Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Manual Sociologie Corvin
Manual Sociologie Corvin
SOCIOLOGIE
Manual pentru ciclul superior al liceului - clasa a XI-a,
filiera teoretică, profil umanist, specializările ştiinţe sociale,
filologie şi filiera vocaţională, profil militar MAI, specializarea ştiinţe sociale
Sociologie
Manual pentru clasa a XI-a
Referenţi:
© Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate Editurii Corvin, Deva.
Orice preluare, parţială sau integrală, a textului sau a materialului grafic din această lucrare se face numai
cu acordul scris al editurii.
Editura CORVIN
330065 Deva, Str. Gh. Bariţiu, Nr. 9, tel.: 0254-234500, fax: 0254-234588
www.corvin.ro E-mail: corvin@mail.recep.ro
316(075.35)
Manualul a fost aprobat prin Ordinul ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 4742 din 21.07.2006 în urma
evaluării calitativ organizate de către Consiliul Naţional pentru Evaluarea şi Difuzarea Manualelor şi
este realizat în conformitate cu programa analitică aprobată prin Ordin al ministrului Educaţiei şi
Cercetării nr. 3252 din 13.02.2006
Manualul este destinat pieţei libere.
UNITATEA 1
ÎN SOCIOLOGIE
1. Specificul cunoaşterii sociologice
1.1 Necesitatea sociologiei
1.2 Funcţiile şi ramurile sociologiei
1.3 Sociologia în calitate de ştiinţă
3. Investigaţia sociologică
3.1 Metode şi tehnici de cercetare
3.2 Etapele cercetării sociologice*
Proiect: Ancheta sociologică
Desigur că în orice ştiinţă cel mai greu lucru este găsirea unor definiţii corecte,
care să exprime într-adevăr esenţialul preocupărilor acelei ştiinţe. De obicei, în
UNITATEA 1
sociologie se simplifică de multe ori totul până la extrem, ajungându-se la definiţii Capitolul 1
pur verbale, care nu spun absolut nimic. De pildă, cea mai curentă definiţie a
sociologiei este că ea este ştiinţa vieţii sociale. Da, viaţa socială e obiectul acestei
ştiinţe, numai că ea este înţeleasă şi explicată în diferite moduri, încât definiţia de
mai sus este numai formală, referindu-se pur şi simplu la termenul „sociologie”.
Unii pun societatea în funcţie de spirit, de psihologie, alţii o consideră drept un
Dicþionar
cunoaştere spontană = ansam-
rezultat al trebuinţelor şi activităţilor economice, alţii văd în ea consecinţa
blul opiniilor veridice for-
existenţei unei reguli de drept şi a unei autorităţi constrângătoare, care aplică mulate de simţul comun,
sancţiuni şi aşa mai departe. De aceea, concepţia sociologiei ca ştiinţă este în fără a se pune problema
funcţie de modul de a înţelege obiectul ei, societatea. Pentru acest motiv, noi vom obiectivităţii altfel decât
cerceta aici caracterele generale ale acestor concepţii, pentru a evidenţia cât dintr-o perspectivă canti-
adevăr sau eroare cuprinde fiecare dintre ele. De la bun început, trebuie să facem tativă („opinia celor mai
însă o clară distincţie între teoriile care se ocupă de structura şi forma societăţii, mulţi”)
căutând să le explice prin factori oarecum exteriori ei, factori care au, desigur, cunoaştere ştiinţifică = ansam-
importanţă pentru existenţa şi evoluţia societăţii, dar care nu putem spune că blul propoziţiilor adevărate,
formează esenţialul, şi teoriile care cercetează viaţa socială însăşi, în elementele, formulate într-un anumit
univers de discurs, pro-
structura şi funcţiile sale, explicându-le prin forţe şi cauze existente în ea. (Petre
ducerea lor având la bază
Andrei, Sociologie generală, Editura Polirom, Bucureşti, 1997, p. 76) metode ştiinţifice specifice
simţ comun = desemnând, la
Societatea este o realitate integrală, în care totdeauna şi pretutindeni individul început, facultatea coor-
apare numai ca un element care, chiar dacă are putinţa teoretică de a se desface de donatoare a datelor trans-
ea, rămâne totuşi ataşat de dânsa şi suportă covârşitoarea ei influenţă (...); dacă mise de diferitele simţuri, a
analizăm diferite forme de societate, mai civilizate sau mai primitive, mai pierdut progresiv acest
complexe sau mai simple, cea dintâi problemă care ni se impune este cercetarea înţeles şi a ajuns să desem-
factorilor fundamentali şi necesari care explică alcătuirea societăţii, precum şi a neze judecăţile (cunoaş-
condiţiilor în care apare societatea. Noi admitem această deosebire între factori şi terea) bune şi ferme ale
omului a cărui existenţă nu
condiţiuni (...) pentru că, de exemplu, mediul geografic în care trăieşte o grupare de
este „contaminată” de prea
oameni are, desigur, importanţă nu numai pentru determinarea activităţii multă teorie, judecăţi necon-
economice a oamenilor prin materiile prime oferite de sol, subsol etc. şi care dau taminate de scepticism
astfel anumite posibilităţi de muncă, ci influenţează chiar asupra psihicului şi
moravurilor oamenilor, dar nu este totuşi factorul cel mai de seamă care constituie
societatea însăşi. (...) În orice societate (...) identitatea sufletească apare ca primul şi
cel mai fundamental factor pentru formarea şi existenţa unei societăţi. Din această
identitate psihică se nasc obiceiuri comune, un mod asemănător de a judeca
lucrurile şi evenimentele, solidaritatea membrilor care trăiesc laolaltă. (Petre
Andrei, Sociologie generală, Editura Polirom, Bucureşti, 1977, p. 316-317)
Aplicaþii
1. Elaboraţi un eseu cu titlul „Sociologia - ştiinţă a realităţii sociale”.
2. Organizaţi o dezbatere despre importanţa studierii sociologiei în cadrul
studiilor liceale.
3. Identificaţi trei definiţii distincte ale sociologiei şi realizaţi o analiză
comparativă a acestora.
4. Sunteţi de acord cu ideea lui Petre Andrei potrivit căreia modul în care
definim (concepem) sociologia depinde de modul în care definim
(concepem) societatea? De ce?
5. Elaboraţi un proiect în care să analizaţi comparativ obiectul sociologiei în
calitate de ştiinţă cu cel specific altor ştiinţe sociale (de exemplu, psihologia şi
economia).
10
Proiect
Analizaţi propria comunitate şi încercaţi, utilizând criteriile de diferenţiere a
tipurilor de culturi precizate, să identificaţi exemple concrete pentru categoriile
de elemente constitutive în cazul fiecăruia dintre tipurile de cultură puse în
evidenţă.
16
UNITATEA 1
Capitolul 3 INVESTIGAÞIA SOCIOLOGICÃ
Metoda de cercetare 3.1 Metode ºi tehnici de cercetare
1. Metoda nomologică (gene- Dobândirea unei cunoaşteri ştiinţifice nu se poate realiza întâmplător, aşa
ralizantă), al cărei scop este încât la baza acestui gen de cunoaştere stau moduri de cercetare şi principii de
formularea de legi, de relaţii cunoaştere şi de transformare a realităţii standardizate, anume metodele. În
generale care nu depind de general, în cadrul ştiinţelor sociale se face distincţia între două metode de studiu,
condiţiile concrete. Această
metodă are limitările sale, iar
fără ca acestea să fie utilizate izolat una faţă de cealaltă: metoda nomologică şi
aceasta, în primul rând, metoda genetică.
datorită dinamicii deosebite Din punct de vedere temporal, aplicarea acestor metode se poate realiza fie
a realităţii sociale, ceea ce o transversal, atunci când se are în vedere situaţia existentă la un moment dat, fie
face greu de surprins la longitudinal, atunci când se are în vedere evoluţia pe un interval temporal a
nivelul unor concepte cu un proceselor sociale. Cercetările longitudinale, la rândul lor, pot fi realizate
nivel înalt de abstractizare. retrospectiv sau prospectiv.
2. Metoda genetică sau istorică Aceste metode, indiferent de sensul aplicării lor efective, fac apel la o serie de
(individualizantă), care con- tehnici, reduse în general la patru mari categorii:
stă în studierea aspectelor 1. Experimentul reprezintă tehnica de cercetare ce constă în manipularea
sau evenimentelor singulare,
în condiţii concrete, precise.
controlată a unor fenomene, destinată să producă observaţiile
Simplele evenimente nu per- necesare înţelegerii respectivelor fenomene. Această tehnică permite, în
mit însă construirea unei context sociologic, mai ales verificarea legăturii dintre două variabile.
ştiinţe, aşa încât este ne- Astfel, este vorba de constituirea a două grupuri, în unul dintre ele
cesară trecerea de la acestea introducându-se o variabilă (variabila independentă) care va determina
la conceptualizare. sau nu modificări asupra unei alte variabile (variabila dependentă), în
timp ce în celălalt grup variabila nu este introdusă, acest grup servind ca
grup de control.
Experimentele se pot realiza fie în laborator, fie în condiţiile vieţii sociale
reale. În cazul sociologiei, spre deosebire de psihologie, sunt greu de
Faptele sociologice realizat şi fără o relevanţă ridicată experimentele de laborator, chiar dacă
În lucrarea Le Métier de acestea permit un control mai bun al variabilelor.
sociologue (1973), P. Bourdieu, 2. Observaţia reprezintă cea mai veche tehnică de cercetare utilizată în
J.-C. Chamboredon şi J.-C. ştiinţă şi constă în investigarea sistematică, în baza unui plan anterior
Passeron, sociologi francezi elaborat, cu ajutorul unor instrumente adecvate, a proceselor sau
contemporani, insistă asupra fenomenelor care constituie obiectul de studiu.
diferenţei dintre obiectele În viaţa de zi cu zi, utilizăm observaţia pentru a identifica modul în care noi şi
reale şi faptele ştiinţifice.
Acestea din urmă sunt construite
ceilalţi ne îmbrăcăm şi reacţionăm în diferite situaţii, modul în care arată strada pe
şi nu simplu date în experienţa care mergem, modul în care se desfăşoară o oră de curs etc. Datele obţinute nu ne
cotidiană: „Măsurarea şi instru- permit să ajungem la o cunoaştere sistematică a realităţii, deoarece am utilizat
mentele de măsură şi, mai observaţia spontană care de multe ori nu corespunde realităţii întrucât putem fi
general, toate operaţiile practicii impresionaţi de detalii şi să pierdem din vedere semnificaţia unor elemente de
sociologice, de la elaborarea ansamblu. Pentru a realiza o cunoaştere autentică trebuie să trecem de la
chestionarelor şi codificare până observaţia spontană, care nu ne permite generalizări, la observaţia ştiinţifică.
la analiza statistică, sunt tot În sociologie, observaţia ştiinţifică constă în obţinerea informaţiilor cu
atâtea teorii în acţiune, cu titlu ajutorul organelor de simţ şi verificarea ipotezelor cercetării pentru a descrie
de proceduri de construire, sistematic şi obiectiv faptele şi fenomenele sociale.
conştiente sau inconştiente, a
faptelor şi relaţiilor între fapte.”
Investigaţia sociologică utilizează mai cu seamă două tipuri de observaţie,
(p. 59) diferenţiate în funcţie de gradul de implicare a cercetătorului în domeniul
investigat şi anume: observaţia structurată şi observaţia participativă.
Observaţia structurată constă în aplicarea unor tehnici de măsurare 17
bazate pe înregistrarea datelor pe categorii de codificare, fără ca cercetătorul să
fie implicat. De exemplu, dacă dorim să observăm comportamentul verbal şi
acţional al colegilor noştri, în cadrul şcolii sau în afara acesteia, construim un
UNITATEA 1
sistem de categorii cu trei clase: comportamente prosociale, comportamente de Capitolul 3
conformare la normele şi valorile sociale şi comportamente antisociale, în
dezacord cu normele şi valorile societăţii, apoi îi rugăm, pe colegii noştri, să
relateze în scris despre comportamentele lor pe o anumită perioadă de timp.
Grupăm aceste comportamente în cele trei categorii: prosociale, de conformare şi
antisociale şi cu ajutorul observaţiei vom stabili ce tip de comportament a
predominat. În anumite condiţii, putem să realizăm o observaţie directă în cazul
experimentelor de laborator, a activităţilor dintr-o oră de curs etc.
Observaţia participativă presupune integrarea cercetătorului în
colectivitatea studiată şi în utilizarea introspecţiei sau/şi a memoriei sale sociale
pentru înregistrarea şi interpretarea datelor. Observaţia participativă este utilizată
cu precădere în studiile de antropologie socială şi culturală, astfel antropologul B.
Malinowski a subliniat, la începutul secolului al XX-lea, valoarea acestei metode
În funcţie de conţinutul
în studiul triburilor din Guineea şi din nordul Melaneziei. problemelor abordate, există:
3. Ancheta, probabil cea mai răspândită metodă de cercetare sociologică, anchete de opinie publică,
constă în colectarea de informaţii solicitând oamenilor să răspundă la socio-economice etc.
anumite întrebări. Având în vedere aria largă de aplicabilitate, se pot pune în Problemele studiate cu aju-
evidenţă numeroase tipuri de anchetă. Ea are două forme principale: torul anchetei sociologice sunt
interviul şi chestionarul. foarte variate, începând cu
Interviul este tehnica de obţinere a informaţiilor, prin întrebări şi credinţele, aspiraţiile, opiniile,
răspunsuri, apelându-se la mijloace verbale. Interviurile sunt utilizabile mai ales atitudinile, interesele etc. (feno-
atunci când sunt studiate fenomene şi procese mai greu observabile, între mene subiective) şi continuând
cu fenomene, precum: sărăcia,
avantajele lor putându-se enumera: posibilitatea observării comportamentelor non-
condiţiile de locuit, gradul de
verbale, consemnarea spontaneităţii răspunsurilor, posibilitatea sesizării unor ocupare a forţei de muncă etc.
aspecte neanticipate etc. Chestionarul reprezintă tehnica de obţinere a (fenomene obiective). Atunci
informaţiilor prin intermediul unei succesiuni logice de întrebări scrise ce când se urmăreşte cunoaşterea
solicită din partea celui chestionat direct sau indirect, un răspuns scris. opiniei publice, avem de a face
Atât interviurile, cât şi chestionarele constau din suite de întrebări care nu cu sondajele de opinie publică.
pot fi construite întâmplător. Formularea întrebărilor (nu trebuie să Sondajul de opinie publică
cuprindă figuri de stil, nu trebuie să fie negative, nu trebuie să fie tendenţioase este o cercetare sociologică de
etc.), ordinea lor, adecvarea la ipotezele cercetării, adecvarea în raport teren realizată cu scopul de a
cu nivelul de şcolarizare al celor intervievaţi sau chestionaţi etc. sunt cunoaşte orientarea, centra-
litatea şi intensitatea opiniilor
probleme deosebit de importante în construirea chestionarelor şi a
împărtăşite în comun de diferite
interviurilor. În general, întrebările pot viza patru tipuri de informaţii: straturi şi categorii ale popu-
a. fapte, referitoare la situaţia personală a indivizilor chestionaţi (vârstă, sex, laţiei. El se bazează pe tehnicile
profesie, venituri etc.), la mediul lor (locuinţă, condiţii de viaţă, condiţii de interogative şi pe eşantionare
muncă etc.), la comportamente; înţeleasă ca o operaţie de
b. opinii, respectiv aprecierile (judecăţile) pe care indivizii le formulează în construire a unui „model redus”,
legătură cu problemele considerate: opinii politice, morale, artistice etc. numit eşantion, care constituie
c. atitudini, adică poziţionări ale indivizilor în raport cu diferitele elemente o parte dintr-un întreg care
ale mediului social: atitudinea faţă de muncă, faţă de politică etc. reproduce la scară redusă struc-
d. cunoştinţe, referitoare la gradul de cunoaştere a problemelor sau tura întregului. În principal,
există două modalităţi de eşan-
situaţiilor cu care interferează persoana chestionată.
tionare: eşantionarea alea-
4. Analiza documentară, utilizată cu precădere în situaţiile în care accesul torie şi eşantionarea pe cote,
direct la fenomenele şi procesele studiate nu mai este accesibil direct, ci doar ultima presupune stabilirea cri-
prin intermediul documentelor (obiecte sau texte care oferă informaţii): teriilor de eşantionare şi in-
arhive publice sau private, jurnale personale, corespondenţă, date statistice, cluderea în eşantion a per-
ziare, reviste, cărţi, lucrări de artă, folclor, discursuri etc. Studierea soanelor sau a unităţilor sociale
documentelor se face cu ajutorul unor tehnici riguroase, anume tehnicile proporţional cu structura uni-
analizei de conţinut. Această tehnică are şi unele inconveniente. versului cercetat.
18 3.2 Etapele cercetãrii sociologice*
UNITATEA 1 Sociologia se ocupă cu studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor sub toate
aspectele sale. Aceasta înseamnă că abordarea obiectului de studiu se realizează
Capitolul 3 potrivit unei anumite metodologii, respectiv potrivit unui demers riguros
organizat şi desfăşurat. În general, se poate aprecia că realizarea unei cercetări
sociologice presupune parcurgerea următoarelor etape:
1. Stabilirea problemei de studiat: complexitatea realităţii
sociale face ca abordarea sa în scopuri ştiinţifice să nu se poată
realiza de o manieră globală, ci doar supunând atenţiei anumite
aspecte ale sale. Ca atare, prima etapă a cercetării sociologice
este delimitarea problemei de cercetare, definirea problemei
sociale în termeni sociologici;
2. Studiul bibliografiei problemei: vastitatea sociosferei permite
formularea în permanenţă de noi probleme, care au însă
conexiune cu altele sau chiar, în alte contexte, au mai fost
cercetate. Consultarea literaturii de specialitate este astfel
obligatorie în orice cercetare: vom cunoaşte mai bine propria
problemă şi vom evita să redescoperim ceea ce se ştie deja;
Stabilirea 3. Formularea ipotezelor: definirea cu claritate a problemei şi
problemei de studiat precizarea principalelor sale aspecte prin intermediul literaturii
de specialitate, vor permite formularea anumitor ipoteze în ceea
ce priveşte legătura existentă între faptele sociale studiate. Modul
concret de formulare a unei ipoteze presupune separarea realităţii
Studiul bibliografiei sociale studiate în două serii de fapte, gândite ca variabile, dintre
problemei care una reprezintă variabila-cauză (independentă), iar cealaltă
variabila-efect (dependentă). Ipoteza reprezintă legătura
formulată între cele două variabile şi care, prin cercetare va
Formularea fi confirmată sau infirmată;
ipotezelor 4. Determinarea populaţiei de studiat: este evident că cercetările
sociologice nu pot fi exhaustive, complete, iar aceasta, în primul
rând, datorită resurselor implicate, dar şi datorită inutilităţii lor.
Cercetarea poate fi deosebit de relevantă pentru ansamblul unei
Determinarea populaţiei populaţii (exceptând cazurile în care numărul membrilor este
de studiat redus, de ordinul zecilor sau sutelor) şi dacă se lucrează doar pe
eşantioane reprezentative pentru populaţia în cauză, altfel spus
trebuie să se încerce reproducerea în mic a structurii populaţiei
Stabilirea metodelor şi respective (sex, vârstă, pregătire şcolară, profesie, mediu de
tehnicilor de cercetare rezidenţă, naţionalitate). Mărimea eşantionului depinde de
gradul de precizie urmărit, cu cât se urmăreşte o precizie mai
mare, această mărime trebuie să fie mai mare;
5. Stabilirea metodelor şi tehnicilor de cercetare: acestea
Colectarea trebuie adecvate problemei studiate şi informaţiilor care se
datelor încearcă a fi obţinute;
6. Colectarea datelor: presupune contactul direct cu populaţia
studiată, colectarea datelor putându-se realiza de cel care
Analiza realizează cercetarea sau de alte persoane calificate;
rezultatelor 7. Analiza rezultatelor: după obţinerea datelor, acestea sunt
prelucrate, combinate şi analizate, astfel încât să permită
analizarea ipotezelor avansate;
8. Formularea concluziilor: se referă, în primul rând, la
Formularea
acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezelor, totodată
concluziilor
rezultatele cercetării trebuind redactate şi prezentate într-o
formă accesibilă celor interesaţi.
Etapele cercetării sociologice
Lecturi suplimentare 19
Organizarea anchetei:
UNITATEA 1
- organizaţi grupe de 7-10 elevi, fiecare grupă urmând să realizeze o Capitolul 3
anchetă proprie;
- informaţi-vă, la conducerea şcolii sau la secretariat, asupra numărului
total de elevi şi structura acestei populaţii;
- determinaţi eşantionul reprezentativ pentru populaţia şcolară existentă
(vezi Anexa 1);
- definiţi tema (problema) anchetei şi precizaţi obiectivele ce vor fi
evaluate;
- formulaţi ipoteze de lucru, iar în baza acestora întrebări prin care să se Metodologia şi metodele
obţină informaţii referitoare la aceste ipoteze; sociologiei
- decideţi asupra modalităţii de realizare a anchetei: interviu sau
chestionar; Gilles Ferréol
- elaboraţi chestionarul sau protocolul de interviu şi realizaţi o pretestare
prin aplicarea acestora vouă înşivă; dacă este cazul, reveniţi asupra
acelor întrebări neclare, incomplete, tendenţioase etc. sau încercaţi să
precizaţi mai bine modul aplicării;
- realizaţi o fişă de instruire pentru modul în care se aplică chestionarul
sau se realizează interviul;
- aplicaţi chestionarul sau realizaţi interviul potrivit eşantionului stabilit;
- stabiliţi modurile de sintetizare şi sintetizaţi datele obţinute sub forma
tabelelor de date şi a reprezentărilor grafice;
- analizaţi datele obţinute relativ la ipotezele formulate şi la obiectivele
proiectate;
- formulaţi concluzii în baza informaţiilor puse în evidenţă în urma
Patrick Rateau
analizei datelor;
- redactaţi raportul de cercetare, care va cuprinde, minimum, următoarele
capitole: 1. Informaţii generale despre anchetă: locul realizării, data
realizării, membrii echipei, profesor coordonator etc.); 2. Definirea în ştiinţele umane
temei (problemei); 3. Obiectivele urmărite şi ipotezele formulate; 4.
Date privind populaţia şi structura populaţiei; 5. Determinarea
eşantionului şi eşantionul obţinut; 6. Chestionarul: elaborare şi conţinut
(sau după caz, interviul); 7. Pretestarea: desfăşurare şi rezultate; 8. Fişa
de instruire; 9. Date obţinute; 10. Analiza datelor; 11. Concluzii.
SOCIALÃ
4. Comunităţile sociale**
4.1 Conceptul de comunitate
4.2 Comunităţile sociale teritoriale
4.3 Comunităţile multiculturale
5. Status şi rol
5.1 Statusul
5.2 Rolul
5.3 Conflictele de rol şi status
6. Relaţiile sociale
6.1 Relaţii interpersonale şi relaţii sociale
6.2 Tipologia relaţiilor sociale
6.3 Interacţiunea socială ca proces de comunicare**
7. Microgrupurile sociale
7.1 Grupurile sociale
7.2 Familia şi relaţiile de rudenie
7.3 Grupurile-pereche şi alte microgrupuri sociale*
8. Stratificarea socială
8.1 Structura socială
8.2 Stratificarea socială*
UNITATEA 2
Capitolul 4 COMUNITÃÞILE SOCIALE**
Tipuri de comunităţi 4.1 Conceptul de comunitate
Comunitatea, considerată iniţial o totalitate, o entitate substanţială compa-
rată cu societatea, este privită astăzi ca un ansamblu de relaţii sociale complexe,
analizabile din diferite puncte de vedere. În limbajul curent, dar şi în analizele
sociologice, familia, şcoala, satul, oraşul etc. sunt calificate drept comunităţi,
vorbindu-se chiar de „comunităţi virtuale”, de „comunitatea oamenilor de
afaceri”, de „comunităţi politice” etc.
O analiză a tuturor acestor ocurenţe ale utilizării termenului de „comunitate”
arată că el se poate aplica în special grupurilor care au sau tind să aibă o cultură
specifică, respectiv împărtăşesc orientări valorice (în sens general) similare. Prin
urmare, termenul de „comunitate” poate fi utilizat pentru desemnarea oricărei
grupări umane caracterizată printr-o unitate de orientare valorică a
membrilor săi. O încercare de sistematizare a tipurilor de comunităţi ce pot fi
diferenţiate din perspectiva unei astfel de definiţii va arăta astfel:
Comunităţi culturale
- comunităţi de credinţă;
- comunităţi ideologice.
Similitudine de status
- teritorial (rezidenţial): urba-
ne, rurale, de vecinătate; Comunităţi de acţiune
- ocupaţional: ale oamenilor de - de intercunoaştere;
afaceri, ale artiştilor etc. - virtuale;
- vârstă: ale vârstnicilor, tine- - de interese;
rilor, copiilor etc. - de cooperare.
- etnie: maghiară, rromă etc.
- limbă: francofonă, anglofonă
etc.
Comunităţi cumulative
- mari;
- mici,
- de tip devălmaş.
Astfel, în locul analizei dihotomice a fost propusă analiza prin prisma unui
continuum rural-urban, respectiv o linie ce are la unul dintre capete micul sat Procesul de modernizare
izolat, iar la celălat megapolisul. Spre exemplu, unul dintre modelele elaborate în
acest sens diferenţiază, în funcţie de ponderea sectoarelor economice Procesul de modernizare
reprezintă ansamblul schim-
următoarele tipuri de comunităţi umane:
bărilor şi transformărilor ce au
a. comunităţi agricole (sectorul primar deţine peste 50%); loc la nivelul unui sistem sau
b. comunităţi rurale mixte (sectorul primar deţine 25-50%); subsistem social, prin care se
c. comunităţi urbanizate (sectorul primar deţine 10-25%): realizează o racordare a carac-
- comunităţi industrializate (sectorul terţiar deţine mai puţin de 30%); teristicilor structurale şi func-
- comunităţi echilibrate (sectorul terţiar deţine 30-50 %); ţionale ale acestuia la nivelul
- comunităţi slab industrializate (sectorul terţiar deţine 30-50%); atins de alt sistem sau subsistem
d. comunităţi urbane (sectorul primar deţine mai puţin de 10%): social. Procesul de modernizare
- comunităţi industriale (sectorul terţiar deţine mai puţin de 30%); are mai multe dimensiuni:
- comunităţi industriale centralizate (sectorul terţiar deţine 30-50%); - modernizare tehnico-eco-
nomică;
- comunităţi metropolitane (sectorul terţiar deţine peste 50%).
- modernizare a structurii şi a
Comunităţile rurale şi urbane nu au fost şi nu sunt izolate unele de altele, ci utilizării forţei de muncă;
- modernizarea diviziunii so-
interrelaţionează, formând reţele de comunităţi teritoriale. Reţeaua de
ciale a muncii;
comunităţi teritoriale are un pronunţat caracter istoric, fiecare tip de organizare - modernizarea formelor de
socială determinând o anumită reţea de comunităţi, care s-a tranformat în funcţie organizare şi de conducere;
şi pe măsura modificărilor înregistrate de sistemele sociale. În prezent, prin - modernizarea ecologică;
prisma procesului de modernizare, diferenţele dintre comunităţile rurale şi cele - modernizarea politică;
urbane, cel puţin în statele dezvoltate din punct de vedere economic, sunt tot mai - modernizarea de ansamblu a
puţin evidente. societăţii.
30 4.3 Comunitãþile multiculturale
UNITATEA 2 Diferenţele dintre oameni ţin atât de trăsăturile fizice şi de capacităţile lor
mentale, cât şi de distribuţia inegală a resurselor societăţilor sau de trăsăturile
Capitolul 4 culturale asimilate în cadrul procesului de învăţare socială. Societăţile moderne
cunosc astfel o stratificare complexă, în funcţie de o serie de dimensiuni, una
dintre cele mai importante distincţii operate fiind aceea majoritate-minoritate.
Conţinutul unei astfel de relaţii poate fi divers:
a. conţinut preponderent etnic: grupurile etnice sunt colectivităţi cu tradiţii
culturale comune, care au sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul
societăţii; grupurile etnice se caracterizează prin limbă proprie, obiceiuri
specifice, uneori religie proprie etc.; grupurile etnice, dintre care unul este
majoritar, iar celelalte minoritare, care trăiesc pe un teritoriu comun,
având forme de organizare administrativă comune la nivel naţional şi/sau
local formează naţiunea;
b. conţinut preponderent cultural: tinzând, adesea, să se confunde cu
precedentul tip de conţinut, dar diferenţele dintre noi, în cadrul aceluiaşi
stat, mai ales în lumea contemporană, sunt mult mai diverse: sex, vârstă,
mod de viaţă, apartenenţă la diferite organizaţii, opinii şi atitudini
împărtăşite etc., ceea ce înseamnă a vorbi despre o pluralitate de culturi
care se manifestă în acelaşi spaţiu, respectiv de societăţi multiculturale
în cadrul cărora, de asemenea, există culturi majoritare şi culturi
minoritare;
c. conţinut preponderent sexual: procesele de modernizare desfăşurate pe
întreaga durată a secolului al XX-lea au determinat, în contextul ţărilor
dezvoltate occidentale o anumită evoluţie şi în ceea ce priveşte acceptarea
într-o măsură mai mare a relevanţei diferenţelor de orientare sexuală;
d. conţinut preponderent religios: fără să cunoască o dezvoltare deosebită
la nivelul societăţilor de tip occidental, îşi pun amprenta în anumite
contexte asupra raporturilor între grupurile sociale, aşa încât se poate
vorbi de credinţe religioase dominante şi credinţe religioase
minoritare etc.
În general, se poate aprecia că la nivelul societăţilor contemporane, în pofida
existenţei şi a unor mişcări de sens contrar, diversitatea tinde să devină o
caracteristică dominantă, ceea ce permite să se vorbească din ce în ce mai mult de
societăţi interculturale. Acestea se caracterizează prin:
- coexistenţa în acelaşi spaţiu a unor grupuri culturale, etnice, religioase,
sexuale diferite;
- acceptarea (toleranţa) diferenţelor existente, fără a interpreta sau trăi
aceste diferenţe ca motive de discriminare;
- existenţa unei intercunoaşteri între diferitele grupuri ca bază pentru acţiuni
comune;
- existenţa unor acţiuni comune sau, pur şi simplu, coexistenţa grupurilor
fără să existe presiuni în sensul diminuării diferenţelor etc.
Desigur, coexistenţa la nivelul unei societăţi interculturale poate fi un
proces dificil de realizat la nivel de ansamblu, condiţionările imprimate în cadrul
procesului de învăţare socială putând fi deosebit de puternice. În acest sens, se
discută de câteva decenii în societăţile occidentale despre necesitatea unei
educaţii interculturale, după 1989 o astfel de educaţie devenind o temă de
discuţie şi în societatea românească.
Lecturi suplimentare 31
Aplicaþii
1. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi pentru a analiza şi pune în evidenţă
caracteristicile propriei comunităţi din punct de vedere social-teritorial.
2. Sunteţi de acord cu existenţa comunităţilor multiculturale? Înainte de a
răspunde la această întrebare, încercaţi să puneţi în evidenţă sensurile pe care
termenul „acord” le poate avea în cadrul întrebării.
3. Organizaţi o dezbatere în care să pledaţi pro sau contra ideii de „comunitate
multiculturală”.
4. Analizaţi comparativ, eventual recurgând la exemple concrete, deosebirea
dintre o cultură majoritară şi o cultură minoritară.
32
UNITATEA 2
Capitolul 5 STATUS ªI ROL
5.1 Statusul
În cursul procesului de socializare, indivizii ajung să desfăşoare anumite acţiuni
Corelaţia status-rol
sociale, să interacţioneze cu ceilalţi membri ai societăţii şi să ocupe anumite poziţii
Dacă statusul este ansamblul sociale, ceea ce înseamnă că ei ajung să deţină anumite statusuri şi anumite roluri.
comportamentelor la care se Statusul reprezintă poziţia sau rangul unui individ în cadrul structurii
poate aştepta individul din
sociale, prin intermediul său definindu-se identitatea socială a acestuia din
partea celorlalţi membri ai
grupului, rolul defineşte punct de vedere dinamic. În relaţiile sociale indivizii se raportează unii la ceilalţi
ansamblul comportamentelor pe prin prisma statusurilor deţinute, fiecare individ deţinând o multitudine de
care grupul le poate aştepta în statusuri. Dintre acestea, unele statusuri sunt prescrise, deţinute de un individ
mod legitim de la individ. Deşi indiferent de calităţile sale şi de eforturile pe care le face, în timp ce altele sunt
sunt noţiuni distincte, rolul şi dobândite, respectiv cele la care individul ajunge prin propriile sale eforturi.
statusul se completează reci- Prescrierea statusurilor se realizează în fiecare societate, în primul rând, în
proc, stabilind poziţia socială a raport cu sexul şi vârsta, în unele societăţi având relevanţă şi naţionalitatea, rasa,
fiecărei persoane în societate. religia sau clasa socială. Procesul de socializare a statusurilor începe timpuriu,
Fiecare status trimite la un încă de la naştere copiii fiind socializaţi diferit, în raport cu sexul pe care îl au.
anumit sau la anumite roluri,
La baza prescrierii statusurilor în funcţie de sex stau modelele culturale
după cum fiecare rol presupune
un anumit sau anumite statusuri. specifice fiecărei societăţi, indivizii care nu îndeplinesc atribuţiile statusurilor ce le
revin riscă să fie penalizaţi social şi marginalizaţi. Nerespectarea statusului poate
cunoaşte grade diferite de intensitate şi de conţinut, precum: nediferenţierea
vestimentară, nediferenţierea tunsorii, etalarea nediferenţiată a podoabelor,
nediferenţierea hormonală etc. Reacţiile la adresa celor care încalcă prescrierile
statusului pot fi diferite în funcţie de societate, dar mai ales de nivelul de dezvoltare
al societăţii, fiind cunoscut şi evident că societăţile dezvoltate au o toleranţă mult
mai mare la încălcările de status.
În fiecare societate, structura socială presupune şi o diferenţiere în funcţie de
vârstă, existând copii, adolescenţi, adulţi şi bătrâni, fiecărei categorii de vârstă
fiindu-i prescris un anumit status. În societăţile tradiţionale delimitarea între
aceste categorii era de obicei riguroasă, trecerea de la o vârstă la alta era marcată de
ceremonii specifice. În societăţile moderne aceste delimitări s-au estompat,
trecerile de la o etapă de vârstă la alta fiind marcate, în special, doar de participarea
la anumite instituţii sociale, fără să existe însă o rigoare deosebită. De exemplu,
dacă în societăţile tradiţionale bătrânii erau stăpânii averii, principalii decidenţi şi
judecători, deţinând un prestigiu social ridicat, în societăţile moderne, după ieşirea
la pensie, aceştia cunosc o devalorizare bruscă a statusului.
În compensaţie cu relativizarea statusurilor prescrise, societăţile moderne au
dezvoltat o formă de cvasiprescriere de status, anume meritocraţia, respectiv
prescrierea statusului în raport cu meritul. Cu aceasta intrăm însă în zona
statusurilor dobândite, respectiv cele care sunt rodul eforturilor proprii, a alegerilor
individuale sau a competiţiilor la care participăm. Mobilitatea statusurilor
dobândite este mult mai dezvoltată în societăţile moderne faţă de cele tradiţionale,
în cadrul acestora din urmă cele prescrise fiind dominante. Nu este vorba, desigur,
de o egalitate de şanse totală, posibilitatea de obţinere a unui status depinzând de
trăsăturile personale şi de condiţiile sociale de pornire.
Fiecare individ deţine după cum s-a subliniat, o mulţime de statusuri care se
asociază între ele, formând o structură mai mult sau mai puţin coerentă numită
status global.
5.2 Rolul 33
Într-un anumit sens, statusul şi rolul sunt două aspecte ale aceluiaşi
fenomen. Dacă statusul revine în cele din urmă la a reprezenta un ansamblu de UNITATEA 2
privilegii şi îndatoriri, rolul constiuie exercitarea acestor privilegii şi îndatoriri, Capitolul 5
respectiv comportamentul aşteptat de la cel care deţine rolul.
Fiecare individ învaţă să exercite anumite roluri, conţinutul acestora fiind
definit în funcţie de contextul în care se exercită. Aşteptările de rol se manifestă
independent de persoanele concrete care le exercită, în acest sens trebuind să se
vorbească de un model ideal de rol, fiecare apropriindu-se mai mult sau mai puţin
de acest model. Astfel, forma individuală de exercitare a comportamentului de rol
este diferită de la o persoană la alta, în cazul diferenţelor foarte mari persoana
riscând să fie exclusă de la exercitarea rolului.
Învăţarea rolului implică două aspecte: dobândirea capacităţii de a
exercita îndatoririle şi de a pretinde privilegiile rolului şi dobândirea
atitudinilor şi sentimentelor presupuse de rol. Ambele aspecte sunt într-o
anumită măsură dependente de personalitatea celui care învaţă rolul, pe de altă
parte dobândirea unui rol determinând modificări ale eului, ale personalităţii.
Aşteptările membrilor societăţii faţă de cel care deţine rolul pot fi grupate, în
funcţie de caracterul mai mult sau mai puţin constrângător, în trei categorii:
- aşteptări în raport cu comportamentele necesare, cele cărora deţinătorul
unui rol nu li se poate sustrage fără a fi sancţionat, chiar prin pierderea
rolului respectiv (un medic care refuză să asiste un bolnav, un poliţist care
fură, un judecător care ia mită, un om de afaceri care nu-şi respectă
angajamentele şi contractele etc. vor fi sancţionaţi cu mai multă severitate
„Rolul şi statusul sunt
decât alte persoane care nu deţin rolurile specificate);
inseparabile şi a le despărţi nu
- aşteptări în raport cu comportamentele obligatorii, respectiv cele prezintă decât un interes teoretic.
specificate de anumite norme de conduită recomandate a fi respectate, fără Nu există rol fără status şi nici
însă ca variabilitatea respectării lor să fie interzisă (rolul de elev presupune status fără rol. Ca şi termenul de
ca acesta să realizeze totalitatea sarcinilor care îi sunt indicate de către status, cel de rol este utilizat cu o
profesori, spre exemplu să înveţe în fiecare zi, fiecare elev realizând însă dublă accepţiune. Fiecare individ
într-o măsură mai mare sau mai mică acest lucru, această variabilitate a posedă o serie de roluri ce decurg
realizării determinând o variabilitate a notării); din modelele de care depinde; în
- aşteptări în raport cu comportamentele facultative, respectiv cele care în acelaşi timp, el are un rol în
măsura în care nu sunt realizate nu atrag după sine sancţiuni, dar a căror general, care reprezintă tota-
litatea rolurilor sale şi care
realizare poate determina o creştere a statusului corespondent (spre
determină ceea ce face în
exemplu, participarea la olimpiadele şi concursurile şcolare este un favoarea societăţii sale şi ceea ce
comportament facultativ în cazul rolului de elev). poate aştepta din partea acestei
Fiecare persoană îndeplineşte mai multe roluri, totalitatea rolurilor asociate societăţi. (…) Statusul şi rolul
unui status constituind un set de roluri, în cadrul acestuia unele roluri fiind traduc modelele ideale care
performate mai bine, în timp ce altele cu rezultate mai puţin satisfăcătoare. Rolurile guvernează viaţa socială în
exercitate de o persoană se pot combina într-un ansamblu omogen, persoanele în termeni individuali.” (Ralph
cauză exercitând fără probleme întregul set de roluri, dar o astfel de performanţă Linton, „Statusul şi rolul: defini-
este relativ rară. ţii culturaliste” în: De l' homme,
Adesea, cauza pentru o astfel de performanţă diferită este reprezentată de Editura de Minuit, 1968, p. 137-
138)
pregătirea inadecvată pentru rol. Dacă în societăţile tradiţionale pregătirea
pentru un rol era anterioară îndeplinirii rolului şi într-un fel continuă, în societăţile
moderne această pregătire înregistrează discontinuităţi (copilul unui agricultor
învăţa de la tatăl său tot ceea ce este de făcut în gospodărie, în timp ce astăzi un
copil din mediul rural va folosi foarte puţin din ceea ce învaţă pentru meseria de
avocat după ce va urma studii universitare specifice).
De asemenea, dificultăţile realizării rolurilor specifice pot fi datorate
numeroaselor tranziţii de rol pe care societăţile moderne le presupun fără a mai
asigura o pregătire sau contexte adecvate (de exemplu, un tânăr de astăzi nu ştie
decât aproximativ ceea ce va avea de făcut ca adult).
34 5.3 Conflictele de rol ºi de status
UNITATEA 2 Fiecare individ, de-a lungul existenţei sale, deţine mai multe statusuri şi
exercită mai multe roluri. Atât în cadrul statusului global, cât şi în cadrul setului
Capitolul 5 de roluri pot apărea conflicte mai mult sau mai puţin accentuate.
Conflictele de status sau incongruenţa poziţiilor se pot manifesta între
statusurile profesionale, familiale, politice, economice etc. integrate statusului
global, fără să se poată preciza reguli valabile pentru orice societate în ceea ce
priveşte congruenţa sau incongruenţa unor statusuri. Absenţa congruenţei
între diferitele statusuri deţinute provoacă la nivelul individului un sentiment de
insecuritate sau de culpabilitate, compensat prin diferite comportamente, în mare
măsură dependente de cultura în care individul evoluează. De exemplu, statusul
de femeie este incompatibil cu fumatul în locurile publice, reacţia celor din jur
putând fi diferită de comportamentul aşteptat relativ la acest status de persoana
care îl deţine. Deoarece conflictele de status determină trăiri afective,
îndepărtarea lor astfel încât să fie preîntâmpinată intervenţia societăţii se poate
face prin adecvarea propriilor comportamente. Adesea, această adecvare este
doar una evazivă sau de suprafaţă.
La rândul lor, conflictele de rol se pot manifesta sub două forme: între două
sau mai multe roluri deţinute de o persoană sau între cerinţele care
configurează acelaşi rol. Astfel, în primul caz, pot exista conflicte între rolul
profesional deţinut de o persoană şi cel de soţ sau părinte, din cauza acordării unei
importanţe deosebite rolului profesional putând fi neglijat celălalt. În al doilea
caz, conflictele apar în cadrul aceluiaşi rol. De exemplu, exigenţele rolului de
profesor presupun moralitate şi corectitudine, acestea putând intra în conflict cu
dorinţa unor câştiguri suplimentare. De altfel, cele mai multe roluri reunesc
exigenţe percepute drept conflictuale, fiind foarte puţine cele care nu sunt
percepute astfel.
Depăşirea conflictelor de rol se poate realiza prin:
- raţionalizare, respectiv procesul de redefinire a unei situaţii dificile în
termeni acceptabili din punct de vedere social şi personal (din punct de
vedere religios şi moral uciderea unui seamăn este inacceptabilă, dar în
numele religiei şi moralităţii sunt ucişi mulţi oameni, în aceste cazuri
compensarea realizându-se prin diferenţe care privesc „cauzele juste”,
„cauzele sfinte” etc.);
Ralph Linton - compartimentare, respectiv procesul de separare a setului de roluri în
(1893 - 1953) categorii distincte şi de conformare la un moment dat exigenţelor unei
Antropolog cultural american
singure categorii de roluri (un poliţist poate fi foarte brutal în timpul
a cărui preocupare iniţială a serviciului, dar se poate dovedi un soţ tandru şi un părinte foarte tolerant şi
constituit-o studierea poline- iubitor);
zienilor. A încercat să dezvolte o - adjudecare, respectiv procesul formal, conştient şi intenţionat de
ştiinţă culturală care pune accent atribuire a responsabilităţii pentru o decizie dificilă, individul
pe personalitate şi societate în disculpându-se astfel de vinovăţia posibil asociată exercitării unor
lucrarea Fundamentul cultural comportamente prescrise de rol (de exemplu, scăderea notei la purtare
al personalităţii (1954). Cea mai unui elev pentru absenţele nemotivate va fi realizată în pofida unui
importantă lucrare este The sentiment de compasiune pentru situaţia elevului în cauză, compensarea
Study of Man (1936) în care a fiind realizată prin invocarea regulamentului).
îmbinat premisele teoretice ale
funcţionalismului cu abordarea
În măsura în care conflictele de rol nu pot fi depăşite, poate interveni eşecul
istorică a culturii. A promovat de rol. În societăţile tradiţionale, unde rolurile sunt prestabilite, eşecurile de rol
conceptele de „rol” şi „status” sunt accidentale. În schimb, în societăţile moderne, dinamice, eşecurile sunt
care ar contribui la înţelegerea frecvente, dar importanţa lor este mai mică decât în trecut. De exemplu, eşecul de
consistenţei interne a sistemului rol la nivel familial conduce la divorţ, cel la nivel profesional poate determina
social datorită importanţei pe şomaj sau necesitatea modificării profesiei, la nivel şcolar nepromovarea decât a
care o au în relaţia dintre individ unor trepte inferioare de studiu etc. În fiecare caz, eşecul determină nemulţumire
şi societate. şi frustrare, dar poate determina inclusiv tulburări psihice sau fizice.
Lecturi suplimentare 35
UNITATEA 2
Capitolul 6 RELAÞIILE SOCIALE
6.1 Relaþii interpersonale ºi
relaþii sociale
Oamenii nu pot trăi izolaţi unul de altul, nevoia de afiliere, aşa cum s-a precizat
în cadrul psihologiei, fiind una dintre nevoile umane fundamentale. Această nevoie
a fiecărui om de a avea în permanenţă (fără ca, prin aceasta, să negăm nevoia de
intimitate pe care o resimte, de asemenea, fiecare dintre noi în anumite momente)
contacte cu ceilalţi oameni stă la baza formării relaţiilor interpersonale. Relaţiile
interpersonale reprezintă legături psihologice, conştiente şi directe între
oameni, putându-se aprecia, într-un sens, că personalitatea fiecăruia dintre noi este
J.L. Moreno oglinda şi expresia relaţiilor interpersonale. Prin aceasta, se subliniază, simultan,
(1892-1974) importanţa pe care mediul social o are în devenirea fiecăruia dintre noi şi faptul că
Psiholog şi sociolog ame- relaţiile interpersonale sunt cele prin intermediul cărora se poate vorbi de grupuri
rican de origine română, mai umane şi astfel de societate. În această măsură, relaţiile sociale, pe care le putem
întâi la Viena, iar după aceea în defini ca interacţiuni între indivizi stabilite pe baza unor scopuri şi interese
SUA, iniţiază şi dezvoltă teh- individuale şi sociale, se dovedesc, în esenţă, relaţii interpersonale proiectate la
nicile psihodramei şi socio- nivel social.
dramei, iar prin acestea pune Încercând a defini societatea în termeni de relaţii sociale, se poate aprecia că
bazele şcolii sociometrice. Con- aceasta este ansamblul relaţiilor sociale, care asigură coeziunea şi menţinerea
sidera că din mulţimea relaţiilor
grupurilor sociale, a colectivităţilor, a sistemelor şi subsistemelor sociale.
sociale cele mai importante sunt
cele interpersonale, punând la Societatea sau diferitele grupuri sociale nu sunt simple sume de indivizi, ci constau
punct o serie de tehnici care să într-o reţea de legături existente între aceştia, în mijloacele materiale şi
permită analiza acestora. simbolice pe care le folosesc în interacţiunile şi activităţile lor, precum şi în
rezultatele sau produsele materiale şi spirituale ale activităţii sociale. Mai mult,
Sociometria dacă relaţiile interpersonale, considerate la nivelul fiecărui individ, se pot dovedi
Semnificând în general „măsu- întâmplătoare, efemere şi spontane, fiind doar condiţiile necesare ale unei existenţe
rarea socialului”, termenul este sociale, la nivelul societăţii, relaţiile care îi asigură coeziunea şi menţinerea nu pot
utilizat adesea pentru a desemna avea astfel de trăsături, relaţiile sociale caracterizându-se prin durată şi
tehnicile elaborate de J.L. stabilitate.
Moreno pentru măsurarea rela- Relaţiile care întemeiază orice colectivitate, societatea, se desfăşoară, spre
ţiilor interpersonale dintr-un deosebire de relaţiile interpersonale, după norme şi reguli formale sau
grup. Ansamblul relaţiilor şi
configuraţiilor existente la nive-
nonformale precizate prin intermediul unor legi, norme, coduri, reguli,
lul unui grup, care pot fi puse în obiceiuri sau tradiţii care prescriu modul de desfăşurare a interacţiunilor,
evidenţă prin intermediul unor locul ce revine fiecărui individ în ansamblul social (status şi rol), modul în care
teste, poate fi reprezentat prin in- activităţile sunt desfăşurate în ansamblul social, comportamentele admise şi
termediul unei sociograme care cele respinse etc.
permite vizualizarea structurii Toate acestea înseamnă că nu orice relaţie interpersonală este recognoscibilă şi
relaţiilor afective în interiorul la nivel social, relaţiile dintre indivizi îmbrăcând mai multe forme. O primă formă
grupului şi formarea unei opinii este aceea a contactului spaţial, oamenii intrând în contact unii cu ceilalţi într-o
despre coeziunea sa. Ancheta multitudine de contexte. Contactul spaţial este simultan conştientizării prezenţei în
sociometrică, concepută por- acelaşi spaţiu şi a altor indivizi, fără ca aceste contacte spaţiale să fie suficiente
nind de la aceste idei, este un
instrument utilizat pentru pune-
pentru stabilirea unor relaţii sociale (nu este suficient să stăm lângă o persoană
rea în evidenţă a perceperii de necunoscută la un spectacol de teatru pentru a ajunge la stabilirea unor relaţii
către fiecare membru al unui sociale, deşi se poate realiza, în anumite condiţii, şi acest lucru). În momentul în
grup a alegerilor şi respingerilor care contactul spaţial este urmat de o evaluare a persoanelor cu care venim în
operate de ceilalţi membri. contact prin prisma nevoilor şi intereselor pe care le avem (apreciere care poate
viza aspectul, trăsăturile de caracter, pregătirea intelectuală, interesele etc.), iar 37
acest interes este reciproc, se poate vorbi de contact psihic . Pe baza contactului
spaţial şi psihic se pot stabili contactele sociale , acestea reprezentând legătura
existentă între două sau mai multe persoane care realizează anumite acţiuni
UNITATEA 2
relative la o anumită valoare. Capitolul 6
Contactele sociale îmbracă numeroase forme care, în general, pot fi grupate
după cum urmează:
- în funcţie de durata de timp pe care se realizează, contactele sociale pot fi
trecătoare (discuţia cu vânzătoarea dintr-un magazin) sau durabile
(contactele cu colegii de clasă);
- în funcţie de gradul de implicare al celorlalţi şi de determinarea celor
implicaţi, contactele sociale pot fi private (a merge la un spectacol de teatru
cu un coleg sau colegă de clasă) sau publice (discuţia profesorului diriginte
cu elevii în cadrul unei ore de dirigenţie);
- în funcţie de obiectivele urmărite, contactele sociale pot fi personale
(contactele dintre două persoane în cadrul unei relaţii de prietenie) sau
materiale (cumpărarea unui obiect dintr-un magazin);
- în funcţie de gradul de apropiere dintre cei implicaţi în contact,
contactele sociale pot fi directe (faţă în faţă) sau indirecte (contactul este
mijlocit de diferite produse sau simboluri) etc. G.H. Mead
Contactele sociale, în măsura în care sunt durabile, pot conduce la apariţia (1863-1931)
dorinţei de influenţare reciprocă, altfel spus la apariţia unor procese de Filosof şi sociolog american,
interacţiune socială. Interacţiunile sociale, ca modele stabile şi recunoscute de cu contribuţii deosebite la schi-
relaţionare la nivel social, se caracterizează, în primul rând, prin durabilitate ţarea interacţionismului sim-
socială, fără ca prin aceasta să se excludă posibilitatea modificării modelelor de bolic ca direcţie de cercetare în
sociologie. Ocupă, începând cu
interacţiune. Interacţiunea socială este esenţială pentru activitatea grupurilor
1893, o catedră de filosofie la
sociale, în primul rând prin procesele pe care le generează (procese de adaptare, de Universitatea de Chicago, aici
acceptare, de socializare, de cooperare, de opoziţie, de conflict etc.), dar după aceea defăşurând o activitate didactică
prin faptul că întemeiază ceea ce se poate numi la propriu relaţie socială. în care va încerca să îmbine
Relaţia socială reprezintă astfel un sistem de interacţiuni sociale dintre diferite orientări conceptuale.
două părţi (indivizi sau grupuri) desfăşurate în virtutea unor elemente învestite Astfel, Mead raportează com-
cu valoare (atitudini, interese, situaţii etc.) şi orientate de un sistem de îndatoriri portamentul individului la pro-
şi obligaţii pe care partenerii trebuie să le realizeze. cesul de comunicare, consi-
Modul în care relaţiile sociale se realizează efectiv depinde de mărimea derând că relaţiile dintre in-
divizi, relaţiile de reciprocitate
grupurilor. Astfel, în cadrul grupurilor mici contactele şi interacţiunile sunt
stau la baza conştiinţei de sine.
directe, personale, reglementarea este mai slabă, fără să fie vorba de inexistenţa Stăpânirea procesului de in-
unor modele elaborate social cărora indivizii trebuie să li se subordoneze (spre teracţiune depinde de capa-
exemplu, relaţia de prietenie nu se subordonează unor legi sau unor statute, dar ea citatea individului de a înţelege
este totuşi guvernată de anumite reguli, nerespectarea acestora atrăgând după sine intenţiile celorlalţi, ceea ce
încetarea relaţiei). În cadrul grupurilor mari, relaţiile sunt complexe, se bazează, cu înseamnă a recunoaşte rolul
precădere, pe relaţii indirecte, reglementarea realizându-se formal, prin convenţii, simbolului ca mediator al re-
regulamente, coduri, legi etc. laţiilor sociale.
De asemenea, este evident că în cadrul grupurilor mici relaţiile directe constau
în acţiuni şi conduite conştiente, subîntinse de intenţii subiective ale membrilor
grupului, în timp ce în cadrul grupurilor mari legăturile nu mai depind de intenţiile
subiective, ci se poate vorbi de intenţii sociale, care nu sunt decât difuz conştiente.
Conţinutul relaţiilor sociale şi modul în care ele se realizează potrivit cu
dimensiunea grupurilor arată strânsa dependenţă existentă între natura relaţiilor
sociale şi grupurile sociale, dar, de asemenea, între coeziunea şi durabilitatea
grupurilor şi relaţiile sociale implicate. Aceasta înseamnă că se poate vorbi de o
interdependenţă existentă între relaţiile sociale şi grupurile sociale, relaţiile
sociale având ca suport existenţa grupurilor sociale, iar grupurile sociale, în ceea ce
priveşte tipurile specifice, se delimitează în funcţie de tipurile de relaţii sociale
implicate, de modelele de norme şi reglementări pe care acestea le implică.
38 6.2 Tipologia relaþiilor sociale
UNITATEA 2 Ştim că omul nu poate exista singur, că pentru a se forma şi pentru a deveni
ceea ce este are nevoie de ceilalţi oameni, ştim că omul este o fiinţă socială care
Capitolul 6 poate să interacţioneze cu semenii săi, că relaţiile dintre persoane, dintre persoane
şi grupuri, şi instituţii sociale etc. sunt relaţii sociale, de fapt toate relaţiile din
cadrul societăţii sunt relaţii sociale. Trebuie, însă, subliniat faptul că doar o parte
dintre relaţiile sociale implică contactul direct între persoane, dar toate relaţiile
Relaţiile sociale
sociale includ direct sau indirect relaţiile interpersonale şi relaţiile sociale
prezintă o mare diversitate, criteriile utilizate pentru delimitarea diferitelor tipuri
fiind şi ele numeroase. Relaţiile sociale reprezintă o parte importantă a vieţii
umane şi influenţează satisfacţia individului în funcţie de calitatea relaţiilor pe
care le are cu ceilalţi semeni.
Cele mai utilizate tipologii ale relaţiilor sociale sunt:
de comunicare** UNITATEA 2
Comunicarea, adică transmiterea şi receptarea de mesaje ce conţin Capitolul 6
informaţie inteligibilă pentru participanţii la ea, este un fenomen fundamental
al vieţii în general, al vieţii umane cu întregul său specific în particular şi cu
precădere al vieţii umane ca viaţă socială.
În general, comunicarea umană se bazează pe simboluri, care sunt substitute Tipuri de comunicare
figurative ale lucrurilor propriu-zise, uşor de manipulat şi de transmis şi
necesitând un suport fizic minim. Cele mai importante caracteristici ale Comunicare interpersonală
comunicării de tip uman sunt:
- nivel înalt de abstractizare (simbolizare), respectiv utilizarea de semne şi
simboluri;
- existenţa unor coduri comune între emiţător şi receptor, în caz contrar
comunicarea nefiind realizabilă;
- are un caracter intenţional, în sensul că emiţătorul doreşte ca mesajul să Comunicare grupală pe
ajungă la un anumit receptor, iar acesta să înţeleagă mesajul; structură centralizată
- de regulă, chiar şi atunci când este unilaterală, este însoţită de feed-back
(conexiune inversă);
- este însoţită de metacomunicare, respectiv semnale adiacente care susţin
înţelegerea.
Formele sub care se realizează comunicarea umană sunt foarte diverse, în
contextul de faţă interesând, în primul rând, diferenţierea între următoarele trei
forme de comunicare: Comunicare grupală pe
1. comunicarea interpersonală, realizată între două persoane, fiecare dintre structură omogenă
ele putând deţine, alternativ, calitatea de emiţător şi de receptor;
2. comunicarea grupală se realizează pe baza a trei structuri
comunicaţionale: structura centralizată (în cadrul său un singur membru
al grupului primeşte informaţii de la ceilalţi, identifică soluţia - adoptă
decizia - şi o comunică celorlalţi), structura omogenă (fiecare membru al
grupului transmite celorlalţi informaţiile deţinute şi prelucrează Comunicare grupală pe
informaţiile pe cont propriu, comunicând celorlalţi soluţia identificată) şi structură intermediară
structura intermediară (diferite configuraţii obţinute din combinarea
celorlalte două);
3. comunicarea de masă, a cărei trăsătură fundamentală constă în aceea că o
sursă emite simultan mesaje către o mare masă de oameni, una dintre
modalităţile contemporane de realizare a acestui tip de comunicare fiind
cea prin mass-media (realizată, în principiu, în trei modalităţi: direct, în Comunicarea mass-media
trepte sau combinat) - fără a nega importanţa acestui tip de comunicare, ea directă
nu este autonomă şi nu are un caracter constitutiv, deşi pe măsura implicării
sale din ce în ce mai mari în viaţa societăţii ea se autonomizează.
Aceste forme de comunicare stau la baza a ceea ce se numeşte comunicare
socială, fără ca aceasta să se reducă la una dintre ele. Comunicarea socială
reprezintă o structură de coduri şi mijloace de comunicare transindividuale
ce fac posibile şi previzibile interacţiunile dintre membrii aceleaşi societăţi, Comunicarea mass-media
ceea ce revine la a spune că diferitele forme de comunicare, atât cele amintite, dar în trepte
şi altele care se pot diferenţia (formală-informală, verbală-non-verbală etc.), pot
reprezenta tot atâtea forme ale comunicării sociale. Mai mult, în măsura în care
orice proces de comunicare presupune contactul între cei care comunică şi, prin
existenţa unui scop, interacţiunea acestora, se poate aprecia că orice formă de
comunicare reprezintă, într-o măsură mai mare sau mai mică, o formă de
interacţiune socială şi invers, orice interacţiune socială presupunând, cel puţin, un Comunicarea mass-media
orizont comunicaţional. combinată
40 Lecturi suplimentare
UNITATEA 2 În multe situaţii sociale, ne implicăm în (...) interacţiune nefocalizată cu
ceilalţi. Aceasta are loc atunci când indivizii dovedesc conştientizarea, reciprocă,
Capitolul 6 a prezenţei celuilalt. De obicei mulţimi de oameni sunt adunate la un loc, pe o
stradă aglomerată, într-un teatru sau la o petrecere. Atunci când oamenii se află în
prezenţa altora, chiar dacă vorbesc în mod direct cu ei, se implică în comunicarea
non-verbală prin postura lor şi prin gestica fizică. Interacţiunea focalizată are
Dicþionar loc atunci când indivizii iau parte la ceea ce spun sau fac ceilalţi. Cu excepţia
cuiva care stă izolat, să zicem, la o petrecere, interacţiunea implică atât schimburi
coeziune socială = se referă la focalizate, cât şi nefocalizate. (Anthony Giddens, Sociologie, Editura Bic All,
totalitatea relaţiilor, legă- Bucureşti, 2001, p. 89)
turilor şi dependenţelor care Marginalizarea este în principal urmarea comportamentelor neconforme cu
îi leagă pe oameni în co- regulile de organizare a vieţii cotidiene şi cu obiceiurile unei colectivităţi
lectivităţi durabile, printre
elementele sale fiind de (încălcări ale normelor etice şi juridice, nerespectarea modelelor de
amintit: contactul spaţial, comportament şi a sistemelor de valori admise). A te găsi „la marginea societăţii”
contactul psihic, interac- însemna tocmai a fi alungat în afara spaţiului social comunitar (exemple: izgoniţii
ţiunea socială, instituţiile şi din oraşe şi sate, „zonele de infamie” şi cartierele-ghetouri din oraşe). (B.
formele de control social, Geremek, „Marginalul”, în Jacques Le Goff (coord.), Omul medieval, Editura
organizaţiile şi organizarea Polirom, Iaşi, 1999, p. 324)
socială etc., intensitatea sa Reţelele sociale sunt structuri de interacţiune relativ durabile între actori
depinzând de natura şi in- aflaţi în relaţie de schimb, în baza unor seturi de aşteptări şi resurse specifice.
tensitatea relaţiilor sociale Tipul de reţea este dat de natura sau suportul interacţiunii (rudenie, vecinătate,
grup social = ansamblu de colegialitate, prietenie), ori de funcţionalitatea interacţiunii (interese,
indivizi, constituit în timp,
între care există diferite întrajutorare, solidaritate, traficanţi etc.). Funcţie de gradul de formalizare a
tipuri de interacţiune şi aşteptărilor se face diferenţa între reţelele formale şi cele informale. Reţelele
relaţii determinate şi care sociale de natură informală sunt relaţii de tip faţă în faţă între un număr limitat de
acţionează în context social indivizi care se ştiu unul pe altul şi sunt legaţi între ei prin rudenie, prietenie sau
marginalizare = proces prin apropiere. Relaţiile informale sunt „instituţii” în sensul sociologic de interacţiune
care unui grup sau unui sistematică, recurentă. (Dumitru Sandu, Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării,
individ îi este interzis ac- Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 33)
cesul la poziţii importante şi Printre factorii care facilitează sau generează comunicarea vom include:
simboluri ale puterii eco- apropierea spaţială, apropierea socială sau similaritatea, asocierea însemnând
nomice, politice, religioase forma de contact care apare prin implicarea împreună cu alţii în aceleaşi activităţi
etc. în cadrul unei societăţi
valoare = în context social, idee cotidiene, aşa cum sunt călătoria, cumpărăturile, munca; cooperarea şi
abstractă despre ceea ce este colaborarea; conflictul, în sensul că relaţiile dintre părţile aflate în conflict fac
dezirabil, corect şi bine să necesară o formă de comunicare, după cum se poate vedea în conflictele
urmărească majoritatea industriale, războaie, acţiuni poliţieneşti, ca şi în disputele între indivizi. Toţi
membrilor unei societăţi aceşti factori vor avea consecinţe asupra structurii comunicării, dar pentru că
aceste consecinţe depind de nivelul şi tipul de organizare socială a contextului
specific în care acţionează, contextul va deveni cadrul prim pentru discutarea şi
exemplificarea formelor structurii comunicaţionale. (Denis Mc. Quail,
Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi,1999, p. 104)
Aplicaþii
1. Plecând de la statusul vostru, identificaţi tipurile de relaţii sociale în care
sunteţi implicaţi. Motivaţi răspunsurile voastre.
2. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Alegeţi un grup şi identificaţi tipurile de
contacte sociale care se pot stabili între membrii acestuia.
3. Analizaţi comportamentul vostru de-a lungul unei zile obişnuite şi încercaţi
să identificaţi tipurile de relaţii sociale puse în evidenţă.
4. Scrieţi un eseu în care să argumentaţi existenţa unei relaţii de interdependenţă
între relaţiile sociale şi grupurile sociale.
MICROGRUPURILE
41
UNITATEA 2
SOCIALE Capitolul 7
Tipuri de grupuri
or
laţiil ri de gra
re b org dul grupuri
grupuri primare tu ra mem an organizate
na ntre iza
re
di
grupuri
grupuri secundare semiorganizate
stabilitatea
intereselor
grupuri naturale grupuri ocazionale
Familia este unul dintre cele mai răspândite tipuri de grupuri sociale,
perspectivele din care poate fi analizată putând fi multiple. În contextul de faţă,
UNITATEA 2
perspectivele care interesează sunt cea sociologică şi cea juridică. Din punct de Capitolul 7
vedere sociologic, familia se defineşte drept grupul social primar constituit pe
baza relaţiilor de căsătorie (dar şi consensual), consangvinitate şi rudenie,
membrii grupului împărtăşind sentimente, aspiraţii şi valori comune. Din
punct de vedere juridic, familia este un grup de persoane între care s-a instituit Tipuri de familie
un set de drepturi şi obligaţii, reglementat prin norme legale relative la modul B F B
de încheiere a căsătoriei, stabilirea paternităţii, drepturile şi obligaţiile soţilor, Descendenţă
relaţiile dintre părinţi şi copii, modul de transmitere a moştenirii etc. Dacă din maternă
punct de vedere sociologic familia este un grup primar în care sunt predominante
relaţiile directe, informale, nemediate, din punct de vedere juridic ea este un grup
formal, reglementat prin norme şi legi. Mai mult sau mai puţin, cele două Familia poliandrică
perspective se suprapun într-o anumită măsură, dar se şi completează reciproc, F B F
permiţând abordarea adecvată a acestei realităţi sociale. Descendenţă
În decursul istoriei, familia a cunoscut o mare diversitate de forme, unele paternă
dispărute în cursul istoriei. Printre cele mai cunoscute forme trebuie amintite
familia poliandrică (o femeie are mai mulţi soţi), familia poligamică (un bărbat
poate avea mai multe soţii) şi familia monogamică (un bărbat şi o femeie care Familia poligamică
constituie un cuplu, în societăţile contemporane descendenţa nefiind legată în B F
special de unul dintre membrii cuplului).
Descendenţă
În baza celor precizate, se poate aprecia că familia este un ansamblu de relaţii mixtă
sociale reglementat prin norme sociale sau prin norme juridice, principalele
categorii de relaţii care pot fi puse în evidenţă fiind:
- relaţiile existente între soţi (parteneri), reglementate prin căsătorie sau prin Familia monogamică
consens;
- relaţiile dintre ascendenţi (părinţi) şi descendenţi (copii); Familia de origine şi familia
- relaţiile dintre descendenţi (copiii proveniţi din acelaşi cuplu, dar şi cei conjugală sau consensuală
reuniţi din familii diferite într-o nouă familie, cei despărţiţi dintr-o familie B F B F
originară în alte familii etc.);
Familia Familia
- relaţiile de rudenie dintre membrii familiei (se foloseşte şi termenul de de de
„familie restrânsă”) şi alte persoane („familia extinsă” - părinţii origine F B origine
ascendenţilor, cumnaţii, nepoţii etc.) Familia conjugală
Chiar dacă în limbajul comun termenul de „familie” este folosit nediferenţiat, sau consensuală
pentru a desemna atât familia din care provine fiecare dintre cele două persoane
Căsătoria
care întemeiază o familie, cât şi pentru a desemna familia întemeiată de aceştia. Din
punct de vedere sociologic, se face însă distincţie între familia de origine şi Familiile se constituie în
familia conjugală sau consensuală. principal prin căsătorie, care
Tot din punct de vedere sociologic, considerarea familiei ca un ansamblu de poate avea două aspecte: un
aspect legal (prin decizia unei
relaţii sociale semnifică simultan aprecierea sa în calitate de complex de roluri şi persoane autorizate, anume
statusuri sociale. Este vorba, în primul rând, de statusurile şi rolurile de soţ şi soţie, ofiţerul stării civile) şi un aspect
dar după aceea de cele de părinţi în raport cu descendenţii, în timp ce aceştia deţin religios (consfinţirea uniunii de
rolurile şi statusurile de copii în raport cu părinţii lor, de surori sau de fraţi în raport către un cleric), o căsătorie
cu colateralii lor, de nepoţi în raport cu părinţii părinţilor lor (bunicii) etc. Asumarea putând implica ambele aspecte,
statusurilor şi îndeplinirea tuturor rolurilor deţinute sunt controlate social atât de dar şi numai pe primul (în multe
familia de origine şi de familia extinsă (rude), cât şi de comunitatea în care familia ţări căsătoria religioasă nici
s-a constituit şi îşi desfăşoară existenţa. Pregătirea pentru exercitarea rolurilor măcar nu mai este oficiată fără
familiale se face în cadrul unui îndelungat proces de învăţare socială, pe baza unor ca în prealabil să se realizeze cea
civilă). Căsătoria are ca scop
norme şi modele sociale difuze, nerespectarea comportamentelor de rol, respectiv întemeierea unei familii, se
eşecurile de rol fiind sancţionate la nivel familial şi social. bazează pe liberul consimţământ
Prin toate aceste aspecte, familia se dovedeşte a îndeplini mai multe funcţii: al partenerilor, este monogamă
funcţia biologică (de sexualitate şi reproducere care asigură descendenţa), funcţia de şi se bazează pe egalitatea în
socializare a copiilor, funcţia economică (de procurare a resurselor necesare) etc. drepturi a soţilor.
44 7.3 Grupurile-pereche ºi alte
UNITATEA 2 microgrupuri sociale*
Capitolul 7
Interacţiunea socială reprezintă modul fundamental de existenţă şi
funcţionare a indivizilor şi grupurilor umane, respectiv mecanismul de bază ce
permite structurarea grupurilor sociale şi a societăţii în ansamblu. În general, se
pot delimita minimum trei situaţii interacţionale, independent de tipul de
acţiuni desfăşurate efectiv:
- situaţii de interacţiune fără reciprocitate, respectiv situaţiile în care
individul sau grupul ce întreprinde o acţiune se află în prezenţa unei
mulţimi de persoane cu care nu are nici o legătură sau interes comun
(prestaţia unei echipe de volei, de exemplu, presupune o astfel de
interacţiune);
- situaţiile de interacţiune comună, în sensul că subiecţii, membri ai unui
grup, evoluează, în anumite contexte, interdependent, fără însă să fie vorba
Societatea este formată din de o acţiune colectivă (clasa de elevi se află într-o astfel de interacţiune);
numeroase grupuri. În afara - situaţiile de interacţiune colectivă, atunci când grupul ca întreg este
grupurilor despre care am vorbit,
există şi alte tipuri. Astfel,
angajat unitar în una sau mai multe activităţi (o echipă sportivă sau un grup
grupurile interne sunt gru- de lucru, în măsura în care încearcă să realizeze o sarcină colectivă).
purile din care noi facem parte A aduce în discuţie astfel de diferenţe între tipurile de interacţiuni, permite
(familia, grupul de prieteni, diferenţierea ca relevante pentru viaţa socială şi a altor microgrupuri sociale,
clasa de elevi etc.), iar gru- precum: grupul-pereche, grupul de prieteni, echipa de muncă, echipa
purile externe sunt grupurile sportivă, grupul colegilor de clasă etc.
din care noi nu facem parte la un Dintre acestea vom reţine, prin prisma importanţei sale în primele etape ale
moment dat. Membrii grupurilor construcţiei personalităţii umane, grupul-pereche.
interne manifestă un puternic Grupurile-pereche sunt formate din persoane care au aproximativ aceeaşi
sentiment de loialitate faţă de vârstă, relevanţa acestora pentru membrii lor şi procesul de socializare fiind de
valorile şi normele grupului. În
societăţile contemporane un rol
subliniat mai ales în perioada copilăriei şi în cea a adolescenţei. Este un fapt uşor
important îl au grupurile de de constatat că, deşi copiii mici stăpânesc într-o mai mică măsură simbolurile şi
vârstă (care se raportează diferit mijloacele de comunicare, comparativ cu adulţii, ei comunică mult mai uşor ca
la valorile şi normele sociale în aceştia, chiar de la o vârstă foarte mică. Chiar şi atunci când copiii vorbesc limbi
funcţie de factorul biologic al diferite şi au fost socializaţi în culturi diferite, ei stabilesc relativ uşor raporturi,
îmbătrânirii, de exemplu) şi reuşind să interacţioneze, spre deosebire de adulţi, care adesea se dovedesc
grupurile de presiune (formate incapabili de interacţiune în situaţii asemănătoare.
pentru realizarea unor scopuri Grupurile-pereche oferă copiilor contextele necesare manifestării lor
colective şi pentru a influenţa independente, în afara controlului părinţilor, spontaneitatea lor, limitată sau
deciziile politice), ultimele de- cenzurată în prezenţa adulţilor, exprimându-se liber. Astfel, dacă în raporturile cu
păşind, de regulă, ceea ce numim
microgrupuri sociale.
părinţii sau adulţii copiii au o poziţie subordonată, alături de covârstnici ei au
posibilitatea de a interacţiona ca egali, ca parteneri de cooperare şi competiţie cu
acelaşi statut. Grupurile-pereche socializează, adesea dincolo de înţelegerea
adulţilor, care nu păstrează decât amintiri vagi din propria copilărie, trăsături
culturale sau subculturale neconforme cu valorile şi normele adulţilor: informaţii
sexuale, folclor, anecdote, superstiţii, jocuri, comportamente delicvente etc.
Această subcultură juvenilă, fiindcă se poate susţine, prin coerenţa şi consistenţa
practicilor sociale, existenţa unei astfel de subculturi, este foarte dinamică, multe
dintre aspectele sale modificându-se de la o generaţie la alta.
Grupul-pereche poate servi drept bază de plecare pentru studierea altor
microgrupuri sociale (existând şi posibilitatea cercetării lor în calitate de
modalităţi de manifestare ale grupului-pereche), precum: grupul de prieteni
(mulţi dintre prietenii pe care îi avem, cel puţin până în adolescenţă, sunt de
aceeaşi vârstă cu noi), grupul colegilor de clasă etc.
Lecturi suplimentare 45
Aplicaþii
1. Ce clase, grupuri, organizaţii sau ce categorii sociale sunt descrise în
fragmentul prezentat din Etica protestantă?
2. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Comparaţi societăţile de vânători şi
culegători cu societăţile de agricultori din punct de vedere al structurii sociale.
3. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Plecând de la modelul meritocratic al
stratificării sociale, identificaţi modalităţi, căi, soluţii de reducere a acţiunii
factorilor de distorsiune.
4. Citiţi în întregime capitolul „Confesiune şi stratificare socială” în Etica
protestantă şi spiritul capitalismului, de Max Weber şi răspundeţi la
următoarea întrebare: De ce capitalismul modern a luat naştere în secolul al
XVI-lea în ţările şi mediile de origine protestantă?
46
UNITATEA 2
Capitolul 8 STRATIFICAREA SOCIALÃ
Clasele sociale 8.1 Structura socialã
Termenul este utilizat, în sens Fiecare dintre membrii societăţii, prin acţiunile lor, participă la viaţa socială
general, pentru desemnarea unui în diferite moduri, corespunzător rolurilor şi statusurilor pe care le deţin şi potrivit
ansamblu de indivizi care au nivelului de dezvoltare atins de societate. Existenţa societăţii, viaţa socială nu
caracteristici, comportamente
reprezintă însă o simplă sumă a acestor participări, ci complexitatea sa presupune
identice sau comparabile. În
sens restrâns, clasa se opune cas- existenţa, în realitate, a unui sistem de structuri analizabil sub două aspecte:
telor, stărilor sau ordinelor, apar- organizaţional (aspect ce va fi analizat în unitatea următoare a manualului) şi
tenenţa la acestea fiind transmisă social, în sensul existenţei unor structuri sociale şi a unor procese de
ereditar. În cazul lor trecerea de stratificare socială.
la un nivel la altul nu poate fi Structura socială, dependentă de modul de alcătuire a societăţii, la modul în
decât accidentală (mobilitatea care elementele sistemului social se ordonează şi se ierarhizează, poate fi definită
socială este foarte restrânsă). Din ca un ansamblu de relaţii cuprinzând o mulţime de elemente (poziţii sociale,
contră, în cazul claselor sociale, grupuri, pături şi clase sociale, instituţii sociale) ce posedă însuşirile de
aşa cum acestea sunt concepute totalitate, transformare şi autoreglaj. Cu alte cuvinte, structura socială este
în teoriile sociologice contem-
constituită din ansamblul grupurilor (grupărilor), acestea ordonându-se şi
porane, mobilitatea socială
(posibilitatea trecerii, în primul funcţionând în moduri specifice, dar corelate, în cadrul societăţii (spaţiul social).
rând pe verticală dintr-o grupare Ierarhizare
socială în alta) este accentuată.
Structuri sociale proprii Grup 1 relaţi
i
societăţilor holistice Grup 2
re
ţii
Ierarhizare
la
rela
ţii
ţii
rela relaţii Structura socială
Bărbaţi Femei
Grup 3 relaţii
Societatea Grup 4
Societăţile de
vânători şi culegători
Societatea
Ierarhizare
De-a lungul timpului structura socială a cunoscut diferite modalităţi de
Bărbaţi Femei organizare şi funcţionare, în general făcându-se deosebirea între două mari
categorii de societăţi: societăţi holistice (societăţile în care ansamblul social
Clasele nobile
primează asupra individului, fiecare individ dobândindu-şi un loc şi ajungând să
Bărbaţi Femei facă parte dintr-o grupare socială sau alta prin naştere - conceptele utilizate pentru a
Clasele productive desemna grupările sociale presupuse de aceste societăţi tradiţionale sunt acelea de
Societatea „castă”, „stare” sau „ordin”) şi societăţi individualiste (în cadrul cărora
Societăţile de agricultori poziţionarea individului, cu precădere în societăţile dezvoltate contemporane, se
face în funcţie de criterii, precum: studiile, profesia, performanţa profesională
Ierarhizare etc. în cazul acestor societăţi se utilizează adesea conceptul de „clasă socială”,
Stat adecvat în măsura în care nu se au în vedere teorii precum cea marxistă de
concepere a claselor sociale). Societăţile individualiste, dominante astăzi, sunt
societăţi deosebit de complexe din punctul de vedere al structurii sociale, această
Judecători Soldaţi complexitate datorându-se gradului mare de mobilitate socială, ceea ce atrage
Artişti Artizani
după sine o dinamică socială accentuată. În principiu, modelul de structură socială
Comercianţi pe care societăţile democratice contemporane încearcă să îl promoveze este acela
Societăţile etatice al meritocraţiei, deşi există numeroşi factori de distorsiune.
8.2 Stratificarea socialã* 47
Factori de distorsiune
(origine, sex, naţionalitate, vârstă etc.)
Aplicaþii
1. Scrieţi un eseu cu titlul „Stratificarea socială, fenomen universal”.
2. Elaboraţi un proiect care să cuprindă criteriile de stratificare care sunt
relevante pentru înţelegerea structurii societăţii româneşti de astăzi şi care să
precizeze stratul căruia îi aparţine familia voastră.
3. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Analizaţi diferenţele care se manifestă în
societatea românească, în ceea ce priveşte sexul în calitate de criteriu de
stratificare socială, între situaţia înregistrată astăzi şi situaţia înregistrată în
urmă cu 30-40 de ani.
50
RECAPITULARE
1. De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri.
A. Definiţi sociologia.
B. Precizaţi categoriile de discipline sociologice diferenţiate în funcţie de
specificul fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa socială.
EVALUARE
1. Fie următorul text aparţinând lui Anthony Giddens:
„Sociologia este studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor.
Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este
rezultatul propriului nostru comportament ca fiinţe sociale. Scopul studierii
sociologiei este extrem de larg, de la analiza întâlnirilor trecătoare dintre diferiţi
indivizi pe stradă până la investigarea proceselor sociale globale.”
Pornind de la textul dat, elaboraţi o analiză, de aproximativ o pagină, în
care să evidenţiaţi una dintre funcţiile sociologiei.
În realizarea analizei, veţi avea în vedere următoarele repere: explicarea
necesităţii apariţiei sociologiei ca ştiinţă; prezentarea concepţiei lui Anthony
Giddens despre scopul studierii sociologiei, pornind de la definiţia dată de Émile
Durkheim sociologiei; prezentarea funcţiilor sociologiei; argumentarea
necesităţii respectării unei anumite metodologii în cercetarea sociologică;
argumentarea unui punct de vedere personal referitor la responsabilitatea
sociologului în realizarea unei investigaţii sociologice.
ORGANIZAÞII SOCIALE
9. Familia, şcoala, biserica
9.1 Caracterizarea instituţiilor şi organizaţiilor sociale
9.2 Familia
9.3 Şcoala
9.4 Biserica
Anexa 3. Monografia
Proiect: Monografia
56
Termenul de „şcoală” îşi are origine în limba greacă şi înseamnă timp liber sau UNITATEA 3
recreaţie. În societăţile preindustriale învăţământul era accesibil unui număr mic de
persoane (liderii religioşi sau preoţii), în timp ce marea majoritate a oamenilor
Capitolul 9
învăţau, dar într-o altă manieră: învăţau de la cei în vârstă obiceiurile sociale şi de
muncă. Cititul nu era necesar, deoarece nu era utilizat în viaţa socială. Cărţile erau
copiate cu grijă, motiv pentru care erau deosebit de scumpe până la inventarea
tiparului în China şi până la înfiinţarea primei tiparniţe în Europa de către Johann
Gutenberg (1454). Inventarea tiparului a contribuit la realizarea alfabetizării.
Educaţia în forma ei modernă (educarea elevilor în cadrul şcolii) a apărut treptat.
Giddens consideră că expansiunea educaţiei în secolul al XX-lea este legată de
perceperea nevoii de a dispune de o forţă de muncă alfabetizată şi disciplinată.
Educaţia este văzută ca un mijloc de reducere a inegalităţilor sociale, însă impactul
ei în acest sens este redus, deoarece educaţia tinde să exprime şi să reafirme
inegalităţile existente în mai mare măsură decât acţionează pentru a le reduce. Sistemul de educaţie şi
Dicţionarul de sociologie Oxford înţelege prin şcoală deopotrivă instituţie şi sistemul de învăţământ
metodă de educaţie, proces de administrare a cunoaşterii acceptate din punct
Educaţia poate fi analizată,
de vedere social, implicând un curriculum şi o pedagogie aprobate, un corp
din perspectivă macrosocio-
didactic salarizat, participare obligatorie la cursuri a elevilor şi împărţirea în logică, ca sistem şi ca proces. La
grupe de învăţare. nivel de sistem se are în vedere
Trebuie avut în vedere faptul că şcoala constituie un agent al socializării prin sistemul de educaţie şi de
care elevii dobândesc comportamentele necesare pentru participarea la viaţa învăţământ, dar şi relaţiile lui cu
socială. De fapt, principala funcţie a educaţiei este formarea şi dezvoltarea familia şi alte instituţii sociale.
personalităţii în vederea integrării sociale, funcţie care poate fi realizată prin Ca proces social, educaţia se află
intermediul: într-un proces dinamic de
- funcţiei culturale a educaţiei (prin intermediul valorilor spirituale preluate evoluţie în cadrul raporturilor
pedagogic din toate domeniile cunoaşterii umane); existente între educaţie şi
celelalte subsisteme ale vieţii
- funcţiei politice a educaţiei (formarea personalităţii trebuie să se bazeze pe
sociale.
valorile moral-civice care reglementează raporturile noastre cu noi înşine şi Sistemul de educaţie cu-
cu ceilalţi); prinde ansamblul organizaţiilor
- funcţiei economice a educaţiei (formarea personalităţii trebuie să se bazeze sociale (economice, culturale,
şi pe valorile implicate de educaţia economică). politice, al comunităţilor umane
Evoluţia socială a educaţiei pune în evidenţă existenţa mai multor forme de etc.) care în mod direct sau
educaţie. Astfel, în funcţie de modul în care se realizează, se poate vorbi despre indirect, intenţionat sau spontan,
educaţie formală, nonformală şi informală. realizează funcţii pedagogice.
Educaţia formală (educaţie şcolară) conţine activităţi cu conţinut pedagogic Sistemul de învăţământ este
specific desfăşurate în instituţii organizate la nivelul sistemului de învăţământ, principalul subsistem al siste-
mului de educaţie care include
grădiniţe, şcoli primare, şcoli gimnaziale, şcoli de artă şi meserii, licee, colegii
ansamblul organizaţiilor sociale
tehnice şi universitare, facultăţi, centre de formare şi perfecţionare etc. specializate care asigură proiec-
Educaţia nonformală conţine activităţi cu conţinut pedagogic specific care tarea şi realizarea unor activităţi
completează educaţia formală, dar se realizează într-un cadru flexibil, dar organizat specifice de formare, de dezvol-
în interiorul sistemului de învăţământ, în afara acestuia: cercuri extraşcolare, tare a personalităţii. În sens
concursuri, olimpiade şcolare, ansambluri artistice, sportive, excursii etc. Aceste restrâns, sistemul de învăţă-
activităţi au un caracter opţional/facultativ. mânt se referă la sistemul şcolar
Se vorbeşte astăzi tot mai mult despre un nou tip de educaţie, educaţia care include ansamblul institu-
informală. Aceasta nu angajează activităţi cu conţinut pedagogic realizate de cadre ţiilor şcolare. În sens larg, siste-
calificate în acest sens, ci influenţele pedagogice sunt exercitate spontan, de la mul de învăţământ include atât
organizaţiile şcolare, cât şi unele
nivelul întregii societăţi: familie, comunitate locală, grupuri sociale, mass-media
instituţii specializate în educaţia
etc. nonformală (cluburi, mass-media
Analiza macrosociologică a educaţiei, la nivel de sistem, echivalează cu etc.) şi agenţi sociali cu care
studierea educaţiei din perspectiva organizării instituţionale la scara întregii şcoala stabileşte relaţii de
societăţi, fiind vorba, în fapt, despre sistemul de educaţie şi sistemul de colaborare (familia, agenţi eco-
învăţământ. nomici etc.).
60 9.4 Biserica
UNITATEA 3 Termenul de „religie” este utilizat frecvent în limbajul nostru cotidian, însă
Capitolul 9 atunci când trebuie să definim religia cei mai mulţi dintre noi întâmpină dificultăţi.
Mulţi dintre noi identifică religia cu creştinismul, cu credinţa în Dumnezeu care ne
porunceşte să ne comportăm moral şi ne promite, drept răsplată, viaţa de apoi. De
fapt, chiar oamenii de ştiinţă au întâmpinat dificultăţi în formularea unei definiţii a
religiei care să fie unanim acceptată. Chiar dacă din punct de vedere logic
definiţiile trebuie să fie afirmative, pentru a se scăpa de capcanele gândirii
religioase influenţate de tradiţiile culturale, înainte de a se spune ce este religia, A.
Giddens consideră că trebuie să se spună ce nu este aceasta, astfel:
- religia nu trebuie identificată cu monoteismul, deoarece majoritatea
religiilor se referă la mai multe zeităţi (în unele religii, precum: budhismul,
confucianismul şi taoismul, zeii nu există);
- religia nu trebuie identificată cu prescripţiile morale care reglementează
comportamentul credincioşilor (ideea că zeii se interesează de modul în care
ne comportăm este străină unor religii);
- religia nu se preocupă să explice cu precădere modul în care lumea a
Papa Ioan Paul al II-lea ajuns să fie aşa cum este acum (unele religii nu au mituri referitoare la
originea existenţei omului);
Religie şi credinţă - religia nu poate fi identificată cu supranaturalul, implicând credinţa
Primele forme de credinţă într-o lume „de dincolo de simţuri”.
care pot fi asociate cu religia Pentru început, se impune o primă precizare: Biserica constituie o instituţie
sunt: socială, iar religia constituie o latură a vieţii spirituale. Astfel, religia cuprinde un
- animismul (consideră că set de credinţe, simboluri şi practici bazate pe ideea de sacru, care uneşte
lucrurile şi fiinţele sunt credincioşii într-o comunitate socio-religioasă. Pe de altă parte, din cele mai
însufleţite) şi totemismul
vechi timpuri, biserica a jucat un rol important în viaţa oamenilor, deoarece cele
(considerat de către É.
Durkheim cea mai ele- trei mari momente ale ciclului vieţii: naşterea, căsătoria şi moartea sunt însoţite de
mentară formă de viaţă ritualuri specifice fiecărei religii. Totodată, biserica a avut şi are o influenţă majoră
religioasă); asupra familiei (biserica ortodoxă, de exemplu, a limitat sexualitatea la cadrul
- fetişismul, respectiv cre- familial şi a condamnat mijloacele contraceptive şi avortul pe când bisericile
dinţa în obiecte cărora protestante nu consideră căsătoria un lucru sfânt şi nu condamnă mijloacele
religiile primitive le aso- contraceptive) şi chiar asupra statului. În ceea ce priveşte raportul cu religia, se
ciau puteri magice şi erau apreciază că societăţile moderne sunt societăţi seculare caracterizate prin
venerate ca atare; laicizare, scăderea implicării religioase şi prin schimbarea religioasă.
- cultul morţilor, al stră- Laicizarea presupune desacralizarea şi diferenţierea instituţiilor actuale faţă
moşilor, asociat respec-
de cele din trecut. În toate societăţile democratice, statul nu mai depinde de valorile
tului faţă de familie, faţă
de strămoşi; pe care Biserica le promovează, fiind vorba despre state laice, religia aparţinând
- cultul zeilor asociat domeniului privat şi nu celui public. În perioada premodernă, biserica era
respectului popoarelor sau implicată în toate sferele vieţii publice (era o singură comunitate creştină cu aspect
naţiunilor pentru zeităţi. dual: sacerdotium şi regnum), iar acum biserica a devenit doar una dintre instituţiile
Popoarele primitive credeau existente în societate, multe dintre funcţiile sale fiind preluate de alte instituţii
în mai multe divinităţi sau zeităţi sociale. Pe lângă procesul de secularizare obiectivă se poate vorbi şi despre un
care, în ultimă instanţă, erau fenomen de secularizare subiectivă care constă în îndepărtarea sau lipsa de interes
subordonate unui zeu suprem. faţă de normele, învăţăturile şi practicile religioase ale Bisericii care contribuie la
Aceste religii sunt politeiste. reducerea sferei religiosului.
Unele popoare aveau o religie
Astăzi, poate pentru prima dată în istorie, există un anumit număr de indivizi
dualistă (de exemplu, egiptenii
venerau pe Osiris şi Isis), care nu cred în existenţa lui Dumnezeu sau a teoriilor şi practicilor religioase, fapt
triteistă (indienii aveau ca exprimat prin rata participării la slujba religioasă, frecventarea Bisericii şi
zeităţi pe Brahma, creatorul implicarea în viaţa Bisericii. Simultan se poate vorbi însă şi despre schimbarea
lumii şi izvorul ordinii, Vişnu, religioasă care constă în transformările care au loc la nivelul organizaţiilor
păstrătorul lumii şi protectorul religioase (biserici, secte, denominaţii) în ceea ce priveşte credinţa, morala,
oamenilor şi Siwa, distru- ritualurile practicate etc. Această atitudine a bisericilor a fost denumită de sociologi
gătorul) sau monoteistă. „conformitate cu această lume”.
Lecturi suplimentare 61
UNITATEA 3
Capitolul 10
STATUL, PARTIDELE
POLITICE ªI ONG-urile
10.1 Statul
Din cele mai vechi timpuri, oamenii şi-au imaginat un sistem politic ai cărui
membri se consideră egali şi guvernează împreună instituţiile create în acest
scop. Această idee a apărut în secolul al V-lea î.Hr., la greci, care au pus în
practică pentru prima dată ideea de practicare a guvernării prin intermediul
celor mulţi, astfel singurul loc propice democraţiei era statul-cetate .
De-a lungul istoriei, această noţiune de guvernare a majorităţii a fost uitată
şi de numeroase ori un număr restrâns de oameni au exercitat puterea în interes
propriu sau în interesul grupurilor din care făceau parte. Astfel, Vilfredo
Pareto, în Tratatul de sociologie generală, utilizează conceptul de „elită ”
pentru a se referi la cei puţini care conduc majoritatea. El vorbeşte despre
existenţa a două categorii de guvernanţi care guvernează fie prin forţă şi
violenţă („leii”), fie prin viclenie şi abilitate („vulpile”). W. Mills vorbeşte
despre trei domenii controlate de către elite: domeniul economic
(administratorii marilor firme şi corporaţii), politic (conducătorii administraţiei
de stat) şi militar (conducătorii superiori din armată). Asigurarea ordinii în
interiorul statului şi creşterea forţei de apărare a statului au contribuit la
evoluţia acestuia şi la perfecţionarea instituţiilor sale.
Cuvântul „stat” provine din latinescul „status rei publicae”, al cărui
echivalent este „formă de guvernare”, sens în care îl regăsim şi în secolul al
XVI-lea. Caracteristic este faptul că, progresiv, „stat” încetează să mai
Max Weber semnifice „formă” sau una dintre posibilele „stări” ale mediului politic,
(1864-1920) desemnând în schimb unitatea politică care stă la baza unui popor care poate
Sociolog german care prin supravieţui venirii şi plecării nu numai a guvernelor, ci şi a formelor de
opera sa a dominat sociologia guvernare.
germană de la sfârşitul secolului Statul este definit în Dicţionarul de sociologie Oxford drept un „set
al XIX-lea, influenţa sa fiind distinct de instituţii având autoritatea de a crea regulile care guvernează
considerabilă şi astăzi. Printre societatea”. Cea mai importantă instituţie a statului este aceea a mijloacelor de
preocupările sale sociologice reprimare şi coerciţie. Aceste instituţii sunt situate în interiorul unui teritoriu
trebuie amintite analiza puterii şi determinat geografic, statul monopolizând adoptarea legilor pe teritoriul său.
a tipurilor sale de legitimitate, Deci pentru a se institui o relaţie de putere trebuie să existe simultan
analiza birocraţiei cu structurile următoarele condiţii: grupuri de persoane, o organizare bazată pe legi scrise, o
şi funcţiile sale, elaborarea unei
epistemologii a ştiinţelor sociale
structură ierarhică complexă şi durabilă şi o diviziune socială între grupurile
etc. Lucrarea cea mai cunoscută conduse şi grupurile de conducători.
este Etica protestantă şi spiritul A. Giddens consideră că există stat acolo unde există un aparat politic de
capitalismului (1920), în care guvernare (instituţii) care conduc un teritoriu dat şi a căror autoritate este
demonstrează cum compor- susţinută de un sistem de legi şi de capacitatea de a folosi forţa armată pentru a-şi
tamentele indivizilor nu devin pune în practică politica. Toate societăţile moderne sunt state-naţiuni.
inteligibile decât dacă sunt luate Caracteristicile principale ale statelor-naţiuni contrastează cu celelalte state
în considerare concepţiile asupra din civilizaţiile tradiţionale şi anume:
lumii pe care aceştia le îm- - suveranitatea (toate statele-naţiuni sunt suverane);
părtăşesc. Pentru Weber atomul - cetăţenia (cei care locuiesc în interiorul statelor-naţiune sunt cetăţeni,
social este individul, iar pornind
de la acţiunile acestuia pot fi
adică au drepturi şi îndatoriri comune, sunt conştienţi de apartenenţa lor
deduse conceptele de „relaţii la o naţiune);
sociale”, de „comunitate”, de - naţionalismul (ansamblu de simboluri şi credinţe care conferă
„grupare” etc. sentimentul apartenenţei la o anumită comunitate politică).
63
Max Weber considera că statul deţine un „monopol asupra violenţei
legitime” în interiorul unui anumit teritoriu. Acesta este motivul pentru care UNITATEA 3
statul cuprinde instituţii, precum: forţele armate, serviciul civil sau birocraţia de Capitolul 10
stat, aparatul judiciar, adunările locale şi naţionale ale reprezentanţilor aleşi
(parlamentul). Din această perspectivă, statul apare ca un set de instituţii care
urmăreşte realizarea anumitor interese.
Fără îndoială statului îi revine un rol important în menţinerea ordinii sociale
şi în realizarea controlului social, el fiind, aşa cum considera Dimitrie Gusti, în
lucrarea Politica culturii şi statul cultural, „organizarea şi personificarea
politică şi juridică a naţiunii, aşa cum ea trăieşte în lumea valorilor ei economice
şi spirituale. Statul are deci datoria de a apăra şi de a ocroti valorile culturale şi
economice, ce se găsesc în mijlocul naţiei; a descoperi şi deştepta aceste valori
când sunt ascunse; a le înălţa către culmi cât mai mari când sunt prezente. ”
Unii teoreticieni marxişti (Antonio Gramsci şi Louis Althusser) pun sub
semnul întrebării distincţia între stat şi societatea civilă şi argumentează că
statul este integrat în societatea civilă . Althusser argumentează că instituţii
civile, precum: biserica, şcolile, sindicatele fac parte din aparatul ideologic de
stat, fapt ce face dificilă identificarea graniţelor statului, multe instituţii ale Louis Althusser
societăţii civile au acces instituţional la stat şi joacă un rol important în (1918-1990)
dezvoltarea politicilor publice. Filosof francez, de orientare
Constituirea Uniunii Europene a avut un impact important asupra tuturor marxistă, cunoscut pentru res-
statelor membre. Deşi nu este cert care va fi viitorul Uniunii Europene, probabil pingerea lucrărilor de tinereţe ale
că aceasta nu va deveni un „super stat-naţiune”, ci îşi va păstra caracterul lui Marx, în favoarea lucrărilor în
distinctiv. care acesta accentuează ideea
Constituţiile statelor moderne promovează valori politice, morale şi juridice materialismului dialectic. Teza
ale democraţiei. Aceste valori fundamentale se regăsesc în conţinutul unor sa despre „antiumanismul teo-
norme juridice de maximă generalitate numite principii constituţionale: retic” al marxismului (concepţia
- principiul suveranităţii naţionale (stat care decide liber în problemele sa despre relaţia dintre subiecţii
umani şi societate) a provocat
sale interne şi externe; nu este îngrădit în realizarea scopurilor sale de nici numeroase controverse în gân-
o putere); direa contemporană. Opere prin-
- principiul separării puterilor în stat (înseamnă o distribuire cât mai cipale: Pentru Marx (1965),
largă a acesteia între cât mai multe persoane şi instituţii care să împiedice Citind Capitalul (1965, două
acumularea, deţinerea sau exercitarea controlului absolut al puterii) a fost volume, în colaborare), Citindu-l
elaborat de Montesquieu care distingea între puterea legislativă, pe Marx (1970), Elemente de
executivă şi judecătorească; autocritică (1974), Poziţii
- principiul guvernării reprezentative (poporul guvernează prin (1976).
reprezentanţii aleşi);
- principiul supremaţiei constituţionale (legea fundamentală într-un stat
democratic este Constituţia, ea fixează activitatea organelor de stat);
- principiul consacrării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului (statul permite acţiunea colectivă prin drepturile pe care le acordă
cetăţenilor. Totodată aceştia au şi îndatori pe care trebuie să le respecte).
Constituţia României consacră următoarele principii:
- suveranitatea poporului;
- forma republicană de guvernământ;
- caracterul naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil al statului
român;
- separarea puterilor;
- pluralismul politic;
- universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor;
- egalitatea în drepturi fără privilegii şi fără discriminări;
- legalitatea.
64 10.2 Societatea civilã
UNITATEA 3 Una dintre definiţiile comune ale societăţii civile precizează că aceasta
Capitolul 10 reprezintă ansamblul raporturilor interindividuale şi structurilor familiale,
sociale, economice, culturale, religioase care se desfăşoară într-o anumită
societate, în afara cadrului şi intervenţiei statului. În realitate, societatea civilă
şi statul se întrepătrund, puţine activităţi umane sustrăgându-se reglementărilor
sau subvenţiilor statului. Societatea civilă integrează astfel, în general, indivizii,
familiile, asociaţiile, organizaţiile caritabile etc., tot ceea ce intermediază între
indivizi şi stat în măsura în care nu reprezintă o emanaţie a statului. Multe dintre
instituţiile de stat, de altfel, îşi au originea în societatea civilă, fiind etatizate la un
moment dat (de exemplu, multe dintre formele instituţiilor educative).
Societatea, aşa cum s-a văzut, nu este niciodată ceva de ordinul unui popor
amorf, dar nici a unui popor care şi-ar reproduce indefinit organizarea socială.
Aceasta este într-adevăr o variabilă istorică, o manifestare variabilă a dezvoltării
sociale, care exprimă raportul pe care societatea îl întreţine cu ea însăşi, ordinea
pe care o stabileşte, dependentă aceasta nu de consimţământul oamenilor, ci de
Friedrich Hegel constrângerile exercitate asupra lor. Societatea, organizarea socială este, într-un
(1770-1831) fel, un joc de raporturi de putere, dintre acestea detaşându-se o putere centrală
Filosof german, Hegel este (statul), aceasta însă alături de un număr indefinit de mici centre de putere
considerat cel mai de seamă (familii, comunităţi, grupuri de interese economice etc.). Ansamblul acestor
reprezentant al filosofiei clasice centre de putere, raporturile întreţinute reciproc, dar, de asemenea, cu statul,
germane. Concepţia sa reflectă constituie ceea ce se poate numi societate civilă. Aceasta înseamnă simultan că
poziţia ideologiei burgheziei societatea civilă este întotdeauna plurală, multidimensională, fără să deţină
germane, înclinată potenţial şi vreodată un caracter unitar, fără să poată forma la propriu o unică putere.
teoretic spre revoluţie, dar Considerată ca o posibilitate de manifestare a grupurilor sociale,
practic spre compromisul politic
societatea civilă apare ca spaţiul în care acestea se pot manifesta fără a cădea
cu aristocraţia feudală. El a
privit istoria universală ca un sub autoritatea exclusivă a puterii de stat. De altfel, încercările de precizare a
proces legic şi progresiv, dar a tipurilor de societate civilă care se pot pune în evidenţă de-a lungul istoriei
interpretat progresul istoric ca societăţilor de tip european se delimitează în funcţie de natura acestui spaţiu.
realizare de sine a spiritului. Astfel, din punct de vedere istoric principalele tipuri de societate civilă ce pot fi
Interpusă, în concepţia lui puse în evidenţă sunt:
Hegel, între individ şi stat, - societatea civilă embrionară, la nivelul statelor constituite pe bazele
societatea civilă reprezenta un economiilor naturale şi în cadrul cărora singurul interlocutor al puterii de
fenomen temporar, care urma să stat sunt familiile organizate în comunităţi mai mari sau mai mici;
fie depăşit atunci când interesele - societatea civilă care se naşte pe măsură ce economia de schimb
particulare şi comune coin-
dobândeşte o pondere din ce în ce mai mare, acest fapt asigurând o
cideau. Opere principale: Feno-
menologia spiritului (1807), autonomie relativă a anumitor grupuri de interese;
Ştiinţa logicii (1812-1816), - societatea civilă care permite apariţia şi manifestarea cetăţeanului, dar nu
Principiile filosofiei dreptului în cadrul unor sisteme democratice şi al unor economii de piaţă;
sau elemente de drept natural şi - societatea civilă, minimă, care se constituie la nivelul statelor cu regimuri
de ştiinţa statului (1821), Pre- dictatoriale, cel mai adesea în cadrul unor sisteme economice centralizate
legeri de filosofia istoriei etc. (aceste regimuri încearcă, de obicei eliminarea sau cel puţin subordonarea
societăţii civile);
- societatea civilă care presupune un sistem democratic de reglare a puterii
politice, separaţia puterilor în stat şi economie de piaţă.
Dezbaterile contemporane asupra societăţii civile opun, în realitate, două
concepţii: prima dintre ele, optimistă, consideră că societatea civilă este singurul
garant veritabil al libertăţii, al democraţiei, în timp ce o alta, pesimistă, afirmă
că societatea civilă, lăsată să se manifeste în întreaga sa amploare, conduce la
inegalităţi şi la insubordonare civică a cetăţenilor (cea care eliberează este
legea, iar excesul de libertate oprimă). Fără a favoriza nici una dintre aceste
perspective, trebuie subliniat totuşi că societatea civilă este o necesitate pentru
societatea contemporană.
10.3 ONG-urile 65
Statul poate să finanţeze organizaţiile în mod direct (în Germania, partidele UNITATEA 3
politice sunt finanţate de către stat), fie prin impozite mici (în Marea Britanie, Capitolul 10
există impozite stimulatoare pentru organizaţiile caritabile). Totodată statul
urmăreşte asigurarea unui nivel de trai corespunzător pentru cetăţenii săi prin
nivelul salarizării şi al pensiilor, prin adoptarea unor politici coerente de reducere
a riscurilor sociale pentru anumite categorii sociale (şomeri, pensionari, bolnavi
etc.), prin asigurarea unor servicii medicale şi de asistenţă socială de calitate etc.
Atunci când guvernanţii nu-şi îndeplinesc sarcinile asumate, intră în acţiune
societatea civilă.
Între stat şi societatea civilă se instituie o relaţie specifică de putere, deoarece
prin iniţiativele ei, societatea civilă se pronunţă împotriva oricăror tentative
dictatoriale şi militează pentru deschidere, dialog şi toleranţă. În regimurile
pluraliste societatea civilă are un rol important, deoarece apără indivizii şi
grupurile sociale de controlul abuziv al organelor de stat şi furnizează mijloace de
influenţare a deciziilor politice. Scopul diferitelor organizaţii constituite la
nivelul societăţii civile constă în:
- exprimarea opiniilor în legătură cu evenimentele de orice natură care se
produc în societate;
- implicarea în viaţa cotidiană a societăţii;
Sigla departamentului
- influenţarea deciziilor guvernamentale. UNESCO
Partidele, sindicatele, asociaţiile sunt principalele forme de organizare a pentru ONG-uri
cetăţenilor. Cetăţenii se pot asocia şi în organizaţii non-guvernamentale care
urmăresc anumite interese conform statutului organizaţiei. Există organizaţii femi-
niste, de apărare a drepturilor omului, ecologice, antirasiste, organizaţii ale părinţilor,
profesorilor, elevilor, studenţilor, ale unor categorii de credincioşi etc. Alte persoane
se reunesc în grupuri de reflecţie pe baza unor opţiuni şi valori moral-filosofice. Sigla organizaţiei
non-guvernamentale româneşti
Organizaţiile non-guvernamentale sunt organizaţii independente de „Salvaţi copiii”
putere şi nonprofit (veniturile obţinute sunt folosite conform scopurilor
declarate în statutul organizaţiei).
ONG-urile sunt formate din voluntari care acţionează pentru realizarea
intereselor unor categorii sociale , fiind formate din oameni care doresc să se ajute
unii pe alţii. Denumirea vine de la Charta ONU, care admite şi recunoaşte
existenţa unor organisme cu caracter neguvernamental, a unor iniţiative private în
vederea soluţionării unor probleme sociale. Sigla organizaţiei
După domeniul de activitate, ONG-urile se clasifică în: non-guvernamentale româneşti
„Junior Achievement”,
- ONG-uri care apără drepturile şi promovează interesele cetăţeneşti; cu numeroase programe
- ONG-uri care reprezintă interesele de afaceri şi profesionale; legate de educaţia economică
- ONG-uri al căror obiect de activitate este cultura, recreerea, sănătatea şi
serviciile sociale.
În funcţie de nivelul la care îşi desfăşoară activitatea, ONG-urile pot fi:
- locale (la nivelul unei localităţi);
- provinciale sau regionale (la nivelul unei provincii, regiuni);
- naţionale (la nivelul unei ţări);
- internaţionale (cuprind ONG-uri din mai multe ţări).
Între guvernanţi şi ONG-uri pot exista relaţii de colaborare, dar şi relaţii
conflictuale, caz în care acţiunile lor îmbracă forme diverse: petiţii, demonstraţii,
greve, strângere de semnături, proteste în mass-media etc. cu scopul de a obţine
decizii sau angajamente favorabile din partea guvernanţilor sau de a mediatiza
cauza pentru care acţionează.
Astăzi, guvernele recunosc şi sprijină activitatea ONG-urilor, astfel
funcţia publică a statului se diminuează, ea fiind, în parte, delegată
organizaţiilor non-guvernamentale.
66 10.4 Partidele politice
UNITATEA 3 Sistemul politic reprezintă acel subsistem al sistemului social care
Capitolul 10 promovează, în mod deliberat, interese individuale, de grup/comunitare şi
generale conform unor programe publice susţinute instituţional şi ideologic, în
termenii unor raporturi de putere între guvernanţi şi guvernaţi.
Sistemul politic se compune din:
- instituţiile politice, care sunt reprezentate de către stat, partide politice,
parlament, preşedinţie/monarhie, organizaţii care reprezintă
comunitatea, grupuri de presiune etc. Ele reprezintă ansamblul
structurilor fundamentale, constituite prin lege sau cutume, care vizează
organizarea, transmiterea, exercitarea şi legitimitatea puterii la diferite
niveluri ale vieţii publice, astfel încât permit funcţionarea societăţii;
- relaţiile politice, care reprezintă raporturile stabilite între diferite instituţii
politice, între instituţiile politice şi cetăţeni, precum şi între cetăţeni care
susţin satisfacerea intereselor lor sociale în termeni de influenţă, presiune
sau de putere politică;
- concepţiile/doctrinele politice, care reprezintă acele teorii sistematizate
care prefigurează direcţiile principale de acţiune politică (au la bază trei
ideologii politice fundamentale: conservatorismul, liberalismul şi
socialismul);
- valorile şi normele politice, reprezintă regulile de acţiune presupuse de
tradiţii, cutume sau prin lege.
Regimul politic reprezintă modul concret de funcţionare a sistemului politic
realizat sau realizabil prin formarea organelor de conducere în conformitate cu
valorile şi normele promovate. El se defineşte prin ansamblul de metode prin
intermediul cărora se exercită puterea şi prin tipurile de relaţii dintre stat şi
cetăţenii săi.
Prima tipologie a regimurilor politice este realizată de către Platon, în
dialogul Republica, care pleacă de la tipologia umană pentru a descrie regimurile
politice posibile: timocraţia (bazată pe constituţia „amatoare de onoruri”; regim
politic în care conducerea statului aparţine unor persoane alese prin cens, de la
grecescul time, „valoare” şi kratos, „conducere sau putere”), oligarhia
Raymond Aron (guvernare în care puterea este exercitată de un număr mic de persoane sau de
(1905-1983)
familii), democraţia (din grecescul demos, „popor” şi kratos, „putere,
Sociolog francez, face cunos- conducere”) şi tirania (excesul de libertate din democraţii duce la tiranie).
cută în Franţa sociologia ger- Istoria evidenţiază existenţa unor regimuri politice diferite în funcţie de
mană, dominată de figura lui criteriul luat în considerare şi anume:
Max Weber (Sociologia ger-
mană contemporană, 1935).
Contribuie la descoperirea lu- 1. după modul de exercitare a puterii, există: regimuri politice de tip
crărilor lui Tocqueville sau V. democratic şi regimuri politice de tip dictatorial;
Pareto (Etapele gândirii
sociologice, 1967). Cercetările 2. după gradul de implicare în viaţa politică a factorilor sociali, există:
sale se orientează spre studiul regimuri politice de tip democratic, regimuri politice de tip autoritar şi
societăţilor industriale, ale regimuri politice de tip totalitar.
raporturilor care se stabilesc aici Forma de guvernământ (republică, monarhie) se referă la modul în care se
între structura socială şi regimul constituie, se organizează şi funcţionează instituţiile puterii în stat. Ea reprezintă
politic (Optsprezece lecţii un element important de diferenţiere între state.
despre societatea industrială, Evoluţia sistemului politic reflectă saltul înregistrat de societatea umană de
1962). Analizele sale compa- la societatea agrară la cea industrială, de la societatea industrială la cea
rative (Democraţie şi totali-
tarism, 1965) scot în evidenţă
postindustrială, informatizată. Acţiunea statului, ca principal instrument de
fragilitatea regimurilor totalitare dominaţie, marchează saltul de la regimurile politice totalitare şi autoritare la
şi şansele societăţilor demo- regimurile politice democratice. Democraţia reprezintă un regim politic
cratice. superior în măsura în care asigură realizarea statului de drept prin promovarea
următoarelor principii specifice: reprezentarea, separarea puterilor în stat 67
şi legitimitatea.
Partidele politice pot fi definite drept organizaţii formale care urmăresc
reprezentarea scopurilor şi intereselor diferitelor forţe socio-economice în
UNITATEA 3
sfera politică deşi nu toate societăţile au un sistem de guvernare cu partide Capitolul 10
politice. Deci un partid politic poate fi definit ca fiind o organizaţie
constituită în vederea obţinerii controlului legitim al guvernării în urma
unui proces electoral. Ele sunt instrumente organizaţionale prin care se
recrutează candidaţii pentru ocuparea unor funcţii şi se propagă ideologii.
Partidele încearcă să organizeze sau să domine organele de guvernare şi să ofere
lideri la nivel naţional. Se poate vorbi despre partide de guvernământ (partid
care a câştigat alegerile şi formează guvernul) şi partide de opoziţie .
Noţiunea de putere nu poate fi separată de cea de partid politic. Puterea
poate fi explicată prin trei perspective diferite: elitiştii (C. Wright Mills)
consideră că puţini oameni pot domina viaţa politică (personalităţi, familii sau
clase sociale); pluraliştii (Robert Dahl) consideră că deşi este adevărat că un
număr mic de oameni deţin poziţii cheie în luarea deciziilor, aceştia sunt aleşi
sau sunt influenţaţi de un număr mare de oameni; cei care consideră puterea un
fenomen controversat, de natură neempirică.
Trebuie subliniat faptul că orice putere se bazează pe resurse, dar nu se
poate pune semnul egalităţii între putere şi resurse, deoarece unele grupuri
sociale pot fi avantajate faţă de altele, fără să deţină efectiv puterea, iar elitele,
oamenii de afaceri şi chiar oamenii politici pot domina, nu doar prin puterea,
prin forţa lor politică sau/şi economică, ci şi datorită şansei valorificate
(fructificate).
Termenul de „putere” poate fi utilizat cu două sensuri: „puterea de a face”
care exprimă puterea concretă şi „puterea asupra” care exprimă puterea
socială. Pentru ca un partid de opoziţie să influenţeze puterea, să o cucerească şi
Pluralismul politic
să o exercite trebuie să-şi elaboreze un program, o strategie care să-i permită să-şi
realizeze obiectivele. Pentru a guverna, un partid trebuie să câştige alegerile şi Pluralismul politic poate fi
identificat în următoarele sis-
poate să realizeze acest lucru singur sau în coaliţie cu alte partide. Partidele teme politice:
trebuie să fie conduse de oameni care se bucură de un anumit prestigiu, de - bipartidismul (SUA, Marea
personalităţi capabile să obţină încrederea alegătorilor. Liderii partidelor pot fi Britanie), adică sistemele cu
locali, ei bucurându-se de autoritate şi prestigiu la nivelul unei comunităţi locale două partide politice domi-
şi lideri politici naţionali, ei bucurându-se de autoritate şi prestigiu la nivelul nante tind să genereze o
întregii ţări. concentrare „la centru” unde
În cadrul unor congrese (adunări), partidele îşi elaborează programul, se găsesc majoritatea votu-
statutul şi se aleg conducătorii partidelor. Pentru a atrage noi membri şi rilor, excluzând vederile
simpatizanţi, partidele utilizează presa în acest scop. radicale, astfel încât par-
Partidele politice îndeplinesc următoarele funcţii: tidele ajung să semene între
ele, fiecare partid cultivând
- funcţia de promovare a unor interese naţionale, etnice, de grup; o imagine modernă;
- funcţia de mediere între societatea civilă şi stat, participarea la - multipartidismul cu un
medierea şi rezolvarea conflictelor; partid dominant (Mexic,
- funcţia de propulsare socială pentru indivizii cărora societatea le Japonia) şi multiparti-
refuză diferite cariere râvnite; dismul pur (Ţările Scan-
- funcţia de menţinere a puterii pentru a beneficia şi pentru a distribui dinave). Sistemele multi-
avantajele membrilor săi. partide prezintă avantajul
Partidele de opoziţie îndeplinesc cel puţin două funcţii, astfel: că permit exprimarea unor
- funcţia de informare a maselor largi de cetăţeni în legătură cu interesele interese divergente, chiar
sale sau ale partidului de guvernământ; radicale, însă există deza-
vantajul ca nici un partid să
- funcţia de propunere de alternative la politicile iniţiate de guvern.
nu obţină majoritatea ab-
Numărul de partide este diferit de la o ţară la alta: democraţi şi republicani în solută, fapt ce contribuie la
SUA, conservatori şi laburişti în Marea Britanie, creştin democraţi şi social încheierea de alianţe, de
democraţi în Germania şi zeci de partide în ţările est europene. Se poate vorbi coaliţii.
despre democraţie, atunci când există pluralism politic.
68 Lecturi suplimentare
UNITATEA 3 Există două modalităţi de a face politică. Se poate trăi „pentru” politică sau
Capitolul 10 „din” politică. Această opoziţie nu conţine nimic exclusiv. Ba chiar, în general, se
practică ambele modalităţi în acelaşi timp, la modul ideal, desigur, dar şi, în cea
mai mare parte a timpului, la modul efectiv. Cel care trăieşte „pentru” politică îşi
face din aceasta „ţelul vieţii”, în sensul cel mai profund al termenului, fie prin
Dicþionar faptul că descoperă satisfacţie în deţinerea puterii, fie pentru că această activitate
îi permite să-şi găsească echilibrul interior şi să dea măsura valorii personale
autoritate = folosirea legitimă a punându-se în slujba unei „cauze” care dă sens vieţii lui. În acest sens profund
puterii de către guvern; orice om serios care trăieşte pentru o cauză trăieşte, de asemenea, din ea.
charismă, dominaţie, legi- Distincţia noastră are deci la bază un aspect extrem de important al condiţiei
timitate, putere omului politic, şi anume aspectul economic. Vom afirma aşadar că acela care are
grupuri de presiune = grupuri
în vedere în politică o sursă permanentă de venituri „trăieşte din politică” şi că, în
organizate în scopul apărării
unor obiective colective, cazul opus, trăieşte „pentru” politică. (Max Weber, Conferinţa din 1918 în Le
exercitând în mod direct sau savant et le politique, Editura Plon, Paris, 1959, p. 111-112)
indirect presiuni asupra După părerea mea, nimic nu merită mai mult atenţia noastră decât asociaţiile
sistemului politic (partide,
intelectuale şi morale ale Americii… În ţările democratice, ştiinţa asocierii este
autorităţi politice)
ideologie = totalitatea ideilor şi ştiinţa mamă; progresul tuturor celorlalte depinde de progresul acesteia. Dintre
concepţiilor care reflectă legile după care se conduc societăţile umane, una pare să fie mai precisă şi mai
într-o formă mai mult sau clară decât celelalte. Pentru ca oamenii să rămână sau să devină civilizaţi, este
mai puţin sistematizată, nevoie ca arta asocierii să se dezvolte şi să se perfecţioneze în raport cu propăşirea
interesele şi aspiraţiile unei egalităţii condiţiilor. (Alexis de Tocqueville, De la démocratie en Amérique,
clase sociale şi care serveşte Editura Gallimard, Paris, 1961, II, p. 159-160)
la justificarea, consolidarea
sau schimbarea relaţiilor Statul este propriu-zis ansamblul corpurilor sociale care au în exclusivitate
sociale. Ca noţiune specific calitatea de a vorbi şi de a acţiona în numele societăţii. Când parlamentul a votat o
sociologică, termenul îşi are
lege, când guvernul a luat o decizie de competenţa sa, întreaga activitate este unită
originea în opera lui Karl
Marx. Există ideologii prin acesta. În ce priveşte administraţiile, ele sunt organe secundare, aflate sub
politice revoluţionare (pre- comanda statului, dar care nu îl compun. Funcţia lor este de a înfăptui rezoluţiile
conizează schimbarea hotărâte de stat. (...) Utilitatea unui organism de acest gen se manifestă prin
radicală a ordinii sociale introducerea reflecţiei în viaţa socială, unde are un rol cu atât mai considerabil cu
existente), ideologii politice cât statul este mai dezvoltat. Cu siguranţă statul nu creează viaţa colectivă la fel
reformiste (vizează restruc- cum creierul nu creează viaţa corpului, şi nu este cauza principală a solidarităţii
turarea ordinii existente în care uneşte diversele funcţii. În stat pot exista şi există societăţi politice. (É.
limitele sistemului res- Durkheim, Textes III, Editura Minuit, 1975, p. 173-174)
pectiv) şi ideologii politice
extremiste (militează pentru
schimbarea totală a ordinii
existente prin mijloace
Aplicaþii
ilicite) 1. Cu ajutorul observaţiei, realizaţi portretul politicianului român. Confruntaţi
putere concretă = capacitatea portretele obţinute şi încercaţi să ajungeţi, prin consens, la un portret care să
unui actor social de a fie reprezentativ pentru întreaga clasă.
determina producerea unor 2. Imaginaţi-vă că sunteţi membrii unui partid de opoziţie. Ce strategie aţi
rezultate
putere socială = capacitatea adopta pentru a influenţa puterea, pentru a o cuceri şi exercita în
unui actor social de a perspectivă?
schimba în mod intenţionat 3. Realizaţi o microanchetă în care să identificaţi criteriile care stau la baza
structura motivaţională alegerii liderilor politici locali sau naţionali.
(exprimată prin costurile şi 4. Ce ONG-uri acţionează în judeţul vostru? Clasificaţi-le după domeniul de
beneficiile unui anumit activitate. Căutaţi informaţii în presă sau pe internet şi alcătuiţi un portofoliu
comportament) a altui sau a cu activitatea acestora.
altor actori sau de a 5. Scrieţi un eseu plecând de la textul următor: „Grupurile de presiune caută să
determina producerea unor influenţeze reprezentanţii puterii, dar nu pentru a pune la putere oamenii lor.”
rezultate
(M. Duverger)
69
MONOGRAFIA ANEXA 3
Se spune că fiecare ştiinţă are un obiect propriu de cercetare, dar sociologul român
Petre Andrei considera că „În realitate (...), avem de-a face, în toate cercetările
ştiinţifice, cu o mulţime de fapte, care se continuă şi se completează necontenit”. El
vorbeşte despre două mari grupe de fenomene: din natură şi din sufletul nostru care „nu
pot fi cunoscute prin acelaşi mijloace şi nu pot fi studiate prin acelaşi metode”
(Sociologie generală, Editura Polirom, p.186).
Una dintre metodele utilizate pentru cunoaşterea şi explicarea realităţii sociale este
metoda monografică . Astfel, pe baza anchetelor şi a materialului statistic adunat se
poate elabora o monografie sociologică. Metoda a fost utilizată pentru prima dată în
Franţa de Frédéric Le Pay (1806-1882) care a studiat familia de muncitori din diferite
medii, identificând tipurile de familie, bugetul şi a realizat clasificarea acestora în
funcţie de modul în care îşi procură hrana.
Dimitrie Gusti considera că metoda monografică deschide cu adevărat
posibilitatea sociologiei de a se constitui în ştiinţă autonomă, alături de celelalte ştiinţe
existente, iar „pentru a obţine mai multă certitudine şi demnitate, sociologul trebuie să
cerceteze personal faptele” şi nu mai trebuie să împrumute faptele de la istorici şi
etnografi, precum şi datele de la statisticieni.
Petre Andrei consideră că monografistul, ca orice observator trebuie să respecte
mai multe reguli şi să aibă următoarele însuşiri:
- spiritul de observaţie şi obiectivitatea (lucrurile trebuie observate aşa cum sunt
ele în realitate şi nu cum ar dori el să fie, iar observaţia trebuie repetată în
perioade diferite şi controlată de mai multe persoane);
- sinceritatea (redarea faptelor sociale fără nici o alterare, fără nici o interpretare
subiectivă menită să deformeze realitatea). Frédéric Le Play
Pentru a realiza scopul propus şi anume cunoaşterea realităţii, monografia 1806-1882
sociologică trebuie să privească fenomenul sau grupul social studiat din toate punctele
de vedere. Paul Bureau elaborează un model de metodă monografică a familiei care Fondator al Societăţii de
cuprinde: economie socială (1856) şi al
- cercetarea mediului natural (solul şi apele), situaţia geografică a familiei, revistei La Réforme sociale, Le
relieful şi conturul solului, subsolul, apele, aerul, sezoanele, accidentele Play este un fin observator al
atmosferice, producţia vegetală şi animală; familiei muncitoreşti cu ajutorul
- observarea vieţii interne a familiei, precum: părinţii, originea lor, căsătoria, unei tehnici bazată pe observaţia
relaţiile dintre soţi, numărul copiilor, aptitudinile lor, distracţia şi educaţia lor, directă şi anume: monografia
emigranţii, legătura emigranţilor cu casa părintească, celibatarii rămaşi acasă, (Les Ouvriers européens, 1855).
bătrânii, infirmii, servitorii, hrana familiei, locuinţa, veşmintele, igiena, Preconizează consolidarea
distracţiile familiei, întrebuinţarea timpului; structurilor familiale prin in-
- activitatea economică cu referire la obiectul ei, recolta agricolă, industria termediul familiei matcă (com-
agricolă, exploatarea de păduri, munca în mine, în fabrici, în cărăuşie, utilajul şi pusă din părinţi, un singur copil
personalul întrebuinţat; căsătorit, cu soţia şi copiii săi şi
- mentalitatea cu referire la concepţia despre viaţă, datorie, succes şi fericire; eventualii celibatari).
- felul de viaţă şi obiceiurile familiei în timpul adolescenţei şi înainte de
căsătorie, în viaţa conjugală, morala conjugală, cum judecă bătrânii şi cum este
privită bătrâneţea, concepţia despre muncă, despre câştig, despre bani;
- concepţia despre viaţa socială, adică despre societate, dreptate socială,
egalitate, grija faţă de binele colectiv, patrimoniu, despre scopul şi rolul omului
etc.;
- instituţii auxiliare ale muncii, adică bunuri mobiliare, instrumente de muncă,
animale domestice, mobile, proprietate imobiliară, pământ propriu, felul de
cultură, salariul, angajamente de muncă, felul de salarizare;
- economie, adică mijloace de economisire, întrebuinţarea economiilor, accidente
şi boli, organizaţii profesionale, doctorul, judecătorul, teatrul, biserica, preotul;
- organizarea comunei/oraşului, adică circumscripţia, consiliul local, serviciile
comunitare, averea comună, bugetul.
Datele prezentate mai sus constituie doar un model, elementele conţinute putând fi
70
sistematizate mai bine, atunci când se efectuează o cercetare monografică, în funcţie de
scopul urmărit şi de abilitatea monografistului.
La noi în ţară, metoda monografică a fost utilizată pentru prima dată de către
ANEXA 3 Dimitrie Gusti, profesor de sociologie la Universitatea Bucureşti care, împreună cu
studenţii de la seminarul său de sociologie, a realizat câteva campanii de cercetare a
satelor româneşti (Runcu, Cornova, Fundu Moldovei, Drăguşi etc.). Dimitrie Gusti pare
să fi înţeles importanţa acestei metode pentru sociologie, deoarece el afirma că
„sociologia va fi monografică ori nu va fi”, deşi nu nega importanţa celorlalte metode de
cercetare sociologică.
Fiecare metodă de cercetare sociologică are un anumit specific şi se impune a fi
utilizată în anumite contexte sau situaţii. Fără îndoială că toate metodele de cercetare au
neajunsurile lor şi, prin urmare, nici metoda monografică nu este lipsită de dezavantaje
care pot fi reduse prin utilizarea rezultatelor obţinute prin aplicarea altor metode de
cercetare sociologică. Evaluarea unei cercetări concrete presupune şi o analiză a
metodelor şi instrumentelor de investigare utilizate. Această analiză se referă la:
Petre Andrei
- alegerea metodelor şi a tehnicilor de investigare în raport cu obiectivele
(1891-1940)
urmărite şi cu specificul fenomenului studiat;
Filosof, om politic (repre- - elaborarea instrumentelor de investigaţie (fişe de observaţie, de experiment,
zentant al aripii de stânga a de convorbire, tabele statistice, chestionare, ghiduri de interviu etc.) în deplin
Partidului naţional-ţărănesc) şi acord cu conţinutul şi specificul temei de cercetare, fapt ce presupune
sociolog român, format la identificarea/elaborarea indicatorilor de cercetare pentru care urmează să se
seminarul lui Dimitrie Gusti, îşi culeagă date empirice;
va desfăşura activitatea la - instrumentele de investigaţie trebuie să fie adecvate caracteristicilor populaţiei
Universitatea din Iaşi şi se va studiate (reprezentativitatea populaţiei, mărimea eşantionului) sau fenomenului
distanţa atât de concepţia studiat;
profesorului său, cât şi doctrinele - evaluarea măsurătorilor.
din epocă, elaborând o concepţie Sociologul român, Petre Andrei, în lucrarea Sociologie generală, subliniază rolul
integralistă asupra societăţii în metodei monografice în cunoaşterea şi explicarea realităţii sociale, arătând că ea
lucrări, precum: Mecanicism şi „tratează o singură chestiune sau o singură problemă, dar din toate punctele de vedere şi
teleologism în sociologia con- sub toate aspectele sale, privindu-le în legătura lor intrinsecă. De aceea, ea este o lucrare
temporană, Sociologia revo- nu numai de analiză, ci şi de sinteză.” Datorită rolului pe care îl are în cercetarea
luţiei, Sociologie generală, Pro- sociologică, cercetarea monografică reprezintă una dintre metodele importante ale
blema fericirii, fundamentul său investigaţiei sociologice.
etico-sociologic, Probleme de
sociologie etc. În lucrarea Filo-
sofia valorii (1918, apărută
Proiect: Monografia
postum în 1945) o atenţie Proiect: Realizaţi monografia unei familii tradiţionale sau a unei familii moderne
deosebită este acordată teoriei româneşti.
valorilor, sociologul conside- Pentru realizarea acestui proiect prima etapă care se cere parcursă, după identificarea
rând că valoarea nu se poate familiei care va constitui obiectul cercetării, este aceea a organizării colectivului de elevi,
constitui numai prin obiect şi, astfel încât să fie acoperite totalitatea activităţilor presupuse de realizarea unei cercetări.
prin urmare, ea nu are o Astfel, pot fi organizate următoarele grupe de lucru:
dimensiune exclusiv materială, 1. grupa de studiere şi analiză a mediului natural;
esenţa ei fiind una relaţională, 2. grupa de studiere şi analiză a contextului istoric şi social general;
fiinţând prin reciprocitatea 3. grupa de studiere şi analiză a familiei;
activă a subiectului asupra 4. grupa de studiere şi analiză a istoricului familiei şi comunităţii;
obiectului şi devenind un criteriu 5. grupa de colectare, studiere şi analiză a materialului documentar şi iconografic;
de acţiune umană. Valorile au 6. grupa de sinteză şi realizare a lucrării monografice.
caracter dinamic şi prin aceasta o După organizarea grupelor de lucru este necesară precizarea unui protocol de
finalitate în timp, Petre Andrei cercetare (se pot utiliza principiile de la studiul de caz), fiind esenţială precizarea unor
susţinând rolul lor transformator elemente, precum:
în societate şi esenţa lor de a se - familia cercetată;
manifesta partinic. - obţinerea acordului de colaborare din partea familiei căreia urmează a i se realiza
monografia;
- încadrarea din punctul de vedere al tipului de familie (tradiţională sau modernă);
- încadrarea din punct de vedere temporal etc.
SOCIALIZAREA UNITATEA 4
UNITATEA 4
Capitolul 11 ROLUL SOCIALIZÃRII
11.1 Socializarea
Se ştie că însuşirile psihice definitorii pentru fiinţa umană depind atât de
zestrea ereditară proprie speciei umane, cât şi de condiţiile adecvate de
dezvoltare. Pentru a deveni oameni trebuie ca germenele umanului dat ereditar să
beneficieze de un „mediu de incubaţie” socio-cultural. Este cunoscut faptul că
dacă un copil se pierde în natură şi este crescut de animale (cazurile de copii-lup),
el nu reuşeşte decât o adaptare de tip animal, adică nu-şi formează nici o trăsătură
specific umană. Oamenii nu se formează decât printre oameni şi în raporturi
strânse cu ei în cadrul procesului numit socializare.
Dicţionarul de sociologie Oxford defineşte socializarea drept „procesul
prin care învăţăm să devenim membri ai societăţii, atât prin interiorizarea
normelor şi valorilor societăţii, cât şi prin deprinderea rolurilor noastre
sociale (de muncitor, de prieten, cetăţean ş.a.m.d.).”
A. Giddens consideră că „socializarea reprezintă procesul prin care copilul
neajutorat devine treptat o persoană conştientă de sine, inteligentă, integrată în
tipul de cultură în care s-a născut. Socializarea nu este un fel de „programare
culturală”, în care copilul absoarbe în mod pasiv influenţele cu care intră în
contact. Chiar şi nou-născutul are necesităţi sau exigenţe care afectează
comportamentul celor responsabili cu grija sa: de la naştere, copilul este o fiinţă
activă.
Socializarea este procesul complex al devenirii omului ca fiinţă socială,
Realizarea procesului de proces de însuşire a unor norme şi valori, precum şi a unor roluri sociale.
socializare Socializarea este un proces de transmitere şi asimilare (însuşire) de către
Realizarea procesului de oameni a modelelor culturale, a normelor şi valorilor, a cunoştinţelor şi
socializare presupune valorifi- atitudinilor, a comportamentelor dezirabile în plan social care-i fac apţi pentru a
carea următoarelor capacităţi îndeplini anumite roluri sociale. Prin intermediul socializării, fiinţa umană îşi
general umane: comunicarea dezvoltă calităţi specifice de participare la viaţa socială, deoarece omul îşi
interactivă (în condiţiile rapor- însuşeşte normele, valorile, tradiţiile şi credinţele societăţii sau ale grupului în
turilor complexe dintre perso- care trăieşte. De exemplu, încă din copilărie, individul uman preia anumite
nalitate şi mediul social); mijloace de comunicare socială şi de acţiune, asimilează anumite modele de
învăţarea socială (în condiţii de
comportament şi anumite roluri, astfel încât îşi realizează un anumit status în
microgrup, grup, comunitate
etc.); integrare psihosocială (în grupurile din care face parte şi îşi defineşte propria identitate prin comparaţie cu
condiţiile corelării variabilelor ceilalţi.
individuale - vârstă, sex, dez- Socializarea începe la naştere şi continuă de-a lungul întregii vieţi. Ea se
voltare, inteligenţă etc. - cu cele realizează în cadrul unor forme specifice de activitate socială (joc, învăţare,
sociale - cultură, comunitate, muncă, creaţie) şi în cadrul unor instituţii sociale, culturale, economice,
organizare instituţională, status, politice etc.
rol etc.); socialitate (capacitatea Mecanismele socializării, cele prin care socializarea se realizează, au la bază
omului de a intra în relaţii învăţarea socială, respectiv integrarea fiinţei umane în viaţa socială, geneza
sociale, de a acţiona ca fiinţă modelelor de comportament social şi asimilarea activă a acestora astfel încât să se
socială); sodalitatea (capa-
adapteze solicitărilor complexe care apar pe parcursul vieţii, ea permiţând
citatea umană de a întemeia
grupuri); sociabilitatea (capaci- totodată, atunci când este cazul, procesele de resocializare.
tatea omului de a acţiona ca Studiile procesului de socializare cunosc astăzi o mare diversitate, mai ales
fiinţă socială doar prin valori- după introducerea în anii ’60 a distincţiei între socializarea primară (cea a primei
ficarea unor aptitudini pozitive). copilării) şi seria de socializări secundare la care un individ uman este supus de-a
lungul întregii sale vieţi, acest proces încetând a fi văzut în mod unitar.
11.2 Funcþiile socializãrii 73
Aplicaþii
1. Elaboraţi un eseu cu tema: „Socializarea, factor al dezvoltării personalităţii”.
2. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. În familiile voastre, cu ajutorul fişei de
observaţie, identificaţi rolul socializării la diferite niveluri de vârstă.
3. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Identificaţi rolul procesului de
socializare şi, apoi, prezentaţi concluziile voastre întregii clase.
4. Organizaţi o dezbatere despre importanţa socializării.
5. Formaţi grupe. Prezentaţi avantajele şi dezavantajele socializării.
6. Realizaţi o microanchetă în care să identificaţi valorificarea capacităţilor
general umane.
76
UNITATEA 4
Capitolul 12 STADIILE SOCIALIZÃRII
12.1 Socializare primarã ºi sociali-
zare secundarã
Omul este o fiinţă bio-psiho-socială-culturală care se formează şi se exprimă
într-un mediu social şi cultural specific. De la cea mai fragedă vârstă, omul se
afirmă în concordanţă cu specificul său uman (asimilează limbajul, normele şi
valorile grupului, anumite modele de comportament etc.), proces care continuă
de-a lungul întregii vieţi. Astfel, se vorbeşte despre:
1. Socializarea primară, care are ca rezultat formarea personalităţii de
bază, omul putând să-şi asume anumite roluri şi statusuri sociale. Este vorba
despre procesul de socializare realizat prin intermediul familiei, iar
socializarea copilului presupune întreaga perioadă pe care acesta o petrece în
familia sa, până la atingerea vârstei adulte. În evoluţia studiilor asupra rolului
familiei în procesul de socializare primară se poate vorbi despre perioade în care
rolul acesteia, în mod concret al părinţilor, în realizarea educaţiei în mod direct, a
fost redus. Astfel, istoricul Philippe Ariés susţine, referitor la rolul părinţilor în
educaţie, că acesta se observă ca fiind foarte vag ajungând până la dezinteres
faţă de copii în societăţile aristocratice ale secolului al XVIII-lea din Europa
Occidentală când multe familii îşi plasau propriii copii în alte familii, atât pentru
întreţinere, cât şi pentru formare. Mai mult chiar preocuparea pentru creşterea
copiilor din partea mamelor era pusă la îndoială în perioada societăţilor
tradiţionale, această grijă crescută a mamelor pentru creşterea şi educarea
copiilor fiind o caracteristică a societăţilor moderne.
Claude Lévi-Strauss, completând aspectul structural parental, atrage atenţia
asupra unor modele pe care copiii le învaţă şi le preiau, atât de la societate, cât şi
de la familie, în întreaga pregătire pentru formarea propriei familii. Transmiterea
unei profesii din tată-n fiu a fost, pentru o perioadă, o problemă de primă
importanţă aproape pentru orice familie, dar odată cu modernizarea societăţii şi a
familiei, a început să piardă din importanţă. Cu toate acestea, se poate vorbi
Claude Lévi-Strauss despre posibilitatea preluării unor roluri profesionale în familie, multe studii
(1908 - ...) accentuând rolul familiei în socializarea profesională, distingându-se relaţii între
Etnolog, antropolog şi cultura profesională şi transmiterea unor roluri profesionale de la părinţi la copii.
sociolog francez, reprezentant al Conform teoriei lui G.M. Mead, bebeluşii şi copiii mici se dezvoltă ca fiinţe
structuralismului. Este preo- sociale, în primul rând, prin imitarea acţiunilor celor din jurul lor, prin intermediul
cupat de originea omului şi a jocului. Joaca copiilor evoluează de la simpla imitaţie la jocuri complexe în care
societăţii, de cunoaşterea glo- copilul va interpreta rolul unui adult (la 4-5 ani). Acest tip de joc este numit de
bală a omului, de structurile Mead „preluarea rolului celuilalt”, fapt ce contribuie la dezvoltarea unui
arhetipale, de raportul dintre sentiment al sinelui. La vârsta de 8 sau 9 ani, copilul începe să înţeleagă ceea ce
cultură şi natură. A aplicat, cu
precădere, analiza structurală,
Mead numeşte „celălalt generalizat”, adică valorile generale şi regulile morale
relaţiilor de rudenie, miturilor şi prezente în cultura proprie. Fără îndoială că există o multitudine de teorii care
totemismului. Opere principale: explică achiziţiile fiecărui stadiu de dezvoltare a copilului, multe dintre aceste
Structurile elementare ale teorii au fost studiate în cadrul lecţiilor de psihologie.
rudeniei (1949), Antropologia Teoriile asupra rolului educativ al familiei sunt numeroase, dintre acestea
structurală (1958), Gândirea putându-se aminti:
sălbatică (1962), Totemismul azi a) funcţionalismul structural (T. Parsons, B. Malinowski) consideră
(1965). educaţia drept o acţiune desfăşurată de către generaţia adultă pentru
socializarea generaţiei tinere, atrage atenţia înţelegerii acestei funcţii a 77
familiei (ca şi pentru oricare dintre funcţiile specifice unui subsistem
social), atât de către actor, cât şi de către observator, în acelaşi mod. Rolul
educativ al familiei este înţeles ca o funcţie vitală specifică (oricărui
UNITATEA 4
subsistem îi sunt specifice funcţii prin care acesta îşi asigură evoluţia şi Capitolul 12
existenţa normală), fără de care familia nu s-ar menţine.
b) constructivismul (William Isaac şi Thoms, reprezentanţii şcolii de la
Chicago) pleacă de la premisa că educaţia familială realizează atât
funcţionarea, cât şi adaptarea familiei şi susţine că aceasta este capabilă atât
de schimbări, cât şi de construiri. Familia devine, astfel, mijloc de
construire a comunităţii din care face parte, datorită capacităţii de a pregăti
copiii ca actori sociali, în stare să realizeze şi altceva în comparaţie cu
părinţii, în mediul lor social.
c) teoriile conflictualiste aduc în prim-plan realizarea educaţiei în familie,
prin menţinerea şi reactualizarea raporturilor de putere între părinţi şi copii.
Prin transmiterea unor modele culturale sunt asimilate acele modele
specifice claselor cărora aparţin şi sunt astfel legitimate relaţiile de
dominaţie-supunere în cadrul reproducerii sociale.
2. Socializarea secundară, determinată de faptul că în anumite condiţii, omul
Bronislaw Kasper Malinowski
îşi poate modifica comportamentul şi poate asimila noi modele şi roluri sociale în
(1884-1942)
cadrul procesului de adaptare la cerinţele sociale. Acest proces este important,
deoarece vizează maturizarea psihologică, culturală şi socială prin asimilarea de Antropolog polonez, născut la
noi roluri şi deprinderi comportamentale, care facilitează atât adaptarea socială, cât Cracovia, Malinowski este
şi integrarea socio-culturală. Un rol important în cadrul procesului de socializare considerat reprezentant al func-
secundară revine şcolii, dar şi altor instituţii considerate agenţi ai socializării. ţionalismului structural. Între
1915 şi 1918 a condus o
„Societatea educativă” sau „cetatea educativă” pentru care militează Paul
cercetare de teren în Trobriand,
Lengrand (1972) sau Edgar Faure (1974) este aceea în care există multiple şi Noua Guinee şi a subliniat
variate surse de educaţie, cu deschidere către câmpul larg al influenţelor formative importanţa învăţării limbii
şi educative din afara şcolii, valorificabile din perspectiva educaţiei permanente şi băştinaşilor şi a dobândirii
autoeducaţiei. punctului de vedere „nativ”.
Socializarea se realizează pe baza mecanismelor învăţării sociale la nivel Consideră că întreaga cultură
individual şi de grup, ca socializare a generaţiilor tinere, la nivelul copilăriei, dar şi poate fi redusă, în cele din urmă,
la vârstele adulte. Sociologii utilizează conceptul de „socializare anticipativă” la satisfacerea nevoilor de bază.
pentru a desemna procesul de adaptare a individului din perspectiva unor mutaţii A publicat câteva monografii,
sociale viitoare. Ea are caracter implicit şi informal, deoarece nu presupune precum: Argonauts of the West
Pacific (1922), Crime and
instituţii specializate sau persoane speciale care să urmărească pregătirea
Custom in Savage Society
individului pentru etapele viitoare ale vieţii sale. (1926) etc.
Formarea şi dezvoltarea personalităţii implică trecerea de la socializarea
primară la socializarea continuă pentru a face faţă permanentelor adaptări şi
readaptări ale omului la schimbările sociale. Mecanismele socializării cuprind
fenomene de învăţare socială la care participă familia, şcoala, grupurile de prieteni
şi de elevi etc. Comunicarea socială şi asimilarea sau învăţarea prin diferite
mijloace (limbaj, imitaţie etc.) participă la procesul de socializare şi constituie
mecanismul ei interior. O formă de învăţare spontană o constituie identificarea,
adică procesul de interiorizare şi asimilare a valorilor, a normelor, a aşteptărilor
şi rolurilor sociale proprii altor persoane, astfel anumite modele de referinţă
contribuie la formarea unor trăsături de personalitate. Astfel, instituţiile care
participă la procesul de socializare sunt numite agenţi de socializare.
Conţinutul socializării diferă însă în funcţie de diferitele stadii ale ciclului de
viaţă şi de obiectivele diverselor instituţii şi grupuri. Această dinamică a procesului
de socializare incumbă o complexitate aparte a conţinutului procesului. Conţinutul
socializării nu are numai o semnificaţie psihologică (ca maturizare psihică), ci una
de natură culturală (ca internalizare a normelor şi valorilor unei culturi) şi
sociologică (ca învăţare a unor noi roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor
asociate acestora).
78 12.2 Socializare pozitivã, socializare
UNITATEA 4 negativã ºi resocializare
Capitolul 12
Socializarea înţeleasă drept suma creşterilor şi dezvoltărilor omului în procesul
de adaptare la viaţa socială este considerată „a doua naştere a omului”. Ea apare ca
un proces de integrare socială în cadrul căruia indivizii unei societăţi se pregătesc
Albert Bandura şi se formează în vederea adaptării sau readaptării lor la viaţa socială. Aşa cum s-a
(n. 1925 - ) putut învăţa, în cadrul orelor de psihologie, comportamentele prosociale, cât şi cele
Psiholog american care a antisociale pot fi rezultatul învăţării sociale realizate în cadrul procesului de
aplicat teoria învăţării sociale în socializare. De exemplu, Albert Bandura consideră că agresivitatea şi
studierea agresivităţii, ajungând comportamentul agresiv pot fi învăţate direct (prin recompensarea sau pedepsirea
la concluzia potrivit căreia com-
unor comportamente) sau indirect (prin observarea şi imitarea unor modele de
portamentul social nu este în-
născut, ci învăţat de la mode a- conduită ale altor persoane, mai ales ale adulţilor).
decvate. Experienţele de învăţare În funcţie de realizarea aşteptărilor grupului se poate vorbi despre:
pot fi directe şi indirecte. Astfel, - socializare pozitivă (normală sau concordantă) atunci când este în acord cu
în cadrul procesului de socia- modelele oferite de societate;
lizare copilul învaţă comporta- - socializare negativă (discordantă) atunci când este în conflict cu normele şi
mentul agresiv, deoarece este re- valorile oferite de către societate. Aici se încadrează comportamentele
compensat direct (învăţare direc- deviante care sunt sancţionate de către societate şi care implică
tă) sau observă că ceilalţi sunt resocializarea. Strâns legată de problematica socializării este cea a
recompensaţi pentru conduite marginalizării sociale şi anomiei care va fi prezentată în cadrul capitolului
agresive (învăţare indirectă).
5 Problemele sociale şi dinamica socială.
Socializarea pozitivă corespunde comportamentului prosocial care include:
comportamentul de ajutorare, comportamentul altruist, atracţia interpersonală,
prietenia, simpatia, încrederea, sacrificiul, cooperarea etc. În acest caz, se poate
vorbi despre conformism, adică despre „un comportament desfăşurat cu intenţia de
a îndeplini expectanţele normative ale grupului aşa cum sunt ele percepute de către
individ” (Hollander şi Willis, 1967). Accepţiunea ştiinţifică a termenului de
„conformism” se referă, în principal, la presiunile exercitate de către grup asupra
membrilor săi pentru a respecta normele şi valorile sociale.
Copiii străzii Socializarea negativă corespunde comportamentului antisocial (comporta-
reprezintă un fenomen mentul agresiv, deviant) ale cărui urmări sunt negative pentru ceilalţi membri. De
încă prezent în România cele mai multe ori, modelul de comportament pe care deviantul îl oferă se poate
dovedi extrem de periculos pentru grup, motiv pentru care este sancţionat de către
Resocializarea presupune acesta, prin reţinere, ostilitate, marginalizare sau chiar prin excluderea acestuia din
reînvăţarea normelor şi valorilor grup sau de către societate (închisoare, repatriere etc.).
la reîntoarcerea în sistemul social
În cazul comportamentului deviant, se vorbeşte şi despre apariţia
de către persoanele care au
părăsit acest sistem în mod sentimentului de vinovăţie. Astfel, individul care a încălcat o normă sau o valoare
voluntar sau involuntar (deţinuţii socială se simte inconfortabil, are remuşcări şi vrea să se împace cu sine. El poate să
care se reintegrează în societate îndepărteze starea dezagreabilă făcând o faptă bună, administrându-şi singur o
după eliberarea din închisoare pedeapsă, declarându-şi vinovăţia în faţa altor persoane, încercând să respecte
sau expatriaţii care se întorc în normele şi valorile sociale pe care anterior nu le-a respectat, astfel având loc un
ţara de origine) pentru a fi proces de resocializare. Resocializarea presupune reeducarea, îndreptarea unui
acceptate în cadrul acelui sistem. comportament format în mod greşit, prin utilizarea şi aplicarea sistematică a unui
Ea este determinată de socia- ansamblu de măsuri menite să contribuie la realizarea scopului propus, adică la
lizarea negativă, deoarece are la formarea unui comportament similar cu modelul acceptat de grup sau de societate în
bază o discordanţă faţă de
ansamblu.
modelele comportamentale ac-
ceptate din punct de vedere social Procesul de resocializare poate să aibă la bază motivaţia intrinsecă, pozitivă
(comportamente deviante) şi sau motivaţia extrinsecă, negativă. În primul caz, individul ajunge singur la
urmăreşte, în urma socializării conştiinţa caracterului negativ sau ilicit al faptei sale şi înţelege de ce trebuie să
pozitive, să formeze compor- respecte normele sociale, iar în ultimul caz, individul reînvăţând normele şi
tamente concordante cu cele valorile sociale de teama unor pedepse care vor veni din partea cunoştinţelor sau a
impuse de către societate. instituţiilor statului.
Lecturi suplimentare 79
UNITATEA 4
Capitolul 13 AGENÞII SOCIALIZÃRII*
13.1 Familia
Socializarea nu este un atribut exclusiv al copilăriei care are ca agenţi principali
familia şi şcoala, ci socializarea este un proces care continuă de a lungul întregii
vieţi. Ea se produce atât în familie, cât şi la şcoală, în grupurile de prieteni, la
locul de muncă, în grupurile religioase, militare, de către mass-media etc.
Una dintre cele mai importante funcţii ale familiei este funcţia de socializare
a copiilor care are un rol important în formarea ierarhiei valorilor individuale.
Astfel, părinţii trebuie să asigure condiţiile necesare pentru transmiterea limbii, a
obiceiurilor, a valorilor şi normelor sociale, favorizând îndeplinirea unor roluri în
familie şi integrarea lor socială prin dezvoltarea unor relaţii de cooperare,
înţelegere, respect, ajutor reciproc, de rezolvare în comun a unor probleme de natură
materială, spirituală, socială etc. În socializarea copiilor un rol important îl are
Familia clasică îndeplineşte exemplul părinţilor, relaţiile existente între părinţi şi copii, precum şi distribuirea
două funcţii educative care echitabilă a sarcinilor în familie. Pecetea pe care părinţii o lasă asupra structurii şi
influenţează calitatea sistemelor profilului spiritual-moral al personalităţii propriilor copii se menţine toată viaţa.
de învăţământ: îndrumarea Atunci când se analizează fenomenul de durată al dezvoltării copilului, se
copilului la nivel de bază („cei 7 observă că el presupune un proces de socializare în care copilul învaţă să se
ani de acasă” în educaţia morală conformeze normelor societăţii în care trăieşte. Există trei modalităţi principale
şi în formarea şi dezvoltarea de încurajare a socializării la copil, în cadrul familiei prin:
limbajului) şi la nivel psiho- - procesul de imitare este considerat cea mai importantă modalitate de
social (cultivarea motivaţiei
pentru învăţare şi pentru anumite
socializare, deoarece copilul observă şi imită persoanele din jur şi se simte
domenii de activitate) şi res- foarte bine când este lăsat să facă „lucruri pentru oamenii mari”, astfel el
ponsabilizarea civică a pă- învaţă comportamente pe care le va utiliza ulterior;
rinţilor (stilul de viaţă, relaţiile - procesul de identificare poate să conţină două etape în care este implicată
de autoritate - permisivitate - învăţarea bazată pe observaţie: copilul poate să înveţe un stil mai general de
colaborare democratică, roluri comportament prin asumarea unui rol complet sau să-şi modeleze
socio-afective, posibilităţi de comportamentul după o altă persoană, fiind vorba, la început de imitare şi
autoeducaţie etc.). Trebuie apoi învăţarea se interiorizează rapid;
subliniat faptul că există aspecte - educaţia directă implicând pedepsele şi recompensele şi prin transmiterea
diferite în ceea ce priveşte expectanţelor sociale ştiut fiind faptul că fiecare societate „modelează”
practicile de creştere a copiilor.
Astfel, în societatea Shona
comportamentul copiilor prin laude şi recompense şi prin pedepsirea
(populaţie din Zimbabwe), „purtării rele”. În unele societăţi pedeapsa poate să fie foarte mică (membrii
copilul stă tot timpul cu mama sa tribului samoanii, din Noua Guinee, consideră că la maturitate copiii
care îl îngrijeşte până începe să dobândesc, în mod natural, un comportament sociabil, conform
meargă, apoi responsabilitatea expectanţelor, astfel comportamentul necorespunzător este foarte rar
educării revine bunicilor care îl pedepsit, deoarece se consideră că la maturitate el va dispărea. Margaret
învaţă disciplina socială şi Mead a observat că adulţii samoani erau stabili, prietenoşi şi foarte
comportamentul corect până la echilibraţi poate şi din cauză că nu au fost pedepsiţi în copilărie). În
sfârşitul copilăriei, iar în societatea occidentală, tipul de pedepse pe care le utilizează părinţii pare să
societatea occidentală educa- fie în corespondenţă cu dezvoltarea unui simţ al conştiinţei unui copil (astfel,
rea copiilor, până la vârsta de 5
ani, revine în întregime doar la
s-a arătat că studenţii care nu au copiat la un test, deşi aveau ocazia să o facă
două sau unei singure persoane, aveau o conştiinţă puternică, deoarece suferiseră pedepse în copilărie de la
copilul fiind ţinut departe de părinţii lor, iar cei care au trişat nu aveau o asemenea conştiinţă).
societate până la o vârstă Familia are o influenţă covârşitoare asupra copilului, ştiut fiind faptul că
înaintată. părinţii aleg tipul de şcoală pe care copilul o va urma, situaţia financiară a familiei
va influenţa şi ea evoluţia şcolară a copilului etc.
13.2 ªcoala 81
Aplicaþii
1. Alcătuiţi un chestionar cu toate tipurile de întrebări cunoscute pentru a
determina rolul şcolii în procesul de socializare.
2. Elaboraţi un eseu cu tema: „Mass-media, agent al socializării”.
3. Cu ajutorul fişei de observaţie, identificaţi rolul socializator al clasei de elevi
sau al grupului de prieteni.
4. Realizaţi o dezbatere despre modul în care familia devine un agent
socializator.
5. Formaţi grupe. Realizaţi un proiect în care să prezentaţi avantajele şi
dezavantajele socializării în diferite grupuri sociale.
6. Realizaţi o microanchetă în care să identificaţi criteriile care stau la baza
alegerii prietenilor sau a diferitelor programe de radio şi televiziune.
7. Realizaţi o anchetă sociologică pe baza de chestionar care să permită
identificarea rolului familiei ca agent socializator.
8. Sunteţi de acord cu afirmaţia următoare: divorţul nu are urmări asupra
copiilor, deoarece familia şi-a încetat rolul socializator? Argumentaţi
răspunsul vostru.
87
Fişă de observaţie
Data:
Ora:
Locul desfăşurării acţiunii:
Participanţi:
Interacţiune de grup:
Limbaj specific:
Încredere în sine:
Modalitatea de a lua decizii:
Motivaţie (intrinsecă/extrinsecă):
Factori subtili ascunşi (vestimentaţie, limbaj nonverbal etc.): „În toate ştiinţele expe-
Abilităţi sociale: rimentale, faptele pe care se
Aptitudini de comunicare: clădesc raţionamentele sunt
verificabile. O experienţă de
laborator poate fi oricând
Interviul sociologic este o tehnică interogativă ce constă în culegerea repetată de către oricine ar vrea
informaţiilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor verbale. El urmăreşte să controleze temeinicia ei, fie
cunoaşterea unor comportamente greu observabile, în studiul credinţelor, al că este vorba despre o experienţă
opiniilor şi atitudinilor etc. Se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli fizică, chimică sau biologică. În
metodologice şi urmăreşte descrierea unor stări de lucruri sau verificarea domeniul ştiinţelor sociale
ipotezelor cauzale. Interviul sociologic poate fi clasificat în funcţie de numeroase lucrul este cu neputinţă. În
criterii, astfel: societate, faptele concrete nu se
1. În funcţie de numărul de persoane participante la schimbul repetă, iar seria de fapte este
ireversibilă. De aceea, socio-
informaţional, există: logul este dator a da o deosebită
- interviul individual; grijă caracterului de auten-
- interviul de grup (4-12 persoane dezbat un subiect de interes pentru ticitate pe care trebuie să-l aibă
cercetător şi sub îndrumarea acestuia). orice observaţie a sa. După cum
2. În funcţie de libertatea cercetătorului de a introduce în discuţie teme noi, un istoric este dator să citeze,
de a schimba ordinea întrebărilor, există: document cu document, toate
- interviul structurat bazat pe chestionar (tipic în anchetele pe eşantion), sursele sale de informaţie, tot
în care întrebările şi temele se succed într-o ordine precis stabilită; aşa un sociolog este dator să nu
- interviul nestructurat, bazat pe acoperirea unei liste de subiecte până la afirme nimic fără o descriere
interviul în profunzime sau interviul calitativ care se poate întinde de la 5 precisă şi autentică a faptelor pe
care se sprijină. (…) Experienţa
la10 minute până la câteva ore, oscilând, în linii mari, în jurul subiectelor de ani de zile a atâtora arată că,
propuse într-un ghid de interviu (un rol important, în cadrul interviului oricât de bună memorie ai avea,
nestructurat, îl are interviul clinic). observaţia care nu se notează de
3. În funcţie de modalitatea de desfăşurare, există: îndată poate fi considerată ca
- interviul direct, „faţă în faţă”; pierdută.” (Henri H. Stahl, Teh-
- interviul telefonic (are unele avantaje în privinţa subiectelor mai nica monografiei sociologice,
sensibile); Editura SNSPA, Bucureşti,
2001, p. 17)
88
- interviul prin chestionar poştal (acordă oamenilor mai mult timp de
reflecţie pentru răspunsuri).
Ca orice metodă, interviul prezintă atât avantaje (se înregistrează
ANEXA 4 spontaneitatea răspunsurilor, se pot studia probleme complexe, se pot observa şi
comportamentele nonverbale), cât şi dezavantaje (cost ridicat, timp îndelungat,
nu întotdeauna se asigură anonimatul).
Fiecare tip de interviu are reguli specifice care trebuie respectate, însă toate
tipurile de interviu trebuie să respecte următoarele cerinţe: operatorul de
Dicþionar interviu trebuie să explice scopul şi obiectivele urmărite prin cercetare, metoda
prin care au fost selectate persoanele din eşantion, să declare instituţia pentru care
ghid de interviu = îndrumător realizează interviul şi să-i asigure pe interlocutori de anonimatul şi de caracterul
de convorbire care con-
cretizează o parte dintre
confidenţial al răspunsurilor. Există, de asemenea, reguli stricte în ceea ce
obiectivele anchetei care priveşte modul de punere a întrebărilor şi de înregistrare a răspunsurilor.
cuprinde fie doar o listă de Controlul cercetătorului, în cadrul interviului, creşte simţitor prin utilizarea
idei tematice, fie poate să chestionarelor computerizate pentru interviurile personale sau prin telefon,
îmbrace o formă mai con- precum sistemele CATI (Computer-Assisted Telephone Interviewing; interviu
cretă şi să se apropie de prin telefon asistat de computer). Sunt utilizate ghidurile de interviu (lista
chestionar problemelor ce urmează a fi abordate). Iată, spre exemplificare, un ghid de
interviu = în engleză interview interviu care urmăreşte culegerea datelor pentru realizarea unei analize
înseamnă „întrevedere, în- descriptiv-interpretative a fenomenului de dependenţă şi independenţă a
tâlnire”; tehnică de obţinere adolescenţilor faţă de părinţi:
a informaţiilor prin inter-
mediul întrebărilor şi răs-
punsurilor Ghid de interviu (pentru adolescenţi)
Data interviului:
Localitatea:
Sexul:
Locul interviului:
Durata interviului:
ªI DINAMICA SOCIALÃ
14. Probleme sociale
14.1 Probleme sociale
14.2 Discriminarea
14.3 Infracţionalitatea
14.4 Conflictul social
14.5 Corupţia. Sărăcia
UNITATEA 5
Capitolul 14 PROBLEME SOCIALE
14.1 Probleme sociale
Prin termenul generic de probleme sociale înţelegem o serie de condiţii şi de
comportamente deviante considerate manifestări ale dezorganizării sociale sau
pentru a justifica schimbarea prin intermediul unor mijloace de inginerie socială.
În funcţie de sensul valoric pentru membrii societăţii se poate vorbi despre
probleme sociale pozitive şi negative. Problemele sociale pozitive decurg din
Robert King Merton distanţele posibile între idealul social şi realităţile imediate, de exemplu,
(1910-...) promovarea resurselor creative ale generaţiei tinere în condiţiile de tranziţie, a
Sociolog american, elev al lui afirmării inteligenţelor de elită din mediile defavorizate social (şcoală în mediul
P. Sorokin şi T. Parsons, R. rural la distanţă mare faţă de rezidenţă, încadrată cu personal didactic necalificat,
Merton este promotor al analizei astfel încât se adoptă programe sociale şi educaţionale în vederea corectării
structural-funcţionale. Porneşte efectelor negative). Probleme sociale negative care sunt percepute ca generatoare
de la schema „mijloace-scopuri”
a lui T. Parsons şi introduce
de disfuncţii, dificultăţi care impun intervenţii corectoare sau ameliorative, sau de
alături de noţiunea de „funcţie” înlăturare a lor. În această categorie se încadrează discriminarea, infracţionalitatea,
pe cea de „disfuncţie” pentru a conflictele sociale, corupţia, sărăcia etc.
înţelege conflictele sociale. A Comportamentul deviant este acel tip de comportament care nu respectă
efectuat cercetări originale în normele şi valorile sociale, care intră în conflict cu standardele acceptate
domeniul anomiei sociale, al social, moral şi cultural în cadrul unor grupuri şi sisteme sociale. De fapt,
mijloacelor de comunicare în devianţa este nonconformism faţă de un set de norme care sunt acceptate de către
masă, al sociologiei cunoaşterii, marea majoritate a comunităţii sau a societăţii. Dacă studiem comportamentul
precum şi al metodologiei şi deviant trebuie să identificăm normele care sunt respectate şi normele încălcate,
tehnicii cercetării sociologice. deoarece nimeni nu încalcă toate normele şi nimeni nu respectă toate normele
sociale (un hoţ poate să respecte regulile grupului din care face parte).
Aceste probleme cuprind multe forme de comportament deviant
(infracţionalitatea, delincvenţa juvenilă, prostituţia, dependenţa de alcool, droguri,
sinuciderea etc.) şi de conflict social (tensiuni etnice, violenţă în familie, conflicte
industriale etc.).
Devianţa nu este un atribut al individului, ci un fenomen social, care poate fi
explicat în funcţie de condiţiile sociale şi culturale în care individul trăieşte, motiv
Cesare Lombroso pentru care devianţa poate fi explicată în sens larg prioritar social (este vorba
(1836-1909) despre devianţa pozitivă care constă în „revolta” individului faţă de anumite
Medic în armata italiană care reguli, convenţii sociale şi manifestarea tendinţei de a le schimba cu altele noi) şi în
a dezvoltat o teorie despre sens restrâns, prioritar normativ (este vorba despre devianţa negativă care
tipurile de infractori (considera constă în încălcarea normelor şi regulilor sociale, fapt care generează
că tipurile de infractori pot fi comportamente antisociale).
identificaţi după forma cra- Devianţa este favorizată de următorii factori:
niului). Şi-a modificat punctul de - lipsa de claritate sau de consistenţă a unor norme (individul nu ştie dacă
vedere de-a lungul vieţii, însă norma impune sau interzice anumite acţiuni, de exemplu mulţi oameni nu
este cunoscut prin studiul ştiu că nerestituirea unui bun găsit se sancţionează);
fizionomiilor criminalilor şi prin - existenţa unor agenţi, a unor mecanisme de influenţare (unele medii
teza că multe infracţiuni sunt de
sociale încurajează nonconformismul astfel încât unii indivizi adoptă un
natură biologică şi ereditară,
bazată pe teoria evoluţionistă comportament bizar, care le-a fost tolerat în anumite medii sociale, şi în alte
potrivit căreia mulţi infractori au contexte, însă unde nu sunt acceptate aceste comportamente);
caracteristicile unei specii primi- - incompatibilitatea dintre norme şi aşteptările individului (unii indivizi
tive. Este considerat fondatorul consideră că sunt neîndreptăţiţi de lege şi încearcă să-şi realizeze propriile
criminologiei pozitive moderne. interese prin mijloace imorale şi ilegale).
În majoritatea societăţilor există un conflict între cultura dominantă şi 91
diverse subculturi deviante. Indivizii care se raportează simultan la normele
culturilor aflate în conflict ajung să se marginalizeze. Marginalizarea este deci o
stare conflictuală resimţită de indivizii care participă la două culturi cu norme
UNITATEA 5
diferite (de exemplu, emigrantul). Din punct de vedere sociologic, marginalizarea Capitolul 14
este o stare de inadaptare socială şi de frustrare resimţită de individ, ca urmare
a oscilaţiei comportamentului său între normele culturii globale şi ale subculturii
de care aparţine sau pe care o ia drept referinţă.
Distingând caracteristicile sociale ale devianţei, sociologia consideră că Teorii despre cauzele
aceasta este produsul unei stări sociale numite anomie, caracterizată de absenţa sau devianţei
de conflictul normelor, al standardelor comune de comportament şi acţiune ca Datorită procesului de soci-
urmare a scăderii puterii de acţiune a societăţii asupra indivizilor, a incapacităţii alizare, o mare parte dintre
sale de a formula norme pe care indivizii să le respecte. Anomia se referă la oameni se conformează norme-
absenţa unui ghid de conduită care împiedică indivizii să se orienteze în lor societăţii, însă există o parte a
acţiunile lor după standarde precise. oamenilor care nu respectă
Termenul este utilizat pentru prima dată de É. Durkheim cu sensul de stare aceste norme. Pentru a identifica
a organizării sociale lipsită de coeziune, din cauza pierderii caracterului reglator al cauzele care determină aceste
comportamente, sociologii au
vechilor norme şi a întârzierii apariţiei unor norme noi. R.K. Merton consideră că elaborat diferite teorii care pot fi
situaţiile anomice izvorăsc din lipsa de adecvare a împrejurărilor sociale grupate în:
obiective (mijloace) la aşteptările indivizilor de a realiza scopurile la care - teorii care susţin că eti-
valorile culturale ale grupului îi îndeamnă să aspire. Astfel, unii indivizi ajung să ologia comportamentului devi-
utilizeze mijloace ilicite de realizare a scopurilor personale, ajungându-se la ant depinde de personalitatea
comportamente deviante şi nonconformiste. Merton identifică cinci tipuri de individului;
adaptare a comportamentului, indivizii oscilând în cadrul activităţilor sociale fără - teorii care consideră că
să fie blocaţi într-o categorie fixă, care să le definească personalitatea. În tabelul actul deviant are la bază inadec-
următor sunt cuprinse cele cinci moduri de adaptare (s-a notat cu „+” acceptarea varea socială generată de con-
scopurilor sau a mijloacelor, cu „-” refuzul şi cu „±” refuzul principalelor valori flictul existent între idealurile
individului şi posibilităţile de
sociale şi introducerea altora noi): satisfacere oferite de către
societate pe fondul scăderii
Moduri de adaptare Scopuri Mijloace controlului social.
1. Conformism + + În cazul primei teorii tre-
2. Înnoire + - buie subliniat că ea include mai
3. Ritualism - + multe orientări şi curente care pot
4. Evadare - - fi grupate, la rândul lor, în:
5. Rebeliune ± ± - orientarea clasică (Cesare
Beccaria, R. Saleilles şi alţii)
Conformismul este comportamentul cel mai răspândit şi este caracterizat prin consideră că adevărata cauză a
acceptarea scopurilor şi a mijloacelor propuse de societate astfel încât se asigură devianţei poate fi identificată la
nivelul libertăţii de voinţă a
ordinea socială.
individului care poate să decidă
Înnoirea (inovaţia) este caracterizată prin acceptarea scopurilor, dar prin liber între „plăcerea” ce decurge
incapacitatea de a utiliza mijloacele legale (este modelul lui Al Capone care a din încălcarea legii şi sancţiune;
încălcat normele şi tradiţiile pentru a dobândi bogăţie şi putere). - orientarea antrologică
Ritualismul este acel tip de comportament în care indivizii conştientizează că (C. Lombroso, Eleanor şi
scopurile nu pot fi realizate şi, de aceea, le resping, le coboară până la nivelul la care Sheldon Gluecks şi alţii) consi-
pot fi realizate cu mijloace legale. deră că factorii biologici ereditari
Evadarea este acel comportament care respinge atât scopurile, cât şi (anomalii şi deficienţe anatomice
mijloacele de realizare (este un comportament mai rar întâlnit şi este specific şi fiziologice ale organismului)
bolnavilor mintali, unor vagabonzi etc.). reprezintă adevărata cauză în
apariţia crimelor şi a altor
Rebeliunea (răzvrătirea) este comportamentul care neagă atât scopurile, cât şi
comportamente deviante;
mijloacele oferite de societate şi propune chiar o nouă structură socială. - orientarea psihiatrică
Problemele sociale generează necesitatea soluţionării lor prin participarea consideră că la originea actelor
unor organisme sociale specifice sau a societăţii în ansamblu. Se are în vedere deviante se află dezechilibre şi
aplicarea unor strategii de acţiune ameliorativă care să corecteze efectele pertur- debilităţi psiho-fiziologice care
batoare sau negative, să contribuie la creşterea calităţii vieţii, să oprească declinul apar şi se transmit, de cele mai
economico-social şi impactul său asupra nivelului de trai. multe ori, ereditar.
92 14.2 Discriminarea
UNITATEA 5 Dacă ne gândim mai bine şi suntem atenţi la tot ceea ce ni se întâmplă zilnic,
Capitolul 14 putem observa că discriminarea îmbracă o varietate de forme de manifestare, iar
atitudinea noastră nu este lipsită de prejudecăţi. Filosoful american John Dewey
spunea că „cea mai periculoasă prejudecată este aceea de a crede că nu ai nici una”.
În mod obişnuit, prin prejudecată înţelegem o opinie preconcepută sau o
atitudine părtinitoare (de cele mai multe ori negativă) împotriva unei persoane
sau lucru. Ea se caracterizează prin stereotipuri care nu sunt verificate în
realitate. Astfel, R. Linton defineşte prejudecata drept „o aversiune bazată pe o
Formele principale ale
prejudecăţilor faţă de semeni generalizare incorectă şi inflexibilă. Ea poate fi resimţită şi exprimată. Poate fi
sunt: îndreptată împotriva unui grup în ansamblu sau împotriva unui membru individual
- rasismul (dispreţul sau al acelui grup”. Dacă ceea ce gândim, simţim sau vorbim este negativ şi dacă
ura faţă de alte rase) aplicăm această opinie în comportamentul nostru, atunci vorbim despre
violent, obişnuit, mascat discriminare, adică îi tratăm pe ceilalţi ca diferiţi, separaţi. Discriminarea îmbracă
(ascuns) şi meschin (micul de cele mai multe ori forme negative, deoarece, în acest caz, lumea este împărţită
apartheid); între „noi” şi „ceilalţi”, ceilalţi fiind consideraţi inferiori, cu multe defecte sau
- naţionalismul şovin (os- deficienţe. Prejudecata că unii oameni se nasc „stăpâni”, iar alţii „sclavi”, iar
tilitatea faţă de alte naţi- sclavii sunt „unelte vorbitoare” (Aristotel) a condus la situaţia ca unii oameni să fie
uni; afirmarea superio-
consideraţi sclavi şi vânduţi ca orice marfă. Prejudecăţile şi discriminările nu au
rităţii unei naţiuni asupra
alteia); dispărut, ci ele continuă să se manifeste în diferite forme şi astăzi.
- xenofobia (teama sau ura Prin discriminare, în mod obişnuit, înţelegem un „tratament incorect”.
faţă de străini); William G. Sumner considera discriminarea drept expresie a etnocentrismului,
- antisemitismul (ostili- adică drept un fenomen cultural de „dispreţuire a celui care este altfel”. Această
tatea faţă de evrei); interpretare este compatibilă cu studii referitoare la stereotipuri (concept dezvoltat
- sexismul (susţine că un de jurnalistul american Walter Lippman, în anul 1922, în lucrarea Public Opinion
sex este superior celui- când considera „clişeele din mintea noastră” limitate şi fixe, rezistente la
lalt); schimbare) sau la prejudecăţi.
- gerontofobia (ostilitatea Dintre cauzele care determină prejudecăţile pot fi amintite:
faţă de bătrâni);
- etichetările defavorabile atribuite unui grup sau persoane pe nedrept,
- juventofobia (ostilitatea
faţă de tineri). precum şi faptul că ne comportăm în funcţie de etichetele folosite reprezintă
cauza apariţiei prejudecăţilor. Aceste etichete au uneori forme umoristice,
alteori sunt de-a dreptul insultătoare (oamenii din popor = prostime, cei care
ne contrazic = impertinenţi; bătrânii = boşorogi, emigrant = delincvent etc.);
- diferenţele între oameni care sunt percepute, de către unii dintre noi, drept
deficienţe. Lumea este împărţită între „noi” cei plini de calităţi şi „ceilalţi”
plini de defecte (noi aplicăm legea, ceilalţi vor să-şi impună punctul de
vedere cu forţa);
- învăţarea unor prejudecăţi din experienţă personală insuficientă sau
adoptarea unor modele de comportament preluate de la alţii. Prejudecăţile
pot fi învăţate în familie ştiut fiind faptul că de multe ori copiii îşi imită
părinţii sau în anturaj (de exemplu, adolescenţii tind să-şi petreacă mai
mult timp în grupul de prieteni decât în familie, astfel încât tind să-şi
În ultimii ani, conceptul de însuşească părerile grupului) în cadrul procesului de socializare;
„discriminare” a fost utilizat şi în - eşecul ne determină, pe unii dintre noi, să dăm vina numai pe ceilalţi (de
studiul discriminării faţă de exemplu, în perioada interbelică, evreii din Germania au fost consideraţi
persoanele cu dizabilităţi şi chiar răspunzători pentru criza economică) etc.
cu privire la alte specii şi la
Prejudecăţile pot fi reduse prin: adoptarea unor legi şi norme drepte
mediu (sepciismul). Speciismul
este o formă de „rasism” a care să trateze egal pe toţi oamenii, indiferent de rasă, sex, naţionalitate, vârstă,
speciei umane care nu vizează religie etc.; respingerea segregaţiei în toate instituţiile publice (de exemplu,
ideea de superioritate, ci se şcoli pentru fete /băieţi, pentru albi/negri etc.); respectarea specificului cultural
susţine că toate speciile există al celorlalţi şi prin promovarea propriilor tradiţii; cunoaşterea celorlalţi (se
pentru a fi utilizate după bunul poate realiza prin citirea unor cărţi, călătorii în zonele respective, desfăşurarea de
nostru plac. acţiuni comune etc.) etc.
14.3 Infracþionalitatea 93
Aplicaþii
1. Elaboraţi un eseu în care să argumentaţi ideea potrivit căreia controlul social
contribuie la menţinerea ordinii de drept.
2. Formaţi grupe sau lucraţi pe perechi. Cu ajutorul chestionarului, realizaţi o
listă de valori pe care le promovează familia, grupul de prieteni, precum şi
alte instituţii din comunitatea în care trăiţi.
3. Studiu de caz. Imaginaţi-vă că sunteţi la ora de sociologie. La un moment dat
unul dintre colegii voştri este anunţat telefonic că locuinţa i-a fost cuprinsă de
un incendiu. Cum procedaţi în această situaţie? Identificaţi normele şi
valorile care determină comportamentele posibile propuse de voi.
101
UNITATEA 5
SCHIMBAREA SOCIALÃ Capitolul 16
ANEXA 5
CONCEPTELOR
Analiza şi operaţionalizarea conceptelor reprezintă două operaţii de mare
complexitate care intervin în procesul de cercetare sociologică. Conceptele sau definiţie operaţională = în care
termenii, aşa cum s-a învăţat la orele de Logică şi argumentare, sunt expresii definitorul conţine o serie de
lingvistice cărora li se precizează însuşirile sau notele (intensiune sau conţinut) şi operaţii sau de alte cerinţe
mulţimea obiectelor sau a entităţilor ideale vizate (extensiune sau sferă). pe care definitul trebuie să le
Conceptele utilizate în cercetarea sociologică trebuie, la rândul lor, să reflecte, respecte (în cercetarea so-
cială poate să coincidă cu
caracteristicile fundamentale ale fenomenelor, proceselor, relaţiilor şi
sfera definiţiei nominale sau
activităţilor vizate, precum şi o serie de elemente de natură ideală. poate să reflecte numai o
Dificultăţile care apar, în cercetarea sociologică, sunt determinate de parte a acesteia); în cer-
inexistenţa unui aparat conceptual care să satisfacă cerinţele limbajului ştiinţific cetarea socială se realizează
(multe concepte sunt împrumutate din limbajul comun, nu au un înţeles bine o extensie a definiţiei ope-
precizat şi acceptat de toţi cercetătorii) şi existenţa unor zone ale socialului care nu raţionale în sensul că ea nu
au corespondent în plan conceptual. Cercetătorul poate alege o cale uşoară reflectă întotdeauna o ope-
(operează cu conceptele deja existente, dar neadecvate, fie preia sensuri din raţie empirică sau un ex-
limbajul comun, încălcând regulile definirii corecte) sau realizează analiza şi periment, ci este vorba de
operaţionalizarea conceptelor. Trecerea de la concepte generale la cele apropiate specificarea semnelor ob-
servabile care contribuie la
de concretul social, la semne observabile se realizează prin operaţionalizare (Ion
completarea semnificaţiei;
Mărginean, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, p. 165). De reprezintă aspectul cel mai
fapt, trebuie elaborată o schemă operaţională de cercetare care să permită, controversat al unui proiect
ulterior, obţinerea de informaţii relevante despre fenomenul studiat. Este de cercetare
impropriu să vorbim despre concepte neoperaţionale, deoarece acest fapt ar operaţionalizare = transfor-
echivala cu recunoaşterea faptului că ar exista domenii care nu pot fi cunoscute, marea unui concept teoretic,
fapt ce ar contribui la eşecul activităţii de înţelegere, explicare a vieţii sociale. abstract în ceva concret,
Abordarea clasică a problematicii operaţionalizării conceptelor o întâlnim la observabil şi măsurabil în
Paul Lazarsfeld care vorbeşte despre o activitate de construcţie a variabilelor sau cadrul unui proiect de cerce-
a spaţiului de atribuire, fiind vorba despre patru componente: reprezentarea tare empirică; definiţiile
operaţionale constituie indi-
imagistică a conceptului, specificarea dimensiunilor, selectarea indicatorilor
catori pragmatici, realişti ai
şi elaborarea indicilor empirici. În sens restrâns, prin „variabilă” înţelegem unor termeni mai difuzi. De
proprietăţile fenomenelor şi proceselor sociale de a se schimba, de a lua diferite exemplu, un mod de opera-
valori de la un moment la altul, de la o colectivitate la alta, indiferent de natura ţionalizare a clasei sociale
fenomenului respectiv (variabilă propriu-zisă sau atribut). Astfel, termenul de este să întrebăm oamenii ce
„variabilă” este pus în corespondenţă cu cel de „criteriu”, R. Boudon tip de loc de muncă au şi să
considerând variabila „rezultatul împărţirii colectivităţii după unul sau mai multe codăm răspunsurile în
criterii” (Metode şi tehnici de cercetare în ştiinţele sociale, CIDSP, Bucureşti, categoriile „clasa munci-
1972). toare” sau „clasa mijlocie”
În ceea ce priveşte natura variabilelor trebuie subliniat faptul că acestea sau putem să întrebăm
respondenţii cărei clase cred
sunt privite atât ca realităţi manifeste (observabile direct), cât şi ca stări latente
că aparţin
(care nu sunt observabile direct, dar care pot fi cercetate prin intermediul tabele de contingenţă = tabele
indicatorilor direct observabili). Variabilele latente sunt considerate de asociere care descriu şi
răspunzătoare de legăturile observabile (manifeste, măsurabile) dintre indicatorii analizează relaţiile dintre
analizaţi. două sau mai multe varia-
Trebuie subliniat faptul că prima etapă a pregătirii cercetării nu constă doar în bile dintr-un set de date.
reprezentarea imagistică a conceptului, aşa cum sublinia Lazarsfeld, deoarece, de Conţin variabile de linie
multe ori, definirea conceptului devine o operaţie laborioasă, cercetătorul trebuie (aşezate pe orizontală) şi
să delimiteze cunoştinţele despre domeniul studiat din multitudinea de informaţii variabile-coloană (aşezate
existente, trebuie să obţină o corespondenţă între definiţia nominală şi cea pe verticală), iar celulele
indică numărul de cazuri
operaţională ştiut fiind faptul că pentru aceeaşi definiţie nominală se pot crea
(persoane, locuinţe, unităţi
mai multe definiţii operaţionale. Sarcina cercetătorului este să se documenteze
106
pentru a intra în posesia cunoştinţelor despre realitatea pe care urmează să o
cerceteze cu ajutorul instrumentelor ştiinţifice pentru a obţine explicaţii,
interpretări sau teorii valide.
ANEXA 5 Un alt aspect al operaţionalizării se referă la aria sa de aplicabilitate,
deoarece, în sens restrâns, definiţia operaţională ar fi specifică numai conceptelor
apropiate de concretul nemijlocit (variabilele manifeste). Operaţionalizarea nu
vizează însă numai prescripţia unei operaţii nemijlocit empirice sau a uneia de tip
experimental, ci un ansamblu de determinări prin care se poate ajunge de la teorie
de analiză etc.) care apar. (concepte generale) la realitatea concretă. Astfel, între realitatea concretă şi
Celulele sunt formate prin conceptele generale utilizate se constituie o relaţie mediată de operaţionalizări
combinaţia unei categorii verticale şi orizontale (O. Hoffman, Sisteme conceptuale în sociologie, 1977).
din fiecare variabilă de rând Dimensiunile desemnează aspectele care prezintă un anumit grad de
sau de coloană. Totalurile generalitate ale domeniului cercetat, la un moment dat, şi care sunt subordonate
marginale indică numărul unui concept. Din punct de vedere teoretic, dimensiunile ca şi indicatorii sunt tot
de cazuri găsite în fiecare concepte, dar sunt concepte cu grad de generalitate mai redus decât conceptul
categorie a variabilei (sunt
totaluri de rând sau de
de referinţă (ceea ce apare ca dimensiune a unui concept general, în alt context
coloană) poate să devină concept de referinţă pentru alte
delimitări particulare ş.a.m.d.). În raport cu
Variabilă de coloană conceptul specificat, dimensiunile sunt indicatori cu
variabilă A variabilă B o anumită structură. Datorită gradului mare de
relativism este bine, ca în procesul operaţionalizării
variabilă total de
X
celulă celulă
rând conceptelor, să nu apelăm la termenul de dimensiune
Variabilă şi să considerăm că avem de-a face cu niveluri
de linie variabilă total de
celulă celulă diferite la care se situează indicatorii (de la indicatori
Y rând generali, teoretici, definiţionali la indicatori
total de total de număr empirici).
coloană coloană total Indicatorii reprezintă o etapă importantă în
definirea variabilelor sociale care exprimă măsura
cantitativă a schimbării înregistrate în unele
fenomene şi procese ale realităţii sociale. Semnificaţia lor reală se obţine prin
raportarea la concept sau dimensiune. St. Nowak (1972) identifică trei tipuri de
indicatori:
- definiţionali sunt selectaţi pe baza analizei taxonomice, de clasificare
(dimensiunile unui concept general reprezintă primul nivel de taxonomii,
iar într-o operaţionalizare verticală se constituie mai multe niveluri
taxonomice, deci se constituie un nivel ierarhizat);
- empirici sunt semne observabile direct şi măsurabile (analiza conceptuală
se apropie cel mai mult de datul concret);
- de inferenţă se definesc prin puterea predictivă în raport cu indicatul.
Ansamblul indicatorilor prin care se cercetează un anumit fenomen formează
Paul F. Lazarsfeld un sistem, adică se află în interdependenţă. Reunirea indicatorilor care descriu un
(1901-1976)
fenomen sau o dimensiune socială conduce la elaborarea indicatorilor generali
Sociolog de origine austriacă, (sintetici) sau a indicilor empirici.
fondator, la Universitatea În termeni statistici, indicatorul reprezintă „o caracteristică, exprimată
Columbia, al Biroului de cer- numeric, a unei categorii economice, sociale, fiind noţiunea pentru o expresie
cetări sociale aplicate. A studiat numerică determinată pe bază de observaţii statistice”, iar indicele (numărul
comportamentul de vot şi indice) este „un raport între mărimea unui indicator la momentul t1 şi mărimea lui
influenţa mass-media asupra
societăţii în lucrări, precum: The la momentul t0 sau un raport între două mărimi coexistente” (V. Trebici, Mică
People's Choice (1944) şi enciclopedie de demografie, 1975).
Personal Influence (1955). A Indicatorul general (indicele empiric), ca sinteză a indicatorilor elementari
fost unul dintre principalii sus- (prin care s-a operaţionalizat un concept sau dimensiune a sa) reprezintă primul
ţinători al anchetelor în socio- nivel al activităţii de încadrare conceptuală a datelor cercetării concrete, prima
logia americană de după război, etapă a construcţiei teoretice de generalizare şi abstractizare. Structura
utilizând pentru testarea ipote- indicatorului general (indice empiric) poate fi o măsură compozită
zelor tabelele de contingenţă. unidimensională (obţinută pe baza unui set de indicatori omogeni) sau o măsură
sintetică multidimensională (obţinută prin reunirea unor indicatori aparţinând 107
unor dimensiuni diferite). Numărul indicatorilor necesari pentru studierea unui
fenomen sau proces social nu este riguros stabilit (cerinţa este să se utilizeze un
număr aproximativ egal şi nu mai mic de 5 indicatori pentru fiecare dimensiune
vizată).
ANEXA 5
Importanţa indicatorilor se poate determina prin analiză teoretică (a
semnificaţiei datelor ce se obţin) şi pe cale tehnică prin analiza:
- puterii de discriminare, respectiv a puterii de conţinere în raport cu
indicatorul său (indicatorul trebuie să distingă toate obiectele care au
proprietatea indicată, chiar dacă ar reţine şi obiectele care nu au acea
proprietate);
- puterii de respingere în raport cu indicatorul său (indicatorul trebuie să
distingă toate obiectele care nu au proprietatea respectivă, chiar dacă
resping şi obiectele care o au, astfel încât să rămână doar obiectele care au
respectiva proprietate sau însuşire).
În selectarea indicatorilor trebuie să se ţină cont de principiul
interşanjabilităţii (orice indicator, în momentul elaborării sale are o putere egală
de a reprezenta un concept şi, prin urmare, aceştia pot fi schimbaţi între ei, deci nu
ar conta ce indicatori utilizăm, însă la acest nivel al cercetării nu apare
posibilitatea de intersubstituţie a indicatorilor, deoarece în analiză sunt introduşi
doar indicatori relevanţi pentru domeniul studiat. Dacă se constată că doi
indicatori se dovedesc a fi interşanjabili, atunci se reţine numai unul dintre ei).
Ioan Mărginean consideră schema operaţională de cercetare un
instrument pregătitor al culegerii informaţiilor, care trebuie să cuprindă:
colectivitatea umană (populaţia) şi caracteristicile de interes, conceptele,
dimensiunile, indicatorii şi indicii domeniului studiat, legăturile cu alte domenii,
factorii de influenţă etc. Validarea schemei operaţionale de cercetare constă în
corelarea indicatorilor ce operaţionalizează un domeniu (indicatorii corelativi
interni), dar şi a indicatorilor aparţinând unor domenii diferite (indicatori
corelativi externi).
Dimensiunea Indicatorii
I. Comportamental-acţională 1. Merge foarte des la biserică.
2. Ţine foarte des posturile religioase.
3. Face foarte des rugăciuni.
4. Citeşte foarte des cărţi religioase, fiind de acord cu conţinutul lor.
5. Cere foarte des sfatul preotului în probleme deosebite.
6. Îi îndeamnă foarte des şi pe alţii spre credinţa religioasă.
II. Atitudinal-valorică 1. Apreciază că religia reprezintă singura interpretare adevărată despre lume şi viaţă.
2. Consideră că religia sa reprezintă singura interpretare adevărată despre lume şi viaţă.
3. Apreciază că Biblia (Coranul) este o carte sfântă de inspiraţie divină.
4. Consideră clerul (preotul) ca reprezentând „voinţa divină”.
5. Manifestă convingerea că oamenii nu pot fi morali fără a fi religioşi.
6. Crede că biserica este „casa sau templul lui Dumnezeu”.
III. Ideologic-doctrinară 1. Consideră adevărate enunţurile:
- Lumea a fost creată de o fiinţă divină.
- Tot ceea ce se petrece pe Pământ este urmare a voinţei divine.
- Omul a fost creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa.
RECAPITULARE
1. Familia poate fi analizată într-un dublu sens: ca instituţie socială şi ca
grup social. Ea îşi asumă responsabilitatea pentru educarea copiilor.
A. Explicaţi rolul socializator al familiei.
B. Fie următoarele noţiuni: familie, socializare.
Redactaţi un text de aproximativ o jumătate de pagină în care, prin
prezentarea unei situaţii de viaţă, să evidenţiaţi o corelaţie existentă între cele
două noţiuni, utilizate în sensul specific sociologiei.
Notă: În redactarea textului nu se utilizează nume proprii.
EVALUARE
1. Termenul de „şcoală” îşi are originea în limba greacă şi înseamnă timp
liber sau recreaţie. Şcoala reprezintă un important agent al socializării.
A. Explicaţi succint două dintre funcţiile pe care le îndeplineşte şcoala.
B. Fie următoarele noţiuni: şcoală, educaţie formală.
Redactaţi un text de aproximativ o jumătate de pagină în care, prin
prezentarea unei situaţii de viaţă, să evidenţiaţi o corelaţie existentă între cele
două noţiuni, utilizate în sensul specific sociologiei.
Notă: În redactarea textului nu se utilizează nume proprii.
LECTURI SUPLIMENTARE
Ancheta sociologică
Există o sărăcie disperată, degradare, foamete, alcoolism, brutalitate şi crimă: de aceea
nimeni nu se îndoieşte. Scopul meu a fost să arăt relaţia cantitativă dintre pauperitate, mizerie,
depravare prin comparaţie cu veniturile regulate şi confortul relativ şi să descriem condiţiile
generale în care trăieşte fiecare clasă.
Charles Booth, The Life and Labour of the People of London (1902)
Delincvenţa
Reţelele delincveţei sunt mult mai scăzute la femei decât la bărbaţi, probabil din cauza
diferenţelor de socializare generală între bărbaţi şi femei, plus implicarea mai mare a
bărbaţilor în sferele non-domestice.
Anthony Giddens, Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000, p. 228
Grupul social
De aici definiţia grupului social: o adunare de indivizi care se imită între ei sau care, fără a
se imita, seamănă între ei, iar trăsăturile lor comune sunt copii străvechi ale aceluiaşi model.
Gabriel Tarde, Les lois de l’imittation (1895), Paris-Geneve, Slatkine, 1979, p. 73
Legea unităţii mintale a mulţimilor
În anumite împrejurări, şi numai în acestea, o aglomerare de oameni capătă caracteristici
noi, extrem de diferite de ale fiecăruia dintre indivizii ce o compun. Personalitatea conştientă
dispare, sentimentele şi ideile tuturor elementelor componente fiind orientate într-o aceeaşi
direcţie. Se formează un suflet colectiv, desigur temporar, dar prezentând caracteristici foarte
clare. Colectivitatea devine atunci ceea ce voi numi, în lipsa unei expresii mai potrivite, o
mulţime structurată sau, dacă preferaţi, o mulţime psihologică. Ea constituie o fiinţă unică şi
se supune legii unităţii mintale a mulţimilor.
Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, Editura Anima, Bucureşti, 1991, p. 12-13
BIBLIOGRAFIE SELECTIVÃ
***, Oxford - Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2003
***, Sociologie Românească, volumul III, nr. 2, vara 2005
Boncu, Şt., Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2002
Boudon, R., Texte sociologice alese, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990
Bontaş, I., Pedagogie. Tratat, Editura All, Bucureşti, 2001
Cristea, S., Constantinescu, C., Sociologia educaţiei, Editura Hardiscom, Piteşti,
1998
Dowding, K., Puterea, Editura DU Style, Bucureşti, 1998
Durkheim, É., Sociologia. Regulile metodei sociologice, Editura Antet, Bucureşti
Ferréol, G. (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Géraud, Marie-Odille, Leservoisier, O., Potier, R., Noţiunile-cheie ale etnologiei,
Editura Polirom, 2001
Giddens, A., Sociologie, Editura All, Bucureşti, 2000
Hatos, A., Sociologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 2006
Hayes, N., Orrell, S., Introducere în psihologie, Editura All, Bucureşti, 2003
Herseni, T., Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
Ionescu, I. I., Sociologii constructiviste, Editura Polirom, Iaşi, 1998
Ionescu, I. I., Sociologia şcolii, Editura Polirom, Iaşi, 1997
Iluţ, P., Valori, atitudini şi comportamente sociale, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Lahire, B., Omul plural. Către o sociologie psihologică, Editura Polirom, Iaşi,
2000
Lallement, M., Istoria ideilor sociologice, vol. I şi II, Editura Antet, Bucureşti,
1997 şi 1998
Mărginean, I., Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Mihăilescu, I., Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Milcu, M., Psihologia relaţiilor interpersonale, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, N., Familia de la A … la Z, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1991
Neculau, A. (coord.), Manual de psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi, 2004
Petre, A., Sociologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 1997
Ralea, M., Herseni, T., Introducere în psihologia socială, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966
Rotariu, T. (coord), Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale, Editura
Polirom, Iaşi, 1999
Sandu, D., Sociabilitatea în spaţiul dezvoltării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Sandu, D., Dezvoltare comunitară, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Scase, R., Clasele sociale, Editura DU Style, Bucureşti, 1998
Spencer, H., Individul împotriva statului, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002
McLennan, G., Pluralismul, Editura DU Style, Bucureşti, 1998
Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţiile şi cultura organizării, Editura Trei, Bucureşti,
1999
Yin, Robert K., Studiul de caz, Editura Polirom, Iaşi, 2005
Weber, M., Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1993
Weber, M., Teorie şi metodă în ştiinţele culturii, Editura Polirom, Iaşi, 2001