Marcel Tolcea

Mircea Eliade și francmasoneria

(Apărut în „Trivium – revistă de gândire simbolică”, nr. 2 (11), 2012, pp.
335-348)

Un Eliade pasionat de mistere, inițiere, societăți secrete, mit, simbol, camuflarea sacrului
fără niciun dubiu că „rimează” cu masoneria. Dar un Eliade al anilor ’30, fascinat de
naționalism, gardism, Nae Ionescu, Codreanu? Puțin probabil! Poate și fiindcă nimic nu e
simplu de parcelat atunci când ne referim la integralitatea operei și a destinului marelui nostru
român Riscând o metaforă, aș spune că opera lui Eliade propune, în ansamblu, o semnificație
hermetică, în sensul că întreaga sa operă este un loc al răspântiilor. (Între altele, Hermes a fost
și zeul răspântiilor!) Dacă este greu de identificat un Eliade în stare genuină, cu atât mai mult
ar fi greu de descifrat relația cu masoneria. De căutat, așadar, abordări ale masoneriei în
publicistica sa ori opera științifică din perioadă legionară, apoi din viața universitară franceză
și americană, iar apoi, nu în ultimul rând, de văzut relația cu francmasoneria ca la un posibil
proiect personal.

1. Un articol din Oceanografie: Mentalitatea fransmasonică

„Nu cunosc nici un francmason şi din toate cărţile pe care le-am citit n-am înţeles nimic
asupra francmasoneriei. Nu ştiu ce vor aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că îşi trag doctrinele
de la Solomon şi de la Piramide, şi de ce sunt atât de misterioşi cu <secretele> lor pe care le
publică totuşi în sute de cărţi de propagandă. Dar un lucru am învăţat din comerţul meu cu
literatura aceasta aiurită : am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică”, scrie Mircea Eliade
în debutul capitolului intitulat Mentalitatea francmasonică din volumul Oceanografie1.
Dacă vă așteptați cumva ca mentalitatea francmasonică să fie descrisă sub semnul unui
ecumenism religios — folosesc termenul de „ecumenism” în sens etimologic, de „pământ
1
București, Humanitas, 1991, p. 120. Antologia Drumul spre Centru, antologie alcătuită de Gabriel
Liiceanu şi Andrei Pleşu, Bucureşti, Editura Univers, 1991, reia Oceanografie într-o selecție din care
acest capitol lipsește!
locuit”, de umanitate —, sub semnul simbolurilor hermetice sau al categoriilor inițierii ori al
prefacerilor alchimice despre care tânărul cercetător glosase cu o accentuată empatie, vă înșelați.
Eliade aseamănă ceea ce el numește „mentalitatea francmasonică”, cu, surpriză, „mentalitatea
marxistă”. Dacă însă înlocuim cuvântul „marxism” cu „comunism”, relația e mult mai ușor de
priceput. Delirul identificării iudaismului cu comunismul și a comunismului cu masoneria este
este un dintre temele cele mai de succes ale literaturii antimasonice de după nașterea URSS. Dar
și unul dintre sofismele ce camuflează cel mai abil xenofobia și antisemitismul. E limpede că
Eliade citise diverse lucrări de acest tip, fiindcă acestea intrau în bibliografia obligatorie a vremii.
Spre cinstea lui, nu le citează și nici nu le parafrazează. Autorii erau, cu precădere, legionari şi
cărţile lor înfierau caracterul antinaţional, cosmopolit al Masoneriei în care vedeau răul absolut.
Aşa sunt lucrările apărute, imediat după Marea Unire până în 1941, ale fostului mason 33 N.
Cassian — Biblioteca anti-masonică, cea a doctorului N.C. Paulescu — Spitalul, Coranul,
Talmudul, Cabalul şi Francmasoneria, cea a doctorului V. Trifu — Francmasoneria în
parlament, cartea profesorul universitar Mihai Prăjescu — Pacifism iudeo-masonic
revoluţionar dar, mai ales, Conspiraţia lojilor a lui Toma Petrescu. Aproape toate vorbesc
despre „satanismul” Masoneriei, despre legăturile cu magia sau kabbala, domenii despre care
autorii respectivelor „dezvăluiri” nu aveau nici cea mai mică idee, delirând fără probleme. Dar,
mai ales, obsesiv, despre o inextricabilă relaţie a Masoneriei cu evreii și democraţia
parlamentară.
Care ar fi însă numitorul comun al celor două mentalități în viziunea lui Eliade? Putem să
ne așteptăm la o eventuală comparație cu situarea la stânga eșichierului politic al masoneriei
franceze, de pildă, sau cu umanismul, de paradă desigur, al marxism-leninismului care lichidase
definitiv orice urmă de mentalitate masonică imediat după bolșevizare. Nici vorbă! Eliade crede
că ceea ce unifică cele două mentalități, până la suprapunere, sunt banalitatea și predictibilitatea
istoriei, mecanica ei aproape sistemică, lipsa nuanțelor, vulgarizarea spiritualului și, deasupra
tuturor, convingerile apodictice absolute. Putem, cel mult, presupune că se referea la câțiva dintre
liderii masoneriei române care aveau certe simpatii de stânga, dacă prin stânga înțelegem, de
pildă, crezul politic al lui Sadoveanu, de pildă, un personaj implicat în tulburarea apelor
Masoneriei române la începutul anilor ’30.2
2
Radu Cernătescu, Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române, București, Editura
Cartea românească, 2010, pp. 283-289, despre „puciul” masonic al lui Sadoveanu din 1932. E de
semnalat că autorul a publicat o formă a acestui capitol, Despre Sadoveanu, aşa cum n-a fost, în
“Luceafărul”, nr. 27 (370), 15 iulie 1998.
 „Pentru un fericit participant la mentalitatea masonică nu există enigmă, după cum nu există
destin. Toate se pot prevedea, toate se pot explica ; toate şi pentru oricine. Nu mai e nevoie de
efort, de inegalitate, de inteligenţă deci — căci schema e la îndemâna oricui. învaţă un simbol în
plus, şi ai înţeles Evul Mediu. Citeşti un volum din Capitalul lui Marx şi ai înţeles feudalismul.
Plăteşti încă o taxă la Lojă şi înveţi un al doilea simbol; înţelegi atunci misterul secolului al
XVIII-lea. Citeşti un al doilea volum din Capitalul — şi înţelegi Revoluţia Franceză”3, plusează
el asemănarea, invocând, dinspre masonerie, un singur nume: Ragon.
Jean-Marie Ragon de Bettignies4 (1781-1866), în forma completă a numelui său, era o
referință la modă nu atât în masoneria secolului al XIX-lea, cât în teozofismul Doamnei
Blavatski. Evident, Eliade consultase voluminoasa lucrare Orthodoxie maçonnique suivie de
La maçonnerie occulte, un op de peste 630 de pagini, pe care, mai mult ca sigur, o primisese de
la profesorul său de latină, Nedelea Locusteanu. „Magnetizator și ocultist”, profesorul
Locusteanu a fost, de fapt, și principalul „vinovat” pentru difuzarea lui René Guénon printre
foștii săi elevi, Eliade și Marcel Avramescu.5
De fapt, de la acest Ragon vine și întrebarea retorică din debutul articolului: „cine le-a băgat
în cap că îşi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide”. Între altele, francezul a făcut parte
și din Ritul Mițraim, un rit născut în vremea campaniei lui Napoleon în Egipt unde, pentru
francezi, antichitatea străveche a Egiptului (gnostic și templier!) a fost repede confiscată ca izvor
primordial al filiației Ordinului. Fiindcă, nu-i așa, rădăcinile anglo-saxone ale Craftului nu prea
confortau orgoliul național francez!
Cum bine se știe, francmasoneria europeană a sfârșitului de secol XIX, îndeosebi cea
franceză de la care cea românească s-a inspirat, a fost un fenomen ale cărui febrilități sunt dificil
de trasat. Sciziunea dintre deiști și laici, teozofismul tot mai prezent, spiritismul, martinismul,
martinezismul, gnoza, templarismul, hemoragia de rituri și prezența tot mai vizibilă a magiei,
kabbalei sau hermetismului sunt tot atâtea epifenomene care fac greu identificabil nucleul de
„strictă observanță” al masoneriei, în dauna unor, totuși, inombrabile erezii. Dar nu și pentru un
Eliade care citise, la acea dată, câteva lucrări ale lui René Guénon. Așa se face că, într-o
comunicare ţinută în 1974, la Philadelphia, The Occult and the Modern World, reluată, doi ani

3
p. 121.
4
Daniel Ligou (sous la direction), Dictionnaire de la Franc-maçonnerie, Paris, PUF, 1991, p. 993.
5
Mihai Constantineanu, În loc de Postfaţă, la Mihail Avramescu, Calendarul incendiat, Bucureşti,
Editura Anastasia, 1998, p. 100.
mai târziu, în Occultism, witchcraft and Cultural Fashions, universitarul american va aborda
fără niciun parti pris secolul XIX și prima decadă a celui următor, vorbind despre Eliphas Lévi și
ratașarea la rozicrucianism sau masonerie, viziunile unor masoni ca Louis-Claude de Saint-
Martin cu privire la renovatio, Martines de Pasqually, Papus și falsa moștenire masonică a lui
Louis-Claude de Saint-Martin în Ordinul Martinist al lui Papus6.
Revenind la Mentalitatea francmasonică și rămânând în arealul doctrinar, probabil că
vehemența antimasonică a lui Eliade provenea, indirect, și din antiteozofismul său aparte:
„Nu ştiu, şi nu interesează orientarea acestor note, dacă există vreo legătură istorică între
feluritele manifestări ale mentalităţii masonice în lumea modernă (iluminism, marxism,
teozofism, anti-istorism etc.)”7, scrie Eliade, adăugând, prin ultimul cuvânt, „anti-istorism”, un
concept prin grila căruia — culmea ironiei — va fi judecat de detractorii săi.
Inspirat de cartea-diatriba lui René Guénon, Le théosophisme. Histoire d’une pseudo-
religion, Eliade va fi vehement față de teozofismul marca Blavatsky, Besant sau chiar față de
Schuré, prin intermediul căruia, totuși, a descoperit „taina Indiei”. Însă va fi mai mult decât
neutru față de Steiner, a cărui antroposofie o găsea chiar seducătoare, probabil și fiindcă Steiner
era una dintre pasiunile profesorului Locusteanu8. Înainte de orice, să nu uităm să spunem că
sejurul din India în preajma profesorului Dasgupta a avut un rol important aici.
Iar concluzia articolului ne dumerește, in fine, asupra relaționărilor profunde ale demersului
său, fiindcă francmasoneria înseamnă, implicit, iluminism și democrație :
„Iată, de pildă, istoria politicii româneşti de la paşoptism la 1933. Peste tot nu întâlneşti decât
legi abstracte, fapte iluministe, gândire grosolană.”
Este vorba despre marea moștenire a Revoluției franceze, despre tot ceea ce mișcările
anticlericale și, în viziunea lui, anticreștine, care vor modifica toată configurația Europei în
veacul al XIX-lea. Eliade nu a scris un studiu despre ceea ce presupune că ar fi făcut
francmasoneria în România, dar a făcut-o într-o carte ce poate fi citită aproape ca o parabolă:
Salazar și revoluția în Portugalia. Lucrarea apare în 1942. Primul capitol, Portugalia în secolul
al XIX-lea, este cea mai virulentă diatribă antimasonică a sa. De la "infernala rasă masonică”,

6
În varianta franceză, Occultisme, sorcellerie et modes culturelles, traduit de l’anglais par Jean
Malaquais, Paris, Gallimard,1978, pp. 68-69.
7
p. 122.
8
Eliade, Mircea, Memorii, vol. 1, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1991, p. 94.
trecând prin presupusa otrăvire a Regelui João VI, sfârșind cu domnia lui D. Luis, „care credea în
libertate, egalitate, fraternitate”, totul este o imundă și cangrenară conspirație masonică:
„La 1880, când se sărbatoresc trei sute de ani de la moartea poetului național Camões,
cortegiul se transformă în paradă masonică. D. Luis crede în libertate, în egalitate, în fraternitate.
Fie că e lipsit de geniu politic, fie că nu are curajul să reactioneze, fie că e el însuși
convins de veracitatea ideilor masonice și revolutionare și de necesitatea totalei preschimbări a
Portugaliei – fapt este că sub lunga și, în aparență, calma lui domnie, forțele dezordinii s-au
manifestat în deplina libertate. În acest răstimp de 28 de ani, societatea portugheză este atacată
sistematic până la maduvă. Legăturile cu trecutul sunt aproape total taiate. Portugalia nu se află
numai în pragul catastrofei finale, se află în etapa preliminară dispariției ei ca neam creator de
instituții autonome. Două sau trei generații trecute fără reacțiune, sub un asemenea climat
spiritual, și Portugalia ar fi încetat de a mai exista ca națiune independentă, transformându-se pe
nesimțite într-o hibridă provincie <franco-europeană>...”9
Sorin Alexandrescu — cel care, de altfel, a și îngrijit cele două volume din Jurnalul
portughez, unde a fost republicată lucrarea — opinează că Eliade vedea în rolul nefast al
francmasoneriei în Portugalia o analogie cu rolul generației pașoptiste sau al Junimii în
România.10 Dincolo de demonul analogiei, este foarte probabil că Eliade vroia să îi facă și
plăcere lui Salazar cu care, de altfel se va întreține cu mult peste protocolul obișnuit. Destule
rânduri din portretul care îi este închinat suferă de un exces encomiastic stânjenitor. In fine, e de
presupus și că Eliade scria acele pagini poate încă sub impresia „corectitudinii politice” a
expoziţiei antimasonice organizate de Toma Petrescu — fostul director al „Buletinului anti-
iudeo-masonic” — în 1940.

2. Duhul epocii
Dincolo însă de toate aceste nuanțări „ideologice”, fără îndoială că principalul „vinovat”
pentru aceste sever verdicte este „duhul epocii”. Fără necesarele contextualizări cronologice, atât
textul din Oceanografie cât și cel din Salazar... produc fragmente de înțelegere.

9
În Jurnalul portughez și alte scrieri, vol. 2, București, Humanitas, 2006, p. 28.
10
Mircea Eliade dinspre Portugalia, București, Humanitas, 2006, p. 56. „Chiar dacă Eliade, influențat
de opiniile portugheze ale anilor ’30, exagerează rolul masoneriei, s-ar zice că nu exagerează foarte mult”,
scrie Sorin Alexandrescu.
 Suntem, ca reper cronologic al acestei cărți, în 1934, un an ambivalent în viața lui Eliade.
După întoarcerea din India, la finele lui 1931, după Conferințele Criterion, cu toată atmosfera lor
de „ecumenism” politic (erau propuse teme ale stângii și dreptei politice susținute de juni
intelectuali proveniți chiar din rândurile comuniștilor!), după interzicerea ziarului ”Cuvântul” în
urma asasinării lui Duca și după arestarea mentorului Nae Ionescu, Eliade parcurgea ultimii ani
— 1933-1934 — în afara unui angajament politic mai susținut, în afara atașamentului pe care,
din 1935 încolo, îl va avea față de legionarism11. Iar acești ani — poate din această cauză —
marchează și cu un episod care, din nou, poate surprinde publicul obișnuit deja cu ideea unui
Eliade sedus, în epocă, de Codreanu: colaborarea, sub semnătura KRM, la revista „Memra” a
evreului Marcel Avramescu. KRM — care, în opinia noastră, sunt consoanele prenumelui
Mircea, citite în oglindă — scrie în cele două numere ale revistei (nr. 1 și nr. 2-5) o traducere
însoţită de comentarii din Katha Upanishad și Un reprezentant al tradiţiei Hinduse: Sri
Aurobindo.12 Ceea ce are legătură cu subiectul nostru se referă la faptul că printre colaboratorii
revistei se afla și J.H. Probst-Biraben, despre care Jean Rayor, succesorul lui René Guénon la
direcția revistei „Etudes Traditionnelles”, avea să scrie:
„Celui-ci était un des hommes les plus <maçonnisants> de France et d'Algérie (il était
professeur à Constantine). Je crois qu'il appartint successivement ou simultanément à toutes les
Obédiences et à tous les Rites réguliers ou non. D'autre part, il était musulman…”13
Revenind la volumul Oceanografie și la atmosfera intelectuală de la mijlocul anilor ‘30,
sigur că delimitările cronologice — operate aproape chirurgical de către unii dintre exegeții
operei sale — pot fi nuanțate. Este foarte clar că Eliade era un om de dreapta și că simpatiile sale
mergeau în acea direcție. Modelul continua să fie Nae Ionescu, iar aerul epocii soma la
autenticitate, la „huliganism”, la trăirea mai mult sau mai puțin mussoliniană (vivere
pericolosamente!), la noutate, la schimbarea de paradigmă, cum am spune azi. Iată de ce nu e
ușor de ghicit cum experiența morții va deveni nu o temă intelectuală, ci una asumată, ritual-
sacrificială. Deocamdată, în Oceanografie, tratarea subiectului este una aluziv asumată14. Încetul

11
Vezi, în acest sens, complexa monografie a lui Florin Țurcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei,
București, Editura Humanitas, 2003, pp. 223-321 ce acoperă anii 1932-1935. Cf. și Lucian Boia,
Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, București, Humanitas, 2011, pp.
37-40.
12
Vezi și Marcel Tolcea, Eliade, ezotericul, Timișoara, editura Mirton, 2002, p. 23-24.
13
Quelques souvenirs sur René Guénon et les "Études Traditionnelles". Textul poate fi consultat la
http://fr.dir.groups.yahoo.com/group/Sedirlibre/message/2200
14
Despre un anumit sentiment al morții, pp. 65-68.
cu încetul însă, din abordarea filosofică (existențialistă în sensul larg al cuvântului), din cea
teologică sau metafizică, unde moartea este episodul central al inițierii, tema morții devine
premisa și consecința filosofiei politice a vremii. Legionarismul, ce se vroia mai mult decât o
mișcare politică, prona sacrificiul de sine, moartea ritualică. Așa se face că, în Prefața la ediția
princeps a cărții Comentarii la Legenda Meșterului Manole, în 1943, Eliade scria:
„Este vorba aici de o concepţie arhaică a morţii, pe care strămoşii noştri nu numai că au
împărtăşit-o, dar au cântat-o atât de desăvîrşit, încât te întrebi dacă nu cumva şi-au regăsit în ea
toate năzuinţele şi toate jertfele; dacă nu cumva această valorificare a morţii rituale, singura
moarte creatoare, nu e un mit central al spiritualităţii neamului românesc”15.
Dacă la climatul naționalist ostil total masoneriei adăugăm și alergia viscerală a lui Nae
Ionescu, e aproape axiomatică presupunerea că referirile, măcar neutre, la masonerie în opera
interbelică a lui Eliade sunt inexistente.

2. De la Comentarii la Legenda Meșterului Manole la masonul Georges Dumézil

Și totuși, dincolo de duhul vremii, dincolo de diatriba antimasonică din Salazar…, Eliade
are câteva referințe la masonerie. Într-un anume sens, e obligat de felul în care abordează
domeniul religiosului, mai precis al sacralității. Este vorba despre concepție care mi se pare a fi
deja cristalizată odată cu redactarea Comentariilor la Legenda Meșterului Manole, fiindcă,
după această dată, istoricul religiilor nu va face, în linii mari, decât să reia obsesiile lui cu privire
la mit, rit, arhetip, hierofanie, kratofanie, alchimie, inițiere în dezvoltări și demonstrații strict
factuale. Într-un articol ce a urmat celebrei sale cărți Mitologii ale secolului XX. Dumézil, Lévi
Strauss, Eliade, Daniel Dubuisson socotește — la modul peiorativ! — că întreaga operă
științifică a lui Eliade este una ezoterică, putând fi plasată sub semnul celor șase invarianți ai
ezoterismului teoretizați de Antoine Faivre: corespondențele, natura ca repertoar de semne,
intermediarii, gnoza, „tradiția primordială” și transmiterea.16
Evident că transmiterea, lanțul neîntrerupt, este un element central în masonerie și acest
topos poate fi recunoscut cu ușurință într-un pasaj din sus-citata Comentarii la Legenda
Meșterului Manole. Evident, nu e vorba despre masoneria speculativă, ci de cea operativă:

15
În Drumul spre Centru, p. 390.
16
Ezoterismul fascizant al lui Mircea Eliade, în Mitologii ale secolului XX. Dumézil, Lévi Strauss,
Eliade, ediție augmentată, traducere din limba franceză de Lucian Dinescu, București, Polirom, 2003, pp.
278-279.
 „Învăţatul sârb Petar Skok a arătat rolul pe care l-au avut tovărăşiile de zidari aromâni în
răspîndirea Baladei Meşterului Manole în toată Europa sud-estică. (Cf. Caracostea, op. cit, pp.
624 sq.) Amănuntul acesta nu e lipsit de semnificaţie, căci de obicei asemenea corporaţii de me-
seriaşi păstrează rituale şi credinţe arhaice, <uitate> sau necunoscute celorlalte grupuri sociale în
mijlocul cărora trăiesc. Corporaţiile de zidari şi arhitecţi, de mineri şi metalurgişti, de fierari şi
topitori pot fi considerate drept societăţi secrete, ai căror membri se recrutează exclusiv din
familiile breslaşilor, purtătoare a unei tradiţii străvechi, şi nu sunt admişi decît printr-o serie de
rituale care au toate atributele iniţierii. în general, se poate spune că <secretele> atît de grijuliu
ascunse şi cu atâta prudenţă transmise <iniţiaţilor> în corporaţiile de metalurgişti, zidari, topitori
etc. — se referă nu numai la tehnica propriu-zisă, ci, mai ales, la metafizica şi magia pe care o
implică.”17
Iar citatul care urmează se referă la Legenda Meșterului Manole dintr-o perspectivă, să-i
spunem, arhitectonică:
„Evident, corporaţiile zidarilor şi arhitecţilor — sau, cu un cuvînt, ale <meşterilor> — au
avut, ca şi celelalte corporaţii secrete, ritualele lor de iniţiere şi legendele lor, în care se păstra vie
şi pura tradiţia cosmogonică, pentru motive uşor de înţeles: meşterii făceau case, creau, repetau
aşadar gestul arhetipal prin care divinitatea a dat naştere lumilor. Ni s-au păstrat o serie de
credinţe şi superstiţii în legătură cu riturile de construcţie, credinţe care au supravieţuit cu o mai
puternică intensitate în mediile de zidari. Dar nu ni s-a păstrat nimic din ritualele de iniţiere ale
corporaţiei <meşterilor>. Doar dacă n-am fi îndrituiţi să vedem în moartea rituală a soţiei lui
Manole o tulbure amintire a unui ritual iniţiatic.”18
Mi se pare evident că „meșteri” înseamnă „masoni” și că Eliade nu scrie vocabula ca
atare dintr-un scrupul pur politic. De altfel, nici peste ani nu va scrie cuvântul „mason” decât în
contexte mai degrabă culturale, așa cum am citat supra cu privire la Occultism, witchcraft and
Cultural Fashions. Ceea ce se va întâmpla și cu invariantul ezoteric „inițiere” despre care
Eliade va scrie o carte ciudată: Birth and Rebirth19.
În sens general, antropologic, prin iniţiere, scrie Mircea Eliade, se înţelege un ansamblu
de rituri şi învăţături orale prin care se obţine o modificare radicală a statutului religios şi social

17
p. 471.
18
Pp. 472-473.
Apărută, în franceză, sub titlul Initiation, rites, sociétés secrètes, iar în românește, sub numele Nașteri
19

mistice
al neofitului. La finele procesului inţiatic, acesta are o altă existenţă, a devenit un altul 20. În
concepţia savantului român, istoria religiilor distinge trei tipuri de iniţiere. Primul constă din
ritualuri colective obligatorii de trecere de la adolescenţă la maturitate, fiind cunoscute sub
numele de „iniţieri tribale” sau „rituri de pubertate”. Al doilea tip se referă la rituri care nu sunt
obligatorii pentru toţi membrii comunităţii şi care, în majoritate, se practică individual, adică sunt
ritualuri de intrare în societăţi secrete sau confrerii. În sfârşit, al treilea tip de iniţiere este
caracterizat de vocaţia mistică, de elementul extatic. Este vorba aici despre iniţierea şamanică
sau a medicine-man-ului 21.
Nimic despre inițierea din lumea contemporană în afara unor reziduuri mai degrabă
irecognoscibile. Și totuși, așteptarea nu ne este trădată! Ultimele pagini ale cărții aduc,
finalmente, un cu totul alt diagnostic decât cel cu care Eliade ne obișnuise până acum:
„Singura mișcare secretă care prezintă o anumită coerență ideologică, care are deja o
istorie și care se bucură de prestigiu social și politic este Francmasoneria.”22
Mi-ar plăcea să presupun că un asemenea diagnostic de sorginte guénoniană i se datora și
lui Georges Dumézil, savantul-protector al lui Eliade în primii și greii ani parizieni de după
război. Eliade îl citase copios, mai ales cu texte ce vorbeau despre corporațile magice ale
„centaurilor” ce aveau ritualuri speciale de inițiere23.
Într-o carte de interviuri târzie, Dumézil avea să mărturisească cum a primit lumina într-
un atelier al Marii Loji Naționale Franceze, în 1933, dar că intrase în adormire24. Henri Prouteau,
care a urmărit raporturile dintre Ordin și marile nume ale culturii europene în masonerie,
istorisește în cartea sa Littérature et franc-maçonnerie cum Eliade a fost invitat să
conferențieze în Loja Villard de Honnecourt, în 1979. unde a vorbit despre Inițierea și lumea
modernă, text, de altfel, apărut în „Travaux de la Loge Nationale de Recherches Villard de
Hennecourt”, vol. 1, 1980.25
Ca un ultim amănunt al unei, totuși, simbolice recuperări, e de meditat la o trimitere a lui
Radu Cernătescu care semnala faptul că numele Zalmoxis — prezent în titlul unei excelente
publicații de studii religioase conduse de Eliade la finele anilor 30 și în titlul unei cărți din 1970,
20
La nostalgie des origines, Paris, Gallimard, 1971, p. 185.
21
Initiation, rites, sociétés secrètes, Paris, Gallimard, 1959, pp. 24–26 pentru ediţia din 1976.
22
p. 279.
23
Comentarii..., p. 472.
24
Georges Dumézil. Entretiens avec Didier Éribon, Folio, Essais Paris, 1987, p. 74.
Paris, Editions Henri Veyrier, 1991, pp. 511-512. Vezi și Marcel Tolcea, Eliade, Mircea, în
25

Dicţionar al francmasoneriei, <în> „Orizont”, nr. 50 (1278), din 13 decembrie 1991, p. 7.

De Zalmoxis à Gengis-Khan — este regăsit în numele a două loji ale exilului românesc, de la
Madrid și Ottawa.
Uneori, destinul surâde!