MANUALELE ȘCOLARE

Manualele școlare concretizează programele școlare în diferite unități didactice sau

experiențe de învățare, operaționalizabile în relația didactică profesor-elev. În cadrul
manualului, conținuturile învățării sunt sistematizate pe capitole, subcapitole, lecții, teme.
Manualul școlar are următoarele funcții pedagogice (după I. Nicola, 1996, p. 372):

 Funcția de informare realizată prin mijloace didactice și grafice specifice;

 Funcția de formare a cunoștințelor și capacităților vizate de obiectivele instructiv
educative;
 Funcția de antrenare a capacităților cognitive, afective, psihomotrice, sau a
disponibilităților aptitudinale;
 Funcția de autoinstruire ce evidențiază mecanismele de conexiune inversă internă
existente la nivelul acțiunilor didactice promovate prin intermediul programei,
respectiv tehnicile de autoevaluare.

Problematica actuală a manualelor alternative (elaborarea și difuzarea simultană a

mai multor manuale pentru aceeași disciplină sau arie curriculară) presupune din
partea profesorilor practicieni competențe psihopedagogice deosebite pentru alegerea
acelor manuale care se adaptează cel mai mult caracteristicelor psihocomportamentale
ale elevului precum și propriilor aptitudini și stiluri didactice.

Un alt autor R. Seguin (1989, pp. 22-24) referindu-se la functiile manualului considera
ca printre cele mai importante sunt:

1)     functia de informare

-selectia cunostintelor trebuie facuta in asa fel incat sa se evite

supraincarcarea;

-cand se realizeaza selectia cunostintelor trebuie sa se aiba in vedere anumite

reduceri, simplificari, reorganizari.

2)     functia de structurare a invatarii. Invatarea se poate realiza prin mai multe
modalitati:

-de la experienta practica la teorie;

-de la teorie la aplicatii practice, prin controlarea achizitiilor;

-de la exercitii practice la elaborarea teoriei;

 -de la expunere, la exemple, la ilustrari;

-de la exemple si ilustrari la observatie si analiza.

3)     functia de ghidare a invatarii care se poate realiza prin:

-repetitia, memorizarea, imitarea modelelor;

-activitatea deschisa si creativa a elevului care poate utiliza propriile sale

experiente si observatii.

Pentru a indeplini cu succes functiile care ii sunt specifice, manualul trebuie sa

onoreze o serie de cerinte care sunt grupabile in trei categorii si anume:

a)     Cerinte de natura psihopedagogica a caror respectare presupune ca in cadrul

manualului cunostintele si informatiile sunt prezentate in asa fel incat elevii sa le
poata asimila, intelege si aplica etc;

b)     Cerinte de natura igienica (calitatea hartiei si a cernelii tipografice, lizibilitatea

textului, etc);

c)     Cerinte de natura estetica (calitatea ilustratiilor folosite, a tehnoredactarii, a

legarii, etc).

Daca, asa cum am aratat anterior s-au inregistrat progrese in ultimele decenii atat in
elaborarea planurilor de invatamant, cat si in conceperea programelor analitice, era normal ca
si manualele scolare sa beneficieze de aceeasi atentie si implicit sa se introduca inovatii si in
elaborarea acestora.

Acest lucru s-a realizat iar la ora actuala cele mai notabile inovatii se concretizeaza ,
pe de o parte, in elaborarea de manuale speciale pentru profesori si manuale speciale pentru
elevi, iar pe de alta parte, in elaborarea de manuale alternative pentru aceeasi disciplina care
se preda la nivelul unei clase sau nivel de scolaritate.

Elaborarea de manuale speciale pentru profesori si elevi reprezinta un castig, deoarece,

fiecare dintre acestia se raporteaza oarecum diferit la acest instrument care concretizeaza
continuturile procesului de invatamant. De exemplu, manualul profesorului sau Cartea
profesorului se distinge in primul rand prin faptul ca include un volum mai mare de
cunostinte si informatii, iar acest lucru este firesc deoarece profesorul trebuie sa dispuna de un
surplus de cunostinte si informatii la care face apel numai in situatii deosebite si anume cand
elevii se confrunta cu unele neintelegeri, sau cand solicita, in legatura cu o tema sau un
subiect, mai multe exemplificari si mai multe concretizari. De asemenea, manualul destinat
profesorului include o serie de indicatii metodice in legatura cu felul in care trebuie sa se
predea anumite continuturi.

La fel trebuie amintit faptul ca manualul destinat profesorului cuprinde si tipurile de

exercitii si probleme pe care trebuie sa le rezolve elevii pentru a demonstra gradul de
intelegere a continuturilor care au facut obiectul activitatii de instruire.

In ceea ce priveste manualul destinat elevilor, acesta se distinge in primul rand prin
volumul mai redus de cunostinte si informatii, prin varietatea mai mare de exercitii si
probleme pe care elevii vor trebui sa le rezolve, prin includerea unor fise de munca
independenta si a unor instrumente prin intermediul carora elevii se pot autoevalua.

In orice caz, ca nota generala se poate trage concluzia ca cele doua tipuri de manuale
sunt concepute in asa fel incat activitatea didactica sa fie focalizata pe demersurile elevului,
pe ceea ce intreprinde acesta si mai putin pe activitatea profesorului.

A doua inovatie importanta in materie de manuale o reprezinta editarea de manuale

alternative pentru aceeasi disciplina, care se parcurge la un anumit nivel de scolaritate. Si
aceasta inovatie este productiva si ea poate fi usor justificata din punct de vedere
psihopedagogic daca se pleaca de la premiza ca, din moment ce elevii se deosebesc intre ei
atat prin potentialul cognitiv, afectiv, motivational, prin ritmurile de lucru care sunt diferite de
la un elev la altul, atunci pare firesc ca si manualele destinate lor sa se deosebeasca si sa fie
concepute in asa fel incat sa poata fi compatibilizate cu anumite categorii de elevi.

De exemplu, un elev cu posibilitati mai mari pentru o disciplina, mai bine motivat, va
putea sa opteze pentru un manual mai elaborat si mai sofisticat, care corespunde in mai mare
masura caracteristicilor psihologice ale sale; dimpotriva, un elev mai putin dotat si mai putin
motivat pentru o anumita disciplina va putea sa opteze pentru un manual mai bine ilustrat,
mai putin complicat, care sa-l favorizeze si sa-l avantajeze in rezolvarea unor probleme sau in
desfasurarea unor activitati specifice acelei discipline.
 Pe de alta parte, trebuie facuta mentiunea ca manualele alternative isi dovedesc
eficienta atata timp cat asigura totusi o pregatire unitara a elevilor la aceeasi disciplina, ceea
ce inseamna ca fiecare varianta de manual ar trebui sa prezinte nucleul tare al disciplinei, iar
diferentierile intre variante sa se refere mai ales la modul de prezentare a continuturilor, la
materialul iconografic si la varietatea exercitiilor propuse elevilor. Daca nu se respecta aceasta
exigenta este posibil ca anumite variante de manual sa ii defavorizeze efectiv pe elevii care
opteaza spre ele.

Daca planul de invatamant, programa scolara, manualul scolar reprezinta principalele

documente care concretizeaza continuturile procesului de invatamant, nu trebuie uitat faptul
ca exista si alte suporturi curriculare care nu au un rol neglijabil, cum sunt monografiile pe
anumite teme, revistele de specialitate, culegerile si crestomatiile, atlasele si albumele,
softurile educationale, inregistrarile pe banda magnetica, la care se poate face apel in anumite
contexte de instruire pentru a supraincarca elevii, ci pentru a le face invatarea mai eficienta si
mai agreabila.

Bibliografie: Crețu, Carmen, Teoria curriculum-ului și conținuturile educației, Editura

Universității „Al. I. Cuza” Iași, 2000