GĂURI DE APĂ

1.CAUZELE PRODUCERII GĂURILOR DE APĂ

De cele mai multe ori  navele sau scufundat datorita pierderii stabilitatii si din aceasta
cauza lupta pentru vitalitatea navei trebuie sa aiba în  vedere acest aspect pâna la pierderea
totala a rezervei de flotabilitate. De obicei la nave rezerva de flotabilitate este mare, iar ideea
este ca  pâna când ea se va consuma, prin scufundare lenta, echipajul sa faca tot posibilul sa
mentina nava în stare de plutire, pe câta vreme în cazul 313j914d rasturnarii rapide (pierderea
stabilitatii), este exclusa orice posibilitate de a executa vre-o operatiune a luptei pentru
vitalitate. Când scufundarea se face treptat, chiar daca nava este inevitabil pierduta, exista
mari posibilitati de a salva pasagerii si echipajul.

Gaurile de apa au ca prim efect jetul de apa ce patrunde în corpul navei, jet ce poate
avea efecte din cele mai nedorite, începând cu antrenarea si izbirea obiectelor si oamenilor
întâlniti în cale si pâna la inundarea compartimentului respectiv sau chiar scufundarea navei.
Înca din constructie nava este prevazuta cu pereti etansi, care limiteaza efectele gaurilor de
apa asupra flotabilitatii si stabilitatii.

 În cazul în care o asemenea avarie se abate asupra navei, cantitatea de apa ce poate
patrunde se ia în considerare sub doua aspecte tratate în capitolul de mecanica navei si anume:
metoda ambarcarii de greutati (se considera apa ca o greutate ambarcata tinând cont de
factorul de permeabilitate al compartimentului respectiv) sau prin metoda excluderii (se
considera ca nava nu mai are compartimentul respectiv cu toate urmarile asupra stabilitatii si
flotabilitatii).

 Dupa provenienta cauzele aparitiei gaurilor de apa pot fi :

-          gauri de apa produse în urma coliziunii cu o alta nava ;

-          gauri de apa cauzate de esuari ;

-          gauri de apa provocate de coliziunea cu corpuri straine care plutesc la suprafata apei
sau în imersiune ;

-          gauri de apa provocate de defectiuni ale tubulaturilor instalatiilor ce comunica cu

exteriorul;
 -          gauri de apa provocate de explozii la bord sau în exterior.

Statistic din literatura de specialitate se constata  ca majoritatea accidentelor de navigatie

(circa 50%), au avut loc în apropierea porturilor, la navigatia prin canalele, fluvii sau în apropierea
coastelor, în conditii de vreme nefavorabila (ceata densa, ploaie, ninsoare, mare agitata, vânturi
puternice, etc.).

Cele mai multe gauri de apa, care duc la sinistre navale, sunt urmarea coliziunilor si esuarilor
în conditii meteo nefavarobile.

Pornind de la aceste considerente statistice, se constata importanta regulilor de navigatie ce

trebuie respectate (conform Regulamentului International de Prevenirea Abordajelor pe Mare), astfel
încât siguranta navei si a echipajului sa nu fie periclitata.

2. CLASIFICAREA GĂURILOR DE APĂ

Pentru efectuarea unor calcule, privind cantitatea de apa care intra în compartiment
printr-o gaura de apa, a presiunii acesteia, cât si pentru stabilirea justa  a materialelor si
dispozitivelor de astupare a gaurilor de apa, acestea se clasifica dupa anumite criterii, cum
sunt:

a) Dupa dimensiunile gaurii de apa :

-          gauri de apa mici, cu suprafetele sub 0.05 m2 ;

-          gauri de apa mijlocii, cu suprafetele sub 0.2 m2 ;

-          gauri de apa mari, cu suprafetele sub 2 m2 ;

-          gauri de apa foarte mari, cu suprafetele peste 2 m2 .

b) Dupa pozitia lor în raport cu suprafata apei :

-          gauri de apa dispuse deasupra liniei de plutire ;

-          gauri de apa dispuse în zona de plutire ;

-          gauri de apa dispuse sub linia de plutire, care pot fi pe bordajul sau pe fundul
navei ( cu distrugerea sau fara distrugerea dublului fund )

c) Dupa aspect :

-          gauri de apa cu aspect neregulat si margini deformate ;

 -          gauri de apa cu aspect regulat si margini netede .

3. CERCETAREA  AVARIILOR LA CORP

            Imediat dupa producerea avariei, o prima actiune consta în determinarea locului si
caracteristicilor gaurii de apa. Localizarea gaurii de apa trebuie facuta cât mai repede posibil,
având în vedere timpul limitat existent pentru astuparea ei.

            Imediat ce locul avariei a fost depistat, se vor determina caracteristicile gaurii
(înaltimea în raport cu linia de plutire, dimensiunile, aspectul) si se va aprecia cantitatea de
apa intrata, debitul de inundare si timpul de inundare.

            Compartimentul inundat se izoleaza de cele învecinate prin închiderea portilor etanse,
a tubulaturilor de ventilatie si a altor deschideri, ce ar duce la  posibilitatea patrunderii apei în
celelalte compartimente.

            Dupa stabilirea caracteristicilor de avarie, în paralel cu celelalte masuri specificate, se

aduc, de la postul de avarie cel mai apropiat, materialele necesare,  utilizându-se eventual, si
alte mijloace ale bordului (motopompe de incendiu portabile, galeti, etc.).

 Daca avaria este mare, se recomanda,  numai atunci când este posibil, sa se stopeze
nava, sau cel putin sa se reduca viteza, astfel încât în nici un caz miscarea navei sa nu
mareasca viteza de inundare. Când este cazul, se vor lua masuri de întarire a peretilor etansi,
deoarece o eventuala distrugere a acestora ar  mari foarte mult pericolul avariei si ar duce la
situatii extreme.

            O atentie deosebita trebuie acordata si etansarii gaurilor de deasupra liniei de plutire,
mai ales pe mare agitata sau atunci  când exista pericolul bandarii navei  pe partea gaurii de
apa.
 4. ASTUPAREA  GĂURILOR DE APĂ MICI. METODE. MIJLOACE.

            Gaurile de apa mici apar, de obicei, din cauza unor defectiuni ale corpului navei (nituri
sarite, spargerea hublourilor, crapaturi, fisuri )

            Astuparea unor gauri de apa

mici si a orificiilor rezultate în
urma saririi niturilor (cu diametru
pâna la 40 mm) se poate face cu
ajutorul unor buloane cu cap
pivotat, dopuri, iar a fisurilor si
crapaturilor cu ajutorul penelor
(fig. 4.1)

fig. 4.1 Astuparea gaurilor de apa mici cu

bulonul cu cap pivotant

1- corpul navei; 2 - bulon filetat; 3

- piulita; 4 - cap pivotant ce permite rotirea cu 90° pentru a putea fi introdus pe gaura; 5 -
material izolant (garnitura); 6 - distantier.

Crapaturile cu o latime de pâna la 30 mm se astupa prin calafatuire cu câlti sau cârpe.

Acestea se impregneaza cu minium de plumb sau unsoare tehnica dupa care se introduc prin
presare în fisura respectiva .

Fisurile cele mai mici pot fi stemuite cu plumb . Pentru aceasta este  aplicata (batuta) o
bucata dintr-o foaie de plumb  pe fisura cu ajutorul unui ciocan de stemuit sau cu o dalta
tocita.

Pentru a limita extinderea fisurilor amplasate în zone intens solicitate (mai ales fisurile
cordoanelor de sudura), la capetele acesteia se vor da gauri, care vor fi astupate cu dopuri, iar
fisurile vor fi astupate cu plasture .
             Gaurile de apa
mici. cu diametrul pâna la
100 mm, pot fi astupate cu
ajutorul unui plasture
metalic cu garnitura de
cauciuc, fixat cu ajutorul
unei cleme de varie cu
surub(fig.4.2).

fig. 4.2 Astuparea gaurilor de apa mici cu plasture din cauciuc si clema pivotanta

Elementele din desen (fig.4.2) au urmatoarea semnificatie:

1- corpul navei;  2 – clema de avarie cu surub; 3 - bulon filetat; 4 - piulita cu mânere; 5

- disc metalic de presare; 6 - placa de cauciuc profilat pentru etansare.

 Înainte de aplicarea acestui plasture, piulita cu mânere 4 trebuie sa fie desurubata pâna
la capat. Clema de avarie care este pivotanta se fixeaza de-a lungul bulonului si mentinându-
se în aceasta pozitie, este introdus în gaura de apa astfel încât sa iasa în afara bordajului si sa
permita rasucirea clemei 2, perpendicular pe axul bulonului. Dupa aceasta, cu ajutorul piulitei
se strânge (preseaza) discul metalic rigid 5 pe plasturele din cauciuc 6, implicit pe peretele cu
gaura de apa, astfel realizând obturarea (fig. 4.2).

Gaurile de apa mici, cu diametrul pâna la 150 mm, pot fi astupate si cu ajutorul unor
cepuri (dopuri) din lemn de brad (fig.4.3 ). Lemnul de brad este moale, iar prin batere permite
strivirea si obturarea completa a gaurii de apa.

 În final (dupa batere) sectiunea transversala a dopului de vitalitate nu mai este
circulara ci ia forma gaurii  de apa.

 Dopul (1) înfasurat în cârpe, câlti sau tenda impregnata cu minium de plumb (2), se
introduce în gaura de apa a bordajului (3) si se  bate cu ajutorul barosului.

Fig. 4.3 Astuparea gaurilor de apa mici cu dopuri din lemn de brad

În partile inferioare ale santinelor, unde

presiunea apei depaseste 4m coloana de apa, dopul nu
mai trebuie înfasurat înainte de a fi aplicat pe gaura
de apa, deoarece datorita coeficientului redus de frecare dintre câlti si dop, acesta ar putea fi
eliminat (aruncat) datorita presiunii apei. Locurile neetanse, ramase dupa ce au fost batute
dopurile, se lichideaza prin baterea unor pene sau dopuri mai mici, si apoi se calafatuiesc cu
câlti impregnati cu seu sau cu minium de plumb. Cu ajutorul dopurilor de brad si plasturilor
metalici pot fi astupate gauri cu diametrul de pâna la 250 mm .

5. ASTUPAREA GĂURILOR DE APĂ MIJLOCII. METODE. MIJLOACE.

            Gaurile de apa mijlocii se astupa, de regula, din interiorul compartimentului inundat.

Cele mai eficace mijloace sunt plasturii din cauciuc sau panourile cu margini moi (fig.
4.2; 5.1). Daca nu exista panouri cu borduri moi de dimensiunile gaurii, ele se confectioneaza
din scânduri de brad asezate în doua straturi perpendiculare unul pe celalalt si prinse cu
scoabe. Între cele doua straturi de scândura, batute transversal unul fata de celalalt, se pune o
bucata de pânza de vela unsa cu  seu sau unsoare. Panoul va fi  înfasurat în pânza de vela
prinsa în cuie iar dimensiunile acestuia trebuie sa fie cu 150-300 mm mai mari decât
dimensiunile gaurii .

Înainte de astuparea gaurii, din portiunea avariata se

îndeparteaza captuseala bordajului (fardajul), tubulaturile si
cablurile sau alte obiecte care împiedica fixarea panoului, iar
la nevoie, se îndreapta sau se taie marginile gaurii  astfel
încât sa fie posibila fixarea panoului cu borduri moi.
   a)                                                                                                   b)

fig. 5.1 Astuparea gaurilor de apa mijlocii cu ajutorul panourilor cu borduri moi                                                                 

Elementele panourilor cu borduri moi din fig 5.1a, respectiv 5.1.b sunt:

 1- bordaj, 2 - panou cu borduri moi, 3 - suruburi de fixare, 4 - clema rabatabila si 5 -   piulita
cu mânere.

fig. 5.2. Fixarea

panoului cu borduri moi cu
ajutorul dulapilor sprijiniti pe
structura de rezistenta

O alta solutie de
fixare a panoului cu
borduri moi este ilustrata
în fig 5.2. Dupa ce a fost
uns cu seu pe marginea
moale, panoul se poate
fixa si cu ajutorul
dulapilor sau grinzilor din
dotare, sprijinite de elementele de structura cu rigiditate din apropiere si fixate cu pene de
lemn. 

Elementele din figura 5.2 sunt urmatoarele: 1 - bordaj; 2 - perna cu câlti sau panou cu
borduri moi; 3 - scândura; 4 - grinda de lemn; 5 - pene de lemn ce se bat cu ciocanul în sens
contrar; 6 - element de rezistenta din structura navei; 7 - perete vertical etans.

 Daca la bord se afla un

dispozitiv universal de strângere,
acesta poate fi folosit cu foarte
bune rezultate (fig. 5.3).

Fig. 5.3 Fixarea panoului cu borduri

moi cu ajutorul dispozitivului universal de
strângere între coaste
 Daca o astfel de fixare nu este posibila, se pot utiliza doua, trei buloane filetate cu
cârlig si piulita sau fixarea se face cu ajutorul unui bulon cu clema rabatabila (fig. 5.1a; 5.1b).

Astuparea gaurilor din zona liniei de plutire  si de deasupra operei vii se poate face
prin mijloacele deja prezentate sau dupa  caz cu fixarea panourilor din exteriorul navei.

Avantajele unei astfel de operatiuni, cu fixarea din exterior, sunt date de faptul ca nu
mai este necesara prelucrarea gaurii pentru realizarea contactului dintre marginile panoului  si
bordaj (margini care de obicei sunt rasfrânte în interior).

6. ASTUPAREA  GĂURILOR DE APĂ MARI sI  FOARTE MARI.

 METODE. MIJLOACE.

De cele mai multe ori, astuparea gaurilor de apa mari si foarte mari nu se poate face
din interior din cauza presiunii si a debitului foarte mare de apa care intra în nava. În aceasta
situatie prima masura care trebuie luata este de a etansa compartimentul respectiv în raport cu
restul navei si de a întari  din exterior peretii transversali ai compartimentelor adiacente celui
inundat.

Pentru obturarea gaurii de apa se utilizeaza paietele întarite de vitalitate, care se duc la
locul avariei prin exterior, cu ajutorul parâmelor de manevra si de fund. Aplicarea paietului de
vitalitate se face numai dupa oprirea navei, iar transportul acestuia pâna în dreptul gaurii de
apa se face prin prova, în scopul de a evita încurcarea parâmelor de fixare cu palele elicei
navale sau cu linia de arbori(fig. 6.1).
 fig. 6.1 Astuparea gaurilor de apa mari si foarte mari cu paietul de vitalitate

Presiunea apei va fixa paietul pe gaura si va asigura etansarea partiala a gaurii de apa.

            Dupa pozitionarea si fixarea atenta a acestuia, se trece la evacuarea apei din
compartimentul inundat cu toate mijloacele disponibile, ceea ce duce si la cresterea diferentei
de presiune interior exterior si astfel la o mai buna aderenta a paietului cu corpul navei

Daca marginile gaurii de apa sunt îndreptate spre exterior, operatia de pozitionare a
paietului este mult îngreunata si în acest caz, se va  proceda  fie la îndreptarea marginilor, fie
la etansarea gaurilor dinspre interior cu panouri în locurile de infiltrare, dupa aplicarea
paietului si evacuarea partiala a apei

Astuparea gaurilor de apa cu ajutorul chesoanelor de ciment.

În cazul gaurilor de apa mari sau foarte mari dupa pozitionarea paietului de vitalitate,
se impune astuparea acestora prin turnarea de ciment rapid în locul respectiv. De asemenea,
datorita formei navei, aceasta metoda este utilizata si pentru gauri mai mici, în zona gurnei
sau a fundului. Mortarul se pregateste din apa dulce, ciment cu priza rapida si nisip . Nu se va
folosi apa murdara cu grasimi, reziduuri petroliere, acizi etc., pentru a nu împiedica si
deteriora priza. Apa de mare reduce rezistenta mortarului cu circa 10% si de aceea nu este
indicata utilizarea ei.

            Operatiile de înlaturare a avariei se executa astfel :

-          se astupa gaura cu un paiet de vitalitate, din exterior ;

-          se evacueaza apa din compartiment cu ajutorul mijloacelor de evacuare ;

-          se confectioneaza, dupa forma bordajului sau a fundului (tinând cont de

elementele structurale ale navei), un cheson (cofraj) de lemn ;

-          pentru evacuarea apei care se infiltreaza prin paiet la partea inferioara a
cofrajului se monteaza o teava a carei sectiune trebuie sa asigure scurgerea apei
infiltrate fara a crea presiune;

-          bordajul se curata si se spala în zona în care va fi montat chesonul ;

-          dupa montarea chesonului spartura se acopera cu o pânza de vela sau din pâsla
care sa asigure etanseitatea acestuia ;

-          simultan cu montarea chesonului, se pregateste mortarul (din doua parti nisip si
o parte ciment), adaugându-se si substantele pentru priza rapida în proportiile
indicate în instructiunile de utilizare ale acestora (pentru a se accelera priza
betonului se poate adauga clorura de calciu în proportie de 1- 3%  din greutatea
cimentului sau acid clorhidric pâna la 6%) ;

-          pentru omogenizare, nisipul si cimentul sunt întoarse cu lopata atâta timp cât
sunt uscate (aceasta operatiune se va face cât mai aproape de locul de turnare)

-          se toarna apa dulce curata (apa de mare slabeste rezistenta betonului cu circa 10
procente), amestecând bine pâna se creeaza o pasta omogena ;

-          pasta se toarna în chesonul montat la locul avariei si se batatoreste pâna când
apa apare la suprafata betonului;

-          dupa întarirea betonului orificiul tevii de golire se astupa cu un dop din lemn
(în timpul operatiunii de astupare a gaurii compartimentul trebuie drenat continuu
pentru a se asigura întarirea betonului)

-          se scoate paietul din exterior ;

-          avaria va fi definitiv înlaturata cu prima ocazie favorabila, într-un santier naval.
 Lupta împotriva incendiilor

Incendiul este o ardere initiata de o cauza bine definita, cu sau fara voia omului, scapata de
sub control, in urma careia se produc pierderi de materiale si pentru a carei intrerupere si
lichidare este necesara o interventie cu mijloace adecvate.

Orice incendiu este insotit de fenomene chimice si fizice cum sunt: reactii chimice pe
timpul arderii, degajarea si transferul de caldura, producerea de flacari, degajarea, separarea si
raspandirea produselor arderii, formarea schimbului de gaze etc. Pe timpul incendiului toate
aceste fenomene nu se produc separat, ci sunt strans legate intre ele si se desfasoara pe baza
legilor chimiei si fizicii specifice fenomenelor respective.

Apariția unui incendiu este cauzată de existenţa simultană a trei elemente, care se încadrează

în asa numitul TRIUNGHI AL FOCULUI:
-materialele combustibile
-temperatura de aprindere
-oxigenul

Viteza de ardere:

Aceasta este o caracteristica cantitativa importanta a combustibilitatii si depinde de

natura lor, de conditiile de schimb de caldura si de masa in zona procesului de ardere.
Notiunea de viteza de ardere are un inteles diferit pentru starile de agregare a materiei. De
exemplu, la scurgerea gazului printr-un orificiu, la arderea gazelor sub forma de flacara, prin
viteza de ardere se intelege, de obicei, cantitatea de gaz care arde in unitatea de timp, fara a se
tine seama de factorul suprafata. Pentru amestecurile omogene de gaze, notiunea de viteza de
ardere este identica cu cea a vitezei de propagare a flacarii in amestec. De obicei, la arderea
lichidelor, viteza de ardere se raporteaza la suprafata oglinzii lichidului in stare linistita,
neglijandu-se deformarea suprafetei lichidului pe timpul arderii datorita formarii undelor si
fierberii acestuia la suprafata. Pentru materialele solide, de exemplu de natura lemnoasa, se
folosesc doua notiuni ale vitezei de ardere:

 viteza reala de ardere, raportata la unitatea suprafetei totale de ardere;

 viteza de ardere raportata la unitatea suprafetei incendiului.

 La gaze si vapori combustibili viteza de ardere este definita ca viteza de propagare a
arderii prin combustie si difuziune, determinata in raport de gazul nears, in directia
perpendiculara pe frontul flacarii.

Viteza de ardere este o caracteristica principala a substantelor si materialelor

combustibile si depinde de:

 temperatura la care are loc prima reactie;

 compozitia chimica;

 umiditatea substantei sau materialului combustibil;

 curentii de aer;

 presiunea atmosferica;

 raportul dintre suprafata libera a combustibilului si volumul lui;

 de prezenta catalizatorilor;

 la lichide si gaze de concentratia acestora.

La temperaturi scazute, arderea se desfasoara cu multa greutate; de exemplu, in

regiunile polare nu este posibila aprinderea chibriturilor. La temperatura normala (20C)
unele substante combustibile se oxideaza lent; pe masura ce temperatura creste se mareste si
viteza de oxidare si deci de ardere (la o crestere a temperaturii cu 10C viteza de oxidare se
mareste de 2 – 3 ori).

Procedee de intrerupere a procesului de ardere:

Prin procedeu de intrerupere a procesului de ardere se intelege un proces fizic sau chimic
aplicat printr-o serie de actiuni succesive, care trebuie sa se finalizeze prin incetarea arderii.

1. Racirea zonei de ardere

Racirea zonei de ardere se realizeaza prin introducerea unor substante cu o temperatura
mai joasa si cu caldura specifica mai mare, astfel incat sa preia o parte din caldura necesara
continuarii procesului de ardere. Drept urmare, viteza de ardere se micsoreaza, iar cantitatea
de caldura degajata se reduce in mod simtitor.
Pentru realizarea acestui procedeu se folosesc acele mijloace care prezinta proprietati
importante de absorbtie a caldurii de pe suprafata incendiata sau incalzita, sau fac posibila
amestecarea straturilor calde de lichid cu cele inca neincalzite. Procedeul de preluare a
caldurii depinde de natura si particularitatile arderii. La o ardere eterogena (materialele
ce se gasesc in stare de incandescenta), agentul de stingere preia caldura din intreaga zona de
ardere, deci temperatura trebuie sa scada chiar si sub cea de aprindere. In cazul unei arderi
omogene (cu flacara), posibilitatea prelucrarii caldurii depinde de natura si starea substantei
combustibile. Daca arde un gaz este aproape imposibil ca agentul de stingere folosit sa poata
prelua caldura in urma arderii substentei combustibile respective si din zona de ardere.
La arderea materialelor solide si a substantelor combustibile stratul de la suprafata se
incalzeste pana la o temperatura care depaseste temperatura de aprindere.
De exemplu, la materialele combustibile solide temperatura stratului de la suprafata
ajunge la 500 – 600ºC, iar la lichide 200 – 300ºC. Pentru ca la aceste materiale si substante sa
se intrerupa procesul de ardere este necesar ca temperatura stratului de la suprafata sa ajunga,
in urma actionarii cu agentii stingatori sub temperatura de aprindere. Practic acest lucru se
realizeaza prin preluarea caldurii degajate si existente in stratul de la suprafata, atat la
corpurile solide, cat si la lichide, cu exceptia lichidelor cu temperatura de inflamabilitate
foarte scazuta.
Acest lucru se poate produce numai in urma contactului direct al agentului de racire cu
stratul de la suprafata al materialului sau substantei combustibile.
Eficienta stingerii incendiilor folosind acest procedeu depinde de suprafata de contact,
de diferenta intre temperatura stratului si a agentului de racire, de caldura lui specifica
(capacitatea de a absorbi caldura), precum si de debitul cu care se refuleaza asupra
materialului sau a substantei combustibile aprinse.
Agentii de stingere cu cea mai buna actiune de racire sunt:
● apa;
● bioxidul de carbon refulat sub forma de zapada carbonica;
● zapada, atunci cand lipseste apa;
● lichidele combustibile, in anumite conditii, insasi ele pot juca rolul unor agenti de racire.
 2. Izolarea materialelor si subtantelor combustibile de aerul atmosferic
Principiul acestui procedeu consta in izolarea materialului care arde de aerul atmosferic,
folosind mijloace adecvate sau in oprirea accesului aerului si a gazelor combustibile in spatiile
in care s-au produs incendiile.
Metoda de oprire a accesului produselor gazoase combustibile in zona de ardere este
indicat a se folosi la stingerea incendiilor de lichide combustibile, precum si in unele situatii
de ardere a substantelor si materialelor solide.
Izolarea focarelor printr-un agent de stingere adecvat se realizeaza prin asezarea
acestuia la partea de jos a flacarilor actiunea avand drept urmare micsorarea cantitatii de
formare a gazelor combustibile, sau incetarea degajarii acestora, deci procesul de ardere se
intrerupe. Stratul izolant de pe suprafata unei substante care arde intrerupe transferul de
caldura prin radiatii si raceste stratul de la suprafata.
Mijloacele cele mai utilizate pentru racirea stratului de la suprafata substantelor si
materialelor care ar sunt spuma, pulberile stingatoare, prelatele de azbest si paturile umezite.
La inceputurile de incendiu se pot folosi prelate sau un strat de material fiabil
incombustibil (nisip, pamant etc.). arderea gazelor, vaporilor si lichidelor care ies prin
deschideri mici (conducte, rezervoare) pot fi oprite cu ajutorul plasturilor, cepurilor etc.
(pasla, prelate, panouri de lemn izolate cu pasla etc.).
In ultima perioada de timp izolarea incendiilor si oprirea accesului aerului pentru
intreruperea procesului de ardere se realizeaza prin umplerea spatiilor incendiate cu spuma cu
coeficient mare de infoiere (spuma expandata).
Accesul aerului si gazelor combustibile in zone de ardere se poate intreruperea prin
inchiderea golurilor din elementele constructive (ferestre, usi, canale de ventilatie etc.).
Datorita acestei masuri, fumul se acumuleaza in interiorul unui spatiu in care nu
patrunde aer. In acest caz arderea continua, procentul de oxigen scade simtitor, intensitatea
arderii se reduce devenind din ce in ce mai incompleta, crescand continutul de oxid de carbon
de diferite produse de ardere.
Eficienta acestei metode depinde de gradul de ermetizare a volumulelor incaperilor,
mentionand ca ea poate fi aplicata la ventilarea spatiilor incendiate numai in incaperi cu
capacitati reduse si in care sa nu existe materii oxidante, care pto arde si in situatia lipsei de
oxigen, cum ar fi de exemplu bumbacul aflat in depozite sau in magaziile navelor.
In anumite conditii, la deschiderea incaperilor ermetizate se poate produce inflamarea
produselor de ardere, urmata de propagarea intensa a incendiului.
3. Reducerea continutului minim de oxigen
In substantele gazoase, in amestecul de vapori-aer sau in aerul care participa la ardere se
introduc substante care nu intretin arderea. Drept consecinta viteza reacitiei se micsoreaza si
procesul de ardere se intrerupe, ca urmare fireasca a incetarii degajarii de caldura.
Diluarea continutului de aer se poate realiza cu eficacitate numai in incaperi relativ
inchise (magazii de nave, camere de uscare etc.) si la arderea unor lichide combustibile pe o
suprafata redusa in cazul accesului liber al aerului.
Procesul de ardere inceteaza ca urmare a micsorarii continutului de oxigen in aer, in
zona de ardere. La un continut in jur de 15% oxigen in aer arderea inceteaza.
Diluarea produselor gazoase de ardere existente in zona de ardere, duce la micsorarea
vitezei de reactie, la marimea volumului zonei de oxidare, scaderea intensitatii de ardere a
substantelor combustibile pe umitatea de suprafata a incendiului si scaderea temperaturii de
ardere.
Reducerea vitezei de ardere este influentata apreciabil de caldura specifica si de
conductibilitatea termica a mijloacelor de diluare. Cu cat este mai mare caldura lor specifica si
mai redusa conductibilitatea termica, cu atat este mai redusa concentratia necesara pentru
stingere.
Prin concentratia de stingere se intelege continutul de procente la volum de substanta
stingatoare introdusa in spatiul cu aer, necesar pentru intreruperea procesului de ardere.
Mijloacele de diluare cele mai intrebunintate sunt:
● bioxidul de carbon;
● aburul;
● azotul;
● apa pulverizata fin.

4. Introducerea de inhibitori in spatiile in care se produc reactii de ardere

Acest procedeu se bazeaza pe capacitatea unor substante deosebit de active, denumite
inhibitori, care introduse intr-un sistem de reactie, au proprietatea de a incetini sau opri
reactia.
Dintre mijloacele de stingere prin inhibitie chimica fac parte hidrocarburile
halogenate, care sunt deosebit de active, influentand in mod considerabil mersul reactiei de
ardere.
In urma arderii se formeaza produse intermediare, unele dintre ele constituind centri
activi ai reactiilor in lant.
 Primul centru activ format duce la aparitia unui alt centru, care la randul sau genereaza
pe cel urmator. Astfel se formeaza reactia in lant care poate fi deranjata prin eliminarea
centrilor activi, tocmai datorita actiunii hidrocarburilor halogenate.
Dupa ultimele ipoteze, prezenta hidrocarburilor halogenate in zona de ardere nu
reclama o scadere apreciabila a concentratiei de oxigen pentru intreruperea procesului de
ardere. De exemplu, pentru intreruperea procesului de ardere prin introducerea azotului in
spatiul incendiat, este necesar ca aerul sa nu contina mai mult de 14% O, iar la folosirea
hidrocarburilor halogenate aceasta concentratie poate fi de 20,6 %.
In timp ce bioxidul de carbon, azotul si aburul folosit la stingerea incendiilor, dupa
incetarea arderii parasesc zona de ardere, in aceeasi forma, impreuna cu produsele arderii,
hidrocarburile halogenate ies din zona de ardere dupa incetarea arderii, partial sub forma unor
noi produse.
Mijloacele de inhibitie chimica au punctul de fierbere coborat, stabilitatea termica
scazuta, iar radicalii formati in urma incalzirii trec cu usurinta in stare gazoasa.
La stingerea incendiilor se folosesc hidrocarburi halogenate care nu au proprietati
toxice prea mari, cum ar fi de exemplu, bromura de etil, bromura de metilen si tetraflorura de
dibormetan.
Substante de stingere
1. Substante de stingere prin racire
1.1. Apa
In lupta cu focul, omul a cautat din totdeaunea sa-si perfectioneze armele, astfel incat
sa obtina victoria intr-un timp cat mai scurt si cu o siguranta cat mai ridicata.
Aceasta cautare continua a dus la obtinerea si utilizarea unor noi tipuri de mijloace de
stingere, din ce in ce mai adaptate conditiile concrete existente la locul incendiilor.
In prezent se dispune de o larga gama de agenti de stingere incepand cu apa, ale carei
calitati o fac sa detina inca locul principal, apoi spuma, pulberile stingatoare, gazele inerte si
hidrocarburile halogenate.
In laboratoare si centre de cercetari, actiunea de imbunatatire a substentelor de stingere
existente si crearea altora noi, cu proprietati superioare, se desfasoara fara intrerupere.
Apa este cel mai vechi agent de stingere. Se gaseste in cantitati considerabile, este
ieftina si relativ usor de procurat, are mare putere de racire si este nevatamatoare. Actiunea de
racire se datoreste faptului ca are o mare capacitate de absorbtie a cladurii raportata la caldura
specifica si caldura latenta de vaporizare. Aceste calitati o fac sa fie deosebit de utila la
stingerea incendiilor la materiale solide, in prezenta unor elemente metalice incalzite,
substante solide fierbinti care pot provoca reaprinderea unor lichide combustibile deja stinse
sau chiar la stingerea unor dintr ele.
De asemenea, apa mai poate fi folosita la crearea unei atmosfere inerte, atunci cand
poate fi pulverizata de 1700 ori volumul ei in stare lichida, deplasand aerul si vaporii
inflamabili dintr-un spatiu inchis sau zona invecinata unei suprafete de lichid care arde. Chiar
si acolo unde apa nu poate stinge singura complet un incendiu se foloseste adesea impreuna
cu alte substante stingatoare, cum ar fi, de exemplu, pulberile stingatoare sau lichide
vaporizatoare, pentru realizarea unei stingeri complete si intr-un timp scurt. In aceasta situatie
apa pulverizata reduce arderea cu flacara si raceste mediul ambiant, in timp ce cealalta
substanta stingatoare continua sa realizeze stingerea completa.
Caldura specifica a apei la presiunea atmosferica normala si la 20ºC este egala cu 1
kcal/kg. La 100ºC si 1 at apa trece in stare de vapori; 1 l apa la 10ºC are nevoie pentru a se
evapora complet de 629 kcal, formandu-se aproximativ 1600 – 1700 l abur.
Pentru marimea caldurii specifice, in apa se dizolva clorura de calciu, soda caustica,
sulfat de amoniu etc. Concentratia de sare om solutie se aduce pana la 25 – 35% din masa.
La evaporarea apei din solutie, pe suprafata incendiata ce formeaza o pelicula
necombustibila si se pot degaja gaze inerte. Asemenea solutii se folosesc, de exemplu, la
stingerea incendiilor de padure.
Conductivitatea termica a apei este redusa si odata cu cresterea temperaturii, ea se
mareste foarte putin. La 100ºC coeficientul de conductivitate termica a apei λ = 0,587 kcal/ m
∙ h ∙ ºC. De aceea stratul de apa pe suprafata unei substante incendiate formeaza o izolatie
termica sigura.
Densitatea apei la 4ºC este egala cu 1 g/cm3, la 100ºC 0,958 g/cm3.
Din cauza acestei densitati, relativ mari, apa este inclusa uneori de la folosirea ei
pentru stingerea produselor petroliere albe, care au o densitate mai mica si sunt insolubile in
apa.
Efectul de stingere a incendiilor cu apa se realizeaza prin:
● racirea materialului care arde;
● izolarea suprafetei incendiate de oxigenul din aer;
● actiunea mecanica, in special cand apa se foloseste sub forma de jet compact.
Efectul principal al apei la stingerea incendiului il constituie racirea materialului care
arde. Apa care vine in contact cu materialul aprins absoarbe caldura, se transforma in vapori si
prin saturarea spatiului inconjurator, limiteaza accesul aerului spre focarul incendiului.
 Pentru a cobora temperatura materialelor aprinse este necesar ca apa sa absoarba
caldura, care contribuie la dezvoltarea incendiului si anume cu o viteza mai mare decat viteza
cu care materialul combustibil abosoarbe caldura necesara dezvoltarii incendiului.

1.2. Folosirea apei la stingerea incendiilor

Apa se intrebuinteaza pentru stingerea incendiului sub sub forma de:
● jet compact;
● jet pulverizat (ploaie);
1.2.1. Folosirea jetului compact

Capacitatea de patrundere a jetului de apa in focarul incendiului depinde de

dimensiunile picaturilor, de presiunea dinamica a jetului, de presiunea flacarilor, a curentilor
de aer si a produselor de ardere, de viteza de miscare a picaturilor, precum si de gradul de
evaporare a apei in zona flacarilor.
Prin folosirea apei sub forma de jet compact se poate conta pe cresterea eficacitatii si a
capacitatii de soc a apei, deoarece in aceast caz cantitatea refulata este de mult ori
considerabila si datorita presiunii mari, efectul de dislocare este puternic.
De exemplu, prin aruncarea unui litru de apa sub forma de jet compact al focului se
produc picaturi mari care au in total o suprafata de 1 m²; la formarea unor picaturi cu
diametrul de 1 mm, suprafata lor se mareste la 6 m², iar la un diametru al picaturilor de 0,1
mm, suprafata totala a picaturilor obtinute dintr-un litru de apa ajunge la 600 m².
 1.2.2. Folosirea jetului pulverizat
Jetul de apa dispersata este alcatuit din picaturi de apa cu diametrul mediu de 1 mm.
Cerinta este ca la o presiune de 5 N/cm² jetul sa atinga distanta de 8 – 9 m. Efectul principal
de actiune a apei sub forma de jet pulverizat este racirea, aceasta pentru faptul ca pe timpul
folosirii ei creste suprafata de contact cu flacarile si cu produsele de ardere.

Dimensiunile picaturilor de apa au o mare importanta practica, deoarece pe timpul

stingerii incendiilor este nevoie ca o cat mai mare cantitate de apa sa ajunga la focar si sa
ramana acolo pana la evaporarea completa. Particulele de apa ajunge in zona focarului trebuie
sa aiba o viteza suficienta, capabila sa asigure strabaterea stratului de fum, de gaze calde, de
flacari, pentru a se evapora cat mai aproape de obiectul care arde. Efectul de stingere este cu
atat mai puternic, cu cat se evapora mai multa apa.
Efectul maxim de stingere cu apa sub forma dispersata si pulverizata, se obtine in
incaperi inchise.
Pulverizarea apei pana la ceata se poate realiza pe 3 cai:
● cu ajutorul aerului comprimat;
● prin folosirea inaltei presiuni de la 50 la 120 at;
● prin folosirea unei presiuni reduse, de la 2 la 10 at.
Pulverizarea apei cu aer comprimat este posibila, insa necesita compresoare speciale,
prezentant si un oarecare risc, deoarece aerul comprimat inteteste si mai mult arderea.
Prin folosirea unor presiuni se intampla dificultati in manipularea tevilor manuale de
pulverizare. In afara de aceasta, pentru pulverizare sunt necesare tevi cu ajutaje speciale,
furtunuri de mare rezistenta si pompe speciale. In schimb, efectul de stingere nu este cu nimic
superior celui obtinut cu ceata de joasa presiune.
 La iesirea din ajutaje speciale sau duze, jetul de apa se transforma intr-un flux de
picaturi, care transmit energia cinetica aerului din jur, pe care-l antreneaza si se deplaseaza
odata cu el.
Fluxul de aer format de jet, prezinta o importanta deosebita pentru determinarea
vitezei de miscare a picaturilor de apa.
Masuratorile efectuate asupra jeturilor de apa pulverizata de sus in jos, produse de o
serie de ajutaje sau duze, compuse din picaturi cu diametrul mediu de pana la 1 mm, au aratat
ca presiunea lor transforma integral in energie cinetica, la o distanta de 1,80 m de la duza.
Presiunea jeturilor cu picaturi mari, avand diametrul de 1,5 – 3,5 mm se transforma
insa in energie cinetica numai in proportie de 50%.
Experimentarile privind stingerea incendiilor cu apa pulverizata au demostrat ca
stingerea se produce pe seama racirii materialului combustibil si a flacarii.
Daca se folosesc jeturi indreptate in jos, in sensul contrar flacarilor, atunci pentru ca
intreaga apa sa poata ajunge la materialul aprins, presiunea ei nu trebuie sa fie mai mica decat
presiunea flacarii ascendente.
Jeturile de apa pulverizata nu sunt intotdeauna eficiente pentru stingerea incendiului,
mai ales cand aceasta nu poate fi stins prin racirea materialului combustibil. Totusi, uneori,
stingerea se poate realiza cu jeturi refulate din tevi (dimensiunea medie a unei picaturi de 0,2
– 0,4 mm), in special daca nu se produce trecerea la o ardere stabila.
Daca in anumite situatii, jeturile nu sunt capabile sa stinga incendiul, totusi se poate
reduce dimensiunea flacarilor.
Presiunea la duza are o mare influenta asupra eficientei stingerii. Marimea presiunii
exercita o influenta mai mica asupra reducerii dimensiunilor picaturilor in jet, atunci cand se
depaseste 7 daN/cm².
Pe cale experimentala s-a constat ca pentru stingerea incendiilor in incaperi, este
nevoie de ≈ 5 l/m² suprafata a pardoselii si de 2,5 pana la 7,3 l/m² pentru incendiile de
motorina in rezervoare. Practic, insa, pentru stingerea incendiului in incaperi s-au folosit 450
– 500 l/m².

1.3. Apa imbunatatita chimic

 Studiind fenomenele intime ce au loc in contactul apei cu diferite materiale combustibile, s-
a ajuns la concluzia ca desi prezinta numeroase calitati totusi apa umezeste nesatisfacator
marea majoritate a substantelor combustibile solide, patrunzand cu greu in structura acestora
ca si ca urmare o cantitate apreciabila din ea se scurge rapid pe suprafata lor, fapt care reduce
simtitor efectul de izolare si determina in acelasi timp cresterea inutila a consumului de apa.
Pentru a spori puterea de patrundere a apei in masa materialelor, cu care vine in contact, s-a
actionat asupra tensiunii superficiale a acesteia. Se cunoaste ca fiecare lichid este caracterizat
printr-o tensiune superficiala, care reprezinta rezistenta pe care o opune lichidul la marimea
suprafetei sale, acesta avand capacitatea de a patrunde printre particulele materialelor. Practic
exista posibilitatea de a reduce simtitor tensiunea superficiala a apei prin tratarea sa cu diversi
detergenti. De exemplu prin folosirea detergentului alchil-aril-sulfonat de sodiu solutie – 33%,
denumit uzual in unitatile de pompieri Dero 73, in procent de 0,2 – 0,3% s-a obtinut scaderea
tensiunii superficiale a apei de la 72,8 la 39,8 dyn/cm, reducandu-se timpul de patrundere
pana la 3 ori si imbunatatind astfel in mod sensibil capacitatea de racire si de izolare a apei
utilizate in stingerea incendiilor,obtinandu-se ceea ce curent se numeste apa imbunatatita
chimic.
Totodata, prin scaderea tensiunii superficiale se asigura pulverizarea fina a apei
refulate asupra focarului, fapt ce mareste absorbtia caldurii produse de ardere si respectiv
capacitatea de racire a materialului aprins, asupra caruia s-a refulat apa.
Ca urmare, utilizarea apei imbunatatite chimic duce la scaderea cu 35 – 50% a
cantitatilor de apa folosite pe timpul stingerii incendiilor, fapt deosebit de important in
conditiile lipsei de apa si mai ales pentru protejarea obiectelor asupra carora actioneaza in caz
de incendiu.
La incendiile la care s-a utilizat apa imbunatatita chimic s-a constat o crestere a
eficientei de stingere si prin aceea ca in zonele udata nu au avut loc tendinta de reaprindere.
Desigur, detergentii folositi pentru obtinerea apei imbunatatita chimic isi vor spori
calitatea si vor fi folositi cu mai multa incredere.
Apa imbunatatita chimic este recomandabil a se folosi la stingerea incendiilor de
materiale bogate in celuloza, cum sunt lemnul, textilele, bumbacul, hartia etc. Pentru a putea
fi utilizata la stingerea incendiilor sunt necesare mijloace tehnice care sa realizeze amestecul
de apa cu detergent, in proportia stabilita (3/1000).
Apa, indiferent sub ce forma, nu poate fi intrebuintata la toate categoriile de substante
si materiale combustibile la care, in caz de incendiu, nu este indicat sa se foloseasca apa si
nici alte substante stingatoare pe baza de apa.
 Periculos (toxic) in Suportabil la inspiratie
Letal la inspiratie peste
inspiratie peste 0,5 –
5 – 13 min
1,0 h peste 0,5 – 1,6 h
Substante
Concentratie
Volumul Aproximativ Volumul Aproximativ Volumul Aproximativ
[%] [mg ∙ l-1] [%] [mg ∙ l-1] [%] [mg ∙ l-1]
Fosgen 0,005 0,20 0,0025 0,10 0,0001 0,004
Clor 0,025 0,70 0,0025 0,07 0,0025 0,007
Acid
0,02 0,20 0,01 0,10 0,005 0,05
cianhidric
Oxizi de
0,05 1,00 0,01 0,20 0,005 0,10
azot
Anilina - - - - 0,013 0,50
Hidrogen
0,08 1,10 0,04 0,60 0,02 0,30
sulfurat
Sulfura de
0,20 6,00 0,10 3,60 0,05 6,50
carbon
Gaze
0,30 8,00 0,04 1,10 0,01 0,30
sulfuroase
Acid
0,30 4,50 1,10 1,50 0,01 0,15
clorhidric
Amoniac 0,50 3,50 0,25 1,70 0,025 0,17
Oxid de
0,50 6,00 0,20 2,40 0,10 1,20
carbon
Benezen 2,00 65,00 0,75 25,00 0,30 10,00
Cloroform 2,50 125,00 1,50 75,00 0,50 25,00
Benzina 3,00 120,00 2,00 80,00 1,50 60,00
Tetraclorura
5,00 315,00 2,50 158,00 1,00 63,00
de carbon
Acetilena 50,00 550,00 25,00 275,00 10,00 110,00
Bioxid de
9,00 162,00 5,00 90,00 3,00 54,00
carbon
Etilena 95,00 1100,00 80,00 920,00 50,00 575,00

Substante care au efect nociv asupra persoanelor:

Principalele substante si materiale combustibile la care nu se foloseste apa in caz de

incendiu:

Denumirea substantelor si
Pericolul in urma reactiei cu apa
materialelor combustibile
1 2
Azotat de plumb Instabila, explozie la cresterea umiditatii pana la
30%
Aluminiu (pulbere) Se degaja hidrogen
Hidrurile metaleloc alcaline si Reactioneaza cu apa degajandu-se hidrogen
alcalino-pamantoase
Hidrosulfit de sodiu Se autoapinde in contact cu apa
Fulminat de mercur Explodeaza la contactul cu jetul de apa
 Potasiu metalic Reactioneaza cu apa degajandu-se hidrogen
Hidruda de potasiu Reactioneaza cu apa degajandu-se hidrogen
Calciu metalic Idem
Peroxid de calciu Se descompune in apa degajandu-se oxigen
Fosfura de calciu Reactioneaza cu apa degajandu-se hidrura de fosfor
Carbura de aluminiu Se descompune in contact cu apa cu degajarea
acetilenei
Carbura de bariu Idem
Carbura de calciu Idem
Carburile metalelor alcaline Explodeaza in contact apa
Magneziu si aliajele lui Se degaja hidrogen
Hidrura de sodiu Reactioneaza cu apa cu degajarea hidrogenului
Sodiu metalic Idem
Peroxid de sodiu La reactie cu apa este posibil sa se produca
explozie si intensificarea arderii
Fosfura de sodiu La reactie cu apa se degaja hidrura de fosfor care
se autoinflameaza in aer
Var nestins La reactie cu apa se degaja o cantitate mare de
caldura, temperatura atinge 400ºC si mai mult
Nitroglicerina Explodeaza la lovirea cu jetul de apa
Petrolatum Jetul de apa poate sa duca la aruncarea in exterior
si la intensificarea arderii
Rubidiu metalic Reactioneaza cu apa cu degajarea hidrogenului
Salpetru Refularea jetului de apa in salpetrul topit provoaca
aruncarea puternica sub forma de explozie si
intensificarea arderii
Termit Se degaja hidrogen
Silani Reactioneaza cu apa cu degajarea hidrurii de
siliciu, care se autoinflameaza in aer
Titanul si aliajele lui Se degaja hidrogen
Tetraclorura de titan Reactioneaza cu apa cu degajarea unei cantitati
mari de caldura
Trisililamina Se descompune in contact cu apa cu degajarea
hidrogenului
Trietilaluminiu Reactioneaza cu apa cu explozie
Acid clorsulfonic Idem
Cesiu metalic Reactioneaza cu apa cu degajarea hidrogenului
Praf de zinc Descompune apa cu degajarea de hidrogen
Electron Idem

2. Substante de stingere prin izolare

2.1. Spuma chimica

Este formata dintr-o masa de bule de dimensiuni reduse, fiecare bula fiind invelita intr-o
membrana lichida umpluta cu bioxid de carbon, care se formeaza pe cale chimica in urma
reactiei dintre substantele care genereaza spuma (substanta acida si substenta bazica).
 Substanta acida este formata de obicei din sulfatul de aluminiu sau acidul sulfuric de o
anumita concentratie, iar cea bazica din bicarbonat de sodiu sau potasiu.
Reactiile dintre substantele respective au loc conform ecuatiei:

Al2(SO4)3 + 6NaHCO3 = 6CO2 + 2 Al(OH)3 + 3Na2SO4

H2SO4 + 2NaHCO3 = Na2SO4 + 2CO2 + 2H2O

Prin reactia bicarbonatului de sodiu cu sulfatul de alumniu ia nastere hidroxidul de

aluminiu gelatins, care reprezinta masa in care sunt inglobate bulele de bioxid de carbon
rezultat din aceasta reactie.
Ca stabilizatori, care se adauga solutiilor din care se obtine spuma chimica, se
foloseste, de obicei, una din urmatoarele substante:
● glucoza;
● saponina;
● extractul de lemn dulce;
● spumanti pe baza de albumine etc.
Pentru obtinerea spumei chimice in instalatiile fixe de stingere a incendiilor cu spuma
si la masinile speciale de incendiu, se foloseste un praf chimic (la noi in tara denumit praf
unic), apa si generatoare special construite.
Praful chimic se obtine dupa o anumita reteta, constituind un ameste format din sulfat
de aluminiu, bicarbonat de sodiu si stabilizatori.
In tara noastra praful unic se produce si se livreaza: pentru instalatii mobile de stins
incendiu si instalatii fixe si semifixe.
Pentru stingatoare, substantele chimice din care se obtine spuma, sunt cunoscute sub
numele de incarcaturi:
● A (acid);
● B (baza).
Acestea, inainte de a se introduce in stingatoare se dizolva in apa, conform
instructiunilor care insotesc produsul.
In urma reactiei dintre cele doua solutii introduse separat in stingator, se produce
spuma chimica cu un anumit coeficient de infoiere.
Coeficientul de infoiere reprezinta raportul dintre volumul spumei formate si volumul
solutiilor produselor A si B. Astfel:
Coeficientul de infoiere = __V .
 Va + Vb

Spuma chimica este buna conducatoare de electricitate. O spuma eficace trebuie sa aiba
urmatoarele calitati:
● fluiditate;
● coeficient de infoiere;
● densitate;
● persistenta;
● aderenta;
● timp de stingere minim etc.
Ea trebuie sa curga bine, pentru a acoperi suprafata lichidului incendiat, greutatea specifica
este de 0,10 – 0,15 kgf ∙ cm².
Eficienta spumei mai depinde si de o serie de factori cum sunt:
● caracteristicile instalatiilor existente pe masinile speciale de incendiu;
● presiunea apei;
● proportia de spumant si apa;
● temperatura mediului ambiat.
Spuma chimica are o conductibilitate termica redusa si din aceasta cauza impiedica
reaprinderea substantelor si materialelor combustibile, precum si reincalzirea lichidelor
combustibile, sub influenta corpurilor solide incandescente din apropiere. Acesta este de fapt
efectul de izolare pe care-l are spuma chimica.
Spuma chimica exercita asupra incendiului si efecte de racire si inabusire.
Efectul de racire se bazeaza pe preluarea unei anumite cantitati de caldura din focar,
necesara evaporarii apei ca si separarea lichidului de spuma, in general de apa, care se
evapora prin absorbtia de caldura. Spuma chimica realizeaza efectul de racire cand
temperatura focarului este mai mica de 1000ºC.
Efectul de inabusire se obtine prin actiunea vaporilor de apa rezultati din contactul
acesteia cu combustibilul care arde, efect care se produce mai ales cand temperatura focarului
este mai redusa de 1000ºC.
Spuma chimica se utilizeaza la stingerea incendiilor de produse petroliere si de
materiale combustibile solide, care nu reactioneaza cu solutiile aprinse ale sarurilor.

2.1.1. Spuma mecanica grea

 Acest gen de spuma se obtine prin amestecarea unei substante generatoare de spuma
cu aerul si apa, folosind in acest scop dispozitive speciale.
Ca spumant se foloseste spumogenul lichid sau spumogenul praf.
Unul din cel mai bun spumogen se obtine din proteine (faina de coarne si copite), in
urma unui proces de degradare cu acizi minerali neutralizare si stabilizare cu substante
chimice. Se mai obtine si din pene de pasari. Spumantul din proteine este o substanta
vascoasa, de culoare rosie bruna si cu miros caracteristic. Pastrarea si manipularea
spumogenului trebuie sa se faca conform instructiunilor deoarece in caz contrar se altereaza.
Se reaminteste, printre altele, obligatia de a executa transvazarea periodica pentru
inlaturarea depunerilor pietrificate, precum si atentia care trebuie acordata perioadei de timp
cu temperaturi scazute. Depozitarea sau pastrarea spumogenului lichid la o temperatura mai
mica de 5ºC este interzisa, deoarece se degradeaza.
In unele tari spuma mecanica se obtine si din fluorproteine.
Lipsa de proteine, in unele situatii, a determinat realizarea unui spumant sintetic, in
unele tari.
Spuma mecanica actioneaza asupra focarului prin efecte de izolare, racire datorita apei
pe care o contine, si inabusire in urma formarii vaporilor de apa.
Utilizarea simultana in acelasi loc a spumei si apei nu este permisa deoarece spuma se
distruge foarte repede.

2.1.2. Spuma cu coeficient mediu si mare de infoiere (spuma usoara)

Ideea utilizarii spumei mecanice cu coeficient mediu de infoiere (20 – 200) si mai
mare (200 – 1000) la stingerea incendiilor a fost materializata la inceput in minele de carbuni.
Primul dispozitiv de producere a acestui gen de spuma a fost simplu. Principiul de
functionare a fost mentinut si ulterior la construirea generatoarelor de spuma, care in ultima
perioada s-au diversificat foarte mult.
Pentru producerea spumei usoare se foloseste un spumant special. Practic si economic
ar fi sa se foloseasca acelasi spumant pentru toate categoriile de spuma. Spuma usoara
exercita asupra focarului incendiului o actionare complexa de inabusire, izolare si racire.
Efectul de inabusire se datoreste evaporarii bruste a apei din spuma in apropierea focarului.
Vaporii de apa care au un volum in jur de 1600 ori mai mare decat volumulu apei din care au
provenit ocupa spatiul inconjurator, formand cu aerul existent un amestec in care continutul
de oxigen scade sub 7,5 %, adica sub concentratia necesara intretinerii arderii.
 Efectul de izolare fara de radiatia termica are o importanta considerabila pentru
protectia constructiilor.
Efectul de inabusire al spumei usoare poate fi marit prin adaosul unei mici cantitati de
CO2 in curentul de aer al generatorului de spuma. O astfel de spuma stinge incendiile de
alcool, acetona etc. Spuma usoara exercita un efect de racire prin preluarea unei cantitati de
caldura necesara pentru evaporarea apei. Cu cat mai multe bule se descompun in apropierea
focarului, cu atat efectul de racire si implicit cel de stingere este mai accentuat. Apa din
spuma, din cauza caldurii, se transforma in aburi, reducand concentratia de oxigen prin
diluarea aerului.
Gradul de marire a efectelor spumei asupra incendiului este dependent de coeficientul
de infoiere si de durata spumei.
In aer liber de exemplu, la incendiile de suprafata, spuma medie s-a dovedit foarte
rezistenta. Cu toata greutatea specifica redusa, nu se produce ridicarea acesteia, adica sa fie
luata de curenti, atunci cand vine in contact cu focarul de incendiu.
Acest mod de comportare este determinat de vascozitatea ei mare, care creste in raport
cu temperatura.
O cerinta importanta care trebuie satisfacuta in sistemele cu preamestec este cea a
folosirii apei curate. Impuritatile de apa distrug biologic spumantul, intr-un procent care poate
sa ajunga la 100%.
Eficienta de stingere a spumei usoare, ca dealtfel a oricarei spume, se aprecieaza pe
baza timpul de stingere si a cantitatii de solutie spumanta consumata pe unitatea de suprafata
in unitatea de timp (Isolutie /m² ∙ s).
Timpul de stingere scade odata cu marimea debitului de spuma, la inceput mai rapid,
apoi mai lent.
Eficacitatea oricarei spume la stingerea incendiilor este dependenta in afara de
calitatile fizico-chimice ale spumantului, de coeficientul de infoiere, de structura spumei si de
unii factori caracteristici incendiului, cum ar fi, de exemplu, natura substantei care arde,
temperatura exterioara, vant etc.
2.2. Pulberi stingatoare
Acestea au devenit substante de stingere de larga utilitate.
Rezultatele excelente, chiar si in cazul incendiilor de proportii de gaze sau lichide
combustibile, posibilitatile corespunzatoare de conservare, cat si alte insusiri ale lor, fac ca
pulberile stingatoare sa constituie substante de stingere destul de eficace.
 Componentul de baza al unor pulberi stingatoare este bicarbonatul de sodiu. In afara
pulberii pe baza de bicarbonat de sodiu se mai fabrica pulberi pe baza de bicarbonat de
potasiu, sulfat de amoniu, carbonat de sodiu, uree si din diferiti compusi ai borului.
Pe plan modial s-au stabilit 3 grupe de pulberi stingatoare in raport de natura
incendiilor, la care pot fi folosite:
1) Pulberi stingatoare B, C, E, eficace la stingerea incendiilor de lichide si gaze
combustibile, la instalatii si aparate electrice.
2) Pulberi stingatoare A, B, C, E folosite la stingerea categoriilor de incendii aratate la
punctul 1), in plus sunt eficace si la stingerea incendiilor de materiale combustibile solide, ca
lemn, carbuni, paie etc.
3) Pulberi stingatoare A, B, C, D, E, care sunt eficace la toate categoriile de incendii
specificate mai inainte, precum si la incendiile de matela usoare si aliajele acestora.
La noi in tara, pana in prezent, din aceste grupe, s-a fabricat o pulbere stingatoare de
tipul B, C si E denumita „Pulvogen”, pe baza de bicarbonat de sodiu. Cu cat procentul de
bicarbonat de sodiu este mai mare, cu atat capacitatea pulberii ca substanta stigatoare creste,
deoarece restul componentilor au rolul de a ameliora mobilitatea pulberii si de a o feri de a o
feri de aglomerare la umiditate.
Pulberea pe baza de bicarbonat de sodiu, folosita in multe tari, este macinata atat de
fin, incat 1 cm3 pulbere contine 25 mil. particule cu efect activ la stingere. Sporirea insa a
finetei de macinare peste o anumita limita nu mai duce la o intensificare a efectului de
stingere. Aceasta se explica prin faptul ca masa particulelor de pulbere este prea redusa. Odata
cu refularea unor asemenea particule in flacari, energia lor cinetica nu mai este suficienta
pentru patrunderea in focarul de ardere. Daca flacarile sunt mari ele arunca pulberea in sus.
Sub actiunea caldurii, bicarbonatul de sodiu se descompe conform relatiei:
2NaHCO3 ↔ Na2CO3 + CO2 + H2O

La descompunerea totala a 1 kg pulbere bicarbonat de sodiu se degaja 0,26 kg bioxid

de carbon si se consuma o cantitate de caldura necesara pentru evaporarea a 300 cm 3 apa.
Acestei cantitati ii corespunde un efect de racire de ≈ 95 kcal.
Un mare success la stingerea incendiilor se obtine prin folosirea bicarbonatului de
potasiu. Daca se compara cele mai bune pulberi produse pe baza de bicarbonat de sodiu, cu
pulberea pe baza de bicarbonat de potasiu, se constata ca aceasta din urma este cu 30 – 50%
mai eficace la stingerea incendiilor.