Opera poetului Grigore Vieru

Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, în satul Pererita, pe atunci județul Hotin. Născut
într-o famile simplă de țărani Pavel și Eudochia Vieru. Absolvă școala elementară în satul natal
(1950); liceul în orașul Lipcani (absolvit în 1953). Licențiat al Facultății de Filologie și Istorie a
Institutului Pedagogic "Ion Creanga" din Chișinau (1958). Redactor la rev. pentru copii Scânteia
leninistă (1958); redactor la ziarul Nistru (1960); referent la Uniunea Scriitorilor din Moldova
(1961); membru al Comisiei de Stat pentru problemele lb., Chișinau (1991). Prima vizit în România,
în 1973 (participa la o întâlnire cu redactori ai rev. Secolul 20). Urmează o nouă vizită, în 1974, la
invitația Uniunii Scriitorilor. Membru al Acad. Române (1990). Debut editorial cu placheta de
versuri pentru copii Alarma (1957), urmată de alte numeroase culegeri lirice: Muzicuța (1968), Buna
ziua, fulgilor (1961), Mulțamim pentru pace (1963), Figurași (1963), Poezii (1965), Poezii de sama
voastră (1968), Duminica cuvintelor, (1969), Trei iezi (1970), Versuri (1971), Aproape (1974),
Steaua de vineri (1978), Fiindcă iubesc (1980), Izvorul și clipa (1981), Taina care mă apără (1983);
Poftim de intrați (1985); Frumoasă-i limba noastră (1990); Hris-tos nu are nici o vină
(1991), Rugaciune pentru mama (1994), Vad și mărturisesc (1996) etc. Premiul republican al
Comsomolului (1965); Diploma de onoare "Andersen" (1988).
Precedată, iar apoi însoțită, de o bogată productie pentru copii in care poetul se înfantilizează cu
delicatete pedagogica și tandrețe ludică, poezia lui VIERU a devenit repede una exponențială,
transformându-1 pe autor într-un fel de tardiv și ultim "bard national", cu toate că din structura sa
elegiacă, predispusă mai curand la reveria casnică decât la fulminanta de baricadă, lipsea patetismul
mesianic. Ea s-a întalnit totuși decisiv cu starea de alean colectiv și cu frustrările istorice ale
romanilor de peste Prut, poetului revenindu-i o misiune similara cu cea a tanarului Goga, misiune
dusă însa cu discreție, fără vehementa iredenta și pe un temperament domestic mai apropiat de al
firavului Iosif decat de al ardentului tribun ardelean. Consensul cu aspirațiile naționale, topite într-o
elegie regresivă ce gasea tot mai puține valori de sprijin în prezent, a exaltat și dimensiunea valorică
a operei lui Vieru, altminteri o diagramă onestă a tradiționalismului atât în privința scriiturii, cât și a
pachetului tematic.
Poet "prin excelența al mamei și al maternității" (Mihai Cimpoi), VIERU iși va centra creația pe
acest simbol cumulativ și iradiant. Figura mamei, dincolo de nu puține acorduri sentimentaloide și
de rama samanatoristă în care e pusa adesea, e transfigurată, printr-o feerie a devoțiunii filiale, și ea
devine nu numai un simbol al jertfei și al ocrotirii, al suferinței și răbdării, al statorniciei și dainuirii,
dar și expresia lacrimală a patriei, fiind identificată în cele din urma cu Muma eternă, cu glia și cu
limba: "Mama, /Tu ești patria mea!/ Creștetul tău - /Vârful muntelui /Acoperit de nea. /Ochii tăi -
/Mări albastre. /Palmele tale - /Arăturile noastre". O lume al carei principiu originar și centru afectiv
e mama, e o lume a adorației, a tandreții și bucuriei, o lume a inocenței și blândeții. Lumea lui
VIERU - rezumată în câteva teme esentiale ce converg în simbolul matricial (casa, stramoșii, plaiul,
izvorul, glia, graiul, iubita) - e una din acele "lumi-fruct" bachelardiene care "solicita reveria" si în
care visătorul "este în mod cosmic fericit". În pofida adierilor elegiace, lumea poeziei lui VIERU
rămane una maternă, ocrotitoare și edenică, blajină și luminoasă, ale carei expresii imediate sunt
pâinea și spicul, vatra sau brazda roditoare. Pamântul însuși primeste în ea o investitura de "magna
mater", imaginația poetului "maternizand" toate elementele: "Pamântule, /Eu dragoste iți jur. / Tu,
care m-ai crescut/ Și m-ai hrănit cu laptele / Ploilor mustind în lut". Elegiacul nu-și pierde, de fapt,
niciodată sensul beatitudinal, elementele de turbulență dramatică suavizându-se în hieratica de
icoană și lăsând viziunea să pluteasc pe apele grației. Miezul fericit al acestei lumi de miraj
melancolic nu e atins nici de absența mamei, pierderea ei intensificând doar ardența devoțiunii.
Sacralizarea mamei se răsfrânge și asupra celorlalte elemente iradiate de principiul matern: plaiul,
graiul, satul etc, viziunea lui VIERU fiind, în fond, o beatificare a originilor, a baștinii. Prin aceasta
mitologie a Mumei și prin transcenderea biograficului ea comunica direct cu ancestralitatea și
substratul, întâlnind în profunzime matricea stilistică bla-giană. Dincolo de eminescianismul însușit
cu fervența și de programatica întoarcere la folclor, VIERU regaseste, de fapt, Lancrâmul, taramul
etern în care "în amurg pe față, ah, simți /suflarea veciei" și în care "toate se schimba în viața. /
Numai izvorul nu". Blagianismul ajunge, aproape firesc, la decalcul imediat: "E-atâta tăcere /În casa
mumei / Ca se-aude în jur murmurând /Plansetul humei". Centrată pe adorația mamei și a plaiului
("Plaiule, tu, plaiule - /Veșnica tema a mea!") și bazată pe valorile unei sensibilități imediate, mereu
rezonată la miraj, poezia lui VIERU se hranește dintr-o pozitivitate esențială a lumii. În afara unor
anateme și apostrofe ("Ascultă, mul-gatorule de zar/ Și cocoșatule sub temenele!"), nimic nu tulbura
sensul stenic al viziunii, progresia dramatică oprindu-se în pragul melancoliei paradisiace și
neamenițâand armonia interioară.
Nici moartea nu aduce vreun aflux de anxietăți, meditația asupra ei constituind doar un prilej de
redefinire a bucuriei de a trăi în mijlocul miracolelor: "Mare ești, moarte, / Dar singură, tu. /Eu am
vatra unde iubi / Tu nu, tu nu. () Eu am țara unde să mor, /Tu nu, tu nu". Alt mitem fundamental al
poeziei lui Vieru, legat izomorfic de cel matern și adesea identificat cu el, este cel al limbii, al
graiului. Ca și mama, limba este realitatea care suplinește patria absența sau o contrage,
reprezentând principiul ei salvator, dar și consolarea ultima a frustrărilor istorice, o esență
inalienabilă a neamului și o ființă: "Iar când nu poți /Nici plânge și nici râde/ Când nu poți mangâia/
Și nici cânta, /Cu-al tău pământ, /Cu cerul tău în față/ Tu taci atunce/ Tot în limba ta". Pierdută ca
identitate istorică, patria se refugiază în intimitate, în realitățile casnice și cotidiene, manifestan-du-
se ca o epifanie și concentrandu-se în embleme paradisiace: ,.Patria asta e o pâine caldă. /Vântul asta
e un vin domnesc. /Și pelinul - busuioc salbatic. // Vine ziua aurindu-mi pâinea. /Vine seara
aromindu-mi vinul. /Vine mama îndulcindu-mi gaâdul". Paradisiacă și domestică este și erotica lui
Vieru, cântand bucuria nupțială a perechii și universul familial, nu fără scăpărari de senzualitate
stilizată: "Ah, din camașa ta/ Fosnind ca frunzele, / Trupul tau gol ieșea/ Ca din nouri soarele".
Unitară nu doar tematic, registru în care e aproape redundanta, ci și stilistic, poezia lui VIERU
marchează totuși de la Numele tău (1968) la Rugaciune pentru mama (1994), trecând prin momente
de coagulare concretizate în Aproape (1974), Un verde ne vede (1976), Steaua de vineri (1978),
Fiindcă iubesc (1980), Taina care ma apaără (1983), Rădăcina de foc (1988), Curățire a fântânii
(1993), o dublă progresie: pe de o parte, acumularea elegiacă devine tot mai pregnantă, apropiind
adorația maternă de transfigurarea eristică a suferinței, iar pe de altă parte sensul implicării în istorie
devine tot mai presant, poetul ajungând unul din agenții ei și participand la bătăliile pentru limbă și
neam, pentru identitate și libertate. Armonică până la cantabilitate (de altfel, poetul însuși s-a
străduit să unească versul cu muzica) și unind elegia cu feeria domestică, poezia lui VIERU e un
continuu ritual al adorației materne, adorație răsfrântă, cu aproape aceeași religiozitate, și asupra
graiului, iubitei și plaiului. În fondul ei, ea e o sanctificare a acestora și chiar în etapa de exultanță a
tinereții, când lirismul mangaia o coardă mai senzuală, definitorie pentru atitudinea poetica rămânea
pietatea, fervoarea îmblânzită a cultului.
Popularitatea lui Grigore Vieru a fost asigurată de simplitatea scrisului său. Când ne referim însă
la această calitate a poeziei lui Vieru, trebuie să ţinem cont, neapărat, de afirmaţia care îi aparţine:
„Eu nu a fi simplu râvnesc, ci a fi înţeles”. Fraza conţine, de fapt, o descifrare a complexităţii
creaţiei lui Grigore Vieru, care, pentru a fi apreciată la justa ei valoare, trebuie privită în ansamblu şi
în contextul social-politic în care a fost plăsmuită. Căci pe Grigore Vieru, poetul, l-au născut
realităţile perioadei postbelice. „Copiii anilor treizeci”, deveniţi oameni de litere, poartă în scrisul lor
„cifrul” supravieţuirii, mai întâi, în plan ontologic şi, în al doilea rând, în planul creaţiei. În acest
sens e de remarcat faptul că prin anii ’50 în Chişinău funcţiona doar o singură grădiniţă de copii în
care procesul educaţional se efectua în limba română. Din această cauză mai mulţi intelectuali,
printre care şi Grigore Vieru, locuitori ai diferitor zone ale capitalei îşi duceau copiii la acea
grădiniţă aflată la marginea oraşului. Trista constatare că în instituţia respectivă lipseau cu
desăvârşire materialele didactice în limba română l-a determinat pe Vieru să scrie versuri. Aşa au
apărut primele sale cărţi pentru copii. Ulterior poetul s-a afirmat prin volumele de versuri dedicate
celor maturi, însă a rămas fidel pentru totdeauna micilor cititori. Afirmaţia făcută de către poet, mai
în glumă, mai în serios, „Când obosesc de cei mari, mă întorc la cei mici” denotă statutul său
permanent de educator al cititorilor. Vieru şi-a asumat această dificilă misiune, care în spaţiul dintre
Prut şi Nistru are conotaţii specifice, scriind cele mai frumoase poezii dedicate limbii române.
Pentru mine Grigore Vieru a fost, este și va fi poetul inimii mele. Sunt extrem de impresionată
de creațiile poetului, nu cred că există vreo creație de a renumitului poet pe care nu aș fi citito.