STRATEGII ŞI METODE DE CERCETARE

CALITATIVĂ. INTERVIUL ŞI OBSERVAŢIA* (II)

Adriana BĂBAN
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

ABSTRACT
QUALITATIVE RESEARCH STRATEGIES AND METHODS. INTERVIEW
AND OBSERVATION (II)
This article is an introductory text to the area of qualitative strategies and
methods. Its emphasis is very much on methods within psychology, such as
individual interviewing, focus group and observation. Methodological issues,
the essential features and a description of the methods as applied to
research, and a review of the advantages and limitations in their practice are
provided.

KEY-WORDS: strategies, methods, interview, focus group, and observation.

Cercetarea calitativă (CC) poate fi realizată în diverse modalităţi.

Clasificarea strategiilor şi metodelor de CC diferă deseori de la autor la autor şi
naşte controverse. De exemplu, Tesch (1990) identifică 27 de metode, grupate în
trei mari categorii în funcţie de scopul urmărit: (i) relevarea caracteristicilor
limbajului (analiza de conţinut, analiza discursului, etnografia comunicării, etc.);
(ii) identificarea regularităţilor în experienţa umană (psihologia ecologică,
etnografia, fenomenografia, antropologia, etc.); şi (iii) înţelegerea semnificaţiilor
unor acţiuni sau texte (studiu de caz, istoria de viaţă, metode hermeneutice,
cercetarea euristică, etc.). Wolcott (1994) clasifică metodele calitative în funcţie
de: (i) preferinţa stilului de colectare a datelor (metode etnografice, strategii de
observare participativă şi nonparticipativă, strategii de intervievare, strategii de
arhivă); şi (ii) de interpretare a datelor (tehnici fenomenologice, analiza bazată pe
teorie, analiza discursului). Jacob (1987) realizează o taxonomie în funcţie de cele
cinci tendinţe majore în CC: psihologia ecologică, etnografia holistică, etnografia
comunicării, antropologia cognitivă şi interacţionismul simbolic. Alţi autori
(Denzin şi Lincoln, 1994) clasifică tehnicile CC în funcţie de apartenenţa şi
combinarea celor trei nivele: paradigme teoretice, strategii de cercetare şi metode
de adunare şi analiză a datelor (tabelul 1). Janesick (1994) preferă o listare a
diverselor metode de CC fără a o considera exhaustivă şi fără a introduce criterii de

* Scrierea acestui studiu a fost posibilă datorită grantului de cercetare Research Support Schema/1678, 1999/2000

Decembrie 2000 • Cogniţie, Creier, Comportament 317

clasificare (tabelul 2). Janesick subliniază perspectiva holistică a CC, fapt ce
necesită o combinare de strategii, metode şi tehnici de cercetare. Imaginea lansată
de Levi-Strauss (1966) a cercetătorului-bricoleur, apt să utilizeze creativ cadrul
ontologic, epistemologic şi metodologic al diverselor paradigme teoretice susţine
punctul de vedere a lui Janesick.
Tabel 1.
Taxonomii ale cercetării calitative (adaptat după Denzin şi Lincoln, 1994)
Paradigme de cercetare:
• postpozitivism
• constructivism
• feminism
• marxism
• culturală
Strategii de cercetare:
• etnografică şi observarea participativă
• fenomenologică şi practica interpretativă
• clinică
• biografică
• istoriografică
• cercetare acţiune
• teoria fundamentată
• studiu de caz
Metode de adunare şi analiza datelor:
• interviul
• observaţia
• analiza documentelor
• analiza textuală
• analiza asistată de calculator

Tabel 2.
Strategii şi metode de cercetare calitativă (după Janesick, 1994)
• istorie de viaţă • studiu interacţionist simbolic
• istorie orală • cercetare interpretativă
• studiu de caz • cercetare narativă
• observaţie participativă • cercetare acţiune
• studiu de teren • cercetare biografică
• studiu ecologic • etnografie
• studiu fenomenologic • etnometodologie
• studiu descriptiv • istoriografie

În continuare prezentăm cele mai utilizate strategii şi metode de CC fără

însă a considera materialul de faţă ca având calitatea de substitut al unui ghid
comprehensiv de asimilare şi aprofundare a CC.

318 Strategii şi metode de cercetare calitativă. Interviul şi observaţia

 Interviul
Interviul este piatra unghiulară a metodologiei calitative şi una dintre cele
mai utilizate tehnici de colectare a datelor. Tehnica interviului permite înţelegerea
profundă şi nuanţată a fiinţei umane şi a relaţiilor ei cu lumea sau a punctelor de
vedere specifice unor grupuri (McCracken, 1990). În ciuda faptului că uneori este
considerată o metodă simplă care nu presupune abilităţi speciale, în fapt, a planifica
şi a conduce interviuri, a analiza conţinuturi şi a conferi semnificaţie lor este o
sarcină complexă ce implică o muncă intensă şi plină de capcane. A pune întrebări
şi a obţine răspunsuri este o sarcină mult mai dificilă decât pare la prima vedere.
Într-o formulare succintă, interviul poate fi definit ca "arta de a pune întrebări şi
de a asculta" (Fontana şi Frey, 1994, pag. 361). Cel puţin două cauze pot
determina cercetătorul să opteze pentru utilizarea interviului ca tehnică de
investigare: în primul rând, interesul pentru semnificaţiile subiective conferite de
participanţi subiectului sau problemei investigate; în al doilea rând, explorarea
nuanţată a unor subiecte considerate prea complexe pentru a fi investigate prin
metode cantitative.
Există o varietate mare de interviuri. Kvale (1988) apelează la metafore
pentru a descrie plastic două tipuri de interviuri; în primul tip, cercetătorul este
comparat cu un miner care are ca scop găsirea unor comori îngropate. Sarcina
cercetătorului este să le găsească, să le releve, "comori" care nu se modifică în
procesul interviului şi al analizei. Metafora alternativă este aceea în care
cercetătorul este comparat cu un călător care cutreieră împreună cu localnicii, pune
întrebări care conduc subiecţii la relatarea poveştii lor de viaţă. În această formă
interviul devine o "hoinăreală împreună cu participanţii". Cercetătorul călător se
întoarce acasă pentru a-şi reciti notiţele şi a le transcrie într-o manieră estetică care
să aibă impact asupra cititorilor.
Cel mai tipic interviu este cel individual, prin contact direct, "faţă în faţă".
Interviul poate avea loc însă şi telefonic, prin scrisori sau auto-administrarea
întrebărilor, evident sacrificându-se astfel o bună parte din informaţia bogată ce s-
ar obţine prin intervievare directă (Mishler, 1986). Tehnicile de intervievare diferă
mult în funcţie de scopul urmărit, specificul problemei abordate sau de
particularităţile persoanelor participante la studiu. În funcţie de gradul de
structurare vorbim de interviu structurat, semi-structurat sau nestructurat. Datorită
faptului că interviul structurat presupune un set bine stabilit de întrebări, acelaşi
pentru toţi participanţii, lasă un loc redus flexibilităţii şi variaţiei în investigare.
Cea mai tipică formă de intervievare în CC este interviul nestructurat, numit şi
interviu de profunzime datorită scopului explorator şi de înţelegere nuanţată a unor
fenomene şi comportamente complexe. Denumirea de interviu nestructurat nu
înseamnă că cercetătorul nu are o imagine clară despre ceea ce doreşte să
exploreze. Numele sugerează doar faptul că nu se utilizează întrebări închise, că
cercetătorul nu are o atitudine formală (neutră, raţională, distantă sau chiar rece), că
răspunde la întrebările puse de participanţi, permite emoţiilor şi sentimentelor
proprii să se manifeste în timpul cercetării. Este vorba de stabilirea unei relaţii de
"om la om" cu scopul de a înţelege şi mai puţin de a explica. Alte tipuri de

Decembrie 2000 • Cogniţie, Creier, Comportament 319

interviuri nestructurate sunt: istoriile orale, interviul creativ şi interviul
postmodern. Istoria orală (Gluck şi Patai, 1991) este o metodă utilizată pentru a
aduna date de la persoane şi grupuri care au fost din diverse motive ignorate,
discriminate sau uitate. Istoria orală încearcă să surprindă diferite aspecte din viaţa
cotidiană ale acestor categorii de oameni, de la amintiri la cântece, glume, expresii
verbale, comentarii, interpretări culturale şi semnificaţii sociale. Istoriile orale
încearcă să reconecteze grupul absent cu istoria socială. În interviul creativ
(Douglas, 1985, cit. în Iluţ 1997) se renunţă la orice regulă de conduită formală în
scopul unei exprimări libere, autentice şi creative, atât de către intervievator cât şi
de cel intervievat. Interviul creativ este asemănător cu istoria de viaţă în care
persoana îşi istoriseşte în întâlniri multiple, debarasată de orice prejudecată şi
inhibiţie, istoria vieţii şi experienţelor personale. Cercetătorii postmoderni
preocupaţi de a accede la date autentice, la adevărurile narative ale participanţilor,
în condiţiile în care se recunoaşte că cercetătorul nu poate fi obiectiv în demersul
său, propun interviul postmodern (Anderson şi Kack, 1991). În acest tip de interviu
contaminarea datelor de către cercetător, fenomen care nu poate fi eliminat, este
minimalizată sau neutralizată prin modul de adunare, interpretare şi raportare a
datelor. Tehnica principală în interviul postmodern este conştientizarea şi
înregistrarea vocilor multiple care se exprimă în naraţiune. Conţinutul oricărui
interviu are un caracter polifonic care nu trebuie sacrificat. Interviul postmodern
este întâi de toate “stereo”, adică cercetătorul trebuie să distingă clar vocea sa de
cea a participanţilor. În acest sens caracterul reflexiv al CC şi capacitatea de
autoanaliză reflexivă a cercetătorului sunt deosebit de importante. Cercetătorul nu
îşi “mixează” în interpretare şi în raportul de cercetare propria voce cu cea a
participanţilor. El face un efort permanent de identificare, decupare şi exprimare
distinctă a vocii sale. Raportul cercetării nu numai că nu trebuie să devină o
prelucrare sintetică a cercetătorului dar trebuie să păstreze şi să redea vocile
multiple ale participanţilor. Când spunem voci multiple nu ne referim la numărul
de participanţi în cercetare ci la diversele perspective pe care naratorul le exprimă.
Sarcina cercetătorului este de a identifica şi a reda caracterul polifonic ale
naraţiuni. Nu de puţine ori acelaşi narator exprimă voci multiple, contradictorii şi
conflictuale, concretizate în discrepanţe în conţinutul naraţiunii. Astfel, analiza
datelor poate să surprindă vocea emoţională, vocea morală, vocea celorlalţi, vocea
absentă sau suprimată.
Varianta interviului de grup structurat şi semistructurat este cunoscută sub
denumirea de focus grup şi este una dintre cele mai folosite metode de CC. Se
utilizează în general cu scop de pre-testare dar şi în scop explorator (Krueger,
1988, Stewart şi Shamdasani, 1990). În psihologia sănătăţii grupul focus este
utilizat frecvent pentru explorarea cunoştinţelor, atitudinilor şi comportamentelor
relevante pentru sănătate sau riscul de îmbolnăvire (Kitzinger, 1994). Se recurge la
interviul de grup şi pentru a respecta criteriul "triumviratului metodologic". Dacă în
cazul interviului individual, structurarea lui ţine mai mult de cercetarea cantitativă,
interviul de grup structurat este o metodă calitativă deoarece presupune întotdeauna
interacţiunea participanţilor, schimbul de opinii şi idei între ei. Grupul focus

320 Strategii şi metode de cercetare calitativă. Interviul şi observaţia

implică participarea unui număr de 6-12 persoane şi a intervievatorului. Acesta
provoacă şi urmăreşte discuţia participanţilor pe tema propusă pentru cercetare
după un ghid elaborat anterior desfăşurării interviului de grup. Numărul întrebărilor
trebuie să fie în general limitat la 8-10, astfel încât în timpul alocat interviului (1,5-
2 ore) fiecare persoană să aibă posibilitatea să îşi exprime opinia (Bulai, 2000).
Compoziţia grupului focus este omogenă din perspectiva categoriei de participanţi
(ex. adolescenţi, profesori, părinţi, fumători, experţi) dar diversă din punct de
vedere al statusului social, educaţional, profesional (Ramirez, 1986). Dincolo de
abilităţile necesare pentru orice interviu, în cazul grupului focus sunt necesare şi
abilităţi specifice managementului dinamicii de grup: a nu lăsa anumite persoane să
domine discuţia şi grupul, să încurajeze participanţii să îşi exprime opiniile, să
obţină răspunsuri de la toţi participanţii, să menţină în echilibru dublul său rol, de
intervievator şi de moderator (Morgan, 1988). Focus grupul are avantajul de a fi o
tehnică puţin costisitoare, stimulativă şi flexibilă prin care se pot obţine informaţii
bogate de la participanţi. Metoda prezintă şi dezavantaje: cultura grupului poate să
interfereze cu expresia individuală, discuţia poate fi dominată de un număr restrâns
de persoane, grupul poate face dificilă abordarea unor probleme mai sensibile
(Breitrose, 1988).
Indiferent de forma pe care o ia, utilizarea interviului presupune asimilarea
şi parcurgerea unui proces complex şi elaborios (Fontana şi Frey, 1994). Este
important de reţinut că munca desfăşurată înaintea conducerii interviului propriu-
zis este premisa succesului cercetării. În primul rând, trebuie bine conturat şi
justificat subiectul cercetării. În al doilea rând, trebuie identificată categoria de
participanţi ce poate exemplifica cel mai bine aspectele relevante pentru cercetare.
Pasul următor presupune generarea schiţei interviului. Într-o primă formă,
cercetătorul identifică doar cuvintele cheie care vizează aspectele fundamentale
urmărite de cercetare. Cuvintele-cheie sunt ulterior detaliate în aspecte specifice ce
vor fi abordate în timpul interviului. Deşi structura interviului este realizată în
detaliu, cercetătorul trebuie să fie conştient de necesitatea utilizării flexibile a
planului elaborat, mai ales în forma semi-structurată şi nestructurată. O urmărire
rigidă a topicilor interviului poate inhiba subiectul sau chiar trezi rezistenţă şi
compromite astfel calitatea şi sinceritatea răspunsurilor. Este benefic a se discuta
conţinutul interviului cu unul sau mai mulţi colegi familiarizaţi cu subiectul
cercetat iar apoi cu participanţii la studiul pilot. Este de asemenea important să se
stabilească modalităţile de a contacta participanţii şi de a se negocia cu ei condiţiile
interviului: explicarea fiecărei persoane ce se urmăreşte prin cercetare, obţinerea
consimţământului celor intervievaţi, informarea lor despre necesitatea înregistrării
interviului şi acceptarea refuzului unora de a fi înregistraţi, garantarea anonimatului
şi a confidenţialităţii, permisiunea de a opri oricând interviul dacă persoana nu se
simte confortabil, oferirea unei copii transcrise a interviului şi omiterea părţilor pe
care cel intervievat nu le mai doreşte în interviu.
Interviul trebuie să se desfăşoare într-un mediu plăcut şi confortabil. În
conducerea interviului cercetătorul se ghidează după planul interviului, dar de
obicei nu se pun exact aceleaşi întrebări la toţi participanţii. Subiectul cercetării

Decembrie 2000 • Cogniţie, Creier, Comportament 321

este abordat flexibil iar întrebările sunt selectate în funcţie de poziţia şi
particularităţile celui intervievat. Sunt folosite întrebări deschise, de genul "poţi să
spui mai mult despre aceasta?”. Utilizarea unui limbaj comun este un alt aspect ce
nu trebuie neglijat. Evitarea limbajului esoteric permite înţelegerea similară de
către cercetător şi participant a cadrului şi contextului problemelor investigate.
Tehnica şi tactica folosită în timpul interviului pot deveni, conştient sau
inconştient, căi de manipulare a subiecţilor. De aceea responsabilitatea morală şi
profesională a cercetătorului sunt deosebit de importante. Este preferabil ca
interviurile să fie înregistrate, în caz contrar se poate pierde multă informaţie, cum
sunt cele paralingvistice (pauzele, volumul, ezitările, accentuările, calitatea vocii).
Se notează elementele comunicării non-verbale, cum sunt postura, mişcările
corpului, privirea. Interviul poate fi realizat într-o singură întâlnire (care poate dura
aproximativ între ½ oră până la 2 ore) dar poate dura şi zile, cum este în cazul
interviurilor despre istoria de viaţă.
Nu este suficient să învăţăm arta intervievării ci este cel puţin la fel de
important să înţelegem semnificaţia relatărilor, să înţelegem lumea persoanei
intervievate, factorii care au stimulat-o să vorbească sau din contră, să rămână
reluctantă în dezvăluiri. Interviurile înregistrate (considerat material brut) se
transcriu, proces ce facilitează analiza şi interpretarea datelor. Modul general de
analiză a datelor în CC a fost prezentat într-o lucrare anterioară (Băban, 2000).
Analiza tematică este calea de organizare a materialului obţinut prin interviu şi
constă în identificarea temelor majore care reies din aspectele relatate de
participanţi. Este total incorect a fi omise părţi din interviuri care contrazic temele
majore identificate de cercetător în majoritatea interviurilor. Natura contradictorie a
datelor poate fi dezvăluită fără temerea că astfel cercetarea este compromisă. O altă
direcţie posibilă de analiză o reprezintă identificarea conţinutului manifest şi latent
al mesajelor participanţilor. Conţinutul manifest nu ridică probleme de identificare
şi analiză. Conţinutul latent şi cauza sa este însă mult mai dificil de relevat. Uneori
se datorează faptului că persoana nu îşi asumă responsabilitatea exprimării unei
opinii sau atitudini. Alteori mesajul latent se exprimă prin transferul unor
comportamente sau opinii către alte persoane. La nivel verbal, participanţii pentru
care există un plan latent al comunicării utilizează cu o mare frecvenţă cuvinte de
genul: “posibil”, “într-un fel”, “cît de cît”, “oarecum”. Un alt procedeu de analiză
este acela de a distinge între componenta raţională şi cea afectivă. Apelarea la
identificarea polifoniei mesajelor vehiculate (a vocilor multiple) este recomandată
în vederea realizării unei analize complexe şi nuanţate.
Interpretările pot fi uneori greşite în sensul unei suprainterpretări,
minimalizări, omisiuni sau manipulări ale informaţiilor din interviuri pentru a
obţine semnificaţiile dorite. Utilizarea a doi cercetători în analiza şi realizarea
decupajului tematic (cel puţin pentru primele interviuri, până se ajunge la un
anumit grad de armonizare în identificarea temelor majore) creşte gradul de
validitate al interpretărilor. Atunci când vorbim de validitate în CC ne referim la
credibilitatea explicaţiei. Omiterea caracterului reflexiv, adică a "stilului de
confesiune" despre problemele pe care cercetătorul a trebuit să le confrunte şi să le

322 Strategii şi metode de cercetare calitativă. Interviul şi observaţia

depăşească în ideea că este neutru este o carenţă în CC. Cercetare calitativă
"curată" nu există şi de altfel ea nu îşi propune ca obiectiv obţinerea unor date
"aseptice". Cercetătorii postmoderni îşi asumă şi fac cunoscut prin notele de
reflexie, participarea lor (cu istoria lor personală, cu idiosincraziile şi afinităţile lor)
la colectarea, analiza şi interpretarea datelor (Oakley, 1993). Relevarea a ceea ce a
învăţat cercetătorul de la participanţi nu este un aspect de neglijat. Dezvăluirea
laturii umane a cercetătorului a luat forme noi în deconstructivism. Textul creat de
către cercetător este "deconstruit" de el însuşi şi sunt introduse căi alternative de a
privi datele.
Interviul este deseori utilizat împreună cu alte tehnici calitative cum este
observaţia participativă dar şi cu metode cantitative. În încheierea prezentării
interviului redăm cuvintele lui Oakley (1981, pag.41): "interviul este ca şi
căsătoria: toată lumea ştie ce este, foarte mulţi oameni o practică şi cu toate
acestea, o mulţime de secrete se ascund în spatele uşilor închise".

Observaţia
Observaţia este probabil cea mai veche metodă din psihologie, implicată
într-un fel sau altul în orice tip de cercetare, fie ea cantitativă sau calitativă. Ca
metodă calitativă de investigaţie, observaţia este definită ca act de urmărire şi
descriere sistematică a comportamentelor şi evenimentelor studiate ce au loc în
mediul social natural (Banister, Burman, Parker, 1995). În contextul CC,
observaţia pune accent pe înţelegerea omului "real" în situaţii comune de viaţă.
Prin observaţie se înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor şi
multitudinea de factori ce determină acţiunile şi interacţiunile lor. Observaţia este o
metodă cu o largă aplicabilitate, utilă în domenii variate de studiu, de la cel clinic,
educaţional, social, la organizaţional sau ocupaţional. Una din notele esenţiale ale
observaţiei este caracterul de nonintervenţie. Observatorii nu chestionează subiecţii
asupra opiniilor şi atitudinilor lor, nu îi stimulează în vederea exteriorizării
anumitor comportamente, nu provoacă deliberat situaţii specifice, cu atât mai puţin
nu manipulează participanţii. Adler şi Adler (1994) subliniază caracterul flexibil al
observaţiei astfel încât există diverse modalităţi de a utiliza această metodă.
Observaţia poate avea un grad mare de structurare sau poate fi complet liberă de
orice tentativă de urmărire sistematică. Observaţia se poate focaliza pe aspecte şi
dimensiuni foarte specifice, înguste sau poate avea o focalizare generală.
Participanţii (subiecţii observaţiei) pot fi conştienţi sau nu asupra prezenţei
observatorului şi a aspectelor urmărite. Explicaţiile care sunt oferite participanţilor
pot varia de la explicarea completă a motivelor observaţiei şi a aspectelor urmărite,
la explicaţii false până la a omite acest fapt. Timpul observaţiei poate varia de la o
singura observare la observaţii multiple în situaţii asemănătoare sau diferite.
Înregistrarea celor observate poate avea loc printr-o simplă luare de note sau prin
mijloace audio-vizuale care permit urmărirea repetată sau independentă a celor
înregistrate. Observatorul poate opta pentru a oferi un feed-back complet
participanţilor despre cele observate şi interpretările făcute sau a întrerupe orice
contact cu cei observaţi.

Decembrie 2000 • Cogniţie, Creier, Comportament 323

 Alegerea modalităţilor de observare descrise trebuie să se bazeze pe
răspunsurile la cel puţin trei întrebări fundamentale care ghidează cercetarea
(Jorgensen, 1989):
(i) de ce se iniţiază observaţia?; care sunt întrebările la care cercetarea trebuie să
răspundă? Întrebările pot fi formulate în termenii ipotezelor (ex. pacienţii cu
anxietate redusă vor interacţiona mai bine cu personalul medical faţă de cei cu
anxietate crescută) sau ca simple afirmaţii (vor fi urmărite modalităţile de
interacţionare pacient-personal medical). Formularea întrebărilor cercetării trebuie
să pornească de la asimilarea literaturii relevante pentru subiectul abordat;
(ii) cine va fi observat?; cine vor fi participanţii şi în ce tip de activitate/relaţie vor
fi urmăriţi; ce caracteristici socio-demografice trebuie să îndeplinească (ex.
pacienţii cu diverse forme de cancer, atât bărbaţi cât şi femei, cu educaţie
superioară, medie şi primară). Sunt necesare şi răspunsurile la întrebările de ce s-a
optat pentru acel grup/persoană, unde va fi realizată observaţia (ex. clinică, servicii
ambulatorii, locuri publice, locuri private) şi pe ce perioadă de timp se va întinde
observaţia;
(iii) care sunt aspectele comportamentului verbal şi nonverbal care vor fi observate
şi cum se va face înregistrarea celor observate?
Alte repere importante pentru cercetătorul care utilizează observaţia sunt:
realizarea studiului pilot care facilitează descoperirea posibilelor probleme ce pot
să apară ulterior şi redefinirea detaliile metodologice; utilizarea a cel puţin doi
observatori independenţi şi compararea aspectelor reţinute în urma observării;
discutarea interpretării datelor cu o altă persoană familiară cu tema cercetată.
Notarea detaliată a procesului observat este un element fundamental al metodei
care se realizează atât înainte şi în timpul observaţiei, cât şi imediat după ce
procesul s-a finalizat. În consemnările făcute trebuie să primeze descrierile şi nu
impresiile, sau cele două paliere să apară distincte. Notarea presupune urmarea în
linii mari a următorului model care permite respectarea criteriului replicabilităţii
(Banister, Burman, Parker, 1995):
• descrierea contextului în care are loc observaţia, incluzând toate detaliile ce ţin
de ambianţa fizică, data, momentul zilei;
• descrierea participanţilor, cu toate particularităţile de vârstă, sex, etnie, religie,
educaţie, statut socio-profesional;
• detalii despre observator, cine este el, sexul, vârsta, ce anume va înregistra, ce
legătură are cu subiecţii observaţiei;
• descrierea acţiunilor participanţilor, a comportamentelor verbale şi non-verbale,
secvenţele comportamentelor, incidentele intervenite;
• interpretarea situaţiilor, găsirea de semnificaţii comportamentelor urmărite,
semnificaţii ce pot deriva direct din comportamentul participanţilor, din
experienţa proprie a observatorului sau din proiecţia experienţei
observatorului; această parte este cea mai dificilă, tocmai de aceea este necesar
şi pasul următor;
• oferirea de interpretări alternative, adică a privi lucrurile şi din altă perspectivă;

324 Strategii şi metode de cercetare calitativă. Interviul şi observaţia

• analiza reflexivă, explorarea reactivităţii emoţionale în calitatea de observator,
dacă s-a simţit confortabil în perioada cercetării, probleme din punct de vedere
etic pe care a trebuit să le depăşească. În observaţia participativă cercetătorul
nu este un observator rece, din exterior, ci este implicat în activităţile
comunităţii pe care o observă. Gradul de implicare al cercetătorului poate lua
diverse forme: participant complet, participant ca observator, observator ca
participant şi observator complet (Iluţ, 1997).
Observaţia este de cele mai multe ori utilizată împreună cu alte metode în
particular interviul şi analiza de documente. Observaţia prezintă o serie de
avantaje. Este o metodă flexibilă care permite introspecţii în realităţi noi sau noi
perspective asupra unor realităţi vechi. Furnizează date bogate în perioade scurte de
observaţie. Poate deschide sau sugera noi perspective de studiu, tocmai de aceea
observaţia este deseori utilizată ca metodă ce precede alte tehnici de investigaţie.
Datele obţinute sunt din viaţa reală, deci nu ridică problema validităţii ecologice ca
şi în cazul experimentului. Descrierile furnizate de observator permit cititorului să
emită judecăţi şi interpretări proprii. Observaţia dă acces la fenomene care altfel
sunt mai puţin evidente prin alte tehnici, cum sunt elementele comportamentului
non-verbal, postura corpului sau intonaţia. Situaţia observată poate fi replicată,
adică observată din nou (ex. o nuntă, o întâlnire politică) ceea ce este mai dificil
prin alte metode (Spradley, 1980).
Este important ca cercetătorul să cunoască nu doar avantajele observaţiei,
dar şi dezavantajele pe care le presupune. Rezultate sunt contaminate de
subiectivitatea celui care observă. Dacă prima verigă a procesului de cercetare (de
ce se realizează observaţia?) este slab formulată poate conduce la urmărirea unor
aspecte greşite sau nerelevante. Categoria de subiecţi poate fi incorect aleasă. Dacă
se desfăşoară pe termen scurt, aspecte relevante pot să se piardă, dacă este pe
termen lung, o abundenţă de informaţii se pot aduna dar ele pot fi redundante.
Selectarea aspectelor şi dimensiunilor ce vor fi urmărite poate fi problematică. Cu
alte cuvinte observatorul poate fi "orb" la aspecte pe care ar trebui să le observe,
sau le ignoră conştient crezând că nu sunt relevante, pe altele poate nu le înţelege.
Chiar dacă se recurge la înregistrări cu ajutorul video-camerei neajunsul mai sus
menţionat nu se elimină. Camera video nu poate înregistra toate aspectele, mai ales
dacă este vorba de mai mulţi participanţi; înregistrările video sunt şi ele selective,
în funcţie de observator. Observaţia mizează pe caracterul natural, firesc al
comportamentului obişnuit al oamenilor. Totuşi, conştiinţa participanţilor că există
un observator poate modifica comportamentul şi atitudinea lor. Observaţia poate
deveni o metodă costisitoare din punct de vedere financiar, al timpului şi
personalului calificat necesar. Calitatea metodei observaţiei depinde în mare
măsură (ca de altfel şi în alte metode calitative) de experienţa şi abilităţile pe care
le posedă observatorul.

Decembrie 2000 • Cogniţie, Creier, Comportament 325

 BIBLIOGRAFIE
Adler P., Adler P., (1994). Observational Techniques. In N. Denzin şi Lincoln Y.
(Eds.), Handbook of Qualitative Research, 377-392, Sage, London.
Andersen, K., Kack D., (1991). Learning to listen: interview techniques and
analysis. In S. Gluck şi D. Patai (Eds.), Women’ Words: The Feminist
Practice of Oral History, Routledge, New York.
Băban, A., (2000). Tendinţe noi în cercetarea psihologică: metodologia calitativă.
Cogniţie, Creier, Comportament, 3, 223-244.
Banister, P., Burman E., Parker I., (1995). Observation. In Qualitative Methods in
Psychology, A Research Guide, 17-33. Open University Press, Buckingham.
Breitrose, P., (1988). Focus Groups; when and how to use them. A practical guide.:
Standford University Press, Palo Alto, CA.
Bulai, A., (2000) Focus-Grup. Paideia, Bucureşti.
Denzin, N., Lincoln, Y., (1994). Handbook of Qualitative Research. Sage,
Thousand Oaks, CA.
Fontana A., Frey J., (1994). Interviwing, the Art of Sciences. In N. Denzin şi Y.
Lincoln (Eds.), Handbook of Qualitative Research, 361-376, Sage, London.
Gluck, S., Patai, D. (1991). Women’ Words: The Feminist Practice of Oral History,
Routledge, New York.
Iluţ, P. (1997). Abordarea Calitativă a Socioumanului. Polirom, Iaşi.
Jacob, E. (1987). Qualitative research traditions - a review. Review of Educational
Research, 57, (1), 1-50.
Janesick, V., (1994). The dance of qualitative research design: methaphor,
methodolatry, and meaning. In N. Denzin şi Y. Lincoln (Eds.), Handbook of
Qualitative Research, 209-219, Sage, Thousand Oaks, CA.
Jorgensen, D.L., (1989). Participant observation. Sage, Newburry Park, CA.
Levi- Strauss, C., (1966). The savage mind. University of Chicago Press, Chicago.
Kitzinger, J., (1994). The methodology of focus groups: the importance of
interactions between research participants. Sociology of Health and Illness,
16, 103-127.
Krueger, R.A., (1988). Focus Group: a Practical Guide for Applied Research.
London, Sage.
Kvale, S., (1988). The 1000-page question. Phenomenology and Pedagogy, 6, 90-
106.
McCracken, G., (1990). The Long Interview. Sage, Newburry Park, CA.
Mishler, E.G., (1986). Research Interviewing: Context and Narative. Harvard
University Press, Cambridge MA.
Morgan, D., (1988). Focus Groups as Qualitative Research. Sage, Newburry Park,
CA.
Oakley, A., (1981). Interviewing women: a contradiction in terms. In H. Roberts
(Ed.), Doing Feminist Research, 30-61. Routledge, London.
Oakley, A., (1993). Essay on Women, Medicine and Health. Edinburgh University
Press, Edinburgh.

326 Strategii şi metode de cercetare calitativă. Interviul şi observaţia

Ramirez, A., (1986). Focus Groups: Theory and Practice. University of Texas, San
Antonio.
Spradley, J., (1980). Participant Observation. Holt, Rinehart and Winston, New
York.
Stewart, D.W., Shamdasani P.N., (1990). Focus Group: Theory and Practice.
Sage, London.
Tesch, R. (1990). Qualitative Research: Analysis Types and SoftwareTools.
Falmer,New York:.
Wolcott, H., (1994). Transforming Qualitative Data: Description, Analysis,
Interpretation. Sage, Thousand Oaks, CA.

Decembrie 2000 • Cogniţie, Creier, Comportament 327