REFERAT

Dreptul Uniunii Europene I

Cetățenia Europeană

Coordonator:

Conf.univ.dr.Daiana Maura VESMAȘ

Realizator:

Cuprins
Introducere.......................................................................................................3

Evoluţia istorică a cetăţeniei europene............................................................6

Drepturile şi îndatoririle cetăţeanului european............................................10

Dreptul de liberă circulaţie şi de rezidenţa pe teritoriul Statelor Membre. 11

Dreptul de a vota şi de a putea candida pentru Parlamentul European şi în

alegerile municipale ale Statului Membru în care locuieşte.......................11

Dreptul la protecţie diplomatică într-o ţară terţă, în care propria ţară nu are
reprezentanţă consulară..............................................................................12

Dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi dreptul de a se adresa

Mediatorului European...............................................................................13

Bibliografie....................................................................................................15

Introducere

Cetăţenia, este legătura politică şi juridică permanentă dintre o

persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea
drepturilor şi a obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui
cetăţean este şi, mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan
extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de
origine, în alt stat, pe mare, într-o aeronavă sau într-o navetă spaţială.
În general, cetăţenia presupune apartenenţa la o comunitate, ceea ce
conferă drepturi, în deosebi, drepturi politice şi obligaţii. Cetăţeanul este o
persoană care are drepturi şi îndatoriri într-o societate democratică.
Astfel, cetăţenia desemnează calitatea juridică ce permite unei
persoane să ia parte la viaţa statului, bucurându-se de drepturi civice şi
politice şi fiind supusă, în schimb, anumitor obligaţii.
Deşi, în literatura de specialitate s-a încercat definirea noţiunii de
cetăţenie, unele fiind mai complete, altele cuprinzând un sens mai restrâns,
acestea definesc cetăţenia din punct de vedere al dreptului naţional. Pe când
la nivel supranaţional, nu s-a evidenţiat o definiţie cuprinzătoare a cetăţeniei
europene.
Totuşi, conceptul de cetăţenie europeană, la nivel supranaţional,
prezintă reproducerea elementelor civile, politice şi sociale care stau la baza
cetăţeniei naţionale. Dar nu mai puţin aceste probleme arată că ideea de
cetăţenie poartă în sine aspiraţia formării unei „societăţi civile”, care să nu
fie numai un teritoriu economic, ci şi un spaţiu civic.
Deşi cetăţenia europeană este una supranaţională, ea este subordonată
cetăţeniei statelor membre, astfel încât orice individ care are cetăţenia unui
stat membru este considerat ca cetăţean al Uniunii
“Uniunea Europeană aparţine cetăţenilor săi. Tratatele instituind
Uniunea trebuie să corespundă preocupărilor lor cele mai directe. Uniunea
trebuie să aibă mai mult sens pentru cetăţenii săi şi să corespundă mai mult
preocupărilor lor”. În acest sens, Claude de Granrut propune cinci premise:
- A trăi într-o Uniune unde drepturile fundamentale sunt deplin
respectate;
- A dispune de instituţii deschise şi transparente şi de proceduri
de decizie comprehensibile şi eficace în vederea bunăstării lor economice şi
sociale;
- A dezvolta o acţiune exterioară coerentă şi omogenă atât
economică cât şi politică;
- A ameliora caracterul democratic al instituţiilor pentru a-şi
asigura garanţia publicului şi a pregăti lărgirea;
- A încuraja cooperarea consolidată care permite să determine cu
cetăţenii forma Europei în care ei vor să trăiască.
Aceste cinci premise constituie modificări fundamentale ale noţiunii
de cetăţenie şi ele constituie într-un fel soclul fondator al cetăţeniei
europene. Ele afirmă clar că cetăţenia europeană nu ar putea fi un ansamblu
de drepturi derivate, că ea trebuie să creeze drepturi proprii şi un sens civic
de interese şi de proiecte repartizate pentru a genera un sentiment de
apartenenţă la totalitatea de indivizi.”
Cetăţenia europeană a fost consacrată pentru prima dată în Tratatul
asupra Uniunii Europene, semnat în 1992 la Maastricht, reprezentând o
inovaţie conceptuală majoră a Tratatului asupra Uniunii Europene. Incluzând
drepturi, obligaţii şi participarea la viaţa politică, cetăţenia europeană
vizează consolidarea imaginii şi a identităţii Uniunii Europene şi implicarea
mai profundă a cetăţeanului în procesul de integrare europeană. Însă, acest
Tratat nu defineşte noţiunea de cetăţenie.
Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului art. 14, orice
individ are dreptul la o naţionalitate şi la drepturile civile aferente.
Cetăţeanul este prin definiţie, un individ abstract, fără identitate şi fără o
calificare particulară, pe lângă şi în afară de caracteristicile sale concrete.
Fiecare persoană are posibilitatea de a deveni cetăţean. Societatea care se
fundamentează pe cetăţenie este, prin definiţie mai deschisă străinilor decât
alte forme de organizare politică. Conform unor modalităţi variabile
cetăţenia devine accesibilă, în dependenţă de locul, timpul şi interesul
fiecărei naţiuni, aşa cum o concep conducătorii şi opinia publică. Aceasta
fiind o consecinţă a recunoaşterii drepturilor fundamentale ale omului. Însă
orice stat naţional democratic prevede că străinul are posibilitatea de a-şi
vedea recunoscut dreptul de a intra în comunitatea politică respectând
anumite condiţii stabilite prin drept.
Prin art. 17 al Tratatului asupra Uniunii Europene (iniţial art. 8) se
recunoaşte calitatea de cetăţean al Uniunii Europene oricărei persoane care
are naţionalitatea unuia dintre statele membre, conform legislaţiei în vigoare
a statului respectiv. Astfel, în baza Tratatului asupra Uniunii Europene este
necesar ca iniţial o persoană să deţină cetăţenia unui stat membru pentru a
putea beneficia de cetăţenia Uniunii, că ulterior cetăţenia europeană să
completeze şi să adauge la drepturile conferite de cetăţenia statală.
Paul Magnette susţine că „cetăţenia europeană, introdusă prin tratatul
de la Maastricht, nu este nici ea lipsită de accente contradictorii. Conceptul
de cetăţenie europeană oscilează între două interpretări diferite: fie este
considerat spectrul unui stat european, care distruge identităţile naţionale, fie
apare că simbolul unic al societăţi civile, lipsită de forţa regulatoare şi de
garanţii comparabile celor pe are le oferă cetăţeniile naţionale.”
Conceptul de cetăţenie cuprinde atât un aspect politic (cetăţenia ca
drept al Cetăţii definind statutul personal al unui individ) cât şi unul juridic
(referitor la ansamblul de drepturi subiective pe care un individ le poate
invoca). Aptitudinea de a avea drepturi (drepturi subiective conform teoriei
pozitive a dreptului) şi de a le putea pune în aplicare, defineşte condiţia de
bază a cetăţeniei. În aşa fel, cetăţenia europeană există în măsura în care
titularii săi se pot bucura de drepturile care derivă din acest statut.
 Cetăţenia, ca idee, semnifică comunitatea de obiective şi de mijloace
care se construieşte între statele membre – adică, între popoarele acestor
state – ale Uniunii Europene. Acest nou concept de cetăţenie europeană se
doreşte a fi materializat ca urmare a aspiraţiei exprimate în Declaraţia
Schuman: “Noi nu unim state, ci oameni”, mijlocul de a îndeplini “destinul
împărtăşit”
Cetăţenia este o inovaţie conceptuală a Tratatului de la Maastricht prin
care se rupe legătura dintre drepturile politice şi teritoriul statelor. Cetăţenia
europeană poate fi înţeleasă ca o măsură de creştere a încrederii printre
cetăţenii europeni. Astfel, sprijinind cerinţa pentru reformarea instituţiilor
europene pentru cetăţeni

Evoluţia istorică a cetăţeniei europene

Cetăţenia europeană de astăzi, poate fi considerată originală şi

rezultatul unei preocupări mai vechi a elitelor politice pentru a crea unitate
între toate popoarele europene şi ataşament faţă de valorile comunitare.
În 1974, cu ocazia întrunirii de la Paris, şefii de stat şi de guvern au
decis că era necesar să se stabilească drepturile care ar putea fi atribuite
resortisanţilor lor ca membri ai Comunităţii. În 1975, primul ministru
belgian Leo Tindemans a cerut că cetăţenilor statelor membre să le fie
recunoscute drepturi speciale ca membri ai Comunităţii Europene.
Prima manifestare evidentă a unei cetăţenii europene a fost desigur
alegerea Parlamentului European prin vot universal direct, în 1979, ca
urmare a deciziei Consiliului din 20 sept 1976. O nouă etapă a fost trecută cu
ocazia Consiliului European Fontainbleau.
 În cadrul Consiliului European de la Fontainebleau s-a dezvoltat şi
noţiunea de Europă a cetăţenilor. Comitetul ad-hoc privind Europa
cetăţenilor numit şi Comitetul Adonnino , creat la iniţiativa Consiliului
European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus „măsuri în
vederea întăririi şi promovării identităţii şi imaginii Comunităţii faţă de
cetăţenii săi în lume” . Ideea de bază este că cetăţeanul european trebuie
plasat în centrul construcţiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de
apartenenţă la Uniunea Europeană.
Problema cetăţeniei europene a fost reluată cu prilejul reunirii de la
Dublin a Consiliului European (1990), când s-a avut în vedere instituirea
unei cetăţenii comunitare. În temeiul cetăţeniei comunitare urma să se
recunoască unele drepturi polititce şi sociale pentru persoanele care urmau
să beneficieze de aceasta. Cetăţenia europeană se contura ca un suport al
uniunii politice care urma să se creeze. Prin instituirea cetăţeniei europene,
după cum susţine M.Mihăilă, se preconiza nu o contopire a identităţii
naţionale, ci o modalitate de comunicare între acestea.
Ulterior, cetăţenia europeană a fost menţionată oficial la insistenţele
premierului spaniol Felipe Gonzalez, prin art. 8 Tratatul asupra Uniunii
Europene, semnat la Maastricht, constituind una dintre inovaţiile
conceptuale majore ale acestui tratat.
Ulterior, noţiunea de cetăţenie europeană a fost menţionată la nivel
oficial pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht. Adoptarea Tratatului
de la Maastricht a marcat în mod deosebit momentul determinării necesităţii
unei legături mult mai directe între cetăţenii statelor membre şi Uniunea
Europeană, prin introducerea şi definirea conceptului de cetăţenie
europeană, care a determinat în premieră un set de drepturi civile şi politice
ale cetăţeanului european. Acest set a avut drept scop definirea statutului
politic şi juridic al cetăţeanului european, depăşind limitele apartenenţei
juridico-politice a indivizilor la un stat membru sau altul din cadrul Uniunii
Europene.
Tratatul de la Maastricht introduce cetăţenia europeană în scopul
consolidării relaţiei existente între Uniunea Europeană şi cetăţenii statelor
membre, dar nu defineşte această noţiune.
Tratatul se limitează să prevadă că cetăţean al Uniunii Europene este
orice persoană ce deţine cetăţenia unui stat membru, totodată cetăţenii
europeni se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de acest
tratat.
Tratatul de Maastricht a constituit un veritabil salt calitativ, care a stat
la originea unei schimbări în însăşi natura construcţiei europene, în sensul că
a pus în lumină dimensiunea politică a procesului, mascată de mult timp de
conţinutul economic şi financiar, adus în prim plan
Înainte şi după Conferinţa interguvernamentală care a început în 1996
şi care a dus la adoptarea Tratatului de la Amsterdam în iunie 1997, au fost
propuneri cu privire la revizuirea şi extinderea cetăţeniei europene.
Oportunitatea revizuirii Tratatului de la Maastricht a permis dezvoltarea de
mai departe a cetăţeniei europene. Parlamentul European a propus că
Uniunea Europeană să semneze Convenţia europeană cu privire la drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului. De asemenea, Parlamentul European a
recomandat să grupeze toate drepturile cetăţenilor într-un singur capitol al
tratatului. Şi totuşi după lungi dezbateri au fost adoptate câteva schimbări în
privinţa cetăţeniei în Tratatul de la Amsterdam şi anume: adoptarea unei
clauze antidiscriminatorii, adoptarea articolelor care prevăd o mai bună
protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În comparaţie cu Tratatul de la Maastricht, a cărui adoptare a fost un
punct culminant al „dezmorţirii” europene după Actul Unic European,
Tratatul de la Amsterdam a fost conceput în termeni mai modeşti, scopul
principal fiind consolidarea şi nu extinderea împuternicirilor comunitare,
valorificarea proceselor şi asigurarea eficacităţii şi nu lărgirea competenţelor
Odată cu lărgirea Uniunii Europene, s-a pus problema reformării
întregului sistem european. Astfel, prin proiectul tratatului constituţional se
reaminteşte şi se reconfirmă angajamentul Uniunii Europene faţă de valorile
fundamentale, precum sunt: pacea, libertatea, democraţia, solidaritatea,
supremaţia dreptului şi a drepturilor fundamentale.
La 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul Reformă al Uniunii
Europene, denumit Tratatul de la Lisabona, acesta este rezultatul unui şir de
negocieri între statele membre, reunite în cadrul unei conferinţe
interguvernamentale, unde au participat şi Comisia Europeană şi
Parlamentul European. Tratatul va intra în vigoarea după ratificarea acestuia,
de către toate statele membre ale Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona
are ca scop consolidarea democraţiei în Uniunea Europeană, precum şi
fortificarea capacităţii acesteia de a promova interesele cetăţenilor săi.

Drepturile şi îndatoririle cetăţeanului european

Statutul cetățeniei Uniunii Europene înseamnă pentru orice cetățean al
Uniunii:
-Dreptul de liberă circulaţie şi de rezidenţa pe teritoriul Statelor
Membre (Articolul 18 al Tratatului CE);
- Dreptul de a vota şi de a putea candida pentru Parlamentul European
şi în alegerile municipale ale Statului Membru în care locuieşte, în aceleaşi
condiţii ca şi cetăţenii acelui Stat (Articolul 19 al Tratatului CE);
 - Dreptul de a i se asigura protecţia de către autorităţile diplomatice
sau consulare ale altui Stat Membru atunci când se afla pe teritoriul unei ţări
în care ţara să nu este reprezentată, în aceleaşi condiţii ca şi unui cetăţean al
respectivului Stat Membru (Articolul 20 al Tratatului CE);
- Dreptul de a se adresa cu plângeri Parlamentului European (Articolul
21 al Tratatului CE) şi dreptul de a se adresa ombudsmanului (Articolul 21
al Tratatului CE)
Mai înseamnă, ca urmare a intrării în vigoare a Tratatului de la
Amsterdam (cu privire la acest punct se va consulta ghidul Tratatului de la
Amsterdam):
- Dreptul de adresare către instituţiile europene într-una dintre limbile
oficiale şi de a primi răspuns în acea limbă (Articolul 22 al Tratatului CE);
- Dreptul de a avea acces, în anumite condiţii, la documentele
Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei (Articolul 255 al Tratatului
CE).\
Statul recunoaşte drepturile fundamentale ale individului ca urmare a
asumării de către aceştia a obligaţiei civice, loialitate şi participare.
Totalitatea acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de
cetăţean. Fiind titular de drepturi, cetăţeanul devine un element al
exerciţiului puterii şi al principiului suveranităţii.

Dreptul de liberă circulaţie şi de rezidenţa pe

teritoriul Statelor Membre

Conform art 18 Art. 18 din Tratatul asupra Comunităţii Europene

cetăţeanull Uniunii Europene are dreptul de şedere şi dreptul de a se deplasa
liber pe teritoriul statelor membre.
Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor dintre
cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia aceştia se află şi îşi desfăşoară
activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre care se află şi muncesc pe
teritoriul aceluiaşi stat.
Beneficiul dreptului la liberă circulaţie este subordonat posesiei
naţionalităţii unuia dintre statele membre, dar, în absenţa definiţiei
comunitare a naţionalităţii, fiecare stat membru determină suveran condiţiile
în care ele acordă naţionalitatea inclusiv dubla naţionalitate (în acest caz este
vorba de cetăţenie)
Restricţii însă există şi în acest domeniu, în caz de menţinere a ordinii
publice, a securităţii şi pentru motive de menţinere a sănătăţii publice.

Dreptul de a vota şi de a putea candida pentru

Parlamentul European şi în alegerile municipale ale
Statului Membru în care locuieşte

Alegerile politice permit a desemna membrii autorităţilor chemate să

prezinte cetăţenii la conducerea afacerilor publice. De aceea, participarea la
aceste alegeri este, în mare măsură, rezervată cetăţenilor. Admiterea
resortisanţilor altor state-membre constituie deci un progres semnificativ
pentru realizarea unificării politice, fie că e vorba de alegerile în Parlamentul
European sau de alegerile municipale, ceea ce depăşeşte măsurile simbolice
ca drapelul Uniunii, imnul sau paşaportul comunitar
Deşi cetăţenii pot avea o contribuţie importantă la desemnarea
europarlamentarilor, nu putem încă vorbi de o europenizare totală a
alegerilor pentru Parlamentul European: în statele mai mici, şi în acest caz se
aplică anumite restricţii
Solicitate de mai mult timp, aceste drepturi de către Parlamentul
European, drepturile de a alege şi de a fi ales sunt acordate prin Tratatul de
la Maastricht. În articolul său 8B prevede că „orice cetăţean al Uniunii, care
îşi are reşedinţa într-un stat-membru al cărui resortisant nu este, are dreptul
de a alege şi de a fi ales la alegerile Parlamentului European în statul-
membru, unde îşi are reşedinţa, în acele condiţii ca şi cetăţenii acelui stat”.

Dreptul la protecţie diplomatică într-o ţară terţă, în

care propria ţară nu are reprezentanţă consulară
Potrivit art. 8 C al Tratatului de la Maastricht, orice cetăţean al
Uniunii beneficiază pe teritoriul unei terţe ţări în care statul membru al cărui
resortisant este, nu este reprezentat, de protecţie din partea autorităţilor
diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca
naţionalii acelui stat.
Tratatul de la Maastricht prevede că orice cetăţean al Uniunii care se
găseşte pe teritoriul unui stat în care ţara să nu are ambasadă poate obţine
protecţie diplomatică de la orice alt stat membru. Este o atingere, chiar dacă
parţială, a suveranităţii statelor, deoarece în mod tradiţional, protecţia
diplomatică face parte din aceasta
Protecţia diplomatică poate fi realizată în cazurile în care un cetăţean
al Uniunii Europene este victima încălcării unor norme de drept internaţional
public. Protecţia consulară constituie acordarea de sprijin juridic, social sau
economic în caz de moarte, boală, infracţiuni de violenţă, accidente grave,
reţinere şi arestare. Acest drept se referă atât la persoane fizice, cât şi la
persoane juridice. Însă, această protecţie poate fi acordată numai cu acordul
statului terţ.

Dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi

dreptul de a se adresa Mediatorului European
Prin acest drept prevăzut de către tratatul asupra Comunităţilor
Europene orice cetăţean al Uniunii ca şi orice persoană fizică sau morală
rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru, are dreptul de a
prezenta cu titlu individual sau în asociaţie cu alţi cetăţeni sau persoane, o
plângere Parlamentului European asupra unui subiect direct.
Acest drept şi anume de a prezenta petiţii Parlamentului este pe larg
recunoscut în statele membre, deşi utilizat foarte inegal. În schimb dreptul la
petiţie s-a afirmat că o tehnică foarte utilă de protecţie a drepturilor omului
în ordinea internaţională.
Petiţia poate fi individuală sau colectivă. În majoritatea cazurilor
petiţiile trebuie semnate de numeroşi petiţionari, dar exista posibilitatea de a
adresa petiţiile prin internet.
Nu există anumite limitări pentru a prezenta o petiţie, acest drept
fiindu-i acordat oricărui cetăţean al Uniunii, precum şi oricărei persoane
fizice sau juridice care-şi are reşedinţa sau sediul într-un stat membru.
Pe lângă faptul că cetăţenii europeni pot adresa petiţii organelor
Uniuni Europene, aceştia au şi dreptul de a adresa o plângere mediatorului.
Subiect al acestui drept poate fi „orice cetăţean al Uniunii sau orice persoană
fizică sau juridică ce locuieşte sau îşi are sediul statutar într-un stat-
membru”. Identitatea reclamantului trebuie să fie clar indicată.
Bibliografie
1. GORNING, G.; RUSU, I.E. Dreptul Uniunii Europene. –
Bucureşti: Editura C.H. Beck, 2009. 152
2. MUNTEANU, ŞT. Integrarea europeană . O perspectivă
juridico-filosofică. –Bucureşti: Editura C.H.Beck, 2006
3. Convenţia europeană asupra cetăţenie , adoptată la 6
noiembrie 1997 http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=50&inline=

4. FOLLESDAL, A. Citizenship: European and Global

 http://www.arena.uio.no/publications/working-
papers2001/papers/wp01_22.htm
5. VOICU, M. Introducere în dreptul european. – Bucureşti:
Editura Universul juridic, 2012.pag. 111.
6. Actul Unic European
http://www.ier.ro/Tratate/11986U_AUE.pdf
7. Tratatul de la Maastricht
http://www.eurotreaties.com/maastrichteu.pdf
8. Tratatul de la Amsterdam
http://www.eurotreaties.com/amsterdamtreaty.pdf
9. Tratatul de la Nisa
http://www.eurotreaties.com/nicetreaty.pdf
10. Tratatul de la Lisabona
http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/cg00014.en
07.pdf

11. Proiect de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru

Europa http://www.arhiva-
euroinfo.ccivl.ro/Members/lidia/fisiere/projconst