A. Zamosteanu - Psihologia Familiei C1-7

Lect. dr.
Alina Zamoşteanu
Psihologia familiei
Curs 1
Definiţii conceptuale. Tipologia familiei. Tendinţe evolutive în familia modernă
I. Definiţii conceptuale
Întrucât familia reprezintă una dintre celulele de bază ale societăţii, a fost abordată,
conceptual, de mulţi specialişti, conferindu-i-se o multitudine de definiţii. De asemenea, familia ca
şi entitate aparte este cuprinsă şi în actele legislative, mai precis în dreptul familiei.
Vom aminti în continuare câteva dintre definiţiile date familiei. R. Vincent afirmă: „o
familie constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, care trăieşte anumite obiceiuri, care
respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care aplică anumite reguli de educaţie, într-un cuvânt,
care creează o atmosferă” (apud Mitrofan, N., 1984). A. Berge afirmă: „familia reprezintă un soi de
personalitate colectivă, a cărei autonomie generală influenţează armonia fiecărei dintre părţi”
(Mitrofan, N., 1984). Din perspectiva sistemicienilor, familia reprezintă un ansamblu de subsisteme,
care se intercondiţionează; aceste subsisteme au proprietăţi emergente, întregul fiind altceva decât
suma părţilor. I. Mitrofan dă următoarea definiţie familiei: „familia reprezintă, în orice societate, o
formă de comunitate umană alcătuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi ⁄sau
paterne, realizând, mai mult sau mai puţin, latura biologică şi ⁄sau psihosocială”.
Din punct de vedere sociologic, familia reprezintă „exemplul tipic de grup primar”
(Mendras, 1987), caracterizat prin relaţii puternice de tipul „faţă în faţă”, prin asocierea şi
colaborarea intimă a tuturor membrilor săi.
În conformitate cu aceste definiţii, N. Mitrofan (1984), stabileşte următoarele caracteristici
ale familiei:
1. existenţa unui anumit număr de persoane;
2. reunirea acestora prin actul căsătoriei (aspect care astăzi este mai mult sau mai puţin
valabil);
3. între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi obligaţii garantate juridic;
4. existenţa relaţiilor interpersonale, de ordin biologic, psihologic, moral între membrii
familiei;
5. climatul sau atmosfera psihosocială;
6. ansamblul de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului familial;
7. organizarea structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi sarcinilor sociale;
8. îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.
M. Voinea (1993) stabileşte două elemente esenţiale ale familiei:
• latura biologică, constantă, rămasă în formă aproape neschimbată de-a lungul timpului;
• latura socială, în permanentă schimbare, reprezentând aspectele morale, educaţia, aspectele
economice, juridice, psihosociale etc.
Din punct de vedere sistemic, familia reprezentând un sistem, posedă caracteristicile
acestuia şi anume:
• familia este un sistem care se caracterizează prin capacitatea de reglaj. Acest reglaj poate fi
linear (în care un eveniment A influenţează un eveniment B, dar evenimentul B nu îl mai
influenţează pe A; în funcţie de acest tip de reglaj, comportamentele umane îşi găsesc
explicaţia în trecut) şi circular (evenimentele A, B şi C influenţează evenimentul D, care le
va influenţa pe celelalte, la rândul său, ca într-un cerc; după acest model, comportamentele
umane se explică prin observarea directă a schimburilor relaţionale);
• familia are capacitatea de homeostazie, de a-şi menţine echilibrul;
• familia posedă capacitatea de modificare, de creştere, schimbare;
1
Lect. dr. Alina Zamoşteanu
Psihologia familiei
• familia este un sistem organizat ierarhic, în interiorul familiei există mai multe subsisteme,
cele mai importante fiind: subsistemul conjugal, subsistemul părinţilor, subsistemul
fraternal;
• familia este un sistem deschis spre exterior (pentru a integra informaţiile din mediul extern),
dar şi un sistem închis (pentru a se autoproteja, trăieşte prin mijloace proprii, are propriile
valori etc.).
II. Tipologia familiei
Realizarea tipologiilor are, de regulă la bază diferite concepţii, diferite teorii văzute din
perspectiva autorilor, care tratează tema respectivă. Vom începe cu cele mai simple clasificări. Una
dintre tipologii are în vedere următoarele aspecte:
• familia de origine (consangvină), reprezintă familia în care se naşte un membru ale acesteia,
din care provine;
• familia de procreare (conjugală) este cea constituită în urma căsătoriei.
După gradul de cuprindere a grupului familial, vorbim despre:
• familia nucleară (soţ, soţie, copiii acestora) este redusă numeric la soţi şi copiii lor
necăsătoriţi (proprii sau adoptaţi); este o structură democratică, bazată pe consens, egalitate
şi complementaritate a rolurilor de soţ-soţie, precum şi pe o participare crescândă a copiilor.
Alegerea partenerilor este motivată de atracţie mutuală şi libertatea a opţiunii, scopul fiind
fericirea ambilor soţi şi a copiilor;
• familia extinsă (care cuprinde şi alte rude) include relaţii relative şi non-relative între
membrii care locuiesc în acelaşi spaţiu şi care reprezintă 2-3 generaţii reunite. Familia
extinsă subordonează familia nucleară, fiind formată, adesea, din cel puţin două familii
nucleare şi dispunând de un sistem de reguli şi norme, acre se perpetuează intergeneraţional.
Caracteristica principală a acestui tip de familie este conservatorismul.
După modul de exercitare a autorităţii, vorbim despre:
• sistem familial patriarhal, în care autoritatea este deţinută de bărbatul cel mai în vârstă (în
familia extinsă) sau de soţ (în familia nucleară);
• sistem familial matriarhal, în care autoritatea este deţinută de femeia cea mai în vârstă sau de
soţie;
• sistem familial egalitar (cu cea mai largă răspândire), puterea şi autoritatea fiind relativ egal
distribuite între soţ şi soţie.
Sociologul F. Le Play stabileşte patru tipuri familiale şi caracteristicile acestora:
• familia patriarhală, în care individul este anihilat şi absorbit de comunitate; respectul este
elementul esenţial al ordinii în acest tip de familie. Caracteristicile morfologice ale a acestui
tip de familie sunt: a) autoritatea patriarhului; b) dependenţa completă a copiilor de
comunitatea familiei; c) instrucţia este familială şi nu personală.
• familia tulpină, care este o reproducere diminuată a familiei patriarhale, dar există o
diferenţă, în sensul că încurajează autonomia şi dezvoltarea unor menajuri noi;
• familia particularistă, în care individul prevalează comunităţii, nu se bazează în acţiunile lui
pe familie, ci pe capacităţile şi iniţiativa sa proprie;
• familia instabilă, care se caracterizează prin faptul că îşi creşte copiii fără a le comunica
respectul autorităţii şi al tradiţiilor şi nu îi pregăteşte pentru a fi originali.
Vom prezenta în continuare câteva tipologii familiale, preluate după I. Mitrofan şi
C. Ciupercă (1998). Una dintre acestea stabileşte şase tipuri de familii, prezentate două câte două în
opoziţie şi anume:
• familii active vs. familii pasive; primele încurajează formarea dinamismului, a încrederii în sine,
celelalte sunt indiferente, generând descurajare;
2
Psihologia familiei
• familii reprimatoare vs. familii liberale se bazează pe faptul că înăbuşă spiritul de

independenţă al copiilor (cele reprimatoare) sau dimpotrivă (cele liberale);
• familii stabile vs. familii instabile; primele presupun o constanţă în viaţa de familie, anumite
reguli etc., pe când cele instabile presupun modificări permanente în modul de viaţă.
J. Kellerhals (1987) oferă o clasificare interesantă, realizată prin prisma a trei concepte
folosite de familiile investigate pentru a se autodefini. Aceste concepte sunt:
1. coeziunea, care se referă la:
o cupluri care valorizează fuziunea între soţi;
o cupluri care valorizează autonomia.
2. reglarea, care se referă la:
o familii care decis după reguli;
o familii care decid prin negociere.
3. integrarea, care presupune:
o cupluri deschise către mediu;
o cupluri repliate pe sine.
Din perspectiva acestor trei concepte, autorul descrie trei tipuri de familii, fără a cuprinde
însă toate variantele posibile:
• familii „bastion”, care presupun coeziune de tip fuzional, reglare normativă, autorepliere
(sub aspectul integrării);
• familii „camaraderie”, presupun coeziune de tip fuzional, reglare prin negociere, deschidere
spre mediu;
• familii „negociere”, presupun autonomie, reglare prin negociere, deschidere spre mediu.
Din perspectivă sistemică se poate vorbi despre familie funcţională şi familie disfuncţională.
Familia funcţională are următoarele caracteristici:
• este un sistem în continuă transformare;
• se adaptează la propriile sale schimbări, la diferitele faze ale ciclului dezvoltării, la diferite
modificări din exterior, pentru a se dezvolta atât psihologic, cât şi social;
• este un sistem autoreglator, autoorganizator;
• îşi dezvoltă propriile reguli de interacţiune;
• acţionează ca un sistem deschis, interacţionând în acelaşi timp cu celelalte elemente ale
reţelei.
Familia disfuncţională se caracterizează prin:
• este prizonieră a unui mod organizaţional inadecvat;
• se conduce, în principal, după două forţe disfuncţionale: durerea şi inerţia;
• capacitate de schimbare redusă, ritualuri rigide;
• este un sistem închis.
3
Psihologia familiei
V. Satir stabileşte caracteristicile sistemului familial, clasificat ca sistem închis şi sistem

deschis.
SISTEM ÎNCHIS SISTEM DESCHIS
Stima de sine
Scăzută Bună
relaţii închise, conflictuale Relaţii deschise, acceptate
Regulile
Inumane Umane
Rigide Flexibile
Nenegociabile Adaptate, adecvate
Schimbare imposibilă Schimbare posibilă
Comunicarea în
interiorul familiei
Vagă Clară
Indirectă Deschisă
Implicită Specifică
Neclară Directă
Atitudinea faţă de
lumea externă
Defensă Deschidere
Rigiditate Încredere
Supunere
Temele principale ale

familiei
Viaţă Proiecte, schimbare
Moarte Creştere, dezvoltare
Întrebări
De ce ? Cum ?
Reproşuri Înţelegere
Defense Bună diferenţiere a individului,
Slabă diferenţiere, nu se caută se încearcă înţelegerea
înţelegerea problemelor problemelor acestuia
Consecinţe, rezultate
Distructive Adaptare, creativitate
Inadecvate Adecvate
Schimbare
Dificilă Schimbarea este trăită ca un
Schimbarea unui membru al fenomen normal
familiei este greu suportată de
ceilalţi
Schimbarea nu face parte din
regulile sistemului, reuşita nu
este ceva acceptabil
S. Minucchin, reprezentant al abordării structurale în cadrul terapiei sistemice familiale,

vorbeşte despre familie „înlănţuită” şi familie „dezangajată” sau „neimplicată”.
Familia „înlănţuită” are următoarele caracteristici:
• frontierele individuale şi între subsisteme sunt difuze;
• diferenţierea de dine faţă de egoul familial este difuză, egoul familial este foarte puţin
diferenţiat;
• comportamentul unui membru al familiei afectează comportamentul celorlalţi;
4
Psihologia familiei
• capacitatea de schimbare este redusă;

• tensiunea se repercutează asupra subsistemelor vecine;
• reacţii excesive.
Familia „dezangajată” prezintă următoarele caracteristici:
• frontierele sunt mult prea rigide în interior şi difuze spre exterior;
• individul poate fi autonom, dar independenţa are un sens pervertit; sentiment de apartenenţă
redus;
• comunicare dificilă;
• funcţia protectivă a familiei este rareori exercitată;
• reacţii exagerate;
• nu au ego familial sau este foarte slab;
• în altă clasificare, acest tip de familii se numesc „familii club, hotel”.
S. Minucchin propune un „bilanţ al interacţiunilor familiale” (cu utilizare în faza de
evaluare, în terapia sistemică familială), având în vedere următoarele aspecte:
• structura familiei, în care se au în vedere subsistemele existente în cadrul familiei,
frontierele existente între aceste subsisteme (aceste frontiere pot fi difuze, clare, rigide),
ierarhia puterii, complementaritatea funcţiilor şi rolurilor;
• flexibilitatea familiei se referă la capacitatea adaptativă de schimbare, de structurare, de
negociere a unor noi reguli;
• rezonanţa se referă la sensibilitatea familiei faţă de ceilalţi membrii, rezonanţa afectivă
vizavi de acţiunile indivizilor în parte;
• cadrul de viaţă care are în vedere sursele de susţinere din cadrul familiei şi sursele de stres în
contextul familial;
• stadiul de dezvoltare a familiei (ciclul de viaţă);
• funcţia simptomului. Minucchin a studiat modalitatea în care comportamentul pacientului
desemnat este utilizat pentru a susţine patternurile comportamentale ale familiei.
O altă clasificare interesantă este realizată de Bowen, reprezentant al abordării
intergeneraţionale în cadrul terapiei sistemice familiale, care introduce termenul de diferenţiere de
sine. Acest concept caracterizează indivizii în funcţie de importanţa fuziunii sau diferenţierii între
funcţionarea emotivă şi funcţionarea intelectuală a persoanei. Autorul împarte familiile în patru
categorii în funcţie de gradul diferenţierii faţă de egoul familial, pe baza unei scale de la 0 la 100:
• 0-25 – familii cu un slab nivel de diferenţiere; emoţiile sunt imposibil de diferenţiat de fapte,
de evenimente; sunt incapabili de a-şi construi proiecte; au permanente conflicte cu
exteriorul şi interiorul; bolile se transmit intergeneraţional;
• 25-50 – familii cu un nivel mediu de diferenţiere; existenţa familiei este încă condiţionată de
nivelul emoţional, dar stilul de viaţă este mai suplu, capacitatea de adaptare este mai bună;
• 50-75 – familii diferenţiate; există o bună diferenţiere între nivelul intelectual şi cel emotiv;
posibilităţi mai bune de surmontare a stresului;
• 75-100 – nivel ideal de diferenţiere.
În final, o ultimă tipologie, realizată de L. Roussel (1989), care determină trei tipuri de
familii:
• familia fuzională, care se menţine atât timp cât cei doi soţi au capacitatea de a se menţine
emoţional unul pe celălalt. Prezintă risc mare de disoluţie, iar recăsătoria este puţin
probabilă;
• familia „club”, în care soţii îşi respectă independenţa şi îşi fondează uniunea pe raţiune. Îşi
recunosc unul altuia posibilitatea de a rupe relaţia, când nu mai este avantajoasă;
• familia „istorie”, în care solidaritatea se bazează pe existenţa unui trecut fericit şi a unui
viitor bun; fidelitatea şi încrederea sunt elemente de bază; posibilitatea de disoluţie este mai
redusă decât la celelalte două tipuri.
5
Psihologia familiei
III. Tendinţe evolutive în familia modernă
Ca urmare a modificărilor sociale din ultimul timp, familia capătă noi dimensiuni, cu
modificări importante asupra valorilor acesteia. Referitor la tendinţele familiei moderne, I. Mitrofan
şi C. Ciupercă (1998) stabilesc şapte tipuri constitutive ale familiei restructurate şi anume:
1. Celibatul ca model de menaj a crescut forate mult în ultimul timp; se bazează pe afirmarea
individualităţii. Cauzele care ar genera acest fenomen sunt de două tipuri: obiective şi subiective.
Cele de natură obiectivă sunt:
• cauze de ordin sexual (impotenţă, vaginism etc.);
• cauze de ordin psiho-relaţional (complexe, depresie etc.);
• cauze de ordin material.
Cauzele de natură subiectivă sunt:
• existenţa unor imagini deformate asupra familiei şi a sarcinilor ei;
• lipsa de curaj în asumarea responsabilităţilor familiale şi parentale;
• psihotraume, datorită conflictelor conjugale în familia de origine.
Pe lângă aceste aspecte negative, celibatul poate oferi o serie de avantaje, precum:
• independenţa economică şi libertatea personală;
• varietatea şi schimbarea;
• accentul pus pe realizarea profesională.
2. Cuplul fără descendenţi cunoaşte, de asemenea o creştere din punct de vedere statistic, în special
în mediul urban, în care soţia urmează o carieră profesională. În acest tip de familie copiii nu mai
reprezintă axul central al vieţii familiale (cum era, de exemplu în familia tradiţională), ci cuplul soţ-
soţie, care devine, astfel, centrul de greutate. Ca urmare, are loc o trecere de la familia axată pe
copii la familia axată pe adulţi. Cauzele ar fi:
• dorinţa de independenţă, lipsa de responsabilităţi;
• emanciparea femeii;
• dificultăţi economice.
3. Concubinajul sau uniunea liberă reprezintă un mod de asociere în afara contractului căsătoriei.
Nu există o mare deosebire faţă de familia nucleară, întrucât sunt îndeplinite toate funcţiile acesteia.
Cauzalitatea se bazează fie pe conştientizarea faptului că uniunea liberă este un mod mai economic
şi confortabil de convieţuire. Fie pe dorinţa unei relaţii intim emoţionale, nesubordonate unui
contract legal. Astfel, opţiune pentru concubinaj satisface nevoia de dependenţă şi de identificare,
precum şi cea de autonomie, cuplul optează pentru calitatea relaţiei, în defavoarea durabilităţii
acesteia.
Avantajele concubinajului ar fi:
• satisfacţie sexuală crescută, sentimente intense şi intimitate;
• mai mare posibilitate de a se înţelege pe ei înşişi;
• posibilitate crescută de realizare a compatibilităţii şi o mai bună familiarizare cu partenerul.
Dezavantajele, în concepţia lui Colleman (1988), ar fi:
• limitare prematură a experienţei „întâlnirilor”, deoarece o mare parte a tinerilor intră în
concubinaj în urma unui număr restrâns de contacte interpersonale cu persoane de sex opus;
• perpetuarea rolului tradiţional al femeii, constând în realizarea sarcinilor domestice, care se
pot realiza în dauna carierei profesionale;
• investirea emoţională inegală, întrucât un partener poate investi mai mult în relaţie, decât
celălalt;
• schimbări în viaţa socială a partenerilor, prin reducerea numărului de prieteni;
• complicaţii legale;
• dezinteresul faţă de funcţia reproductivă.
6
Psihologia familiei
4. Familii monoparentale, se referă la familia formată dintr-un singur părinte şi copiii acestuia,
situaţie care poate apărea în urma divorţului sa abandonului familial, în urma decesului unui părinte,
în urma adopţiei sau a creşterii copiilor în afara căsătoriei. Lipsa unui părinte are repercusiuni în
realizarea funcţiilor familiei, dar cercetările demonstrează că este mult mai benefic o familie
monoparentală, decât o familie cu un climat conflictual.
5. Căsătoria deschisă este un model aflat între concubinaj şi familia nucleară. Este oficializată, dar
împrumută valorile şi stilul de viaţă specific concubinajului, punând accent mai mare pe calitatea
relaţiei, decât pe stabilitatea acesteia; dragostea sexuală constituie nucleul şi raţiunea dea fi a acestei
căsătorii, accentul fiind pus pe libertatea şi responsabilitatea opţiunilor, a deciziilor,
comportamentelor ca soţi, dar şi ca părinţi.
6. Familiile reconstituite reprezintă modele în care partenerii au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi
din mariajele anterioare. Cuplul reuneşte copii din mai multe uniuni familiale, la care se pot adăuga
şi proprii copii. Principalele probleme sunt generate de specificul relaţiei din sistemul familial
apărut după recăsătorire, de relaţiile cu ex-consorţii, de comportamentul inadecvat faţă de copiii
vitregi, sau de dificultăţile acestora de a se adapta noului sistem familial.
7. Familiile reorganizate se deosebesc de cele reconstituite prin faptul că cel puţin un partener nu
are copii din mariajele anterioare. Familiile reorganizate rezultă fie din configuraţiile alcătuite din
doi parteneri divorţaţi sau văduvi, fără copii, fie din acelea în care unul dintre parteneri are
descendenţi din mariajele anterioare, fie din acelea în care doar unul dintre parteneri a mai cunoscut
experienţa unei relaţii legal constituite. Din punct de vedere statistic, familiile reorganizate sunt
mult mai numeroase decât cele reconstituite.
7
Psihologia familiei
Curs 2
Funcţii ale familiei. Cicluri de viaţă în evoluţia familială
I. Funcţiile familiei
În ceea ce priveşte realizarea funcţiilor specifice familiei există două categorii de factori,
sintetizaţi de I. Mitrofan şi C. Ciupercă, care influenţează realizarea sau nerealizarea acestora.
Aceste categorii de factori sunt:
a. Factorii externi, care provin din exteriorul familiei şi anume:
• caracterul totalitar sau democratic al societăţii, care are implicaţii în realizarea funcţiei de
solidaritate şi socializare;
• nivelul de dezvoltare economică al societăţii, care are implicaţii asupra funcţiei economice şi
reproductive;
• legislaţia şi politicile sociale, cu impact asupra funcţiei sexuale şi reproductive;
• nivelul general de instrucţie şi educaţie, cu rol în realizarea funcţiilor de socializare şi
reproducere.
b. Factorii interni, care provin din interiorul familiei:
• dimensiunea familiei, cu implicaţii în realizarea funcţiilor de solidaritate şi socială;
• structura familiei, care influenţează funcţia economică şi cea reproductivă;
• diviziunea rolurilor şi autorităţii, care influenţează funcţia de solidaritate.
Principalele funcţii ale familiei sunt:
1. Funcţia economică deţine locul central întrucât asigura veniturile necesare familiei pentru
satisfacerea nevoilor de bază. În trecerea de la familia tradiţională la cea modernă au apărut o serie
de modificări ale acestei funcţii. În familia tradiţională funcţia avea trei componente:
• componenta productivă (producerea de bunuri şi servicii necesare familiei);
• componenta profesională (transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii);
• componenta financiară (administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli).
În familia modernă toate aceste componente s-au modificat astfel:
• familia nu mai este o unitate autoproductivă suficientă, membrii fiind dependenţi de
veniturile câştigate în afara gospodăriei;
• transmiterea ocupaţiilor intergeneraţional este tot mai rară, ca urmare a deplasării locului de
muncă din interiorul familiei spre exterior;
• familia modernă se caracterizează printr-un buget dezechilibrat, datorită surselor sporadice
de venituri şi cheltuieli.
Acest buget de venituri şi cheltuieli are un rol foarte important ca instrument de analiză sociologică
fiind un indicator al nivelului de trai al familiei. El oferă informaţii asupra:
• relaţiei dintre venituri şi mărimea familiei;
• modului de obţinere a veniturilor şi formelor acestora;
• numărul şi calitatea persoanelor aflate în incapacitate de muncă;
• structura cheltuielilor.
2. Funcţia socializatoare este realizată de părinţi prin două modalităţi:
• direct, prin metode şi tehnici educative concretizate în acţiuni mai mult sau mai puţin
organizate;
• indirect, prin modelele oferite şi prin climatul familial existent.
8
Psihologia familiei
În cadrul acestei funcţii se pot distinge patru subfuncţii, şi anume:

o integral-formativă, specifică fazelor de început ale ontogenezei;
o psiho-morală, în realizarea căreia un rol foarte important îl au modelele oferite de
părinţi, precum şi climatul familial;
o social-integrativă, care influenţează capacitatea de adaptare şi integrare a
individului;
o cultural-formativă, constând în formarea şi cultivarea interesului cultural-spiritual.
Trecerea spre modernitate a marcat această funcţie, în sensul că în mare parte ea a fost preluată de
către sistemul şcolar. Din aceasta perspectivă, exista trei tipuri de familii:
• familii înalt educogene, care sprijină educarea copiilor şi realizează o strânsă legătură cu
şcoala pentru asigurarea controlului;
• familii satisfăcător educogene, care asigură condiţiile necesare educaţiei dar nu desfăşoară
un control sistematic;
• familii slab educogene, caracterizate atât prin lipsa educaţiei, cât şi a controlului familial.
3. Funcţia de solidaritate asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, securitatea emoţională, protecţia
şi încrederea grupului familial; solidaritatea se menţine şi se construieşte pe parcursul întregii vieţi.
În cadrul unei familii, solidaritatea poate fi decelată în funcţie de cele trei sisteme existente:
conjugal, parental, fraternal.
a. sistemul conjugal se construieşte prin interacţiune şi intercunoaştere mutuală, prin
satisfacerea reciprocă a sistemului de trebuinţe al partenerului, prin existenţa unei complementarităţi
pe diferite nivele. Existe o serie de factori care contribuie la asigurarea solidarităţii conjugale,
anteriori mariajului ca: durata convieţuirii în concubinaj, aprobarea căsătoriei de către părinţi,
concordanţa vârstelor şi a nivelului de instrucţie şi posterior mariajului ca: acceptarea modelului
egalitar, satisfacţia faţă de viaţa sexuală, concordanţa privind existenţa şi numărul copiilor,
complementaritate în planul aspiraţiilor;
b. sistemul parental vizează modul de relaţionare cu copiii, strategiile educaţionale, metodele şi
mijloacele folosite în educarea copiilor. E.M. Duvall (1971) evidenţiază modelul mamei tradiţionale
(care se impune prin perseverenţă şi rigiditate) şi modelul mamei moderne (axat pe dezvoltarea
capacităţilor instructiv-formative ale copiilor). E.A. Elder vorbeşte despre modelul tatălui tradiţional
(care are întotdeauna dreptate) şi modelul tatălui modern (flexibil, nu foloseşte metode punitiv-
restrictive).
c. sistemul fraternal, presupune ansamblul relaţiilor interpersonale existente între copiii
aceleiaşi familii. Relaţia fraternală se poate baza pe afecţiune reciprocă şi solidaritate sau pe
rivalitate, care este conflictogenă.
Funcţia de solidaritate a cunoscut modificări în sens negativ, ca urmare a mobilităţii sociale, care
implică ruperea locului de muncă de cel rezidenţial.
4. Funcţia sexuală şi reproductivă cuprinde două componente: sexualitatea şi reproducerea. Există
o serie de teorii privitoare la cele două funcţii, unele susţin că omul posedă un „instinct al
reproducerii”, care este elementul primar al erotismului, altele (J. Evola) susţin că sexualitatea şi
reproducerea se găsesc într-un raport invers proporţional. Aceste două funcţii au cunoscut şi ele
modificări importante. Astfel, componentei sexuale i se acordă o tot mai mare importanţă ca urmare
a unei maturări sexuale timpurii sau datorită unei evidenţieri a caracteristicilor sexuale, pe când
componentei reproductive i se acordă o tot mai mică importanţă.
Ca o concluzie asupra celor cinci funcţii, doar cea sexuală a cunoscut o evoluţie ascendentă,
cea economică a avut şi are o evoluţie constantă în timp, menţinându-şi importanţa iar restul
funcţiilor (reproductivă, solidaritate şi socializare) au avut o evoluţie descendentă în trecerea de la
tradiţionalism spre modernitate.
9
Psihologia familiei
II. Cicluri de viaţă în evoluţia familială
Întrucât sintagma „cicluri de viaţă” are un rol primordial în înţelegerea evoluţiei oricărei
familii, în înţelegerea modificărilor ce pot să apară în anumite etape ale vieţii, vom prezenta în
continuare modelul alcătuit de E. Erikson.
Erikson propune o hartă a ciclurilor vieţii umane, extraordinar de bogată şi subtilă. În stânga
matricei, faţă în faţă, sunt plasate cele „opt etape ale vieţii omului”, primele cinci corespund
stadiilor elaborate de Freud: oral, anal, falic, latent şi genital, la care Erikson a adăugat trei stadii
suplimentare, care sunt etapele de la vârsta adultă la maturitate. Sfidările întâlnite în fiecare etapă
sunt introduse în matrice pe diagonală, de jos în sus şi de la stânga spre dreapta; „realizările” sau
„proprietăţile” sunt înscrise la dreapta. Erikson le-a adăugat mai târziu şi niciodată nu le-a comentat
îndelung. El şi-a fondat teoria pe ideea lui Heinz Hartmann, referitoare la mediul de care avem
nevoie în general: leagăn, creşă, familie, şcoală, grup social, mariaj, copii, maturitate. El arată că
aceste evenimente declanşează o serie de reacţii. Alte împrejurări pot foarte bine să schimbe ordinea
sau tipul de sfidare relevată, dar una sau altă secvenţă va persista. O parte nou formată din
identitatea Eu-lui este mai întâi testată de mediu, urmează apoi o alta, şi ea ajunge (sau nu ajunge)
să-şi domine propria vulnerabilitate. Fiecare etapă este o perspectivă diferită, cu o capacitate
diferită, utilizând o ocazie diferită. „Fiecare etapă creşte spre înalt, întâlneşte criza şi găseşte soluţia
durabilă spre sfârşitul stadiului în care se află” (Hampden Turner, Ch, 1980). Fiecare nou stadiu se
construieşte plecând de la stadiul precedent şi felul în care primele crize au avut loc determină
şansele de rezolvare a celor ce urmează.
Fiecare etapă psihosexuală este caracterizată de o problemă sau de o „criză” psihosocială.
Fiecare „criză” este generată de o maturitate fiziologică crescândă şi de cererile părinţilor şi ale
societăţii, ea trebuind rezolvată de către Eu în timpul unei etape adecvate pentru personalitate,
pentru a se desfăşura cu succes. Oricum, rezultatul fiecărei etape nu este întotdeauna permanent.
Mai târziu, orice criză severă poate să „reînvie” crize anterioare şi să contracareze rezoluţii de
succes, sau lipsite de succes din trecut.
1. Etapa senzorio-orală: încredere contra lipsei de încredere.
Asemeni teoriei freudiene, prima etapă psihosexuală se bazează pe zona orală şi este
preocupată de procesul de încorporare. Primul lucru pe care nou-născutul îl învaţă, este primirea, nu
numai cu gura prin hrănire şi supt, dar şi prin ochi sau celelalte simţuri. Erikson este de asemenea
de acord că oralitatea aduce plăcere libidinală şi că încorporarea pasivă („primind”) se transformă
într-o sexualitate mai agresivă (muşcatul sau „luatul”) atunci când apar dinţii. La fel ca şi Sullivan,
Erikson preferă să insiste asupra aspectelor psihosociale ale acestor etape - în mod notabil grija şi
mângâierile materne reprezintă prima relaţie interpersonală a pruncului.
Dacă mama va răspunde în mod conştient la foamea bebeluşului cu o hrănire adecvată cu
afecţiune, pruncul va învăţa că există o corespondenţă între nevoile sale şi lumea exterioară. Acest
simţ rudimentar al încrederii dezvoltă o fundaţie pentru mutualitate şi capacitatea de a dărui altora.
Ea este denotată de prima cucerire socială a nou-născutului: „o dispoziţie de a o pierde din vedere
pe mama fără a genera o stare de anxietate sau răutate, fiindcă ea a devenit o certitudine interioară”
(Robert B. Ewen). Dar dacă starea de foame este adesea ignorată sau dacă mama este nerăbdătoare
sau lipsită de afectivitate, nou-născutul va dezvolta un sentiment profund de disconfort şi lipsă de
încredere şi va căuta să-i controleze pe alţii prin fantezie.
Cantitatea de încredere derivată di cele dintâi experienţe infantile, depinde de calitatea
relaţiei materne. Mama creează un simţ mare al încrederii în copil prin grija pe care o dovedeşte faţă
de o nevoie de încredere personală.
Chiar şi cei mai buni părinţi se comportă uneori greşit şi de aceea orice personalitate include
într-o anumită măsură atât încredere cât şi neîncredere. Acesta nu este chiar un dezavantaj pentru că
un optimism total ar fi la fel de nepotrivit ca şi pesimismul. Dar dacă „proporţia” psihosocială dintre
aceste două variabile ar fi cântărită în favoarea neîncrederii, Eul ar fi distrus şi nu ar fi capabil să se
10
Psihologia familiei
„descurce” cu problemele din etapele ulterioare. Atunci când încrederea predomină, „nou-născutul
învaţă să privească lumea cu o credinţă statornică în capacitatea de a obţine dorinţele fierbinţi”
(speranţă). Apariţia acestei calităţi pozitiv-adaptative a Eu-lui simbolizează o trecere uşoară a
procesului de dezvoltare a personalităţii peste criza etapei senzorio-orale.
2. Etapa muscular-anală: autonomie contra ruşinii (pudorii) şi a îndoielii.
Când copilul începe să aibă încredere în mamă şi lumea externă, dezvoltarea musculaturii îi
va permite acestuia să exercite o doză limitată de control asupra mediului înconjurător. De aceea,
copilul trebuie să-şi asume riscul de a încerca să treacă dincolo de legătura de încredere cu mama sa
pentru a progresa dincolo de modul încorporativ şi pentru a-şi exercita propria autonomie. Puterea
acumulată de-a lungul unui stadiu este testată de necesitatea de a-şi încerca şansele în următorul
stadiu cu ceva ce-l făcea vulnerabil în stadiul anterior.
Copiii, în cultura noastră, înţeleg curând că educaţia de a folosi o toaletă şi curăţenia sunt
elemente serioase şi că ei au puterea de a elimina sau de a reţine reziduurile fiziologice. În timp ce
Erikson acceptă construcţiile psihanalitice fundamentale, precum anal-retentiv şi anal-expulziv,
precum şi personalitatea anală (ordonată, supărăcioasă, încăpăţânată), el continuă să insiste asupra
rolului influenţelor psihosociale în dezvoltarea personalităţii. Dacă controlul părintesc în această
perioadă este încurajator, copilul va dezvolta o atitudine pozitivă asupra afişării autonomiei sale.
Dar părinţii cu o atitudine mult prea permisivă pot să accepte anumite încercări nepotrivite de
independenţă, care se vor încheia cu eşecuri devastatoare, de care nimeni nu are nevoie. Părinţii
foarte grijulii vor impune restricţii rigide sau vor răspunde la retenţia încăpăţânată cu o doză
pronunţată de anxietate şi dezgust. Expresia de autonomie a copilului va deveni astfel asociată cu
sentimentul de ruşine (pudoare) şi îndoială.
Întreaga etapă devine o bătălie pentru autonomie. Nou-născutul trebuie să ajungă să simtă că
această încredere în sine însuşi şi în lume nu va fi pusă în joc de violenta şi subtila dorinţă de a avea
o opţiune.
Ca şi în cazul încrederii/lipsei de încredere, atât autonomia cât şi ruşinea sunt aspecte
inevitabile ale oricărei personalităţi. Dezvoltarea cu succes este denotată de poziţia psihosocială
care favorizează vechile caracteristici şi rezultă într-o determinare fermă de a exercita libera
alegere, precum şi autocontrolul.
Această calitate rudimentară a Eu-lui de voinţă de putere, depinde de asemenea de
rezolvarea cu succes a etapei senzorio-orale precedente. „Voinţa nu poate fi educată până când
speranţa nu este sigură (certă) şi...nimeni nu poate trăi, nici un Eu nu rămâne intact fără speranţă şi
voinţă”.
3. Etapa locomotorie-genitală: iniţiativă contra vinovăţie.
Cea de-a treia etapă este evidenţiată de dezvoltarea unor abilităţi locomotorii cum ar fi
mersul şi fuga, care dezvoltă sensul Eu-lui de stăpânire şi face posibil modul invadativ. În cursul
acestei etape, copilul devine conştient de diferenţa între sexe şi începe să experimenteze nevoi
asociate cu clitorisul şi cu penisul. Asemeni teoriei lui Freud, aceste dorinţe sunt asociate mai întâi
cu mama care-l hrăneşte; mai târziu le ia locul asigurarea băieţelului că se va căsători cu mama sa
pe care o va face mândră de el şi a fetei că se va căsători cu tatăl ei şi că va avea mult mai multă
grijă faţă de el. De aceea, părintele de acelaşi sex, faţă de care copilul se simte inferior în
capacitatea genitală, devine rival. Oricum, copilul curând va realiza că statura sa relativ mică este
un preludiu pentru orice satisfacţie oedipală. În schimb, copilul va recurge la fantezie, visând sexul
şi violenţa. Aceste dorinţe ilicite creează un adânc sentiment de vinovăţie şi o teamă de pedeapsă în
forma unei suferinţe aplicate organelor genitale.
În mod ideal, copilul învaţă să transforme pofta sexuală ameninţătoare în scopuri
acceptabile, precum jocul. Jocul înseamnă pentru copil ceea ce înseamnă gândirea, planul sau
imitaţia pentru un adult, un univers al încercărilor, unde greşelile din trecut pot fi regândite şi
aşteptările puse la încercare.
Dacă acest copil este capabil să-şi abandoneze dorinţele oedipale şi să substituie jocul cu
jucăriile, eliberarea de vinovăţie şi aprobarea părintească pentru noi dobândiri contribuie la apariţia
11
Psihologia familiei
unui simţ al iniţiativei. O predominanţă a iniţiativei asupra sentimentului de vinovăţie va rezulta în

calitatea adaptativă a Eu-lui, denumită scop sau curajul de a visa şi de a încerca să aduci la
îndeplinire scopuri preţuite fără frica de pedeapsă.
În timpul etapei locomotor-genitale, copilul devine divizat între dorinţele infantile de a se
bucura de gratificaţii instinctuale şi autoconducerea matură pusă în practică de Supra-Eu. Apariţia
unui simţ al scopului indică faptul că iniţiativa e mai puternică decât sentimentul de vinovăţie şi că
această criză a etapei a fost depăşită cu succes.
4. Etapa latentă: asiduitate contra inferioritate.
La fel ca în teoria freudiană, cea ce-a patra etapă a lui Erikson e o perioadă a unei sexualităţi
ascunse sau „calmul dinaintea furtunii pubertăţii”. Etapa latentă este caracterizată de o intensă
curiozitate şi de dorinţa de a învăţa. Copilul va încerca acum să sublimeze tendinţele invadatorii şi
să-şi câştige dreptul de a fi recunoscut prin producerea de obiecte. Astfel, copilul începe să înveţe
„sâmburele muncii”; toate culturile sprijină acest efort printr-o formă sau alta de instruire
sistematică, în mod notabil, şcoala.
Succesul copilului în această etapă contribuie la formarea unei asiduităţi, în timp ce
eşecurile vor genera sentimente de inferioritate. Dezvoltarea cu succes a personalităţii este denotată
de o proporţie psihosocială care va favoriza vechile caracteristici şi care e reflectată de calitatea
competenţei Eu-lui, sau exerciţiul liber al dexterităţii şi inteligenţei în completarea lucrărilor,
nedesperecheate de inferioritatea infantilă.
5. Adolescenţa: identitate contra dispersiei identităţii (confuziei rolurilor).
Odată cu dezvoltarea competenţei şi cu apariţia pubertăţii, copilăria ajunge la sfârşit. Cea
de-a cincea etapă o constituie adolescenţa, pe care Erikson, la fel ca şi Sullivan, o consideră de o
deosebită importanţă. Adolescentul trebuie să ţină pasul cu revoluţia fiziologică şi maturitatea
genitală, precum şi cu reapariţia impulsurilor sexuale latente, un chin interior care poate fi rezolvat
doar prin câştigarea recunoaşterii şi sprijinului venit din partea unor oameni importanţi pentru
adolescent.
La fel ca un artist la trapez, această persoană aflată în mijlocul unei acţiuni viguroase trebuie
să lase în urmă siguranţa copilăriei şi să întindă mâna către maturitate. Ea are nevoie de o pauză
între trecut şi viitor, de siguranţa lucrurilor de care se va despărţi şi a celor pe care le va primi.
Problema esenţială a acestei etape este „criza de identitate” un important element întâlnit în
calea dezvoltării ce conduce spre un simţ al identităţii, sau spre o fragmentare interioară excesivă şi
confuzia rolurilor (confuzia identităţii). De aceea, adolescenţii sunt în mod special vulnerabili la
ideologiile care oferă prospectul unei acceptări sociale, precum şi roluri clar definite. Uneori acestea
sunt reprezentate de doctrine sinistre care în mod vicios neagă egalitatea celor din afara grupului
(aşa cum a fost mişcarea nazistă în Germania) sau mişcări relativ binevoitoare (trupele pentru
menţinerea păcii) sau grupurile sociale de tip clan. Chiar şi delicvenţii juvenili au nevoie de un sens
al identităţii, ei obţinându-l conformându-se cererilor rigide ale grupului – o greşeală de dezvoltare
pentru care Erikson face vinovată societatea. El argumentează că dacă apare o criminalitate pe scară
largă, întreaga generaţie trebuie să se facă responsabilă faţă de greşelile tinerilor tocmai pentru că
nu au pregătit alte oportunităţi viabile.
Astfel, potenţialele pericole ale adolescenţei nu se referă numai la confuzia rolurilor, ci şi la
adoptarea unei identităţi biologice negative.
Un sens pozitiv al identităţii depinde în parte de stabilirea unui rol sexual adecvat şi în parte
de obţinerea unei ocupaţii generatoare de satisfacţie. Dacă criza de identitate se dovedeşte a fi într-
atât de dificilă încât nu se poate ajunge la nici o identitate pozitivă, nici la una negativă, atunci
individul poate respinge cererile maturităţii, ceea ce-l va face pe adolescent să prelungească această
etapă (aceasta se poate întâmpla în cazul în care crizele de dezvoltare precedente nu au fost
rezolvate cu succes).
Rezolvarea crizei de identitate adolescentine este relevată de o predominanţă a identităţii
asupra confuziei de roluri şi de apariţia calităţii Eu-lui, denumită fidelitate, sau abilitatea de a
susţine legături voluntare în ciuda contradicţiilor inevitabile a sistemelor de valori.
12
Psihologia familiei
6. Maturitatea tânără: intimitate contra izolare.

Cea de-a şasea etapă psihosexuală reprezintă începutul maturităţii şi cuprinde
responsabilităţi cum ar fi munca şi căsătoria.
În timpul acestei perioade, simţul identităţii nou dobândite trebuie să fie supus la un risc
pentru a produce acele compromisuri ce permit o relaţie cu ceilalţi. Dacă un tânăr adult suferă din
nevoia de a conserva o identitate fragilă şi tumultoasă, izolarea profundă şi absorbţia de sine vor
apărea ca fiind preferate unor contacte pline de înţeles cu ceilalţi. În mod opus, o identitate fermă
poate intra în contact cu cea a unei alte persoane, fără teama de a pierde un aspect esenţial al
Sinelui. Această intimitate este esenţială pentru stabilirea unei prietenii adânci şi a unei căsătorii
reuşite.
Trecerea cu succes prin crizele tinereţii adulte este reflectată de o preponderenţă a intimităţii
asupra izolării şi de dezvoltarea unei calităţi a Eu-lui, numită dragoste, care este caracterizată de
relaţii ce încurajează mutual potenţialul de creştere şi de dezvoltare al fiecărui individ. Dragostea
este deci o devoţiune mutuală ce subjugă antagonismele inerente în funcţiuni divizate.
7. Maturitatea: generativitate (creativitate) contra stagnare.
Etapa maturităţii este în mod ideal o perioadă a generativităţii, care se referă în special la
procurarea şi la călăuzirea generaţiilor viitoare. De asemenea, include productivitatea şi
creativitatea. Pericolul corespondent este stagnarea, o stare extremă de autoindulgenţă similară cu
un mod aparte de comportament.
Prin simplul proces de a avea copii nu se aduc îndeajuns de multe dovezi că această criză a
maturităţii a fost rezolvată. Adevărata predominanţă a generativităţii contra stagnării este relevată
de calitatea Eu-lui, grija (solicitudine) sau interesul lărgit de ceea ce a fost generat de dragoste,
necesitate sau accident, care biruie ambivalenţa aderentă la obligaţiile ei reversibile.
8. Bătrâneţea: integritatea Eu-lui contra disperare.
Doar acea persoană care a rezolvat cu succes cele şapte etape de dezvoltare precedente,
poate obţine integritatea Eu-lui, un sentiment de afirmare referitor la viaţa acelei persoane. Opusul
integrităţii Eu-lui este disperarea, sau teama că moartea va interveni înainte ca acea persoană să
găsească unele căi alternative pentru o viaţă mai bună. În mod ideal, integritatea Eu-lui este
prevalentă disperării şi această cantitate psihosocială favorabilă rezidă în calitatea Eu-lui denumită
înţelepciune, sau un interes detaşat de viaţa însăşi în faţa morţii.
integralitate
VÂRSTA
a Eu-lui / ÎNŢELEPCIUNE
ADULTĂ
disperare
creativitate /
MATURITATE SOLICITUDINE
stagnare
DEBUTUL
intimitate /
VÂRSTEI DRAGOSTE
izolare
ADULTE
identitate /
PUBERTATE ŞI
dispersia FIDELITATE
ADOLESCENŢĂ
identităţii
asiduitate /
LATENŢĂ COMPETENŢĂ
inferioritate
LOCOMOTOR- iniţiativă /
INTENŢIE
GENITAL culpabilitate
autonomie /
MUSCULAR-
pudoare, VOINŢĂ
ANAL
îndoială
SENZORIO- încredere /
SPERANŢĂ
ORAL neîncredere
13
Psihologia familiei
Curs 3
Disfuncţia familială. Modele educaţionale familiale
I. Disfuncţionalitatea familială
Disfuncţiile care apar la nivelul cuplului conjugal influenţează în mod semnificativ întregul
sistem familial, de aceea cunoaşterea stilului şi climatului familial facilitează înţelegerea cauzalităţii
disfuncţiilor familiale. Orice disfuncţie conjugală distorsionează conduitele de rol marital,
dezorganizând procesele evolutive şi în acelaşi timp împiedicând realizarea adecvată a funcţiilor
specifice familiei.
Aceste disfuncţii sunt reunite sub numele de conjugopatii, care reunesc „conflictele
familiale de natură biologică, psihologică sau socială, care basculează echilibrul şi simetria
familiei” (Scripcaru, G., Boişteanu, P., Scripcaru, C., Astărăstoae, V., Chiriţă, V., 2002). Aceste
conjugopatii pot fi generate de vicii genetice (căsătorii imature, din obligaţie etc.) sau apărute pe
parcurs (alcoolism, boala psihică etc.). Ele pot fi clasificate în:
• conjugopatii biologice (incompetenţa sexuală) sau psihologice (alcoolism, violenţă);
• conjugopatii absolute sau relative, putând fi descrise forme clinice, precum: conjugopatie ca
psihosindrom în doi, conjugopatii decompensate în adversitate, conjugopatii etilice cu
evoluţie caracteriopată sau psihotică, conjugopatie delirantă sau conflictuală.
Sistemul disfuncţional conjugal presupune existenţa a două nivele:
• un nivel primar, de profunzime, care presupune existenţa unei dezorganizări în
funcţionalitatea mecanismelor interpersonale (intermotivare, intercunoaştere, intercomunica-
re, interacţiune) afectând, în special, funcţia de interdezvoltare biopsihosocială a soţilor;
• un nivel secundar, de suprafaţă, care presupune existenţa unor distorsionări ale modelelor de
rol marital mutual expectate, ducând la afectarea funcţiilor: sexuală, de reproducere,
afectivă, educaţională etc.
Conflictul conjugal este iminent în existenţa oricărei familii, având o valoare dinamogenă şi
cathartică. În condiţiile în care creşte ca intensitate şi frecvenţă se transformă în conflict conjugal
patogen, având o capacitate de penetraţie distructivă la nivelul personalităţii celor doi soţi,
împiedicând astfel realizarea funcţiilor fireşti ale familiei (I. Mitrofan, C. Ciupercă).
I. Mitrofan şi C. Ciupercă propun o tipologie a conflictualităţii conjugale, mergând de la
normalitate spre patologic. Autorii descriu un model tridimensional al conflictualităţii conjugale,
care presupune existenţa a trei parametrii din combinarea cărora rezultă opt tipuri de
conflictualitate. Cei trei parametrii sunt:
• gradul de tensiune generat de conţinutul (natura) conflictului marital (ridicat, moderat,
scăzut);
• forma de manifestare predominantă a conflictului (manifestă, latentă);
• durata conflictualităţii în dinamică (continuă, intermitentă).
Cele opt tipuri de conflictualitate conjugală sunt:
• cupluri cu o conflictualitate majoră, aspect manifest, continuu, tensiune crescută; astfel de
cupluri prezintă un potenţial dizolvant şi patogen pentru unul sau ambii parteneri;
• cupluri cu o conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută; acest tip de cuplu
prezintă un potenţial dizolvant destul de ridicat, care nu se finalizează întotdeauna cu
separarea cuplului, dar care duce la dezvoltarea unor relaţii familiale dizarmonice;
• cupluri cu o conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată; astfel de cupluri au o
evoluţie instabilă, cu tendinţă spre deteriorarea relaţiei conjugale, dar cu menţinerea cuplului
într-o formă de pseudo-conjugalitate;
14
Psihologia familiei
• cupluri cu o conflictualitate manifestă, intermitentă cu tensiune moderată; acest tip de

conflictualitate apare în mod frecvent între partenerii normali din punct de vedere psihic, în
perioada de acomodare interpersonală; conflictualitatea de acest tip poate facilita cunoaşterea
interpersonală, având o funcţie de corecţie reciprocă a conduitelor de rol;
• cupluri cu o conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune moderată; în aceste cupluri
conflictualitatea planează asupra relaţiei, ca urmare a unei frustrări reciproce, putând fi
întâlnite atât printre persoanele normale, cât şi printre persoanele cu trăsături de personalitate
accentuate;
• cupluri cu o conflictualitate submanifestă, continuă, cu o tensiune scăzută; favorizează
acomodarea reciprocă, ajutând la sincronizarea conduitelor interacţionale;
• cupluri cu o conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu tensiune moderată; acest caz de
conflictualitate are efecte benefice asupra cuplului, facilitând comunicarea interpersonală;
• cupluri cu o conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu tensiune scăzută; în cadrul
acestor cupluri confruntările au un caracter frustrant şi ajută la asimilarea interpersonală.
II. Modele educaţionale familiale
Una dintre cele mai importante funcţii ale familiei este funcţia de socializare, în care este
inclusă şi educarea copiilor. Deşi această funcţie a cunoscut o evoluţie descendentă, ea fiind
preluată de instituţiile specializate, nu putem nega sau ignora rolul familiei, al părinţilor ca model în
formarea personalităţii copiilor. În exercitarea influenţelor educative (direct sau indirect) de către
părinţi un rol forate important îl are climatul familial în care se desfăşoară aceste influenţe. N.
Mitrofan afirmă că o „aceeaşi influenţă educativă exercitată într-un climat bun va avea cu totul alte
efecte (pozitive), decât atunci când este exercitată într-un climat educaţional negativ” (Mitrofan, N.,
1992).
Climatul educaţional familial este o formaţiune psihosocială care cuprinde ansamblul
stărilor psihice, atitudinile etc., ce caracterizează grupul familial pe o perioadă mai mare de timp.
Cei mai importanţi indicatori ai acestui climat sunt (N. Mitrofan, 1992):
• modul de raportare interpersonală a părinţilor;
• sistemul de atitudini parentale în raport cu diferitele norme şi valori sociale;
• modul în care este perceput şi considerat copilul;
• modul de manifestare a autorităţii părinteşti;
• gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;
• dinamica apariţiei unor stări conflictuale şi tensionale;
• modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;
• gradul de deschidere şi sinceritate a copilului în raport cu părinţii.
Vom prezenta în continuare câteva tipuri de modele familiale care pot favoriza apariţia unui
comportament deviant. Pentru o mai bună înţelegere a acestor modele vom face o scurtă referire la
stilurile parentale, prezentând şi o tipologie a părinţilor.
Părinţii pot avea un stil parental unitar sau divergent. R. Vincent conturează, privitor la
primul aspect, următoarele tipuri de conduită parentală, evidenţiind şi efectele asupra personalităţii
copiilor:
• părinţi rigizi, impun copiilor ideile proprii, fără a ţine cont de particularităţile individuale.
Datorită acestei rigidităţi poate să apară o atitudine de infantilism în cazul copiilor şi o
sărăcire a personalităţii acestora;
• părinţi anxioşi, care exercită o presiune asupra copiilor, aceştia simţindu-se mereu
supravegheaţi; pericolul este ca această anxietate să se transfere copiilor;
• părinţi infantili, refuză să se definească în calitate de părinţi şi să-şi asume responsabilităţile
în acest sens. Copiii cu astfel de părinţi riscă să fie permanent excluşi de la căutarea
propriului eu;
15
Psihologia familiei
• părinţi boemi, nu se implică în creşterea şi educarea copiilor, putând avea drept consecinţe în
dezvoltarea copiilor: delăsarea morală, lipsa unor repere adecvate;
• părinţi incoerenţi, care sunt foarte instabili în modul de relaţionare, exigenţele alternează cu
perioade de neimplicare; copiii pot avea probleme de identitate şi de coerenţă în acţiuni;
• părinţi prea indulgenţi, acordă copilului tot ce acesta îşi doreşte, ducând la apariţia unei
slabe toleranţe la frustrare din partea copiilor, însoţită uneori de un sentiment de vinovăţie;
• părinţi prea tandrii, creează un climat mult prea încărcat cu stimulente afective, ceea ce ar
putea genera comportamente deviante pe linie sexuală;
• părinţi zeflemitori, îşi tratează copilul ca pe un obiect de amuzament, ceea ce ar putea genera
apariţia la aceşti copii a unor atitudini defensive (batjocoritoare) ironizante, ducând la o
răceală în domeniul afectiv.
Putem afirma că majoritatea persoanelor îşi dezvoltă stilul parental înainte de apariţia
copiilor, însă cu certitudine în primii ani de viaţă ai acestuia. Acest stil parental reprezintă modul de
structurare al familiei. R. Edwards (2001) descrie cele trei tipuri parentale: autoritar, permisiv,
democratic, precum şi cel mixt:
• Stilul autoritar. Aceşti părinţi sunt foarte stricţi, au multe reguli. Ei blamează, îşi ceartă
foarte mult copiii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au opinii şi nu au
voie să pună întrebări, ca urmare nu învaţă să gândească pentru ei înşişi şi nici să ia decizii.
Copiilor le este, de regulă, frică de părinţi. Tinerii devin de foarte multe ori rebeli pentru a
scăpa de această rigiditate.
• Stilul permisiv. În raport cu părinţii autoritari, cei permisivi au puţine reguli şi nu au limite
clare. Aceşti părinţi cedează în faţa copiilor; dacă impun o regulă copiii o încalcă. Stilul
permisiv duce la haos, copiii fiind cei care deţin puterea. Copiii cu astfel de părinţi sunt
obişnuiţi să facă numai ce doresc şi nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoişti şi răsfăţaţi.
Părinţii care ale un astfel de stil parental o pot face din următoarele motive:
o au crescut, la rândul lor cu părinţi autoritari şi consideră că este mai bine fără
disciplină;
o permisivitatea este o reacţie faţă de educaţia lor rigidă, aspră;
o sunt supuşi unui risc extrem şi nu au energia necesară pentru a impune respectarea
regulilor;
o sunt frecvent sub influenţa alcoolului sau a drogurilor.
• Stilul democratic. Aceşti părinţi se bazează pe principiul de a acorda şanse copiilor lor. Ei
realizează o echivalenţă între obligaţii şi libertăţi. Au reguli simple şi consecinţe rezonabile
în cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele pentru
care au fost stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învaţă că opţiunile lor sunt
importante, învaţă cum să ia decizii. Aceşti copii vor fi independenţi şi responsabili.
• Stilul mixt. Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viaţa de zi cu zi. Fiecare părinte
poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale existenţei sale. De exemplu,
o mamă democratică poate deveni permisivă când este foarte obosită. Majoritatea părinţilor
au un stil dominant, pe care îl folosesc cea mai mare partea timpului, dar circumstanţele şi
relaţiile dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor.
Stilurile parentale pot afecta dezvoltarea cognitivă a copiilor. După Baumrind (1980) cele
trei stiluri parentale sunt: autoritativ (un stil de a îngriji copilul cerând şi dând explicaţii), autoritar
(stil bazat numai pe cerere din partea părinţilor, fără a răspunde nevoilor copilului) şi permisiv (stil
caracterizat prin faptul că părinţii doar oferă, fără să ceară nimic). Părinţii care nu se implică
reprezintă alt stil parental, care a fost adăugat la celelalte trei. Aceste stiluri dau formă cogniţiei
copilului.
1. Părinţii autoritativi asigură copiilor afecţiune, atenţie şi autonomie, trasează limite şi pretenţii. Ei
îşi încurajează copiii să fie independenţi şi individualişti., îi implică în discuţiile familiale, care
privesc probleme de disciplină şi de luare a deciziilor, ascultând cu răbdare punctele de vedere ale
copilului. Waitly afirmă că aceşti părinţi spun „Hai să vorbim despre...”, lăsând pe copil să aibă
propriile opţiuni, distribuie puterea, încurajează autocontrolul prin nepedepsirea excesivă a copilului
16
Psihologia familiei
şi îi corectează comportamentele inadecvate vorbind despre sentimente şi alternative. Părintele

autoritativ se implică efectiv în formarea cogniţiei copilului, încurajează motivaţia intrinsecă a
acestuia. Acest stil de părinte este asociat cu maturitate socială, realizări academice, stimă de sine
înaltă, încredere în sine, autocontrol. Copiii sunt competenţi, responsabili şi independenţi. Familia
care acordă autonomie copiilor şi este suportivă poate fi pozitiv asociată cu motivaţia intrinsecă şi
performanţa academică, în timp ce familiile supracontrolată sau necontrolată sunt asociate în mod
negativ cu aceste concepte.
2. Părinţii autoritari fixează standarde foarte înalte, pun mare valoare pe conformitate şi aşteaptă
supunere fără întrebări sau comentarii. Sunt insensibili la nevoile copilului, nu acordă nici o opinie
copilului, mergând până la descurajarea independenţei şi a individualităţii. Îşi pedepsesc copiii,
dacă aceştia le pun întrebări. Waitly afirmă că aceşti părinţi spun: „Fă cum spun eu!”.
Caracteristicile unui astfel de părinte sunt: controlul, este întotdeauna şef, fixează reguli rigide, nu
îşi întreabă copii, ci doar le spun, utilizează pedeapsa fizică şi umilirea pentru a obţine cooperare,
schimbul verbal este minim, iau singuri deciziile şi ignoră sentimentele copiilor. Acest stil parental
are un efect negativ asupra dezvoltării cognitive a copiilor. Copiii trataţi în acest mod vor deveni
rebeli, nefericiţi, cu o stimă de sine scăzută, anxioşi, curiozitate intelectuală limitată şi vor reacţiona
faţă de ceilalţi cu ostilitate şi frustrare. Cercetările demonstrează că acest stil parental produce un
copil care are o spontaneitate, curiozitate şi creativitate limitată. După Baumrind (1971) fetele vor
deveni dependente, cu un interes de explorare limitat şi nu se implică în sarcini care presupun riscul.
3. Părinţii permisivi sunt calzi şi acceptanţi, dar nu impun limite copiilor lor. Neimpunându-şi
controlul, aceşti părinţi le permit copiilor să-şi reglementeze propriul comportament, le permit
copiilor să ia singuri decizii, indiferent de vârsta acestora. Aceşti părinţi au puţine cereri,
administrează foarte puţine pedepse, nu fixează linii directoare, nu impun nici o structură. În
conformitate cu Waitly, aceşti părinţi spun „ Vrei să vrei ?”. Caracteristicile acestui tip de părinte
sunt implicarea faţă de copiii lor, dar nu au reguli, cereri sau expectaţii. Acest stil de abordare
afectează în mod negativ dezvoltarea cognitivă a copiilor. Copiii tind să devină imaturi, impulsivi,
inconstanţi în atingerea scopului, rebeli, cu stimă de sine scăzută, dependenţi de adulţi şi se implică
mai puţin în sarcinile şcolare.
4. Părinţii neimplicaţi sunt necontrolaţi şi iresponsabili. Ei îşi rejectează copiii sau nu au timp sau
energie pentru copii datorită propriilor lor probleme. Deoarece copiii nu beneficiază de grija
părinţilor, aceştia cresc devenind ostili. Waitly afirmă că aceşti părinţi spun: „Fă ceea ce vrei”,
deoarece nefiind implicaţi în viaţa copiilor simt că nu au nici un drept să impună limite copilului.
Dezvoltarea cognitivă a acestor copiii este afectată în mod negativ. Cresc cu mari lipsuri în
domeniul social şi academic, iar mulţi dezvoltă un comportament delincvent.
Un alt stil parental similar celui autoritativ este cel redirecţional. Critzer (1996) afirmă că
acest stil este cel mai eficient în creşterea copiilor. Redirecţionarea construieşte stima de sine,
automotivarea, asertivitatea, îl învaţă pe copil să gândească, să înveţe din experienţă şi să ia decizii
responsabile. Când redirecţionează, părintele îl îndepărtează pe copil de problemă şi îl implică în
altă activitate. Adolescenţii care provin din astfel de familii utilizează redirecţionarea pentru a avea
performanţe academice înalte, o înaltă stimă de sine şi o înaltă încredere în sine.
Stilurile parentale afectează dezvoltarea copilului, influenţa acestora fiind mai evidentă la
trecerea dinspre adolescenţă spre starea adultă. S. Dornbush ajunge la concluzia că, de exemplu,
stilul autoritativ este asociat cu o bună relaţionare printre elevii de liceu. De asemenea, copiii care
provin din astfel de familii au o bună stimă de sine, încredere în sine şi bune performanţe şcolare.
Adolescenţii care au părinţii autoritari asimilează mai puţin în şcoală, se implică în acte antisociale
şi dezvoltă multe conflicte familiale (Cole & Cole, 1993).
În concluzie, stilul autoritativ şi redirecţional afectează dezvoltarea cognitivă a copiilor într-
un mod pozitiv, de asemenea determină o dezvoltare adecvată a stimei de sine şi determină
obţinerea unor performanţe academice superioare. Stilurile autoritar, permisiv şi neimplicativ tind
să afecteze în mod negativ dezvoltarea cognitivă a copiilor, duc la o stimă de sine scăzută şi la
achiziţii academice reduse.
17
Psihologia familiei
Revenind la modelele familiale cu potenţial conflictual, vom face o prezentare a acestora,

după cum urmează:
A. Climatul familial conflictual

Conflictul, aşa cum am amintit deja poate avea un efect pozitiv în evoluţia familiei. În
măsura în care creşte semnificativ ca intensitate, frecvenţă capătă valenţe dezorganizatoare în cadrul
familiei, devenind patogen, fiind un simptom al „sindromului disfuncţional familial”. Acest tip de
sindrom se poate manifesta atât în familiile organizate, cât şi în cele dezorganizate. Conflictualitatea
familială, în concepţia lui A. Adler, reprezentată de „iritabilitatea părinţilor, vrajba conjugală, lipsa
de unanimitate în problemele educaţiei” poate să dăuneze dezvoltării „sentimentului de comuniune
socială”, a cărui absenţă este incriminată ca factor cauzator al comportamentelor deviante. Referitor
la „obstacolele care apar în dezvoltarea socială a copilului”, A. Adler, se referă la: problema
răsfăţului (climat hiperpermisiv), problema inferiorităţii organice înnăscute şi problema neglijării
copilului (climat hiperautoritar). Acţiunea acestor factori diferă ca durată, extensiune, grad de
intensitate, dar diferă mai ales în ceea ce priveşte emoţiile şi reacţiile incalculabile pe care le
provoacă copiilor.
M.C. Lamoreux a realizat un studiu în Quebec (2001) asupra a 1900 de tineri cu vârste
cuprinse între 12-17 ani. Autoarea studiului a avut în vedere cinci aspecte:situaţia familială, viaţa
şcolară şi amicală, viaţa sexuală, obiceiurile de viaţă şi alte aspecte. Referitor la situaţia familială au
fost relevate următoarele aspecte:
• 2⁄3 dintre tineri trăiesc într-o familie biparentală (părinţi naturali);
• 1⁄3 într-o familie monoparentală sau într-o familie reconstituită;
• majoritatea au relaţii bune cu părintele cu care locuiesc;
• 2⁄3 au relaţii bune cu părintele cu care nu locuiesc;
• 1⁄3 au fost supuşi violenţei verbale din partea părinţilor;
• 1⁄10 au fost supuşi violenţei fizice de către părinţi;
Un alt aspect important relevat de acest studiu este următorul:
• 1⁄3 au un indice de depresie ridicat;
• 1⁄3 declară că au avut deja idei de suicid;
• 1⁄10 declară că au avut tentative de suicid
B. Davidson-Arad a realizat în Israel un studiu (2000) privind calitatea vieţii copiilor, având
ca subiecţi copii proveniţi din aceiaşi familie, dintre care unul a fost preluat de autorităţile tutelare,
celălalt rămânând în mediul familial. Studiul a fost efectuat asupra a 368 copii, dintre care 187 au
rămas în familie, iar 181 au fost preluaţi de autoritatea tutelară. Conceptul de calitate a vieţii,
utilizat în acest studiu, este bazat pe Modelul Sistemic al Calităţii Vieţii dezvoltat de Shye (1979,
1985, 1989). Acesta se bazează pe ideea că fiinţa umană este un „sistem în acţiune”, care operează
în patru domenii şi în patru moduri. Utilizând teoria lui Gutsman (1957), modelul defineşte
domeniile de funcţionare şi modurile de funcţionare, ca două faţete distincte ale calităţii vieţii
persoanei.
Domeniile sunt: psihologic, fizic, social, cultural. În conformitate cu acest model, toate
actele umane pot fi localizate într-unul dintre aceste domenii. Modurile se referă la felul în care
fiecare individ funcţionează în aceste domenii şi pot fi: expresive, adaptative, integrative,
conservative. Modul expresiv include actualizare de sine şi exprimarea personală în domeniul
psihologic, impactul persoanei asupra mediului fizic în domeniul fizic, efectul persoanei asupra
celorlalte persoane în domeniul social, exprimarea valorilor în domeniul cultural. Modul adaptativ
include abilitatea de a se relaxa în domeniul psihologic, condiţiile materiale în domeniul fizic,
abilitatea de a relaţiona cu alţii în domeniul social şi de a se expune produselor culturale în mediul
cultural. Modul integrativ include sănătatea psihică, sănătatea fizică, balanţa socială a rolurilor şi
consistenţa normelor şi valorilor. Modul conservativ presupune aderenţa sau loialitatea faţă de
patternurile structurale internalizate; este vorba despre identitatea de sine în domeniul psihologic,
codul genetic în domeniul fizic, codul valorilor în domeniul cultural şi încrederea socială în
domeniul social.
18
Psihologia familiei
Calitatea vieţii unei persoane este definită de funcţionarea individuală în aceste 16 arii, care
sunt obţinute din combinarea celor patru domenii şi celor patru moduri şi pe care le vom reda în
tabelul următor:
DOMENIU
PSIHOLOGIC FIZIC SOCIAL CULTURAL
MODALITATE
EXPRESIVĂ Actualizare de sine Activitate fizică Impact social Activitate culturală
Linişte interioară / Ajustare culturală /
ADAPTATIVĂ Orientare fizică Orientare socială
recreare ajustarea valorilor
Onestitate şi
INTEGRATIVĂ Sănătate psihică Sănătate fizică Relaţii sociale
încredere
CONSERVATIVĂ Identitate de sine Securitate fizică Încredere socială Valori stabile
Cele mai importante date relevate de acest studiu sunt cuprinse în două categorii: date
referitoare la copii şi date referitoare la părinţi.
Date referitoare la copii:
• majoritatea copiilor, din ambele grupuri suferă de neglijenţă (68%);
• 48% au fost supuşi abuzului psihologic;
• 30% au fost supuşi abuzului fizic;
• 5% au fost supuşi abuzului sexual.
Date referitoare la părinţi:
• în ambele grupuri, majoritatea părinţilor naturali sunt căsătoriţi legal;
• numai 8% dintre familii au un statut economic bun, în timp ce 50,3% au un statut economic
foarte scăzut;
• în 68% dintre familii există un părinte care suferă de probleme psihice, dezvoltare cognitivă
sub medie în 36,8% cazuri şi tulburări psihice 28,1% cazuri;
• 15,9% dintre familii au un părinte infractor;
• în 18,3% dintre familii unul dintre părinţi este dependent de droguri sau alcool;
• 51,2% nu au condiţii adecvate de locuit.
Importanţa studiului rezidă în faptul că evidenţiază faptul că un climat familial nefavorabil
dezvoltării copiilor sau un climat conflictual nu depinde de nivelul de organizare sau dezorganizare
familială.
La un climat familial conflictual copii reacţionează prin tulburări de comportament sau de
afectivitate. Cu cât tensiunea este mai ridicată cu atât tulburările se extind şi se organizează tot mai
bine. Tensiunea este percepută în mod intuitiv de către copil ca având o anume semnificaţie şi chiar
mai mult, alterează procesul biopsihologic normal de dezvoltare:
• Insecuritate. Certurile între părinţi sau simpla stare tensională (care consideră părinţii că nu
transpare) induc imediat copilului insecuritate. Această insecuritate poate afecta simţul
realităţii, de care se leagă, precum şi sentimentul apartenenţei la o anumită realitate.
Insecuritatea poate genera o serie de manifestări, precum: angoasă, agitaţie, eforturi de a
atrage atenţia, tulburări psihice, atacuri-defense în interiorul fratriei;
• Culpabilitate. Egocentrismul infantil (firesc până în perioada de latenţă, când devine posibilă
prima decentrare) constă în a se implica în tot ceea ce se petrece şi a raporta la sine („Dacă
mama plânge este din cauza mea”). Astfel se pot dezvolta sentimente de culpabilitate în
conştiinţa copilului, generând anxietate, depresie, melancolie, ajungând până la ideea că
propria dispariţie ar fi soluţia problemei;
• Dezorientare spaţială, temporală şi afectivă. Realitatea se organizează şi se structurează
pornind de la punctele de reper care sunt mai întâi familiale şi afective. Stabilitatea relaţiilor
parentale îi permit copilului să îşi fixeze primele repere şi primele valori. Lipsa acestei
stabilităţi va genera o dezorientare afectivă care se va manifesta printr-o dificultate sau
imposibilitate de structurare a spaţiului şi timpului;
19
Psihologia familiei
• Dificultăţi de identificare. Eul se construieşte mai întâi prin identificarea cu părintele de

acelaşi sex. Pentru ca această identificare să se realizeze este necesar ca relaţia să fie stabilă
şi pozitivă şi ca diferenţierea de părintele de sex opus să se facă fără a pune în discuţie
securitatea legăturii afective. Stările conflictuale împiedică realizarea firească a acestei
identificări, putând avea consecinţe grave;
• Alterarea imaginii căsătoriei şi a familiei. Aceasta se produce ca urmare a imaginii pe care
copilul şi-o formează despre familia sa de provenienţă şi care poate fi dominată de stări
conflictuale. Frica de căsătorie reprezintă, de fapt, frica de a reproduce în mod inevitabil
modelul negativ al mariajului părinţilor şi de a suferi toată viaţa. Carenţa parentală în
domeniul existenţial ruinează valorile umane şi distruge semnificaţia viitorului
• Carenţă de socializare. Învăţarea rolurilor şi a relaţiilor sociale are loc, în primul rând în
familie. Indiscernabilitatea rolurilor, instabilitatea relaţiilor afective, conflictualitatea pot
genera fie incapacitatea de a stabili relaţii sociale stabile, fie rejectarea societăţii, oricare ar fi
aceasta.
În finalul acestui subcapitol, subliniem că efectele climatului conflictual se repercutează
asupra personalităţii copilului, afectând maturizarea psihologică şi psihoafectivă a acestuia prin
devalorizarea modelelor parentale şi pierderea posibilităţii de identificare cu aceste modele.
B. Familia dezorganizată
W.J. Good (1961) stabileşte următoarele criterii, după care se poate identifica o familie
dezorganizată:
• familia incomplet unită sau nelegitimă;
• familia destrămată prin îndepărtarea unuia dintre soţi datorită: separării, anulării, divorţului,
părăsirii;
• familia de tip „cămin gol”, în care părinţii sunt prezenţi, dar lipseşte suportul emoţional;
• familia în criză, datorită unor cauze care determină eşecul în comportamentul de rol marital
şi parental: retardare, psihoză etc.
Ceea ce este important de subliniat este că aşa cum a demonstrat şi studiul realizat de B.
Davidson-Arad, prezentat anterior, nu gradul de dezorganizare sau organizare familială este
important, ci climatul familial, care poate fi conflictual atât în familiile organizate, cât şi în cele
dezorganizate, iar această coflictualitate are efecte negative asupra dezvoltării personalităţii
copiilor.
C. Climatul familial hiperautoritar

Atitudinea autoritară a fost descrisă în cadrul stilurilor parentale, atât în concepţia lui R.
Edwards, cât şi în concepţia lui Marisol Alarcon, care a urmărit în mod deosebit influenţa stilului
parental asupra dezvoltări cognitive a copilului.
Având în vedere concepţia lui A. Adler, în ceea ce priveşte climatul hiperautoritar, acesta
pune accentul pe relaţia mamă-copil, în formarea „sentimentului de comuniune socială”. Dacă acest
contact mamă-copil este prea slab, copilul va avea o impresie de ostilitate a vieţii, iar prin
experienţe ulterioare de acelaşi fel, îşi va face din aceasta o opinie, care va reprezenta firul
conducător al vieţii sale. Referitor la relaţia copilului cu tată, autorul afirmă că este deosebit de
nocivă impunerea autorităţii şi a principiilor de către acesta, într-un mod abuziv, întrucât se va
obţine doar o subjugare a copilului şi nu o colaborare din partea acestuia, pe linia formării
„sentimentului de comuniune socială”.
Atitudinea sau stilul autoritar poate fi adoptat de către un părinte sau de către ambii părinţi.
Severitatea excesivă a părinţilor impune copiilor un sistem mult prea rigid de reguli, un volum mare
de sarcini, care depăşeşte limitele psihologice şi psihofiziologice ale copiilor.
Referitor la această categorie a părinţilor, R. Vincent stabileşte următoarea clasificare:
• tatăl dominator, are o personalitate puternică, este exigent, ştie să se afirme. Pretinde
ascultare şi respect, se impune şi ca urmare copiii devin timizi, inhibaţi, dar se pot manifesta
20
Psihologia familiei
şi ca persoane rebele şi autoritare. Conflictele pot duce la ruptura bruscă a relaţiilor între
părinţi-copii;
• tatăl tiran îşi manifestă autoritatea în salturi, fiind de fapt o persoană timidă, slabă.
Izbucnirile sunt sporadice, generând copilului stări de inhibiţie, frică, instabilitate;
• tatăl neimplicat este veşnic într-o stare de renunţare, nu se implică în educaţia copiilor, nu îi
controlează. Lipsa controlului determină apariţia la copii a unor atitudini de non-conformare
faţă de reguli.
L. Berkowitz consideră că atitudinea tatălui tiranic duce la apariţia sentimentului de frustrare,
care va genera manifestări agresive. În general, acest tip de atitudine generează o agresivitate latentă
în cazul copiilor, care neputându-se manifesta în context familial, izbucneşte în diverse situaţii.
K. Wolf consideră că aceşti părinţi autoritari operează cu o imagine devalorizată a copilului,
el fiind un nedezvoltat (copilul-pitic) sau un sălbatic cu porniri necontrolate, care trebuie reprimate
(copilul-sălbatic) sau un copil care trebuie să fie modelat după dorinţele părinţilor (copilul-
marionetă).
Aceste divergenţe pot genera la nivel comunicaţional tipul de mesaj descris de Baetson, sub
denumirea de „dubla legătură”, care poate fi patogen în sine, ducând la structurarea personalităţii
într-o formă psihopată.
D. Climatul familial hiperpermisiv sau hiperprotectiv

Acesta presupune o exagerare în direcţia unei hiperprotecţii asigurate copilului, ceea ce nu
permite acestuia să se confrunte cu dificultăţile cotidiene. Rezultatul este o slabă toleranţă la
frustrare, copilul dorind totul „aici şi acum”, nesupunere faţă de reguli, supravalorizarea imaginii
personale. Exacerbarea acestor trăsături egoiste poate duce la manifestări delincvente. Acest tip de
climat corespunde stilului parental permisiv sau „laissez-faire”.
Concepţia lui A. Adler privitor la delincvenţi este că aceştia sunt lipsiţi de sentimentul de
„comuniune socială”, care „aproape întotdeauna este reductibil la răsfăţul din copilărie sau la
dorinţa fierbinte de a fi răsfăţat şi de a fi scutit de imperativele vieţii” (Adler,A, 1995). În căutarea
rădăcinilor sentimentului de comuniune socială, Adler se opreşte la imaginea maternă, care
reprezintă „ghidul primordial” în această direcţie. „Acolo unde mama revarsă o afecţiune cu totul
exagerată şi face pentru copil de prisos colaborarea în ţinută, acţiune şi probabil şi în vorbire,
copilul va fi mai degrabă înclinat să se dezvolte în mod parazitar (exploatator)şi să aştepte totul de
la ceilalţi” (Adler,A, 1995). Un astfel de copil, axat pe iubirea de sine, va dezvolta tendinţe egoiste,
nevoia de a fi mereu în centrul atenţiei, dorinţa de a-i subjuga pe cei din jurul său, hipersensibilitate,
neastâmpăr, înclinaţie spre erupţii emoţionale, împiedicându-se astfel dezvoltarea sentimentului de
comuniune socială şi năzuinţa spre colaborare. „Răsfăţaţii se vor izbi de rezistenţa de nebănuit a
unei lumi care râvneşte după solidaritate şi colaborare. Deposedaţi de iluziile lor, ei îi vor
învinovăţii pe ceilalţi şi vor vedea peste tot în viaţă numai principiul duşmăniei” (Adler,A, 1995).
Suferind un şoc, ei vor resimţi efectele atât pe plan psihic, cât şi pe plan somatic, retrăgând-şi
radical sfera de acţiune, corespunzător cu complexul lor de inferioritate. În cazul unei situaţii
neconfortabile se vor abate cu uşurinţă în domeniul a ceea ce este dăunător din punct de vedere
social, devenind criminali, sinucigaşi, alcoolici sau perverşi.
R. Vincent face referire în tipologia sa la imaginea „tatălui-bomboană”, care nu impune
limitări copilului, nu efectuează nici un control asupra acestuia, determinând o slabă toleranţă la
frustrare din partea copilului. Imaginea mintală cu care operează astfel de părinţi este „copilul
idol”, care este pur, inocent, perfect şi „copilul rege”, ale cărui dorinţe sunt porunci şi care este
mereu în prim plan.
O mare parte a delincvenţilor provin din familii cu un astfel de climat, precum şi din familii
cu un climat autoritar.
21
Psihologia familiei
E. Divergenţa modelelor educative

Divergenţa de opinii între părinţi privind modul de aplicare al sancţiunilor şi al
recompenselor privind regulile pe care ar trebui să le respecte generează confuzie. Poziţiile
divergente ale părinţilor pot acţiona ca factori de dezechilibrare în dezvoltarea personalităţii
copilului, acţionând ca factori predispozanţi ai delincvenţei (R. Vincent).
M. Reuther stabileşte zece principii educaţionale (1997) în vederea educării corespunzătoare
a copiilor:
1. Atenţie. Toţi copiii au n mod regulat nevoie de atenţie. Este necesar ca ambii părinţi să fie
„disponibili emoţional”; acest aspect reprezintă cheia unei stime de sine crescute;
2. Înţelegere. Copiii trebuie să fie educaţi cu răbdare, compasiune, dar cu fermitate, pentru a
asigura sănătatea emoţională, astfel încât atunci când vor fi într-o situaţie conflictuală să nu
reacţioneze agresiv;
3. Exprimarea afecţiunii. Exprimarea afecţiunii şi a entuziasmului părintesc asigură hrănirea
emoţională a copilului, determină dezvoltarea stimei de sine, stimulează creşterea numărului de
noi conexiuni neuronale în arii importante ale creierului;
4. Incluziune. Un ataşament corespunzător în copilărie, îl învaţă pe copil să se simtă inclus şi să
simtă valoarea grupului (în primul rând sistemul familial), să aibă sentimentul de compasiune
faţă de alţii, să fie responsabili;
5. Validare. Studiile demonstrează că toate tipurile de emoţii, chiar şi cele negative, joacă un rol
important în ceea ce priveşte sănătatea emoţională. Prin urmare, copiilor trebuie să li se valideze
toate emoţiile, Respingerea anumitor emoţii ale copiilor (de exemplu, exprimarea furiei) le
poate cauza acestora probleme în ceea ce priveşte maturizarea afectivă. Dimpotrivă, exprimarea
adecvată a emoţiilor îi va ajuta pe copii să devină empatici faţă de nevoile altora;
6. Structură. Copiii care beneficiază de un mediu structurat, plin de compasiune şi securitate
emoţională au şanse bune să îşi dezvolte încrederea în sine, simţul apartenenţei. Părinţii are au
flexiblitatea în a fixa limite pe parcursul procesului de maturizare al copiilor, le oferă acestora
posibilitatea de a-şi forma limite psihice şi fizice solide, dar şi flexibile. Într-un sistem familial
permisiv, stima de sine a copilului poate să sufere din cauza lipsei sentimentului de securitate,
pe care l-ar crea un sistem de reguli şi limite bine definite. Într-un sistem familial rigid, agresiv,
stima de sine de sine a copiilor poate suferi din cauză că nu li se dă destul „spaţiu psihologic”
pentru a învăţa cum să se descurce prin propriile abilităţi. Un mediu echilibrat, cu limite definite
şi care nu sunt rigide, corecte, de bun simţ, neopresive şi negociabile este ceea ce pare să aibă
cel mai bun efect asupra dezvoltării stimei de sine a copiilor şi asupra dezvoltării emoţionale;
7. Modelare. Cea mai bună modalitate de a forma copiilor o sănătate emoţională este de a o
modela. Este foarte important, în acest context, evitarea mesajelor contradictorii („dubla
legătură”);
8. Împărţirea puterii. Orice copil sănătos emoţional îşi negociază cu părintele spaţiul personal,
pentru a câştiga cât mai multă libertate. Aceasta este o exprimare adecvată a nevoii de
independenţă, pe care o vor manifesta la maturitate. Împărţirea puterii este o metodă de învăţare,
care oferă copiilor „alegeri structurate”, ca o modalitate de a-i ghida în procesul de extindere a
limitelor fizice şi psihice;
9. Expectaţii înalte. Pentru a-şi dezvolta abilităţile emoţionale şi cognitive necesare este esenţial ca
un copil să îşi dezvolte trăsăturile psihologice necesare atingerii scopului, precum şi o motivaţie
adecvată. De aceea, este necesară menţinerea unor performanţe ridicate, dar care să nu
depăşească posibilităţile copilului.
10. Dezvoltarea personală. Înseamnă că acceptând faptul că toate fiinţele umane sunt predispuse
căderilor, singurii care au succes în viaţă (personal şi profesional) sunt cei echilibraţi emoţional.
În plus, dezvoltarea personală a părinţilor prin educaţie, privind nevoile de dezvoltare ale
copiilor, le permite acestora să împartă sănătatea emoţională de nivel înalt cu ei.
22
Psihologia familiei
Curs 4
Evaluarea modelelor educaţionale familiale. Comunicarea intra-familială
1. Evaluarea modelelor educaţionale familiale
Chestionar pentru măsurarea modelelor parentale de educare (EMBU)

Autorul acestui chestionar este medicul psihiatru Carlo Perris (şi colaboratorii săi: L.
Jacobsson, H. Lindstrom, L. von Knorring, H. Perris), de origine italiană, chestionarul fiind finalizat
în 1980. Prescurtarea EMBU provine de la denumirea chestionarului în limba suedeză, şi anume:
„Egna Minnen as Barndoms-Uppfostran”. Proba urmăreşte să releve modul în care adulţii au
perceput educaţia parentală la vârsta copilăriei.
Versiunea în limba română este o traducere şi adaptare după versiunea inventarului în limba
engleză şi olandeză, adaptare realizată de dr. R. Vraşti, Spitalul de Psihiatrie Jebel, Timiş, 1990.
Inventarul este format din 81 de itemi, subiecţii având patru variante de răspuns:
„niciodată”, „rareori”, „deseori”, „întotdeauna”, răspunsurile fiind date separat pentru mamă şi
pentru tată.
Cotare
Cotarea inventarului este de forma scării Likert, cu patru variante: 1, 2, 3, 4, la anumiţi itemi
(indicaţi) scorul fiind inversat: 4, 3, 2, 1.
Interpretare
Inventarul permite evaluarea modelelor parentale educaţionale, oferind 14 asemenea modele
posibile, şi anume: modelul abuziv, privativ, punitiv, umilitor, rejectiv, supraprotectiv,
supraimplicat, tolerant, afectuos, orientat spre performanţă, generator de culpabilitate, favorizant
pentru ceilalţi din fratrie, favorizant pentru subiect.
Fiecărui din cele 14 modele îi corespunde un anumit număr de itemi indicaţi, permiţând
acumularea unui punctaj.
Fiecare întrebare vizează un răspuns pentru mamă şi unul pentru tată, permiţând deci
evaluarea acestor modele parentale separat pentru fiecare dintre părinţi.
În 1983, W.A. Arrindell şi colaboratorii săi (P.M.G. Emmelkamp, E. Brilman, A. Monsma)
au extras prin analiză factorială trei factori: rejecţia, căldura emoţională, supraprotecţia. Într-un
studiu cross-cultural, aceşti factori au fost găsiţi invarianţi în diferite culturi (Ungaria, Germania,
Suedia, Italia – C. Perris, M. Eisemann, S. Lindgren, J. Richter, R. Vraşti, 1990), ceea ce permite
posibilitatea de generalizare a acestora. Numai aceste trei modele parentale ne vor interesa în
cercetare, fără a mai detalia în funcţie de modelele subcomponente ale acestora. Modelul bazat pe
căldura emoţională a fost intitulat, de autori, „model parental A”, cel bazat pe supraprotecţie,
„model parental B”, iar cel bazat pe rejecţie, „model parental C”.
Etalonare
Chestionarul a fost etalonat pe populaţia românească în 1990, de către dr. Radu Vraşti,
Spitalul de Psihiatrie Jebel, care a comparat trei grupuri de subiecţi: primul format din 40 subiecţi
adulţi diagnosticaţi ca alcoolici, al doilea grup format din 83 subiecţi cu diagnosticul de tulburare
depresivă şi al treilea grup, de control, format din subiecţi sănătoşi, normali, în număr de 129. A
fost calculată media şi abaterea standard pentru fiecare dintre cele trei grupuri, pentru cele trei
modele parentale, generator de căldură emoţională (A), supraprotectiv (B) şi rejectiv (C), separat
pentru mamă şi pentru tată. Comparaţiile între grupuri, realizate cu ajutorul Testului U (Mann-
Whitney) au evidenţiat diferenţe semnificative între cele trei grupuri, pentru fiecare model, pentru
modelul matern şi pentru cel patern, la un prag de semnificaţie mai mic decât 0,01.
23
Psihologia familiei
2. Comunicarea intra-familială
N. Mitrofan şi I. Mitrofan (1996) stabilesc „indicatorii subiectivi” ai calităţii vieţii familiale:

• climatul socio-afectiv;
• „bunăstarea sexuală”;
• autenticitatea şi completitudinea comunicării între parteneri şi copiii lor;
• păstrarea unui echilibru dinamic între fuziune şi autonomie psihologică;
• fluenţa graniţelor intergeneraţionale;
• coerenţa şi consensul modelelor de rol conjugal şi parental oferite copiilor în procesul de
educaţie;
• gradul de confort şi securizare psihică, rezultat din sentimentul apartenenţei familiale;
• sănătatea psihică şi somatică a membrilor familiei;
• capacitatea de păstrare şi transmitere a modelelor spiritual valorice, pozitive, prosociale.
Dintre toţi aceşti indicatori, printre cei mai importanţi ni se pare a fi comunicarea în cadrul
familiei, de aceea îi vom acorda o mai mare atenţie. Aceasta, întrucât comunicarea este unul dintre
instrumentele principale în dezvoltarea structurii şi a relaţiilor de rol familial. Un stil defectuos de
comunicare poate antrena o serie de disfuncţionalităţi în cadrul familiei.
J. Risjin şi E.E. Faunce (1972) stabilesc indicatorii pentru evaluarea stilului şi calităţii
comunicării intra-familiale:
• claritatea elocuţiunii;
• schimbările de subiect;
• raportul între acord şi dezacord;
• intensitatea (exprimarea adecvată a afectelor, nevoilor etc.);
• semnificaţia din punctul de vedere al relaţiei;
• ordinea schimburilor verbale;
• angajarea, implicarea;
• respectarea promisiunilor;
• configuraţia secvenţială a comunicării.
Referitor la stilurile de comunicare în cadrul familiei, J.F. Perez (1969, 1978) stabileşte
următoarea clasificare:
1. înţelegerea, presupune un consens între mesajul emis şi conţinutul emoţional, în sensul
autenticităţii. Raţionamentul cognitiv şi trăirea emoţională sunt axate pe satisfacerea
nevoilor de bază ale familiei şi susţinerea emoţională. Este cel mai bun mijloc de stabilire al
echilibrului emoţional. Este cel mai bun mijloc de stabilire a echilibrului interpersonal;
2. dezaprobarea se manifestă sub forma blamării, criticii etc. În general, este vorba despre o
stimă de sine scăzută corelată cu nevoia de prestigiu. De foarte multe ori acest tip de
comunicare este întreţinută de un alt membru al familiei, care manifestă nevoia de a fi
dominat, apărând astfel un cuplu sado-masochist, cu o mare rezistenţă în timp şi cu grad de
patogenie crescut, în special pentru echilibrul psihic individual;
3. supunerea este caracteristică persoanelor dominate de complexe de inferioritate, sentimente
de vinovăţie etc. Acest model este, de asemenea, patogen în cadrul familiei, putând antrena
comportamente similare la restul membrilor sau dimpotrivă, opuse, de tip dominator;
4. intelectualizarea este foarte puţin stimulativă pentru aproprierea dintre membrii familiei,
fiind nefavorabilă evoluţiei raporturilor dintre aceştia, ducând la răcirea climatului afectiv;
5. indiferenţa, care se manifestă în special prin tăcere, urmărind evitarea conflictului, care se
menţine astfel în stare latentă.
În legătură cu aceste stiluri, D.D. Jackson (1968) descrie patru tipuri de relaţii de
comunicare în familie:
• stabilă-satisfăcătoare, bazată pe înţelegere;
• instabilă-satisfăcătoare;
• instabilă-nesatisfăcătoare, bazată pe concesivitate reciprocă, ducând la apariţia unor conduite
dezadaptative;
24
Psihologia familiei
• stabilă-nesatisfăcătoare, bazată pe tăcere şi ignorare; astfel de familii sunt foarte rigide.

În cadrul orientării sistemice se vorbeşte despre comunicare funcţională şi comunicare
disfuncţională, în cadrul familiei. Caracteristicile celor două tipuri de comunicare sunt prezentate în
tabelul următor:
COMUNICAREA FUNCŢIONALĂ COMUNICAREA DISFUNCŢIONALĂ
- claritatea mesajului; - mesaje confuze;

- coerenţă între verbal şi non-verbal; - discordanţă între verbal şi nonverbal;
- congruenţa mesajului între diferite nivele (sub- - incongruenţa comunicării între membrii
sisteme) ale familiei; familiei;
- capacitatea de metacomunicare; - incapacitate de metacomunicare;
- fiecare membru are capacitatea de a negocia - conflictul este trăit ca negativ, lipseşte
conflictul (are o valenţă pozitivă); capacitatea de a găsi strategii de negociere;
- definiţia relaţiei în sistem este clară. - definiţia relaţiei în sistem este neclară.
Un tip aparte de comunicare intra-familială, cu un potenţial deosebit de patogen pentru

membrii familiei, în special pentru copii este dubla legătură. Acest tip de comunicare a fost descris
de Baetson în 1966 şi presupune existenţa următoarelor elemente:
• două persoane sau mai multe, dintre care una este victimă;
• experienţă care se repetă;
• injoncţiune primară negativă;
• injoncţiune secundară, care o contrazice pe prima la un nivel mai abstract (nonverbal,
paraverbal;
• injoncţiune negativă, terţiară, care interzice victimei să scape din situaţie;
• persoana respectivă a învăţat să trăiască într-un univers determinat de „dubla legătură” şi un
singur element din cele de mai sus este suficient pentru a declanşa reacţia emoţională.
Copiii care provin din familii cu un astfel de tip de comunicare sunt vulnerabile din punct de
vedere psihic, putând evolua după un model nevrotic sau chiar schizofrenogen (este susţinută chiar
ideea unei mame „schizofrenogene” în familia pacienţilor schizofreni, care ar utiliza un astfel de tip
de comunicare). Şi în cazul comportamentului de factură psihopată s-a emis ideea unei „duble
legături”, clivate între mamă şi tată, ducând la emiterea unor mesaje reciproc contradictorii
(Ferrera, 1960), care duc la crearea confuziei.
25
Psihologia familiei
Curs 5
Violenţa intra-familială
1. Definirea violenţei intra-familiale şi principalele caracteristici ale acesteia; forme ale

violenţei intra-familiale
Vom începe cu prezentarea unor date statistice oferite în 1994 de Biroul Statistic de Justiţie
SUA. Studiul realizează o comparaţie privind victimizarea copiilor în anul 1987 şi 1992. Datele
arată că în 1992 au fost comise 1,55 infracţiuni violente contra copiilor cu vârste între 12-17 ani,
ceea ce presupune o creştere cu 23,4% faţă de anul 1987. În 1987 1 din 17 minori erau victima unei
infracţiuni violente, până în 1992 această cifră a crescut ajungând la 1 din 13.
Chester, fără a lua în considerare violenţa intrafamilială ascunsă oferă o frecvenţă de 1-5%
(maxim 15%), pe când Blumerg relevă, în SUA, că 84-97% dintre americani utilizează pedeapsa
fizică pentru copii, 20-40% dintre omoruri sunt casnice şi 17-40% dintre familii se destramă prin
divorţ.
Realizând o analiză comparativă asupra formelor violenţei intra-familiale în anii 1989 şi
1990, la noi în ţară, G. Scripcaru, P. Boişteanu, C. Scripcaru, V. Astărăstoae, V. Chiriţă
înregistrează 57 omoruri, dintre care 23 ale soţului asupra soţiei, 11 ale tatălui asupra fiului, 4 ale
fiului faţă de mamă, 2 ale ginerelui faţă de soacră, 2 ale fratelui faţă de frate şi unul al socrului faţă
de ginere. În 1990, din cele 64 cazuri de omor intra-familial, 18 au fost ale soţului contra soţiei, 9
ale fiului faţă de tată, 7 ale soţiei faţă de soţ, 6 ale tatălui faţă de fiu, câte 3 ale fiului faţă de mamă,
nepotului faţă de bunică, ginerelui faţă de soacră şi câte unul al nepotului faţă de bunic, nurorii faţă
de soacră, fratelui faţă de frate.
Violenţa, în sens generic, semnifică utilizarea forţei şi a constrângerii de către un individ,
grup sau clasă socială, în scopul impunerii voinţei asupra acestora (Rădulescu, 1993). Din punct de
vedere juridic, violenţa presupune folosirea forţei fizice sau a mijloacelor persuasive pentru a aduce
prejudicii unor bunuri sau o vătămare integrităţii unei persoane.
Din perspectivă generală, violenţa poate fi clasificată în:
• violenţă expresivă, care se manifestă într-o formă explozivă, ca urmare a unei capacităţi
inadecvate de autocontrol, fără ca actul violent să aibă un scop. Unii autori (L. Berkowitz)
consideră acest tip de violenţă ca fiind extrem de rar;
• violenţa instrumentală, presupune control, în vederea atingerii unui scop, actul violent având
întotdeauna la bază o motivaţie în obţinerea unui rezultat.
Violenţa intra-familială reprezintă „orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată
împotriva unui membru al căminului familial, unei rude de sânge sau contra altor persoane din
mediul familial” (Correctional Service Canada, 1988). Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea
Criminalităţii din România defineşte violenţa intra-familială ca reprezentând: „utilizarea
constrângerii fizice sau emoţionale asupra unui alt membru al familiei, în scopul impunerii puterii şi
a controlului asupra acestuia” sau „ansamblul conflictelor din grupul familial, care au ca efect
maltratarea partenerului sau a copilului” (Rădulescu, M.S., 2001). Aceeaşi sursă stipulează că
violenţa în cadrul familiei nu include doar violenţa fizică, ci şi cea sexuală, psihologică, violenţa
verbală şi cea economică.
În cadrul familiei violenţa este îndreptată în special asupra copiilor, asupra soţiei şi asupra
persoanelor în vârstă. Violenţa comisă asupra soţiei generează un climat conflictual, care se
repercutează asupra evoluţiei ulterioare a copiilor, dar ceea ce ne interesează în această lucrare este
mai ales, situaţia de victimizare a copilului în mediul familial.
26
Psihologia familiei
I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998) stabilesc două forme de violenţă familială şi anume:

• violenţa familială cronică, în registru moderat, disimulată , datorită unor norme şi patternuri
educaţionale; acest tip de violenţă este recunoscut de către membrii familiei doar în
momente critice sau ca urmare a instalării invalidante a unor afecţiuni psihogene sau
psihosomatice;
• violenţa familială explozivă, în registru acut, cu impact medico-legal, care de regulă
determină sechele neuropsihice sau psihotraumatice, ducând la apariţia unor
comportamente, uneori cu impact psihopatologic.
M. Strauss (1980) distinge două tipuri de violenţă:
• violenţa normală, care se bazează pe aprobarea socială;
• violenţa abuzivă, care se referă la acte cu un grad de risc ridicat privind uciderea sau rănirea
victimei, acte care sunt reprobate din punct de vedere social.
2. Abuzul intrafamilial
„Abuzul desemnează folosirea excesivă, fără măsură a unor prerogative, în aşa fel, încât
actul respectiv devine o faptă ilegală” (Rădulescu, M.S., 2001).
Deşi costul individual, familial şi societal al maltratării copiilor nu este suficient recunoscut
de către societatea noastră, totuşi maltratarea este asociată cu multiplele sale consecinţe negative.
Krugman (1992) consideră că abuzul fizic şi sexual drept agenţi etiologici majori în
comportamentul inadecvat, uneori antisocial al tinerilor. De exemplu, abuzul sexual, include printre
consecinţe activitatea sexuală prematură sa inadecvată, riscul gravidităţii timpurii, depresia,
tentative de suicid, anxietate cronică, tulburări de identitate sexuală, alcool sau consum de droguri,
delincvenţă. Pentru abuzul fizic consecinţele cele mai probabile sunt: anxietate generalizată,
depresie, tulburări de comportament, dificultăţi şcolare, insomnii, consum de droguri,
comportament autodistructiv, ideaţie şi comportament suicidar, violenţă contra părinţilor, tulburări
ale apetitului, comportament agresiv.
Abuzul poate avea mai multe forme:
1. Abuzul fizic se referă la utilizarea excesivă a forţei din care pot să rezulte vătămări corporale ca:
vânătăi, arsuri, tăieturi sau vătămarea organelor interne.
2. Abuzul sexual include contactul sexual cu un copil sau adolescent care apare în interiorul unei
relaţii care este exploatativă datorită diferenţei de vârstă sau putere sau datorită unei relaţii cu o
persoană dependentă; forţa fizică poate sau nu să fie prezentă.
Sedlak şi Broadhurst (1996) oferă o definire mai specifică a abuzului sexual în Al Treilea Index
privind Studiul Copiilor Abuzaţi sau Neglijaţi (NIS-3). Aceştia definesc abuzul sexual ca fiind o
acţiune condusă sau permisă de un adult sau un adolescent care are copilul în îngrijire sau un
înlocuitor al părintelui în una sau mai multe de trei categorii:
• penetrările peniene orale anale sau genitale sau alte penetrări de altă natură anale sau
genitale;
• molestare cu contact genital, acte care se desfăşoară în timpul contactului genital fără
intromisiune;
• alte⁄necunoscute abuzuri, acte nespecificate care nu includ contacte genitale (expunere
indecentă, utilizarea copiilor în producerea actelor pornografice) sau supraveghere voit
inadecvată a activităţii sexuale a copiilor.
3. Abuzul emoţional este definit printr-o comunicare susţinută, repetitivă, inadecvată care produce
suferinţă emoţională exprimată prin frică, umilinţă, disperare, tristeţe şi tulburări în procesul de
dezvoltare care include arii ca: inteligenţă, memorie, moralitate, atenţie, imaginaţie (O′Hagan,
1995). Maltratarea emoţională şi psihologică nu este numai un eveniment negativ, ci un patern
al unui comportament ce include acte ca: rejectare, izolare, terorizare, ignorare şi corupere.
4. Neglijarea presupune eşecul persoanei responsabile sau a instituţiei responsabile pentru a
asigura îngrijirea bazală necesară copilului pentru a supravieţui şi pentru a se dezvolta normal.
27
Psihologia familiei
Această îngrijire include: mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, educaţie, îngrijire medicală,

disciplină şi un mediu sigur şi afectiv.
• Neglijarea fizică de către un părinte este clasificată în NIS-3 în şapte tipuri specifice:
o refuzul asistenţei sanitare;
o întârzierea acordării asistenţei sanitare;
o abandon;
o alungarea de acasă;
o alte probleme legate de custodie ca aceea de a lăsa copilul cu alţii pentru o
perioadă lungă de timp din cauza lipsei de implicare în creşterea copilului;
o alte neglijări fizice ca hrănire inadecvată sau igienă inadecvată.
• Neglijarea emoţională este clasificată în NIS-3 în următoarele tipuri:
o afecţiune inadecvată;
o violenţă domestică extremă sau cronică, în prezenţa copilului;
o consum de droguri sau alcool;
o alte comportamente neadaptative (delincvenţă);
o refuz sau întârziere în acordarea îngrijirii pentru problemele psihice;
o alte neglijări emoţionale.
• Neglijarea educaţională, care este identificată separat în NIS-3 presupune:
o neînscrierea copilului la şcoală;
o eşuarea în a-i acorda copilului educaţie specială în funcţie de cerinţe.
Abuzul şi neglijenţa copiilor necesită o atenţie deosebită, fiind necesară o diferenţiere între
abuzul asupra copiilor şi cel asupra adolescenţilor, ca urmare a diferenţelor în ceea ce priveşte
particularităţile de vârstă, ca urmare a unei diferenţe în ceea ce priveşte dezvoltarea fizică, psihică,
emoţională.
Kari Killen realizează o corelaţie interesantă între anumite caracteristici ale copilului şi
abuzul comis asupra acestuia. Un prim aspect avut în vedere, în acest sens, se referă la diferenţele
temperamentale existente între noii-născuţi. Middlemore (1984) clasifică, din punct de vedere
temperamental, noii născuţi în: copilul „hipersensibil”, copilul „placid” şi copilul „nuanţat”.
Thomas (1968) realizează o nuanţare a acestei clasificări, privind axul relaţiei mamă-copil şi
vorbeşte despre: „copilul dificil”, „copilul de care te poţi apropia cu greutate”, „copilul cuminte”.
„Copilul cuminte” are o constelaţie temperamentală bazată pe regularitate, reacţii pozitive faţă de
stimulii noi, adaptabilitate la schimbări, intensitate moderată a reacţiilor. „Copilul dificil” prezintă
funcţii biologice neregulate, prezintă reacţii refractare, se adaptează greu sau deloc la schimbări,
reacţiile sunt negative şi intense. Este uşor de dedus, în această concepţie, că un copil cuminte oferă
sentimentul satisfacţiei părinţilor săi, iar un copil dificil poate genera sentimentul eşecului pentru
părinţi, ceea ce poate da naştere unui cerc vicios: părinţii reacţionează în mod negativ la reacţiile
copilului, iar copilul înregistrează atitudinea părinţilor, devine mai dificili, întărind astfel reacţiile
negative ale părinţilor săi. Ogden (1990) consideră că există unii copii, cu temperament „bun”, care
sunt capabili să fie imuni la tarele psiho-sociale. Werner şi Smith (1982) au observat că acei copii
care nu au creat probleme ca bebeluşi sunt mai rezistenţi la stres.
Un alt aspect avut în vedere este prematuritatea, găsindu-se că există o strânsă relaţie între
greutatea scăzută la naştere, prematuritate şi predispunerea la abuz. Aceasta deoarece un astfel de
copil poate fi perceput în sensul de copil „dificil”, după clasificarea lui Thomas. Prematuritatea
copilului devine un factor de risc mai ales când familia se caracterizează prin probleme speciale ca:
retardul de dezvoltare, imaturitate, abuzul de droguri sau alcool, probleme de natură emoţională,
care determină o toleranţă scăzută la frustrare a părinţilor.
Dizabilităţile copilului, emoţionale sau fizice pot fi factori provocatori ai situaţiei abuzive
(Benedict, 1990). Aceşti copii sunt predispuşi în special abuzului pasiv, care implică neglijare şi
lipsa tratamentului medical. Ammerman, Hasselt şi Hussen (1988) au demonstrat că există o
reprezentare superioară a copiilor cu dizabilităţi în rândul copiilor abuzaţi.
28
Psihologia familiei
Faţă de situaţia de abuz, copilul poate avea reacţii diferite, poate dezvolta modalităţi diferite
de coping. K. Killen face o descriere a acestora, stabilind principalele modalităţi în care copilul
maltratat poate reacţiona:
• Percepţia împrejurimilor. Acest aspect vizează formarea sentimentului de încredere sau
neîncredere faţă de mediu. Copilul supus maltratării va dezvolta un sentiment de ataşament
nesigur faţă de părinţi şi va avea dificultăţi în stabilirea încrederii în ceilalţi, îşi va crea o
imagine negativă despre sine şi despre lume, dezvoltarea sa va fi inhibată. În aceste cazuri
egoul copilului va încerca să dezvolte diverse mecanisme defensive, atât faţă de realitatea
externă, cât şi faţă de cea internă.
• Probleme de dependenţă. Maltratarea determină satisfacerea inadecvată a trebuinţelor
copilului, ceea ce va genera dependenţă din partea acestuia. Probleme de dependenţă se pot
manifesta în două modalităţi: dependenţă deschisă şi dependenţă defensivă. Dependenţa
deschisă se manifestă prin tendinţa spre contacte fizice, dorinţa de a fi în centrul atenţiei,
dorinţa de a a-i domina pe ceilalţi etc. Dependenţa defensivă se manifestă prin independenţă
excesivă, retragere emoţională faţă de adulţi.
• Reacţii de suferinţă la separare. Se caracterizează prin stări depresive instalate în momentul
separării copiilor de părinţi (Spitz, Bowlby). Robertson (1967) descrie trei tipuri de reacţii
care pot să apară la copiii aflaţi în situaţia de maltratare: protest, disperare, negare. Copiii
abuzaţi pot dezvolta, în compensare, simptome cum ar fi anxietate şi comportamentul
regresiv. Faţă de anxietate, copiii pot reacţiona în două modalităţi: fie alungând propriile
trăiri şi redefinind situaţia în care se află, fie răspunzând prin manifestări agresive, acesta
reprezentând modelul pe care l-au interiorizat. Nu toţi copiii devin în mod deschis agresivi.
Unii interiorizează anxietatea şi agresivitatea, devenind autodistructivi, deprimaţi, pasivi,
pot dezvolta boli psihosomatice sau pot avea un comportament suicidal.
• Disocierea. Este folosită ca mecanism defensiv pentru a se proteja de consecinţele psihice
ale traumelor suportate (Putman, 1993). Disocierea şi negarea permit copilului să se
elibereze de simptomele şi amintirile abuzului (amnezia poate fi totală sau parţială). Copilul
poate dezvolta stări asemănătoare transei, tulburări ale percepţiei de sine, schimbări de
neînţeles ale comportamentului. Într-o formă extremă poate apărea o stare disociativă,
caracterizată prin prezenţa unor prieteni imaginari (Kluff, 1984) sau poate să apară
tulburarea personalităţii multiple, care este o tulburare a percepţiei de sine într-o formă
accentuată (Fine, 1998).
• Deprimarea. Copiii maltrataţi îşi comunică suferinţa printr-o pasivitate fizică şi printr-o
stare de tristeţe, ei nu au energia necesară pentru a se comporta specific vârstei lor (să se
joace, să fie creativi etc.).
• Reacţii psihosomatice. Copii abuzaţi au o rezistenţă mult mai scăzută faţă de agenţii
patogeni, au o imunitate scăzută, fiind deseori bolnavi. Ei îşi comunică sentimentele de
neplăcere prin intermediul limbajului durerii şi prin diferitele simptome pe care le prezintă.
• Imaginea de sine – stima de sine. Construirea stimei de sine este legată de percepţia
copilului în familie, de către părinţi. Părinţii abuzatori îi comunică unui copil faptul că nu
este bun şi că este vinovat pentru ce i se întâmplă. Ca urmare, acesta va dezvolta o imagine
de sine distorsionată şi negativă şi o scăzută stimă de sine.
• Trăirea anxietăţii şi vinovăţiei – loialitatea şi păstrarea secretului. De cele mai multe ori
copilul de consideră culpabil de ceea ce i se întâmplă (mai ales în situaţia de abuz sexual),
preluând o mare parte din responsabilitatea faptei. Aceşti copii învaţă să ascundă ceea ce li
se întâmplă, ceea ce va genera un conflict emoţional insolvabil. Tăcerea copilului este
asigurată prin ameninţări şi prin provocarea sentimentului de vinovăţie de către adulţi.
• Întârzieri în dezvoltare. Copii abuzaţi pot prezenta retard în dezvoltarea neurologică,
cognitivă şi în dezvoltarea psihomotorie.
• Probleme de învăţare. Acestea apar ca urmare a dificultăţilor de concentrare a atenţiei,
precum şi datorită eventualelor întârzieri în dezvoltare. Pe de altă parte, aceşti copii sunt
marcaţi de o stimă de sine negativă şi se află în mare parte a timpului în situaţie defensivă.
29
Psihologia familiei
• Retardul mental. Apariţia acestuia poate fi cauzată de leziuni cerebrale (apărute în urma
abuzului), subalimentare, probleme de ataşament în timpul alăptării, abuz emoţional
continuu.
Strategiile de supravieţuire reprezintă modalităţi în care copilul reacţionează şi încearcă să
facă faţă situaţiei de ameninţare în cel mai bun mod posibil. Acestea depind de temperamentul,
dezvoltarea fizică şi vitalitatea copilului, putând fi constructive sau distructive. Grey şi Kempe
(1976) descriu două tipuri de strategii de supravieţuire folosite de copii în situaţia de maltratare:
• Adaptarea exagerată. Aceşti copii încearcă să îşi asume controlul atât asupra lor, cât şi
asupra celor din jur. Ei încearcă să evite furia celor din jur. Au o abilitate verbală forate bine
dezvoltată, pentru a distrage atenţia adulţilor (Chirstensen numeşte această strategie stupoare
verbală). Acest grup de copii poate fi împărţit în trei sub-grupuri: a) cei care îşi îndeplinesc
cu bine sarcinile, sunt activi şi înving; b) cei care adoptă un rol de îngrijitor; c) cei pasivi şi
retraşi;
• Strategia hiperactivă şi distructivă. Copiii care dezvoltă o asemenea strategie prezintă un
grad ridicat de agitaţie, au un comportament agresiv şi autodistructiv. Agresivitatea poate fi
generată de stimuli minori din mediu.
Christensen împarte strategiile în trei categorii:
• autocontrolul, strategii care sunt puse în funcţiune pentru a face copilul capabil să se
stăpânească sau să definească mai bine situaţia;
• control exterior, strategii prin care copilul introduce o forţă externă care să controleze
situaţia;
• controlul scăzut, absenţa strategiilor de modificare sau definire a situaţiei.
Reacţiile la victimizare ale adolescenţilor relevă următoarele aspecte:
• efectele neglijării adolescenţilor nu sunt specific cunoscute, dar se consideră că sunt similare
cu cele declanşate de abuzul fizic şi sexual;
• abuzul sexual are un impact deosebit asupra dezvoltării sinelui; violul comis de membrii
familiei are efecte negative asupra psihicului. Dezvoltarea emoţională, cognitivă şi socială
este afectată. Pot să apară probleme ca: depresie, tulburări de apetit, comportament violent
sau agresiv;
• studiile au demonstrat existenţa unei legături între expunerea la violenţă şi simptome
posttraumatice ca: anxietate, depresie, furie. Adolescenţii care au fost supuşi maltratării în
mod regulat prezintă pesimism, depersonalizare, neîncredere în viitor, dezvoltarea unor
atitudini fatalist, comportament agresiv şi antisocial.
• tulburarea de stres post traumatic se dezvoltă după o experienţă care cauzează o lezionare
fizică gravă. Evenimentul trebuie să fie suficient de serios pentru a cauza groază, frică
intensă, sentiment de neajutorare. Evenimentul continuă să fie retrăit, după consumare, sub
forma gândurilor intruzive, viselor, tendinţe subconştiente de a evita stimulii asociaţi
traumei, generând tulburări de somn, hipervigilenţă, furie, dificultăţi de concentrare.
30
Psihologia familiei
H. Saner şi P. Ellickson (1996) au realizat un studiu asupra factorilor de risc în apariţia

comportamentului violent la adolescenţi, pe un număr de 4500 subiecţi, relevând următoarele aspecte:
FACTORI DE EVENIMENTE FACTORI DE

FACTORI DE RISC
RISC % NEGATIVE ALE % % RISC AI %
COMPORTAMENTAL
DEMOGRAFICI VIEŢII MEDIULUI
Consum de
Infracţiuni fără
Bărbaţi 52 Separare, divorţ 8 18 droguri în cazul 25
violenţă
prietenilor
Consum de
Familii Delincvenţă
48 Recăsătorire 5 83 droguri în cazul 27
disturbate minoră
părinţilor
Slabă orientare
Venit scăzut 36 Moarte 5 Trafic de droguri 10 28
academică
Statut socio- Pierderea locului Consum de Religiozitate
25 10 57 23
economic scăzut de muncă droguri scăzută
Mobilitate Consum timpuriu Slab suport
24 43 32
ridicată de droguri parental
Abandon şcolar 13
Angajare cu
17
normă întreagă
A. Adler propune o clasificare a copiilor „greu educabili”, a căror caracteristică principală este
că sunt lipsiţi de „sentimentul de comuniune socială”, în: copii mai mult pasivi, care sunt leneşi,
indolenţi, supuşi, dependenţi, timizi, anxioşi şi copii mai activi, care sunt autoritari, nestăpâniţi,
nervoşi sau înclinaţi spre accese de furie, turbulenţi, violenţi etc. Conform autorului printre nevrotici
există un număr mai mare de copii pasivi, iar printre criminali un număr mai mare de copii activi.
Killen Heap (1988) stabileşte şapte funcţii de bază ale părinţilor, care sunt strâns legate una
de cealaltă şi se pot întrepătrunde până la un anumit grad:
1. Abilitatea de percepere a copilului în mod realist. Părinţii care îşi maltratează copilul au limitări
continue şi percepţie nerealistă asupra copilului. Percepţia este distorsionată, atribuindu-i-se
copilului calităţi şi motive pe care acesta nu le are: părinţii atribuie copilului propria lor
agresiune, ostilitate şi anxietate; părinţii atribuie copilului calităţi observate la persoanele cu
care au fost în relaţie şi care le-au produs sentimente negative (de exemplu, în cazul abuzului
sexual, copilul este perceput ca seducător şi ca purtând responsabilitatea şi vina pentru abuz).
Bowlby (1988), pe baza studiilor realizate, subliniază importanţa „răspunsului adecvat” al
părinţilor pentru ataşamentul copilului şi dezvoltarea sa ulterioară;
2. Abilitatea de a accepta că este responsabilitatea adulţilor să satisfacă nevoile copilului şi nu
invers. Părinţii în situaţie de maltratare au percepţii opuse şi nerealiste în ceea ce priveşte
nevoile pe care le are un copil. Ei aşteaptă să primească de la copil înţelegere, linişte ajutor, pe
care ei înşişi nu le-au primit în viaţă, realizând astfel o „parentificare” a copilului;
3. Abilitatea aşteptărilor realiste faţă de colaborarea cu copilul. În situaţiile de abuz fizic sau
emoţional, copilul este expus la cerinţe extrem de nerealiste şi de mari, determinând apariţia
unor sentimente de frustraţie pentru părinţi, care se vor răzbuna pe copil, generând acestuia
sentimentul de eşec şi de rejecţie;
4. Abilitatea de a se angaja pozitiv în interacţiunea cu copilul. În familiile în care copilul este
abuzat sau neglijat se observă două modalităţi diferite privind angajamentul părintelui faţă de
copil: angajamentul negativ (respingere, critică, pedepse), care se întâlneşte în situaţii de abuz
fizic, emoţional, sexual şi lipsa de angajament, care apare în situaţii de neglijare;
5. Abilitatea părinţilor de a avea o relaţie empatică cu copilul. Empatia este un proces cognitiv şi
emoţional, care constă din trei elemente (Letournan, 1981):
a. abilitatea de a diferenţia şi a da nume gândurilor şi sentimentelor unei alte persoane;
b. abilitatea de a prelua rolul altuia, din punct de vedere mintal, de a se pune în locul altei persoane;
31
Psihologia familiei
c. abilitatea de a răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane.

Părinţii abuzatori nu manifestă această empatie faţă de copil, fie datorită faptului că au fost ei
înşişi abuzaţi, fie datorită faptului că nu pot face faţă stresului şi îi folosesc pe copii ca pe
supape de descărcare;
6. Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului, înaintea celor proprii.
Aceste nevoi au în vedere respectarea caracteristicilor specifice vârstei şi stadiului de dezvoltare
al copilului;
7. Abilitatea de a-şi înfrâna propria durere şi agresivitate, fără a o răsfrânge asupra copilului. Se
referă la faptul de a tolera conflictele şi frustrarea, care au un rol decisiv în rolul părintesc.
Aceste funcţii parentale pot fi afectate în mod negativ de anumite dimensiuni ale
personalităţii părinţilor şi anume (Killen Halp, 1988):
• Imaturitatea. Acest concept este central în cauzalitatea maltratării, afectează cel mai
puternic funcţiile părinteşti (Evans, 1980; W.Cook, 1983). Această imaturitate se
caracterizează prin: egocentrism, dependenţă, dominarea impusurilor care se cer satisfăcute
imediat. Lipsa abilităţii de a gândi în perspectivă etc. Aceşti părinţi dezvoltă relaţii de
exploatare, concurează cu proprii copii în câştigarea atenţiei celor din jur. Există o
diferenţiere între imaturitatea primară, care se referă la părinţii care nu au acţionat niciodată
matur şi imaturitate secundară, termen folosit pentru părinţii care anterior au avut o
comportare de nivel matur, dar anumiţi factori de stres au dus la forme de comportament
care caracterizează imaturitatea primară.
Referitor la imaturitate, Polansky (1977) distinge între „mame apatice şi inutile” şi „mame
conduse de impuls”. Pentru a le descrie pe primele, autorul foloseşte sintagma de „lipsă de
voiciune emoţională”, ele sunt marcate de stări depresive, anxietate, dependenţă etc.
Mamele care intră în a doua categoria sunt chinuite de nelinişte, agitaţie, incomoditate şi pot
avea o caracteristică agresivă şi persistentă.
• Probleme emoţionale. În această categorie sunt incluse o serie de simptome diferite ca grad
şi perioade de manifestare: anxietate, stări depresive, stări coercitive, necontrolabile,
agresiune, comportament suicidal, trăsături paranoice. De asemenea, tot în această categorie
se integrează: sindromului stresului posttraumatic, revenirea unei traume petrecute înainte
prin coşmar, delir, nesomn, depresie, teamă, vinovăţie, neîncredere. Această stare apare la
părinţii care au fost expuşi abuzului sexual. Killen Heap realizează o diferenţiere între:
o Probleme emoţionale situaţionale, atunci când ieşirile emoţionale se manifestă în crize
şi în perioade vulnerabile;
o Probleme moderate emoţional, când aceste probleme disturbă funcţionarea doar până
la un anumit grad;
o Probleme serioase emoţionale, când problemele emoţionale nu împiedică, ci extind
perturbarea funcţionării parentale, în majoritatea rolurilor lor;
o Probleme emoţionale foarte serioase, când problemele emoţionale îi fac pe părinţi
incapabili să funcţioneze în majoritatea rolurilor pe care le au în societate.
• Psihoza. Studiile atestă faptul că numai 5-15% dintre părinţii care îşi abuzează copiii suferă
de o boală psihică (Steel şi Pollak, 1968). Aceşti părinţi îşi pot expune copiii atât la
neglijare, cât şi la abuz emoţional, fizic şi sexual. Antony (1976) realizează o diferenţă între
psihozele „implicate”, în care copilul este împins în sistemul psihotic al părinţilor, şi psihoze
„neimplicate”, în care părinţii nu sunt disponibili pentru copil, rezultatul fiind neglijarea. O
atenţie deosebită merită a fi acordată mamei „schizofrenogene”, care realizează un abuz
emoţional asupra copilului prin sistemul comunicaţional de tip „mesaj dublu”, folosit în
relaţia sa cu copilul.
• Părinţii retardaţi mintal. În primul rând, ei îşi expun copilul la neglijare, iar uneori comit
abuz fizic (Schilling, 1982). Aceşti părinţi sunt rigizi în gândire, le lipseşte capacitatea de a
înţelege schimbările copilului şi nevoile sale evidente. Studiile efectuate asupra copiilor cu
părinţi retardaţi arată că aceştia trăiesc în condiţii foarte sărace, iar dezvoltarea lor suferă
întârzieri, datorate, în primul rând, neglijării (Schilling, 1982; Feldman, 1986).
32
Psihologia familiei
• Dependenţa. De foarte multe ori această problemă este asociată cu consumul de alcool
(Joung, 1974) şi corelează cu alte trăsături cum ar fi imaturitatea. Depresia, toleranţă scăzută
la frustrare. Astfel de părinţi aşteaptă de la copil ca acesta să reacţioneze ca un adult,
realizându-se astfel inversări de roluri în familie.
Uneori mai multe dintre aceste caracteristici sunt prezente la un părinte, alteori există o
dominantă. De asemenea, ele pot fi accentuate de unele aspecte, precum: alcool, droguri, relaţii
conflictuale etc. Imaturitatea şi retardul mental joacă un rol important mai ales în neglijare, iar
problemele emoţionale şi psihozele în abuzul fizic şi emoţional.
S.M. Rădulescu (2001) prezintă câteva trăsături ale agresorilor, care ajută la înţelegerea
violenţei intra-familiale, date preluate de la Serviciul Corecţional Canada (1988):
• Majoritatea agresorilor sunt bărbaţi, care folosesc forţa fizică împotriva partenerelor de
cuplu, a copiilor sau a vârstnicilor;
• Femeile agresoare comit acte de violenţă contra partenerilor din motive de răzbunare, dar şi
împotriva copiilor şi a vârstnicilor, pe care îi resimt ca o povară;
• Violenţa intra-familială are o frecvenţă mai mare în familiile cu venituri mai mici şi cu un
nivel de instrucţie mai scăzut (acest aspect poate fi determinat de faptul că familiile
favorizate ascund situaţiile de violenţă, deci sunt mai greu de cuprins în situaţiile statistice).
N. Shainess (1977) stabileşte trei tipuri de personalitate înclinate spre violenţă, şi anume:
• Obsesiv-compulsivă, având opinii moraliste rigide şi impulsuri ostile, care determină
frustrări şi resentimente proiectate asupra celorlalţi prin explozii de furie necontrolată;
• Pasiv-agresivă, caracterizată prin reprimări şi refulări, care se pot dezinhiba în anumite
situaţii generând un comportament agresiv;
• Sadică, înclinată spre cruzime faţă de alţii.
S.M. Rădulescu (2001) prezintă profilul părinţilor care îşi agresează copiii, având în vedere
patru aspecte: demografic, psihologic, atitudinal, comportamental, date preluate de la Serviciul
Corecţional Canada (1988):
DEMOGRAFIC PSIHOLOGIC ATITUDINAL COMPORTAMENTAL
- Bărbat sau femeie - Impulsiv, ostil - Nivel înalt şi inadecvat - Folosirea pedepsei fizice
(femeile tind să agreseze - Nivel scăzut de de aspiraţii în ceea ce în mod excesiv
copiii sub 2 ani, bărbaţii autopreţuire, izolare, priveşte copilul
copiii între 13-15 ani) deprimat - Lipsă de informaţii cu
- Tineri - Victimă a abuzului sau a privire la dezvoltarea
- Nivel de educaţie scăzut neglijării în copilărie copilului
- Venituri minime - Se bizuie pe copii pentru - Ignorarea trebuinţelor şi
a-şi satisface trebuinţele drepturilor acestuia;
de dependenţă - Disciplină şi valori
nesatisfăcute. autoritare rigide
Pe lângă trăsăturile de personalitate ale părinţilor care îşi maltratează copii, o atenţie
deosebită a fost acordată studiului dinamicii vieţii conjugale şi modelele de roluri în astfel de
familii. Ehner (1967) concluzionează că părinţii care săvârşesc abuzuri au cele mai multe conflicte
conjugale. Dalgaerd (1987) ajunge la concluzia că „maltratarea copilului se datorează, în primul
rând, conflictelor şi crizelor conjugale. Copiii maltrataţi se află în centrul conflictelor conjugale”. Din
această perspectivă, studiile au relevat trei modele ale dinamicii conjugale în cazurile de maltratare:
• Dependenţă / acordarea îngrijirii. Este vorba de existenţa unui model bazat pe
complementaritate, în care unul dintre parteneri are nevoie să fie îngrijit, iar celălalt este
desemnat pentru aceasta. Echilibrul poate fi perturbat de apariţia copilului, care are nevoie
de îngrijire, ceea ce duce la rivalitate, sau în cazul îmbolnăvirii unuia dintre parteneri;
• Dominare agresivă / supunere pasivă. Acest model se concretizează prin violenţă fizică, fie
partenerul violent exercită abuzuri asupra copilului, fără ca partenerul supus să intervină, fie
partenerul supus poate să abuzeze copilul, perpetuând modelele pe care le-a interiorizat
33
Psihologia familiei
(mecanism defensiv cunoscut sub numele de „identificare cu agresorul”). Există şi o a treia

situaţia, în care copilul este abuzat emoţional, ca urmare a violenţei consumate între părinţi;
• Opunere / detaşare. Acest tip de model este de asemenea întâlnit în familiile care îşi
maltratează copilul, putând avea o varietate de consecinţe asupra copilului.
3. Forme ale violenţei intra-familiale
Violenţa intra-familială are în vedere trei aspecte: violenţa contra soţiei (soţului), violenţa
contra copilului, violenţa contra vârstnicilor.
Violenţa contra partenerului

Aceasta ne interesează în măsura în care climatul conflictual în care se manifestă are
repercusiuni negative asupra dezvoltării copilului. În general, femeia este cea victimizată, în
principal datorită inferiorităţii sale fizice, iar pe de altă parte datorită tradiţiei, care promova o
imagine inferioară a femeii în raport cu cea a bărbatului Victimizarea soţului de către soţie are de
cele mai multe ori un scop defensiv sau poate fi motivată de o boală psihică a soţiei.
În literatura de specialitate se vorbeşte despre „sindromul femeii bătute”, „sindromul
bărbatului bătut” şi „sindromul copilului bătut”. Sindromul femeii bătute este cel mai expresiv
pentru agresivitatea intra-maritală. Prezintă o frecvenţă de aproximativ 75%. Acest sindrom a fost
descris de Kempa în 1962, fiind definit „ca o vătămare deliberată provenită de la un partener şi
demonstrabilă clinic” (Scripcaru, G., Boişteanu, P., Scripcaru, C., Astărăstoae, V., Chiriţă, V.,
2002). Sindromul bărbatului bătut include determinsmul sau reacţia victimologică a femeii.
Frecvenţa este, în general, de 1-5%, deci mult mai redusă de cât în cazul sindromului anterior, ceea
ce atestă faptul că femeia, alături de copil sunt victimele cele mai frecvente în cadrul familiei.
S.M. Rădulescu (2001) prezintă principalele tipuri de violenţă la care este supusă femeia
de-a lungul ciclului de viaţă, date preluate de la L.H. Heise (1995):
ETAPA DE VIAŢĂ TIPUL DE VIOLENŢĂ EXERCITATĂ

- Avortul selectiv în funcţie de sex (China, India, Republica Coreea)
- Maltratarea în timpul sarcinii (efecte emoţionale şi fizice asupra femeii;
Prenaştere
efecte asupra fătului)
- Sarcină impusă forţat (violul de masă în timpul războiului)
- Infanticidul bazat pe sex
Copilărie - Abuzul emoţional şi fizic
- Accesul diferenţiat la resursele de hrană şi la îngrijirea medicală a fetelor
- Mariaj
- Mutilare genitală
Preadolescenţă - Abuz sexual exercitat de către membrii familiei sau de către străini
- Acces diferenţial la hrană sau îngrijire medicală
- Prostituţie
- Violenţa exercitată de un prieten (violul)
- Relaţii sexuale forţate pe baze economice
Adolescenţă - Abuzul sexual la locul de muncă
- Hărţuirea sexuală
- Prostituţia forţată
- Abuzul contra femeii exercitat de către partenerii intimi (violul marital)
- Abuzuri şi omucideri
- Omuciderea exercitată de partener
- Abuzul emoţional
Vârsta reproducerii
- Abuzul sexual la locul de muncă
- Hărţuirea sexuală
- Violul
- Abuzul contra femeilor care au diferite incapacităţi sau invalidităţi
- Abuzul contra soţiilor
Bătrâneţea
- Abuzul contra femeilor vârstnice
34
Psihologia familiei
Cauze ale maltratării soţiei ar fi:

• conflicte intraconjugale;
• infidelitatea soţiei sau existenţa suspiciunilor în această direcţie;
• gelozia;
• alcoolismul soţului;
• prezenţa unei tulburări psihice.
Acelaşi autor, amintit anterior, prezintă profilul bărbatului care îşi agresează partenera de
cuplu, în funcţie de patru aspecte: demografic, psihologic, atitudinal, comportamental, datele fiind
preluate, de asemenea, de la Serviciul Corecţional Canada (1988):
DEMOGRAFIC PSIHOLOGIC ATITUDINAL COMPORTAMENTAL
- Şomeri - Manifestarea unor - Blamarea victime - Folosirea alcoolului şi a

- Nivel slab de cultură sentimente de furie sau - Minimalizarea frecvenţei drogurilor
- În vârstă de 30 ani sau ostilitate şi a gradului de severitate - Comportament abuziv
mai tineri - Deprimare, izolare, lipsă a agresiunii manifestat faţă de soţie
de încredere, lipsă de - Folosirea unor definiţii şi copii
autopreţuire rigide cu privire la - Ameninţări cu suicidul
- Egocentrism rolurile femeii şi ale şi crima
- Dificultate în exprimarea bărbatului
emoţiilor - Tratarea victimei ca un
- Necesitatea imperativă de obiect
a controla şi de a domina - Lipsă de interes pentru
- Experienţe de victimizare schimbarea personală şi
în cursul copilăriei pentru scopuri
- Teama de a fi abandonat educaţionale
de cei apropiaţi, posesivi-
tate, teama de intimitate
- Rigiditate cognitivă
Pe lângă aceste aspecte au fost relevaţi şi alţi indicatori, precum:

• impulsivitate, temperament coleric, gelozie, posesivitate, dependenţă excesivă faţă de soţie,
imaturitate emoţională;
• opinii rigide asupra relaţiei dintre bărbaţi şi femei şi asupra rolului acestora;
• criticism accentuat la adresa partenerei şi a copiilor, furia exercitată abuziv asupra lor, lipsa
de sensibilitate emoţională în legătură cu aceşti membrii ai familiei;
• abuz de alcool sau de droguri;
• existenţa unor episoade suicidare sau tentative de suicid.
Violenţa asupra copiilor

Acest aspect a fost tratat în mare parte în sub-capitolul consacrat abuzului şi formelor
acestuia, dar ne vom opri asupra a trei forme foarte grave de violenţă intra-familială: incestul,
pruncuciderea şi abandonul.
Sindromul copilului bătut, amintit anterior, a fost descris de Tardieu-Silverman, fiind
reclamat doar în 10% din cazuri, exercitat mai frecvent asupra copiilor sub 5 ani. Acest sindrom
presupune existenţa unor mame care au fost private, la rândul lor, de ataşamentul matern, sau mame
bătute de soţ, care îşi vor agresa copilul (Pollak), sau mame tinere fără experienţă afectivă de
îngrijire a copilului, anxioase, impulsive, imature sau frustrate (Spinetta).
Dacă în anumite perioade şi în anumite societăţi infanticidul (sau pruncuciderea) era
practicat sau încurajat, astăzi este o infracţiune sancţionată de legea penală. Infanticidul este actul
de suprimare totală a nou-născutului, înscriindu-se în cadrul abuzului fizic. Cauzalitatea este
multiplă, fiind implicaţi factori care ţin de religie, nivelul de trai al familiei, gradul de dezvoltare
psihică a părinţilor, mediul din care aceştia provin, nivelul de instrucţie, prezenţa retardului psihic
sau a unei boli psihice etc. În ţara noastră, în ultimul timp se observă o creştere a numărului de
pruncucideri, cauza cel mai des invocată fiind legată de veniturile scăzute ale familiei.
35
Psihologia familiei
C. Păunescu (1994) prezintă o situaţie referitoare la frecvenţa infanticidului în 15 ţări

diferite, astfel:
ŢARA % ŢARA %
Spania 0,3 Italia 0,6
Suedia 1 Franţa 1,5
Canada 2,5 Ţările de Jos 2,6
Polonia 2,8 S.U.A. 5,5
Anglia 5,8 R.F.G. 5,8
Austria 5,8 Finlanda 6,6
Cehoslovacia 7,8 Japonia 9,3
Ungaria 14,5
Abandonul are două caracteristici extrem de importante: carenţele în îngrijirile materne şi

carenţele afective (Gesell, Spitz, Wolf etc.). Actul de abandon este un act de mare agresivitate. Fiind
vorba de „agresivitatea prin demisie” (Păunescu, C., 1994), abandonul poate îmbrăca trei forme, şi
anume:
• abandonul total, practicat de mamele prostituate, delincvente, concubine sau de către
mamele foarte tinere al căror copil provine dintr-o întâlnire întâmplătoare;
• semiabandonul, practicat numai de unul dintre părinţi prin divorţ, părăsirea căminului;
• abandonul criptic, apare în cadrul familiilor organizate (constituite legal), în care mama îşi
rejectează copilul afectiv, nu se implică în creşterea acestuia.
Incestul este o formă a abuzului sexual, reprezentând una dintre cele mai răspândite forme
de violenţă împotriva copiilor, neraportat în proporţie de 90% şi raportat datorită unor cauze,
precum: sarcină, publicizare, conflicte conjugale sau delict flagrant. Aceasta presupune existenţa
unor legături sexuale între părinţi şi copii, între fraţi şi surori, ori veri, ori alte rude apropiate.
Relaţiile incestuoase tată-fată sunt mai frecvente decât cele mamă-fiu, după care urmează cele între
frate-soră. Incestul este mai des întâlnit în mediile dominate de promiscuitate, imoralitate,
alcoolism. Deşi o frecvenţă mai mare a incestului apare în familiile cu venituri scăzute, cu un nivel
scăzut de inteligenţă şi instrucţie, datele nu sunt relevante, întrucât în familiile „favorizate”, incestul
este, de regulă ascuns.
Ca şi tipologie, putem vorbi de existenţa a trei categorii, şi anume:
• incestul obţinut prin violenţă (teroare);
• incestul acceptat (cu păstrarea relaţiilor conflictuale);
• incestul integrat în structura relaţiilor normale.
Ca şi cauzalitate a incestului, apar următoarele situaţii:
• dorinţa bărbatului de a-şi manifesta în mod aberant autoritatea în familie (S.M. Bassis, J.R.
Gelles, A. Levine, 1982);
• alcoolismul tatălui şi incapacitatea fizică sau mentală a mamei, fiica preluând rolul mamei
(„soţie surogat”);
• existenţa unor leziuni patologice de tipul: atrofii corticale, leziuni meningo-encefalice,
cromozomopatii;
• tulburările de comportament şi de personalitate ale taţilor, dominaţi de tendinţe pedofile;
• lipsa din cămin a mamei, generând confuzia de roluri (fiica preluând rolul de parteneră
sexuală a tatălui);
• incapacitatea unor bărbaţi de a-şi găsi partenere adecvate de sex;
• aglomerarea existentă în cămin.
Printre cele mai importante urmări ale incestului, amintim: destructurarea şi perturbarea
relaţiilor normale în familie, inversarea raporturilor generaţionale, trădarea alianţei fireşti între sexe,
competiţia nefirească între mamă şi fiică sau între tată şi fiu, subminarea procesului de dezvoltare şi
maturizare a copilului, obstrucţionarea tendinţelor acestuia către autonomie şi independenţă (S.M.
Rădulescu, 2001).
36
Psihologia familiei
Violenţa contra persoanelor vârstnice

Îmbracă forma neglijării emoţionale, când victimizatorii sunt de sex feminin, şi forma
abuzului fizic, când victimizatorii sunt de sex masculin.
37
Psihologia familiei
Curs 6
Aspecte privind relaţiile de cuplu, tipologia cuplului, disfuncţii
Interviul în situaţii speciale ale cuplului

(Goldberg, 1999)
I. Istoric sexual
• Vârsta pubertăţii (schimbarea vocii, menstruaţie);
• Vârsta primei ejaculări;
• Vârsta primei masturbaţii, cum a fost percepută de pacient, fantasme, anxietăţi;
• Atitudinea părinţilor faţă de problemele de natură sexuală (în cazul fetei, cine a informat-o
despre apariţia menstruaţiei, cine a învăţat-o să folosească metode contraceptive; în cazul
băiatului, care a fost atitudinea părinţilor vizavi de începerea vieţii sexuale; se discută în casă
despre sexualitate, cum au reacţionat părinţii la scene din filme care aveau încărcătură
emoţională; cum a aflat pacientul despre adevărata modalitate în care i-au naştere copiii şi
cine l-a informat despre aceasta; cum percepe pacientul relaţia conjugală a părinţilor săi în
copilărie şi acum la vârstă adultă);
• Abuz sexual în copilărie (aproximativ 1/3 dintre adulţii care au fost abuzaţi sexual în
copilărie nu îşi amintesc acest lucru; memoria abuzului sexual survine de regulă în cursul
unui tratament terapeutic, dar trebuie să ţinem cont de faptul că şi aceste amintiri pot fi false,
în sensul că pacientul construieşte pe fondul unor fragmente engramate);
• Orice preferinţă sexuală deosebită: fantasme, activităţi;
• Orientare homo- sau heterosexuală (fantasme, dorinţe sau experienţe);
• Disforie de gen;
• Experienţe sexuale anterioare (incluzând pe cele traumatice sau dureroase)
• Viaţa sexuală în curs: conjugală, extraconjugală, concubinaj, viaţă sexuală ocazională;
• Frecvenţa masturbaţiilor în prezent;
• Nivelul dorinţei sexuale – orice schimbare ca urmare a problematicii actuale;
• Contracepţie, relaţii sexuale protejate, boli cu transmitere sexuală;
• Disfuncţii sexuale: tulburări ale libidoului, dificultăţi în atingerea orgasmului;
• Discrepanţa între parteneri cu privire la interesul sexual;
• Menopauză, histerectomie, tratament hormonal.
II. Istoric conjugal sau al relaţiilor sexuale

• Vârsta primului contact sexual;
• Numărul relaţiilor anterioare serioase;
• Dificultăţi şi motive de despărţire;
• Vârsta la care a început mariajul sau concubinajul (actual), motivul căsătoriei (de exemplu:
sarcina, voinţa părinţilor, dorinţa de scăpa din casa părintească);
• Vârsta, ocupaţia, starea de sănătate a partenerului, personalitatea acestuia;
• Calitatea relaţiilor: ameninţări cu separare sau divorţ;
• Reacţia partenerului la problematica actuală;
• Comunicare, negocierea diferendelor, abilitatea de se confesa, empatia;
• Dominare, cedare, distanţă, încredere, fidelitate, gelozie;
• Conflicte, violenţă;
• Moartea unui soţ, separare (temporară sau permanentă), divorţ;
• Modificări apărute în activitatea sexuală în timpul relaţiei;
38
Psihologia familiei
• Istoric obstetric: sarcini, naşteri, avorturi.
III. Copii – relaţiile din trecut şi prezent

• Vârstă, sex, nume; starea de sănătate în trecut şi în prezent, tratament sau probleme
psihiatrice;
• Atitudine cu privire la copii şi viitoare sarcini (frica de o eventuală sarcină poate determina
dificultăţi în relaţia sexuală);
• Contactul cu copiii care nu mai locuiesc în aceiaşi casă (păstrarea unor legături prea strânse
sau prea îndepărtate; nediferenţiere faţă de ego-ul familial).
„Cuplul nu reprezintă doar două persoane care au decis să trăiască împreună şi care sunt sau
nu unite prin legătura juridică a căsătoriei… un cuplu se fondează şi durează în măsura în care are o
viaţă comună, care reprezintă intimitatea cuplului… există un teritoriu al cuplului… cuplul există
pentru doi, depinde de doi, aparţine la doi (Lamarche, 1971)”.
Tipuri de cupluri
Tipul A
Cei doi pornesc de pe poziţii îndepărtate, apoi găsesc un singur aspect comun (copil,
carieră), iar cu timpul datorită acestui aspect comun se apropie.
Tipul H
Porneşte ca şi căsnicia de tip A, se descoperă un aspect comun, dar cei doi nu se vor apropia
niciodată.
Tipul I
Cuplul începe şi termină sudat într-o singură unitate.
Tipul O
Cei doi se învârt într-un cerc fără a ajunge niciunde, repetând aceleaşi pattern-uri, până când
relaţia va lua sfârşit prin separare sau moarte.
Tipul S
Relaţia şerpuieşte căutând dragostea şi în final ajunge uşor mai sus şi la dreapta punctului de
pornire, dar niciodată mai departe, lăsând ambele părţi nemulţumite, cei doi parteneri fiind foarte
buni candidaţi pentru o psihoterapie, deoarece consideră că au prea multe în comun pentru a
divorţa.
Tipul V
Cei doi pleacă dintr-un punct comun, dar divergenţele încep la scurt timp, iar cei doi ajung
prin a nu mai avea nimic în comun, doar legătura juridică, fiecare având o viaţă separată, sau
divorţează.
Tipul X
Începe ca şi cel de tip A, pe poziţii depărtate, cei doi găsesc un punct comun, existând o
singură perioadă de comuniune şi cu toate că ei aşteaptă ca acest lucru să se întâmple din nou nu se
va întâmpla, în final ajungându-se la despărţire sau la vieţi separate.
Tipul Y
Cuplul începe bine, dar dificultăţile se multiplică şi cei doi ajung pe drumuri separate.
39
Psihologia familiei
Funcţiile cuplului conjugal
1. Funcţia biologică sau de procreare.

2. Funcţia socială – rolul figurilor materne sau paterne în construirea personalităţii copilului şi în
socializarea sa.
3. Funcţia psihică. Erich Fromm consideră dragostea şi cuplul ca un răspuns la problema numărul
1 a omenirii: singurătatea, ce ar putea fi anulată în mai multe moduri:
• uitarea, abolirea conştiinţei de sine în alcool, droguri, sexualitate etc.;
• asimilarea totală a grupului până la negarea propriei persoane;
• munca personală creatoare, absorbţia în muncă;
• dragostea – „în cuplul conjugal apare paradoxul ca două fiinţe să devină un tot şi să rămână
două”.
După J.C. Lemaire funcţia psihică a cuplului constă în defularea în intimitatea vieţii conjugale a
tendinţelor şi nevoilor nevrotice, ceea ce le asigură celor doi parteneri un anumit echilibru în
viaţa socială. Conform acestei concepţii alegerea partenerului se realizează ca urmare a dorinţei
de compensare nevrotică.
4. Funcţia maturantă – depăşirea unei conştiinţe a cuplului, care permite depăşirea egocentrismului
fiecărui partener.
Fazele evoluţiei cuplului conjugal:
1. Luna de miere – are o durată variabilă, de la câteva săptămâni la un an; se caracterizează, pe de

o parte, prin euforie, pe de altă parte printr-un dezinteres faţă de lumea externă şi un narcisism
în doi (normal în această fază) produs prin orientarea întregii afectivităţi şi a gândurilor asupra
partenerului. În plus, apare şi o idealizare a relaţiei, din care se exclude absolut orice formă
posibilă de agresivitate.
2. Faza primului timp al existenţei conjugale – limitată la primii ani şi, în general, la perioada
caracterizată prin absenţa copiilor. Se caracterizează prin întoarcere la realism, formularea
primelor decizii de organizare a vieţii comune. Este prima fază critică putând să apară
deziluziile, deoarece idealizarea din faza anterioară nu face faţă grijilor cotidiene.
3. Faza căutării stabilităţii şi a organizării pe termen lung. Se poate instala după apariţia primului
copil sau cu timpul, ca urmare a necesităţii stabilirii unui plan pe termen lung (legat de carieră
etc.). Viitorul devine mai bine conturat şi cuplul îşi construieşte propriul teritoriu. Durează între
5/7-15/20 ani de la constituirea cuplului.
4. Faza îmbătrânirii împreună. Este o fază în care pot să apară disoluţii ale cuplului, ca urmare a
dorinţei de a fugi din faţa anilor şi de a-şi reconstrui viaţa.
Fiecare dintre cele patru faze ale cuplului conjugal are anumite sarcini specifice:
• Faza 1:
o intensificarea relaţiilor afective şi a comunicării;
o întărirea unei promisiuni esenţiale, aceea de a situa înainte satisfacţia altuia faţă de
satisfacţia personală;
• Faza 2:
o relaţiile sexuale, având ca obiectiv satisfacţia celor doi parteneri;
o stabilirea şi organizarea menajului;
o relaţiile cu familiile de provenienţă;
o relaţiile cu prietenii fiecăruia, formarea unor noi relaţii, prieteni ai cuplului, stabilirea
pattern-urilor prin care cei doi se manifestă ca un cuplu în exterior;
o activitatea profesională a fiecăruia;
o planul de procreare (Când primul copil?, Când ne ocupăm de această problemă?); pot
să apară dispute când unul dintre cei doi soţi îşi doreşte copii, altul nu;
o organizarea bugetului;
40
Psihologia familiei
o organizarea ritualurilor alimentare;

o atitudinea comună faţă de religie;
o reguli generale de convieţuire.
• Faza 3:
o aspecte legate de carieră pe termen lung;
o definirea sau redefinirea regulilor, legate în special de maternitate şi paternitate;
o atitudini adoptate vizavi de creşterea copiilor, educarea lor, reacţii faţă de problemele
multiple care pot să apară;
o protejarea intimităţii cuplului faţă de intruziunile exterioare;
o modul de rezolvare a tensiunilor din interiorul cuplului.
În această fază pot să apară diferite „crize” (naşterea unui copil cu probleme, o boală a unuia
dintre soţi, probleme financiare, doliu etc.) peste care cuplul poate să treacă dacă dispune de
resurse interne, în caz contrar putând să apară diferite situaţii compensatorii sau situaţii în
care unul dintre cei doi soţi îşi dezvoltă o existenţă extraconjugală paralelă, datorită faptului
că din anumite motive nu se poate ridica problema divorţului.
• Faza 4: în această fază există posibilitatea ca cei doi parteneri să fi trecut cu bine peste
etapele anterioare, să fie un cuplu sudat faţă de evenimentele exterioare, cu o entitate
proprie, sau cuplul să fie dizolvat în mod legal prin divorţ sau prin separare, caz în care
fiecare dintre cei doi are o existenţă separată, în ciuda legăturii juridice.
41
Psihologia familiei
Curs 7
Elemente introductive în terapia de cuplu
Analiza cuplului
I. Analiza formală a percepţiilor interpersonale

Terapeutul dispune de un material bogat de analiză, fiind vorba despre modul în care cei doi
parteneri ai cuplului discută, se exprimă, intervin în discuţie, aceste aspecte indicând maniera în
care cei doi se percep, ideea pe care fiecare o are despre celălalt.
Pentru a putea sesiza mai uşor percepţiile interpersonale, Laing, Philipson şi Lee propun
următorul chestionar (adresat separat soţului şi soţiei):
1. Care este gradul de adevăr (pe o scală de la 1 la 5, fără posibilitatea de a răspunde prin „nu
ştiu”, 1 fiind cea mai slabă valoare) al următoarelor propoziţii:
• Ea este nemulţumită de mine;
• Eu sunt nemulţumit de ea;
• Ea este nemulţumită de ea însăşi;
• Eu sunt nemulţumit de mine.
2. Cum ar răspunde ea (după părerea dumneavoastră) la următoarele întrebări (aceeaşi scală):
• Sunt nemulţumită de el;
• El este nemulţumit de mine;
• Eu sunt nemulţumită de mine însămi;
• El este nemulţumit de propria sa persoană.
3. Cum credea ea (după părerea dumneavoastră) că aţi răspuns la întrebările din primul grup
(urmăriţi întrebările de la grupul 1)?
Chestionarul complet conţine 60 de asemenea secvenţe, având un cuvânt relaţional cheie (a
iubi, a urî, a avea încredere în celălalt, a-l lua pe celălalt în serios, a-l susţine, a-l umili etc.).
Prin astfel de chestionare terapeutul poate obţine un răspuns verbal din partea partenerilor
asupra percepţiilor interpersonale, dar observând pattern-urile de interacţiune, concluziile pot fi
mult mai corecte (pe aceste considerente se bazează „psihoterapia televizată a cuplului”, în cadrul
căreia sunt înregistrate şedinţele, analizate de specialişti şi apoi discutate cu cei doi parteneri ai
cuplului).
II. Analiza formală a sistemului de defense mutuale

Terapeutul conjugal reuşeşte pe parcursul şedinţelor să cristalizeze un anumit număr de
defense care sunt organizate în jurul unor anumite situaţii conjugale sau familiale.
În cursul dialogului între cei doi parteneri, terapeutul reperează:
• cum se apără fiecare partener (forma generală a defensei: tăcere, atacarea greşelilor
celuilalt, negare, enervare etc.);
• contra ce se apără fiecare dintre cei doi parteneri (semnificaţia pe care o acordă
discursului sau situaţiei create);
• în ce constă sistemul de defense şi faţă de ce structuri relaţionale (tipuri de situaţii) se
declanşează.
Această direcţie a analizei formale dezvăluie zonele sensibile ale universului subiectiv
specific fiecărui partener şi acest lucru permite fiecăruia să înţeleagă la ce anume reacţionează
celălalt, ce aspect al comportamentului său reacţional îl marchează (în sens negativ), întrucât avea o
cu totul altă percepţie asupra situaţiei şi comportamentului propriu.
42
Psihologia familiei
Exprimarea frustrărilor, observarea situaţiilor de la un pol opus permite înţelegerea

aşteptărilor şi nevoilor celuilalt. Clarificarea realizată cu ajutorul terapeutului dezvăluie fiecăruia
aşteptările partenerului.
III. Analiza formală a sistemului de aşteptări

Această clarificare provoacă mai multe procese:
1. Înţelegerea directă a sistemului de aşteptări al partenerului, descoperirea zonelor sale
sensibile, ceea ce oferă o altă perspectivă în înţelegerea anumitor reacţii ale acestuia.
2. Acordarea unor comportamente satisfăcătoare, gratifiante partenerului.
3. Ierarhizarea aşteptărilor celuilalt şi ale propriei persoane.
4. Delimitarea zonelor de frustraţie care provin din absenţa unui model comportamental
adecvat faţă de celălalt.
IV. Analiza formală a comunicării

Pe parcursul şedinţelor de terapie, datorită intervenţiilor terapeutului, este bruiat sistemul de
interpretare prin care fiecare împiedică dialogul veritabil, reuşind astfel să se asculte unul pe celălalt.
• Creşterea capacităţii de ascultare – reeducarea comunicării. De obicei, cuplurile care vin în
terapie au avut parte de nenumărate scene şi discuţii, în care nici unul nu l-a ascultat de fapt
pe celălalt. Fiecare va descoperi pe parcursul terapiei că partenerul spune ceva – ceva ce
probabil repetă de ani de zile – şi că niciodată nu a fost ascultat.
• Reperarea structurilor formale ale comunicării – se urmăreşte determinarea tipului de
comunicare conjugală.
1. În discursul fiecărui protagonist trebuie căutat, nu sensul simbolic a ceea ce spune, nu
sensul latent, ci modelul comunicaţional adoptat, adică atitudinea mentală imanentă
discursului („modelul permanentei rectificări a celuilalt”, „modelul sarcasmului”,
„modelul discordanţei între conţinutul verbal şi paraverbal”).
2. În dialog, terapeutul identifică modelul de schimburi cu valoare diagnostică imediată.
De exemplu, un comportament simetric între soţi, poate să aibă în spate nu doar un
model al unei duble defense, ci şi o nevoie de confirmare a stimei de sine prin
obţinerea unei victorii asupra celuilalt.
V. Analiza tranzacţiilor
Prin analiza tranzacţiilor se urmăreşte reperarea schimburilor ciclice auto-regulate. Atenţia
acordată de terapeut dinamicii interacţiunilor partenerilor în şedinţa terapeutică îi oferă o serie de
informaţii relevante:
• Cine ia cuvântul şi cum?
• Ce fel de paralimbaj se foloseşte şi în ce situaţii?
• Cine întrerupe conversaţia, în ce moment şi în ce manieră?
• Ce atitudine exprimă prin aceasta?
• Ce rol joacă fiecare protagonist şi care este scenariul general?
• Cum se întăresc mutual rolurile şi cum se declanşează?
Această structură a interacţiunilor în sistemul diadic, inconştientă pentru partenerii cuplului,
le va fi relevată în mod progresiv, până ce vor fi capabili să recunoască formula ciclică în momentul
în care se va declanşa.
VI. Elucidarea permanentă a relaţiilor cu terapeutul

Deoarece în cursul terapiei cei doi parteneri ai cuplului îşi arată scenariile lor habituale,
defensele, trebuie să admitem că prezenţa unei a treia persoane (terapeutul) produce modificări în
sistemul global. Prin urmare, vizavi de autoritatea terapeutului pot să apară conduite de seducere,
contestare a acestuia, sau de a-l situa în postură de arbitru. În acest context, terapeutul trebuie să
identifice schimburile tranzacţionale pentru a nu fi prins în jocurile celor doi parteneri.
43
Psihologia familiei
Evoluţia relaţiei de cuplu din perspectiva formelor de comunicare
Diminuarea egocentrismului
Relaţie vie şi dinamică
3. Capacitate de ascultare activă: capacitate de a asculta împreună – prin acest aspect se

creează partenerului sentimentul că „Eşti important pentru mine!”
2. Dialog bazat pe încredere – trebuie să i se lase spaţiu partenerului
1. Dialog de relaţionare, întâlnire: cunoaşterea profundă a celuilalt, autocunoaştere prin

ascultarea celuilalt – „Eu sunt OK, tu eşti OK. Arată-mi cine eşti!”
1. Discuţii: atacare şi apărare – RĂZBOI!
2. Ascultare pasivă: de la agresiunea în linişte până la nepăsare îngheţată
Egocentrismul creşte
Moartea relaţiei
44

A. Zamosteanu - Psihologia Familiei C1-7

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A. Zamosteanu - Psihologia Familiei C1-7

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lect. dr.

Definiţii conceptuale. Tipologia familiei. Tendinţe evolutive în familia modernă

II. Tipologia familiei

• familii reprimatoare vs. familii liberale se bazează pe faptul că înăbuşă spiritul de

V. Satir stabileşte caracteristicile sistemului familial, clasificat ca sistem închis şi sistem

SISTEM ÎNCHIS SISTEM DESCHIS

Temele principale ale

S. Minucchin, reprezentant al abordării structurale în cadrul terapiei sistemice familiale,

• capacitatea de schimbare este redusă;

III. Tendinţe evolutive în familia modernă

Funcţii ale familiei. Cicluri de viaţă în evoluţia familială

În cadrul acestei funcţii se pot distinge patru subfuncţii, şi anume:

II. Cicluri de viaţă în evoluţia familială

unui simţ al iniţiativei. O predominanţă a iniţiativei asupra sentimentului de vinovăţie va rezulta în

6. Maturitatea tânără: intimitate contra izolare.

Disfuncţia familială. Modele educaţionale familiale

• cupluri cu o conflictualitate manifestă, intermitentă cu tensiune moderată; acest tip de

II. Modele educaţionale familiale

şi îi corectează comportamentele inadecvate vorbind despre sentimente şi alternative. Părintele

Revenind la modelele familiale cu potenţial conflictual, vom face o prezentare a acestora,

A. Climatul familial conflictual

• Dificultăţi de identificare. Eul se construieşte mai întâi prin identificarea cu părintele de

C. Climatul familial hiperautoritar

D. Climatul familial hiperpermisiv sau hiperprotectiv

E. Divergenţa modelelor educative

Evaluarea modelelor educaţionale familiale. Comunicarea intra-familială

1. Evaluarea modelelor educaţionale familiale

Chestionar pentru măsurarea modelelor parentale de educare (EMBU)

N. Mitrofan şi I. Mitrofan (1996) stabilesc „indicatorii subiectivi” ai calităţii vieţii familiale:

• stabilă-nesatisfăcătoare, bazată pe tăcere şi ignorare; astfel de familii sunt foarte rigide.

COMUNICAREA FUNCŢIONALĂ COMUNICAREA DISFUNCŢIONALĂ

- claritatea mesajului; - mesaje confuze;

Un tip aparte de comunicare intra-familială, cu un potenţial deosebit de patogen pentru

1. Definirea violenţei intra-familiale şi principalele caracteristici ale acesteia; forme ale

I. Mitrofan şi C. Ciupercă (1998) stabilesc două forme de violenţă familială şi anume:

Această îngrijire include: mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, educaţie, îngrijire medicală,

H. Saner şi P. Ellickson (1996) au realizat un studiu asupra factorilor de risc în apariţia

FACTORI DE EVENIMENTE FACTORI DE

c. abilitatea de a răspunde în funcţie de sentimentele celeilalte persoane.

DEMOGRAFIC PSIHOLOGIC ATITUDINAL COMPORTAMENTAL

(mecanism defensiv cunoscut sub numele de „identificare cu agresorul”). Există şi o a treia

3. Forme ale violenţei intra-familiale

Violenţa contra partenerului

ETAPA DE VIAŢĂ TIPUL DE VIOLENŢĂ EXERCITATĂ

Cauze ale maltratării soţiei ar fi:

DEMOGRAFIC PSIHOLOGIC ATITUDINAL COMPORTAMENTAL

- Şomeri - Manifestarea unor - Blamarea victime - Folosirea alcoolului şi a

Pe lângă aceste aspecte au fost relevaţi şi alţi indicatori, precum:

Violenţa asupra copiilor

C. Păunescu (1994) prezintă o situaţie referitoare la frecvenţa infanticidului în 15 ţări

Abandonul are două caracteristici extrem de importante: carenţele în îngrijirile materne şi

Violenţa contra persoanelor vârstnice

Aspecte privind relaţiile de cuplu, tipologia cuplului, disfuncţii

Interviul în situaţii speciale ale cuplului

II. Istoric conjugal sau al relaţiilor sexuale

• Istoric obstetric: sarcini, naşteri, avorturi.

III. Copii – relaţiile din trecut şi prezent

Funcţiile cuplului conjugal

1. Funcţia biologică sau de procreare.

Fazele evoluţiei cuplului conjugal:

1. Luna de miere – are o durată variabilă, de la câteva săptămâni la un an; se caracterizează, pe de

o organizarea ritualurilor alimentare;

Elemente introductive în terapia de cuplu

I. Analiza formală a percepţiilor interpersonale