vechi din care au apărut, ci continuă să trăiască, mai departe,
alături de ele. Transformările acestea, spune De Vries, nu au o direcţie bine
definită faţă de organism. Ele pot fi folositoare organismului după cum pot fi şi
nefolositoare, putând chiar periclita existenţa speciei nou apărute.
De Vries a studiat amănunţit speciile genului Oenothera, plantă
caracterizată printr-un polimorfism accentuat, originară din America şi care fusese
introdusă de curând în Olanda, unde lucra De Vries. El a remarcat că numeroase
forme noi, erau ereditare. Unele experienţe păreau să demonstreze că Oenothera
lamarckiana, la origine provine din încrucişarea a două forme deosebite. Mai
târziu, s-a demonstrat că anumite specii, cum ar fi Oenothera gigas, sunt
poliploide.

217
 Teoria mutaţiilor s-a dezvoltat prin lucrările lui T. H. Morgan.
Mecanismele cromozomice descoperite de acesta privind transmiterea
caracterelor, cuplarea şi recombinarea genelor, mecanismul de apariţie a
aberaţiilor cromozomice, au constituit o bază ştiinţifică pentru fundamentarea
procesului mutaţional.
Procesul mutaţional se caracterizează printr-o anumită frecvenţă a
mutaţiilor. Este rar, atunci când luăm în considerare o singură genă şi mult mai
frecvent atunci când se iau în considerare toate genele şi toate mutaţiile posibile
de la un anumit organism. În primul caz raritatea se explică prin aceea că din
perechile de alele mutează de obicei numai una singură, iar în al doilea rând ele
sunt în majoritate recesive şi nu se exteriorizează decât în stare homozigotă.
Există factori ce influenţează frecvenţa mutaţiilor spontane.
În primul rând, frecvenţa mutaţiilor genice, depinde de specie şi de gena
respectivă. Există unele aprecieri privind frecvenţa lor, calculată în raport cu
numărul de gameţi studiaţi. După Wagner şi Mitchell (1955) mutaţiile spontane la
diferiţi loci la porumb, sunt cuprinse între 0,001 şi 0,110 la 10000 gameţi, iar la
Drosophila între 0,29 şi 1,5 la 10000 gameţi. După alte date ale unor autori, reiese
că una şi aceeaşi genă de la diferite linii de porumb mutează diferit. Aşa de
exemplu gena Rr formează mutante rr cu frecvenţe diferite la aceste linii: la una de
6,2 la 10000 gameţi, la cealaltă de 18,2 la 10000 gameţi. Se presupune că aceste
diferenţe se datorează existenţei unor gene speciale, care influenţează frecvenţa
mutaţiilor altor gene (gene mutatoare).
Numărul de mutaţii ce se acumulează în celule este proporţional cu
vârsta lor. În seminţele plantelor care sunt depozitate un număr mai mare de ani,
creşte numărul de mutaţii faţă de seminţele de curând recoltate. H. Stubbe a
constatat la seminţele de Antirrhinum majus o creştere a procentului de mutaţii de
la 1,5% la 14% pentru o perioadă de la 5 la 10 ani. Astfel de observaţii s-au făcut
şi asupra mutaţiilor letale spontane, înlănţuite cu sexul, în spermatozoizii precoci
şi tardivi de la Drosophila melanogaster. Aceste constatări au dus la formularea
unei păreri generale că, numărul de mutaţii este proporţional cu vârsta celulei deşi
există şi excepţii.
Descoperirea mutaţiilor naturale cu ajutorul unora dintre metodele şi
tehnicile cunoscute face posibil calculul procentului de mutante în sânul unei
populaţii de indivizi. Este însă foarte greu de stabilit prin acest calcul în mod
exact proporţia mutaţiilor, din mai multe motive:
- în primul rând, mutaţiile au apărut în decursul timpului, odată cu
formarea populaţiilor şi multe din ele pot fi considerate caractere normale;
- multiplicarea celulelor mutante poate fi mai lentă sau mai rapidă decât
acea a celulelor nemodificate;
- acţiunea genelor sau a genotipurilor mutante poate fi favorabilă sau
letală organismelor;
- toate acestea fac ca numărul de mutaţii să sufere mereu modificări.
Numărul de mutaţii, fiind foarte mare, este greu de determinat frecvenţa
fiecăreia în parte. De aceea, se poate face o apreciere cantitativă a lor după
numărul de gameţi care posedă mutaţii. Această apreciere globală se referă de fapt
218
numai la frecvenţa unei singure gene mutante sau a unei clase oarecare de mutaţii.
Mai trebuie adăugat că mutaţia germinală nu se produce întotdeauna în gameţi, ci
şi în gonii, care în urma diviziunilor celulare produce gameţi mutanţi. Dacă
folosim metoda unei clase de mutaţii trebuie să subliniem că mutaţiile letale nu
reprezintă o clasă omogenă; ele pot să apară sub influenţa a mai multor cauze:
mutaţii genice, cromozomice, efecte de poziţie etc.
În afară de factorii analizaţi mai sus, frecvenţa mutaţiilor este influenţată
şi de hibridare; la organismele hibride, faţă de cele homozigote, pentru acelaşi
locus frecvenţa mutaţiilor este mai mare. De asemenea, procesul mutaţional
spontan este influenţat şi de starea fiziologică şi biochimică a organismului.

11.4. MUTAŢIILE ARTIFICIALE

Odată cu descoperirea unor factori ce pot fi folosiţi de om în obţinerea

de mutaţii, interesul oamenilor de ştiinţă pentru studiul acestora şi a efectelor pe
care le produc asupra organismelor a crescut foarte mult. Paralel cu aceste studii
s-au elaborat şi s-au perfecţionat metodele pentru producerea de mutaţii
artificiale, denumite şi induse.
Dintre factorii mutageni folosiţi de om pentru prima dată, au fost razele
X. În anul 1925, G. A. Nadson iradiind ciupercile inferioare cu raze X a obţinut
mutaţii morfo-fiziologice.
Acţiunea mutagenă a razelor X a fost demonstrată de H. J. Müller în
1927 şi 1928 la Drosophila. Rezultatele le publică în lucrarea “Transmutaţia
artificială a genei”, (laureat Nobel în 1946). Tot în această perioadă, L. J. Stadler
între 1927 şi 1929, obţine cu ajutorul radiaţiilor, mutaţii la orz, porumb şi tutun.

Fig. 11.2. Indivizi normali de Drosophila melanogaster (a) şi diferite mutante (b, c, d)

219
 Descoperirea efectului mutagen al radiaţiilor a deschis calea unor ample
cercetări ştiinţifice, importante atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic. T.
H. Morgan şi şcoala sa, au obţinut la Drosophila peste 500 de forme mutante
(figura 11.2).
Ulterior, metodele producerii experimentale a mutaţiilor la plante, au
fost folosite din plin de A. Gustafsson (1954), J. MacKey (1956), H. Stubbe
(1959), C. F. Konzak (1957) ş.a.
Dintre agenţii mutageni folosiţi de om şi mai bine studiaţi fac parte:
radiaţiile, temperatura şi unele substanţe chimice.

11.4.1. Radiaţiile mutagene

Radiaţiile electromagnetice au o gamă de lungimi de undă foarte întinsă,

care variază de la 10-3 m cât au razele gamma până la peste 1 m, cazul undelor
hertziene. Între aceste limite se găsesc razele X, razele ultraviolete, razele
infraroşii.
Radiaţiile mutagene sunt radiaţiile care produc mutaţii şi din ele fac
parte: 1) radiaţii ionizante electromagnetice (raze X şi gamma); 2) radiaţii
ionizante corpusculare (radiaţii α, protoni, neutroni, raze β, diferite particule
grele); 3) radiaţii neionizante (raze ultraviolete).
Razele X şi gamma, prin energia absorbită, provoacă ionizări în
ţesuturile plantei şi modifică metabolismul celular. Razele X sunt foarte mult
folosite, deoarece aparatele Roentgen sunt uşor utilizabile. Pentru iradierea cu raze
gamma se foloseşte cobaltul radioactiv. Razele gamma sunt mai penetrante decât
razele X.
Razele Beta (β) sunt formate din electroni eliberaţi de radioizotopii de
P32 şi S35. Cu aceştia se realizează soluţii radioactive, în care se introduc seminţe
uscate sau germinate.
Neutronii sunt particule neutre din punct de vedere electric, rezultaţi
din dezintegrarea atomilor. Ei acţionează prin curentul dens şi ionizant de protoni
de hidrogen. Efectul iradierii cu neutroni este mai puternic, cu cât elementele
celulei au o structură mai densă (plastide, nuclei şi cromozomi).
Razele ultraviolete fac parte din spectrul solar invizibil, sunt constituite
din fotoni, cu o lungime de undă între 136 Å şi 4.000 Å. Absorbite în organism,
transformă energia lor în reacţii chimice, provocând diferite efecte genetice. Ele
au o mai mică putere de pătrundere şi sunt absorbite la suprafaţa ţesuturilor.
În lucrările de genetică se foloseşte mai frecvent acţiunea mutagenă a
razelor X, gamma şi a neutronilor termici. Studiul şi folosirea radiaţiilor în
genetică a dus la fundamentarea unei noi ramuri a biologiei – radiogenetica –
care în ultimul timp a căpătat o amploare foarte mare.
Efectele iradierii asupra plantelor. Efectele produse de radiaţii sunt
directe şi imediate. Seminţele tratate cu doze maxime, de obicei nu supravieţuiesc,
iar embrionii lor, cercetaţi la microscop conţin numeroase zone de ţesut necrotic.
Tratamentele cu doze mai mici duc la apariţia de mutaţii.

220
 Unele substanţe au o acţiune de protecţie a organismelor, diminuând
efectul distructiv al razelor X, cum sunt, de exemplu, substanţele reducătoare din
grupul sulfhidrelor. Seminţele uscate, iradiate cu raze X, într-un mediu de
hidrogen sulfurat, nu manifestă perturbări în celulele lor, întrucât acest mediu
anihilează într-o măsură oarecare, acţiunea radicalilor oxidanţi produşi de radiaţii.
Spre deosebire de acţiunea razelor X, iradierea cu neutroni provoacă
tulburări mai evidente şi o sterilitate pronunţată a indivizilor în descendenţă. S-a
emis ipoteza conform căreia, neutronii ar acţiona direct asupra nucleului, iar
razele X asupra celorlalte elemente din celulă.
Deşi plantele provenite din iradierea seminţelor cu neutroni manifestă
tulburări profunde, dând naştere la porţiuni de ţesuturi necrotice, răsăritul lor este
mai uniform, cu un procent ridicat de plante, deoarece în urma iradierii cu
neutroni, celulele seminţelor rămân viabile într-o proporţie mai mare şi au o
turgescenţă normală.
Razele ionizante au o influenţă dăunătoare asupra organismelor
deoarece ele descompun apa din ţesuturi în radicali liberi. În organismele care
conţin o cantitate apreciabilă de apă, supuse tratamentului cu radiaţii, apa este
descompusă în elemente componente. Acestea intră în acţiune cu restul
substanţelor biologice din celule şi provoacă modificări oxidante pronunţate.
Bacteriile ce atacă plantele şi animalele, supuse iradierii într-un mediu cu o
concentraţie mai redusă de oxigen, devin mai rezistente după acţiunea razelor
ionizante.
Perturbările din celulele iradiate sunt datorate şi sistării, într-o oarecare
măsură a activităţii enzimelor, care suferă o puternică oxidare.
Acţiunea razelor ionizante modifică şi structura nucleo-proteinelor din
organism. Vom vedea mai departe că acizii nucleici, atât ADN cât şi ARN suferă
modificări structurale importante şi determină modificări fenotipice.
Studiile citogenetice arată că în organismele iradiate, celulele îşi
modifică mersul diviziunii. Se produc ruperi la nivelul centromerilor,
cromozomilor şi cromatidelor, perturbări în formarea fusului sau aglutinarea
cromozomilor.
Ruperile cromozomice duc la restructurări cromozomice, iar frecvenţa
acestora este proporţională cu doza de radiaţii. Acest lucru este valabil numai în
cazul unei singure rupturi. În cazul a două rupturi frecvenţa lor este proporţională
cu pătratul dozei.
Ruperile cromozomice depind de faza în care se găseşte celula. În
ultimele stadii ale mitozei, cromozomii nu par să sufere asemenea rupturi. În
interfază şi începutul profazei ruptura se produce la nivelul ambelor cromatide. În
profază, fiecare cromatidă poate să sufere în mod independent acţiunea radiaţiilor.
Numărul de rupturi este proporţional cu lungimea cromozomului. Regiunile
heterocromatice sunt cele mai sensibile la rupturi.
În urma tratamentului cu radiaţii suferă nu numai cromozomii ci şi
citoplasma celulei. Nucleul izolat de citoplasmă prin microdisecţie şi supus unei
doze maxime de iradiere (25.000 - 65.000 r), prezintă aceleaşi proprietăţi chimice
şi fizice ca şi nucleul extras dintr-o celulă neiradiată. Nucleul izolat de citoplasmă
221
devine radiorezistent. Dacă un nucleu neiradiat este inclus într-un mediu
citoplasmic iradiat vor apare toate radioleziunile caracteristice, fapt ce justifică
legătura dintre citoplasmă şi nucleu.
Seminţele uscate sau umectate, se supun diferitelor doze de iradiere cu
raze X, în aparate speciale. Iradierea materialului biologic cu neutroni se face în
reactori, ciclotroni şi betatroni nucleari.
Iradierea plantelor în cursul vegetaţiei se face în câmpuri special
amenajate în acest scop. Plantele sunt aşezate în cercuri concentrice şi după
distanţa faţă de sursa de iradiere primesc diferite doze. Doza de iradiere exprimă
numărul perechilor de ioni ce se formează într-un anumit volum de aer.
Unitatea de iradiere, denumită Roentgen (r) corespunde formării într-un
cm3 de aer uscat, la o temperatură de 0oC şi la presiunea de 760 mm coloană
mercur, a unui număr de 2,1 x 109 perechi de ioni sau într-un gram de aer a unui
număr de 1,6 x 1012 perechi de ioni.
Există deja stabilită doza critică de iradiere pentru seminţele unor plante
de cultură. Prin doza critică (DL 50%), se înţelege doza la care supravieţuiesc
50% din indivizii trataţi (tabelul 11.1).
Sensibilitatea organismelor faţă de acţiunea mutagenă a radiaţiilor
depinde de mai mulţi factori: starea fiziologică a celulei, vârsta ţesutului,
temperatura mediului extern, specie, varietate, soi sau individ ş.a. Deoarece
sensibilitatea plantelor este diferită de la specie la specie s-au stabilit pentru
seminţele diferitelor plante cultivate şi tratate cu raze X doza critică de iradiere. S-
au găsit de exemplu 5.000 r pentru seminţele de floarea soarelui, 9.000 r pentru
seminţele de mac şi muştar, 15.000 – 20.000 r pentru grâu şi ovăz, 8.000 pentru
fasole etc.
Tabelul 11.1.
Doza critică pentru diferite specii de plante

Specia de plante Doza în r

Triticum aestivum 15.000 – 20.000
Helianthus annuus 2.000 – 5.000
Cannabis sativa 7.000
Phaseolus vulgaris 8.000
Hordeum vulgare 10.000 – 15.000
Secale cereale 10.000 – 15.000
Avena sativa 15.000 – 20.000
Brassica napus 25.000 – 35.000
Solanum lycopersicum 30.000 – 40.000
Linum usitatissimum 40.000 – 50.000
Sinapis alba 100.000

Frecvenţa mutaţiilor induse este mai mare în cazul tratării seminţelor

vechi, păstrate un interval de ani, decât la cele proaspete. Plantele tinere sunt mai
sensibile decât cele mature, celulele în diviziunea meiotică sunt mai sensibile

222
decât celulele în diviziunea mitotică, iar cele mai sensibile stadii din cursul
meiozei sunt profaza avansată şi metafaza.
Poliploizii sunt mai rezistenţi la iradiere comparativ cu formele diploide
înrudite. Astfel, apariţia mutaţilor clorofiliene este mai mică la speciile de grâu şi
orz cu un număr mai mare de cromozomi.
Organismele care au o structură ereditară heterozigotă tratată cu radiaţii
produc un număr mai mare de mutaţii decât cele homozigote.
Mutaţia este urmarea unor complicate procese morfofiziologice şi
biochimice în organism, pentru care îşi dau concursul o diversitate de factori
interni şi externi. Pentru studiul complex al acestor factori s-au întreprins multiple
cercetări, dintre care vom menţiona pe cele care prezintă mai mult interes.
S-a studiat acţiunea radiaţiilor ionizante, în funcţie de anumite
temperaturi la care au fost ţinute organismele înainte, în timpul şi după tratament.
Aşa de exemplu, scăderea temperaturii de la 20 – 30oC la 4oC în perioada
tratamentului cu radiaţii creşte frecvenţa mutaţiilor (aberaţiilor cromozomice) la
Tradescantia şi a translocaţiilor şi mutaţiilor letale la Drosophila. Aplicarea unei
temperaturi ridicate (37oC) la o oră după iradiere, de asemeni creşte frecvenţa
mutaţiilor letale la Drosophila.
Lipsa oxigenului sau diminuarea procentului de oxigen din aer în timpul
expunerii organismului la iradiaţii reduce frecvenţa mutaţiilor letale şi a
translocaţiilor la Drosophila, a mutaţiilor la bacterii şi diferite aberaţii
cromozomice la diferite plante (porumb, ricin ş.a.).
Tratamentul combinat al razelor X cu raze ultraviolete sau cu raze
infraroşii sau a substanţei etilamina, duce la o creştere efectivă a mutaţiilor.
Prin acţiunea în complex a factorilor mutageni şi a factorilor de mediu,
se poate dirija într-o măsură oarecare obţinerea de mutaţii artificiale, cu valoare
pentru practică. W.R. Kaplon (1953) a descoperit că prin tratarea seminţelor de
orz cu bioxid de carbon şi amoniac înainte de iradiere s-a redus procentul de
plante sterile. Se ştie că aplicarea colchicinei înainte de iradiere, sporeşte
frecvenţa de mutaţii. F. D. Amato şi A. Gustafsson (1948) au tratat seminţe de orz
cu colchicină, după care le-au supus tratamentului cu raze X. Prin acest procedeu
au reuşit să modifice frecvenţa unor mutaţii clorofiliene. A scăzut frecvenţa
mutaţiilor de tip albino-viridis şi a crescut procentul mutaţiilor de tip xantha
alboviridis.
Deşi s-a cercetat acţiunea multiplă a factorilor mutageni şi a celor
externi, foarte multe rezultate rămân încă disparate fără prea multe posibilităţi de
generalizare. Aceasta se datorează necunoaşterii în suficientă măsură a tuturor
manifestărilor care stau la baza procesului de apariţie a mutaţiilor.
Pe lângă seminţe, se pot iradia polen, muguri, tuberculi, rizomi, butaşi
etc. În toate aceste cazuri, se aplică doze mai mici de iradiere, în funcţie de natura
speciei de plante supuse iradierii. Prin experienţe s-a stabilit că, în medie, dintr-o
1000 spice de grâu, apar 3-7 mai rezistente la cădere, la boli sau mai precoce.
În lucrările de genetică şi selecţie, prima generaţie şi generaţiile
următoare se notează cu litera iniţială a sursei de iradiere, indicând anul respectiv
de studiu. Astfel, generaţiile seminţelor iradiate cu raze X se notează X1, X2, X3
223
etc.; cele iradiate cu neutroni n1, n2, n3, etc.; în ultimul timp s-a admis notarea
generală a generaţiilor cu litera M, care reprezintă acţiunea oricărei surse a
factorilor mutageni (M1, M2, M3 etc.).
Plantele din prima generaţie, provenite din seminţele iradiate prezintă
uneori modificări teratologice, sunt sterile şi au o fertilitate redusă. Modificările
morfologice din prima generaţie nu se moştenesc şi poartă denumirea de
radiomorfoze. Variaţiile ereditare se observă foarte rar în prima generaţie,
deoarece mutaţiile sunt în cea mai mare parte recesive şi se manifestă numai în
generaţiile ulterioare. Plantele primei generaţii iradiate au un pronunţat caracter
de himere, deoarece se dezvoltă din grupe de celule în care apar diferite leziuni şi
modificări provocate de radiaţii.
Experienţele întreprinse pentru obţinerea unor mutante au dus la crearea
de forme cu valoare agronomică superioară la orz, ovăz, mazăre, soia, in, muştar
alb, rapiţă şi altele.
Radiaţiile ultraviolete sunt mai puţin folosite în radiogenetică,
deoarece şi modificările genetice pe care le produc sunt mai puţin importante. Ele
produc mai ales mutaţii genice şi foarte rar restructurări cromozomice. Provoacă
toate tipurile de mutaţii. Acţionează mai eficace atunci când lungimea lor de undă
este în jur de 2.600 Å. Razele cu această lungime de undă au o acţiune mai mare
asupra structurii moleculei de ADN, alterând structura normală a bazelor azotate.
S-a constatat că bazele pirimidinice sunt mai sensibile faţă de acţiunea UV decât
bazele purinice. Cu cât ne îndepărtăm spre stânga sau spre dreapta acestei lungimi de
undă eficacitatea lor scade. Eficacitatea razelor ultraviolete, în funcţie de lungimea de
undă de 2.600 Å, coincide de fapt cu spectrul de absorbţie al ADN.
Razele ultraviolete au o acţiune germicidă şi de aceea în doze mari,
aplicate la microorganisme omoară o parte din germeni. Microorganismele sunt
însă destul de sensibile la UV. Uneori numai simpla iradiere a mediului de cultură
înainte ca el să fie însămânţat, provoacă mutaţii.

11.4.2. Temperatura

Temperatura este un agent mutagen slab. Acţiunea ei a fost sesizată în

special la Drosophila. Odată cu ridicarea temperaturii la care sunt menţinute
muştele, frecvenţa mutaţiilor creşte. Creşterea sau scăderea treptată a temperaturii
determină o creştere nesemnificativă a frecvenţei mutaţiilor.
Mult mai eficace sunt şocurile de temperatură, aplicate pentru o
perioadă scurtă de timp. Prin tratarea larvelor de Drosophila cu temperaturi de
36–380C, timp de 12 – 14 ore, frecvenţa mutaţiilor letale creşte de două ori faţă de
cea a larvelor crescute la temperaturi normale. Dacă şocul termic este de –6oC
timp de 25' - 40', frecvenţa mutaţiilor creşte de trei ori faţă de cea a larvelor
crescute la temperaturi normale.
S-au făcut încercări pentru a pune în evidenţă efectul variaţiilor de
temperatură asupra mutabilităţii diferitelor specii de plante şi animale, dar nu s-au
putut formula concluzii generale.

224
 11.4.3. Substanţele chimice mutagene

Acţiunea mutagenă a unor substanţe a fost pusă în evidenţă mai ales în

ultimele decenii. Oehlkers, în 1943 (după Serra A. J., 1968) descoperă acţiunea de
dezintegrare a cromozomilor de Oenothera prin tratarea acesteia cu uretan.
Cercetări sistematice fuseseră iniţiate încă din 1940 de către C. Auerbach şi J. M.
Robson Primele rezultate s-au obţinut prin tratarea Drosophilei cu iperită (gaz
muştar), obţinându-se peste 24% mutaţii letale sex-linkate. Ulterior s-au obţinut
rezultate şi la plantele superioare, la ciuperci şi microorganisme.
În prezent, se cunosc un număr foarte mare de substanţe chimice cu
efect mutagen. Dat fiind structura lor, de la cea mai simplă, la cea mai complexă,
este greu de clasificat după un anumit criteriu. Modificările produse de ele sunt
asemănătoare cu cele ale mutaţiilor spontane. Nici una nu posedă specificitate
pentru inducerea unui anumit tip de mutaţie (tabelul 11.2.).
Tabelul 11.2.
Substanţe mutagene şi eficacitatea lor la câteva specii
Nr Cromozomi
crt Substanţa mutagenă Drosophila Bacterie Neurospora
plante
1. Iperita + + + +
2. Apa oxigenată ? - + +
3. Oxizi organici + + ? +
4. Formaldehidă + + + +
5. Diazometan + - ? +
6. Propiolactonă ? + ? +
7. Cazeină ? + + +
8. Uretan + + + -
9. Fenoli + + + -
10 Etilenimină + + ? +
11 Cetonă + ? ? -
12 Epoxizi şi diepoxizi + + ? +
13 Penicilină ? + ? ?
14 Carcinogene ? ? + -
15 Dezoxicolat de Na ? ? + -
16 Acriflavină ? + + ?
17 Clorură de fier - ? + ?
18 Clorură de mangan ? ? + ?
19 Clorură de aluminiu ? + ? ?

Substanţele chimice se administrează în raport cu specia de plantă sau

animal. De exemplu, la Drosophila s-a acţionat asupra larvelor prin soluţii
administrate sub formă de aerosoli. Substanţele pătrund în trahee şi de aici ajung
în gonade. Substanţele se pot introduce direct, în căile genitale a femelei. Prin
contact direct cu soluţia se pot trata sporii de ciuperci, polenul, meristemele
vegetale.

225
 Acţiunea acestor substanţe provoacă în organismul în care au pătruns
modificări biochimice şi fiziologice. La nivelul cromozomilor, se produc ruperi
cromozomice şi ca urmare reconstrucţii de diferite tipuri, corelate cu modificări
fenotipice. La nivelul genei se produc mutaţii genice. Întreaga acţiune a
substanţelor depinde de foarte mulţi factori pe care-i vom analiza în cele ce
urmează.
În primul rând, o anumită substanţă poate avea o influenţă mutagenă
asupra unei specii, iar asupra alteia să nu exercite nici un fel de influenţă. Aşa de
exemplu, apa oxigenată exercită o influenţă mutagenă la bacterii sau Neurospora,
dar nu are nici un efect asupra plantelor. Penicilina constituie factor mutagen
numai pentru plante.
Tabelul 11.3.
Factorii mutageni care blochează sinteza bazelor azotate
(după Freese, 1963)
Bazele azotate a căror Speciile la care s-a
Factorii mutageni
sinteză este blocată observat efectul mutagen
5 – aminouracil timina Escherichia coli
adenina
azaserina Escherichia coli
guanina
adenina
benzimidazol Escherichia coli
guanina
adenina Escherichia coli
cofeina
guanina Drosophila melanogaster
8 – etoxicofeina timina -
adenina Oenothera lamarckiana
etiluretan
guanina Drosophila melanogaster
adenina
6 – merkaptopurina Escherichia coli
guanina
adenina
5 – nitroxinoxalina Escherichia coli
guanina
adenina
paraxantina Escherichia coli
guanina
adenina
acid tetrametiluric Escherichia coli
guanina
adenina
teobromina Escherichia coli
guanina
adenina
teofilina Escherichia coli
guanina
insuficienţa timinei - Escherichia coli
excesul de uracil - Escherichia coli

Acţiunea mutagenă a substanţelor depinde şi de stadiul de dezvoltare a

celulelor sexuate sau embrionare. De exemplu, uretanul are acţiune numai asupra
celulelor sexuate mascule de Drosophila deja formate şi nu influenţează
spermatogoniile.

226
 Formaldehida acţionează numai asupra gameţilor masculi, când ei se
găsesc în stadiu timpuriu de dezvoltare. Asupra femelelor, indiferent de stadiul în
care se găsesc, această substanţă nu are nici o influenţă asupra genelor din ovule.
În afară de factorii menţionaţi mai sus, pot exista şi diferiţi factori
exteriori, care în combinaţie cu agenţii mutageni pot mări sau diminua eficacitatea
lor.
Substanţele chimice mutagene care provoacă modificări în structura
acizilor nucleici sunt foarte variate. Variată este şi acţiunea lor. Ne vom opri
asupra unora dintre ele. Există o gamă de substanţe, precursori ai ADN, care au o
structură analogă bazelor azotate, care blochează formarea nucleotidelor şi în
consecinţă sinteza ADN. În tabelul 11.3 sunt menţionate câteva cu această
însuşire. Dintre ele, azaserina s-a dovedit eficientă în blocarea bazelor purinice.
Adenina induce aberaţii cromozomice atât la plante cât şi la animale, producând
rupturi şi schimburi cromatidice.
Unii analogi ai bazelor purinice şi pirimidinice pot fi încorporaţi în
molecula acizilor nucleici în locul bazelor azotate normale. Ei au constituţia
nucleilor purinici sau pirimidinici la care s-a adăugat sau substituit anumite
grupări funcţionale sau atomi. Cei mai frecvent folosiţi sunt derivaţii halogenaţi ai
uracilului (5-bromuracil, 5-cloruracil, 5-floruracil, 5-ioduracil) sau derivaţi
aminaţi ai purinei (2 amino-purina şi 2,6 diamino-purina).
Derivaţii halogenaţi ai uracilului înlocuiesc timina, un analog al
acestuia. Aceasta se vede şi din constituţia lor (figura 11.3.).

Fig. 11.3. Formula structurală a timinei şi a unui derivat halogenat al uracilului

Bacteria Escherichi coli, fiind cultivată pe un mediu ce conţine

5-bromuracil a produs mutante, la care perechea de baze adenina-timina a fost
înlocuită cu perechea guanina-citozina, în felul următor: adenina-timina-adenina-
5-bromuracil-guanina-5-bromuracil-guanina-citozina. Mai întâi, adenina se leagă
de 5-bromuracil în loc de timină, dintr-o eroare 5-bromuracil se leagă de guanină
în locul adeninei, iar, în final, guanina se leagă în mod normal de citozină.
În mod analog, 2 amino-purina înlocuieşte adenina în încorporare, prin
împerechere cu timina: adenina-timina-2-amono-purina-timina-aminopurina-
citozina-guanina-citozina.
Încorporarea analogilor bazici a fost studiată la fagi şi bacterii
demonstrându-se că încorporarea analogilor are loc numai într-o singură catenă.
O altă categorie de substanţe (acidul nitros, hidroxilamina, hidrazina
ş.a.) au o acţiune primară asupra acizilor nucleici acţionând fie numai asupra
227
bazelor azotate fără a modifica lanţul glucido-fosforic, sau modifică atât bazele
azotate cât şi lanţul glucido-fosforic (alkilanţii, peroxizii organici, clorura feroasă
ş.a.).
Agenţii alkilanţi, dintre care face parte şi iperita (gaz muştar) se
numesc astfel, deoarece conţin un radical numit alkil (metil, etil, propil), care
poate fi transferat nucleotidelor. Majoritatea lor opresc diviziunea mitotică, de
aceea sunt folosiţi şi în tratamentul cancerului. Ei intră în reacţie cu molecula de
ADN unde pot produce modificările următoare: ruperea coloanei glucido-
fosforice, alkilarea bazelor purinice şi pirimidinice, depurinizarea moleculei de
ADN, blocarea mitozei prin formarea unei legături transverse intercatenare.
Efectul mutagen al agenţilor alkilanţi a fost pus în evidenţă la bacterii, Drosophila
melanogaster, Neurospora crassa, Vicia faba ş.a. Substanţele alkilante acţionează
în perioada S a ciclului mitotic.
Acidul nitros (HNO2) este un agent mutagen care acţionează asupra
bazelor purinice şi pirimidinice, dezaminându-le. Prin tratarea ARN din virusul
mozaicului tutunului cu acid nitros, se produce dezaminarea bazelor azotate şi
adenina a trecut în hipoxantină, guanina în xantină iar citozina în uracil (figura
11.4.).
Aceste treceri au repercusiuni asupra
blocării biosintezei unei enzime şi în
consecinţă asupra unei proteine.
Acidul nitros produce mutaţii şi la fagii
T4, la Escherichia coli, la stafilococi ş.a.
Hidroxilamina (NH2OH) acţionează în
special asupra citozinei care face parte din
bazele pirimidinice. Ea provoacă o
dezaminare a citozinei şi transformarea ei
în uracil. A fost experimentată asupra
virusului mozaicului tutunului, asupra
fagului T4.
Acridinele sunt coloranţi bazici care
produc mutaţii, acţionând asupra
moleculelor de ADN, dar ale căror
mecanisme nu sunt însă bine elucidate.
În afară de substanţele arătate mai sus
se mai cunosc şi altele cu acţiune
mutagenă: hidrazina, formaldehida, clorura
de mangan, peroxizi organici, apă
oxigenată, clorură feroasă ş.a.

Fig. 11.4. Dezaminarea bazelor azotate

prin acţiunea acidului nitros

228
 11.4.4. Factorii mutageni biologici

Cercetările care s-au efectuat în ultimii ani la microorganisme au scos în

evidenţă că virusurile şi micoplasmele produc mutaţii la plante şi animale. Se
cunosc ribovirusurile care produc sarcomul la găini şi leucemia la păsări şi
mamifere. Dintre dezoxiribovirusuri pot fi menţionate: virusul poliomei sau
virusul oncogen. Teoria virotică a cancerului uman câştigă tot mai mult teren.
Este vorba de ribovirusuri defective care se integrează în cromozomii umani. Dar
pătrunderea virusurilor în celulă determină restructurări cromozomice, pulverizări
cromozomice. Sunt citate chiar şi apariţii de mutaţii genice.
Micoplasmele, cele mai mici organisme, de dimensiuni cuprinse între
cele mai mici virusuri şi cele mai mici bacterii, capabile şi de viaţă independentă,
introduse în culturi de celule produc restructurări şi pulverizări cromozomice. La
nivel molecular, sinteza ADN micoplasmic opreşte sinteza ADN în celula gazdă.

11.4.5. Mecanismul molecular al mutaţiilor

Deoarece un anumit tip de secvenţă nucleotidică este purtătoarea unei

anumite informaţii ereditare, orice schimbare a acesteia schimbă şi conţinutul
informaţiei. În procesul de diviziune celulară, această schimbare se va transmite şi
celulelor fiice.
Se cunosc astăzi unele substanţe chimice, care venind în contact cu
organismele sau numai cu acizii nucleici extraşi din ele, modifică structura
acestora şi fac să apară mutaţii. Schimbările se produc în anumite regiuni ale
moleculei şi nu au nimic comun cu restructurările cromozomice ce se produc în
cromozomi.
Schimbarea secvenţei nucleotidelor se referă de fapt la schimbarea
bazelor azotate, acestea constituind elementul mobil. Există mai multe modalităţi
de schimbare a lor: substituţia, deleţia, adiţia şi inversia.
Prin substituţie, se înţelege înlocuirea unei baze purinice sau
pirimidinice printr-o altă bază purinică sau pirimidinică. Dacă această înlocuire
are loc numai într-o catenă, odată cu replicarea moleculei, înlocuirea se va
transmite şi în catena complementară. Înlocuirea este şi ea de două tipuri: a) când
o bază purinică este înlocuită cu o bază purinică, iar una pirimidinică tot cu una
pirimidinică, ea poartă numele de tranziţie (de exemplu se înlocuieşte adenina cu
guanina sau timina cu citozina); b) când o bază purinică este înlocuită cu o bază
pirimidinică sau invers, poartă numele de transversie.
Deleţia este pierderea uneia sau mai multor nucleotide, modificând
mesajul genetic.
Adiţia este adăugirea uneia sau mai multor nucleotide în cadrul
secvenţei iniţiale.
Inversia este schimbarea ordinii unui număr de baze într-un segment al
catenei din molecula ADN.

229
 Schematic, cele patru tipuri de schimbări a secvenţei bazelor din
molecula de ADN se pot prezenta astfel (figura 11.5.).

Fig. 11.5. Diferite tipuri de schimbări ale bazelor azotate din ADN

Pentru a da o explicaţie diferitelor tipuri de modificări structurale a

ADN, Watson şi Crick au emis teoria copierii greşite în procesul de replicaţie a
ADN. Schimbarea de secvenţă a unei baze va comanda în procesul de sinteză
baza corespunzătoare cu care se va lega catena nouă, complementară. Această
nouă ordine va fi copiată şi la o nouă replicaţie a moleculei de ADN.
Mutaţii ale acizilor nucleici s-au obţinut prin acţiunea cu diferiţi agenţi
mutageni, fie asupra organismului, fie direct asupra acizilor nucleici. În cazul
radiaţiilor ionizante, mecanismul de obţinere a mutaţiilor la nivel molecular nu
este încă complet elucidat. Există ipoteze, care susţin că acestea produc ruperi ale
moleculei de ADN, urmate de realipirea fragmentelor în diferite poziţii. Razele
ultraviolete cu lungimea de undă de 2600 Å acţionează asupra bazelor purinice şi
pirimidinice. S-a demonstrat acest lucru acţionându-se direct asupra acestor baze.
S-a constatat că acestea sunt sensibile la tratamentul cu raze ultraviolete şi se
descompun în mod diferenţiat. Temperaturi anormale pot produce alterări în
molecule de ADN: disocierea catenelor şi depurinizarea catenelor de ADN.

230
 11.5. MECANISME DE REPARARE A ADN

Molecula de ADN are o mare stabilitate datorită modului său de

replicare şi a sistemului enzimatic, care repară eventualele erori de încatenare a
nucleotidelor.
Prin reparaţie genetică, se refac unele leziuni la nivelul moleculei de
ADN, integritatea materialului genetic fiind protejată.
Sistemele de reparare a ADN, sunt destul de diverse, grupându-se în
două categorii: reparare prereplicativă şi reparare postreplicativă.
Repararea prereplicativă are loc înaintea replicării macromoleculei de
ADN realizându-se fie pe cale fotoenzimatică, fie prin excizie (Butnaru Gallia,
1999).
Repararea fotoenzimatică se realizează în prezenţa unei fotoenzime care
poate desface dimerii pirimidinici, formaţi în urma iradierii cu raze U.V., fără
eliminarea de nucleotide. Această enzimă acţionează la întuneric, ataşându-se de
molecula de ADN, în jurul dimerului timină, iar energia necesară pentru
catalizarea clivării ambelor legături ale dimerului provine de la radiaţia albastră,
din spectrul vizibil. De aceea, când se utilizează radiaţiile U.V. ca agent mutagen,
frecvenţa mutaţiilor se reduce, datorită procesului reparator.
Repararea prin excizie constă în înlăturarea unor nucleotide lezate şi
sintetizarea unui nou segment de ADN, proces care are loc atât la întuneric cât şi
la lumină şi presupune participarea mai multor enzime, ce acţionează succesiv.
Endonucleaza, recunoaşte leziunile existente şi hidrolizează legăturile
fosfodiesterice 5' -3'. Repararea ADN se realizează cu ajutorul enzimelor de tipul
polimerazelor care înlocuiesc nucleotidele excizate şi a ligazelor care sudează
lanţul glucido – fosforic. Acest proces a fost descris atât la procariote, cât şi la
eucariote.
Repartiţia postreplicativă, are loc după replicarea macromoleculei de
ADN , afectat de radiaţiile UV. La bacterii, când în furca de replicare se întâlneşte
un dimer neexcizat, se formează o lacună în molecula de ADN la una dintre
catene, iar cealaltă cuprinde dimerul. Aceste lacune sunt completate postreplicativ
printr-un proces de recombinare genetică, prin care, între catenele nou sintetizate
se pot produce schimburi reciproce de nucleotide.
Pentru repararea postreplicativă prin recombinare este necesară prezenţa
a cel puţin două molecule de ADN identice, pentru ca repararea să se facă cu mare
fidelitate (Raicu P., 1997).
Un alt sistem de reparare este cunoscut sub numele de sistem SOS.
Acest sistem intră în funcţie, atunci când în molecula de ADN s-au format un
număr mare de leziuni, care nu pot fi reparate prin celelalte mecanisme. În acest
caz, are loc sinteza unei ADN polimeraze speciale, care tolerează leziunile şi
permite replicarea ADN modificat. De aceea, numeroşi agenţi carcinogeni fizici şi
chimici, sunt şi mutageni datorită inducerii sistemului de reparare SOS.

231
 Procesele de reparare a ADN sunt foarte complexe şi ele au apărut
foarte timpuriu în procesul de evoluţie a speciilor, atunci când organismele erau
supuse unor doze mari de radiaţii UV. Se afirmă că aceste procese reparatorii au
apărut chiar în cursul trecerii de la genele de tip ARN la cele de tip ADN, fapt ce
a permis creşterea dimensiunilor moleculei de ADN, implicit a cantităţii de
informaţie genetică.

11.6. IMPORTANŢA MUTAŢIILOR

În natură, supravieţuiesc formele mutante care favorizează individul şi

deci şi specia căreia îi aparţine. Ele pot constitui puncte de plecare pentru
formarea de noi specii. Mutaţia are, deci, rol în evoluţie.
Mutaţiile artificiale se obţin cu ajutorul unor metode ce depind de
specie, factorul cu care se acţionează, momentul în care se aplică tratamentul ş.a.
Dat fiind efectul foarte variat, puţine mutaţii prezintă interes pentru amelioratorul
de plante sau animale. De aceea, este necesar pentru obţinerea de mutaţii
valoroase la plantele de cultură să se folosească un număr foarte mare de indivizi.
De multe ori se opresc drept genitori, mutante care posedă multe caractere şi
însuşiri defectuoase, dar care conţin una, două însuşiri valoroase. Prin hibridare şi
selecţie, aceste calităţi pot fi transmise la descendenţi, realizându-se noi soiuri.
La animalele de producţie, s-au folosit şi se folosesc puţin mutaţiile
artificiale deoarece formele mutante, cu defecte letale cer cheltuieli care întrec
beneficiile. În general, foarte rar s-a reuşit să se obţină mutante valoroase.
O importanţă deosebită o constituie obţinerea de mutaţii la
microorganisme. Mutaţia şi recombinarea, după părerea unor microbiologi, sunt
singurele mecanisme prin care bacteriile pot deveni rezistente sau sensibile la
antibiotice. Microorganismele oferă multiple posibilităţi de studiu al procesului
mutaţional, la diferite niveluri de organizare a materiei vii, de la individ până la
moleculă.
Una din direcţiile actuale de cercetare a mutaţiilor este de a găsi
posibilităţile de a induce mutaţii după dorinţa omului. Problema nu va putea fi
rezolvată prin studierea mutaţiilor cromozomice, care înseamnă schimbarea unor
segmente mari, de cele mai multe ori cu caracter letal, ci prin mutaţiile
punctiforme ce se produc în structura moleculelor de acizi nucleici. Aceste
schimbări modifică biosinteza proteinei şi în consecinţă fenotipul.

232
 CAPITOLUL 12

MUTAŢII ÎN STRUCTURA CROMOZOMILOR

Moto:
„A manipula natura este privilegiul nostru şi va fi poate
sfârşitul nostru. Dar dacă noi nu suntem produsul unei
mutaţii letale, gloria noastră va rămâne prin substituirea
hazardului cu raţiunea. Până în prezent, evoluţia noastră a
fost dominată de hazard. ”
Cristian de Duve

Modificările de structură, restructurările sau aberaţiile cromozomice

constituie obiectul unor importante cercetări citogenetice, ele fiind strâns legate
de modificările eredităţii. La început, existenţa lor a fost numai presupusă. C. B.
Bridges a bănuit că la Drosophila ar exista o genă recesivă legată de sex, care s-a
manifestat numai în momentul când porţiunea din cromozomul omolog ce
conţinea alela dominantă a fost îndepărtată. Acest fenomen, alături de alte
rearanjamente ale porţiunilor din interiorul cromozomilor sau între cromozomi
diferiţi au fost considerate de către Bridges şi A. H. Sturtevant, drept ipoteze
pentru a explica diferite manifestări genetice.
Prima dovadă a unor astfel de restructurări cromozomice a fost adusă în
anul 1930 prin cercetările Barbarei Mc. Clintock asupra cromozomilor de porumb
în stadiul de pachiten. Cromozomii de la această plantă au avantajul că prezintă în
lungul lor nişte noduli ce se colorează foarte intens (cromozomi heteropicnotici).
Cu ajutorul lor au putut fi identificate porţiunile de cromozomi restructurate.
Autoarea a demonstrat existenţa a patru feluri de modificări: deficienţă,
dedublare, inversiune şi translocaţie.
O confirmare a existenţei restructurărilor cromozomice s-a putut face şi
prin cercetarea cromozomilor gigantici din glandele salivare de la Drosophila.
Starea în care se găsesc aceşti cromozomi, în perechi şi continuă sinapsă
somatică, face posibilă sesizarea modificărilor suferite de un membru al unei
perechi.
Diferenţele de structură pe lungimea acestor cromozomi sunt figurate
prin prezenţa unor discuri (benzi) corespunzătoare într-o oarecare măsură
localizării genelor.
Restructurările cromozomice apar sub influenţa radiaţiilor ionizante,
substanţelor chimice mutagene şi a unor factori de mediu, fie că acţionează liber
în natură, fie că sunt dirijaţi de om. Ele au fost descoperite mai întâi la
Drosophila, Zea mays, Datura, păsări, şobolani. Mecanismul lor de formare pare
să fie universal.

233
 12.1. TIPURI DE RESTRUCTURĂRI CROMOZOMICE ŞI
COMPORTAREA LOR ÎN MITOZĂ

Restructurările cromozomice pot avea loc în două etape:

- declanşarea uneia sau mai multor rupturi cromozomice;
- pierderea sau realipirea fragmentelor rupte, fie la locul unde s-a
produs, fie într-un alt loc, care schimbă ordinea locilor de pe cromozomi. În
primul caz fenomenul trece neobservat, deoarece realipirea realizează integritatea
iniţială a cromozomului; în cel de al doilea caz se produce o restructurare a
cromozomului, cu un nou aranjament de gene.
Posibilităţile de restructurare a cromozomilor ce au suferit una sau mai
multe rupturi se pot clasifica în diferite tipuri pe care urmează să le descriem:
Deficienţa este pierderea sau inactivitatea unei porţiuni terminale
(apicale) din cromozom. Unii geneticieni o mai numesc şi deleţie terminală.
Partea de cromozom rămasă, care posedă centromerul, poate participa
la mitoză ca un cromozom normal, centromerul fiind elementul activ în migrarea
lui spre unul din cei doi poli ai fusului. El devine în acest caz un cromozom stabil
şi se comportă ca atare şi în mitozele următoare. În alte cazuri, la capătul
cromozomului unde s-a produs ruptura, cele două cromatide se pot uni formând
un izocromozom cu doi centromeri. În anafază, centromerii se îndepărtează spre
polii fusului, iar cromozomul este întins formând o aşa zisă punte cromatică.
Această punte poate împiedica formarea celor doi nuclei şi în consecinţă celula
moare. Adesea, puntea se rupe şi anafaza îşi urmează cursul normal. Aceşti
cromozomi repetă acest fenomen şi în diviziunile următoare. Dar cu cât creşte
numărul de diviziuni, cu atât aceşti cromozomi devin din ce în ce mai anormali. În
alte cazuri extremităţile rupte îşi pierd puterea de adeziune, iar cromozomul se
comportă normal. Ruptura poate să se producă în diferite puncte ale
izocromozomului. În figura 12.1. a, b, c, d, se pot vedea diferite tipuri de
deficienţe.
Fenomenul de rupere a izocromozomului a fost observat în celulele din
albumenul bobului de porumb. Interpretarea definitivă a procesului de realipire a
cromatidelor la nivelul la care s-a produs ruptura, s-a observat la unii cromozomi
ce au suferit un număr de asemenea cicluri în gametofit, după care, în urma
fecundaţiei intră în componenţa nucleului diploid a sporofitului. O astfel de
structură devine deci stabilă şi se transmite ca atare de-a lungul mitozelor.
Fragmentele de cromozomi fără centromeri, când nu se realipesc unui
cromozom oarecare, rămân dezorientate în placa ecuatorială şi nu pot fi incluse în
nici unul din cei doi nuclei ce se formează spre sfârşitul mitozei. Ele rămân în
citoplasmă unde, prin dezagregare, dispar.

234
 Fig. 12.1. Diferite tipuri de deficienţe

Pierderi de fragmente terminale se pot produce la ambele capete ale

cromozomului. Foarte adesea, în aceste cazuri, capetele cromozomului se pot
suda între ele, formând în timpul mitozei un cromozom inelar.
După mărimea fragmentului pierdut, deficienţele se clasifică în mari şi
mici. Deficienţele mici se pot sesiza numai în cromozomii gigantici. Ele se
păstrează de obicei în stare homozigotă şi produc efecte asemănătoare mutaţiei
genelor. Deficienţele mari acţionează ca letale dominante atunci când se găsesc în
stare heterozigotă. În această stare se pot păstra. Cromozomii cu deficienţe care
posedă centromeri, îşi păstrează proprietatea de autoreproducere.
Deficienţe mari au fost puse în evidenţă, atât pe cale citologică, cât şi
prin metode de analiză genetică. Ele au fost constatate pentru prima dată la
Drosophila de către Bridges (1916). El încrucişează un mascul cu ochi albi şi de
formă ”bar” cu femele cu ochi roşii şi de formă normală. Culoarea albă a ochilor
şi forma normală sunt însuşiri recesive. În F1 obţine indivizi ce posedau însuşirile
dominante, ochi roşii si de formă „bar”, dar şi un individ cu ochi roşii şi de formă
normală. Autorul consideră că forma normală s-a moştenit fenotipic în lipsa sau
inactivitatea unei porţiuni ce conţinea alela dominantă a genei „bar”. O astfel de
manifestare poartă numele de pseudodominanţă.
Tot la Drosophila se mai cunoaşte un caz analog, în care s-a urmărit
acţiunea de trei perechi alele: culoarea galbenă sau cenuşie a corpului produsă de
gena Y şi Y+, culoarea albă sau roşie a ochilor, produsă de gena w şi w+ şi
prezenţa sau absenţa perilor bifurcaţi produşi de gena f sau f+. Prin încrucişarea
femelelor de tip sălbatic cu mascul ce poartă cele trei gene menţionate mai sus au
apărut în F1 indivizi la care, pe lângă caracterele dominante, a apărut culoarea
albă a ochilor şi caracterul păr bifurcat. Explicaţia este că gena w şi gena din
imediata apropiere a ei, care produc bifurcarea părului, se găseau pe un segment
din cromozomul omolog ce a fost suprimat. S-au evidenţia în acest caz, alelele
recesive.
Există o genă (rv) la şoarece care, în stare homozigotă, produce mişcări
de rotire în jurul unui picior posterior (şoareci dansatori sau valseuri). Prin
235
încrucişarea unei femele purtătoare a acestei gene în stare homozigotă cu un
mascul normal, se obţin indivizi normali, dar şi unii care valsează. Analiza
citologică la aceşti indivizi a arătat că este vorba de o deficienţă cromozomică.
Deleţia este tot o deficienţă, dar a unui fragment cromozomic din
interiorul lui. Ea se mai numeşte şi deficienţă intercalară. (fig. 12.1. e). Pentru
producerea ei sunt necesare două rupturi în cromozom. Eliminarea fragmentului
atrage după sine scurtarea cromozomului. Dacă cromozomul nu pierde şi
centromerul, poate deveni stabil şi se multiplică ca un cromozom normal.
Fragmentul fără centromer îşi sudează capetele luând forma unui inel, care în cele
din urmă dispare. Dacă fragmentul posedă centromer, el ia forma unui inel cu
posibilităţi de perpetuare a acestui fenomen în cursul mitozelor următoare. În
diviziune, cele două cromatide ale inelului se pot uni. Cei doi centromeri, având
tendinţa de a se îndepărta la poli, în anafază formează o punte ce împiedică
formarea celor doi nuclei. Dacă ea se rupe, cromatidele surori vor reconstitui
inelele în diviziunea următoare şi fenomenul se va repeta fie până la moartea
celulei, fie până la dispariţia totală a cromozomului.
Dacă asemenea rupturi se produc la doi cromozomi diferiţi
restructurarea ce poate să apară are loc prin schimbul de fragmente între cei doi
cromozomi. Când sunt implicaţi trei cromozomi, combinaţiile care pot să apară
prin schimb sunt din ce în ce mai complexe.
Duplicaţia este dublarea unei porţiuni din cromozom cu un stoc de
gene identice fig. (12.1. f.). Odată cu pierderea unui fragment dintr-un cromozom
poate apare prin alipirea acestuia la omologul său, o duplicaţie. Fenomenul
provoacă schimbări fenotipice oarecum uşor de sesizat, dar greu de pus în
evidenţă din punct de vedere cariologic. Duplicaţia poate să apară şi în urma unui
crossing-over inegal.
Bridges (1919) a obţinut asemenea restructurări prin tratarea drosofilei
cu raze X. Reducerea suprafeţei ochilor la Drosophila (forma „bar”) este urmarea
multiplicării porţiunii de cromozomi care răspunde de numărul de omatidii ale
ochiului. Există o relaţie cantitativă între mărimea ochiului şi multiplicarea
segmentului 16A din cromozomul gigantic. Când este în cantitate dublă produce
fenotipul bar, iar când este în cantitate triplă, fenomenul ultrabar (fig. 12.2.).
Apariţia de aripi păroase la Drosophila este urmarea dublării porţiunii
terminale a celui de-al doilea cromozom.
Inversia constă în ruperea unui segment netelomeric din cromozom şi
realipirea fragmentului după o rotaţie de 1800. Fragmentul aparţine unei porţiuni
din interiorul cromozomului, separat prin două rupturi. Inversii terminale nu pot
să apară deoarece partea terminală a cromozomului nu are proprietatea de a se
suda la nivelul unei rupturi. Inversiile pot fi homozigote şi heterozigote (fig.
12.3.). Când sunt homozigote şi au un caracter recesiv letal nu se păstrează şi de
aceea pot fi descoperite numai în stare heterozigotă. Pot fi de asemenea observate
în cromozomii gigantici sau în studiul de pachiten al meiozei. Se întâlnesc la
plantele şi animalele din natură şi se pot obţine artificial prin tratamente cu
radiaţii ionizante sau substanţa chimice.

236
 Fig. 12.2. Diferite tipuri de ochi la Drosophila
în funcţie de multiplicarea segmentului 16A din cromozomul X

Fig. 12.3. Inversia: a)-cromozomi omologi normali

b)-inversie heterozigotă
c)-inversie homozigotă

Inversia poate constitui un criteriu de determinare a varietăţilor din

interiorul speciilor. De exemplu la Drosophila pseudoobscura varietăţile se pot
deosebi după o inversie. Geneticienii consideră că fenomenul inversiei are un rol
important în geneza speciilor.
La porumb, inversia prezintă importanţă pentru crearea de linii cu polen
steril. Sterilitatea este urmarea perturbărilor ce apar în meioză datorită unor
restructurări şi despre acest fenomen vom vorbi când se va descrie comportarea
cromozomilor restructuraţi în meioză.
237
 Translocaţia este fenomenul de transferare a unor segmente
cromozomice între cromozomi neomologi. Acest tip de restructurare este destul
de frecvent şi cuprinde mai multe tipuri:
- translocaţia simplă, când segmentul detaşat de la un cromozom se
intercalează în ruptura unui cromozom neomolog,
- translocaţia reciprocă este prezenţa a două rupturi în doi cromozomi
diferiţi şi schimbul de segmente lipsite de centromeri. Dacă cele două rupturi se
produc la doi cromozomi omologi, în puncte omoloage, atunci schimbul de
segmente este echivalent cu schimbul produs prin crossing – over. Când unul din
cele două segmente posedă centromer iar celălalt nu, se formează doi cromozomi,
unul cu doi centromeri, iar celălalt lipsit de centromer. Acesta din urmă nu este
viabil şi se pierde, celălalt în schimb poate să participe la un număr oarecare de
mitoze, formând punţi cromatice ca şi în cazurile descrise anterior. În figura 12.4.
se poate vedea o translocaţie heterozigotă şi alta homozigotă între două perechi de
cromozomi.

Fig. 12.4. Translocaţia: a)-cromozomi omologi normali

b)-translocaţia heterozigotă
c)-translocaţia homozigotă

Translocaţia are drept urmare schimbarea ordinii genelor în grupele de

linkage. Această particularitate ne ajută la descoperirea fenomenului. Se fac
încrucişări între indivizi care au bine precizate grupele de gene cuplate şi pe care
noi le putem identifica prin anumite gene.
Prima dovadă citologică a translocaţiei a fost adusă de C. Stern (1931)
care a urmărit în paralel aspectul genetic şi citologic al translocaţiei reciproce la
Drosophila. Este vorba de o translocaţie între cromozomii sexului X şi Y.
Translocaţia este însoţită de modificări fenotipice şi de aceea prezintă
un rol important în evoluţia naturală a speciilor. O putem induce şi pe cale
artificială, cu ajutorul factorilor mutageni. Prin selecţie, putem separa şi înmulţi
formele de plante şi animale utile. Există genuri de plante în care, translocaţia are
loc foarte frecvent: Oenothera, Datura, Campanula ş. a.
238
 Translaţia (transpoziţia) este transferul unui segment dislocat, într-o
altă poziţie (fisură), a aceluiaşi cromozom. Segmentul translat, se poate intercala,
în poziţie normală sau inversată. Această restructurare nu modifică numărul
genelor/genom, modificându-se însă, ordinea (poziţia) genelor. În mitoză,
citogenetic, este dificil de evidenţiat.

12. 2. RESTUCTURĂRILE CROMOZOMICE ŞI

MECANISMUL MEIOZEI

Restructurările, numite şi aberaţii cromozomice apar în anumite celule,

se pot multiplica odată cu multiplicarea acestora, prin mitoză. În general, numai
unul din cromozomii omologi ai celulelor somatice este afectat şi ca urmare, ele
au o structură heterozigotă. Important de ştiut este comportarea acestor
cromozomi în procesul de formare a celulelor sexuale. Studiind comportarea
cromozomilor în meioză, putem identifica diferite tipuri de restructurări.
Absenţa unui fragment (deficienţă sau deleţie) atunci când este
homozigotă nu împiedică conjugarea cromozomilor în meioză, dar organismele cu
astfel de deficienţe nu sunt viabile decât dacă segmentele respective aveau un
număr mic de gene şi de mică importanţă pentru viaţa individului.
Deficienţa sau deleţia sunt fenomene greu de sesizat. Numai în cazul în
care, fragmentul pierdut este destul de mare, se poate determina prin măsurători.
Cromozomii gigantici din glandele salivare de la Drosophila constituie
un material propice pentru studiul citologic al acestora. Se ştie că aceşti
cromozomi omologi sunt conjugaţi în celulele somatice (conjugare somatică). S–a
observat la ei prezenţa unor deleţii care obligă cromozomul complet să descrie un
fel de buclă în dreptul unde partenerul este lipsit de un fragment (figura 12.5.).
Aceasta are loc numai în cazul stării heterozigote, când porţiunea cromozomilor
normali nu are porţiune omoloagă corespunzătoare. Fenomenul dovedeşte în plus
exactitatea sinapsei omologilor în zigonema.

Fig. 12.5. Conjugarea a doi cromozomi omologi în meioză

când unul dintre ei a suferit o deleţie

239
 Deleţia heterozigotă, chiar dacă suferă sau nu un crossing–over în
timpul meiozei, va duce la formarea a două tipuri de gameţi în proporţii egale:
unii cu cromozomi normali şi alţii purtători ai deleţiei. La organismele autogame,
prin autofecundare se obţin ¼ homozigoţi normali, ½ heterozigoţi şi ¼
homozigoţi pentru deleţie, dar care nu sunt viabili.
Spre deosebire de deleţie, duplicaţia homozigotă produce modificări,
care însă nu afectează decât în unele cazuri viaţa individului. Ea se transmite la
urmaşi fără a produce perturbări în meioză. Duplicaţia heterozigotă duce însă la
perturbări în conjugarea cromozomilor în meioză, iar gameţii formaţi pot deveni
sterili.
Inversia heterozigotă în zigonema face ca ambii omologi să formeze
câte o buclă în care cromozomii parcurg sensuri diferite pentru asigurarea
omologiei genelor alele.
Să urmărim cum decurge meioza în cazul când chiasma este situată în
interiorul buclei de inversie. Se pot ivi două situaţii: bucla conţine sau nu
centromerul.
În prima situaţie, când bucla include centromerul, în meioză se
formează patru tipuri de gameţi: doi dintre ei conţin cromozomi normali, iar
ceilalţi doi cu structuri modificate şi neviabili (fig. 12.6.).

Fig. 12.6. Conjugarea cromozomilor în cazul unei inversii heterozigote

când centromerul este situat în interiorul buclei

În cea de-a doua situaţie, crossing-over-ul produs în interiorul buclei

duce la formarea a două cromatide aberante, dintre care una posedă doi
centromeri, iar cealaltă nici unul (figura 12.7.). Şi în cazul acesta singurii gameţi
viabili sunt cei cu cromozomi nerecombinaţi.
Se poate trage concluzia că inversia heterozigotă poate avea ca urmare
blocarea crossing-over-ului la fragmentul respectiv şi nu şi la celălalt braţ al
cromozomului. Nu trebuie însă să considerăm că inversia este singura cauză a
blocării crossing-over-ului. Mai pot exista şi mutaţii genice ce pot împiedica
crossing-over-ul.

240
 Fig. 12.7. Conjugarea cromozomilor în cazul unei inversii heterozigote
când centromerul se găseşte în afara buclei

La inversiile homozigote viabile, meioza decurge normal deoarece şi

conjugarea cromozomilor este normală. De asemenea şi crossing-over-ul, în acest
caz, decurge normal.
În funcţie de lungimea segmentului inversat şi de numărul de crossing-
overe ce au loc, apar direct proporţional mai mulţi sau mai puţini gameţi neviabili.
Translocaţiile complică şi mai mult mersul meiozei. Să urmărim cum
decurge meioza la un organism heterozigot pentru o translocaţie reciprocă dintre
doi cromozomi neomologi.
Conjugarea segmentelor omoloage în profaza meiozei duce la
aranjamentul cromozomilor în formă de cruce (fig. 12.8.).
Evoluţia mai departe a cromozomilor va depinde de localizarea
chiasmelor în diferite părţi ale cromozomului:
- dacă cele două segmente translocate vor fi foarte scurte, între
perechile omoloage ale acestora nu se vor forma chiasme, iar în metafază cei
patru cromozomi vor segrega şi vor forma grupe de câte doi. Ei vor conduce la
formarea a patru tipuri de gameţi, din care doi sunt dezechilibraţi, posedând
cromozomi cu porţiuni translocate (fig. 12.8. a şi b), zigoţii rezultaţi din astfel de
gameţi nefiind viabili.
- dacă cele două segmente translocate vor fi lungi, între perechile
omoloage ale acestora se vor forma chiasme care, deplasându-se spre capetele
cromozomului, vor forma în metafază o figură în formă de inel (fig. 12.8. b), care
poate lua şi forma de 8 (opt), aşa cum reiese din figură.

241
 Fig. 12.8. Conjugarea şi comportarea ulterioară a cromozomilor în meioză,
în cazul unei translocaţii heterozigote:
a). porţiunile translocate sunt scurte;
b). porţiunile translocate sunt lungi.

În primul caz, în anafază, cromozomii se despart, migrând la fiecare pol

câte un cromozom normal şi unul translocat. Gameţii care se vor forma vor fi
dezechilibraţi, neviabili, deoarece prezintă duplicaţii sau deficienţe. În cel de-al
doilea caz, când cromozomii se dispun în formă de 8, jumătate dintre ei – cei
normali – migrează către un pol, iar cealaltă jumătate – cei translocaţi – către
celălalt pol.
După cum este firesc, în primul caz se vor forma gameţi fertili, iar în
cel de-al doilea caz, gameţi sterili. Forma de inel sau de 8 depinde de lungimea
segmentelor translocate, de poziţia centromerului, precum şi de dispoziţia
chiasmelor.
Unele translocaţii heterozigote au devenit stabile şi constituie elemente
ce diferenţiază structural cromozomii speciilor apropiate. Ele constituie o stare
normală în genotip la genurile Oenothera, Datura, Campanula ş. a. După numărul
perechilor de cromozomi ce au suferit translocaţie, se formează: inele din patru
elemente - când există o translocaţie reciprocă, inele cu şase elemente – când
există o translocaţie între trei perechi de cromozomi. Asemenea formaţii perturbă
combinaţia liberă a cromozomilor şi segregarea genelor.
Analiza cromozomilor în meioză ne ajută la identificarea translocaţiilor.
Când se observă dispoziţia în cercuri a patru cromozomi vom şti că este vorba de
o translocaţie homozigotă. Ea se obţine încrucişând indivizi heterozigoţi şi
homozigoţi prin translocaţie şi analizând apoi meioza la hibrizii obţinuţi. Prin
încrucişarea între ei a indivizilor heterozigoţi prin translocaţie se va produce trei
242
categorii de indivizi: homozigoţi normali, heterozigoţi prin translocaţie,
homozigoţi prin translocaţie reciprocă. Indivizii heterozigoţi prin translocaţie
reciprocă la plante se mai pot identifica analizând viabilitatea polenului. Există o
translocaţie când numai 50% din polen este viabil.
Să analizăm acum influenţa pe care o are translaţia asupra mersului
meiozei. Vom considera o pereche de cromozomi la care unul din ei a suferit o
translaţie. Împerecherea locilor omologi face ca cei doi cromozomi să facă două
bucle situate la niveluri diferite. După poziţia centromerilor se pot ivi două
situaţii. (figura 12.9.).
Să considerăm că în una din situaţii centromerii se găsesc în porţiunea
dintre două bucle, aşa cum arată fig. 12.9. a.
În meioză vor apărea patru tipuri de cromozomi. Dacă nu se produce
nici un crossing-over în regiunea cuprinsă între bucle, apar două tipuri de
cromozomi normali. Dacă crossing-over-ul are loc în această regiune, apar două
tipuri de cromozomi, dintre care unul poartă o duplicaţie şi altul o deleţie.
A doua situaţie corespunde prezenţei centromerilor în interiorul celor
două bucle(fig. 12.9. b). Un crossing-over, ce s-ar produce în regiunea dintre
bucle va da naştere la cromozomi nefuncţionali, deoarece unul va conţine doi
centromeri, iar celălalt nici unul. În caz contrar vor apărea cromozomi funcţionali.
O translaţie poate împiedica crossing-over-ul într-un segment ce a suferit această
deplasare.

Fig. 12.9. Conjugarea cromozomilor cu structură heterozigotă

în cazul unei translocaţii:
a- centromerul se găseşte între cele două bucle;
b- centromerul se găseşte în interiorul buclei.
243
 12.3. EFECTUL DE POZIŢIE

În cursul acţiunii lor, genele se influenţează una pe alta. Într-un capitol

anterior s-a studiat tocmai această interacţiune dintre gene. Este logic să admitem
că schimbarea ordinii de cuplare a genelor, datorită restructurărilor cromozomice
modifică acţiunea genelor şi, în consecinţă, şi fenotipul. Efectul pe care-l produce
o genă în funcţie de poziţia ei pe cromozom s-a numit efect de poziţie.
Termenul a fost introdus de A. Sturtevant (1925) şi tot el a fost cel care
l-a demonstrat. Este vorba de o formă mutantă de Drosophila ce prezintă o
reducere a numărului de omatidii (faţete), însuşire numită „bar”.
Însuşirea „ bar” este legată de o genă semidominantă B, localizată pe
cromozomul X. Cercetările de astăzi pun la îndoială prezenţa, în cazul de faţă, a
unui efect de poziţie. Efectul „bar” este datorat unor duplicaţii a regiunii 16A,
notată astfel pentru cromozomii uriaşi din glandele salivare la Drosophila. Un
crossing-over în această regiune produce o triplare a segmentului, iar efectul de
reducere ochiului este şi mai puternic şi se numeşte „ultrabar”. S-ar părea că
numărul de doze a genei pot să mărească intensitatea fenomenului. Dar la acelaşi
număr de doze, câteodată, efectul nu este exact acelaşi. Diferenţele sunt puse pe
seama efectului de poziţie a genei.
Dacă exemplul de mai sus a pus unele semne de întrebare, fiind greu să
se delimiteze efectul duplicării de efectul de poziţie al genei, exista la Drosophila
alte exemple, unde efectul de poziţie este mai sigur: efectul împestriţării
(panaşurii).
La Drosophila, prin încrucişarea dintre femele homozigote pentru gena
white (ochi albi) cu masculi ce posedă alela normală w+ (ochi roşii), dar supuşi
unui tratament cu raze X, se obţin indivizi cu ochi normali (roşii). Generaţiile ce
se obţin din aceştia prezintă însă omatidii ce au diferite nuanţe de roşu. Însuşirea
aceasta este însoţită întotdeauna de restructurări cromozomice în apropierea
locusului genei white. Explicaţia fenomenului s-a făcut cu ajutorul a două
ipoteze:
a) odată cu restructurarea cromozomului s-a produs o mutaţie genică;
b) poziţia genei white îşi păstrează locusul, dar este influenţată de
genele din apropiere, nou venite odată cu restructurarea cromozomului. A doua
ipoteză pare mai verosimilă.
O dovadă şi mai convingătoare îl oferă exemplul clasic ce priveşte
acţiunea genei recesive hairy (h), localizată în braţul stâng al cromozomului 3 la
Drosophila. În stare homozigotă, această genă determină apariţia perişorilor
numai pe unele părţi ale corpului, mai ales pe scutelum. Ea acţionează în stare
heterozigotă numai când are loc o translocaţie între cromozomii III şi IV. În cazul
revenirii în cromozomul III, unde este localizată normal, ea îşi restabileşte
acţiunea iniţială. Această constatare a evidenţiat, în plus, faptul că efectul de
poziţie poate fi reversibil.

244
 Efectul de poziţie este mai bine cunoscut pentru acţiunea unor gene la
Drosophila şi mai puţin cunoscut pentru alte organisme. Fenomenul împestriţării
(panaşurii) la Oenothera blandina (obţinută de De Vries prin mutaţie din O.
lamarckiana) sau Zea mays se pare că nu este străin de efectul de poziţie a genei
ce răspunde de această însuşire.
La Zea mays, efectul de poziţie a fost semnalat de Barbara Mc Clintock
(1950-1955), identificând doi loci care pot dirija efectul unor gene. Locusul Ac
este activator şi se comportă dominant, locusul Ds –de disociere – este recesiv,
nefiind funcţional. În absenţa lui Ac, B. Mc Clintock a demonstrat experimental
că activitatea genelor depinde de tipul de cromatină a cromozomului. La porumb
multe gene cu expresie fenotipică diferită sunt limitate de acţiunea genelor Ac şi
Ds, schimbându-şi penetranţa şi expresivitatea. Genele Ac şi Ds, dar şi altele, îşi
pot schimba locusul în interiorul cromozomului, dar şi între cromozomi
neomologi, fenomen denumit transpoziţie, iar genele respective, gene
transpozabile sau transpozoni.
Lumea ştiinţifică a privit cu neîncredere existenţa elementelor
transpozabile (mobile) în genom, dar timpul a demonstrat realitatea, B. Mc
Clintock fiind laureată a Premiului Nobel în anul 1983.

12.4. RESTRUCTURĂRILE CROMOZOMICE ŞI

IMPORTANŢA LOR PENTRU EVOLUŢIE

Restructurările cromozomice sunt determinate în majoritatea cazurilor

de influenţa agenţilor externi, fizici sau chimici, precum şi de o anumită stare
fiziologică a organismelor. Ele se produc în două etape: ruperea unor fragmente
din cromozomi şi reunirea lor într-un anumit mod, la acelaşi sau la alţi
cromozomi. Atunci când au loc în interfază, se numesc cromozomice, iar când au
loc în timpul diviziunii, în stadiul de două cromatide ale cromozomului,
cromatidice. După modul de fragmentare şi alipire, există mai multe tipuri de
restructurări (aberaţii) pe care le-am descris anterior.
Oricare ar fi tipul de restructurări, ele stau la baza schimbării ordinii
genelor în grupele de cupare, modifică transmiterea normală a genelor la urmaşi şi
modifică fenotipul organismelor.
Restructurările cromozomice, având rol în mecanismele de recombinare
a genelor, contribuie la evoluţia speciilor în natură şi la formarea unor forme de
plante şi animale cu însuşiri valoroase. Selecţia naturală, în luptă pentru existenţă,
şi selecţia artificială, de interes economic, va alege şi va perpetua indivizii care
poseda reconstrucţii cromozomice, fie în interesul individului din natură, fie în
interesul omului.
Reconstrucţiile cromozomice produc variaţii în cadrul speciei. Noua
succesiune a genelor în grupele de linkage aduce modificări în acţiunea lor, iar
imposibilitatea conjugării cromozomilor în meioză, asigură izolarea noilor forme.

245
Bineînţeles că nu toate aceste forme supravieţuiesc şi că este vorba numai de cele
viabile şi adaptabile la condiţiile de existenţă.
Se ştie că, spre deosebire de autozomi, cromozomii sexului nu sunt
omologi, decât în unele mici porţiuni. Cromozomul Y este de obicei mai mic şi
aproape inert din punct de vedere genetic. Neomologia acestor cromozomi este
atribuită astăzi restructurărilor cromozomice, care au avut loc în interiorul
genomului pe parcursul evoluţiei.
Concluzia logică ar fi că, prin translocaţie au fost transportate porţiuni
din autozomi în cromozomii sexului. De aceea, la unele specii, numărul
cromozomilor sexului se măreşte. Cromozomii sexului împiedică încrucişarea
indivizilor din specii sau varietăţi străine.

246
 CAPITOLUL 13

MUTAŢIILE DE GENOM

Moto:
"Natura nu are nici un respect pentru viaţă. Natura tratează
viaţa ca şi cum ar fi lucrul cel mai neînsemnat din lume.
Produsă de milioane de ori, ea este în cea mai mare parte
anihilată rapid sau aruncată ca o pradă, pentru ca o altă
viaţă să se poată hrăni. <Să nu chinui, să nu pedepseşti>.
Natura ignoră această poruncă. Făpturile sale depind de
torturile pe care şi le aplică reciproc în lupta eternă"
Erwin Schrödinger

Speciile de plante şi animale posedă în mod obişnuit un număr constant

de cromozomi, în celulele somatice 2n, iar în cele sexuale, n. Numărul de
cromozomi a speciilor eucariote variază în limite foarte mari: Ascaris
megalocephala var. univalens are 2n = 2, în timp ce radiolarul Aulacantha 2n = ±
1600.
În cadrul unor genuri, s-a constatat că unele specii au un număr de
cromozomi ce reprezintă un multiplu al unui număr de cromozomi de bază sau
genom, care se notează cu x. De exemplu, în cadrul genului Triticum, există specii
ce posedă 14, 21 şi 42 de cromozomi, deci, un multiplu al genomului x = 7; în
cadrul genului Rosa, speciile pot avea 14, 21, 28, 35, 42, 56 cromozomi, genomul
în acest caz fiind x = 7 ş.a.
Celulele sexuale, conţinând câte un set cromozomic, sunt haploide.
Numărul haploid de cromozomi (n) nu corespunde întotdeauna cu numărul de
cromozomi de bază (x). De exemplu, la Triticum monococcum x = 7 şi n = 7, pe
când la Triticum aestivum, x = 7 dar n = 21. Când numărul haploid de cromozomi
corespunde cu numărul de cromozomi de bază (genomul sau numărul
monoploid), numărul cromozomilor din celulele somatice corespunde cu starea
diploidă a organismului, iar când în celulele somatice există un multiplu al
numărului monoploid, determină starea poliploidă.
Fenomenul de multiplicare a numărului de genomuri se numeşte
poliploidie. Poliploidia este considerată o mutaţie de genom.
Există cazuri când variaţia numărului de cromozomi se manifestă chiar
la nivelul unor ţesuturi diferite ale aceluiaşi individ. Astfel, în cazul spanacului
(Spinacea oleracea) care are 2n = 12, în celulele meristematice ale rădăcinilor s-
au identificat în celule cu 2n = 24, 48 şi 96 cromozomi, iar la mamifere, în ficat,
sunt celule cu număr dublu sau quadruplu de cromozomi.

247
 13.1. CLASIFICAREA VARIAŢIILOR NUMERIC
CROMOZOMICE

Ţinând seama de multitudinea de tipuri de variaţii numeric

cromozomiale, este necesară clasificarea acestora, folosindu-se nomenclatura din
literatura de specialitate. Această clasificare este redată în figura 13.1.
Euploidia se împarte în: monoploidie, când celulele somatice ce posedă
un număr de cromozomi egal cu cel al genomului (x) şi poliploidie, când celulele
somatice au un multiplu al numărului de genomuri.

monoploidia perisoploidia
Euploidia autopoliploidia
poliploidia artioploidia
alopoliploidia
(amphiploidia)

Variaţii numeric
cromozomice

nulisomia (2n-2)
hipoploidia
monosomia (2n-1)
Aneuploidia
trisomia (2n+1)
hiperploidia
tetrasomia (2n+2)

Fig.13.1 Clasificarea variaţiilor numeric cromozomice

În funcţie de numărul garniturilor cromozomice poliploizii pot fi

triploizi (3x), tetraploizi (4x), pentaploizi (5x), hexaploizi (6x) etc., observându-se
că unii conţin un număr par de genomuri şi se numesc artioploizi (4x, 6x, 8x etc.),
iar alţii un număr impar de genomuri, denumiţi perisoploizi (3x, 5x, 7x, 9x etc.).
În funcţie de originea garniturilor cromozomice poliploidia poate fi de
mai multe tipuri: autopoliploidia, când organismele posedă mai multe garnituri
omoloage, rezultate prin multiplicarea genomului propriu; alopoliploidia, când
organismul are mai multe garnituri cromozomice, dar de origine diferită, rezultate
în urma hibridărilor interspecifice. Organismele care înglobează genomurile a
două sau mai multe specii, urmată de o dublare a numărului de cromozomi, se
numesc amphiploide.
Poliploidia este urmată de o mărire a cantităţii de ADN per nucleu.
Există specii la care, deşi are loc o multiplicare a numărului de genomuri,
cantitatea de ADN nu se modifică acestea fiind denumite pseudopoliploide.
Modificarea numărului de cromozomi dintr-o garnitură cromozomică,
prin absenţa unuia sau a mai multor cromozomi sau prezenţa în plus a unuia sau
248
mai multor cromozomi, se numeşte aneuploidie. Mărirea numărului de
cromozomi în cadrul genomului se numeşte hiperploidie, iar micşorarea
numărului de cromozomi, hipoploidie.
Aneuploidia este însoţită de modificarea cantităţii de ADN per nucleu,
există însă şi fenomenul de pseudoaneuploidie, când numărul de cromozomi din
genom variază, însă cantitatea de ADN rămâne constantă.

13.2. EUPLOIDIA

13.2.1. Monoploidia
Denumită şi haploidia adevărată sau euhaploidie, constă în faptul că
organismele posedă în celulele somatice un număr de cromozomi egal cu numărul
de cromozomi de bază sau un genom (2n = x).
Având un singur genom în celulele somatice, monoploizii au o serie de
caracteristici morfologice şi biologice, cum ar fi: sunt aproape complet sterili,
ceea ce îi face inutilizabili în practică. Avantajul monoploizilor constă în faptul
că, în urma studiilor genetice, dacă prezintă caracteristici avantajoase, numărul
cromozomilor poate fi dublat, obţinându-se linii complet homozigote. După
testarea capacităţii combinative a liniilor respective, unele pot fi folosite ca
genitori în obţinerea de hibrizi. Utilizarea monoploizilor scurtează foarte mult
timpul de obţinere a liniilor total homozigote, de la 6-8 ani după metoda clasică,
la numai doi ani.
În mod natural, monoploizii apar cu o frecvenţă redusă, de la 0,01%
până la 6%, pe următoarele căi:
a) ginogeneză, când embrionii se dezvoltă din oosfere nefecundate;
b) androgeneză, când embrionii rezultă din celule mascule (fără
fecundare);
c) apogamie, când embrionii rezultă din sinergide sau antipode.
Având în vedere importanţa monoploizilor, monoploidia a fost indusă
prin iradierea polenului cu raze X sau UV, pentru a distruge unul din cei doi
nuclei spermatici şi în felul acesta, reducându-se posibilitatea fecundării oosferei,
creşte şansa apariţiei monoploizilor sau inactivarea ambilor nuclei spermatici cu
diferite substanţe chimice, caz în care, oosfera nefecundată poate forma un
embrion monoploid.
Din punct de vedere morfo-fiziologic, monoploizii, comparativ cu
formele normale din care au provenit, au o vigoare redusă, creştere lentă, grad
ridicat de sterilitate.
Diviziunea mitotică la organismele monoploide prezintă mari
modificări, dar mai ales meioza, pe parcursul căreia, nerealizându-se sinapsa
cromozomilor, deoarece nu există omologie între cromozomi, nu se formează
celule sexuale sau cele ce se formează sunt neechilibrate genetic, ceea ce
determină sterilitatea monoploizilor.
Haploidia este fenomenul de reducere la jumătate a numărului de
cromozomi în celulele somatice. După modul cum rezultă din diploizi, tetraploizi,

249
hexaploizi etc., haploizii pot fi: monoploizi, diploizi, triploizi etc. Haploidia
corespunde numai într-un singur caz cu monoploidia, atunci când reducerea la
jumătate a numărului de cromozomi are loc la organismele diploide (2n = 2x).
Haploidia poate fi întâlnită ca fenomen natural, la unele Bryophitae şi
Talophitae, la masculii unor insecte (albine, viespi, termite), la unele metazoare şi
ciuperci (Aspergillus, Fusarium etc.) şi în gametofitul plantelor superioare.
Când haploidia este utilă, este provocată prin androgeneză sau prin
eliminarea de cromozomi.
Haploizii şi monoploizii au o deosebită importanţă teoretică şi practică:
- având un singur set de cromozomi, studiul fiecărui cromozom a
furnizat informaţii asupra valorii genetice a unui genom;
- din punct de vedere citologic, monoploizii oferă posibilitatea
cunoaşterii modului de segregare a cromozomilor neperechi, în meioză, realizarea
sau nu a sinapsei, arată gradul de înrudire dintre specii;
- diploidizarea monoploizilor duce la realizarea liniilor complet
homozigote, într-un timp scurt;
- monoploizii androgeni oferă posibilitatea studiului efectului
citoplasmei străine asupra genotipului, transformarea într-un timp scurt a liniilor
consangvine normale în linii androsterile. În ultimul timp, studiul acestor forme
preocupă colective mari de geneticieni şi amelioratori, deoarece obţinerea de
hibrizi pe calea monoploidiei este simplificată şi de scurtă durată.

13.2.2. Poliploidia
Primele cercetări referitoare la fenomenul de poliploidie au fost
efectuate de I. I. Gherasimov (1889) care a dublat numărul de cromozomi la alga
Spyrogira, prin scăderea temperaturii în timpul metafazei.
Denumirea de poliploidie a fost introdusă de G. Winkler (1916), pentru
a desemna plantele ce posedau un număr multiplicat de genomuri.
În funcţie de originea garniturilor cromozomice, poliploidia poate fi de
două feluri: autopoliploidia (autoploidia) şi alopoliploidia (aloploidia).

13.2.2.1. Autopoliploidia este multiplicarea garniturilor de cromozomi

pe seama aceluiaşi număr de bază al unei specii. Multiplicarea este cauzată de
tulburări în procesele de diviziune mitotică sau meiotică şi anume:
- În diviziunea meiotică, din cauza nereducerii cromatice se formează
gameţi cu acelaşi număr de cromozomi, egal cu cel din celulele somatice. Un
asemenea gamet diploid, în procesul de fecundare cu un al doilea gamet, normal,
haploid, va forma un zigot, respectiv un organism triploid (2n = 3x). Dacă ambii
gameţi sunt diploizi se va forma un organism tetraploid (2n = 4x).
- În diviziunea mitotică pot interveni cauze care să oprească formarea
fusului nuclear, migrarea cromozomilor spre cei doi poli ai celulei ne mai având
loc. Ca urmare, nu se mai formează celulele fiice, cromozomii, în număr dublu,
rămân în aceeaşi celulă. Dacă fenomenul are loc la începutul formării zigotului,

250
organismul devine tetraploid iar gameţii pe care îi va forma vor fi diploizi.
Aceştia vor menţine mai departe autotetraploidia.
- În diviziunea mitotică într-un singur organ, de exemplu al unei plante,
se va produce la o celulă fenomenul de dublare a numărului de cromozomi.
Dintr-o astfel de celulă, cu un număr dublu de cromozomi, poate lua naştere o
formaţiune vegetativă, o ramură, care va forma în flori gameţi diploizi. Prin
autofecundare vor apărea forme tetraploide.
Mai recent J. A. Serra (1968) consideră ca prim factor al formării
autopoliploizilor endomitoza, în care nu se formează fusul de diviziune,
membrana nucleară nu se fragmentează, astfel că un nucleu diploid devine 4n, 8n,
16n etc.
Se întâlnesc două tipuri de plante autopoliploide:
Perisoploide, cu un număr impar de garnituri cromozomice (3x, 5x, 7x).
Din cauza numărului impar de genomuri repartiţia echilibrată a cromozomilor în
gameţi nu este posibilă, astfel de plante vor produce gameţi sterili, supravieţuind
numai prin reproducerea vegetativă.
Artioploide, cu un număr par de garnituri cromozomice (2x, 4x, 6x). La
aceste plante meioza decurge normal. Cu toate acestea, cromozomii omologi, în
profaza meiozei, se asociază în mod diferit, formând univalenţi. Dacă polivalenţii
au un număr impar de cromozomi, repartiţia regulată a cromozomilor la cei doi
poli ai celulei devine imposibilă şi, ca urmare, gameţii formaţi sunt sterili.
Prezenţa sterilităţii la un număr mare de plante autopoliploide a
determinat pe unii autori să considere că există o corelaţie între autopoliploide,
sterilitate şi înmulţirea vegetativă a plantelor. La genurile Chrysanthemum,
Polygonum şi Discorea, formele diploide nu au rizomi, în timp ce cele tetraploide,
hexaploide şi octoploide au. Din cauza sterilităţii ele s-au menţinut pe cale
vegetativă.
Meioza la autotetraploizi este variabilă, putând decurge normal, dar
existând şi posibilitatea apariţiei multor anomalii. Aceste anomalii se datorează
prezenţei în profaza I a câte patru cromozomi omologi, deci în stadiul de
zigonemă vor forma sinapsă patru monovalenţi, nu doi (bivalenţi). În zigonema
pot rezulta următoarele asocieri: tetravalenţi, trivalenţi + univalent, bivalenţi + doi
univalenţi, patru univalenţi.
În meioza autotetraploizilor, datorită asocierii întâmplătoare a
cromozomilor, are loc o segregare fenotipică şi genotipică, diferită de cea a
diploizilor. La un diploid heterozigot Aa, în F2 segregarea genotipică este 1/4 AA
: 2/4 Aa : 1/4 aa, iar cea fenotipică, ¾ dominant, ¼ recesiv. În descendenţa
autogamă a unui tetraploid AAaa, în funcţie de repartiţia alelelor în cei patru
cromozomi, pentru acelaşi locus pot apare cinci genotipuri: AAAA (quadruplex),
AAAa (triplex), AAaa (duplex), Aaaa (simplex), aaaa (nulliplex).
Gameţii produşi de un autotetraploid duplex AAaa (în lipsa crossing-
over-ului), pot avea următoarea structură genotipică şi frecvenţă: 1 AA : 4 Aa : 1
aa. Întâlnirea întâmplătoare a acestor gameţi, în cazul autopolenizării, în F2
segregarea genotipică va fi: 1 AAAA : 8 AAAa : 18 AAaa : 8 aaaA : 1 aaaa, iar
cea fenotipică, 35 A : 1 a.
251
 Din cauza deficienţelor ce apar în meioză, autopoliploizii nu au, în
general, şanse de a supravieţui, aşa că rolul lor în evoluţie este mai puţin
important. Există specii ale unor genuri care au apărut totuşi pe calea
autopoliploidiei: în genul Chrysanthemum, specii ce au 18, 36, 54, 72, şi 90 de
cromozomi, în genul Solanum, specii ce au 24, 36, 48, 60, 72, 96, 108, 120 şi 144
cromozomi precum şi alte specii ale genurilor Medicago, Arachis, Phleum,
Festuca, Poa ş.a.

13.2.2.2. Alopoliploidia (amphipoliploidia) este tipul de poliploidie care

apare în urma hibridării între specii, prin adiţia de garnituri cromozomice străine.
Diferenţa dintre genomuri face ca între garniturile de cromozomi a
alopoliploizilor să nu existe omologie. Acestea sunt diferite atât ca număr de
cromozomi cât şi ca tip de gene. Când alopoliploidul însumează cele două
garnituri cromozomice somatice ale părinţilor, el se numeşte amphidiploid.
Alopoliploizii sunt în majoritatea cazurilor sterili. Din cauza
neomologiei dintre cromozomi, în profaza meiozei fiecare cromozom se comportă
independent, ca univalent. În anafaza meiozei, ei se distribuie în mod neregulat la
cei doi poli, aşa încât în gameţi va apărea un număr diferit de cromozomi. Gameţii
vor fi sterili, în afară de cazul unei omologii parţiale, când fertilitatea lor va fi
scăzută.
Alopoliploizii care însumează cele două garnituri diploide de
cromozomi a celor două specii parentale se numesc amphidiploizi. Ei sunt fertili
deoarece fiecare cromozom având omologul său, are cu cine să se conjuge în
meioză şi formează bivalenţi pentru cromozomii fiecărei specii în parte.

Fig. 13.2. Fructul şi cromozomii de la Raphanus sativum (A) şi Brassica oleracea (B)
şi a câtorva poliploizi (C,D,E,F,G) obţinuţi prin încrucişarea dintre A şi B.

252
 Dacă din gameţii care participă la fecundare unul este haploid iar
celălalt diploid, se va forma un alotriploid. Acesta este steril deoarece cromozomii
unei specii va forma bivalenţi, dar a celeilalte vor rămâne univalenţi şi se vor
distribui neuniform în meioză la polii celulei.
Amphidiploidia prezintă importanţă atât pentru menţinerea ei în natură
cât şi pentru activitatea practică a omului. Sunt citate în literatura de specialitate
numeroase exemple privind apariţia spontană sau dirijată de om a
amphidiploizilor.
L. Dicby (1912) descrie apariţia unui amphidiploid, Primula kevensis
(cu 2n = 36) prin încrucişarea dintre Primula floribunda (2n = 18) cu Primula
verticillata (2n = 18).
G. D. Karpecenko (1927) obţine un amphidiploid Raphanobrassica (2n
= 36) prin încrucişarea dintre Raphanus sativus (2n = 18) cu Brassica oleracea
(2n = 18) (figura 13.2.).
J. Gregar şi F. Sansome (1930) obţin un amphidiploid Phleum pratense
hexaploidum (2n = 42) încrucişând Phleum pratense (2n = 14) cu Phleum
alpinum (2n = 28).
A. Müntzing (1932) obţine amphiploidul Galeopsis tetrahit (2n = 32)
din încrucişarea lui Galeopsis pubescens (2n = 16) cu Galeopsis speciosa (2n =
16).
H. A. Jones şi A. E. Clarke (1942) încrucişând Allium cepa (2n = 16) cu
Allium fistulosum (2n = 16) au obţinut amphidiploidul cu 2n = 32 (fig. 13.3.).

Fig. 13.3. Amphiploidia la Allium cepa: A-cromozomii la Allium cepa;

B-cromozomii la amphiploid; C-cromozomii la Allium fistulosum
(după Jones şi Clarke, 1942)

Acestea constituie câteva exemple prin care omul, folosind

amphidiploidia poate obţine forme noi de plante. Dacă formele noi prezintă
avantaje pentru producţie, ele pot fi utilizate ca soiuri.
Amphidiploidia naturală poate constitui puncte de plecare în geneza
unor specii noi, dar numai în cazul în care ea modifică ereditatea în avantajul
perpetuării lor. În caz contrar, dispar fără a lăsa urme.
Alopoliploizii se pot obţine din încrucişarea a două, dar şi a mai multor
specii de plante. De obicei, hibrizii dintre două specii sunt sterili, numai cei
amphidiploizi sunt fertili. Aceştia, încrucişaţi cu o altă specie diploidă produc un
hibrid alotriploid, care de asemenea este steril. Hibridul alotriploid poate deveni
253
fertil în cazul în care reuşim să-i dublăm garnitura de cromozomi prin
autopoliploidie.
În funcţie de modul cum ia naştere, amphidiploidia poate fi de trei
tipuri: amphidiploidie genomică, amphidiploidie segmentală, autoalopoliploidia.
Amphiploidia genomică sau clasică este rezultatul hibridării între specii
cu genomuri diferite (ex. AA x BB) şi ca urmare, cromozomii uneia nu realizează
sinapse cu cromozomii celeilalte, planta fiind sterilă. Prin dublarea numărului de
cromozomi a hibridului din generaţia F1 se obţin amphidiploizi fertili.
Amphidiploidia segmentală este tipul de amphidiploidie care provine
din hibridarea unor specii cu genomuri parţial sau complet omoloage, astfel că,
după ce se realizează dublarea numărului de cromozomi, în meioză cromozomii
nu se împerechează normal, ci formează tetravalenţi, trivalenţi şi univalenţi,
determinând un anumit grad de sterilitate.
Autoalopoliploidia este fenomenul prin care se dublează numărul de
cromozomi la un amphidiploid. De exemplu, amphidiploidul AABB poate deveni
un autoalooctoploid, AAAABBBB.
Alopoliploidia poate determina diferite grade de sterilitate, deoarece
tipurile de abateri de la mersul normal al meiozei sunt foarte variate. Pentru a
putea înţelege mai bine cum decurge meioza la alopoliploizi este necesar să
descriem două fenomene: autosindeza şi alosindeza.
Prin autosindeză sau autoconjugare se înţelege procesul de conjugare,
între ei, a cromozomilor de la fiecare părinte în parte. Să presupunem că un
aloploid ar poseda un genom format din garniturile celor doi părinţi, AA şi BB.
La o autosindeză A se conjugă cu A şi B cu B.
Prin alosindeză se înţelege conjugarea cromozomilor care provin de la
părinţi deosebiţi. Folosindu-ne de genomul notat mai sus AABB, o parte din
cromozomii speciei A se conjugă cu cromozomii speciei B.

13.3. MODIFICĂRILE MORFOLOGICE ŞI FIZIOLOGICE

ALE POLIPLOIZILOR

Poliploidia atrage modificări fenotipice foarte variate. Variate ca

proporţie, începând cu unele foarte discrete, greu de sesizat şi terminând cu altele
foarte vizibile, până la gigantism; variate ca efect vital, producând debilitatea
organismului sau vigoarea lui sporită. Modificările pot afecta întregul organism
sau numai o parte din el. La plante, tetraploizii prezintă foarte frecvent organe
vegetative şi de reproducere mult mai mari în comparaţie cu diploizii din care s-
au format. În unele cazuri efectul este însă invers aşa cum este la tomate unde
tetraploizii sunt de dimensiuni mai mici decât plantele diploide.
O caracteristică generală a poliploizilor este creşterea în dimensiune a
celulelor. Este un caracter după care se poate pune în evidenţă gradul de
poliploidie al plantelor. Stomatele, în general, sunt mai mari la plantele tetraploide
decât la cele diploide. La Crepis capilaris (2n = 6) există o corelaţie directă între

254
mărimea celulelor şi numărul de garnituri cromozomice ce se găsesc în nucleul
acestora.
Creşterea în dimensiune a celulelor atrage după sine, în unele cazuri,
scăderea numărului de celule din ţesutul respectiv. Acest fapt s-a observat, de
exemplu, în frunzele muşchiului Funaria.
Mărirea volumului celulelor atrage după sine şi modificarea raportului
dintre substanţele care se găsesc în celule şi de aici şi modificări de ordin
fiziologic.
Frunzele plantelor poliploide pot prezenta modificări vizibile în ceea ce
priveşte forma lor, mărimea sau culoarea. La tetraploizi, în general, frunzele sunt
mai groase, mai late şi de o culoare mai închisă. Creşterea în dimensiuni a frunzei
este însoţită foarte adesea de scăderea numărului de frunze pe plantă.
Creşterea în mărime a ligulei la graminee, face posibilă distingerea
plantelor poliploide de cele diploide normale.
Există de asemenea, o corelaţie directă între gradul de poliploidie a
plantei şi dimensiunea grăunciorilor de polen şi a numărului porilor germinativi ai
polenului. Pe această constatare se bazează şi una din metodele de determinare a
gradului de poliploidie la plante.
Tulpinile plantelor poliploide prezintă de asemenea în numeroase cazuri
dimensiuni mai mari şi o ramificare mai abundentă.
O altă caracteristică, poate cea mai des întâlnită a plantelor poliploide,
este creşterea dimensiunilor florilor şi seminţelor. Paralel cu aceasta, scade
numărul lor pe plantă.
Toate modificările morfologice observate la poliploizi sunt corelate de
modificări fiziologice şi genetice. Faptul că poliploizii apar în natură în condiţii
neobişnuite, la limitele de răspândire a arealului ocupat de diferite genuri, ei sunt
dotaţi cu anumite însuşiri de rezistenţă la factorii nefavorabili.

13.4. POLIPLOIDIA NATURALĂ ŞI ROLUL EI ÎN EVOLUŢIE

Hugo de Vries (1901) a studiat îndeaproape specia Oenothera

lamarckiana şi a constatat că ea se caracterizează printr-un polimorfism
accentuat. Una dintre aceste forme, cu dimensiuni foarte mari a denumit-o
Oenothera gigas.
Gates, în 1909 a constatat că această formă avea un număr dublu de
cromozomi (28) faţă de specia iniţială.
H. Nilsson Ehle (1935) descoperă un plop gigantic, care un an mai
târziu este determinat de Müntzing ca triploid.
Scherz a observat un caz de poliploidie la viţa de vie, Riesling de
Mosela cu 4n = 76 cromozomi faţă de soiul Riesling, ce avea 2n = 38 cromozomi.
Noul soi se prezintă ca o mutantă cu struguri cu boabe mari, cu coacere mai
timpurie şi cu procent de zahăr mai mare.
Navasin (1929) face o legătură între fenomenul de poliploidie şi arealul
ocupat de anumite specii şi ajunge la concluzia că poliploizii apar mai frecvent la

255
indivizii care au depăşit arealul speciei.
Unii autori au căutat să stabilească cu aproximaţie procentul de plante
poliploide, răspândite în natură.
Astfel, Tischler susţine că formele poliploide sunt foarte răspândite în
natură. Studiind aproape 90% din flora Europei centrale, constată că, din 652 de
genuri, erau diploide 35,8% iar 64,2% genuri erau poliploide. Tot Tischler ajunge
la concluzia că poliploizii au o răspândire geografică mai frecventă în regiunile
nordice, regiunile arctice, deşerturi, regiuni alpine. Socolovscaia şi Strecova,
cercetând flora alpină a Pamirului şi Arcticei observă că 85% din plante sunt
forme poliploide pentru zona alpină a Pamirului şi 92,4% pentru condiţiile din
Arctica.
Prin determinarea numărului de cromozomi, s-a constatat că diferite
specii ale unor genuri, nu sunt altceva decât serii poliploide care au apărut în mod
natural.
La genul Triticum, se observă că speciile au ca număr de cromozomi un
multiplu de 7:
Triticum monococcum 2n = 14 cromozomi
Triticum durum 2n = 28 cromozomi
Triticum aestivum 2n = 42 cromozomi

La genul Rumex, speciile au un multiplu de 10 cromozomi:

Rumex alpinus 2n = 10 cromozomi
Rumex domesticus 2n = 20 cromozomi
Rumex patientia 2n = 30 cromozomi
Rumex cardifolius 2n = 40 cromozomi
Rumex hymenosepalus 2n = 50 cromozomi.

La genul Aegilops şi Hordeum găsim specii cu un număr de 7, 14, 21

cromozomi, la genul Agropyron – 7, 14, 21, 28, 35, la genul Solanum – 12, 24,
36, 48, 60, 72 etc.
Poliploidia este deci foarte frecventă în natură. Totuşi plantele de
cultură prezintă mai des cazuri de poliploidie decât cele sălbatice. Această
constatare i-a făcut pe unii cercetători să tragă concluzia că evoluţia plantelor de
cultură de la formele sălbatice s-a făcut prin multiplicarea numărului de
cromozomi. Apariţia procesului sexual a făcut ca primul zigot să constituie prima
celulă poliploidă (diploidă), iar endospermul angiospermelor este un triploid.
A. Müntzing arată că, în general, la speciile perene există un număr mai
mare de cromozomi decât la speciile anuale ale aceluiaşi gen. De aici, trage
concluzia că un număr mare de specii au provenit din forme anuale, cu un număr
mai mic de cromozomi. De asemenea, el trage concluzia că există o corelaţie
pozitivă între numărul de cromozomi şi durata vieţii unei plante. De exemplu,
porumbul autotetraploid obţinut pe cale experimentală este peren, în timp ce
formele anuale sunt diploide. Sorgul anual (Sorgum sudanensis) are n = 10
cromozomi, pe când sorgul peren (Sorgum hallepense) are n = 20 cromozomi.
Formele anuale de Taraxacum sunt diploide, în timp ce formele perene sunt
256
poliploide. Sunt însă şi excepţii, când la speciile perene numărul de cromozomi
este egal sau chiar mai mic decât la speciile anuale.
În evoluţia plantelor autogame şi a animalelor care se înmulţesc asexuat,
un rol important l-a jucat autopoliploidia. La plantele alogame sau la animalele ce
se reproduc sexuat, acest rol l-a jucat alopoliploidia. Tranziţiile între auto şi
alopoliploidie sunt continui şi de aceea este greu să le descoperim originea.
Numai autopoliploidia poate fi absolută, în timp ce la alopoliploidie genomurile
nu pot fi întotdeauna complet diferite. Indicaţii pentru descoperirea lor le poate da
analiza meiozei: dacă la o specie tetraploidă există quadrivalenţi în meioză, este
vorba de autopoliploidie, dacă există numai bivalenţi, este prezentă alopoliploidia.
Alopoliploidia a jucat în evoluţie un rol mult mai mare decât autopoliploidia.
O dovadă că într-adevăr unele specii noi îşi au originea în
alopoliploidizarea unor specii vechi sunt resintezele de specii, pe care omul le
poate face pe cale artificială.
A. Müntzing (1932) a resintetizat, pe cale artificială, specia Galeopsis
tetrahit (2n = 32), încrucişând Galeopsis pubescens (2n = 16), cu Galeopsis
speciosa (2n = 16). Hibridul a fost numit Galeopsis pseudotetrahit şi este un
alotetraploid. E. S. Mac Fadden şi E. R. Sears (1944) încrucişând Triticum
dicoccoides (2n = 28) cu Aegylops squarrosa (2n = 14) au resintetizat specia
Triticum spelta (2n = 42). H. Kihara şi F. Lilienfeld (1949) au resintetizat specia
Triticum aestivum (2n = 42), încrucişând speciile Triticum persicum (2n = 28) cu
Aegylops squarrosa (2n = 14). În literatura de specialitate se întâlnesc numeroase
exemple de acest fel.

13.5. POLIPLOIDIA ARTIFICIALĂ

Cunoaşterea fenomenului de poliploidie a contribuit la elaborarea unor

metode speciale pentru obţinerea pe cale artificială a poliploizilor. Oricare ar fi
metoda, scopul este de a acţiona asupra diviziunii celulelor sau prin procesul de
hibridare, pentru a provoca multiplicarea garniturilor de cromozomi.
Nu toate plantele se comportă la fel la poliploidizare. Acesta depinde de
metodă, specie, soi sau chiar individ. Dau rezultate mai bune:
- plantele cu un număr mic de cromozomi;
- plantele alogame;
- plantele folosite mai mult pentru masă verde, decât pentru fructe;
- plantele ce se înmulţesc pe cale vegetativă;
Poliploizii obţinuţi pe cale experimentală prezintă inconvenientul de a
nu putea fi folosiţi imediat în producţie. De obicei, au o fertilitate scăzută, produc
fructe puţine. Mulţi nu sunt rezistenţi la condiţiile adverse ale mediului, la atacul
dăunătorilor sau au un ritm de creştere lent. Unii, din contra, prezintă modificări
valoroase şi utile pentru practica agricolă şi horticolă, cum ar fi de exemplu un
procent ridicat de morfină la mac, de mentol la mentă, un procent mai mare de
masă verde la trifoiul roşu tetraploid sau un procent ridicat de zahăr la sfecla
triploidă.

257
 Metode de inducere a poliploidiei. Există astăzi diferite metode pentru
producerea poliploizilor: metode chimice, fizice şi biologice.
- Metoda altoirii, costă în altoirea a două plante din genuri sau specii
deosebite şi apoi secţionarea locului de concreştere. Din secţiune apar muguri şi
apoi lăstari, din care unii sunt tetraploizi. Metoda a fost elaborată de H. Winkler
(1916), W. A. Greenleaf (1938) la genul Nicotiana şi E.W. Lindstrom şi K. Koos
(1931) la tomate (după Raicu P., 1980).
- Metoda centrifugării plantelor a fost elaborată de D. Kostoff (1937).
Ea se bazează pe acţiunea forţei de centrifugare asupra celulelor în diviziune,
fiind împiedicaţi cromozomii să migreze la polii celulei. Se aplică pe cale
restrânsă deoarece este greoaie şi dă rezultate slabe.
- Metoda acţionării cu unele insecte parazite asupra vârfurilor de
creştere a plantelor. Se folosesc diferite insecte care se hrănesc prin înţeparea
vârfurilor vegetative a plantelor. Acţiunea mecanică, înţepăturile, produc
perturbări în diviziunea celulelor din ţesuturi. Metoda se aplică pe cale restrânsă.
- Metoda şocurilor de temperatură se foloseşte cu scopul de a influenţa
zigotul plantelor în primele stadii ale diviziunii. A fost elaborată de L. F.
Randolph (1932) şi aplicată la porumb. Imediat după fecundare, planta de porumb
a fost ţinută circa 24 ore la temperaturi de 440 C. Nici această metodă nu se
foloseşte pe scară largă.
Folosirea substanţelor chimice (alcaloizi, narcotice etc.) a dus la
elaborarea metodelor chimice folosite şi astăzi intens la obţinerea poliploizilor.
Acestea îşi manifestă acţiunea, fie blocând cromozomii în metafază, fie oprind
formarea membranelor ce ar trebui să separe celulele aflate în diviziune. Din
prima categorie fac parte în primul rând colchicina, acenaftenul,
monobromnaftenul ş.a.; din a doua categorie fac parte, paradiclorbenzen,
monoclorbenzen ş.a. Dintre toate, cea mai folosită este colchicina.
A. F. Blakeslee şi A. S. Avery (1937) au elaborat diferite tehnici de
aplicare a tratamentului cu colchicină la plante şi au obţinut rezultate remarcabile
la genurile Nicotiana, Mirabilis, Trifolium ş.a. În general se folosesc soluţii foarte
slabe de colchicină, administrate la diferite organe sau părţi din acestea.
Se pot trata seminţe, prin îmbibarea lor în soluţii de colchicină 0,02% -
0,05%, timp de 24-48 ore. Soluţia de diferite concentraţii poate fi administrată pe
vârfurile vegetative de tulpină sau rădăcină. Cu soluţie de colchicină, se pot trata
şi plante mici, tuberculi, butaşi etc. Cu ajutorul metodelor chimice, în diferite ţări,
s-au obţinut forme foarte valoroase care se folosesc în cultură; în Suedia s-au
obţinut două soiuri de trifoi. În Germania au fost create linii poliploide la Galega
şi Seradela (plante de nutreţ). În Japonia se cultivă un pepene verde triploid; în
diferite ţări, şi la noi, se cultivă sfeclă pentru zahăr triploidă; de asemenea, există
în cultură forme valoroase poliploide de secară, hrişcă, bumbac; la plante
horticole rezultate bune s-au obţinut la plante ornamentale (narcise, stânjenei,
dalii, cyclamen ş.a), pomi (măr, păr, lămâi ş.a) şi viţă de vie.

258
 13.6. POLIPLOIDIA LA ANIMALE

Spre deosebire de regnul vegetal, în regnul animal poliploidia e mai

puţin răspândită. Ea se observă mai ales la animale ce se înmulţesc pe cale
partenogenetică sau asexuată. La animalele cu înmulţire sexuată, poliploizii care
apar prin încrucişare cu formele diploide revin la forma diploidă.
Analizându-se numărul de cromozomi la speciile unor genuri de
animale s-a demonstrat evoluţia lor prin poliploidie.
La mamifere (şoareci sau iepuri de casă), cu ajutorul şocurilor de
temperatură se pot obţine ovule diploide. Zigoţii ce se formează sunt triploizi, se
dezvoltă până în stadiul de blastulă, după care mor.
La hârciog, speciile Cricetus şi Cricetulus griseus au 2n = 22
cromozomi, iar Mezocricetus euratus 2n = 44. Aceasta din urmă nu este altceva
decât un tetraploid care a apărut pe cale naturală din primele.
La crustacee, există la aceeaşi specie Daphnia pulex forme sexuate cu
2n = 8 cromozomi şi forme partenogenetice cu 2n = 24 cromozomi.
La Philopode, Artemia salina prezintă forme partenogenetice facultative
cu 42 şi 48 cromozomi şi altă formă numai partenogenetică cu 2n = 168
cromozomi.
La fluturi, s-au obţinut amphidiploizi la genul Bombyx prin încrucişarea
speciilor Bombyx mori cu Bombyx mandarina. Mai întâi s-au obţinut
autopoliploizi partenogenetici femeli la Bombyx mori care au fost apoi încrucişaţi
cu masculi din specia Bombyx mandarina.
La genul Ascaris există specii diploide univalens şi tetraploide bivalens:
Ascaria megalocephala univalens are 2n = 2, iar specia bivalens 2n = 4; specia
Ascaris lumbricoides univalens are 2n = 24, iar specia bivalens 2n = 48.
În prezent, cercetările privind poliploidia la animale ocupă o extindere
mare. Se lucrează la elaborarea unor tehnici corespunzătoare pentru obţinerea
poliploizilor. Mulţi cercetători se ocupă de animale inferioare cum sunt de
exemplu infuzorii ş.a.

13.7. ANEUPLOIDIA

Aneuploidia numită şi heteroploidie sau polisomie este modificarea

numărului diploid de cromozomi prin adăugarea sau lipsa unuia sau a mai mulţi
cromozomi. După numărul de cromozomi în plus sau în minus, ea se clasifică
astfel:

- nulisomie 2n-2
- monosomie 2n-1
- trisomie 2n+1
- tetrasomie 2n+2
- dublă trisomie 2n+1+1

259
 Apariţia de celule aneuploide se explică prin abateri de la segregarea
normală a perechilor de cromozomi în timpul diviziunii. Ele apar atât în celulele
somatice cât şi în cele sexuale, de aceea aneuploidia poate fi atât mitotică cât şi
meiotică. Mai frecventă este aceea meiotică, bivalenţii putând fi repartizaţi numai
într-o celulă, iar în alta lipsind.
Când garnitura diploidă are un cromozom în plus, aneuploidul va avea
formula 2n+1, când va avea un cromozom în minus va avea formula 2n-1. În alte
cazuri aneuploidul 2n+1 (trisom) mai poate primi un cromozom suplimentar şi
atunci va avea formula 2n+2 (tetrasomi). Dacă adăugarea de cromozomi
suplimentari se face în două perechi de cromozomi atunci se formează un dublu
trisom 2n+1+1. Când se pierde o pereche de cromozomi omologi se formează un
nulisom 2n-2.
Primul studiu de aneuploidie la plante a fost făcut în 1924 de către
Blakeslee şi Belling la Datura stramonium. Această plantă are 2n = 24
cromozomi, deci un trisom, cu 24 + 1 cromozomi. Spre deosebire de plantele
obişnuite, avea capsulele mai mici, şi ţepi mai mici. Executând diferite încrucişări
au obţinut 12 tipuri de trisomi, adăugând pe rând câte un trisom pentru fiecare
pereche de cromozomi. Toate aveau fenotipuri bine distincte.
La animale, aneuploidia a fost descoperită la Drosophila de către
Bridges. Cazul a fost citat la capitolul referitor la ereditatea sexului, unde s-a
prezentat un caz de aneuploidie datorat nondisjuncţiei primare în meioză a
cromozomilor sexului. Din încrucişarea drosofilei femele cu ochi albi cu masculi
cu ochi roşii, au apărut forme neaşteptate, femele cu ochi roşii şi masculi cu ochi
albi. Aceasta din cauză că în urma nondisjuncţiei cromozomilor X au apărut ovule
ce aveau XX şi altele nici unul. Primele, fecundate cu spermatozoizi normali, au
produs trisomi XXX şi XXY. Zigoţii cu autosomi normali dar cu un singur X sau
Y au fost monosomi, primii, masculi sterili, ultimii neviabili.
În aceste cercetări, Bridges a arătat că se pot adăuga cromozomi
suplimentari şi la cromozomii autosomi. Lipsa cromozomilor mari II şi III
determină letalitatea, a celor din perechea a IV-a, foarte mici, influenţează în sens
negativ insecta, fără a provoca neapărat moartea. După cum se adaugă un
cromozom la autosomii IV sau lipsesc, aneuploidul se numeşte triplo IV sau haplo
IV. Modificările acestea atrag modificări fenotipice: Drosophila haplo IV este de
dimensiuni mai mici decât tipul sălbatec şi cu fertilitate scăzută; Drosophila triplo
IV, din contra, are dimensiunile corpului mai mari.
Astfel de forme aneuploide au fost studiate şi la alte organisme, în
special la plante: ciumăfaie, tutun, porumb, tomate, cereale. Foarte multe forme
aneuploide nu sunt viabile sau, unele viabile sunt mai greu de sesizat.
Cercetările din domeniul aneuploidiei au o mare importanţă teoretică şi
deschid perspective largi pentru ameliorarea plantelor. Înlocuirea unor cromozomi
duce la cunoaşterea importanţei lor ereditare şi a genelor ce le conţin. Prin
aneuploidie se schimbă numărul de cromozomi dar nu şi grupele de înlănţuire.
Modificarea genomului, corelată cu modificările fenotipice constituie o cale de
obţinere a unor noi soiuri.

260
 Aneuploidia ajută şi la înlocuirea sau adăugarea unor cromozomi de la
unele soiuri de plante de cultură, cu cromozomi de la alte soiuri ce conţin gene
valoroase. S-au obţinut în acest sens diferite forme de cereale superioare unora
existente în cultură. La grâu, s-au transmutat cromozomi de la alte specii ce
conţineau gene răspunzătoare de anumite însuşiri (rezistenţă la boli, secetă ş.a.) de
la secară, Aegilops ş.a. La tutun s-au transferat cromozomi de la alte specii
apropiate pentru a imprima rezistenţa la viroza tutunului.
În general, se folosesc forme monosomice sau nulisomice care se
încrucişează cu formele ce deţin calităţile ce ne interesează din punct de vedere
economic.
Pseudoaneuploidia. Este o variaţie a numărului de cromozomi ce se
realizează cu ajutorul unui mecanism de fuzionare-fisionare a cromozomilor
însoţit de un proces de translocaţie reciprocă, fără să se modifice cantitatea de
ADN per nucleu. Prin fisionarea centromerului unui cromozom metacentric,
submetacentric sau subtelocentric se formează cromozomi acrocentrici. Prin
fuzionarea a doi cromozomi acrocentrici rezultă cromozomi metacentrici,
submetacentrici sau subtelocentrici.
Fenomenul a fost pus în evidenţă de W.R. Robertson în anul 1916.
Speciile înrudite, care au un număr variat de cromozomi, dar acelaşi număr
fundamental (NF) de braţe cromozomice formează o serie robertsoniană. Un
exemplu bine studiat este în cadrul genului Drosophila, la care cariotipul primar
de la Drosophila virilis (2n=12) s-a transformat prin translocaţia şi fuzionarea
centromerilor, dând naştere la mai multe specii: D. texana (2n=10) la care au
fuzionat perechile 2 şi 3 de cromozomi, D. littoralis (2n=10) la care au fuzionat
perechile 3 şi 4, D. americana (2n=10) la care au fuzionat perechile 2 şi 3 şi
cromozomii X cu perechea a IV-a.
Fenomenul aneuploidiei se poate manifesta chiar în cadrul aceleaşi
specii, ducând la apariţia aşa-numitului polimorfism cromozomial. Acest fenomen
a fost semnalat la Spalax leucodon (orbetele), specie cu posibilităţi reduse de
migrare. La indivizii răspândiţi în Caucaz, 2n=48, cei din Bulgaria au 2n=54, iar
la noi în ţară, în Transilvania au 2n=50, iar cei din Dobrogea şi Moldova 2n=56.
Aceste serii robertsoniene sugerează existenţa unui proces de evoluţie a
cariotipului, proces favorizat de posibilităţile reduse de migrare şi deci formarea
de populaţii distincte.

13.8. PSEUDOPOLIPLOIDIA

Fenomenul de pseudopoliploidie este descoperit relativ recent, iar

denumirea lui propusă pentru prima dată de E. Bataglia în anul 1956. Este vorba
de o multiplicare a numărului de genomuri fără dublarea cantităţii de cromatină-
respectiv ADN.
Fenomenul de pseudopoliploidie a fost sesizat la unele specii care
posedă cromozomi ce au mai mulţi centromeri sau aceştia sunt localizaţi difuz, pe
toată lungimea lor. Apariţia pseudopoliploizilor se datorează regrupării substanţei

261
cromatice într-un alt număr de cromozomi fără o multiplicare a ei, din punct de
vedere cantitativ.
Există specii pseudopoliploidie la genul plantei Luzula: Luzula
purpurea cu 2n=6, Luzula glabrata cu 2n=12, Luzula campestris cu 2n=12,
Luzula parviflora cu 2n=24, Luzula sudetica cu 2n=48; la genul Tatera: Tatera
brantsii draco cu 2n=26, Tatera indica ceylonica cu 2n=72. Mai întâlnim
pseudopoliploizi şi la genurile de plante Spirogyra, Carex, ş.a. sau la cele de
animale Ascaris, Thyanta (hemipter) ş.a.
Identificarea pseudopoliploizilor se poate face folosindu-se mai multe
căi:
- Încrucişându-se speciile pseudopoliploide ale aceluiaşi gen se pot
urmări la hibrizii F1 cromozomii atât în diviziunea somatică cât şi în cea meiotică:
în diviziunea somatică apare un număr de cromozomi 2n + 2n fiecare garnitură
păstrându-şi mărimea şi forma cromozomilor respectivi. De exemplu, încrucişând
Luzula sudetica cu 2n = 48 cromozomi, mici, cu Luzula campestris cu n = 12
cromozomi, obţinem în F1 un hibrid cu 2n = 30 cromozomi dintre care 24
cromozomi sunt mici şi 6 mari. În meioza plantelor din F1 cei 30 de cromozomi se
conjugă în felul următor: la cromozomii mari se asociază cei 24 cromozomi mici
formând 6 cromozomi mari.
- Lungimea totală a cromozomilor de la speciile diploide trebuie să fie
egală cu cea a speciilor pseudopoliploide, deoarece cromozomii formelor
pseudopoliploide s-au format prin fragmentarea cromozomilor speciilor diploide.
Cea mai sigură metodă pentru identificarea pseudopoliploizilor este
determinarea cantităţii de ADN din celulele acestora. Multiplicarea numărului de
cromozomi trebuie să fie corespunzătoare multiplicării cantităţii de ADN.
În figura 13.4. este reprezentată schematic lungimea cromozomilor unor
specii diploide (a) şi lungimea cromozomilor de la două specii pseudopoliploide
(b şi c), provenite prin fragmentarea cromozomilor speciei diploide (a).

Fig. 13.4. Pseudopoliploidia: a-specie diploidă cu 6 cromozomi; b-specie

pseudopoliploidă cu 12 cromozomi; c-specie pseudopoliploidă cu 24 cromozomi
(Specia b a provenit din specia a şi specia c a provenit din specia b)
262
 CAPITOLUL 14

ELEMENTE DE GENETICA POPULAŢIILOR

Moto:
“Natura nu poate fi învinsă decât supunându-ne ei”
F. Bacon

14.1. NOŢIUNEA DE POPULAŢIE

În încercările sale, Mendel şi cei care au urmat imediat după el au

urmărit repartiţia şi transmiterea genelor alele pe generaţii, referindu-se la grupe
mici de indivizi. După expresia fenotipică a genelor şi structura genotipurilor au
stabilit diferite rapoarte de segregare genotipică şi fenotipică.
Când vrem să analizăm structura genetică la grupe mari de indivizi, la
care înmulţirea indivizilor are loc nedirijat şi unde pot să apară factori care
modifică mereu tipul şi frecvenţa genelor şi a genotipurilor metodele de studiu
sunt altele. Acestea constituie obiectul unui domeniu aparte al geneticii, genetica
populaţiilor.
În primul rând este necesar să se precizeze ce se înţelege prin noţiunea
de populaţie. Termenul de populaţie a fost introdus de W. Johannsen în 1903. În
lucrarea sa “Uber Erblichkeit in Populationem und in reinen Linien” el analizează
structura genetică la o populaţie de fasole luând în considerare mărimea
seminţelor. Separând după mărime trei categorii de seminţe, reproducându-le
generaţiei de generaţie, ajunge la aşa-numitele “linii pure” cu boabe uniforme şi
care în descendenţă îşi păstrează acest caracter. A descompus deci populaţia
iniţială, heterogenă, în componentele sale.
Populaţiile aparţin, din punct de vedere sistematic, diferitelor specii de
plante sau animale. Noţiunea de specie nu trebuie confundată cu cea de populaţie.
Specia este o noţiune abstractă şi ea însumează trăsăturile generale în care trebuie
să se încadreze diferite grupe de indivizi, populaţiile. În natură nu există specii ci
indivizi. Populaţia este forma concretă de existenţă a speciei. Este o unitate
naturală a structurii ecologice a speciei.
Populaţiile răspândite în natura spontană sunt formate din grupe de
indivizi heterogeni din punct de vedere ereditar, care au aceeaşi origine, se
aseamănă şi se înmulţesc între ei fără amestecul altor indivizi şi ocupă un areal cu
condiţii ecologice comune. În condiţiile de cultură a plantelor şi de creştere a
animalelor, soiurile de plante şi rasele de animale sunt considerate tot populaţii.
Pentru genetică, au importanţă populaţiile mendeliene sau panmictice.
Acestea sunt populaţii care se înmulţesc sexuat, fiecare individ având posibilitatea
să se încrucişeze cu oricare altul din populaţia respectivă. În felul acesta, se
realizează o circulaţie a informaţiilor genetice între indivizi şi se menţine un
263
oarecare echilibru în genofondul populaţiei. Nu acelaşi lucru se întâmplă în
populaţiile care se reproduc asexuat sau partenogenetic, unde nu este posibilă
circulaţia informaţiei genetice, chiar dacă descendenţii cu ascendenţă comună sau
apropiată, evoluează paralel.
Populaţiile pot să aibă dimensiuni foarte variabile. Cele care conţin sub
100 de indivizi se numesc populaţii mici, cu câteva sute de indivizi, populaţii
mijlocii, cu câteva mii, populaţii mari, iar peste 10.000 de indivizi, populaţii
foarte mari. Numărul de indivizi al unei populaţii are o deosebită importanţă
pentru cercetările de genetică, deoarece datele folosite în asemenea cercetări au un
caracter probabilistic. Cu cât numărul lor este mai mare şi datele obţinute prin
calcule sunt mai exacte.
După fenotipul şi genotipul indivizilor, populaţiile se pot clasifica în:
- populaţii polimorfe, în care, pe lângă trăsăturile comune, indivizii
manifestă diferenţe vizibile fenotipic (ex. specia umană, specii de ortoptere);
- populaţii criptopolimorfe, alcătuite din indivizi cu diferenţe fenotipice
foarte mici, dar cu diferenţe în ceea ce priveşte conţinutul genelor (ex. populaţiile
de Drosophila melanogaster). Aceasta se explică prin structura lor heterozigotă şi
cu un genofond mare de gene recesive;
- populaţii aparent uniforme, în care indivizii prezintă mici deosebiri
fenotipice şi genotipice, aşa cum sunt rasele de animale şi unele soiuri de plante.

14.2. METODELE FOLOSITE ÎN STUDIUL GENETICII

POPULAŢIILOR

În studiul populaţiilor genetice se folosesc două metode: metoda

descriptivă şi metoda genetică.
Metoda descriptivă constă în caracterizarea fenotipică a indivizilor din
cadrul unei populaţii şi stabileşte raporturile care există între diferitele clase de
indivizi. Pentru a cunoaşte structura genetică a indivizilor este necesar să urmărim
la descendenţii lor modul cum se transmit caracterele. Aceasta se poate realiza
prin urmărirea unui număr mic de indivizi, ceea ce contravine celor arătate mai
sus. Un al doilea aspect negativ al metodei este faptul că în populaţie există mulţi
indivizi ce manifestă aceleaşi caractere, deşi structura lor genetică poate fi
diferită. Această metodă nu satisface decât în parte cercetările de acest gen.
Metoda genetică se bazează pe cunoaşterea fondului genetic al
populaţiei. Ea se sprijină pe marile descoperiri ale lui Gr. Mendel cu privire la
legile eredităţii. Primul om de ştiinţă care a făcut un studiu ştiinţific asupra
populaţiilor, folosind metode statistice a fost W. Johannsen (1903). Cercetările
care au fost efectuate de către matematicianul G. Hardy în Anglia (1908) şi de
medicul W. Weinberg în Germania, pe baza calculelor statistice, au deschis un
drum nou în acest domeniu. La acestea s-au adăugat şi cercetările lui R. A.
Fischer (1918), J. B. Haldane (1924 – 1932) şi S. Wright (1921).
Pe baza unor metode de calcul se poate aprecia astăzi structura genetică
a unei populaţii, precum şi modificarea acesteia în urma acţiunii unor factori.

264
Aceasta are o importanţă enormă pentru explicarea unor aspecte legate de
genetica populaţiilor şi evoluţia lor în timp. Foarte important este studiul
populaţiilor în activitatea de ameliorare a plantelor şi animalelor, în urma căruia
putem crea sau ameliora soiuri de plante şi rase de animale.

14.3. STRUCTURA GENETICĂ A UNEI POPULAŢII

O populaţie de indivizi însumează un număr enorm de gene care

constituie genofondul ei. Dacă ne referim la indivizi, la conţinutul de gene a
fiecăreia în parte, deosebim diferite genotipuri. Ele s-au format prin întâlnirea
genelor din populaţie în procesul de fecundare. A analiza structura genetică a
populaţiei înseamnă a determina tipul şi frecvenţa genelor precum şi tipul şi
frecvenţa genotipurilor.
De exemplu, pentru un cuplu de alele Aa, se pot forma trei genotipuri
(31): AA, Aa, aa; pentru două cupluri, nouă genotipuri (32); pentru zece cupluri
60.000 genotipuri (310) ş.a.m.d. Dar aceste cifre sunt foarte mici faţă de numărul
de cupluri de alele existente în populaţii şi o analiză a tuturor este imposibil de
realizat. În afară de aceasta, trebuie să arătăm că sub influenţa unor factori,
frecvenţa lor se modifică neîncetat. În cercetările care se fac, se iau de obicei un
număr mic de gene şi se calculează frecvenţa celor două alele pentru fiecare locus.
În ceea ce priveşte tipul şi frecvenţa genotipurilor dintr-o populaţie, ele
depind de tipul şi frecvenţa genelor, de modul cum segregă în gameţi şi de modul
cum se întâlnesc în procesul de fecundare. În consecinţă şi numărul şi tipul lor
sunt enorm de mari. În cazul genelor şi a genotipurilor pot interveni factori care să
modifice frecvenţa lor.

14.4. PANMIXIA ŞI STRUCTURA GENETICĂ A POPULAŢIILOR

LEGEA HARDY – WEINBERG

Se poate considera, în mod teoretic, că în procesul reproducerii fiecare

individ formează acelaşi număr de gameţi, iar întâlnirea dintre ei să se facă în
mod întâmplător. Cu alte cuvinte, în acest caz, fiecare individ ar participa în mod
egal la procrearea descendenţilor în generaţiile următoare. Acestui mod de
reproducere i s-a dat numele de panmixie, iar populaţiei respective, populaţie
panmictică.
Desigur că această situaţie nu este în natură, dar ea se poate apropia în
anumite limite de cazurile reale. Aşa este cazul populaţiilor care ocupă o arie
geografică restrânsă şi izolată, cum ar fi de exemplu o populaţie de păsări sau
insecte de pe o insulă oceanică. Panmixia nu poate fi perfectă deoarece este
afectată de numeroşi factori care vor fi trataţi ulterior.
Să analizăm structura genetică a unei populaţii panmictice. Mai întâi ne
vom referi la cazul simplu al unei populaţii homozigote pentru două alele (A, a)
ale unei gene. Această populaţie va produce un număr egal de gameţi masculi şi
femeli cu alelele respective: 0,5% A şi 0,5% a.
265
 Indivizii purtători ai acestor alele încrucişându-se la întâmplare vor
produce în F1 combinaţiile (figura 14.1):

♂
0,5% A 0,5% a
♀
0,5% A 0,25% AA 0,25% Aa
0,5% a 0,25% aA 0,25% aa

Fig.14.1 Frecvenţa genelor într-o populaţie panmictică

În cadrul acestor combinaţii din F1 remarcăm că homozigoţii dominanţi

AA apar cu o frecvenţă de 0,25%, homozigoţii recesivi aa cu frecvenţă de 0,25%,
iar heterozigoţii Aa cu o frecvenţă de 0,5%.
Considerând în generaţia următoare acelaşi mod de formare a gameţilor
şi întâlnirea lor liberă, se obţine frecvenţa genotipurilor prezentată în şahul de
combinaţie următor (figura 14.2).
În acest tablou frecvenţele genotipurilor sunt următoarele:
Genotipul AA însumează 8/32;
Genotipul Aa însumează 16/32;
Genotipul aa însumează 8/32.
Aceste cifre reprezintă de fapt aceeaşi proporţie între frecvenţa genelor
pe care am întâlnit-o mai sus: 0,25% AA, 0,50% Aa, 0,25% aa. Într-o populaţie
panmictică frecvenţa genotipurilor este proporţională cu aceea a gameţilor care
participă la formarea lor. Gameţii, în cazul de faţă se produc în mod egal, pentru
fiecare sex, atât pentru alela A cât şi pentru alela a. Această situaţie face să
presupunem că, de la o generaţie la alta, structura genetică a populaţiei nu se
schimbă atât timp cât nu intervin factori ce pot modifica frecvenţa genelor,
Să notăm cu p frecvenţa alelei A şi q frecvenţa alelei a. Frecvenţele p şi
q reprezintă în mod egal, proporţiile homozigoţilor şi heterozigoţilor aşa cum
urmează în tabelul din figura 14.3.
Structura genotipică a populaţiilor de faţă se mai poate scrie:

AA Aa aa
p2 2pq q2

Nu este greu de observat că frecvenţele în cazul de faţă, se obţin prin

dezvoltarea binomului (p+q)2.
Această distribuţie privind frecvenţa genelor şi a genotipurilor într-o
populaţie panmictică este cunoscută sub denumirea de legea Hardy – Weinberg,
după numele celor doi cercetători, G. Hardy din Anglia şi W. Weinberg din
Germania, care în anul 1908, independent unul de altul, au ajuns la aceeaşi
concluzie.

266
 ♂
0,25 AA 0,25 Aa 0,25 aA 0,25 aa
♀
AA AA AA AA
0,25 AA
AA Aa aA aa
Aa Aa Aa Aa
0,25 Aa
AA Aa aA aa
aA aA aA aA
0,25 aA
AA Aa aA aa
aa aa aa aa
0,25 aa
AA Aa aA aa

Fig. 14.2. Frecvenţa genotipurilor într-o populaţie panmictică

Gameţi masculi
alela A a
alela
frecvenţa p q
AA Aa
A p
Gameţi p2 pq
femeli Aa aa
a q
pq q2

Fig. 14.3. Frecvenţa genelor (p şi q) într-o populaţie panmictică

Proporţia p2, 2pq, q2, în cazul unei populaţii panmictice, se menţine

constantă de-a lungul generaţiilor şi reprezintă aşa numita stare de echilibru a ei.
Un astfel de calcul există numai ca ipoteză teoretică şi se foloseşte cu succes ca
punct de orientare la aprecierea structurii genetice a populaţiilor în care indivizii
se înmulţesc sexuat, alogam.
Conform legii Hardy – Weinberg, frecvenţa unei alele se calculează
după formula: p=1-q sau q=1-p, deoarece p+q = 1. Presupunând că s-a stabilit
pentru o genă A frecvenţa de 75%, frecvenţa alelei perechi a va fi de p = 1-0, 75 =
0,25 adică de 25%.
J. Rendel (1952) constată că dintr-un efectiv de 2681 viţei de rasă
Shorthorn, 1234 au avut culoarea roşie (aa), 1215 culoarea galbenă (Aa) iar 232
culoarea albă (AA). Ţinând seama că fiecare viţel purta câte două alele, câte una
pe fiecare cromozom omolog, se poate spune că cei 2681 viţei purtau în total
5362 alele. Dintre acestea 1215 + (2 x 232) = 1679 au fost A, iar restul 1215 + (2
1679
x 1234) = 3683 au fost a. Frecvenţa alelei A, (notată p) este de = 0,31, iar a
5362
3683
alelei a, (notată q) este de = 0,69 sau cu 1-0,31 = 0,69.
5362

267
 Introducând aceste date în formula pentru calcularea genotipurilor
rezultate din libera combinare a celor două gene vom obţine structura celor trei
genotipuri:
(0,31 + 0,69)2 = 0,0961 AA + 0,4278 Aa + 0,4761 aa = 1
Cifrele obţinute prin dezvoltarea binomului exprimă raportul între cele
trei fenotipuri de viţei din populaţia analizată.
În cazul populaţiilor cu reproducere autogamă echilibrul genetic se
modifică, în sensul descreşterii heterozigoţiei în favoarea homozigoţiei. Ritmul
scăderii heterozigoţilor şi a creşterii homozigoţilor în procente în funcţie de o
pereche de alele se poate observa în tabelul 14.1.

14.5. FRECVENŢA GENELOR LEGATE DE SEX

Structura genetică analizată mai sus se referă la unele perechi de alele

plasate în cromozomii omologi. Cu totul alta este comportarea genelor legate de
sex, care nu dispun decât de un locus la sexul heterogametic.
Dacă frecvenţa celor două alele A şi a este aceeaşi la ambele sexe,
atunci la sexul homogametic vor apare trei genotipuri corespunzător formulei p2 +
2pq + q2. La sexul heterogametic vor apare numai două genotipuri, iar frecvenţele
p şi q vor coincide cu frecvenţele celor două alele care se întâlnesc în populaţie.

Tabelul 14.1.
Descreşterea heterozigoţiei şi a creşterii homozigoţiei
în funcţie de numărul de generaţii
Autofecundare Fraţi x surori
Generaţia
AA Aa Aa AA Aa aa
1 0,00 100,00 0,00 0,00 100,00 0,00
2 25,00 50,00 25,00 25,00 50,00 25,00
3 37,50 25,00 37,50 25,00 50,00 25,00
4 43,75 12,50 43,75 31,25 37,25 31,25
5 46,88 6,25 46,88 34,38 31,24 34,38
6 48,44 3,12 48,44 37,50 25,00 37,50
7 49,22 1,56 49,22 39,85 20,30 39,85
8 49,60 0,80 49,60 41,80 16,40 41,80
9 49,80 0,40 49,80 43,36 13,28 43,36
10 49,90 0,20 49,90 44,63 10,74 44,63
11 49,95 0,10 49,95 45,65 8,70 45,65
n 50,00 0,00 50,00 50,00 0,00 50,00

Situaţia este mai complexă când frecvenţa celor două alele diferă, la
mascul şi femelă. Echilibrul nu se stabileşte la fiecare generaţie aşa cum se
întâmplă cu alelele situate pe autozomi, ci după un oarecare număr de generaţii.
Dacă notăm cu p1 frecvenţa unei alele A pentru sexul heterogametic şi cu p2
frecvenţa aceleiaşi alele pentru sexul homogametic, iar cu q1 şi q2 frecvenţele

268
pentru alelele corespunzătoare a, se poate alcătui şahul de combinaţie din figura
14.4.
Din acest şah se vede că la sexul heterogametic alelele A şi a reiau
valorile p2 şi q2 ca şi în generaţia precedentă. La sexul homogametic alelele A şi a
se distribuie la fel ca şi la alelele situate pe autozomi (şahul precedent), dar
p −p
intervalul de timp între cele două sexe este redus la jumătate 1 2 .
2
Distribuirea genelor din cromozomi se face după tipul criss – cross, adică de la
mamă la fiu şi de la tată la fiică.
Ph. L. Héritier (1954) consideră un caz extrem, când sexul heterogametic
ar fi omogen pentru alela A, p1 = 100%, iar celălalt sex pentru alela a, p2 = 0%. În
tabelul dat de autor sunt necesare opt generaţii pentru a ajunge la starea de
echilibru a populaţiei pentru aceste gene la ambele sexe (tabelul 14.2.).

Gena A a
Gena
Frecvenţa p2 q2
AA Aa
A p1
Sexul p1p2 p 1q 2
homogametic Aa aa
a q1
p2q1 q 1q 2
Sexul A a
heterogametic p2 q2

Fig.14.4. Frecvenţa genelor legate de sex într-o populaţie panmictică

Tabelul 14.2.
Realizarea echilibrului genetic pentru o pereche
de gene legate de sex la cele două sexe în opt generaţii
Sexul Sexul
Generaţia Diferenţa
homogametic heterogametic
0 0,0 100,0 100,0
1 50,0 0,0 50,0
2 25,0 50,0 25,0
3 37,0 25,0 12,5
4 31,0 37,0 6,2
5 34,3 31,2 3,1
6 32,7 34,3 1,6
7 33,5 32,7 0,8
8 33,1 33,5 0,4

269
14.6. FRECVENŢA GENELOR ÎN CAZUL A MAI MULTOR LOCI

Realizarea unui echilibru în frecvenţa genotipurilor, după o generaţie de

hibridare la întâmplare priveşte toţi locii de pe cromozomii autozomi consideraţi
separat. Atunci când se consideră simultan doi sau mai mulţi loci, echilibrul nu
mai poate fi realizat.
Drept exemplu, să considerăm o populaţie formată dintr-un număr egal
de indivizi pentru genele A1A1B1B1 şi A2A2B2B2. Frecvenţa genei considerată
pentru ambii loci este de ½. Din împerecherea lor la întâmplare, în prima
descendenţă nu vor apare toate genotipurile. Genotipurile absente vor apare în
descendenţele ulterioare refăcând echilibrul.
Li (1955) ia în considerare doi loci fiecare cu câte două alele şi
frecvenţa celor patru tipuri de gameţi formaţi în populaţia iniţială după cum
urmează:

gameţi A1B1 A1B2 A2B1 A2B2

frecvenţa r s t u

După combinaţia alelelor populaţia va fi în echilibru când ru = st.

Depărtarea faţă de echilibru este dată de ru – st. Ea scade, înjumătăţindu-se cu
fiecare generaţie succesivă.
Dacă numărul de loci luaţi în considerare este mai mare de doi,
apropierea de echilibru are loc cu atât mai lent, cu cât numărul locilor este mai
mare.

14.7. FRECVENŢA GENELOR ÎN CAZUL ÎNLĂNŢUIRII

LOCILOR

Înlănţuirea genelor încetineşte realizarea echilibrului în condiţiile

hibridării la întâmplare şi ea este cu atât mai lentă cu cât forţa de înlănţuire este
mai mare.
Echilibrul se realizează când cuplarea şi schimbul dintre loci sunt la fel
de frecvente.
Apropierea de echilibru a genelor a doi loci înlănţuiţi poate fi
demonstrată ca şi în cazul anterior:
d = ru – st, în care:
ru este frecvenţa heterozigoţilor cu gene înlănţuite, iar st frecvenţa
heterozigoţilor în care genele au suferit crossing-over.
Dacă notăm şi cu c frecvenţa de recombinare între cei doi loci şi cu t
generaţia respectivă se poate scrie:
dt = (1-c) x dt –1
Dacă în urma încrucişării se obţin 20% indivizi recombinaţi pentru doi
loci, aceasta înseamnă că diferenţa se reduce cu 1/5 (20%) pentru fiecare
generaţie pentru a se ajunge la echilibru pentru genele din aceşti loci.
270
14.8. FRECVENŢA GENELOR ÎN CAZUL ALELELOR MULTIPLE

Aplicarea legii pentru două alele se poate extinde şi când la un locus

există mai mult decât două. În asemenea situaţie se ia în considerare o singură
alelă, iar toate celelalte alele de la acest locul pot fi considerate ca şi când ar
constitui o singură grupă – o singură alelă.
Dacă interesează diferite alele de la acelaşi locus, atunci se ia în
considerare fiecare alelă pe rând, celelalte formând o grupă corespunzătoare celei
de a doua alelă. Echilibrul frecvenţelor acestor alele este realizat după o generaţie
de hibridare.
Un exemplu privind frecvenţele unor alele multiple poate fi dat de
grupele sangvine la om.
Vom considera genele A, B şi O referitoare la stabilirea grupelor
sangvine din sistemul A.B.O. Frecvenţa acestor trei gene le vom nota p, q şi r, iar
conform legii Hardy-Weinberg
p+q+r=1
Din componenţa diferitelor grupe sangvine fac parte diferite genotipuri,
figurate în tabelul care va urma. Race şi Sanger (1954) au făcut observaţii la
190177 aviatori din Anglia. Repartizarea lor pe grupe se poate vedea tot în tabelul
14.3.
Tabelul 14.3.
Grupele sangvine, genotipurile care le determină şi frecvenţa lor
Genotipul AA AO BB BO O O AB
Grupa sangvină A B O AB
Frecvenţa
p2 + 2pr q2 + 2qr r2 2pq
aşteptată
Frecvenţa
41,716 8,560 46,684 3,040
observată %

Calcularea frecvenţei genelor se poate face în felul următor:

- Frecvenţa genei O este rădăcina pătrată a frecvenţei grupului O, de
unde r = Ō, Ō fiind grupul O.
- Suma frecvenţelor grupelor B şi O este q2 + 2qr + r2 = (q + r)2 = (1 –
2
p) , iar p = 1 B + Ō, B şi Ō fiind frecvenţele grupelor sangvine B şi O.
- Suma frecvenţelor A şi O este p2 + 2pr + r2 = (p + r)2 = (1 – q)2 iar q =
1 – Ā + Ō, Ā şi Ō fiind grupele sangvine A şi O.
Calcularea frecvenţei celor trei gene prin această metodă a dus la
următoarele rezultate:
gena A = 0,2567
gena B = 0,0598
gena O = 0,6833
______________
Total = 0,9998
271
 Pe baza lui p şi q se poate calcula şi frecvenţa pentru grupa sangvină
AB. Rezultatul este 3,070%, proporţia care se apropie foarte mult de aceea
menţionată în tabelul de mai sus (3,040).

14.9. FACTORII CARE MODIFICĂ STRUCTURA GENETICĂ A

POPULAŢIILOR

Constatarea faptului că în sânul populaţiilor se manifestă o inerţie în

menţinerea structurii genetice (homeostazie) nu înseamnă că populaţiile nu pot fi
modificate. Modificările sunt îndreptate spre găsirea unui nou echilibru, util
organismului sau omului, după cum selecţia o face natura sau omul. Ştiinţa care
se ocupă cu modificarea structurii genetice a populaţiilor în interesul omului,
poartă numele de ameliorare.
Există două categorii de factori ce contribuie la modificarea structurii
genetice a populaţiei: prima categorie se referă la modificarea frecvenţei genelor
(selecţia, migraţia, mutaţia, acţiunea întâmplării) şi a doua categorie, la
modificarea frecvenţei genotipurilor (homogamia şi consangvinizarea).

14.9.1. Selecţia

Selecţia este procesul de supravieţuire a indivizilor ce prezintă unele

calităţi şi de eliminare a acelora mai puţin înzestraţi. Deoarece selecţia este de
două tipuri, naturală sau artificială şi sensul noţiunii de “calitate” diferă.
Efectul pe care îl are selecţia asupra frecvenţei genelor se exprimă prin
doi indicatori: coeficientul de selecţie, care se notează cu S şi valoarea selectivă.
Să presupunem că la efectuarea unei analize genetice s-au găsit la 100 de indivizi
cu alele dominante AA şi Aa, 99 de indivizi cu alelele recesive aa. Valoarea
selectivă a alelelor dominante se notează cu 1. În acest caz valoarea alelei recesive
va fi de 0,99, iar coeficientul de selecţie S = 1,00 – 0,99 = 0,01. Dacă în această
situaţie introducem unele valori extreme putem obţine următoarele rezultatele:
a) când genotipurilor conţin alelele dominante sau recesive ce produc
sterilitatea sau moartea indivizilor S = 1-0 = 1;
b) când raportul dintre cele două genotipuri este egal, la cele două
categorii de indivizi S = 1 – 1 = 0. Selecţia este în acest caz nulă.
Valoarea selectivă este sinonimă cu valoarea adaptivă şi se apreciază
prin numărul de descendenţi pe care-l realizează faţă de genotipurile normale.
Referindu-ne în continuare la genele A şi a, în care gena A este
dominantă şi gena a recesivă şi la coeficientul de selecţie notat împotriva lui aa va
fi s, contribuţia genotipurilor împotriva cărora acţionează selecţia va fi s-1 (tabelul
14.4).

272
 Tabelul 14.4
Situaţia genotipurilor şi a frecvenţei genelor în urma acţiunii selecţiei
Genotipurile AA Aa aa Total
Frecvenţele 2 2
p 2pq q 1
iniţiale
Capacitatea 1 1 1-s -
Contribuţia 2 2
p 2pq q (1-s) 1-sq2
genetică

Genele nefavorabile duc la îndepărtarea indivizilor ce le posedă, din

sânul populaţiei. Odată cu aceasta, numărul genelor favorabile creşte.
Viteza cu care sunt îndepărtate genele dominante şi recesive din
populaţie este diferită. Unele gene, care au caracter letal sau de sterilitate pot
elimina indivizii chiar din prima generaţie în care au apărut. Alteori ele, deşi
micşorează vitalitatea sau prolificitatea se pot menţine mai multe generaţii. Unele
mutaţii recesive, prin acumulare îndelungată pot constitui mari rezerve de gene.
Deşi unele mutaţii recesive cu efect letal sunt îndepărtate din populaţie, indivizii
heterozigoţi pentru aceste gene, le pot menţine timp de zeci şi sute de generaţii.
Studiul factorilor de selecţie în legătură cu modificarea frecvenţei
genelor într-o populaţie are o mare importanţă pentru ameliorare. Se va urmări
multiplicarea descendenţelor cu gene care interesează. Trebuie însă să ţinem
seama de diferitele tipuri de relaţii între aceste gene (dominanţă, epistazie,
aditivitate ş.a).
Pentru caracterele cantitative se fac studii statistice, iar selecţia se face
prin deplasarea valorii medii a caracterului studiat spre una din valorile extreme.

14.9.2. Migraţia

Migraţia este procesul de îndepărtare sau introducere a unui fond

genetic străin, într-o anumită populaţie. În primul caz se numeşte emigraţie, iar în
cel de al doilea imigraţie. Gradul de modificare a frecvenţei genelor prin migraţie
depinde de numărul de indivizi ce au emigrat sau imigrat şi de numărul de gene
native a populaţiei respective.
Notăm cu:
m – gene imigrante în fiecare generaţie
1-m – restul indivizilor din populaţie
qm – frecvenţa unei gene imigrante
q0 - frecvenţa unei gene native (existente în populaţie)
q1 – frecvenţa acestei gene în întreaga populaţie, care va fi următoarea:
q1 = mqm + (1 – m) q0 = m (qm – q0) + q0
Modificarea frecvenţei după o generaţie (Dq) va fi:
Dq = q1 – q0 = m (qm – q0)

273
 Reiese că ritmul de schimb a genei supusă imigrării este corelat cu
ritmul de imigrare şi de diferenţa dintre genele imigrante şi cele existente iniţial în
populaţie.
În ameliorare, imigrările au importanţă şi ele constau în încrucişarea
indivizilor dintr-o populaţie cu indivizi străini, pentru formarea de soiuri sau rase
noi.

14.9.3. Mutaţia

Mutaţia modifică structura genetică a populaţiilor în măsura în care ea

este izolată sau repetată, recesivă sau dominantă, folositoare sau nefolositoare
organismelor, directă sau reversibilă.
Mutaţiile izolate prezintă o mai mică importanţă pentru evoluţie. Dacă
sunt recesive se pot menţine mult timp în populaţie şi fiind în stare heterozigotă
foarte rar se evidenţiază sub aspect fenotipic. Dacă sunt dominante, ceea ce se
întâmplă foarte rar, produc modificări, adeseori evidente şi soarta lor depinde de
avantajul sau neajunsul pe care îl prezintă în perpetuarea individului.
De obicei, alelele de tip sălbatic produc mutaţii recesive. Din această
cauză, acestea din urmă se acumulează în populaţie şi sunt mai greu de eliminat
prin selecţie, doar când devin homozigote. Frecvenţa lor scade atunci când au o
acţiune dăunătoare şi creşte atunci când, din contra, au o acţiune favorabilă.
Răspândirea mutaţiilor în populaţie este condiţionată şi de efectul pe
care-l produc asupra vitalităţii şi prolificităţii individului mutant.
Să presupunem că gena A suferă un proces de mutaţie şi se transformă
în gena a cu o frecvenţă u pe generaţie.
Să notăm frecvenţa ei cu p0, iar frecvenţa noilor gene mutante cu up0.
Frecvenţa nouă a genei A devine p0-up0.
Să urmărim acum ce se întâmplă când mutaţia se produce în ambele
sensuri: de la A la a şi de la a la A. Pentru frecvenţa mutaţiei inverse, de la a la A
să folosim notaţia v iar a genei a iniţiale q0.
În primul caz, atunci când gena A trece în gena a se va produce un
câştig de gene a egal cu up0 şi o pierdere, datorită mutaţiei inverse egală cu vq0.
Cele afirmate mai sus se pot nota
Ritmul de mutaţie: u
A a
v
Frecvenţa iniţială
a genelor p0 q0
Frecvenţa celor două gene se va modifica până se va ajunge la un
echilibru: pu = qv sau
p v u
= sau q =
q u u+v
Dacă mutaţia inversă nu se produce, se poate observa din formulă că
echilibrul nu se realizează decât dacă gena A este eliminată din populaţie.
274
 Tot din formula de mai sus se poate observa că frecvenţa genelor
mutante directe este mai mare decât frecvenţa genelor mutante inverse. Aceasta ar
însemna că alelele mutante ar deveni, cu timpul, mai numeroase decât cele de tip
sălbatic. În realitate, situaţia este tocmai inversă, deoarece majoritatea alelelor
mutante sunt eliminate din populaţie prin acţiunea selecţiei.
Posibilitatea genei mutante de a rămâne în stare heterozigotă sau de a
deveni homozigotă depinde şi de numărul de indivizi din populaţia care participă
la încrucişări. Cu cât acest număr este mai mic, cu atât există şanse mai mari ca
gena recesivă să devină homozigotă şi să se evidenţieze.

14.9.4. Drift-ul genetic

Drift-ul genetic numit şi derivă genetică este modificarea frecvenţei

genelor la populaţiile mici, datorită unor factori întâmplători. Aşa după cum o
corabie lipsită de cârmă şi motor este dusă de valuri şi vânt (mers în derivă), tot
astfel şi indivizii unor populaţii mici îşi modifică structura genetică în direcţii
neprevăzute, fără o acţiune a factorilor despre care s-a vorbit anterior.
Din numărul mare de gameţi produşi de un organism, nu toţi participă la
fecundare. Din această cauză frecvenţa genelor care se află întâmplător în gameţii
ce participă la fecundare creşte, în timp ce cele din gameţii care se pierd o face să
scadă. Evoluţia organismului în funcţie de prezenţa unor anumite gene, în acest
caz este întâmplătoare.
În populaţiile mari acest fenomen nu prezintă importanţă deoarece
există şanse mai mari ca genele să fie repartizate în toate combinaţiile posibile.
S-a arătat că pentru o pereche de alele într-o populaţie panmictică 25% au
genotipul AA, 25% aa şi 50% Aa. La un număr mic de indivizi s-ar putea să
apară numai genotipul AA sau aa.
Drift-ul genetic prezintă o importanţă mare pentru amelioratorii de
animale care se ocupă de un număr redus de indivizi. Acest grup evoluează în
diferite direcţii, după cum are loc o creştere a frecvenţei unor gene, care se găsesc
în gameţii care au contribuit la formarea indivizilor, sau o pierdere a altor gene, de
la gameţii care nu au participat la formarea lor.
Intrarea unui efectiv de animale în drift poate fi pusă în evidenţă
calculând Ne, adică numărul efectiv de indivizi ce se împerechează liber şi nu
dirijat.
4Nm x Nf
Ne =
4Nm + Nf
S-a notat cu Nm numărul de masculi şi cu Nf numărul de femele.

275
 14.9.5. Factorii care modifică frecvenţa genotipurilor
într-o populaţie

Încrucişările libere, întâmplătoare între indivizi, contribuie la

menţinerea structurii genetice constante a populaţiilor. Orice factor care ar dirija
încrucişările într-un anumit sens, modifică schimbul de gene şi formează
fenotipuri noi. Unii factori geografici (munţi sau ape), ecologici (pedoclimatici,
macro sau microclimatici), biologici (genetici sau fiziologici) asigură izolarea
reproductivă, oprind total sau parţial schimbul de gene între populaţii.
Două mari categorii de factori sunt capabili să modifice structura
genotipică a populaţiilor:
- încrucişarea consangvină la animale, în care indivizii ce se
împerechează sunt înrudiţi;
- autopolenizarea forţată a plantelor alogame.
Pentru a ne da seama de efectele genetice al consangvinizării, să
considerăm mai întâi cazul unei populaţii panmictice care este supusă
autofecundării. Prin autofecundare formele homozigote se menţin mai departe tot
homozigote, iar acele heterozigote segregă în raport de 0,25 AA : 0,5 Aa : 0,25 aa.
Numărul de heterozigoţi se înjumătăţeşte la fiecare generaţie. În acest timp creşte
numărul homozigoţilor. Autofecundarea, într-un timp foarte scurt, face ca
genotipurile să fie homozigote pentru toate genele componente.
Oricare ar fi sistemul de reproducere consangvină ce acţionează în
populaţie, efectul este desfacerea ei în linii homozigote şi scăderea
heterozigoţilor. Homozigoţii recesivi ce formează fenotipuri cu defecte sunt
eliminaţi de selecţie. Când prezintă totuşi unele calităţi pentru amelioratori
asemenea homozigoţi pot fi reţinuţi, iar prin încrucişarea liniilor se obţine efectul
de heterozis.

14.9.6. Homeostazia genetică şi evoluţia populaţiilor

Oricare ar fi nivelul de organizare a materiei vii, celular, individual şi

populaţional există o capacitate a acesteia de a-şi menţine între anumite limite,
constante, structurile şi funcţiile. Populaţiile îşi menţin echilibrul genetic prin
heterozigoţie, polimorfism şi o anumită direcţie a procesului mutagen. Acest
echilibru, care le imprimă o relativă stabilitate genetică poartă numele de
homeostazie genetică.
În populaţiile panmictice, deşi indivizii par foarte asemănători, ei
ascund o mare diversitate genetică. Heterozigoţia asigură adaptarea organismelor
la diferite condiţii de mediu, imprimă organismului plasticitate ecologică.
Prin polimorfism se înţelege existenţa în populaţie a unor forme ce se
deosebesc după unele caractere şi funcţii ce le îndeplinesc în colectivitate. Aici se
pot încadra împărţirea în sexe, heterostilia, diviziunea funcţiilor în colectivitate
(furnici, albine ş.a).

276
 Într-o populaţie, există un număr enorm de mutanţi recesivi, a căror
frecvenţă se modifică, în funcţie de numărul de indivizi, condiţiile externe şi
interne. Aceste mutaţii constituie mari rezerve de variabilitate genetică. O anumită
schimbare a condiţiilor de viaţă permite organismului să folosească din această
rezervă, unele însuşiri, care în vechile condiţii nu s-au manifestat.
În capitolul de faţă s-au arătat care sunt factorii ce modifică structura
genetică a populaţiilor şi cum acţionează ei. Mutaţia şi recombinarea constituie
surse de variabilitate; selecţia este forţa care dirijează evoluţia şi menţine formele
cele mai bine adaptate; izolarea geografică separă populaţiile şi face posibilă
izolarea reproductivă şi formarea de noi specii.
Aspectele complexe pe care le îmbracă mecanismul de evoluţie a
populaţiilor naturale, a animalelor domestice şi plantelor de cultură, fac să rămână
în prezent încă multe probleme nerezolvate. Sarcina de viitor constă în a găsi
modalităţi noi, prin care interacţiunea dintre factorii genetici şi mediu determină
schimbarea organismelor, evoluţia lor. Aceasta are o importanţă deosebită atât
pentru studierea procesului de evoluţie din natură, cât şi pentru producerea de
forme noi de plante cultivate sau animale domestice.

277
 GLOSAR
de termeni ştiinţifici

Aberaţie (anomalie) cromozomică - modificare a numărului de

cromozomi, caracteristic fiecărei specii (a. numerică) sau a structurii unuia sau
mai multor cromozomi (a. structurală).

Adaptare (lat. adaptare-a potrivi) - proces de schimbări evolutive

prin care un organism sau o specie supravieţuiesc şi se reproduc într-o nişă
ecologică.

Adenină (6-aminopurină) - bază azotată pirimidinică prezentă în

acizii nucleici.

Adenozin-trifosfat (ATP) – nucleotid alcătuit dintr-o bază azotată

(adenina), un zahar (riboza) şi trei grupări fosfat, ataşate de carbonul 5’ al
zaharului; desfacerea legăturilor de fosfor, prin hidroliză eliberează cantităţi mari
de energie.

Albinism (lat. albus) – tulburare metabolică, caracterizată prin

deficienţa tirozinazei, care intervine în transformarea tirozinei în melanină, ceea
ce face ca părul, pielea, irisul, să fie albe, la animale; la plante, albinismul se
datorează unei deficienţe a cromoplastelor.

Albomaculatus (lat. albus - alb; maculatus – pătat)- pe frunzele

plantelor alternează zone cu pigmentaţie normală cu altele cu pigmentaţie
anormală (albă sau galbenă).

Alchilanţi – substanţe care înlocuiesc un atom de hidrogen, cu o

grupare alchil, într-un compus organic.

Alelă (prescurtare de la alelomorf; gr. allelon – dintr-una în alta;

morphe – formă) – fiecare din formele sub care poate exista o genă de pe un locus
dat, apărând prin mutaţie şi îndeplinind aceeaşi funcţie. Când cele două alele de
pe cromozomii omologi sunt identice, individul este homogametic (homozigot),
iar când alelele sunt diferite, individul este heterogametic (heterozigot).

Alofenic (gr. allos – altul; phainen – a apărea) – animal rezultat din

fuziunea a doi embrioni şi a cărui ţesuturi sunt diferite genetic.

Alogamie (gr. allos – altul; gamos – căsătorie) - încrucişare între

indivizi diferiţi genetic, un mascul şi o femelă, care produc gameţi masculini şi

278
respectiv feminini. Numeroase plante – porumb, ceapă, morcov, secară - şi
majoritatea animalelor, sunt alogame.

Amber (arab. ambar - chihlimbar) – nume dat codonului UAG, unul

din codonii STOP, denumit şi codon non-sens.

Amfidiploid (gr. amphi – amândoi; diploos – dublu; eidos – formă)

– poliploid rezultat prin dublarea numărului de cromozomi a unui hibrid
interspecific diploid.

Aminoacid –compus organic ce conţine o grupare amino (NH2), un

grup carboxil (O=C-OH), un atom de hidrogen şi un radical care-i conferă
specificitate.

Aminoacil – ARNt-sintetaza – enzimă care catalizează activarea

aminoacizilor printr-o reacţie cu adenozin-5’-trifosfat.

Amitoza (gr. a – fără; mitos – filament; osis – condiţie) – diviziune

celulară directă, caracterizată prin fragmentarea nucleului şi apoi a citoplasmei,
fără participarea fusului nuclear.

Amplificare genică - mărirea numărului de copii a unei gene.

Androgeneză (gr. andros – bărbat; genesis – naştere) – dezvoltarea

unui organism care conţine numai genomul patern.

Androsterilitate (gr. andros – bărbat; lat. sterilitas – sterilitate) –

sterilitate masculină, determinată de absenţa gameţilor, sau formarea gameţilor
nefuncţionali.

Aneuploid (gr. an – fără; eu – bine; haploos – odată; eidos – formă)

– organism cu unul sau mai mulţi cromozomi în plus sau la care lipsesc unul sau
mai mulţi cromozomi (2n+1, 2n+2, 2n-1, 2n-2 etc.).

Anticodon – secvenţă de trei nucleotide din ARNt ,complementară

unui codon.

Antigen (gr. anti - împotriva; genos – gen, familie) – substanţă

capabilă să inducă formarea de anticorpi, după pătrunderea sa în organism.

Aparat mitotic – complex de structuri(asterii şi fusul nuclear), care

asigură migrarea cromozomilor, în timpul diviziunii celulare.

279
 Apogamie (gr. apo – fără; gamos – căsătorie) – dezvoltare a
embrionului dintr-o altă celulă a sacului embrionar, exceptând oosfera.

Apoptoza – moarte celulară programată genetic, într-un ţesut sau

organ în dezvoltare.

Autofecundare (gr. autos - însuşi; lat. fecundare – a fertiliza) –

fuziune a doi gameţi de sex diferit, produşi de acelaşi individ (ex. plantele
hermafrodite).

Autopoliploidie (gr. autos - însuşi; polys – mulţi; haploos – odată;

eidos – formă) – multiplicarea numărului de genomuri, pe baza unui genom
propriu.

Autotrof (gr. autos - însuşi; trophe – hrană) – organism care

foloseşte drept sursă de carbon, bioxidul de carbon, nefiind dependent de
substanţele organice din mediul extern.

Autozom.(gr. autos - însuşi; soma – corp) – oricare din cromozomi,

în afara celor ce determină sexul.

Autoradiografia – tehnică fotografică ce permite detectarea

substanţelor radioactive într-o structură celulară sau într-o macromoleculă.
Imaginea este produsă pe o emulsie fotografică, ca urmare a emisiei de raze beta ,
de către materialul radioactiv.

Auxotrof (gr. auxein – a creşte; trophe – hrană) – formă mutantă a

unui microorganism, care creşte numai într-un mediu suplimentat cu factori de
creştere specifici.

***
Backcross (engl. back - înapoi; cross - încrucişare) - încrucişarea
unui individ cu structură genetică necunoscută, cu un părinte homozigot (de
obicei, recesiv pentru una sau mai multe perechi de gene). Se mai numeşte
retroîncrucişare sau încrucişare analizatoare.

Bacteriofag (gr. bacterion – bastonaş; phagein – a mânca) – virus ce

se multiplică în celula bacteriană.

Baze minore – baze azotate prezente în ADN sau ARN, în cantităţi

foarte mici (ex. 5-metil-citozina, 6-aminopurina, N-dimetil-guanozina etc.).

280
 Bivalent (lat. bis – de două ori; valens – tare, puternic) – complex
format din doi cromozomi omologi, fiecare cu câte două cromatide (tetradă
cromozomică).

***
Capsidă (lat. capsa – cutie) - învelişul proteic al unui virus (sin.
anvelopă virală).

Cariotip (gr. karyon – nucleu; typos – tip) – totalitatea

cromozomilor unei specii, clasificaţi în funcţie de formă, mărime şi alte
particularităţi.

Centimorgan – unitate de măsură a distanţei dintre gene, egală cu

1% recombinări prin crossing – over.

Chiasma (gr. chiasma - în formă de cruce) – zonă de suprapunere a

cromatidelor nesurori ale cromozomilor omologi, în stadiile zigonema –
pachinema, fiind expresia citologică a crossing-over-ului.

Chinetocor (gr. kinein – a mişca; chorion – loc) – structură

localizată la nivelul constricţiei primare, prin care, cromozomul se ataşează de
fibrele fusului nuclear.

Citochinine (gr. kytos – cavitate; kinein – a mişca) – factori de

creştere vegetali, ce stimulează diviziunea celulară.

Clon (gr. klon – ramură mică) – populaţie de dimensiuni variabile,

rezultată dintr-un singur organism (bacterii) sau dintr-o singură celulă având
aceeaşi structură genetică.

Cloroplast (gr. chloros – verde; plastos – formaţiune) – organit

citoplasmatic delimitat de o membrană dublă, cu rol în fotosinteză.

Cod genetic – triplete de nucleotide din ADN sau ARNm ce codifică

aminoacizii existenţi într-un lanţ polipeptidic.

Codon – secvenţă de trei nucleotide din ARNm ce codifică unul sau

mai mulţi aminoacizi.

Colinearitate (lat. cum – cu; linea – linie) – corespondenţa dintre

succesiunea nucleotidelor dintr-un lanţ polinucleotidic şi succesiunea
aminoacizilor unui lanţ polipeptidic.

281
 Consangvinizare (lat. consangvineus - înrudit prin sânge; engl.
inbreeding – reproducere prin căsătorie între rude) - încrucişare între indivizi
înrudiţi.

Corepresor (lat. cum – cu; repressus – oprit) – produs final al unui

lanţ metabolic, de natură proteică, care intervine în sistarea propriei sinteze, prin
combinarea sa cu un represor, codificat de o genă reglatoare.

Cromatidă (gr. chroma – culoare) – una din subunităţile

longitudinale ale cromozomului, rezultată în urma replicării acestuia, rezultând
două cromatide surori, respectiv, doi cromozomi monocromatidici.

Cromatină (gr. chroma – culoare; tainia – filament) – agregarea

macromoleculei de ADN cu proteinele histonice, mici cantităţi de ARN,
constituind structuri ale cromozomilor interfazici la eucariote.

Cromocentru (gr. chroma – culoare; kentron – centru) – corpuscul,

rezultat prin fuzionarea centromerului şi a regiunii heterocromatice a mai multor
cromozomi.

Cromomeră (gr. chroma – culoare; meros – parte) – nume dat

benzilor mai intens sau mai slab colorate, dispuse succesiv, în cromozomi.

Cromonema, pl. chromonemata (gr. chroma – culoare; nema –

filament) – subdiviziune longitudinală a cromatidei.

Cromozom (gr. chroma – culoare; soma – corp) – structură nucleară,

nucleoproteică, purtător al informaţiei genetice prin genele sale.

Crossing-over (gr. crossing - încrucişare; over – peste) – schimb

reciproc de segmente omoloage între cromatidele nesurori ale cromozomilor
omologi.

***
Degenerare (lat. de – lipsit de; generare – a genera) – caracteristică
a codului genetic, prin care, un aminoacid este codificat de mai mulţi codoni
(triplete).

Deleţie (lat. deletio – pierdere) – tip de aberaţie cromozomică,

determinată de pierderea unui segment dintr-un cromozom, iar la nivel molecular,
pierderea unui nucleotid sau a unui grup de nucleotide din ADN.

282
 Diachineză (gr. dia – prin; kinesis – mişcare) – subfază a profazei I a
meiozei, în care bivalenţii sunt condensaţi, chiasmele localizate spre capetele
acestora, conferindu-le un aspect caracteristic.

Diada (gr. dias – doi) – cele două celule fiice rezultate în urma
meiozei primare(heterotipică).

Diauxie (gr. di – dublu; auxein – a creşte) – capacitatea

microorganismelor de a se dezvolta în medii de cultură ce conţin doi carbohidraţi
diferiţi.

Dihaploid (gr. dis – de două ori; haploos – simplu; eidos – formă) –

organism cu două seturi de cromozomi, rezultat prin reducerea la jumătate a
numărului de cromozomi ai unui organism tetraploid.

Dihibridare (gr. dis – de două ori; hybrida – metis) - încrucişare

între părinţi (genitori) ce se deosebesc prin două perechi de caractere.

Dimorfism (gr. dis – de două ori; morphe – formă) – două forme

diferite morfo-fiziologic, în cadrul aceleiaşi specii.

Dioică (gr. dis – de două ori; oikos – casă) – plantă unisexuată, cu

florile mascule şi femele, pe indivizi diferiţi.

Diploid (gr. diploos – dublu; eidos – formă) – celulă sau organism cu

două seturi de cromozomi, 2n, caracteristică celulelor somatice.

Diplonema (gr. diploos – dublu; nema – fir) – stadiu din profaza I a

meiozei, când la fiecare bivalent, se disting cele patru cromatide (tetradă
cromozomică).

Disjuncţie (lat. disjunctio – separare) – separarea cromozomilor

omologi sau a cromatidelor unui cromozom în urma clivării longitudinale a
acestuia.

Dominanţă (lat. dominare – a domina) – manifestarea fenotipică a

unei gene sau a caracterului fenotipic corespondent, în stare heterozigotă.

Duplicaţie (lat. duplicare – a dubla) – aberaţie cromozomică în care,

un segment cromozomic sau o genă se găsesc în două exemplare, în acelaşi
cromozom.

***

283
 Endomitoză (gr., endon - înăuntru; mitos – filament) – tip particular
de diviziune, pe parcursul căreia, replicarea cromozomilor, nu este însoţită de
diviziunea nucleului şi citoplasmei.

Endonuclează - enzimă care desface legăturile fosfo-diesterice din

cadrul unui lanţ polinucleotidic, intervenind în procesele de reparaţie, în rupturile
monocatenare, fiind specifice pentru ADN şi ARN
.
Enucleare (lat. enucleare – a scoate sâmburi) - îndepărtarea
experimentală a nucleului.

Enzimă de restricţie – enzimă care secţionează macromolecula de

ADN, într-un loc specific.

Epistasia (gr. epi – pe; stasis – stare, poziţie) – interacţiunea dintre

două gene nealele, prin care una inhibă activitatea celeilalte.

Eucariot (gr. eu – adevărat; karyon – nucleu) – organism unicelular

sau pluricelular, cu nucleu delimitat de membrană nucleară, în interiorul căruia se
găseşte materialul genetic.

Eucromatina (gr. eu – adevărat; chroma – culoare) – regiune a

cromozomului, care în interfază este nespiralizată, cu gene structurale active.

Exon (engl. expressed – exprimat) - segment informaţional al unei

gene, transcris şi translat într-o secvenţă de aminoacizi.

Explant (lat. explantare – a sădi în afară) – fragment de ţesut vegetal

sau animal, transferat pe un mediu artificial de creştere.

***
Fenocopie (gr. phaino – apariţie; copia – abundenţă) – modificare
morfo-fiziologică produsă de un factor de mediu, care imită o modificare similară,
condiţionată genetic.

Fenotip (gr. phaino – apariţie; typos – model) – totalitatea

caracterelor morfologice, fiziologice, biochimice şi comportamentale, rezultate
din interacţiunea genotipului cu mediul.

Filogenie (gr. phylon – rasă; genesis – naştere) – totalitatea relaţiilor

evolutive dintre grupe sistematice de plante sau animale, stabilite pe criterii
genetice.

284
 Fragmoplast (gr. phragmos – gard; plastos – format) – membrană
separatoare a celor două celule fiice, ce rezultă în urma mitozei.

***
Gamet (gr. gamete – soţie; gametes – soţ) – celulă sexuală matură,
ce poate fi fecundată de alta de sex opus, rezultând celula ou sau zigotul.

Gametogeneză (gr. gametes – soţ; genesis – naştere) – procesul de

formare a gameţilor.

Genă (gr. genos – urmaş) – secvenţă nucleotidică din ADN sau

ARNv, ce deţine informaţia genetică pentru sinteza unui lanţ polipeptidic, a unei
molecule de ARNt sau a unei molecule de ARNr la nivel cromozomic, ocupând un
loc bine definit, denumit locus.

Genofond (gr. genos – urmaş; fr. fond – fond) – totalitatea genelor

unei populaţii vegetale sau animale.

Genom (gr. genos – urmaş) - totalitatea genelor dintr-o celulă sau

dintr-un virus; la eucariote, totalitatea genelor dintr-un set haploid de cromozomi.

Genotip (gr. gennaein – a produce; typos –tip, model) – constituţia

(structura) genetică a unui organism; în sens restrâns, genotipul, se referă la tipul
alelelor, uneia sau mai multor gene luate în studiu.

Gonocorism (gr. gonos – urmaş; chorisma – separare) – separarea

indivizilor unei specii, în cele două sexe, pe baza caracterelor sexuale primare şi
secundare.

Guanină (2- amino –6- oxipurină) – bază azotată purinică, prezentă

în unul din cele patru tipuri de nucleotide din ADN şi ARN.

***
Haploid (gr. haploos – odată; eidos – formă) – stare în care o celulă
sau un organism posedă un singur set de cromozomi(n); în gameţi, haploidia este
o caracteristică normală, în urma fecundării , restabilindu-se structura diploidă
(2n), caracteristică speciei.

Hemizigot (gr. hemi – jumătate; zygotos - înjugat, împerecheat) –

individ diploid care într-un anumit locus, a unei perechi de cromozomi, poseda
numai una din cele două alele, cum este cazul sexului heterogametic XY.

285
 Heritabilitate (engl. heritability – ereditar) – indice statistic, care
exprimă măsura în care un caracter ereditar este determinat de genotip sau de
factorii de mediu.

Heterocarion (gr. heteros – altul; karyon – nucleu) – celulă cu doi

sau mai mulţi nuclei diferiţi.

Heterocromatină (gr. heteros – altul; chroma – culoare; tainia –

filament) – regiune a cromozomului , adiacentă centromerului şi telomerelor,
intens condensată în interfază, inactivă genic, fiind alcătuită din ADN repetitiv.

Heterocromozom (gr. heteros – altul; chroma – culoare; soma –

corp) – unul din cei doi cromozomi X , ai unui organism homogametic XX, care
în interfază formează cromatina sexuală.

Heterozigot (gr. heteros – altul; zygotos - împreună) – individ

diploid sau poliploid, care, într-un locus sau mai mulţi , posedă gene alele diferite.

Heterozis (gr. heterosis – schimbare) – superioritatea hibrizilor faţă

de fiecare genitor, privind unul sau mai multe caractere ereditare (vigoare
hibridă).
Hexaploid (gr. hexa – şase; haploos – simplu; eidos – formă) –
celulă sau organism, cu şase seturi complete de cromozomi (2n=6x).

Hfr (engl. high frequency of recombination –înaltă frecvenţă de

recombinare) – suşă bacteriană cu factorul de fertilitate integrat în cromozomul
propriu zis, care realizează procesul de conjugare cu o frecvenţă foarte mare.

Hibridoma (lat. hybrida – metis; gr. oma – sufix cu sensul de

tumoră) – cultură de celule hibride care produc anticorpi monoclonali.

Histone – proteine bazice ce realizează cu ADN, complexul nucleo-

histonic; cele cinci tipuri principale de histone sunt: H1, H2A, H2B, H3 şi H4.

Holandric (gr. holos – tot; ander – bărbat) – caracter determinat de o

genă localizată pe cromozomul Y, sex-linkată cu sexul heterogametic XY.

Homeostazie (gr. homoios – asemănător; stasis – stare) - însuşire

adaptativă a unui organism, de a-şi menţine integritatea genetică, între anumite
limite, în condiţii de mediu variabile.

Homozigot (gr. homos – acelaşi; zygotos - împreunat) – individ

diploid sau poliploid, având aceleaşi gene alele la un anumit locus, în cromozomi
omologi.

286
 ***
Idiogramă (gr. idios – propriu; gramma – desen) – reprezentare
grafică a cromozomilor unei specii, la o anumită scară, ce redă numărul, forma,
mărimea şi alte particularităţi ale acestora.

Incompatibilitate (fr. incompatibilite – incompatibilitate) –

incapacitatea gameţilor de sex diferit de a se fecunda, pentru a da naştere la un
zigot viabil.

Inductor (lat. inducere – a duce la ) – substanţă care inactivează un

represor, care la rândul său, nu mai blochează gena operatoare, operonul este
funcţional şi genele structurale fiind activate, determină sinteza enzimelor
catabolizante.

Inducţie enzimatică - sinteza unei enzime în prezenţa unui

metabolit, de obicei, a propriului substrat ce trebuie catabolizat

Interferenţă (lat. interferire - a se împotrivi) – tendinţa unui

crossing-over, ca pe o anumită distanţă, exprimată în unităţi de recombinare, să
modifice frecvenţa cu care se produce un alt crossing-over.

Intron (engl. intragene - în genă) – secvenţă nucleotidică

noninformaţională, de 100-1000 nucleotide, care poate fi situată la capetele unei
gene sau în interiorul acesteia, separând exonii.

Inversie (lat. inversio – răsturnare) – aberaţie cromozomică,

constând în ruperea unui segment cromozomic, răsucirea lui cu 180o şi reataşarea
în acelaşi loc, ducând la inversarea ordinii unui grup de gene.

In vitro (lat. vitrum – sticlă) – experienţă efectuată în condiţii de

laborator(în afara organismului).

In vivo (lat. vivum – viu) – procese şi experienţe ce se realizează în

organisme vii.

IS (engl. insertion sequence – segmente de inserţie) – secvenţe scurte

de ADN, conţinând 800-2000 nucleotide, care se pot integra în diferite locuri ale
genomului, fiind denumite şi transpozoni.

***

287
 Kilobază (kb) – unitate de măsură, egală cu 1000 de nucleotide, din
molecula de ADN sau ARN.

Kilodalton (Kdal) – unitate de masă, egală cu 1000 de daltoni (dal.).

Knob (engl. knob – nod) – zonă heterocromatică prezentă la unii

cromozomi ai unor specii vegetale sau animale, detectabilă în interfază şi folosită
ca marker genetic.

***
Leptonema (gr. leptos – subţire; nema – fir) – stadiu din profaza
primară a meiozei, când cromozomii, în număr diploid(2n), au aspectul unor
filamente extrem de subţiri şi foarte lungi, datorită gradului maxim de
despiralizare a comatinei.

Linkage (engl. linkage – legătură, înlănţuire) – asocierea a două sau

mai multe gene nealele, situate în acelaşi cromozom, care se transmit cu o
frecvenţă mai mare în această stare, decât să segrege independent

Liză (gr. lysis – dizolvare) – distrugere sau dizolvare a unei celule de

un agent fizic, chimic sau biologic.

Lizogenizare (gr. lysis – dizolvare; gennaein – a produce) –

multiplicarea materialului genetic al fagilor, în urma integrării cromozomului
fagic, în cromozomul bacterian.

Lizozom (gr. lysis – dizolvare; soma – corp) – organit citoplasmatic,

specific celulei animale, produs de aparatul Golgi, ce conţine enzime denumite
hidrolaze.

Locus pl. loci (lat. locus – loc) – poziţia unei gene într-un
cromozom.

***
Marker (engl. marker – care indică) – secvenţă nucleotidică din
ADN, genă cu efect fenotipic detectabil, al cărui locus este cunoscut, folosit
pentru localizarea altor gene; un cromozom cu o anumită particularitate
morfologică(ex. cromozomii cu knob).

Meioză (gr. meion – mai puţin; osis – condiţie) – diviziune specifică

celulelor sexuale, pe parcursul căreia, dintr-o celulă cu 2n cromozomi, rezultă
patru celule fiice cu n cromozomi.
288
 Merogonie (gr. meros – parte; gone – descendent) – formarea unui
embrion, prin fecundarea unui ovul anucleat, de un spermatozoid normal.

Mitoză (gr. mitos – filament; osis – condiţie) – diviziune

caracteristică celulelor somatice, în urma căreia, dintr-o celulă celulă iniţială cu
2n cromozomi, rezultă două celule fiice identice, cu acelaşi număr de cromozomi
şi aceeaşi structură genetică.

Modificaţie (lat. modificatio – măsurare) – caracter a cărui

modificare a fost determinată de mediu, nefiind ereditară.

Monoploid (gr. monos – singur; haploos – simplu; eidos – formă) –

individ care posedă în celulele somatice, un număr haploid de cromozomi,
provenind dintr-o specie diploidă (2n=2x); sin. haploid adevărat.

Monosomie (gr. monos – singur; soma – corp) – absenţa unui

cromozom dintr-o pereche (2n-1), la o celulă sau la un individ.

Mutaţie (lat. mutatio – schimbare) – orice modificare în structura

materialului genetic, la orice nivel de organizare a acestuia (subgenă, genă,
cromozom, genom), care se transmite ereditar.

Muton – cea mai mică unitate din molecula de ADN, ce poate suferi
o mutaţie, echivalentă unei perechi de nucleotide.

***
Nucleoid (lat. nucleus – sâmbure) – zonă mai densă în celula
procariotă, formată din ADN spiralizat, înconjurat de mici cantităţi de proteine.

Nulisomie (lat. nullus – nici unul; gr. soma – corp ) – absenţa unei
perechi de cromozomi dintr-o celulă sau din celulele unui organism (2n-2).

***
Okazaki – fragmente Okazaki – secvenţe de 400 – 2000 nucleotide
ale ADN împreună cu scurte secvenţe de ARN la un capăt (50 – 100
ribonucleotide), care participă la sinteza replicativă a ADN. Existenţa lor a permis
explicarea modului în care are loc sinteza a două lanţuri polinucleotidice, cu
polaritate opusă (3’-5’; 5’-3’), de către o singură enzimă, ADN – polimeraza III,
care acţionează într-o singură direcţie

289
 Operon (lat. operare – a opera) – unitate funcţională din genomul
bacterian, alcătuită din promotor, gena operatoare şi mai multe gene structurale,
ce intervine în reglajul activităţii genice.

Ovogeneză (lat. ovum – ou; gr. genesis – naştere) – procesul în urma

căruia se formează celulele sexuale femele.

***
Pachiten (gr. pachys – gros; tainia – filament) – stadiu din profaza
primară a meiozei, în care cromozomii bivalenţi sunt într-o sinapsă completă,
puternic răsuciţi unul în jurul celuilalt încât, aparent, numărul lor este haploid.

Panmixie (gr. pan – tot; mixis – amestec) – caracteristică ce

presupune că un individ dintr-o populaţie are aceeaşi şansă de a se încrucişa cu
oricare individ de sex opus din populaţia respectivă.

Partenogeneză (gr. parthenos – virgin; genesis – naştere) – formarea

unui embrion, dintr-o celulă sexuală femelă (ginogeneză) sau dintr-o celulă
sexuală masculă (androgeneză).

Pericentric (gr. peri - în jur; kentron – centru) – restructurare

cromozomică, care implică un segment ce include centromerul.

Perisoploid (gr. perissos – impar; haploos – simplu; eidos – formă)

– poliploid cu număr impar de garnituri cromozomice (3x, 5x, 7x etc. )

Poliploidie (gr. polys – mulţi; haploos – odată; eidos – formă) –

multiplicarea numărului de seturi cromozomice.

Polizom (gr. polys – mulţi; soma – corp) –complex structural, format

prin asocierea mai multor ribozomi cu o moleculă de ARNm, a cărei informaţie
genetică urmează a fi tradusă (translată) într-o secvenţă polipeptidică.

Primer (engl. primer – primul) – secvenţă scurtă de nucleotide

(ADN sau ARN), cu care începe sinteza lanţurilor polinucleotidice.

Procariote (gr. pro - înainte; karyon – nucleu) – organisme simple,

unicelulare, care nu au nucleu, materialul genetic, fiind în contact direct cu
citoplasma.

Profag (gr. pro - înainte; phagein – a mânca) – bacteriofag integrat

în cromozomul bacteriei infectate, replicându-se odată cu replicarea
cromozomului bacteriei gazdă.
290
 Protoplast (gr. protos – primul; plastos – format) – celulă procariotă
sau eucariotă, a cărei membrană externă, de obicei rigidă (peretele celular), a fost
îndepărtată.

Puf (engl. puff – puf de pudrieră) – modificare structurală a

cromozomilor politeni, în care se sintetizează ARN şi proteine.

***
Rad (prescurtare de la Radiation absorbed dose – doză de radiaţie
absorbită) – doza de radiaţii echivalentă cu o energie de 100 de ergi, absorbită de
1g de substanţă iradiată.

Radiogenetică (lat. radius – rază; gr. gennaein – a naşte) – ramură a

geneticii care studiază efectele mutagene ale radiaţiilor electromagnetice (razele
X, gamma) şi corpusculare (raze beta, protoni, neutroni etc.).

Receptor (lat. receptor – care primeşte) – proteină localizată pe

membrana celulară sau în citoplasmă, care se poate lega specific de o proteină din
afara celulei.

Recombinare (lat. re – din nou; combinare – a uni două lucruri) –

apariţia genotipurilor noi la descendenţi, comparativ cu genotipurile părinţilor
(recombinare cromozomică, recombinare genică, conversie genică).

Replicare semiconservativă (lat. replicare – a îndoi, a împături) –

formarea a două molecule bicatenare de ADN, dintr-o moleculă bicatenară
iniţială; după ruperea punţilor de hidrogen dintre catenele moleculei iniţiale,
fiecare devine matriţă pentru sinteza unei catene noi, complementare.

Ribozom (gr. ribos – boabă; soma – corp) – organit citoplasmatic, la

nivelul căruia are loc sinteza proteinelor.

***
Segregare (lat. segregare – a separa) – separarea cromozomilor
omologi în meioză şi implicit segregarea genelor alele.

Semidominanţă (lat. semi – jumătate; dominans – dominant) –

interacţiune între genele alele, în urma căreia, indivizii heterozigoţi (Aa)
manifestă un fenotip intermediar între fenotipurile parentale (AA şi aa).

291
 Sex – ducţie (lat. sexus – sex; ducere – a duce) – transferul unei gene
de la o bacterie la alta, cu ajutorul factorului de fertilitate recombinat, F’.

Sex – ratio (lat. sexus – sex; ratio – raport) – raportul dintre numărul
de masculi şi numărul de femele.

Sex – linkage (lat. sexus – sex; engl. linkage – legătură) – tip special
de transmitere a caracterelor, determinate de gene localizate pe heterozomi (X sau
Y).

Sinapsă (gr. synapsis – unire) – gruparea cromozomilor omologi în

profaza I a meiozei prin complexul sinaptinemal.

Sinergidă (gr. synergos – colaborator) – una din cele două celule

haploide din apropierea oosferei, prezentă la plante în sacul embrionar.

Singamie (gr. syn - împreună; gamos – căsătorie) – fuzionarea

completă a gameţilor de la cele două sexe, rezultând celula ou sau zigotul.

Soma (gr. soma – corp) – totalitatea celulelor unui organism, cu

excepţia celulelor sexuale (gameţi).

Spermatocit (gr. sperma – sămânţă; kytos – cavitate) – celulă

animală, rezultată prin mitoza unei spermatogonii.

Spermatogeneză (gr. sperma – sămânţă; genesis – naştere) –

procesul de formare a gameţilor masculi.

Statmochineză (gr. stathmos – oprire; kinesis – mişcare) – mitoză

anormală, determinată de blocarea formării fusului nuclear, ceea ce determină
dublarea numărului de cromozomi (nucleu de restituţie).

***
Telofază (gr. telos – capăt; phasis – fază) – ultima fază a mitozei sau
meiozei, ce coincide cu formarea celor doi nuclei fii şi a celulelor fiice.

Telomer (gr. telos – capăt; meros – parte) – segment terminal al

cromatidei unui cromozom.

Test – cross (engl. încrucişare de probă) – metodă de hibridare ce

permite stabilirea structurii genetice a unui individ cu genotip necunoscut, prin
încrucişare cu un individ homozigot recesiv (tester).

292
 Tetradă (gr. tetras – patru) – tetradă cromozomică - cele patru
cromatide ale cromozomilor bivalenţi din meioză; tetradă celulară - grup de patru
celule haploide ce rezultă în urma meiozei.

Tetraploid (gr. tetras – patru; haploos – simplu; eidos – formă) –

celulă sau organism, cu patru seturi haploide de cromozomi (2n = 4x).

Tetrasomie (gr. tetras – patru; soma – corp) – prezenţa a doi

cromozomi suplimentari la una din perechile de cromozomi omologi (2n+2).

Timina ( 2,6–oxi –5- metil –pirimidina) – bază pirimidinică prezentă

în dezoxiribonucleotide.

Transcripţie (lat. transcriptio – transcriere) – copierea informaţiei

genetice de pe o porţiune a unei catene de ADN, într-o moleculă de ARNm, în
prezenţa enzimei ARN – polimeraza.

Transducţie (lat. transducere – a transfera) – transferul uneia, rar

două şi foarte rar trei gene, de la o bacterie la alta, cu ajutorul unui fag temperat.

Transgresie (lat. transgressio – trecere dincolo de….) - apariţia în

generaţia a doua sau mai târziu, a unor fenotipuri ce se abat de la limitele de
variaţie ale genitorilor şi a celor din generaţia F1.

Translaţie (lat. trans – de cealaltă parte; locus – loc) – traducerea

secvenţei ribonucleotidice din ARNm, într-o secvenţă de aminoacizi, la nivelul
polizomilor.

Translocaţie (lat. trans – dincolo de; locatio - închiriere) – trecerea

unui segment dintr-un cromozom, într-o ruptură a altui cromozom neomolog.

Transpozon (lat. trans – dincolo de; positio – poziţie) – secvenţă

nucleotidică de ADN care-şi poate schimba poziţia în genom.

Triploid (gr. triploos – triplu; haploos – simplu; eidos – formă) –

celulă sau organism cu trei seturi de cromozomi (2n=3x).

Trivalent (gr. tria – trei; lat. valens – puternic) – asocierea a trei

cromozomi omologi în meioză.

***
Unisexuat (lat. unus – unul; sexus – sex) – animal sau plantă care
produc numai gameţii unui sex.
293
 Unitate Morgan – măsura distanţei relative dintre genele aceluiaşi
cromozom, exprimată prin frecvenţa recombinărilor dintre cromozomii omologi.

Uracil (2 – dioxipirimidina) – bază pirimidinică, componentă a

ribonucleotidelor (ARN).

***
Variabilitate (lat. variabilis – variabil) – deosebirile dintre indivizii
unei populaţii sau specii, ce nu sunt determinate de sex sau vârstă.

Varianţă - gradul de dispersie a valorilor individuale în jurul mediei

aritmetice, ce exprimă gradul de variabilitate al unui caracter ereditar.

Viroid (lat. virus – otravă; oid – asemănător) – agent infecţios

subviral, format dintr-o moleculă de ARN, cu greutatea moleculară de 75-100.000
daltoni, fără capsidă.

Virus (lat. virus – otravă) – procariot extrem de simplu, ce conţine o

moleculă de ADN (dezoxiribovirus) sau ARNv (ribovirus), înconjurate de un
înveliş proteic (capsidă).

***
Xenie (gr. xenos – străin) – prezenţa unor caractere paterne în
endospermul seminţelor.

***
Zigot (gr. zygotos - împreunat) – celulă diploidă ce rezultă în urma
fecundării gameţilor haploizi, a celor două sexe.

Zigonema (gr. zygon - împerecheat; nema – fir) – stadiu din profaza

I a meiozei, în care are loc sinapsa cromozomilor omologi, rezultând cromozomi
bivalenţi.

294
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. ANTOHI, St., GAVRILA, L., 1981, Progrese în genetica moleculară. Edit.

Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
2. BĂRA, I., CORNEANU, G., 1989, Elemente de radiobiologie vegetală, Edit.
Ceres, Bucureşti.
3. BECKWITH, J.R., ZIPSER, D., 1970, The lactose Operon. New Zork. Cold
Spring Harbor Laboratory.
4. BENOIT, J., LEROY, P., VENDRELY, R., VENDRELY, C., 1959,
Modification des caractères raciaux du canard Pékin par l'DNA du canard
Kaki Campbell et leur transmission a la descendence. Liége, Col. Int. DNA.
5. BENZER, S., 1962, The structure of the gene. In: “Sci. Amer”.
6. BRESCH, C., 1965, Klassische und molekulare Genetik. Berlin, Springer –
Verlag, Heiselberg, New-York.
7. BREWBAKAR, J.L., 1964, Agricultural Genetics. Englewood Cliffs N.J.:
Prentice-Hall.
8. BUTNARU, GALLIA, 1985, Genetica, vol. I şi II, Lito., Inst. Agronomic,
Timişoara.
9. BUTNARU, GALLIA., NICOLAE, I., TĂMAS, ELENA, 1999, Genetica
moleculară, Edit. Mirton, Timişoara.
10. CEAPOIU, N., 1976, Genetica şi evoluţia populaţiilor biologice. Edit.
Academiei R.S.R., Bucureşti.
11. CELIS, E.J., 1994, Cell Biology, a laboratory handbook, vol.1, Academic
Press, London
12. COLES, N., 1974, Genetica. Craiova, Lito universitate.
13. CRĂCIUN, T., 1970, Genetica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
14. CRĂCIUN, T., 1972, Haploidia în cercetările de genetică şi în ameliorarea
plantelor. Probleme de genetică teoretică şi aplicată, I.C.C.P.T., Fundulea,
vol. IV,b.
15. CRĂCIUN, T., CRĂCIUN, V., 1976, Mic dicţionar de biologie.
Edit.Albatros, Bucureşti.
16. CRĂCIUN, T., PATRASCU, MINODORA, 1978, Mecanismele eredităţii.
Edit. Albatros, Bucureşti.
17. CRĂCIUN, T., TOMOZEI, I., COLES, N., NASTA, A., 1978, Genetica.
Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
18. CRĂCIUN, T., 1981, Genetica plantelor horticole. Edit. Ceres, Bucureşti.
19. CRĂCIUN, T., TOMOZEI, I., COLES, N., BUTNARU, GALLIA, 1991,
Genetica, Edit. didactică şi pedagogică, Bucureşti.
20. CÎRLAN, M., 1996, Elemente de genetică animală normală. Edit. Polirom,
Iaşi.

295
21. CÎRLAN, M., CREANGĂ, ŞT., 2001, Evoluţia determinismului genetic al
sexelor, Edit. Sedcom Libris, Iaşi.
22. CORNEANU, MIHAELA, 2001, Genetică. Edit. Sitechi, Craiova.
23. CRICK, F.H.C., 1962, The genetic code. Sci. Am. 10.
24. DARVASI, A., SOLLER, M., 1993, A Simple Method to Calculate
Resolving Power and Confidence Interval of QTL Map Location Behavior
Genetics, vol. 27, No. 2
25. DARVASI, A., SOLLER, M., 1994, Selectiv DNA Pooling for Determination
of Linkage Between a Molecular Marker and a Quantitative Trait Locus,
Genetics 138, 1365-1373
26. DIACONU, P., 1971, Ereditatea şi factorii mutageni. Edit. Ceres, Bucureşti.
27. DIACONU, P., 1974, De la factorii ereditari la codul genetic. Edit. Ceres,
Bucureşti.
28. DRACEA, I., 1972, Genetica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
29. DRACEA, I., 1973, Genetica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
30. DUBININ, N.P., 1965, Genetica moleculară şi acţiunea radiaţiilor asupra
eredităţii. Edit. Agro-Silvică, Bucureşti.
31. DUBININ, N.P., 1977, Mişcarea eternă. Edit. Politică, Bucureşti.
32. DUDLEY, J.W., 1993, Molecular Markers in Plant Improvement:
Manipulation of Genes Affecting Quantitative Traits, Crop Sci. 33: 660-668
33. DU PRAW, E.J., 1970, DNA and Chromosomes. New York Holt. Rinehart
and Winston.
34. FREIFELDER, D., 1987, Microbial genetics, Jones and Barlett Publishers,
Boston, London.
35. GARDNER, E.J., 1967, Principles of Genetics. New York, John Wiley and
Sons. Inc.
36. GAVRILĂ, L., DABALA, I., 1975, Genetica diviziunii celulare. Edit. Dacia,
Cluj-Napoca.
37. GAVRILĂ, L., DABALA, I., 1981, Descifrând tainele eredităţii. Edit. Dacia,
Cluj-Napoca.
38. GIOSAN, N., SĂULESCU, N., 1972, Principii de genetică. Edit.ştiinţifică,
Bucureşti.
39. GRIFFITHS, J.F.A., şi colab., 1999, Modern Genetic Analysis, W.H.
Freeman and Co, New York.
40. HAGGIS, G.H., MICHIE, D., MUIR, A.R., ROBERTS, K.B., WALKER,
P.M.B., 1967, Introducere în biologia moleculară. Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.
41. HARTL, L.D., FREIFELDER, D., SNYDER, A.L., 1994, Basic Genetics,
Jones and Bartlett, Publishers, Boston.
42. JACOB, F., MONOD, J., 1961, Genetic regulator mechanism in the synthesis
of proteins. In rev. “J. Mol. Biol.” nr.3.
43. JACOB, F., 1970, Logica viului. Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
44. JONES, N., OUGHAM, HELEN, THOMAS, H., 1997, New Phytol., 137,
165-177
45. KEARSEY, M.J., FARQUHAR, A.G.L., 1998, QTL Analyses in Plants;
where are we now? Heredity, 80, 137-142
296
46. KING, R.C., 1962, Genetics. Oxford University Press, New York
47. KNAPP, S.J., 1991, Using molecular markers to map multiple quantitative
trait loci: model for backcross, recombinant inbred and doubled haploid
progeny, Theor. Appl. Genet., 81; 333-338
48. LANDER, E.S., BOTSTEIN, D., 1989, Mapping Mendelian Factors
Underlying Quantitative Traits Using RFLP Linkage Maps, Genetics, 121,
185-199
49. LEVINE, R.P., 1962, Genetics. New York, Holt, Rinehart and Winston.
50. LEWIN, B., 1994, Genes V, Oxford University Press, New York.
51. LIU, Z.W., BIYASHER, R.M., SAGHAI MAROOF, M.A., 1996, Theor.
Appl. Genet., 93: 869-876
52. LINTS, F., 1991, Genetique 3, Office International de Librairie Bruxelles,
Technique et Documentation, Paris.
53. MANLY, K.F., OLSON, M. JANE, 1999, Manager QT, Mammalian Genom,
10, 327-334
54. MAXIMILIAN, C., 1982, Genetica umană. Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti.
55. MAXIMILIAN, C., IOAN, DOINA MARIA, 1984, Dicţionar enciclopedic de
genetică. Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
56. MENDEL, GR., 1945, Experienţe asupra hibrizilor de plante. Buletinul
cultivării şi fecundării tutunului. Nr. 3-4.
57. MORARU, I., ANTOHI, ST., 1966, Introducerea în genetica moleculară.
Edit. Medicală, Ed. a. 2-a, Bucureşti.
58. MORGAN, T.H., 1938, Bazele ştiinţifice ale evoluţiei. Bucureşti, Imp.
centrală.
59. NEGRUŢIU, E., PETRE, A., PIPERNEA, A., 1969, Genetica şi ameliorarea
animalelor. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
60. NICOLAE, I., 1978, Mutageneza experimentală, Edit. Ceres, Bucureşti.
61. OPRESCU, S., 1983, Înaintaşi ai geneticii în România. Edit. Ceres, Bucureşti.
62. PANFIL, C., 1974, Genetica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
63. PANFIL, C., 1980, Întrebări şi răspunsuri din genetică. Edit. Dacia, Cluj-
Napoca.
64. PATERSON, A.H., LANDER, E.S., HEWITT, J.D., PETERSON, SUSAN,
LINCOLN, S.E., TANKSLEY, S.D., 1988, Resolution of quantitative traits
into Mendelian factors by using a complete linkage map of restriction
fragment length polymorphisms, Nature, vol. 335.
65. PETIT, C., PREVOST, G., 1967, Génétique et evolution. Hermann
Collection, Paris.
66. POPA, L., REPANOVICI, RODICA, 1982, Tehnologia ADN recombinat.
Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
67. POPESCU, St., 1947, Genetică, Edit. Politehnicii “Gh. Asachi”, Iaşi.
68. POPESCU – VIFOR, St., PIPERNEA, N., PETRE, A., VINTILĂ, I., 1979,
Genetica animală. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
69. PORTOCALA, R., POPA, L., 1966, Acizii ribonucleici celulari şi virali. Edit.
Academiei R.S.R., Bucureşti.
297
70. RAICU, P., 1980, Genetica. Edit. Didactică şi pedagogică, Bucureşti.
71. RAICU, P., GORENFLOT, R., 1980, Cytogénétique et evolution. Edit.
Academiei R.S.R., Bucureşti.
72. RAICU, P., STOIAN, VERONICA, 1989, Gene şi cromozomi. Edit.
ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti.
73. RAICU, P., 1997, Genetică generală şi umană, Edit. Humanitas, Bucureşti.
74. RIEGER, R., MICHAELIS, A., GREEN, M.M., 1976, Glossary of genetics
and cytogenetics. Gustav Fischer Verlag, Jena.
75. RUSU, V., 1996, Nobel, retrospectivă 1901-1995, Edit. Omnia, Iaşi.
76. SERRA, J.A., 1965, Modern Genetics, vol.1, vol.2, 1968, vol.3. Academic
Press, London, New York.
77. SINGLETON, R.W., 1967, Elementary genetics, 2nd Editions, Van Nostrand
Regional Offices, New York.
78. SRB, A.M., OWEN, R.D., EDGAR, R.S., 1965, General Genetics. Freeman
and Co., San Francisco and London.
79. STRĂJERU, SILVIA, MURARIU, DANELA, POPA, MIRELA,
PLĂCINTĂ, DOMNICA, 2001, Conservarea şi utilizarea resurselor genetice
vegetale, Tipogr. Univ. Suceava
80. TANKSLEY, S.D., 1993, Mapping Polygenes, Annu. Rev. Genet, 27, 205-
233
81. TAYLOR, J.H., 1963, The replication and organisation of DNA in
chomosomes. In “Molecular genetics”, Academic Press, New York.
82. TAYLOR, J.H., 1967, Molecular Genetics, Part II, Academic Press, New
York.
83. TINKER, N.A:, MATHER, D.E., Methods for QTL analysis with progeny
replicated in multiple environments
84. TOMA, C., NIŢĂ, MIHAELA, 1995, Celula vegetală. Edit. Universităţii “Al.
I. Cuza”, Iaşi.
85. TOMOZEI, I., 1967, Curs de genetică. Lito Ins. Agron. Iaşi.
86. TOMOZEI, I., ŢÎRDEA, GH., 1985, Genetica. Lito inst. Agron. Iaşi.
87. TUDOSE, I. GH., 1992, Genetica, vol.1, Edit. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi.
88. TUDOSE, I. GH., 1993, Genetica, vol.2, Edit. Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi.
89. ŢÎRDEA, GH., 1996, Genetica, Lito, UAMV Iaşi.
90. WATSON, J.D., CRICK, F.H.C., 1953, The structure of DNA. Cold Spring
Harbor Symp., Quant. Biol., 18.
91. WATSON, J.D., 1974, Biologia moleculară a genei. Edit. ştiinţifică,
Bucureşti.
92. WILKINS, M.H.F., 1961, The molecular structure of DNA. J. Chim. Phys.
58.
93. WILKINS, M.H.F., 1963, Molecular configuration of nucleic acids. Science,
140.
94. ZARNEA, G., 1986, Tratat de microbiologie generală, vol. III, Edit.
Academiei R.S.R., Bucureşti.
95. ZOLYNEAK, C.C., 1967, Radiogenetica. Fasc. I. Îndrumător de laborator.
Lito., Iaşi.
298
96. ZOLYNEAK, C.C., 1968, Radiogenetica. Fasc. a II-a Îndrumător de
laborator. Lito., Iaşi.
97. ZOLYNEAK, C.C., 1968, Genetica. Lito. Universitatea Iaşi.
98. ZOLYNEAK, C.C., 1978, Dicţionar de genetică. Xerox, Univ. “Al.I. Cuza”
Iaşi.
99. ZOLYNEAK, C.C., 1982, Genetica şi ameliorarea plantelor şi animalelor.
Partea I. Xerox, Univ. “Al.I. Cuza” Iaşi.

299